UNIVERSITATEA “PETRE ANDREI” DIN IAŞI

FACULTATEA DE DREPT

PROTECŢIA DREPTURILOR FUNDAMENTALE ALE OMULUI ÎN

JURISPRUDENŢA CEDO

Suport de curs pentru studenţii anului IV

ROXANA ALINA PETRARU

 CUPRINS

Introducere ..................................................................................................................... 3
Lecţia 1........................................................................................................................... 6
Dreptul la viaţă (art. 2) ................................................................................................... 6
Lecţia 2......................................................................................................................... 11
Interzicerea torturii şi a altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante (art. 3)
...................................................................................................................................... 11
Lecţia 3......................................................................................................................... 15
Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate (art. 4)............................................................ 15
Lecţia 4......................................................................................................................... 17
Dreptul la libertate şi siguranţă .................................................................................... 17
Lecţia 5......................................................................................................................... 20
Dreptul la un proces echitabil (art. 6) .......................................................................... 20
Lecţia 6......................................................................................................................... 25
Nicio pedeapsă fără lege (art. 7), dreptul la un recurs efectiv (art. 13) şi dreptul la
două grade de jurisdicţie în materie penală (art. 3 al Protocolului 7) .......................... 25
Lecţia 7......................................................................................................................... 29
Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie (art. 8) şi dreptul la căsătorie (art. 12)
...................................................................................................................................... 29
Lecţia 8......................................................................................................................... 33
Garantarea libertăţilor de gândire, conştiinţă şi religie, de exprimare, de întrunire şi
asociere ........................................................................................................................ 33
8.1. Libertatea de gândire, conştiinţă şi religie (art. 9) ................................................ 33
8.2. Libertatea de exprimare (art. 10) .......................................................................... 34
8.3. Libertatea de întrunire şi de asociere (art. 11) ...................................................... 37
Lecţia 9......................................................................................................................... 41
Drepturi ocrotite prin protocoalele adiţionale la Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului ......................................................................................................................... 41
Lecţia 10....................................................................................................................... 50
Procedura în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului............................................. 50
Bibliografie: ................................................................................................................. 65

2
 Introducere
CEDO între istorie şi actualitate

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost precedată de Declaraţia

Universală a Drepturilor Omului şi de Declaraţia Americană a Drepturilor şi
Îndatoririlor Omului.
Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale,
elaborată în cadrul Consiliului Europei, deschisă pentru semnare la Roma la 4
noiembrie 1950, a intrat în vigoare în septembrie 1953. De la intrarea în vigoare a
Convenţiei, dezvoltări importante au intervenit ca urmare a adoptării unui număr de
treisprezece protocoale adiţionale. Protocoalele 1, 4, 6, 7, 12 şi 13 au adăugat drepturi
şi libertăţi celor consacrate de convenţie. Protocolul 2 a conferit Curţii puterea de a
emite avize consultative. Protocolul 9 a deschis petiţionarilor individuali posibilitatea
de a-şi prezenta cauza în faţa Curţii, sub rezerva ratificării instrumentului respective
de către statul acuzat şi a acceptării de către un Comitet de filtrare. Protocolul 11 a
restructurat mecanismul de control. Dispoziţiile acestui Protocol au asigurat creşterea
noului sistem, în special prin aceea că a permis accesul direct în faţa Curţii al
persoanelor fizice şi juridice aflate sub jurisdicţia statelor contractante. Celelalte
Protocoale se refereau la organizarea instituţiilor înfiinţate de Convenţie şi la
procedura de urmat în faţa acestora. La 1 octombrie 2009 a intrat în vigoare
Protocolul nr. 14bis cu privire la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Protocolul nr. 14bis urmăreşte eficientizarea activităţii Curtii Europene a Drepturilor
Omului, în contextul cresterii numărului de cauze pe rolul acesteia. Acest Protocol,
care include două proceduri specifice 1 privind numărul de judecători care examineaza
cererile şi decide cu privire la admisibilitatea lor în fond, va fi aplicat ca o măsură
temporară până la intrarea în vigoare a Protocolului nr. 14.

1 - completul judecătorului unic, care are competenţa să respinga o cerere ca inadmisibilă (până acum
această competenţă revenea unui complet alcătuit din trei judecători);
- completul format din trei judecători poate să admita şi să soluţioneze cauza cu privire la cereri vădit
întemeiate precum şi în cele în care exista o jurisprudenţă clară, aşa numitele cauze repetitive (aceste cazuri
erau de competenţa camerele cu şapte judecători sau Marii Camere)

3
 Noua Curte Europeană a Drepturilor Omului a început să funcţioneze la 1
noiembrie 1998, data intrării în vigoare a protocolului 11. După această dată, numărul
cazurilor Curţii a crescut foarte mult şi se pune, din nou, problema unei reforme.
CEDO a fost ratificată prin legea nr. 30/1994, publicată în Monitorul Oficial
nr. 135 din 31 mai 1994. Textul Convenţiei, modificat prin Protocolul 11 la CEDO,
încheiat la Strasbourg la 11 mai 1994, a fost ratificat de România prin legea nr.
79/1995, publicată în Monitorul Oficial nr. 147 din 13 iulie 1995.
Jurisprudenţa este ansamblul hotărârilor definitive pronunţate de către un
organ jurisdicţional (european sau naţional), iar justiţiabilitatea reprezintă capacitatea
normelor de garantare a drepturilor persoanei de a fi suficient de concrete pentru a
putea da efectivitate enunţului normativ în cazul unor împrejurări specifice prin care a
trecut persoana care se consideră victimă a violării drepturilor omului. Hotărârile
CEDO constituie un model de interpretare şi aplicare a legii prin claritatea şi coerenţa
raţionamentelor, prin consecvenţa şi predictibilitatea interpretării normelor ce
consacră drepturile şi libertăţile fundamentale pe care le are fiecare cetăţean.
Pevederile Convenţiei şi ale protocoalelor sale adiţionale nu pot fi interpretate şi
aplicate corect decât prin raportare la jurisprudenţa Curţii. Din această cauză,
Corneliu Bîrsan afirmă că normele cuprinse în Convenţie şi în protocoalele sale
adiţionale alcătuiesc, împreună cu jurisprudenţa organelor sale, un bloc de
convenţionalitate.
Convenţia vizează asigurarea de către state a respectării Drepturilor Omului,
Statului de drept şi principiilor Democraţiei pluraliste. Acceptarea sa, inclusiv
jurisdicţia obligatorie a Curţii şi caracterul obligatoriu al hotărârilor sale, este în
prezent o condiţie de a fi membru al Consiliului Europei. În prezent, Convenţia este
parte integrantă a sistemului juridic intern al Statelor membre. Respectarea sa este
asigurată şi de Uniunea europeană, cu toate că problema aderării Uniunii la sistemul
de protecţie stabilit de către Consiliul Europei rămâne a fi deschisă. Din punct de
vedere practic, succesul Convenţiei se explică în mare parte prin mecanismul său de
control dezvoltat, care a făcut posibilă o garantare concretă şi eficientă a drepturilor şi
libertăţilor pe care le enunţă.
Executarea hotărârilor Curţii este un aspect al mecanismului instaurat de
Convenţie încă destul de puţin cunoscut publicului, dar care este de o importanţă
capitală. Dacă Convenţia se prezentă ca unul din elementele cheie ale arhitecturii
politice europene, oare aceasta nu se datorează chiar faptului că executarea fiecărei

4
hotărâri individuale ce constată că un Stat a încălcat Convenţia constituie obiectul
unui control atent şi sistematic din partea altor State reunite în cadrul Comitetului
Miniştrilor? 2
Articolul 1 al Convenţiei consacră obligaţia de a respecta drepturile omului
de către părţilor contractante. În general, Convenţia se aplică, deci, cetăţenilor
statelor contractante, dar nu este necesar de a stabili o legătura juridică stabilă precum
“cetăţenie”, “reşedinţa” sau “domiciliul”; este suficient ca statul să poată exercita o
anumită putere asupra celui interesat. Aceasta explică faptul că deşi 45 de State sunt
membre ale Convenţiei Europene, până astăzi cetăţeni din peste 150 de ţări au depus
cereri la Comisia Europeană a Drepturilor Omului sau la Curtea europeană a
Drepturilor Omului.
Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de Convenţie 3 trebuie să fie
asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie,
opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o
minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.
În caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, orice
înaltă parte contractantă poate lua măsuri care derogă 4 de la obligaţiile prevăzute de
Convenţie, în masura strictă în care situaţia o cere şi cu condiţia ca aceste măsuri să
nu fie în contradicţie cu alte obligaţii care decurg din dreptul internaţional 5 . Orice
înaltă parte contractantă ce exercită acest drept de derogare îl informează pe deplin pe
secretarul general al Consiliului Europei cu privire la măsurile luate şi la motivele
care le-au determinat. Aceasta trebuie, de asemenea, să informeze pe secretarul
general al Consiliului Europei şi asupra datei la care aceste măsuri au încetat a fi în
vigoare şi de la care dispoziţiile convenţiei devin din nou aplicabile.
Competenţa materială. Drepturile şi libertăţile definite de Convenţie şi de
protocoalele sale determină competenţa materială.

2 Vezi rezoluţia Adunarii Parlamentare (2000)1226 din 28 septembrie 2000

3 Articolul 14 al Convenţiei. Vezi şi Principiul egalităţii, consacrat în art. 16 alin. (1) Constituţia României:
„Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”, se înfăţisează ca
o regulă esenţială pentru toate societăţile moderne şi democratice şi art. 10 al Declaraţiei Universale a
Drepturilor Omului precizează că: „orice persoană are dreptul în deplină egalitate, ca litigiul său să fie
examinat în mod echitabil şi în mod public de un tribunal independent şi imparţial.
4 Dispoziţia nu îngăduie nicio derogare de la articolul 2, cu excepţia cazului de deces rezultând din acte

licite de război, şi nici de la articolul 3, articolul 4 paragraful 1 si articolul 7.

5 Articolul 15 al Convenţiei

5
Lecţia 1

Dreptul la viaţă (art. 2)

Art. 2 Dreptul la viaţă al fiecărei persoane este protejat de lege. Moartea nu

poate fi aplicată în mod intenţionat, decât prin executarea unei sentinţe capitale
pronunţate de un tribunal în cazul când infracţiunea este sancţionată de lege cu
această pedeapsă.

Dreptul la viaţă este un drept substanţial, material, garantat oricărei persoane

şi reprezintă condiţia esenţială a posibilităţii exercitării tuturor drepturilor şi
libertăţilor fundamentale. Acest principiu este prezent şi în constituţia României.
Conform art. 22 alin. (1), dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi
psihică ale persoanei sunt garantate.
Conform art. 2, dreptul la viaţă este protejat prin lege. Cu valoare de principiu,
acest text nu are nicio legătură cu probleme legate de calitatea vieţii sau cu felul în
care o persoană alege să trăiască.
Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei
sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este
sancţionată cu această pedeapsă prin lege 6 . Moartea nu este considerată ca fiind
cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o
recurgere absolut necesara la forţă:
a. pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
b. pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei
persoane legal deţinute;
c. pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.
Obligaţiile statelor. În protecţia dreptului la viaţă, statele contractante au atât
o obligaţie negativă- de a nu provoca moartea în mod intenţionat-, cât şi una pozitivă-
de a lua măsurile necesare pentru protecţia vieţii. Obligaţia pozitivă care revine

6 Protocolul 6- Un stat poate să prevadă în legislaţia sa pedeapsa cu moartea pentru acte săvârşite în timp

de război sau de pericol iminent de război; o asemenea pedeapsă nu va fi aplicată decât în cazurile
prevăzute de această legislaţie şi conform dispoziţiilor sale. Statul respectiv va comunica Secretarului
general al Consiliului Europei dispoziţiile aferente ale legislaţiei în cauză. Protocolul nr. 13 va interzice toate
derogările de la interzicerea pedepsei cu moartea.

6
frecvent în analiza Curţii este cea de a desfăşura o anchetă efectivă de îndată ce
autorităţile statului au cunoştinţă despre moartea unei persoane. De exemplu, decesul
cauzat de expunerea la radiaţii nucleare este o încălcare a unei obligaţii pozitive a
statului, cea a dreptului la un mediu sănătos, recunoscută prin prisma obligaţiei de a
proteja dreptul la viaţă. Curtea a sancţionat şi atitudinea pasivă a autorităţilor în cauza
Kontrova c. Slovaciei (2007), atitudinea ce a dus la decesul copiilor reclamantei,
ucişi de soţul acesteia, în ciuda faptului că reclamanta a făcut repetate plângeri la
poliţia locală. În cauza Asociaţia X c. Regatului Unit, în care o asociaţie a susţinut că
o campanie de vaccinare a populaţiei care a avut loc în Marea Britanie s-a soldat cu
un număr de decese şi că prin activitatea lor neglijentă autorităţile statului au încălcat
prevederile art. 2, Comisia a statuat în sensul că, dacă în cadrul unei asemenea
campanii, care are ca unic obiectiv protejarea sănătăţii întregii comunităţi prin
eradicarea unor boli infecţioase, se pot produce unele accidente, nu s-ar putea admite
că a existat, din partea autorităţilor, intenţia de a ucide.
Dacă în cauza Güleç c. Turciei (1998) CEDO a condamnat Turcia pentru că o
persoană a fost omorâtă de către forţele de securitate ale Statului în timpul unei
manifestaţii, în ceea ce priveşte un cuplu tânăr omorât de un poliţist în cadrul unei
operaţiuni de salvare a unor ostateci, Curtea a considerat că organizarea şi conduita
operaţiunii corespundea cerinţelor articolului 2. În cauza Nachova şi alţii c.
Bulgariei, Curtea a sancţionat comportamentul agenţilor statului care a rezultat în
moartea a două persoane. Victimele, militari în termen, evadaseră de la locul unde
executau o pedeapsă pentru infracţiuni minore. Or, cadrul legal permitea ca la
arestarea membrilor forţelor armate forţa letală să fie folosită chiar şi când acestora li
se reproşau infracţiuni minore. Arestarea victimelor în speţă a fost realizată de o
echipă de militari bine înarmaţi care nu au fost pregătiţi anterior în niciun fel cu
privire la riscul pe care l-ar fi prezentat victimele şi care nu au primit nici o
atenţionare privind necesitatea de a proteja viaţa. Victimele nu aveau nici un
antecedent de violenţă, iar la momentul faptelor nu erau înarmaţi şi nici nu aveau un
comportament violent. În plus, împotriva lor s-a folosit o armă automată, deşi agentul
statului avea asupra lui şi un pistol obişnuit. Din toate aceste circumstanţe, Curtea
europeană a ajuns la concluzia că recursul la forţa letală a fost excesiv.
În cauza Kilinc ş.a. împotriva Turciei din 7 iunie 2005, reclamanţii au fost
părinţii, respectiv sora lui Mustafa Kilinc, un recrut care s-a sinucis în mai 1995 în
timpul efectuării serviciului militar obligatoriu. Acesta suferea de depresie atipică,

7
diagnosticată din 1992. În 1994 a fost declarat apt pentru efectuarea serviciului
militar. Încă de la încorporare a fost supus mai multor tratamente psihiatrice, care însă
nu au condus la îmbunătăţirea stării recrutului. În aprilie 1995 a fost internat în spital.
La întoarcerea în unitatea militară, i-au fost încredinţate sarcinile obişnuite pentru un
recrut. La 15 mai 1995 a fost de gardă, încredinţându-i-se o armă Kalachnikov. În
aceeaşi zi s-a sinucis cu arma respectivă. Ulterior comandant a fost cercetat, fiind însă
achitat pe motiv că elementele constitutive ale delictului de neglijenţă nu erau
întrunite. De asemenea, acţiunea în daune interese a reclamanţilor a fost respinsă,
instanţa militară apreciind că incidentul era imputabil doar victimei. Curtea a constatat
că autorităţile militare au avut posibilitatea să anticipeze riscul ca recrutul să încerce
să îşi ia viaţa, având în vedere problemele sale de sănătate. Legislaţia turcă în materie
a fost apreciată de Curte ca insuficient de precisă cu privire la recrutarea persoanelor a
căror capacitate de a efectua serviciul militar este îndoielnică şi nici cu privire la
responsabilitatea superiorilor în astfel de situaţii. Prin urmare, articolul 2 a fost
încălcat.
Prin hotărârea dată în cauza Gagiu c. României, Curtea a reamintit ca statele
au obligaţia de a proteja viaţa deţinuţilor şi de a asigura aplicarea tratamentelor
medicale în penitenciare, atunci când este cazul. În speţă, Curtea a constatat că starea
de sănătate a dlui. Gagiu, de la momentul începerii perioadei de detenţie, necesită o
supraveghere şi un tratament special. Curtea a constatat că vreme de mai mulţi ani, în
ciuda acestui fapt, până în 2001, reclamantul nu a fost tratat decât pentru o afecţiune
minoră. Mai mult, după diagnosticarea sa cu boli grave, reclamantul fost dus într-o
celulă, unde a fost lăsat să moară, fără ca autorităţile penitenciare să intervină în vreun
fel. Curtea a mai subliniat că ancheta penală realizată s-a marginit să analizeze
tratamentul reclamantul din spital, fără a se apleca şi asupra unor neglijenţe grave ale
autorităţilor care trebuiau să asigure supravegherea medicală a reclamantului. De
aceea, Curtea a constatat că România a încălcat dreptul la viaţă al reclamantului.
Dreptul de a trăi şi dreptul de a muri. Articolul 4 din Convenţia americană
a drepturilor omului dispune că dreptul la viaţă este protejat în general începând cu
concepţia. Art. 2 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu specifică decât că
dreptul la viaţă este garantat, fără a defini noţiunea de persoană şi de viaţă, fără a
defini noţiunea de „persoană” şi de „viaţă” şi deci fără a preciza beneficiarii acestui
drept. Din această cauză, s-a pus problema dacă fătul ar putea fi privit ca o persoană

8
în sensul art. 2 şi ar trebui să fie considerat, în virtutea acestei dispoziţii, ca având
drept la viaţă.
În cauza Vo contra Franţa, apreciind că nu există un consens european
asupra definiţiei ştiinţifice şi juridice a începutului vieţii, Curtea a renunţat să statueze
dacă art. 2 din Convenţie protejează dreptul copilului nenăscut de a se naşte şi trimite
la ampla marjă de apreciere recunoscută statelor. Aceeaşi trimitere la dreptul intern a
permis Curţii să statueze că embrionul nu se poate prevala de dreptul la viaţă în cauza
Evans contra Regatului Unit al Marii Britanii.
Tot cu privire la avort, fosta Comisie a stabilit că avortul în cea de-a zecea
săptămână de sarcină, având scopul de a proteja sănătatea fizică şi mintală a mamei,
nu constituie încălcarea art. 2 CEDO (Evans contra Regatului Unit).
În ceea ce priveşte eutanasierea, aceasta a beneficiat de o abordare diferită din
partea statelor europene. De exemplu, Elveţia interzice eutanasia activă, dar unele
cantoane permit eutanasia pasivă, care presupune dreptul de a refuza anticipat
prelungirea artificială a vieţii, iar Olanda permite eutanasia din anul 2001.
Poziţia Curţii cu privire la acest aspect (Preety contra Regatului Unit) din
Convenţie, care protejează dreptul la viaţă, nu poate fi interpretat ca acordând un
drept diametral opus, adică dreptul de a muri, fie de mâna unui terţ, sau cu asistenţa
unei autorităţi publice. În cauza menţionată, Curtea a considerat că refuzul
autorităţilor de a acorda o imunitate de urmărire unui om în cazul în care el ar ajuta
soţia sa să se sinucidă nu constituia o încălcare a articolului 2, chiar dacă soţia suferea
de o maladie neurodegenerativă care afecta funcţiile corporale însă nu şi facultăţile
sale intelectuale. Jurisprudenţa acceptă ca o persoană să refuze un tratament de natură
să prelungească viaţa sau să o păstreze, precum şi administrarea unui tratament având
un dublu efect, adică uşurarea durerii şi a suferinţei unui pacient, dar cu efectul
secundar al scurtării speranţei sale de viaţă. În acest context, este utilă distincţia între
eutanasia pasivă şi cea activă. În cazul primei forme, o persoană este ajutată de o alta
sa moară, în timp ce a doua formă presupune refuzul persoanei de a mai primi
mâncare sau tratament. În cauza amintită mai sus, Curtea a considerat că o persoană
poate revendica dreptul de a muri refuzând să urmeze un tratament care ar avea ca
efect prelungirea vieţii sale.
Necesitatea unei anchete efective privind circumstanţele morţii. Aceasta
este o obligaţie procedurală a statului în exercitarea rolul său pozitiv în garantarea
respectării articolului 2 al Convenţiei. Ancheta este necesară nu numai atunci când

9
recurgerea la forţă din partea agenţilor statului a condus la moartea unei persoane, ci
şi când moartea a fost rezultatul activităţii unei terţe persoane. Ancheta are rolul de a
determina vinovaţii şi de a asigura aplicarea legilor din domeniul respectiv prin
asigurarea obţinerii probelor, independenţa organelor de anchetă, celeritate şi
diligenţă, etc. Jurisprudenţa a reţinut că această obligaţie a statului a fost încălcată în
cazuri ca: absenţa anchetei, lipsa promptitudinii sau a diligenţei, raportul nu a fost
făcut public şi rezultatele nu au fost comunicate reclamantului, nu a fost efectuată o
reconstituire, deşi era necesară, nu au fost audiaţi unii martori oculari, etc.

Jurisprudenţa relevantă:
Vo c. Franţei (GC) (2004), Evans c. Regatului Unit (GC) (2007), Pretty c. Regatului
Unit (2002), Öneryildiz c. Turciei (GC) (2004)

Întrebări:
1. Care sunt obligaţiile pozitive ale statelor în protecţia dreptului la viaţă garantat
de CEDO?
2. Citiţi şi comentaţi cauza Gagiu c. României (2009).

10
Lecţia 2

Interzicerea torturii şi a altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante

(art. 3)

Art. 3 Nimeni nu poate fi supus nici torturii, nici pedepselor sau tratamentelor
inumane sau degradante 7 .

Această dispoziţie are ca scop apărarea integrităţii fizice şi morale a persoanei

şi demnitatea sa. Interzicerea torturii a devenit un principiu general de drept
internaţional, cu valoare de normă – jus cogens (normă imperativă). Acest drept
întruneşte următoarele caractere:
• drept intangibil, nu se permit limitări ale exercitării acestuia, nici în
circumstanţele care pot pune în pericol suveranitatea naţională, ceea ce îl
diferenţiază de alte drepturi protejate de Convenţie;
• nu poate suporta derogări în temeiul art.15 referitor la derogările în caz de
urgenţă;
• este un drept absolut, care subzistă, indiferent de comportamentul victimei şi
indiferent de infracţiunea pentru a cărei săvârşire este acuzată victima.
Definirea noţiunilor din articolul 3 al Convenţiei europene s-a făcut pe cale
jurisprudenţială. În cauza Irlanda c. Regatului Unit (1978), Curtea a diferenţiat
cele trei noţiuni esenţiale ale articolului 3 după gradul de gravitate al tratamentelor
sau pedepselor:
a) tortura: tratament inuman aplicat intenţionat şi care provoacă suferinţe foarte
grave şi foarte crude; cele trei elemente principale ale torturii sunt, deci,
intensitatea suferinţei, intenţie şi scopul determinat.
Pentru explicitarea noţiunii de tortură, Corneliu Bîrsan reia definiţia din
Convenţia O.N.U.: “Orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenţie, o
durere sau suferinţe puternice (intense) fizice sau psihice, în special cu scopul de a
obţine de la ea sau de la o terţă persoană informaţii sau mărturii, de a o pedepsi pentru
un act pe care ea sau o terţă persoană l-a comis, sau este bănuită că l-a comis, de a o

7 Constituţia României prevede în art. 22 alin. (2): Nimeni nu poate fisupus torturii, nici pedepselor sau
tratamentelor inumane sau degradande

11
intimida sau de a face presiuni asupra ei, sau de a intimida sau a face presiuni asupra
unei terţe persoane, sau pentru orice alt motiv întemeiat pe orice formă de
discriminare, atunci când o asemenea durere sau suferinţă este provocată de un agent
al autorităţii publice sau de orice persoană care acţionează cu titlul oficial ori la
instigarea sa sau cu consimţământul ei expres sau tacit.” Aşadar, tortura poate fi
deosebită de tratamentele umane sau degradante prin analiza intensităţii durerii şi a
intenţiei.
b) tratamentul sau pedeapsa inumană: aplicarea unei suferinţe intense, fizice
sau mintale.
c) tratament degradant: tratament care crează victimei sentimente de frică,
nelinişte şi de inferioritate care umilesc, înjosesc şi frâng eventual rezistenţa sa
fizică sau morală.
În cauza Barbu Anghelescu c. României (2005), reclamantul a sesizat CEDO
susţinând că a fost victima unor rele tratamente din partea poliţiştilor, cu ocazia unui
control rutier. Curtea a constatat că acesta a suferit răni uşoare la nivelul gâtului care
au necesitat, conform certificatului medico-legal, patru-cinci zile de îngrijiri medicale.
Aceste leziuni nu au determinat consecinţe grave pe termen lung, drept pentru care
Curtea a apreciat că actele incrimate constituie tratament degradant în temeiul art. 3 al
Convenţiei.
Datoria statului este de a veghea ca un deţinut să nu fi e supus unor rele
tratamente interzise şi se extinde asupra obligaţiei positive de a proteja interesatul
împotriva maltratărilor aplicate de către alţi deţinuţi.
În general, obligaţia statelor în acest domeniu este una negativă, de abţinere.
Statele au însă şi o serie de obligaţii pozitive. În cauza Costello-Roberts c. Regatului
Unit (1993), Curtea a stabilit existenţa obligaţiei pozitive a statului de a asigura
protecţia juridică a individului împotriva relelor tratamente aplicate de persoane
private. În speţă era vorba de aplicarea pedepselor corporale în şcolile private. De
această obligaţie pozitivă a statului se leagă şi obligaţia de a efectua investigaţii
oficiale eficiente, sau de a acorda tatament medical. În cauza Pantea contra
României, reclamantul a invocat faptul că a fost supus la rele tratamente din partea
colegilor din detenţie, Curtea a reţinut încălcarea art. 3, datorită faptului că
autorităţilor le revenea obligaţia de a lua măsurile complete în vederea evitării
materializării riscului lezării integrităţii fizice a reclamantului. Această obligaţie nu
trebuie însă interpretată astfel încât să impună statelor o sarcină imposibilă de

12
realizare (excesivă). Asigurarea unor condiţii de detenţie minimale reprezintă o
creaţie jurisprudenţială. Curtea a apreciat că art. 3 impune statelor obligaţia de a oferi
oricărei persoane private de libertate condiţiile de detenţie care să asigure respectarea
demnităţii umane, precum şi obligaţia de a lua măsurile concrete pentru ca executarea
unei pedepse, sau starea de arest preventiv să nu atragă suferinţe psihice sau /şi fizice
la un nivel superior celui pe care îl presupune în mod obişnuit o astfel de pedeapsă sau
măsură.
A fost considerat contrar art. 3 şi comportamentul abuziv a agenţilor statului în
cadrul controalelor sau raziilor efectuate de aceştia. Nu au fost considerate contrare
art. 3: aplicarea unui tratament medical unui deţinut împotriva voinţei sale în măsura
în care tratamentul corespunde principiilor de tratament general acceptate şi este
aplicat pentru a prezerva starea de sănătate fizică/mintală a reclamantului, hrănirea
forţată a unui deţinut dacă aceasta declarase că este în greva foamei. În cauza
Dumitru Popescu c. României, Curtea a admis că folosirea forţei fizice de către
organele de poliţie la arestarea unei persoane poate fi justificată prin necesitatea
imobilizării acelei persoane, mai ales în situaţia în care persoana respectivă a opus
rezistenţă.
În ceea ce priveşte aprecierea gravităţii relelor tratamente, aceasta este relativă
prin natura sa; ea depinde de un ansamblu de împrejurări specifice fiecărei speţe, cum
ar fi durata tratamentului sau efectele sale psihice ori psihologice şi, în unele cazuri,
de sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei. Atunci când o persoana este lipsită de
libertate, folosirea forţei fizice, în condiţiile în care aceasta nu este determinată de
comportamentul persoanei, aduce atingere demnităţii umane şi constituie, în principiu,
o încălcare a dreptului garantat de art. 3 din Convenţie.

Jurisprudenţă relevantă:
McCann ş.a. c. Regatului Unit (1995), Paul şi Audrey Edwards c. Regatului
Unit (2002), Osman c. Regatului Unit (1998), Irlanda c. Regatului Unit (1978),
Cipru c. Turciei (2001), Costello-Roberts c. Regatului Unit (1993), Pruneanu c.
Moldovei (2007), Weiser c. Austriei (2007), Salah c. Olandei (2006), Labita c. Italiei
(2000), Zyner Ozcan c. Turciei (2007), Kalashnikov c. Rusiei (2002), Ramirez
Sanchez c. Franţei (2006), Ciorap c. Moldovei (2007), Boicenco c. Moldovei (2006),
A c. Regatului Unit (1998), Pentiacova ş.a. c. Moldovei (2005), Price c. Regatului
Unit (2001), Sawoniuk c. Regatului Unit (2001), Soering c. Regatului Unit (1989)

13
Întrebări:
1. Care este diferenţa între tortură şi tratamentul inuman aşa cum reiese din
jurisprudenţa CEDO?
2. Citiţi şi comentaţi cauza Barbu Anghelescu c. României (2005).

14
Lecţia 3

Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate (art. 4)

Art. 4 1. Nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau servitute 8 .

2. Nimeni nu poate fi supus muncii forţate şi obligatorii.

Articolul 4 din Convenţie tratează separat sclavia şi aservirea pe de o parte, şi

munca forţată sau obligatorie pe de altă parte. Primii doi termeni acoperă formele de
sechestru asupra individului şi caracterizează condiţiile de opresiune pe care
interesatul nu le poate modifi ca şi de la care nu se poate eschiva. Cele din urmă
expresii pun accentul pe caracterul involuntar al muncii în care serviciile în cauză care
trebuie îndeplinite temporar sau trebuie adăugate la alte obligaţiuni sau circumstanţe
civile. În cazul sclaviei sau al robirii, o persoană apare ca aservită în totalitate faţă de
altă persoană. În cazul muncii forţate sau obligatorii, aservirea ţine de condiţiile în
care se prestează activitatea. Robia este o formă particulară a sclaviei distingându-se
de aceasta din urmă nu numai prin natura ei, cât prin nivelul aservirii. În acest sens,
fosta Comisie a statuat că “în plus faţă de obligaţia de a furniza anumite servicii,
noţiunea de robie cuprinde şi pe aceea de a trăi pe proprietatea altuia şi
impobibilitatea de a-ţi schimba condiţia”, iar Curtea Europeană a precizat că “robia
reprezintă o formă deosebit de gravă a negării libertărţii”. În cauza Siliadin c.
Franţei, Curtea europeană a analizat situaţia unei minore care fusese adusă în Franţa
de către rude pentru a avea grijă de locuinţa şi copiii unei familii de cetăţeni francezi.
Minora a prestat această muncă timp de mai mulţi ani fără remuneraţie, fără a avea un
statut legal pe teritoriul francez. În acest timp, nu a putut merge la şcoală şi nici nu a
avut perioade de vacanţă. Datorită unor lacune ale legii penale franceze, persoanele
vinovate de această situaţie au fost achitate. Curtea europeană a apreciat că reclamanta
fusese ţinută în sclavie şi a sancţionat faptul că dreptul penal francez nu incrimina în
mod precis şi eficace asemenea fapte.
Fosta Comisie a decis că obligarea deţinuţilor de a presta muncă pentru
societăţi private, în executarea unui contract pe care acestea l-au încheiat cu
administraţia penintenciarelor, nu constituie formă de sclavie sau robie, la fel ca şi

8 Vezi şi art. 39 din Constituţia României

15
cazul angajării voluntare, cu consimţământul părinţilor, a unui copil de 15 ani în
armata britanică, fără posibilitatea de a se libera înainte de împlinirea vârstei de 27 de
ani 9 .
Nu se consideră “muncă forţată sau obligatorie”:
a. orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei sau în
timpul în care se află în libertate condiţionată.
b. orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză să satisfacă
serviciul militar din motive de conştiinţă, în ţările în care acest lucru este
recunoscut ca legitim, un alt serviciu în locul serviciului militar obligatoriu;
c. orice serviciu impus în situatii de criză sau de calamităţi care ameninţă viaţa
sau bunăstarea comunităţii. În cauza Iversen c. Norvegiei (1963), Curtea nu a
considerat muncă forţată obligarea unor stomatologi de a lucra timp de un an
în serviciul de sănătate publică din nordul Norvegiei. În acea perioada, exista o
lipsă accentuată a medicilor voluntar, iar această situaţie a relevant reale
ameninţări pentru viaţa oamenilor din acea regiune.
d. orice muncă sau serviciu care face parte din obligaţiile civice normale. În
cauza Zarb Adami c. Maltei (2006), de exemplu, Curtea a considerat că
serviciul obligatoriu- juriul aşa cum există în Malta este unul dintre
"obligaţiile civice normale", prevăzute la articolul 4.3 (d) din convenţie. La
fel, în cauza Van der Mussele c. Belgiei (1983), Curtea a considerat că munca
unui avocat numit din oficiu şi remunerat rezonabil nu constituie muncă
forţată sau obligatorie.
Jurisprudenţă relevantă:
Siliadin c. Franţei (2005), Zarb Adami c. Maltei (2006), Van der Mussele c. Belgiei
(1983)
Întrebări:
1. Care este diferenţa dintre robie şi sclavie conform jurisprudenţei CEDO?
2. Propuneţi spre comentare o speţă care să aibă ca obiect dreptul ocrotit de art.
4.

9 Bîrsan, op.cit., p. 260

16
Lecţia 4

Dreptul la libertate şi siguranţă

Art. 5 Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă 10 .

Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Acest drept este

inalienabil şi priveşte orice persoană, fie în libertate, fie în detenţie. În doctrină s-a
arătat că trebuie făcută distincţia între o privare de libertate şi o simplă restricţie a
acesteia. În cauza Guzzardi c. Italiei (1980) Curtea a declarat că faptul de a obliga un
individ să rămână într-un perimetru restrâns aflat pe o insulă şi de a limita
posibilităţile sale de contact cu societatea putea trece drept o privaţiune de libertate.
Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi
potrivit căilor legale:
a. dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal
competent. Este vorba despre o condamnare printr-o hotărâre definitivă.
b. dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru
nesupunerea la o hotarâre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în
vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege. În cauza
Vasileva c. Danemarcei (2003), Curtea a constatat violarea acestei prevederi
pentru durata excesivă a unei detenţii efectuate în scopul stabilirii identităţii
reclamantei.
c. dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii
judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a
săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în
necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după
savârşirea acesteia.
d. dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotarâtă pentru educaţia sa sub
supraveghere sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa
autoritătii competente;
e. dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită
o boala contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a
unui vagabond. În cauza Winterwerp c. Olandei (1979), Curtea a precizat

10 Vezi şi art. 23 din Constituţia României

17
 condiţiile minimale de privare de libertate: alienaţia trebuie dovedită în faţa
autorităţii naţionale competente, printr-o expertiză medicală obiectivă,
tulburările trebuie să aibă un carcater sau o amploare care să justifice
internarea şi trebuie să persiste pe întreaga durată a internării. Cauza Van der
Leer c. Olandei (1990) este similară. În cauza Filip c. României, Curtea
europeană a considerat că internarea forţată a reclamantului într-un spital
clinic de psihiatrie constituie o privare de libertate. S-a avut în vedere faptul că
reclamantul a fost internat pe o durată nedeterminată, în temeiul deciziei
Parchetului şi fără avizul prealabil al unui medic expert.
f. dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o
împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se afla în
curs o procedură de expulzare ori de extrădare.
Garanţiile persoanelor private de libertate. Textul Convenţiei consacră
obligativitatea informării oricărei persoane, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă
pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse
împotriva sa. Curtea a arătat, însă, că o persoană nu trebuie să fie informată în mod
expres despre motivele arestării sale, dacă acestea sunt evidente în circumstanţele
date.
Orice persoană arestată sau deţinută are dreptul de a fi adusă imediat în faţa
unui magistrat competent. Acesta are obligaţia de a-l asculta personal pe individual
adus în faţa lui şi de a se pronunţa asupra existenţei motivelor care justifică privarea
de libertate.
Orice persoană are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil. Durata
acestui termen trebuie apreciată în funcţie de circumstanţele cauzei. În cauza
Klamecki c. Polonia (2003) durata detenţiei provizorii de 2 ani, două luni şi 16 zile a
fost excesivă. În cazuri ce ţin de criminalitate de tip mafiot, o durată a detenţiei
provizorii de la două luni la doi ani a fost considerată rezonabilă de Curte.
Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să
introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen
scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună. Orice persoană care este victima
unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are
dreptul la reparaţii, în cazul în care încălcarea dispoziţiilor cuprinse în art. 5 a creat
prejudicii. Această compensaţie este, de obicei, una financiară.

18
 Jurisprudenţă relevantă:
Guzzardi c. Italiei (1980), Engel ş.a. c. Olandei (1976), Amuur c. Franţei (1996),
Ignatov c. Rusiei (2007), Ječius c. Lituaniei (2000), Boicenco c. Moldovei (2006),
Drozd şi Janousek c. Franţei (1992), Ilaşcu ş.a. c. Moldovei şi Rusiei (2004),
Bentham c. Regatului Unit (1996), Bouamar c. Belgiei (1988), De Wilde, Ooms şi
Versyp c. Belgiei (1971), Varbanov c. Bulgariei (2000), Enhorn c. Suediei (2005),
Hilda Hafsteinsdóttir c. Islandei (2004), Chahal c. Regatului Unit (1996), Saadi c.
Regatului Unit (2006), Kerr c. Regatului Unit (1999), Hot Brogan ş.a. c. Regatului
Unit (1988), Aksoy c. Turciei (1996), Assenov c. Bulgariei (1998), Becciev c.
Moldovei (2005), Şarban c. Moldovei (2005), Lietzow c. Germaniei (2001), Labita c.
Italiei (2000), Fedorov şi Fedorova c. Rusiei (2005), Pantea c. România (2003)

Întrebări:
1. Care sunt garanţiile persoanelor private de libertate?
2. Comentaţi unul din cazurile în care o persoană poate fi privată de libertate
conform art. 5.
3. Citiţi şi comentaţi cauza Pantea c. României (2003).

19
Lecţia 5

Dreptul la un proces echitabil (art. 6)

Art. 6 1. Orice persoană are dreptul la o judecată echitabilă şi publică, într-un

termen rezonabil cauzei sale, de către un tribunal independent şi imparţial,
instituit prin lege, care va hotărî fie asupra încălcării privind drepturile şi
obligaţiile sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie
penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod
public, dar accesul presei şi publicului poate fi interzis în sala de şedinţe în
interesul moralităţii, ordinii publice sau al securităţii naţionale într-o societate
democratică, când o cer interesul minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor
la proces sau în măsura considerată strict necesară de către tribunal, când în
virtutea unor împrejurări speciale publicitatea ar fi de natură să aducă
prejudiciu intereselor justiţiei.
2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată atât
timp cât vinovăţia sa n-a fost în mod legal stabilită.

În cauza Delacourt c. Belgiei (1970), Curtea a statuat că într-o socitate

democratică în sensul Convenţiei, dreptul la o bună administrare a justiţiei ocupă un
loc atât de important, încât o interpretare restrictivă a art. 4, par. 1 nu ar corespunde
scopului acestei dispoziţii. Cel dintâi paragraf se aplică atât în civil, cât şi în penal, ân
timp ce al doilea şi al treilea nu se aplică decât în penal.
Articolul 6 consacră, deci, dreptul la un proces echitabil 11 , public 12 şi într-
un termen rezonabil 13 , condus de o instanţă independentă şi imparţială, instituită de

11Vezi cauza Belasin împotriva Romaniei

12 Hotarârea trebuie sa fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de sedinţă poate fi interzis presei şi
publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii
publice ori al securităţii naţionale, într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau
protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către
instanţă, atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor
justiţiei.
Acest principiu este consacrat şi de legea română. Potrivit art. 127 din Constituţie: „şedinţele de judecată
sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege”. Dispoziţii similare se găsesc înscrise şi în art. 12 Lg.
304/2004(r) precum şi în art. 121 alin. (1) C. proc. civ. În vederea asigurarii publicităţii, şedinţele se ţin de
regulă, la sediul instanţei – stabil şi cunoscut – în zilele şi la orele anume fixate, iar pentru fiecare şedinţă se
intocmeşte, potrivit art. 125 C. proc. civ., o listă cu procesele care se judecă în acea zi şi care se afişează cu
cel puţin o oră înainte de începerea şedinţei. Principiul publicităţii cunoaşte însă şi excepţii, îngăduite chiar
de textul constituţional. Ca, spre exemplu, cele prevăzute în art. 121 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. În ceea ce
priveşte jurisprudenţa CEDO vezi cauza Bocellari şi Rizza c. Italia.

20
lege. Este statuat, deci, şi principiul celerităţii procedurilor judiciare, principiu în
aplicarea căruia rolul activ al judecătorului este determinat.
Celeritate. Celeritatea exprimă cerinţa desfăşurării ritmice, operative,
dinamice a procesului, ceea ce asigură calitatea şi forţa persuasivă a actelor sale
finalizatoare. Tribunal independent. Textul articolului menţionează importanţa
existanţei unui tribunal independent care să conducă procesul. Accesul la instanţă. În
cauza Weissman şi alţii c. România, neplata echivalentului sumei de 323.264 EUR
cu titlu de taxă de timbru pentru introducerea acţiunii a condus la anularea acesteia.
Curtea a apreciat că suma în cauză, foarte ridicată pentru orice justiţiabil obişnuit, nu
era justificată nici prin circumstanţele particulare ale cauzei, nici prin situaţia
financiară a reclamanţilor, ci reprezenta un procent fix, stabilit de lege, din suma
reprezentând obiectul litigiului. Această sumă a fost excesivă, motiv pentru care
reclamanţii au fost obligaţi să renunţe la acţiune, ceea ce i-a lipsit pe aceştia de dreptul
lor ca o instanţă să le examineze cererea. Având în vedere circumstanţele speţei şi, în
special, împrejurarea că această restricţionare a fost impusă în faza iniţială a
procedurii, Curtea a statuat că taxa de timbru a fost disproporţionată şi astfel a adus
atingere înseşi esenţei dreptului de acces la o instanţă. Statul nu a păstrat un echilibru
just între, pe de o parte, interesul său în a recupera cheltuielile de judecată, iar pe de
altă parte, interesul reclamanţilor ca o instanţă să le examineze cererea. Pentru aceste
motive s-a constatat încălcarea art. 6 par. 1 din Convenţie.
Prezumpţia de nevinovăţie. Prezumpţia de nevinovăţie se consideră încălcată
când instanţa îşi exprimă opinia că persoana este vinovată înainte de terminarea
procesului. S-a decis că o campanie de presă împotriva unui acuzat poate leza
prezumţia de nevinovăţie a acestuia şi se poate ajunge la sancţionarea celor
responsabili. Dreptul la tăcere. Prezumţia de nevinovăţie generează unul dintre
drepturile fundamentale ale unui proces penal echitabil, dreptul la tacere. CEDO îi
recunoaşte valoarea internaţională, fiind prevăzut expres în art. 14 din Pactul privind
Drepturile Civile şi Politice. Acest drept constă în posibilitatea oricărui acuzat de a nu
depune mărturie împotriva lui însuşi sau de a-şi recunoaşte vinovăţia. Deşi dreptul la
tăcere nu e prevăzut de CEDO, Curtea Europeană de la Strasbourg consideră că acesta
poate fi desprins din cuprinsul art. 10 privind dreptul la libertatea expresiei, privind
aspectul negativ al acestui drept, acela de a nu se exprima contrar voinţei sale. Acest

13 Vezi Bodon c. Ungaria şi Kalovits c. Ungaria

21
drept, dedus din art. 10 al CEDO trebuie supus restricţiilor prevăzute de art. 10 (2), în
care se prevede în mod explicit că ingerinţa în exerciţiul dreptului la libertatea
expresiei este autorizată numai dacă ea este considerată necesară. De exemplu, Curtea
nu a considerat ca făcând parte din sfera dreptului la tăcere refuzul reclamanţilor de a
furmiza probe în privinţa cărora există o obligaţie legală a de a fi prelevate, inclusive
prin recurgerea la constrângere, cum ar fi: prelevarea de probe biologice în vederea
stabilirii alcoolemiei, prelevarea de ţesuturi în vederea realizării unor analize ăentru
stabilirea ADN-ului, etc.
Garanţii procedurale. Orice acuzat are, în special, dreptul:
a. să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în
mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;
b. să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
c. să se apere el însuşi sau sa fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu
dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în
mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer 14 .
Conform opiniei Curţii, dreptul la asistenţă judiciară gratuită, atunci când
interesele justiţiei o cer, nu constituie o alternativă la dreptul de a se apăra
singur , ci un drept independent.
d. să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi
audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării.
e. să fie asistat în mod gratuit de un interpret, daca nu înţelege sau nu vorbeşte
limba folosită la audiere.
Principiul egalităţii armelor. Dreptul la un process echitabil implică
posibilitatea oricăreia dintre părţi de a-şi expune cauza în faţa tribunalului, în condiţii
care să nu o dezavantajeze în faţa părţii adverse. Acest principiu presupune şi
respectarea dreptului la apărare şi a contradictorialităţii, impunând un echilibru între
acuzator şi persoana în cauză, inclusive în privinţa comunicării pieselor aflate la
dosar.
Curtea a constatat încălcarea principiului contradictorialităţii în cauza Dima c.
România, întrucât Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat pe baza unei expertize
contabile la efectuarea căreia reclamantul nu fusese citat. În cauza Cottin c. Belgiei

14 Potrivit art. 24 alin. (1) Constituţia României: „dreptul la apărare este garantat”, iar alin. (2) prevede că:

„în tot cursul procesului părţile au dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu”. Principiul
îşi găseşte consacrarea şi în art. 15 Lg. 304/2004(r).

22
din 2 iunie 2005, reclamantul s-a plâns cu privire la echitatea procedurii penale în
cadrul unui proces în care inculpat pentru vătămare corporală, având în vedere că
expertiza medicală realizată pentru a stabili întinderea prejudiciului suferit de victimă
nu a respectat principiul contradictorialităţii, el neputând participa la efectuarea
expertizei. Curtea a reţinut că, deşi reclamantul a avut posibilitatea de a formula în
faţa instanţei observaţii faţă de concluziile raportului de expertiză, nu este evident că
acesta avut o posibilitate reală de a le comenta în mod eficient. Astfel, ca urmare a
faptului că nu a putut lua parte la realizarea expertizei, reclamantul nu a avut
posibilitatea de supune unui contra-interogatoriu, personal sau prin intermediul
avocatului sau al unui consilier medical, persoanele interogate de expert, de a formula
observaţii cu privire la piesele examinate de expert sau de a-i solicita acestuia să
procedeze la investigaţii suplimentare. Prin urmare, reclamantul a fost lipsit de
posibilitatea de a formula comentarii cu privire la un element de probă esenţial,
Curtea constatând că articolul 6 (1) din Convenţie a fost încălcat. Dreptul la
executarea hotărârilor judecătoreşti. Potrivit interpretării pe care o dă Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din
CEDO implică nu numai ca hotărârea judecătorească să fie pronunţată într-un termen
rezonabil, ci şi ca ea să poată face obiectul unei executări efective în avantajul părţii
câştigătoare, când acest lucru este adecvat. Într-adevăr, Convenţia nu instaurează o
protecţie teoretică a drepturilor omului, din contra, încearcă să permită o realizare
concretă a protecţiei pe care o instaurează în favoarea cetăţenilor Europei
În ceea ce priveşte materia penală, Curtea a stabilit drept criterii pentru a
determina natura penală a unei acuzaţii: prevederile dreptului intern, natura faptei şi
scopul şi severitatea acţiunii.

Jurisprudenţă relevantă:
Brumărescu c. României (1999), Barbera, Messegue şi Jabardo c. Spaniei (1994),
Ocalan c. Turciei (2005), Allan Jacobson c. Suediei (2000), Fayed c. Regatului Unit
(1994), Pierre-Bloch c. Franţei (1997), Massa c. Italiei (1993), Vilho Eskelinen ş.a. c.
Finlandei (2007), Ferrazzini c. Italy (2001), Ziliberberg c. Moldovei (2005), Escoubet
c. Belgiei (1999), Airey c. Irlandei (1979), Popov Nr. 2 c. Moldovei (2005), Croissant
c. Germaniei (1992), Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni c. României (2007), Zolotukhin
c. Rusiei (2007)

23
 Întrebări:

1. Care este conţinutul principiului egalităţii armelor?

2. Citiţi şi comentaţi cauza Brumărescu c. României (1999).
3. Citiţi şi comentaţi cauza Ziliberberg c. Moldovei (2005).
4. Explicaţi noţiunea de drept la tăcere.

24
Lecţia 6

Nicio pedeapsă fără lege (art. 7), dreptul la un recurs efectiv (art. 13) şi dreptul
la două grade de jurisdicţie în materie penală (art. 3 al Protocolului 7)

6.1. Nicio pedeapsă fără lege

Art. 7 1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în

momentul în care a fost comisă, nu constituia o infracţiune potrivit dreptului
naţional sau internaţional. De asemenea, nu se va aplica o pedeapsă mai severă
decât cea aplicabilă în momentul în care infracţiunea a fost comisă.
2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei
persoane vinovate de o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost
comisă, era criminală conform principiilor generale de drept recunoscute de
naţiunile civilizate.

Art. 7 al Convenţiei consacră, deci, atât principiul legalităţii incriminării şi

pedepsei, cât şi pe acela al neretroactivităţii legii penale mai severe.
Principiul legalităţii incriminării. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o
acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost savârsită, nu constituia o
infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional 15 . De asemenea, nu se poate
aplica o pedeapsa mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii
infracţiunii.
Principiul neretroactivităţii legii penale. O lege penală nu poate să
sancţioneze o faptă considerată, anterior intrării sale în vigoare, ca ilicită. În cauza
Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni c. României (2007), Curtea a constatat că art. 7 a
fost încălcat. Curtea Europeană a constatat încălcarea acestei dispoziţii, de către
autorităţile române, sub aspectul aplicării extensive a legii penale, întrucât, pe de o
parte, faţă de prevederile Codului penal în vigoare la data săvârşirii faptelor, nu

15Articolul 7 din Convenţie. Vezi şi art. 7 c.p. român: “infracţiunea este fapta care reprezintă pericol social,
săvârşită cu vinovăţie şi prevazută de legea penală” şi art. 11 al Declaraţiei Universale a Drepturilor
Omului- „Nimeni nu va fi condamnat pentru actiuni sau omisiuni care nu constituiau, în momentul când
au fost comise, un act cu caracter penal conform dreptului international sau national. De asemenea, nu se
va aplica nici o pedeapsa mai grea decât aceea care era aplicabila în momentul când a fost savârsit actul cu
caracter penal.”

25
puteau fi judecate pentru corupţie decât faptele persoanelor desfăşurând o activitate în
cadrul unei organizaţii publice, şi nu în cadrul unei societăţi comerciale private, iar pe
de altă parte, nu s-a putut demonstra existenţa unei jurisprudenţe accesibile şi
previzibile, prealabilă săvârşirii faptelor de către reclamanţi, care să asimileze faptele
de corupţie pasivă ale salariaţilor unei bănci cu cele ale funcţionarilor sau altor
salariaţi din unităţile „obşteşti”. În consecinţă, instanţa de la Strasbourg a acordat
fiecărui reclamant, cu titlu de daune morale, suma de 3.000 EUR.

Jurisprudenţă relevantă:
Brown c. RU (1998), Dragotoniu şi Militaru- Pidhorni c. României (2007), Joric c.
Germaniei (2007)

6.2. Dreptul la un recurs efectiv (art. 13)

Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie

au fost încălcate, are dreptul de a beneficia de un recurs efectiv în faţa unei
instanţe naţionale, chiar şi când încălcarea ar fi fost comisă de către persoane
care au acţionat în exercitarea funcţiunilor lor oficiale.

Articolul 13 consacră dreptul la un recurs efectiv. Conform acestui

principiu, orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de Convenţie au
fost încalcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci
când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor
lor oficiale. Curtea a arătat că garanţia articolului 13 nu merge până acolo încât să
impună existenţa unui recurs împotriva legilor statului. El garantează numai
recursurile împotriva modalităţilor de aplicare a legislaţiei interne. Termenul de
recurs cuprinde orice procedeu prin care un act constitutiv al unei violări a Convenţiei
este supus unei instanţe competente pentru a se obţine încetarea violării, anularea sau
modificarea actului, ori repararea pagubei. Această instanţă este obligatoiu să se poată
pronunţa printr-o decizie cu caracter obligatoriu16 .
Nicio dispoziţie din Convenţie nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un
stat, un grup, sau un individ, un drept oarecare de a desfăşura o activitate sau de a
îndeplini un act ce urmăreşte distrugerea drepturilor sau a libertăţilor recunoscute de

16 O autoritate care poate emite doar avize nu se va încadra în cerinţele art. 13

26
Convenţie sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi şi libertăţi decât acelea
prevăzute de Convenţie. Acesta este principiul interzicerii abuzului de drept şi este
consacrat în articolul 17 al Convenţiei 17 .

6.3. Dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală

Articolul 3 al Protocolului 7 consacră dreptul la două grade de jurisdicţie în

materie penală. Acest principiu înseamnă dreptul oricărei persoane declarate
vinovate de o infracţiune de către un tribunal de a cere examinarea declaraţiei de
vinovăţie sau a condamnării de către o jurisdicţie superioară. Acest drept poate face
obiectul unor excepţii în cazul infracţiunilor minore, aşa cum acestea sunt definite de
lege, sau când cel interesat a fost judecat în primă instanţă de către cea mai înaltă
jurisdicţie ori a fost declarat vinovat şi condamnat ca urmare a unui recurs împotriva
achitării sale.
Atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este
acordată graţierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că s-a produs
o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări
este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepţia
cazului în care se dovedeşte că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi
este imputabilă în tot sau în parte. De asemenea, nimeni nu poate fi urmărit sau
pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru
care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi
procedurii penale ale acestui stat. Cu toate acestea, nu este împiedicată redeschiderea
procesului, conform legii şi procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi ori
recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de
natură să afecteze hotărârea pronunţată.

Jurisprudenţă relevantă:
Klass ş.a. c. Germaniei (1978), Keenan c. Regatului Unit (2001), Powel şi Rayner c.
Regatului Unit (1999), Silver c. Regatului Unit (1983), Keenan c. Regatului Unit

17Nicio dispoziţie din prezenta convenţie nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un stat, un grup, sau
un individ, un drept oarecare de a desfăşura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmăreşte distrugerea
drepturilor sau a libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie sau de a aduce limitări mai ample acestor
drepturi şi libertati decât acelea prevăzute de această convenţie.

27
(2001), Surmeli c. Germaniei (GC) (2006), Zeleni Balkani .c Bulgariei (2007), Conka
c. Belgiei (2002), Thlimenos c. Greciei (GC) (2000), Moldovan ş.a. c. României
(2005), Secic c. Croatiei (2007), Klass c. RFG (1979), Silver ş.a. c. RU (1983)

Întrebări:
1. Explicaţi conţinutul principiului neretroactivităţii legii penale.
2. Explicaţi conţinutul principiului legalităţii incriminării.
3. Citiţi şi comentaţi cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni c. României (2007).

28
Lecţia 7

Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie (art. 8) şi dreptul la căsătorie

(art. 12)

1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a

domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept
decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o
măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea
naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi
prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea
drepturilor şi libertăţilor altora.

Articolul 8 al Convenţiei consacră dreptul la respectarea vieţii private şi de

familie. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept
decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură
care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa
publică, bunastarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale,
protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
În concepţia instanţei europene, viaţa privată cuprinde, în primul rând,
integritatea fizică şi morală a persoanei, sfera intimă a individului. În al doilea rând,
respectul vieţii private ar trebui să însemne dreptul individului de a stabili şi dezvolta
relaţii cu semenii săi, protecţia îmbinării vieţii personale cu cea socială a individului,
dreptul la imagine, dreptul la nume, dreptul la un mediu înconjurător sănătos,
respectarea dreptului la viaţa familială, la corespondenţă, la domiciliu 18 .
Viaţa Familială. Conform articolului 5 al Protocolului 7, soţii se bucură de
egalitate în drepturi şi în responsabilităţi cu caracter civil, între ei şi în relaţiile cu
copiii lor în ceea ce priveşte căsătoria, pe durata căsătoriei şi cu prilejul desfacerii
acesteia.
Conform Codului civil roman, părinţii aleg prenumele şi, când este cazul,
numele de familie al minorului, în condiţiile legii. Alegerea prenumelui de către
părinţi intră în cadrul noţiunii de „viaţă privată”, aşa cum este ea definită de art. 8 al

18 Bîrsan, op.cit., p. 599

29
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Astfel, refuzul ofiţerului de stare civilă
de a înregistra acel prenume constituie în mod manifest o ingerinţă neadmisă de
Convenţie. În legătură cu menţinerea unităţii vieţii familiale s-a pus problema
separării familiilor de străini. Dar articolul 8 trebuie interpretat luându-se în
considerare şi necesitatea controlului imigrărilor. Convenţia nu garantează niciun
drept pentru un străin de a intra sau locui pe teritoriul unei anumite ţări. Totuşi,
expulzarea unei persoane dintr-o ţară în care locuiesc rudele sale apropiate poate
constitui o ingerinţă în dreptul la respectarea vieţii de familie, aşa cum este el protejat
de art. 8 par. 1 din Convenţie (Cauza Boultif împotriva Elveţiei). În cauza Monory
c. României şi Ungariei, reclamantul a susţinut ca art. 6 a fost violat pentru că
autorităţile române au manifestat lipsă de diligenţă în a-i permite să-şi reîntâlnească
fiica a cărei custodie comună o deţinea şi care locuia cu mama sa în România. Curtea
a reamintit că interesele copilului sunt vitale în astfel de cazuri. Cauza Lupşa c.
România (2006) este similară.
Protecţia domiciliului şi a corespondenţei. Protecţia domiciliului persoanei
se extinde dincolo de încălcările “fizice”. În cauza Lopez-Ostra c. Spaniei (1994),
Curtea a decis că poate exista o ingerinţă în dreptul persoanei la protecţia domiciliului
şi când există o poluare a mediului, chiar dacă nu este afectată serios sănătatea
rezidenţilor. În cauza Akdivar c. Turciei (1996), Curtea a constatat încălcarea acestui
drept şi a obligaţiei pozitive a statului în momentul în care casele reclamanţilor au fost
distruse şi arse în mod deliberat de către militari.
În privinţa corespondenţei scrise s-a pus accent pe corespondenţa deţinuţilor
care este supusă riscului de a fi interceptată sau cenzurată de către autorităţi. În acest
sens, s-a stabilit şi o prezumpţie de cauzalitate: dacă statul nu poate dovedi că
scrisorile destinate deţinuţilor le-au parvenit, este încălcat art. 8. În ceea ce priveşte
ascultarea convorbirilor telefonice, Curtea a admis posibilitatea existanţei acestora
doar în cazurile în care acest act este necesar pentru apărarea ordinii democratice într-
un stat. Legea trebuie să prevadă expres care tipuri de infracţiuni permit o asemenea
ingerinţă din partea statului.
Dreptul la un mediu sănătos. Curtea a statuat în mod constant că, deşi
obiectul art. 8 este esenţialmente acela de a proteja individual împotriva oricăror
ingerinţe din partea statului, aceasta nu înseamnă că autoritatea publică este obligată

30
numai să se abţină de la orice asemenea ingerinţă 19 . El reclamă din partea statelor, pe
lângă această obligaţie negativă, şi îndeplinirea unor obligaţii pozitive, inerente
respectului efectiv al vieţii private şi familiale şi al dreptului la domiciliu. Aceste
obligaţii pot implica necesitatea adoptării de măsuri menite să asigure respectarea
acestor drepturi. Sfera obligaţiilor care revin statelor în temeiul art. 8 al Convenţiei
este deosebit de largă. Dintre aprecierile Curţii pe acest articol amintim obligaţia
statului de a organiza accesul persoanelor la dosarele autorităţilor publice care conţin
date personale, de a lua măsuri pentru respectarea dreptului la domiciliu prin evitarea
producerii unor zgomote insuportabile, obligaţia de a garanta unei persoane
transsexuale operate asigurarea respectului dreptului acesteia la viaţa privată, în
special prin recunoaşterea conversiunii sexuale a acelei persoane pe plan juridic.
În conformitate cu articolul 12, începând cu vârsta stabilită prin lege, barbatul
şi femeia au dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie conform legislaţiei
naţionale ce reglementează exercitarea acestui drept.
În cauza F c. Elveţiei (1987), Curtea a considerat că interdicţia temporară de a
se recăsători, impusă unui bărbat – căsătorit şi divorţat de trei ori pe parcursul a
optsprezece ani, care însă dorea să se căsătorească a patra oară – constituie o încălcare
a dreptului de a se căsători garantat de articolul 12.
Articolul 12 nu garantează dreptul de a divorţa şi/sau pe acela de a te
recăsători (Johnston şi alţii c. Irlandei (1986)). Cu toate că pe parcursul mai multor
ani judecătorii de la Strasbourg au refuzat să constate o încălcare a articolului 12
atunci când Statul refuză să înlesnească încheierea căsătoriei transsexualilor cu
persoane care şi-au schimbat sexul (a se vedea, de exemplu, Rees c. Regatului Unit
(1986), Cossey c. Regatului Unit (1990) şi Sheffield şi Horshan c. Regatului Unit
(1998)), ei au cedat totuşi în cauzele Christine Goodwin c. Regatului Unit (2002) şi
I. c. Regatului Unit (2002) invocând schimbările sociale majore care au afectat
instituţia căsătoriei din momentul adoptării Convenţiei, precum şi bulversările
dramatice generate de evoluţia medicinei şi ştiinţei în domeniul transsexualităţii.

19 Cauza Moldovan şi alţii împotriva României, în Cazurile României la Curtea Europeană a Drepturilor

Omului, Biroul de informare al Consiliului Europei la Bucureşti, p. 239

31
 Jurisprudenţă relevantă:
Johnston şi alţii c. Irlandei (1986), Rees c. Regatului Unit (1986), Cossey c.
Regatului Unit (1990), Sheffield şi Horshan c. Regatului Unit (1998), Christine
Goodwin c. Regatului Unit (2002) şi I. c. Regatului Unit, Niemetz c. Germaniei
(1992), Stubbings ş.a. c. Regatului Unit (1996), Mousraquim c. Belgiei (1991), Cipru
c. Turciei (2001), Evans c. Regatului Unit (GC) (2007), Ciorap c. Moldovei (2007),
Malone c. Regatului Unit (1984), Monori c. României şi Ungariei (2005), B. şi L. c.
Regatului Unit (2005), Tătar c. România (2009)

Întrebări:
1. Citiţi şi comentaţi cauza Silvestru Cotleţ c. României (2005).
2. Folosind sursele bibliografice de la sfârşitul cursului propuneţi spre comentare
alte trei speţe în care aplicarea art. 8 si a art. 12 este pusă în discuţia Curţii.
3. Comentaţi aspecte ale jurisprudenţei CEDO legate de dreptul la căsătorie.
4. Analizaţi conţinutul art. 5 al Protocolului nr. 7 al Convenţiei.

32
Lecţia 8

Garantarea libertăţilor de gândire, conştiinţă şi religie, de exprimare, de

întrunire şi asociere

8.1. Libertatea de gândire, conştiinţă şi religie (art. 9)

Art. 9. 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de

religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea,
precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual
sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi
îndeplinirea ritualurilor.
2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face
obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri
necesare, într-o societate democratică, pentru siguranţa publică, protecţia
ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi
libertăţilor altora 20 .

Articolul 9 consacră principiul libertăţii de gândire, de conştiinţă şi de

religie. Acest drept include libertatea de schimbare a religiei sau a convingerilor,
precum şi libertatea de manifestare a religiei sau convingerilor în mod individual sau
în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea
ritualurilor. Noţiunile de gândire, conştiinţă şi religie care apar în textul acestui
articol subliniează conţinutul şi sensul atribuit noţiune de libertate de gândire.
În cauza Van Schijndel, Van der Heyden şi Leenman c. Olandei (1998),
faptele reclamanţilor de a fi pătruns într-o clinică pentru avorturi, unde au început să
se roage în genunchi, pe coridoare, pentru a protesta împotriva avorturilor au
reprezentat, în opinia Curţii, o manifestare a credinţei. În cauza Van der Dungen c.
Olandei (1995), Curtea a considerat că acţiunile reclamantului de a aborda, în
parcarea unei clinici pentru efectuarea avorturilor, pacienţii şi angajaţii, arătându-le
fotografii cu rămăşiţele fetale şi încercând să îi oprească în intenţia de a realize un
avort, nu au fost bazate pe credinţă.

20 Vezi şi art. 19 din Constituţia României

33
 O altă problemă, destul de mediatizată în ultimii ani, a fost legată de purtarea
voalului islamic. În cauza Leyla Şahin c. Turciei (2005), Curtea a respins plângerea
cetăţenei Leyla Şahin, căreia în 1998 i s-a interzis accesul la un examen al Facultăţii
de Medicină din Istanbul, unde era studentă, pe motivul că dorinţa ei de a purta voalul
islamic contravine principiului laicităţii Republicii Turce. Leyla Şahin a atacat în
justiţie decizia Universităţii şi, după pierderea proceselor în Turcia s-a adresat CEDO.
În acest caz a fost respectat principiul proporţionalităţii în cadrul marjei de apreciere
lăsate la aprecierea statului. În motivarea hotărârii de respingere a acţiunii
reclamantei, Curtea a reamintit că principiul laicităţii este unul din principiile
fundamentale ale statului turc şi că în Turcia există mişcări politice extremiste care
încearcă să impună întregii societăţi simbolurile lor religioase.
Părăsirea grupului din care o persoană face parte în temeiul convingerilor sale
religioase este un drept garantat de art. 9 al Convenţiei. Curtea a statuat în acest sens
în cauza Darbz c. Suediei (1990), considerând că statul nu poate oblige un individ să
cotizeze la o biserică de stat, prin plata unor taxes au în orice alt mod.

Jurisprudenţă relevantă:

Kokkinakis c. Greciei (1993), Van Schijndel, Van der Heyden şi Leenman c. Olandei
(1998), Van der Dungen c. Olandei (1995), Leyla Şahin c. Turciei (2005),
Manoussakis şi alţii c. Greciei (1996), Cipru c. Turciei (2001), Cha’are Shalom Ve
Tsedek c. Franţei (2000), Larissis şi alţii c. Greciei (1998), Buscarini şi alţii c. San
Marino (1999), Poltoratskiy c. Ucrainei (2003), Kuznetsov c. Ucrainei (2003)

8.2. Libertatea de exprimare (art. 10)

1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept

cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica
informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de
frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de
radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi,
poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de
lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru

34
securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea
ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia
reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii
confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii
judecătoreşti 21 .

Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde

libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără
amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Exercitarea acestor
libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi,
condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare,
într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau
siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a
moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de
informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii
judecătoreşti.
Libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale
societăţii, una din condiţiile primordiale ale progresului şi ale dezvoltării fiecărui
individ.
De exemplu, în cauza Caliskan c. TurciaHachette, CEDO a reamintit că
presa are anumite obligaţii şi responsabilităţi. Astfel, condamnarea în urma publicării
fotografiei cadavrului unei persoane ucise într-un atentat nu reprezintă o încălcare a
art. 10 din Convenţie. Pe de altă parte, prin hotărârea Flux c. Moldova (2007), Curtea
a reţinut încălcarea art. 10 din Convenţie stabilind condiţiile în care un jurnalist poate
fi tras la răspundere pentru acuzaţii defăimătoare la adresa unui politician.
Curtea a audiat mai multe cauze în care a asimilat unei încălcări a articolului
10 din Convenţie faptul că membri eminenţi ai guvernului sau reprezentanţi aleşi
câştigaseră procese de defăimare în faţa tribunalelor naţionale. În cauzele Lingens c.
Austriei (1986) 22 , Oberschlick c. Austriei (I) (1991) şi Oberschlick c. Austriei (II)
(1997), redactorii unei reviste politice au publicat articole în care criticau politicienii
pentru declaraţiile lor publice în probleme de politică generală. Fiecare dintre

Vezi şi art. 30 din Constituţia României

21

“Libertatea dezbaterilor politice se găseşte în însuşi miezul noţiunii de societate democratică care domină
22

Convenţia în întregime”.

35
politicieni au întreprins acţiuni de defăimare în public a reclamanţilor, toate reuşindu-
le. Reclamanţii au susţinut că deciziile luate de tribunalele austriece le încalcă
libertatea de exprimare prevăzută de articolul 10, iar Curtea Europeană a fost de
acord. Judecătorii de la Strasbourg nu au reţinut nici o încălcare a articolului 10 într-o
cauză în care statul a sancţionat un jurnalist care şi-a exprimat opiniile referitoare la o
persoanlitate în termeni în special insultători şi jignitori, considerând că recurgerea la
un asemenea limbaj nu se justifică nici prin preocuparea de a refl ecta o chestiune care
interesează sau preocupă în mod serios publicul, nici prin necesitatea de a urmări un
obiectiv social 23 .
Cea mai semnificativă hotărâre privind libertatea presei prevăzută de articolul
10 este cauza Sunday Times c. Regatului Unit nr. 1 (1979). În speţă, reclamanţii
pregătiseră pentru publicare un reportaj în care se indicau metodele de cercetare
ştiinţifică şi experimentele folosite de o companie farmaceutică înainte să
comercializeze sedativul Talidomidă. La momentul publicării s-a constatat (prin
intermediul mijloacelor independente de presă) că mulţi copii s-au născut cu
malformaţii serioase din cauza medicamentului primit de mamele lor în timpul
sarcinii. Unele familii din Regatul Unit care au suferit din această cauză au ajuns la un
compromis extrajudiciar cu compania farmaceutică, altele erau încă în proces de
negociere şi câteva familii se găseau în primele etape ale unui proces. Primind un
exemplar al articolului respectiv, compania farmaceutică a cerut judecătorului şi a
obţinut interzicerea publicării acestuia. Interdicţia a fost confirmată de către cea mai
înaltă jurisdicţie internă pe motiv că publicarea articolului ar constitui o insultă adusă
curţii, aducând atingere sau prejudiciind mersul justiţiei în cadrul unei proceduri
judiciare aflate în curs. Curtea europeană a Drepturilor Omului a admis că ingerinţa
era legală (în sensul Convenţiei) şi viza garantarea autorităţii şi imparţialităţii
autorităţii judiciare. În schimb, ea a considerat că Guvernul Regatului Unit nu a reuşit
să demonstreze că punerea în aplicare a dispoziţiei corespundea unei „nevoi sociale
imperioase” sau era „proporţională cu scopul legitim urmărit”. Curtea a stabilit de
asemenea că populaţia în general avea dreptul să primească informaţii asupra acestui
subiect, chiar dacă faptele în cauză şi problemele ridicate alcătuiau conţinutul unui
litigiu în instanţă. Curtea a scos în relief mai mulţi factori determinanţi pentru decizia
sa, de exemplu, amploarea şi caracterul absolut al restricţiilor impuse de ingerinţă,

23 Vezi Tammer c. Estoniei (2001)

36
tonul moderat al articolului ce constituia obiectul interdicţiei, durata şi caracterul
prelungit al procedurilor judiciare şi al negocierilor în vederea ajungerii la un
compromis şi, în sfârşit, marea dezbatere publică asupra obiectului articolului. Astfel,
Curtea a fixat un nivel ridicat al protecţiei presei, întemeindu-l pe prezumţia că
interesul general este mai bine servit când publicului i se oferă cât mai multe
informaţii: “dacă mijloacele mass-media nu trebuie să depăşească limitele fixate în
scopul unei bune administrări a justiţiei, le revine totuşi obligaţia de a comunica
informaţii şi idei atât cu privire la problemele cunoscute de tribunale, cât şi la acelea
referitoare la alte sectoare de interes public. Funcţia constă în a comunica publicului
care are dreptul de a primi comunicările respective.”

Jurisprudenţă relevantă:
Lingens c. Austriei (1986), Oberschlick c. Austriei (I) (1991) şi Oberschlick c.
Austriei (II) (1997), Castells c. Spaniei (1992), Handyside c. Regatului Unit (1976),
Feldek c. Slovaciei (2001), Schwabe c. Austriei (1992), Tammer c. Estoniei (2001),
Wabl c. Austriei (2000), Colombiani şi alţii c. Franţei (2002), Incal c. Turciei (1998),
Başkaya şi Okçuoğlu c. Turciei (1999), Jersild c. Danemarcei (1994), Lehideux şi
Isorni c. Franţei (1998), Du Roy şi Malaurie c. Franţei (2000), Constantinescu c.
României (2000), Barthold c. Germaniei (1985), Dalban c. României (2000), Thoma
c. Luxembourgului (2001), News Verlags GmbH şi CoKG c. Austriei

8.3. Libertatea de întrunire şi de asociere (art. 11)

1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la

libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se
afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.
2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri
decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate
democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi
prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia
drepturilor şi libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri
legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor
armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat.

37
 Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de
asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate
pentru apărarea intereselor sale. Convenţia protejează libertatea de a apăra interesele
profesionale ale celor care aderă la un sindicat prin acţiunea colectivă a acestuia,
acţiune pe care statele contractante trebuie, în acelaşi timp, să o autorizeze 24 . Dreptul
de a constitui sindicate şi de a se afilia la sindicate constituie un aspect particular al
libertăţii de asociere.
În cauza Organizaţia macedoneană unită Ilinden şi Ivanov c. Bulgariei
(2005), reclamanţii, Organizaţia macedoneană unită Ilinden (UMO Ilinden) şi
preşedintele acesteia, Yordan Ivanov, au sesizat Curtea Europeană, susţinând că statul
bulgar a încălcat articolul 11 din Convenţie în ceea ce priveşte libertatea de întrunire
paşnică. Membrii UMO Ilinden şi adepţii acesteia au invocat faptul că, în perioada
1998-2003, li s-a interzis cu mai multe ocazii să organizeze întruniri paşnice. În fapt,
UMO Ilinden este o asociaţie fondată la data de 14 aprilie 1990. În 1990, 1998-1999
şi 2002-2004, aceasta a solicitat, fără succes, înregistrarea sa. Astfel, instanţele interne
au apreciat că statutul şi programul său sunt contrare unităţii naţiunii. Începând cu
anul 1990, UMO Ilinden a încercat în fiecare an organizarea de întruniri
comemorative, care au fost interzise de către autorităţile bulgare. Curtea a decis că a
existat o ingerinţă în exercitarea libertăţii de întrunire paşnică în ceea ce priveşte 12
întruniri în perioada martie 1998 şi septembrie 2003 şi că nu a existat o astfel de
ingerinţă relativ la alte trei evenimente din această perioadă. Trecând la analiza
ingerinţei, ea a apreciat că aceasta era prevăzută de lege. În ceea ce priveşte scopul
legitim, s-a considerat că interdicţiile vizau protecţia intereselor menţionate de
Guvernul bulgar (protecţia siguranţei naţionale şi a integrităţii teritoriale a statului,
menţinerea ordinii publice la nivel local, protecţia drepturilor şi libertăţilor altora şi
prevenirea infracţiunilor). CEDO a examinat această cauză şi în lumina hotărârii
pronunţată în cauza Stankov şi Organizaţia macedoneană unită Ilinden împotriva
Bulgariei (hotărârea din 2 octombrie 2001, în care Curtea a constatat încălcarea
articolului 11 din Convenţie). Ea a remarcat că argumentele prezentate de Guvern
sunt, în mare parte, aceleaşi cu cele furnizate în trecut şi că nu sunt suficiente pentru
ca măsurile luate să poată fi considerate necesare într-o societate democratică. Curtea

24 Vezi Scmidt şi Dahlstrom c. Suediei (1976)

38
a acordat importanţă şi faptului că, într-una dintre ocazii, cu toate că autorităţile
bulgare nu au adus atingere libertăţii de întrunire paşnică a reclamanţilor, acestea au
fost oarecum reticente în privinţa protejării membrilor şi adepţilor Ilinden împotriva
unui grup de opozanţi. În consecinţă, unii dintre participanţii la întrunire au fost
victimele unor violenţe fizice din partea opozanţilor. În acest context, CEDO a
reamintit că o libertate de întrunire paşnică reală şi efectivă nu impune doar obligaţii
negative ale statului, adică de a nu aduce atingere acestei libertăţi, ci şi obligaţii
pozitive, şi anume luarea măsurilor rezonabile şi adecvate pentru a asigura
desfăşurarea paşnică a manifestărilor licite. Curtea a concluzionat că autorităţile
statale erau ţinute să ia măsurile necesare pentru împiedicarea actelor de violenţă
îndreptate împotriva participanţilor la reuniune sau măcar pentru a limita amploarea
acestora. În consecinţă, ea a apreciat, cu unanimitate de voturi, că Bulgaria a încălcat
articolul 11 din Convenţie.
Chiar dacă Curtea deseori a asimilat interzicerea unui partid politic cu o
încălcare a articolului 11, ea a considerat această practică acceptabilă în cazul în care
partidul incriminat atentează, în platforma sa, la valorile apărate de Convenţia
europeană a Drepturilor Omului În cauza Refah Partisi (Partidul prosperării) şi
alţii c. Turciei (2003), Curtea a susţinut acţiunea guvernului în acest domeniul pe
motiv că partidul reclamant dorea să introducă şariatul 25 în Turcia şi să instaureze un
regim teocrat. Curtea a considerat că şariatul se abate de la valorile protejate de
Convenţie, în primul rând în materie de drept penal şi statutul femeii. Pentru
judecătorii de la Strasbourg, atunci când conducătorii unei asociaţii (sau unui partid
politic) preconizează o politică ce vizează distrugerea democraţiei şi lichidarea
drepturilor şi libertăţilor recunoscute într-o societate democratică, această asociaţie nu
poate invoca protecţia Convenţiei împotriva impunerii pedepselor sau altor măsuri
preventive.

Jurisprudenţă relevantă:
Kokkinakis c. Greciei (1993), Larissis ş.a. c. Greciei (1998), Mitropolia Basarabiei
ş.a. c. Moldovei (2001), Ezelin c. Franţei (1991), Vogt c. Germaniei (1995), Busuioc

25Legea Sharia tradiţională cuprinde printre altele: pentru adulter - pedeapsa cu moartea; pentru furt - tăiarea
mâinii drepte; pentru consumul de alcool - 80 de lovituri de bici. Crima sau rănirea gravă se pedepseşte
“ochi pentru ochi”. Mărturia unei femei valorează jumătate din cea a unui barbat, motivul principal fiind că
femeile din acea perioadă erau mult mai puţin educate decât bărbaţii.

39
c. Moldovei (2004), Flux nr. 3 c. Moldovei (2007), Dalban c. României (1999), Aydin
Tatlav c. Turciei (2006), Zakharov c. Rusiei (2006)

Întrebări:
1. Citiţi şi comentaţi cauza Sunday Times c. Regatului Unit nr. 1 (1979).
2. Citiţi şi comentaţi cauza Sabou şi Pîrcălab c. României.

40
Lecţia 9

Drepturi ocrotite prin protocoalele adiţionale la Convenţia EuropeanĂ a

Drepturilor Omului
9. 1. Drepturi ocrotite prin primul protocol adiţional

A. Protecţia proprietăţii
Protocolul nr. 1: articolul 1
Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor
sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru o cauză de
utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale
dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului Statelor de a adopta
legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor
conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor
contribuţii sau amenzi.

Curtea a stabilit în nenumărate rânduri 26 că art. 1 Protocolul 1 conţine trei

norme distincte: “prima, care se expune în prima teză a primului alineat şi care are un
character general, enunţă principiul repectării proprietăţii; a doua, figurând în a doua
teză a aceluiaşi alineat, se referă la privaţiunea de proprietate şi o supune anumitor
condiţii; a treia recunoaşte statelor prerogative, între altele, de a reglementa folosinţa
bunurilor în conformitate cu interesul general.”
Articolul 1 se referă la protecţia proprietăţii 27 . Astfel, orice persoană fizică
sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de
proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege
şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Statelor au dreptul de a adopta
legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform
interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a
amenzilor.
Definirea noţiunii de bun. Adoptând acceptarea comună a acestui cuvânt
(obiecte mobile şi imobile), Curtea a considerat de asemenea că termenul „bunuri” se

26 Vezi cauza Străin şi alţii împotriva României

27 Vezi cauza Belasin împotriva Romaniei, cauza Elena şi Nicolae Ionescu împotriva României

41
extinde la „drepturile dobândite” pe care o persoană le poate stabili, în special la
activele ce decurg din dreptul privat cum ar fi dreptul de a încheia contracte de
chirie 28 , sau reclamaţii financiare fondate pe neexecutarea obligaţiilor contractuale
sau pe necesitatea de a plăti prejudicii 29 . Termenul „bunuri” cuprinde şi drepturile
obţinute în cadrul unui regim de pensionare sau securitate socială 30 , o creanţă a
Statului 31 , etc. Dreptul în cauză trebuie să aibă un caracter precis definit, deoarece
drepturile viitoare sau în curs de realizare nu intră sub protecţia acestui articol. La fel,
textul articolului nu garantează dreptul de a dobândi proprietatea pe calea succesiunii
ab intestat sau a liberalităţilor 32 .
Restituirea bunurilor trecute în stăpânirea fostelor state totalitare.
Naţionalizarea este o formă a exproprierii însă are ca specific pe lângă trecerea silită
în proprietatea statului a terenurilor şi a construcţiilor, lipsa acordării unei despăgubiri
echivalente, existenţa unor temeiuri, de multe ori arbitrare sau chiar cu un pronunţat
caracter politic, pentru adoptarea ei precum şi faptul că vizează mai degrabă decât
imobile, intreprinderi sau ramuri ale industriei. Analiza jurisprudenţei în materie
conduce la reţinerea următoarelor principii:
1. Convenţia nu garantează dreptul unei persoane fizice de a dobândi un bun,
2. protecţia se aplică numai cu privire la bunurile actuale (adică în privinţa
bunurilor aflate în patrimonial celui care pretinde că i-a fost încălcat “dreptul
de proprietate” asupra lor),
3. se poate pretinde restituirea unor bunuri aflate în stăpânirea statului dacă cel
care formulează pretenţia este titularul lor actual, calitate ce i-a fost
recunoscută printr-o hotărâre judecătorească definitivă, sau dacă acesta are cel
puţin o “speranţă legitimă” de redobândire a bunului în discuţie (în
materialitatea lui sau prin echivalent rezonabil)
4. Curtea nu poate examina o cerere decât în măsura în care se raportează la
evenimentele care s-au produs după intrarea în vigoare a Convenţiei cu privire
la statul în cauză.
Aceste principii conduc la următoarea teorie: Convenţia europeană nu
garantează dreptul la restituirea unui bun preluat în orice mod de către autorităţile

28 Vezi Mellacher şi alţii c. Austriei (1989)

29 Vezi Raffineries grecques Stran şi Stratis Andreadis c. Greciei (1994).
30 Vezi Vasilopoulou c. Greciei (2002)
31 Vezi S.A. Dangeville c. Franţei (2002)
32 Selejean-Guţan, Bianca, op.cit., p. 209

42
statului înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei cu privire la statul în cauză, decât
în măsura în care acest stat şi-a asumat o asemenea obligaţie concretizată cel puţin
într-o speranţă legitimă de redobândire a bunului sau a contravalorii sale rezonabile.
Cele mai dese condamnări pe care le suportă România la CEDO sunt legate
tocmai de încălcarea acestui protocol. De aceea, în cauza Viaşu c. României, Curtea
obligă statul roman să adopte un regim de calculare şi de plată a indemnizaţiilor de
despăgubire care să uşureze şi să urgenteze punerea în aplicare a deciziilor Curţii.
Limitările dreptului la proprietate. În cauza Sporrong şi Lonnroth c.
Suediei (1982) Curtea a stabilit care sunt limitele ingerinţei statului în ceea ce
priveşte dreptul de proprietate. Astfel, ingerinţa statului poate fi rezultatul unei măsuri
luate de o autoritate publică, al unei hotărâri judecătoreşti sau al anumitor prevederi
legale. O măsură care reprezintă o ingerinţă în dreptul de proprietate trebuie să asigure
un just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele
protejării drepturilor fundamentale ale individului. Preocuparea de a asigura un atare
echilibru se reflectă în structura art. 1 din Protocolul nr. 1 în totalitate, aşadar şi în a
doua teză care trebuie citită în conformitate cu principiul consacrat de prima. În
special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele
folosite şi scopul vizat de orice măsură care privează o persoană 33 . Pentru a determina
dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar şi, în special, dacă nu obligă
reclamanţii să suporte o sarcină disproporţionată, trebuie să se ia în considerare
modalităţile de compensare prevăzute de legislaţia naţională. În această privinţă,
Curtea a statuat deja că, fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului,
privarea de proprietate constituie, în mod normal, o atingere excesivă şi că lipsa totală
a despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în
împrejurări excepţionale. În orice caz, după cum s-a pronunţat deja Curtea, dacă o
reformă radicală a sistemului politic şi economic al unei ţări sau situaţia sa financiară
poate justifica, în principiu, limitări draconice ale despăgubirilor, atare circumstanţe
nu pot fi formulate în detrimentul principiilor fundamentale care decurg din
Convenţie, cum ar fi principiul legalităţii şi cel al autorităţii şi efectivităţii puterii
judecătoreşti. Cu atât mai mult, absenţa totală a despăgubirilor nu se poate justifica

33 cauza Pressos Compania Naviera - S.A. şi alţii împotriva Belgiei, Hotărârea din 20 noiembrie 1995

43
nici măcar în context excepţional, în prezenţa unei atingeri aduse principiilor
fundamentale consacrate prin Convenţie 34 .

Jurisprudenţă relevantă:
Sporrong şi Lonnroth c. Suediei (1982), Marckx c. Belgiei (1979), Loizidou c.
Turciei (1996), Gustafsson c. Suediei (1996), Erkner şi Hofauer c. Austriei (1987),
Beyeler c. Italiei (2000), Sfintele Mănăstiri c. Greciei (1994), Gazgusuz c. Austriei
(1996), Stran Greek Refineries c. Greciei (1994), Pressos Compania Naviera SA ş.a.
c. Belgiei (1995), Van der Musele c. Belgiei (1983), Maurice c. Franţei (2005),
Burden şi Burden c. Regatului Unit (2006), Velikovi ş.a. c. Bulgariei (2007),
Broniowski c. Poloniei (GC) (2004), Jahn ş.a. c. Germaniei (2005), Jelicic c. Bosniei
şi Herţegovinei (2006), Papamichalopoulos ş.a. c. Greciei (1993)

B. Dreptul la instruire

Protocolul nr. 1: articolul 2

Nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire. Statul, în exercitarea
funcţiilor pe care şi le va asuma în domeniul educaţiei şi învăţământului, va
respecta dreptul părinţilor de a asigura această educaţie şi acest învăţământ în
conformitate cu convingerile lor religioase şi filozofice.

Formularea negativă a dreptului la instruire confirmă faptul că părţile

Contractante nu recunosc dreptul la instruire care le-ar obliga să-şi organizeze, pe
cheltuiala lor, sau să subvenţioneze un învăţământ având o formă sau un conţinut
determinat. Toate Statele membre ale Consiliului Europei au un sistem de învăţământ
general şi oficial. Nu poate fi deci vorba de a obliga fiecare Stat să creeze un
asemenea sistem, ci numai să garanteze persoanelor aflate sub jurisdicţia Părţilor
Contractante dreptul de a se servi, în principiu, de mijloacele de instruire existente la
momentul dat 35 .
Ambele fraze ale articolului 2 al Protocolului nr. 1 trebuie interpretate nu
numai una în concordanţă cu cealalta, dar şi, mai ales, cu articolele 8, 9 şi 10 ale

34 Vezi motivarea Curţii în cauza Străin şi alţii împotriva României

35 Conform art. 4 alin. 2 din Legea nr. 30/1994, România interpretează art. 2 din Protocolul adiţional la
Convenţie ca neimpunând obligaţii financiare suplimentare referitoare la instituţiile de învăţământ privat,
altele decât cele stabilite prin legea internă.

44
Convenţiei. Dreptul parinţilor la respectarea convingerilor lor religioase şi filosofice
se grefează pe dreptul fundamental la educaţie iar prima frază a articolului 2 nu
distinge, aşa cum de altfel nu o face nici cea de-a doua frază, între învăţământul
public şi cel privat. Cea de-a doua frază a articolului 2 al Protocolului nr. 1 vizează
protejarea posibilităţii unui pluralism educativ, esenţial prezervării „societăţii
democratice” astfel cum aceasta este conceputa de Convenţie. Respectarea
convingerilor părinţilor trebuie să fie posibilă în cadrul unei educaţii capabile să
asigure un mediu şcolar deschis şi care favorizează includerea mai degrabă decât
excluderea, independent de originea sociala a elevilor, a credinţelor religioase sau a
originii etnice. Şcoala nu ar trebui să fie teatrul activităţilor misionare sau de
predicare; ea ar trebui să fie un loc de întâlnire al diferitelor religii şi convingeri
filosofice, în care elevii pot dobândi cunoştinţe cu privire la gîndurile lor şi tradiţiile
respective.
Cea de-a doua frază a articolului 2 al Protocolului nr. 1 implică obligaţia
statului ca, achitându-se de funcţiile asumate în materie de educaţie şi învăţământ, să
vegheze ca informaţiile sau cunoştinţele din programele şcolare să fie difuzate într-o
maniera obiectivă, critică şi pluralistă. Ea îi interzice să urmărească scopul
indoctrinării ce ar putea fi considerat ca nerespectând convingerile religioase şi
filosofice ale părintilor. Aici se găseşte graniţa ce nu trebuie depăşită. Respectarea
convingerilor religioase ale părinţilor şi credinţele copiilor implică dreptul de a crede
într-o religie sau de a nu crede în nicio religie.
Jurisprudenţă relevantă:
Cauza lingvistică belgiană (1968), Campbell şi Cossans c. Regatului Unit (1982),
D.H. ş.a. c. Cehiei (2006), Folgero ş.a. c. Norvegiei (2007), Valsamis c. Greciei
(1996), Cipru c. Turciei (2001)

C. Dreptul la alegeri libere

Protocolul nr. 1: articolul 3

Înaltele Părţi Contractante se angajează să organizeze, la intervale
rezonabile, alegeri libere prin vor secret, în condiţii care asigură libera expresie a
opiniei poporului asupra alegerii corpului legislativ.

45
 Consacrând un principiu caracteristic al regimului democratic, acest articol
este de o importanţă capitală. Dreptul la alegeri libere este un drept politic, considerat
ca drept subiectiv de participare pentru orice cetăţean. Dreptul la ageleri libere nu
este, însă, absolut. Statele pot impune unele condiţii pentru dreptul la vot şi dreptul de
a fi ales. În cauza PodKolzina c. Letoniei (2002), refuzul înscrierii reclamantei pe
listele de candidaţi pentru alegerule parlamentare pentru că nu cunoştea limba letonă
la un anumit nivel a constituit o violare a acestui articol.
În cauza Gitonas şi alţii c. Greciei (1977), Curtea nu a stabilit o încălcare a
articolului 3 din Protocolul nr.1 atunci când legea internă interzicea înaintarea
candidaturii oricărei persoane care a deţinut un post oficial o perioadă mai mare de
trei luni în decursul a trei ani până la alegeri. La aceeaşi concluzie s-a ajuns şi în
cauza Ahmed şi alţii c. Regatului Unit (1998) în care guvernul a limitat participarea
înalţilor funcţionari ai colectivităţilor locale la anumite activităţi politice. În aceste
cauze, judecătorii de la Strasbourg au considerat că protecţia drepturilor terţilor la o
democraţie politică efectivă constituie un scop legitim şi că impunerea restricţiilor
temporare asupra anumitor aspecte ale drepturilor politice ale funcţionarilor, în
numele imparţialităţii lor politice, nu este un mijloc neproporţional în raport cu scopul
vizat.

Jurisprudenţă relevantă:
Mathieu-Mohin şi Clerfayt c. Belgiei (1987), Matthews c. Regatului Unit (1999),
Gorizdra c. Moldovei (2002), Hirst nr. 2 c. Regatului Unit (GC) (2005), Zdanoka c.
Letoniei (GC) (2006), PodKolzina c. Letoniei (2002), Gitonas şi alţii c. Greciei
(1977), Ahmed şi alţii c. Regatului Unit (1998), Labita c. Italiei (2000), Sadak şi alţii
c. Turciei (nr. 2) (2002)

9.2. Drepturi ocrotite prin Protocolul nr. 4 36

1. Nimeni nu poate fi expulzat, printr-o măsură individuală sau colectivă, de pe

teritoriul statului al cărui cetăţean este.

36 Încheiat la Strasbourg la 16 septembrie 1963. A intrat în vigoare la 2 mai 1968. România a ratificat

Protocolul prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, publicată în “Monitorul Oficial” nr. 135 din 31 mai 1994.

46
 Articolul 1 consacră principiul interzicerii privării de libertate pentru
datorii: Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa pentru singurul motiv că nu este în
măsură să execute o obligaţie contractuală.

2. Nimeni nu poate fi privat de dreptul de a intra pe teritoriul statului al cărui

cetăţean este.

În conformitate cu articolul 2, oricine se găseşte în mod legal pe teritoriul unui

stat are dreptul să circule în mod liber şi să-şi aleagă în mod liber reşedinţa sa. Orice
persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa. Singura restrângere a
acestor drepturi trebuie să fie prevăzută de lege şi să fie perfect justificată de
interesele statului democratic.
Articolelele 3 şi 4 se referă la interzicerea expulzării propriilor cetăţeni,
respectiv la interzicerea expulzării colective a cetăţenilor străini 37 .

9.3. Drepturile ocrotite prin protocolul 7 38

1. Un străin care îşi are reşedinţa în mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi
expulzat decât în temeiul executării unei hotărâri luate conform legii şi trebuie să
aibă posibilitatea:
a) să prezinte motivele care pledează împotriva expulzării sale;
b) să ceară examinarea cazului său;
şi
c) să ceară să fie reprezentat în acest scop în faţa autorităţii competente sau a
uneia sau a mai multor persoane desemnate de această autoritate.
2. Un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor enumerate în
paragraful 1. a, b şi c al acestui articol, atunci când această expulzare este
necesară în interesul ordinii publice sau se întemeiază pe motive de securitate
naţională.

37Protocolul nr. 7 conţine garanţiile procedurale în cazul expulzărilor de străini

38Încheiat la Strasbourg la 22 noiembrie 1984. A intrat în vigoare la 1 noiembrie 1988. România a ratificat
Protocolul prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, publicată în “Monitorul Oficial” nr. 135 din 31 mai 1994.

47
 Primul articol al acestui Protocol conţine garanţiile procedurale în cazul
expulzărilor de străini. Astfel, un străin care îşi are reşedinţa în mod legal pe
teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în temeiul executării unei hotărâri luate
conform legii şi el trebuie să poată să prezinte motivele care pledează împotriva
expulzării sale, să ceară examinarea cazului său şi să ceară să fie reprezentat în acest
scop în faţa autorităţilor competente sau a uneia ori a mai multor persoane desemnate
de către această autoritate 39 .
Expulzarea colectivă, în sensul articolului 4 din Protocolul nr. 4, ar trebui
înţeleasă ca orice măsură care aduce constrângeri străinilor, în calitate de grup, de a
părăsi o ţară, cu excepţia cazului în care o asemenea măsură este luată pe temeiul şi în
considerarea unei examinări obiective şi raţionale a situaţiei particulare a fiecăruia
dintre străinii care constituie grupul 40 .
Articolul 3 al Protocolului consacră dreptul la două grade de
jurisdicţie în materie penală.
Conform articolului 5 al Protocolului, soţii se bucură de egalitate în drepturi şi
în responsabilităţi cu caracter civil, între ei şi în relaţiile cu copiii lor în ceea ce
priveşte căsătoria, pe durata căsătoriei şi cu prilejul desfacerii acesteia.

9.4. Drepturile ocrotite prin protocolul 12 41

Protocolul nr. 12 interzice în mod general discriminarea bazată, în special,

pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine
naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice
altă situaţie.

39 Un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea acestor drepturi, atunci când expulzarea este necesară în
interesul ordinii publice sau se întemeiază pe motive de securitate naţională
40 Čonka c. Belgiei (2002)
41 Adoptat la Roma la 4 noiembrie 2000. A intrat în vigoare la 1 aprilie 2005. România a ratificat Protocolul

prin legea nr. 103 din 24 aprilie 2006, publicată in “Monitorul Oficial” nr. 375 din 2 mai 2006

48
 Întrebări:

1. Comentaţi definirea noţiunii de bun în jurisprudenţa CEDO.

2. Care sunt principiile referitoare la restituirea bunurilor naţionalizate?
3. Citiţi şi comentaţi cauza Brumărescu c. României (1999).

49
Lecţia 10

Procedura în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

10.1. Componenţa Curţii

10.1.1. Judecătorii

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost înfiinţată prin Convenţia

Europeană a Drepturilor Omului. Curtea se compune dintr-un număr de judecatori
egal cu cel al înaltelor părţi contractante 42 .
Judecătorii trebuie să se bucure de cea mai înaltă reputaţie morală şi să
întrunească condiţiile cerute pentru exercitarea unor înalte funcţiuni judiciare sau să
fie jurişti având o competenţă recunoscută. Judecătorii îşi exercită mandatul cu titlu
individual 43 , iar în cursul acestui mandat nu pot exercita nicio activitate incompatibilă
cu cerinţele de independenţă, de imparţialitate sau de disponibilitate impuse de o
activitate cu caracter permanent.
Judecătorii sunt aleşi de Adunarea Parlamentară în numele fiecărei înalte părţi
contractante, cu majoritatea voturilor exprimate, de pe o listă de trei candidaţi
prezentaţi de înalta parte contractantă. Aceeaşi procedură este urmată pentru a
completa Curtea în cazul aderării de noi înalte părţi contractante şi pentru a se ocupa
locurile devenite vacante.
Judecătorii sunt aleşi pentru o durată de 6 ani. Ei pot fi realeşi. Totuşi,
mandatele unei jumătăţi din numărul judecătorilor desemnaţi la prima alegere se vor
încheia la împlinirea a 3 ani.
Judecătorii al căror mandat se va încheia la împlinirea perioadei iniţiale de 3
ani sunt desemnaţi prin tragere la sorţi, efectuată de către secretarul general al
Consiliului Europei, imediat dupa alegerea lor. Pentru a asigura, în măsura
posibilului, reînnoirea mandatelor unei jumătăţi din numărul judecătorilor la fiecare
trei ani, Adunarea Parlamentară poate, înainte de a proceda la orice alegere ulterioară,
să decidă ca unul sau mai multe mandate ale judecătorilor ce urmează să fie aleşi să

42 În prezent sunt 46 de judecători, iar reprezentantul României este judecătorul Corneliu Bîrsan
43 Nu reprezintă niciun stat

50
aibă o altă durată decât cea de 6 ani, fără ca totuşi ea să poată depăşi 9 ani sau să fie
mai mică de 3 ani.
Judecatorul ales în locul unui judecator al cărui mandat nu a expirat va duce la
sfârşit mandatul predecesorului său. Mandatul judecătorilor se încheie atunci când ei
împlinesc vârsta de 70 de ani. Judecătorii ramân în funcţie pâna la înlocuirea lor. Ei
continuă totuşi să se ocupe de cauzele cu care au fost deja sesizaţi.
Un judecător nu poate fi revocat din funcţiile sale decât dacă ceilalţi judecători
decid, cu majoritate de două treimi, că el a încetat să corespundă condiţiilor necesare.
Înainte de începerea mandatului, fiecare judecător ales trebuie ca, la prima
reunire a Plenarei Curţii la care judecătorul asistă după alegerea sa sau, dacă este
nevoie, în faţa preşedintelui Curţii, să depună următorul jurământ sau să facă
următoarea declaraţie solemnă: "Jur" - sau "Declar în mod solemn" - "că voi exercita
cu onoare, în mod independent şi imparţial atribuţiile ce îmi revin ca judecător şi că
voi păstra secretul tuturor deliberărilor 44 ."
Abţinerea şi recuzarea. Niciun judecător nu poate participa la examinarea
unei cauze:
(a) dacă are un interes personal în cauză, ce rezultă, de exemplu, dintr-o relaţie
conjugală sau de rudenie, dintr-o altă relaţie de rudenie apropiată, dintr-o relaţie
apropiată personală sau profesională, sau dintr-un raport de subordonare, cu oricare
dintre părţi;
(b) dacă a intervenit anterior în cauză, fie ca agent, avocat sau consilier al unei
părţi sau al unei persoane ce are un interes în cauză, fie, la nivel naţional sau la nivel
internaţional, ca membru al unei alte jurisdicţii sau al unei comisii de anchetă, sau în
orice altă calitate;
(c) dacă desfăşoară, în timp ce este judecător ad hoc sau fost judecător ales
care continuă să participe la examinarea cauzei în virtutea art. 26 par. 3 al
Regulamentului, o activitate politică sau administrativă sau o activitate profesională
incompatibilă cu independenţa sau cu imparţialitatea sa;
(d) dacă a exprimat în public, prin intermediul mass-media, în scris, prin
acţiuni publice sau pe orice altă cale, opinii care, în mod obiectiv, sunt de natură să
afecteze imparţialitatea sa;

44 Articolul 3 al Regulamentului pentru organizarea şi funcţionarea CEDO

51
 (e) dacă, pentru oricare alt motiv, pot fi puse la îndoială, în mod legitim,
independenţa sau imparţialitatea sa.
Dacă un judecător se abţine pentru unul dintre motivele menţionate, el îl
informează pe Preşedintele Camerei, care-l dispensează de a mai participa la
examinarea acelei cauze. Dacă judecătorul interesat sau Preşedintele Camerei ezită
asupra existenţei sau inexistenţei uneia dintre cauzele de recuzare enumerate mai sus,
Camera decide. Ea ascultă pe judecătorul în cauză, apoi deliberează şi votează în
absenţa lui. În scopul deliberării şi votării asupra acestei probleme, judecătorul în
cauză este înlocuit de primul judecător supleant al Camerei. La fel se va proceda şi în
situaţia în care el a fost desemnat să facă parte din Cameră ca judecător ad hoc.
Judecătorul ah-hoc. Dacă un judecător ales pentru un stat aflat în cauză este
indisponibil pentru Cameră, se abţine sau este dispensat, sau în lipsa unui asemenea
judecător, Preşedintele Camerei invită acel stat să-i comunice, într-un termen de 30 de
zile, dacă intenţionează să desemneze pentru a participa la judecarea cauzei fie un alt
judecător ales, fie un judecător ad hoc, şi, în caz afirmativ, să indice, în acelaşi timp,
numele persoanei desemnate. Aceeaşi regulă se aplică şi în cazul în care persoana
astfel desemnată este indisponibilă sau se abţine.

10.1.2. Preşedinţia Curţii şi rolul Biroului

Plenara judecătorilor Curţii îşi alege preşedintele, cei doi vicepreşedinţi şi

preşedinţii de secţie pentru o perioadă de trei ani, cu condiţia ca această perioadă să
nu depăşească durata mandatului lor ca judecători. De asemenea, fiecare secţie îşi
alege un vicepreşedinte pentru o perioadă de trei ani, care îl înlocuieşte pe preşedinte
în cazul în care acesta se află în imposibilitate de a îşi exercita funcţia.
Alegerile reglementate se desfăşoară prin vot secret; la el pot participa numai
judecătorii aleşi prezenţi. Dacă niciun candidat nu întruneşte majoritatea absolută de
voturi, se procedează la unul sau mai multe tururi adiţionale de scrutin, până când un
candidat întruneşte majoritatea absolută. La fiecare tur, judecătorul care a obţinut cel
mai mic număr de voturi este eliminat.
Preşedintele Curţii conduce lucrările şi serviciile Curţii. El reprezintă Curtea
şi, în special, asigură relaţiile acesteia cu autorităţile Consiliului Europei. Preşedintele
prezidează şedinţele plenare ale Curţii, şedinţele Marii Camere şi cele ale colegiului

52
de cinci judecători. El nu ia parte la examinarea cauzelor aflate pe rolul Camerelor,
decât dacă este judecătorul ales în numele unei părţi contractante aflate în cauză.
10.1.3. Grefa şi secretarii juridici

Curtea dispune de o grefă ale cărei sarcini şi organizare sunt stabilite prin
regulamentul Curţii. Atunci când se pronunţă în complet de judecător unic, Curtea
este asistată de raportori care îşi exercită funcţiile sub autoritatea preşedintelui Curţii.
Ei fac parte din grefa Curţii.
Sarcina principală a Grefei constă în tratarea şi pregătirea în vederea deciziei a
cererilor menţionate de indivizi Curţii. Juriştii Grefei sunt repartizaţi în 20 de divizii.
Grefa este condusă de un grefier ales de plenul acesteia şi plasat sub
autoritatea preşedintelui Curţii.

10.1.4. Completele de judecători unici, comitete, Camere şi Marea Cameră

Pentru examinarea cauzelor deduse judecăţii Curţii, aceasta se constituie din

complete formate din judecător unic, comitete de 3 judecători 45 , Camere de 7
judecători 46 şi Marea Cameră, formată din 17 judecători 47 . Camerele Curţii constituie
comitete pentru o perioadă determinată 48 . La cererea Adunării generale a Curţii,
Comitetul Miniştrilor poate să reducă la 5 numărul judecătorilor Camerelor, prin
decizie unanimă şi pentru o perioadă determinată. Judecătorul unic nu va examina nici
o cerere introdusă împotriva înaltei părţi contractante în numele căreia a fost ales.
Procedura de votare. Deciziile Curţii sunt luate cu majoritatea voturilor
judecătorilor prezenţi. În caz de egalitate de voturi, votarea se repetă şi, dacă se obţine
din nou egalitate, votul Preşedintelui este preponderent. Deciziile şi hotărârile Marii
Camere şi ale Camerelor sunt adoptate cu majoritatea judecătorilor care fac parte din
Marea Cameră sau din Cameră. Nu sunt admise abţineri în privinţa votului final
privitor la admisibilitatea sau la fondul cauzelor. De regulă, votul se exprimă prin
ridicarea mâinii. Preşedintele poate să decidă de a se proceda la un vot nominal
deschis, în ordinea inversă precăderii. Orice problemă care urmează să fie supusă
votului trebuie formulată în termeni precişi.

45 Constituite pe o perioadă de 12 luni

46 Sunt constituite în cadrul fiecărei secţiuni, pe baza sistemului rotaţiei
47 Constituită pentru o perioadă de 3 ani
48 Articolul 27 al Convenţiei, devenit 26 prin Protocolul nr. 14

53
 Acordul tacit. Atunci când este necesară soluţionarea de către Curte a unei
probleme de procedură sau a oricărei alte probleme în afara reuniunilor programate,
Preşedintele poate da instrucţiuni ca un proiect de decizie să fie distribuit printre
judecători şi să fixeze acestora un termen pentru a formula observaţii. În absenţa
oricărei obiecţii din partea judecătorilor, propunerea este considerată adoptată la
expirarea acelui termen.
Fiecare comitet din 3 judecători este împuternicit, printr-o decizie umanimă, să
declare neadmisibilă o cerere individuală (sau să o scoată de pe rol) în cazul în care o
asemenea decizie poate fi luată fără o examinare suplimentară. Camerele din 7
judecători decid asupra admisibilităţii şi fondului cauzelor care nu au fost şterse de pe
rol de către un comitet, precum şi asupra admisibilităţii şi fondului cererilor
interstatale. Dacă o cameră consideră că cauza cu care a fost sesizată abordează o
problemă gravă cu privire la interpretarea Convenţiei sau există riscul de a fi adoptată
o hotărâre în contradicţie cu o hotărâre adoptată anterior, ea se poate disesiza în
favoarea Marii Camere, cel puţin dacă o parte nu se opune. Un colegiu din 5
judecători din Marea Cameră poate de asemenea examina – doar în baza dosarului
existent – cererile de trimitere în faţa Marii Camere depuse de către o parte într-un
termen de trei luni de la data pronunţării hotărârii vizate pronunţată de către o cameră.
Pentru a decide dacă trebuie sau nu să fie acceptată cererea, Marea Cameră verifică
dacă cauza abordează o problemă gravă de interpretare sau aplicare a Convenţiei sau a
protocoalelor sale, sau o problemă gravă cu caracter general. Judecătorul ales din
partea unui Stat parte la litigiu este membru de drept al camerei şi al Marii Camere.
Judecătorul ales în numele unei înalte părţi contractante care este parte în
cauză este membru de drept al Camerei sau al Marii Camere. În absenţa sa ori în cazul
în care nu poate participa, va participa în calitate de judecător o persoană aleasă de
preşedintele Curţii de pe o listă prezentată în prealabil de către înalta parte
contractantă.
De asemenea, fac parte din Marea Cameră preşedintele Curţii, vicepreşedinţii,
preşedinţii Camerelor şi alţi judecători desemnaţi în conformitate cu regulamentul
Curţii.
Când cauza este transmisă Marii Camere în temeiul art. 43, nici un judecător
al Camerei care a pronunţat decizia nu poate să facă parte din Marea Cameră, cu
excepţia preşedintelui Camerei şi a judecătorului care a participat în numele înaltei
părţi contractante interesate.

54
10.2. Procedura în faţa Curţii

Curtea Europeană a Drepturilor Omului este o instituţie internaţională care, în

anumite circumstanţe, poate fi sesizată cu plângeri de către persoane ce pretind că
drepturile lor, prevăzute în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, au fost
violate. Această convenţie este un tratat internaţional prin care numeroase state
europene au căzut de acord să protejeze anumite drepturi fundamentale ale cetăţenilor.
Aceste drepturi sunt prevăzute în Convenţia însăşi, precum şi în protocoalele nr. 1, 4,
6, 7 şi 13, la care o parte dintre state au subscris. Curtea poate cerceta numai plângeri
referitoare la violarea unuia sau mai multor drepturi enumerate în Convenţie şi
protocoale. Ea nu este o instanţă de apel împotriva instanţelor naţionale şi nu poate
anula sau modifica deciziile lor.
Dreptul de a apela la Curtea Europeană a Drepturilor Omului - C.E.D.O., este
garantat prin art. 20 din Constituţia României, potrivit căruia dispoziţiile
constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi
aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi
cu celelalte tratate la care România este parte, în cazul existenţei unor neconcordanţe
între acestea şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia
cazului în care legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Curtea poate examina numai cererile îndreptate împotriva unuia dintre statele
care au ratificat Convenţia şi Protocoalele sale, şi dacă se referă la evenimente
posterioare unei date determinate.
Curtea nu se poate ocupa de plângeri îndreptate împotriva unor persoane
particulare sau a unor instituţii private 49 .
Fiecare stat contractant sau orice persoană particulară care se consideră
victima violării Convenţiei poate adresa direct Curţii de la Strasbourg o cerere,
invocând violarea de către un stat contractant a unuia dintre drepturile garantate de
Convenţie.
Procedura unei plângeri adresate C.E.D.O. are două faze distincte:
1. În primă fază cererea este examinată în vederea stabilirii admisibilităţii sau
inadmisibilităţii acesteia. În ultima situaţie, plângerea nu va fi înregistrată.

49 http://www.coe.ro/adress_ro.html

55
 Condiţiile esenţiale ale admisibilităţii cererii sunt epuizarea căilor interne de
atac şi respectarea termenului de 6 luni.
Conform articolului 35 par. 1 din Convenţie, Curtea nu poate fi sesizată decât
după ce au fost epuizate în prealabil căile de recurs interne şi în termen de şase luni
începând cu data deciziei definitive interne. O plângere care nu respectă aceste
condiţii de admisibilitate nu va putea fi examinată de către Curte. Dacă, de exemplu,
recursul a fost respins ca tardiv sau pentru nerespectarea unei reguli de competenţă
sau de procedură care poate fi imputată petentului, Curtea nu va putea examina
cererea. Curtea a decis în sensul că aceste termen începe să curgă nu din ziua deciziei
interne definitive, ci începând cu a doua zi după adoptarea ei. Lunile trebuie calculate
ca luni calendaristice, indiferent de durata lor efectivă. Termenul de sesizare a Curţii
este un termen procedural şi poate fi întrerupt, de exemplu prin prima scrisoare a
reclamantului în care acesta expune sumar obiectul. Atunci când se scurge un an fără
ca reclamantul să fi răspuns la o scrisoare care i-a fost adresată de grefă, se
procedează la distrugerea dosarului.
Pe lângă condiţiile enumerate mai sus, cererea adresată Curţii trebuie să nu fie
anonimă, să nu fie în mod esenţial aceeaşi cu o altă cerere examinată anterior de Curte
sau cu o cerere care a fost supusă unei alte instanţe internaţionale de anchetă, să nu fie
în mod vădit nefondată sau abuzivă. Dacă statul contractant pârât înţelege să ridice o
excepţie de inadmisibilitate, el trebuie să o facă, în măsura în care natura excepţiei şi
circumstanţele o permit, în observaţiile scrise sau orale privitoare la admisibilitatea
cererii prezentate pe temeiul art. 51 50 sau al art. 54 51 din Regulament.
2. Dacă se stabileşte că plângerea este admisibilă se trece la faza a doua care
cuprinde înregistrarea plângerii. Curtea va pronunţa, în respectiva cauză, o
hotărâre.

50 Dacă una sau mai multe Părţi contractante aflate în cauză solicită aceasta sau Camera decide astfel, din

oficiu, este organizată o audiere pentru examinarea admisibilităţii cererii.

51 1. Camera poate să declare imediat o cerere inadmisibilă sau s-o radieze de pe rolul Curţii.

2. În caz contrar, Camera sau Preşedintele ei poate:

(a) să ceară părţilor să prezinte toate informaţiile privitoare la fapte, orice document sau orice alt element
considerat pertinent de Cameră sau de Preşedintele ei;
(b) să aducă cererea la cunoştinţa Părţii contractante pârâte şi s-o invite să-i prezinte observaţii scrise
privitoare la cerere şi, la primirea acestora, să-l invite pe reclamant să răspundă la ele;
(c) să invite părţile să-i prezinte observaţii scrise complementare.
3. Înainte de a statua cu privire la admisibilitate, Camera poate decide, fie la cererea uneia din părţi, fie
din oficiu, să aibă loc o audiere, dacă ea consideră aceasta necesar pentru îndeplinirea atribuţiilor ce-i revin
potrivit Convenţiei. În această situaţie, părţile sunt invitate să se pronunţe cu privire la problemele de fond
ridicate de cerere, afară dacă, în mod excepţional, Camera decide altfel.

56
 Limbile oficiale ale Curţii sunt franceza şi engleza, dar în prima fază până la
admisibilitatea cererii, acestea pot fi redactate şi într-o limbă oficială a uneia din
părţile contractante, deci poate fi folosită şi limba română.
Din momentul în care cererea a fost declarată admisibilă, trebuie folosită una
din limbile oficiale ale Curţii, dacă preşedintele Marii Camere nu autorizează
folosirea în continuare a limbii în care a fost întocmită, în acest caz partea care a
solicitat autorizarea trebuie să asigure interpretarea sau traducerea în limbile engleză
sau franceză a observaţiilor orale sau scrise, şi să-şi asume şi cheltuielile ce rezultă
din aceasta.
Cererea trebuie completată cu exactitate şi întregime. Dacă există mai mulţi
reclamanţi, se vor da pentru fiecare dintre ei informaţiile cerute utilizând la nevoie o
filă separată. Dacă partea desemnează un reprezentant, acesta trebuie să fie consilier
juridic sau avocat, să fie o persoană abilitată să profeseze într-unul dintre statele părţi
la Convenţie şi să fie rezidentă pe teritoriul unuia dintre acestea, sau o altă persoană
agreată de Curte.
Faptele care constituie motivele plângerii, trebuie explicate clar, amănunţit şi
concis, urmărindu-se descrierea evenimentelor în ordinea în care s-au produs, cu
menţionarea datelor exacte. Atunci când faptele se referă la mai multe cereri distincte
(ex. mai multe ansambluri de cereri judiciare), trebuie prezentată fiecare cerere în
parte. Trebuie arătate cât mai precis posibil dispoziţiile Convenţiei care au fost
încălcate, sau când anumite ingerinţe în exerciţiul drepturilor pe care le garantează
sunt autorizate de Convenţie, trebuie explicat motivul pentru care se consideră că
ingerinţa respectivă nu era autorizată.
Recursurile care s-au exercitat în faţa autorităţilor naţionale trebuie descrise în
mod complet, iar dacă un recurs nu s-a exercitat trebuie menţionat şi explicat de ce nu
a fost exercitat. Obiectul cererii trebuie să cuprindă ce se aşteaptă de la procedura care
se angajează în faţa Curţii, cu precizarea în linii mari, a pretenţiilor pe care le are în
vederea unei satisfacţii echitabile. Dacă cererea a mai fost supusă unei alte instanţe
internaţionale, trebuie arătate, în detaliu, procedurile urmate şi deciziile date,
ataşându-se şi o copie de pe acestea.
Reclamantul care nu doreşte ca identitatea sa să fie divulgată trebuie să
precizeze acest lucru şi să facă o expunere a motivelor ce poate justifica această
derogare de la regulile Curţii. Preşedintele Camerei poate autoriza anonimatul numai
în cazuri excepţionale şi justificate.

57
 Toate hotărârile şi documentele anexate cererii trebuie trimise în copii şi nu
originalele, întrucât acestea nu vor mai fi restituite. Curtea nu poate reţine nici o
cerere anonimă, sau dacă ea este, în mod esenţial, aceeaşi cu o cerere examinată
anterior de Curte, sau deja supusă unei alte instanţe internaţionale de anchetă sau de
reglementare şi dacă ea nu conţine fapte noi.
De asemenea Curtea declară inadmisibilă orice plângere, când o consideră
incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei sau protocoalelor sale, în mod vădit,
nefondată sau abuzivă.
În cazul în care cererea nu este completată cu toate elementele, este posibil ca,
C.E.D.O. să nu înregistreze şi să nu examineze respectiva cerere. Curtea poate să
ceară părţilor să-i supună orice informaţie referitoare la fapte, orice documente sau
orice alte elemente pe care le consideră pertinente, şi să le invite să supună în scris
observaţii complementare.
Chiar înainte de a decide în privinţa admisibilităţii, Camera poate să decidă,
fie la cererea părţilor, fie din oficiu, obţinerea unei audienţe, părţile fiind invitate să se
pronunţe asupra problemelor de fond ridicate. Odată ce a decis să reţină o petiţie
individuală,
Curtea poate invita părţile să-i supună alte elemente de probă, precum şi
observaţii scrise. Aceste observaţii scrise sau documente nu pot fi depuse decât în
termenul fixat de preşedintele Camerei sau de judecătorul raportor, iar în cazul în care
nu se respectă acest termen, acestea nu vor fi adăugate la dosar, cu excepţia cazului în
care există o decizie contrară a preşedintelui Camerei.
Pentru calcularea acestui termen se ia în considerare data certificată a
expedierii documentului, sau, în lipsa acestuia, data primirii la Grefa.
Retrimiterea spre reexaminare. În sistemul Convenţiei anterior
modificărilor aduse de Protocolul nr. 11 din 1998 toate hotărârile instanţei europene,
indiferent dacă acestea erau pronunţate de o Cameră sau de Marea Cameră, erau
definitive. Modificările aduse prin Protocolul nr. 11 disting între hotărârile adoptate
de o Cameră a Curţii şi cele care emană de la MAREA Cameră. Potrivit ar. 44 par. 1
din Convenţie numai hotărârile pronuţate de Marea Cameră sunt definitive. Potrivit
prevederilor art. 43 par. 1 din Convenţie, două sunt condiţiile ce trebuie îndeplinite
pentru ca oricare din părţi să poată cere retrimiterea 52 cauzei în care s-a pronunţat deja

52 Trimiterea, după Bîrsan, op.cit., p. 536

58
pe fond o Cameră, spre reexaminare în faţa Marii Camere: 1. cererea să fie făcută într-
un termen de 3 luni ce curge de la data pronunţării hotărârii Camerei, indiferent dacă
această pronunţare s-a făcut de preşedintele ei în şedinţă publică sau prin “afişarea” pe
site-ul de internet a Curţii şi 2. părţile să invoce anumite cauze excepţionale care
justifică o asemenea reexaminare a acelei cauze. Cererea în discuţie trebuie făcută
numai de părţi, nu şi de eventualii terţi intervenienţi în process, care au dobândit
această calitate în temeiul art. 36 din Convenţie. Prin cauze excepţionale înţelegem, în
sensul Convenţiei, fie o cauză care pune o problemă gravă privitoare la interpretarea
ori aplicarea dispoziţiilor Convenţiei sau a Protocoalelor, fie o cauză care pune o
problemă gravă, de interes general.
La o dată decisă de preşedintele Curţii, cererile de retrimitere sunt examinae
de un colegiu de 5 judecători ai Marii Camere. Din acest colegiu nu va face parte
niciun membru al camerei care a pronunţat hotărârea în acea cauză. Procedura nu este
contradictorie- partea care a solicitat redeschiderea nu este invitată să-şi spună
punctual de vedere. Colegiul nu admite redeschiderea procedurii decât în măsura în
care se consideră că această cauză pune o problemă gravă de interpretare a
dispoziţiilor Convenţiei şi a protocoalelor sale. Decizia de admitere sau de respingere
a cererii de retrimitere nu se motivează. În ipoteza acceptării cererii, Marea Cameră se
pronunţă printr-o hotărâre. Decizia de acceptare este transmisă părţii printr-o scrisoare
care, în cazul părţii care nu a solicitat retrimiterea, conţine şi cererea de retrimitere. În
cauza Cumpănă şi Mazăre c. României 53 reclamanţii au susţinut că, prin
condamnarea la o pedeapsă penală însoţită de măsura de siguranţă a interzicerii pe
timp de un an a exerciţiului profesiei lor de jurnalişti pentru publicarea unui articol
defăimător la adresa unor înalţi funcţionari locali, statul roman a încălcat respectarea
art. 10 al Convenţiei. O Cameră a Curţii a decis cu majoritate de voturi că ingerinţa
statului nu a fost disproporţionată cu scopurile legitime urmărite de autorităţi. Marea
Cameră, sesizată cu reexaminarea aceleiaşi cauze, a decis cu votul unanim al
judecătorilor că art. 10 a fost încălcat.
Hotărârile. O hotărâre prevăzută de art. 42 şi art. 44 ale Convenţiei cuprinde:
(a) numele Preşedintelui şi al celorlalţi judecători ce compun Camera, precum
şi numele Grefierului sau al Grefierului-Adjunct;
(b) data adoptării sale şi data pronunţării;

53 Vezi Bîrsan, op.cit., vol II, p. 548

59
 (c) indicarea părţilor;
(d) numele agenţilor, avocaţilor sau al consilierilor părţilor;
(e) expunerea procedurii;
(f) faptele cauzei;
(g) un rezumat al concluziilor părţilor;
(h) motivele de drept;
(i) dispozitivul;
(j) dacă este cazul, decizia adoptată cu privire la cheltuielile de judecată;
(k) indicarea numărului de judecători care au constituit majoritatea;
(l) dacă este cazul, indicarea textului autentic.
Orice judecător care a participat la examinarea cauzei are dreptul de a anexa la
hotărâre fie expunerea opiniei sale separate, concordantă sau disidentă, fie o simplă
declaraţie de dezacord.
Curtea pronunţă toate hotărârile sale în franceză sau în engleză, cu excepţia
cazului când ea decide să pronunţe o hotărâre în ambele limbi oficiale.
Hotărârea este semnată de Preşedintele Camerei şi de Grefier. Ea poate fi dată
citirii la audiere de către Preşedintele Camerei sau de un alt judecător delegat de el.
Agenţii şi reprezentanţii părţilor sunt înştiinţaţi din timp cu privire la data acestei
şedinţe. Hotărârea este transmisă Comitetului de Miniştri. Grefierul comunică o copie
certificată părţilor, Secretarului General al Consiliului Europei, tuturor terţilor
intervenienţi şi oricărei persoane direct interesate. Exemplarul original, semnat şi
sigilat, este depus în arhivele Curţii.
Potrivit art. 44 par. 3 al Convenţiei, hotărârile definitive ale Curţii sunt
publicate, în formă adecvată, sub autoritatea Grefierului. Grefierul este de asemenea
responsabil de publicarea culegerii oficiale ce conţine hotărâri şi decizii alese, precum
şi toate documentele pe care Preşedintele Curţii le consideră utile pentru publicare.
Oricare din părţi poate cere interpretarea unei hotărâri în termen de un an de la
pronunţarea ei. Cererea este depusă la grefă. Ea indică în mod precis punctul sau
punctele din dispozitivul hotărârii a cărui (căror) interpretare este cerută. Camera
iniţială poate decide din oficiu să o respingă pe motivul că nici un temei nu justifică
examinarea ei. Dacă nu este posibilă reunirea Camerei iniţiale, Preşedintele Curţii
constituie sau completează Camera prin tragere la sorţi. Atunci când Camera nu
respinge cererea, Grefierul o comunică celeilalte (celorlalte) părţi interesate,
invitându-le să prezinte eventuale observaţii scrise, într-un termen stabilit de

60
Preşedintele Camerei. De asemenea, acesta din urmă stabileşte data audierii, atunci
când Camera a decis această. Camera statuează printr-o hotărâre.
Revizuirea hotărârii. În cazul descoperirii unui fapt care, prin natura sa, ar fi
putut exercita o influenţă decisivă asupra soluţiei unei cauze judecate deja şi care, la
pronunţarea hotărârii, nu era cunoscut de Curte şi nu putea, în mod rezonabil, să fie
cunoscut de parte, aceasta din urmă poate, într-un termen de şase luni de la
cunoaşterea faptului respectiv, să sesizeze Curtea cu o cerere de revizuire a acelei
hotărâri. Cererea trebuie să menţioneze hotărârea a cărei revizuire se cere, să conţină
indicaţiile necesare pentru a stabili întrunirea condiţiilor prevăzute de paragraful 1 al
prezentului articol şi trebuie să fie însoţită de o copie a oricărui document pe care se
întemeiază. Cererea cu anexele sale se depun la grefă. Atunci când consideră că nici
un motiv nu justifică examinarea ei, Camera iniţială poate decide, din oficiu, să
respingă cererea. Dacă nu este posibilă reunirea Camerei iniţiale, Preşedintele Curţii o
constituie sau o completează prin tragere la sorţi. Când Camera nu respinge cererea,
Grefierul o comunică celeilalte (celorlalte) părţi interesate, invitându-le să depună
eventuale observaţii scrise într-un termen stabilit de Preşedintele ei. De asemenea,
Preşedintele Camerei stabileşte data şedinţei publice, atunci când Camera a decis
aceasta. Camera statuează printr-o hotărâre.
Rectificarea erorilor în decizii şi în hotărâri. Fără a prejudicia dispoziţiile
privitoare la revizuirea hotărârilor şi la reînscrierea pe rol a cererilor, erorile de scriere
sau de calcul şi inexactităţile evidente pot fi rectificate de Curte, fie din oficiu, fie la
cererea unei părţi, dacă o asemenea cerere este făcută în termen de o lună de la data
pronunţării deciziei sau a hotărârii.
Obligativitatea executării hotărârilor Curţii. Hotărârea definitivă a instanţei
europene este transmisă Comitetului Miniştrilor ai Consiliului Europei, învestit cu
prerogative supravegherii executării ei. În cadrul acestei supravegheri, Comitetul
Miniştrilor verifică mai întâi dacă s-a plătit satisfacţia echitabilă acordată de Curte, iar
apoi:
1. examinează dacă statul în cauză a adoptat măsurile individuale, în aşa fel încât
să înceteze încălcările constatate de Curte, iar partea lezată să fie repusă în
situaţia anterioară încălcării Convenţiei;
2. verifică dacă au fost adoptate măsuri de ordin general, cum ar fi amendamente
legislative, schimbări ale jurisprudenţei, etc.

61
 Constatările în materie ale Comitetului Miniştrilor sunt cuprinse în două tipuri
de rezoluţii:
1. Rezoluţii interimare- în care Comitetul constată stadiul în care se află pe plan
intern procesul de executare al obligaţiilor amintite;
2. Rezoluţii finale- prin care Consiliul Miniştrilor constată că şi-a îndeplinit
atribuţiile.
Controlul politic al executării hotărârilor CEDO este asigurat şi de Adunarea
Parlamentară a Consiliului Europei. Prin Rezoluţia sa (2000)1226 din 28 septembrie
2000, după ce se arată că jurisprudenţa Curţii face parte integrantă din Convenţie,
Adunarea Parlamentară preconizează adoptarea mai multor măsuri de natură a
conduce la întărirea controlului executării de către statele contractante a hotărârilor
instanţei europene.
Avizele consultative. Curtea emite, la cererea Comitetului Miniştrilor al
Consiliului Europei, avize consultative asupra problemelor juridice privind
interpretarea Convenţiei şi a Protocoalelor sale. Aceste avize nu se pot referi la
probleme legate de conţinutul sau de întinderea drepturilor şi a libertăţilor definite în
titlul I al convenţiei şi în protocoalele sale, nici asupra altor probleme de care Curtea
sau Comitetul Miniştrilor ar putea să ia cunoştinţă ca urmare a introducerii unui recurs
prevăzut în convenţie. Decizia Comitetului Miniştrilor de a cere un aviz Curţii este
luată prin votul majorităţii reprezentanţilor care au dreptul de a face parte din acesta.
Curtea decide dacă cererea de aviz consultativ prezentată de Comitetul
Miniştrilor este de competenţa sa, asa cum aceasta este definită de art. 47. Avizul
Curţii trebuie motivat. Dacă avizul nu exprimă în tot sau în parte opinia unanimă a
judecătorilor, oricare judecător are dreptul să alature acestuia expunerea opiniei sale
separate.
Reprezentarea în faţa Curţii. Părţile contractante sunt reprezentate de
agenţi, care pot fi asistaţi de avocaţi şi consilieri. Persoanele fizice, organizaţiile
neguvernamentale şi grupurile de particulari prevăzute de art. 34 al Convenţiei pot să
depună iniţial cererile fie ele însele, fie prin reprezentant. Odată cererea comunicată
Părţii contractante pârâte în temeiul art. 54 par. 2 (b) al Regulamentului, reclamantul
trebuie să fie reprezentat, afară de decizia contrară a Preşedintelui Camerei.
Reclamantul trebuie, de asemenea, să fie reprezentat la orice audiere decisă de
Cameră, afară dacă Preşedintele acesteia îl autorizează, în mod excepţional, să-şi
susţină cauza el însuşi, sub rezerva ca, la nevoie, să fie asistat de un avocat sau de un

62
alt reprezentant autorizat. Reprezentantul care acţionează pe seama unui reclamant
trebuie să fie un avocat abilitat să profeseze în oricare din Părţile contractante şi care-
şi are reşedinţa pe teritoriul uneia din ele, sau o altă persoană autorizată de
Preşedintele Camerei. În situaţii excepţionale, în orice moment al procedurii,
Preşedintele Camerei poate să decidă, atunci când consideră că circumstanţele sau
conduita avocatului sau a altei persoane desemnate conform paragrafului precedent o
impun, că avocatul sau acea persoană nu mai poate să-l reprezinte sau să-l asiste pe
reclamant şi că acesta trebuie să-şi desemneze un alt reprezentant. Dacă
reprezentantul nu se poate exprima suficient într-una din limbile oficiale ale Curţii,
Preşedintele Camerei poate să-l autorizeze să folosească una dintre limbile oficiale ale
Părţii contractante.
Comunicările şi notificările adresate agenţilor sau avocaţilor părţilor se
consideră adresate părţilor înseşi. Dacă pentru o comunicare, notificare sau citaţie
destinată altor persoane decât agenţii sau avocaţii părţilor, Cutea consideră că este
necesar concursul guvernului statului pe teritoriul căruia produce efecte comunicarea,
notificarea sau citaţia, Preşedintele Curţii se adresează direct acelui guvern, pentru a
obţine facilităţile necesare efectuării acestor acte.
Asistenţa judiciară. Preşedintele Camerei, poate, după depunerea
observaţiilor de către înalta parte contractantă, în privinţa admisibilităţii cererii, sau
după expirarea termenului fixat în acest scop, ca, la cererea petentului sau din oficiu,
să acorde asistenţă judiciară acestuia, pentru apărarea cauzei sale.
Asistenţa judiciară se acordă în cazul în care aceasta este necesară bunei
desfăşurări a cauzei în faţa Camerei şi dacă petentul nu dispune de mijloace financiare
suficiente pentru a face faţă, în totalitate sau în parte, cheltuielilor pricinuite de
susţinerea cauzei sale.
Pentru a stabili dacă petiţionarul are sau nu mijloace financiare suficiente,
pentru a face faţă cheltuielilor pricinuite de susţinerea cauzei sale, acesta este invitat
să completeze o declaraţie în care să se indice resursele sale, bunurile sale sub formă
de capital şi angajamentele financiare pe care le are faţă de persoanele aflate în
întreţinerea sa, sau orice altă obligaţie financiară.
Această declaraţie trebuie să fie certificată de autorităţile interne în drept.
Grefierul urmează să informeze părţile interesate cu decizia luată, şi cu stabilirea
mărimii onorarilor şi a sumei ce se va plăti cu titlu de cheltuieli.

63
 Asistenţa judiciară poate acoperi în afară de onorarii, cheltuielile de deplasare
şi de sejur, ca şi alte cheltuieli făcute în avans, prezentate de petent sau de
reprezentantul său desemnat. Preşedintele Camerei poate retrage sau modifica, în
orice moment, beneficiul asistenţei judiciare. Curtea poate acorda o satisfacţie
echitabilă, atunci când declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor
sale şi dacă dreptul intern al statului respectiv nu permite decât o înlăturare
incompletă a consecinţelor acestei violări.

64
Bibliografie:

Cărţi şi studii de specialitate:

• ***, Ghidul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului

• APADAOR-CH, Manualul drepturilor omului, Bucureşti, 2008
• Bîrsan, Corneliu, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe
articole, vol. I, vol. II, editura CH. BECK, 2005
• Bogdan, D, Selegean, M., Drepturi şi libertăţi fundamentale în jurisprudenţa
CEDO, editura All Beck
• Dincă, Răzvan, Cereri în faţa CEDO: condiţii de admisibilitate, All Beck,
2001
• Gomien, Donna, Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, Biroul
de informare al Consiliului Europei în Republica Moldova, 2006
• Institutul Naţional al Magistraturii, Themis-Revista Institutului Naţional al
Magistraturii, Bucureşti.
• Micu, Doina, Garantarea drepturilor omului, All Beck, 1998
• Petraru, Roxana, Protecţia drepturilor fundamentale ale omului în
jurisprudenţa CEDO, editura Lumen, 2009
• Revista de Drepturile Omului
• Selejan-Guţan, Bianca, Protecţia europeană a drepturilor omului, CH-BECK,
Bucureşti, 2008
• Sudre, Frederic, Drept European şi internaţional al drepturilor omului,
Polirom, 2006

65
Jurisprudenţa CEDO:

• Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, Polirom, 2000

• Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, Polirom, 2000
• Cazurile României la Curtea Europeană a drepturilor Omului. Selecţiuni 2005-
2006, Biroul de informare al Consiliului Europei la Bucureşti
• Cazurile României la Curtea Europeană a drepturilor Omului. Selecţiuni 2004-
2005, Biroul de informare al Consiliului Europei la Bucureşti
• Jurisprudenţa instituţiilor internaţionale de drept în problematica refugiaţilor,
Chişinău, 2000
• http://eur-lex.europa.eu/ro/index.htm
• http://www.scj.ro/decizii_strasbourg.asp
• http://www.coe.int/t/e/human_rights/awareness/7._special_projects/1_Case_L
aw.asp#TopOfPage - jurisprudenţa CEDO în diverse limbi
• http://www.echr.coe.int/echr/Homepage_EN
• http://www.ccr.ro/cedo/indexalfabetic.html - Jurisprudenţa Curţii
Consituţionale a României şi Convenţia Europeană a Drepturilor omului

66