Sunteți pe pagina 1din 10

Adverbul

 Statutul adverbului în cadrul morfologiei

Inventariat fiind şi în categoria părţilor de vorbire şi în categoria particulelor, adverbul nu


se constituie într-o clasă distinctă,el făcând astfel parte dintr-o clasă eterogenă.
Plasat în contextul celor zece părţi de vorbire ce constituie obiectul de studiu al
morfologiei, adverbul se remarcă prin trăsături distincte ce-i conferă un loc aparte. Are un loc
aparte deoarece:
• este invariabil ca şi celelalte părţi de vorbire neflexibile;
• este o clasă lexico-gramaticală extrem de numeroasă şi neomogenă;
• are, în general, o structură neanalizabilă;
• cunoaşte, precum adjectivul, categoria comparaţiei;
• se caracterizează printr-un sens lexical bine determinat.

 Definiţia adverbului

Adverbul este partea de vorbire neflexibilă care arată o caracteristică a unei acţiuni,
stări sau însuşiri sau circumstanţele realizării unei acţiuni.

Adverbul nu este parte de vorbire independentă, întotdeauna apărând în calitate de


determinant faţă de un regent.
Regentul poate fi:
 Un verb: El merge repede.
Ei pleacă mâine.
 O locuţiune verbală: Şi-a adus aminte imediat.
A băgat de seamă repede prezenţa lui.
 Un adjectiv: Mi se pare cam palidă.
A fost uşor accidentat.
 Un alt adverb: Se poartă vizibil prieteneşte.
Locuieşte destul de departe.
 O interjecţie: Hai astăzi în pădurea ninsă!
Hopa sus!
 Un substantiv care denumeşte acţiuni, stări, însuşiri: Plecarea de ieri a fetei m-a
întristat.
 Un pronume: Situaţia nu mai este aceeaşi de atunci.
Nu am înţeles aproape nimic.
 Un numeral: Primul de sus este un tablou valoros.
Au participat aproape zece.

Adverbul poate fi element regent pentru:


 Un alt adverb: L-am zărit chiar atunci.
Tocmai astăzi nu au venit.
 Complemente circumstanţiale de timp, de loc, de mod, de tip apoziţional:
Aici, în grădină, petrece clipe de linişte.
Aşa, instantaneu, mi-am amintit de tine.
Aşa, pe negândite, m-am hotărât să plec.
Ieri, duminică, am avut musafiri.
 Subordonate circumstanţiale cu valoare de apoziţie:
A venit acolo 1/ unde l-am chemat. 2/
A procedat întocmai 1/ cum l-am sfătuit. 2/
A răspuns 1/ atunci când l-am întrebat. 2/
 Propoziţii subiective: Desigur 1/ că mi-a urmat exemplul. 2/

 Clasificarea adverbelor

I. Criteriul formal

După structură, adverbele pot fi: simple, compuse şi locuţiuni adverbiale.

o Adverbele simple sunt alcătuite dintr-un singur cuvânt; pot fi clasificate astfel:
- adverbe primare (moştenite sau împrumutate din alte limbi): aici, acolo, azi,
bine, ieri, lesne, mereu, nici, tot, sus, unde, mâine
- adverbe derivate în limba română cu sufixe adverbiale: -iş (pieptiş); -eşte
(franţuzeşte); -âş (târâş); -mente (realmente)
- adverbe provenite prin adverbializarea adjectivelor calificative sau a
participiilor cu valoare adjectivală şi a substantivelor:
Desenează frumos.
S-a îndrăgostit lulea.
Dimineaţa fac exerciţii de gimnastică.

o Adverbele compuse a căror structură se realizează prin mai multe tipuri de


compunere:
- contopirea a două sau mai multe părţi de vorbire: acasă, deoparte; dinafară;
dedesubt; totuna; nicicând; altfel; deseori; oricum; fiecum; totuşi.
- compunerea unor elemente unite cu cratimă: azi-noapte; astă-iarnă; după-
masă;

o Locuţiunile adverbiale
- sunt construcţii formate din două sau mai multe cuvinte, mai mult sau mai puţin
sudate, cu sens unitar şi comportament gramatical de adverb;
- sunt neanalizabile din punct de vedere semantic;
- comparativ cu celelalte tipuri de locuţiuni care includ în structura lor partea de
vorbire cu care sunt echivalente, sunt singurele construcţii care nu includ
obligatoriu un adverb;
- au ca şi adverbul grade de comparaţie;
Locuţiunile adverbiale se pot clasifica în:
• Locuţiuni adverbiale cu structură simplă (una sau mai multe prepoziţii + o parte de vorbire
cu autonomie semantică): cu siguranţă, din belşug, de cu seară, pe negândite, pe din două,
pe nimic, cu totul, pe neghicite, de ajuns, peste poate, din contră, de-a pururi.
• Locuţiuni adverbiale cu structură complexă (alcătuite din două sau mai multe cuvinte
caracterizate prin independenţă semantică): zi de zi, din loc în loc, de voie de nevoie, în fel şi
chip, mai degrabă, cu orice preţ.
• Locuţiuni adverbiale cu structură eterogenă: mai întâi, în primul rând, nici pe departe,
unde nu, numai iaca.
Expresiile adverbiale sunt incluse tot în categoria locuţiunilor adverbiale cu structură
complexă, de care se deosebesc, totuşi, prin modul lor de organizare internă. Elementele lor
constituente nu sunt foarte sudate, fapt care le sporeşte gradul de expresivitate.
Unităţile lexicale componente ale unei expresii adverbiale pot fi analizate şi separat,
dar numai după ce întreaga îmbinare de cuvinte a fost apreciată ca o singură unitate.
Expresii adverbiale: cu noaptea în cap, cât ai bate din palme, cu orice preţ, până-n
pânzele albe, la anul şi la mulţi ani, colac peste pupăză, din vorbă în vorbă, de azi înainte,
între patru ochi, cât vezi cu ochii.

Clasificarea locuţiunilor adverbiale


Au aceeaşi clasificare ca şi adverbele:
• de loc: de colo până colo, în preajmă, pe alocuri
• de timp: zi după zi, de mâine, după-amiază
• de mod: de-a valma, punct cu punct, la nesfârşit, cât pe ce
• de scop: de aceea, pentru aceea, dintr-adins
• de cauză: de aceea, de aia, pentru aia
• concesive: cu toate acestea, cu toate astea

II. Criteriul etimologic – adverbele se clasifică în două grupe:

o Adverbe primare
• Moştenite din latină: aşa, agale, apoi, foarte, ieri
• Împrumutate din alte limbi: apoape, vizavi, andante, tocmai, barem, da,
măcar, taman
o Adverbe secundare – create în limba română prin procedee interne de îmbogăţire a
vocabularului:
• Prin derivare cu sufixe adverbiale: bătrâneşte, pieptiş, realmente, târâş, repejor
• Prin derivare cu prefixe: acasă, alene, arar
• Prin compunere: devreme, astă-vară
• Prin conversiune - provenite din substantive articulate cu articol hotărât: seara,
marţea, dimineaţa
- provenite din substantive care determină un verb: Doarme buştean.
- provenite din adjective: Scrie frumos.
Adjectivele care determină un verb şi în acelaşi timp un substantiv (substitut) nu trec în
clasa morfologică a adverbului, iar sintactic au funcţia de element predicativ suplimentar:
Copiii se joacă veseli.
Ea umblă elegantă.
Le-am lăsat sănătoase.
- provenite din pronume relative şi exclamative: ce, cât: Cât
de devotată este o mamă!; Ce mult a învăţat!
- provenite din numerale: Ea câştigă întreit; O ţine una.
- provenite din verbele poate, răguşit, lămurit, deschis:
Vorbeşte răguşit de ieri.
- provenite din conjuncţii: Iar a întrebat de tine.

III. Criteriul semantic – după sens, adverbele se clasifică în funcţie de circumstanţa


exprimată în:
o Adverbe de timp:
• Momentane: acum, atunci, ieri, imediat, mâine, odinioară
• Durative: adesea, iarăşi, pururi, uneori, zilnic, rareori
o Adverbe de loc:
• Nepronominale: afară, aproape, acasă, deasupra, dreapta, stânga
• Pronominale: aici, acolo, unde, oriunde, nicăieri
Adverbe de mod:
• Cu autonomie semantică: repede, zadarnic, deloc, degrabă, aşa, oricum, câtva, oricât,
extrem, da, ba da, oare, mereu, iarăşi, frecvent
• Fără sens de sine stătător (semiadverbe) – pot nuanţa sensul unei părţi de vorbire sau al
unei propoziţii: mai, tot, taman, bunăoară, ca

IV. După modul de exprimare a circumstanţei – se împart în:

o Adverbe nepronominale (adverbe propriu-zise): azi, bine, curând, toamna


o Adverbe pronominale (provin din rădăcini pronominale latineşti neanalizabile în limba
română): încoace, acolo, acum, oriunde, fiecum, unde, când, cum, cât, încotro, precum

V. Criteriul sintactic – are în vedere două aspecte de clasificare a adverbelor:

 Posibilităţile combinatorii
 Funcţiile sintactice

Adverbele pot funcţiona ca:


 Elemente regente – majoritatea adverbelor care pot primi diferiţi determinanţi
 Elemente regim – determinate sau subordonate

Funcţiile sintactice ale adverbelor

Având în vedere disponibilităţile sintactice, adverbele se clasifică în:


 Adverbe cu funcţii sintactice;
 Adverbe fără funcţii sintactice (semiadverbele şi adverbele incidente);
 Adverbele propoziţionale (constituie singure propoziţii neanalizabile: ba, da,
nu)
Funcţii sintactice:

Nr. Funcţiile sintactice Exemple


Crt.
1. Predicat verbal Fireşte 1/ că ştie. 2/
2. Nume predicativ Nu-i bine 1/ să nu munceşti. 2/
3. Atribut adverbial Casa de sus e a noastră.
4. Apoziţie A venit după mine, adică târziu.
5. c.c.l. Acolo este copilul meu.
6. c.c.t. Aseară se simţea bine.
7. c.c.m. Merge agale.
8. c.c. cauză De aceea nu te iert.
9. c.c. scop De aceea a venit la mine.
10. c.c. condiţional Fii serios, altfel nu vorbesc cu tine.
11. c.c. concesiv A suferit mult, 1/ cu toate acestea este optimist. 2/
12. c.c. de relaţie De frumoasă, e frumoasă.
13. c.c cumulativ În afară de ieri, a venit şi azi.
14. c.c. de excepţie A venit zilnic, afară de ieri.
15. element predicativ suplimentar Nu te ştiam astfel.

 Adverbe fără funcţii sintactice: adverbele incidente (au un sens modal mai puţin
pronunţat) şi semiadverbele.

Semiadverbele - sens relativ abstract;


- exprimă aproximaţia (cam, mai, aproximativ); întărirea (anume, abia,
tot, inclusiv); restricţia (doar, numai, măcar); exclusivitatea (doar, numai); proximitatea
(gata, aproape); probabilitatea (parcă, poate, pesmne, probabil); explicaţia (adică,
anume); îndoiala (oare); comparaţia (ca, precum); concesia (tot, totuşi); includerea (şi).

 Adverbe propoziţionale – pot fi afirmative (bineînţeles, ba da, da, fireşte); negative (ba nu,
da de unde, nu); potenţiale (parcă, pesemne, poate, probabil).

VI. Criteriul stabilirii de relaţii la nivel frastic – se clasifică în:

o Adverbe corelative (intră în relaţie reciprocă cu adverbe relative, conjuncţii subordonatoare,


prepoziţii, adverbe);
o Adverbe necorelative (apar singure în text, îndeplinind funcţia sintactică de complemente
circumstanţiale)

 Distribuţia adverbelor

Cu prepoziţii / locuţiuni prepoziţionale


În raport cu funcţia sintactică îndeplinită în propoziţie şi de elementul lor regent,
adverbele pot să apară singure sau precedate de o prepoziţie.
prepoziţie + adverb
Cele mai frecvente prepoziţii care însoţesc diverse adverbe sunt: ca, de, de pe, decât, până,
pentru.
Din combinaţia prepoziţiilor cu un adverb rezultă:
Locuţiuni adverbiale (în afară, pe dinafară)
Locuţiuni conjuncţionale (după cum, după cât, de cum, pe unde)
Locuţiuni prepoziţionale (din afara, din josul, pe dinafara, de deasupra)
adverb + prepoziţie
Această combinaţie are ca rezultate:
Locuţiuni prepoziţionale cu Ac (aproape de, împreună cu, laolaltă cu)
Grupurile aşa de, astfel de, atât de, cât de, ce de, nu sunt considerate locuţiuni

prepoziţie + adverb + prepoziţie


Această combinaţie are ca rezultat:
- Locuţiuni prepoziţionale cu Ac (afară de, pe din sus de)
 Cu conjuncţii / locuţiuni conjuncţionale
Asocierea unui adverb cu o conjuncţie are ca rezultat o locuţiune conjuncţională (chiar
de, măcar să, chit că, măcar dacă)

 Cumulul de adverbe

Adverbele de mod pot apărea în acelasşi context în număr de două sau mai multe.
Acest număr de adverbe întăreşte sau precizează ideea exprimată de cuvintele care urmează
acestor adverbe.
Disponibilitatea distribuţională a unor adverbe generează două aspecte:
- Apariţia unor grupuri formate din aceleaşi adverbe (unite prin cratimă: abia-abia, mai-
mai; unite prin conjuncţia şi: aşa şi aşa, numai şi numai)
- Apariţia unei succesiuni de adverbe diferite (chiar numai şi, până chiar şi, afară doar)

 Particule adverbiale

Particulele adverbiale se clasifică în două categorii:


o Elemente formale facultative – particule deictice:
Particulele deictice sunt elemente finale a căror prezenţă în structura unor adverbe
generează variante formale ale acestora; sunt vide din punct de vedere semantic şi nu au
funcţie gramaticală; au rolul de a accentua adverbele sub aspect formal şi noţional.
Cele mai numeroase variante formale ale adverbelor sunt rezultatul prezenţei sau
absenţei particulelor: -a, -le, -lea, -şi, -i.
o Elemente formale obligatorii – morfeme lexicale:
Particulele -a, -le sunt morfeme lexicale obligatorii în structura adverbelor temporale
provenite prin conversiune din substantive care denumesc anotimpurile, părţile zilei sau zilele
săptămânii.

 Gradele de comparaţie ale adverbelor

Categoria comparaţiei este caracteristică atât adjectivelor, cât şi adverbelor.


Adverbul este singura parte de vorbire neflexibilă care, dintre toate categoriile gramaticale o
cunoaşte doar pe cea a comparaţiei. Acest fapt se explică prin conţinutul lexical al adverbului
care exprimă însuşiri şi caracteristici ce pot exista la garde diferite.
Gradele de comparaţie ale adverbului sunt identice cu cele ale adjectivului, formându-
se cu aceleaşi elemente.
Pot avea grade de comparaţie unele adverbe de mod, de loc, sau cele provenite din
adjective.
Adverbele comparative au, ca şi adjectivele, trei grade de comparaţie: pozitivul,
comparativul şi superlativul.

 GRADUL POZITIV

- reprezintă reperul faţă de care se materializează comparaţia propriu-zisă;


- arată însuşirea unei acţiuni în mod absolut: cântă mereu, lucrează aici, vine de acolo.

 GRADUL COMPARATIV – are trei subdiviziuni:


1. de superioritate – se construieşte astfel:
primul termen al comparaţiei + adverbul mai + gradul pozitiv + al doilea termen al comparaţiei
introdus prin decât, ca:
Ea locuieşte mai aproape decât fratele ei.
2. de egalitate – se construieşte astfel:
primul termen al comparaţiei + locuţiunile adverbiale tot aşa de, tot atât de, la fel de + gradul
pozitiv + al doilea termen al comparaţiei introdus prin cât, ca:
Ea locuieşte tot aşa de aproape ca fratele ei.
3. de inferioritate – se construieşte astfel:
primul termen al comparaţiei + locuţiunea adverbială mai puţin + gradul pozitiv + al doilea
termen al comparaţiei introdus prin decât, ca:
Ea locuieşte mai puţin aproape decât fratele ei.

 GRADUL SUPERLATIV – are două subdiviziuni:

1. superlativ relativ
a) de superioritate – articolul adjectival cel + comparativul de superioritate:
Ea locuieşte cel mai aproape dintre toţi.
b) de inferioritate - articolul adjectival cel + comparativul de inferioritate:
Ea locuieşte cel mai puţin aproape dintre toţi.
2. superlativ absolut
Se construieşte cu adverbele foarte, prea, nemaipomenit (de) + gradul pozitiv:
Ea locuieşte foarte aproape.

 Conversiunea adverbelor

Substantivizarea adverbului (adverb substantiv)


- se substantivizează prin articulare: bine – un bine; rău – răul;
- se substantivizează când are un determinant adjectival: acest bine; mare bine;
• Adjectivizarea adverbului (adverb adjectiv)
specifică adverbelor de mod;
- are ca rezultat crearea unei serii de adjective adverbiale, care păstrează
invariabilitatea adverbelor de la care provin;
- fac parte adverbele: astfel, altfel, aşa, asemenea, atare, aparte, aieva, alene, anevoie,
anume, anapoda, ad-hoc, bine, gata, deopotrivă, mai presus, mai prejos.
Prepoziţionalizarea adverbului (adverb prepoziţie)
- se realizează fără schimbarea formei adverbelor: aidoma, asemenea, deasupră, pe
deasupra;
- se realizează prin schimbarea formei adverbelor ca rezultat al adăugării particulei
averbiale –a sau a formei –ul: înainte – înaintea; în jur – în jurul
• Conjuncţionalizarea adverbului (adverb conjuncţie)
- adverbele pot deveni conjuncţii postadverbiale ce exprimă atât raporturi de coordonare
(Mă întreabă ba una, ba alta), cât şi raporturi de subordonare (Cum a văzut-o, a şi
întrebat-o de tine).

 Adverbializarea
• Adverbializarea substantivului – se referă la substantivele care denumesc părţi
ale zilei, zilele săptămânii, anotimpurile; la substantivele cu sens modal, folosite
invariabil pe lângă un verb devin adverbe de mod cu valoare de superlativ (a se
îndrăgosti lulea, a dormi buştean); la substantivele care determină adjective ca
adverbe cu valoare modală superlativă în unele expresii adjectivale (frumoasă foc,
gol puşcă, beat turtă);
• Adverbializarea adjectivului – se referă la adjectivele calificative (a vorbi politicos,
a citi corect); la unele adjective provenite din verbe la participiu (acţionează pripit,
vorbeşte înţelept); la formele verbale ale modului supin (nebănuit de periculos,
curajos de necrezut)
• Adverbializarea pronumelui – se regăseşte numai la pronumele relativ-
interogative, pronumele ce: Ce bine m-am distrat!
• Adverbializarea numeralului – se realizează prin pierderea sensului cantitativ în
favoarea exprimării unei caracteristici acţiunii; trecereea la o formă invariabilă a
adverbului.
• Adverbializarea verbului – se poate exemplifica sttutul verbului a putea, care prin
forma poate se foloseşte ca adverb cu nuanţa de probabilitate: Poate vine mâine.
• Adverbializarea prepoziţiilor – El este pentru, eu contra; „Dă-mi pe Vidra ta de
vamă!”
• Adverbializarae conjuncţiilor – Ne-a vizitat şi el de sărbători; Mi-a amintit iar de
ora plecării; Nici ea nu mai înţelege nimic.

 Aspecte ortografice
Adverbele şi locuţiunile adverbiale care au în structura lor mai multe părţi de vorbire se scriu:
 Într-un cuvânt – adverbele ale căror elemente componente, datorită
gradului avansat de sudură, nu-şi mai păstrează individualitatea semantică,
comportându-se ca un singur cuvânt: acasă, departe, defel, deloc, îndemână,
altundeva, oarecât, vreodată, astăzi, pasămite;
 Cu cratimă – adverbele şi locuţiunile adverbiale alcătuite din mai
multe cuvinte nesudate între ele: dintr-acolo, într-ales, astă-vară, talmeş-balmeş;
 Separat – locuţiunile adverbiale şi adverbele compuse ale căror
elemente componente îşi păstrează independenţa lexicală şi gramaticală: de
aproape, de obicei, din când în când, de-a berbeleacul, de-a rândul, de-a tumba.

Aspecte semantice şi gramaticale

o Din punct de vedere semantic, au un statut deosebit:


- dintotdeauna (adv.) – de totdeauna (prep.+adverb) au acelaşi sens
- adv. numai (afirmativ) se află în opoziţie cu decât (cu sens negativ)
- cam – nu prea
- şi (aformativ) / nici (negativ)
- unele adverbe sunt sinonime cu locuţiunile adverbiale: asemene=de
asemenea; româneşte=pe româneşte; dinainte=pe dinainte;
- unele adverbe au formă asemănătoare, dar sensul e diferit: des/ades;
acolo/acolea; numai/nu mai
o Din punct de vedere gramatical sunt câteva adverbe care au un statut aparte în
funcţie de context:
- adică, anume – cu sens explicativ sunt conjuncţii care exprimă un raport
pozitiv în propoziţie sau în frază;
- adverbul asemenea devine prepoziţie şi impune cazul dativ;
- ca, cât, decât devin prepoziţii în structura c.c.de mod, construindu-se cu cazul
acuzativ;
- pasămite este semiadverb şi în alte contexte are statutul unui cuvânt incident;
- nici este întotdeauna semiadverb în structuri negative şi opus semantic lui şi din
construcţiile afirmative;
- altfel, astfel sunt adverbe când determină un verb şi adjective când determină
un substantiv sau un pronume; unde cu sens termporal nu mai este adverb relativ, ci
conjuncţie.

 Tendinţe de folosire a adverbelor

În limba română contemporană se manifestă unele tendinţe greşite în folosirea unor


adverbe sau locuţiuni adverbiale.
Adjectivizarea adverbului în diferite contexte:
- prin confuzie cu adjectivul, uneori, forma adverbului cu sens cantitativ se acordă
în gen şi număr (câţi mai numeroşi în loc de cât mai numeroşi; destui de puţini
în loc de destul de puţini)
- la adjectivele compuse cu un adverb: noi-născuţi în loc de nou-născuţi; răi-
făcători în loc de rău-făcători;
- când adverbul determină un adjectiv: fermi convinşi în loc de ferm convinşi;
Confuzia dintre adverbul cât şi pronumele cât:
Am invitat câţi mai mulţi specialişti în loc de Am invitat cât mai mulţi specialişti.
Folosirea redundantă, nejustificată a unor adverbe:
Ea nu zice nimic decât numai dacă o întrebi în loc de Ea nu zice nimic decât dacă o
întrebi.
Omiterea repetării adverbelor mai şi foarte în faţa fiecărui element al unei enumerări:
El este mai atent şi preocupat de acest proiect în loc de El este mai atent şi mai
preocupat de acest proiect.
Prin analogie cu cel, formant al superlativului relativ al adjectivului, se acordă greşit articolul
demonstrativ cel din structura superlativului relativ al adverbului: El este unul dintre cei mai
bine plătiţi în loc de El este unul dintre cel mai bine plătiţi.
Modificări în topica unor semiadverbe: cam , mai, prea, tot se plasează greşit înaintea
grupului: Nu mai mă joc în loc de Nu mă mai joc;
Construcţiile prepoziţionale sunt disociate greşit prin semiadverbe: Locuiesc în chiar acea
vilă în loc de Locuiesc chiar în acea vilă.
Confuzii în folosirea unor adverbe: adverble numai şi decât sunt folosite în contexte în care
prezenţa lor nu corespunde normelor gramaticale; adverbul nehotărât vreodată, în consrtucţie
cu un verb la formă negativă, se foloseşte în locul adverbului negativ niciodată, într-o
exprimare mai neîngrijită;
Folosirea unor adverbe cu statut semantic modificat: adverbul deci îşi pierde sensul conclusiv
prin folosirea incorectă, devenind o particulă expletivă; pe undeva este folosit ca un clişeu cu
valoare modală;

Scrierea incorectă a unor adverbe compuse cu prepoziţii sudate cu termenul următor:


Corect: anevoie, astfel, adeseori, alaltăieri, odată, deasupra, dinainte, încotro, întocmai,
oricum, undeva, cândva.
 Valori stilistice ale adverbelor

 O expresivitate deosebită o au adverbele derivate cu sufixe diminutivale: binişor, încetinel,


olecuţă;
 Superlativul absolut realizat cu sinonimele afective ale morfemului foarte: grozav, teribil,
formidabil;
 Adverbele interogative contribuie la realizarea interogaţiilor şi a invocaţiilor retorice;
 Adverbele predicative exprimă, de cele mai multe ori, atitudinea subiectivă a vorbitorilor;
 În limbaj colocvial, adverbele sunt folosite la realizarea enunţurilor eliptice;
 Adverbele de mod provenite din substantive, din adjective sau din verbe la participiu, folosite
singure sau în relaţie cu alte cuvinte pot fi: epitete, comparaţii, hiperbole, metafore.