Triunghiuri echilaterale Drumul caderii

Triunghiuri echilaterale în loc de ochi. Soarele ia drumul căderii,

Deodată cu ele, mîini cu echere. o motocicletă cu ataș, vopsită verde,

Sunt doar un mare triunghi echilateral coborînd în viteză un deal verde.

conectat la cele mai de vază unghiuri din Și din ea, ultimele strigăte de bucurie înainte
spaţiu, de apus.

la cele mai de vază planete care inventează Pentru că apusul nu are culori,
matematici cu carne.
și nici margini, nu e oprit de șanturi și nici de
Nu, nu, durere.

ploile nu sunt în zadar, La capătul pădurii, dragostea devine potecă

ochii însângeraţi nu sunt în zadar, și poteca duce către un oraș pe care nu îl

cunosc.
soacrele ca nişte sfere nu sunt în zadar.
Orașul crește într-un fel despre care nu pot să
Găurile din pereţi se umpleau cu grade şi scriu
secunde.
și îmi e greu să îl povestesc.
Din trei în trei minute,
La capătul pădurii, poteca întinde un pod
limbi de ceasuri se prăvăleau peste geam, peste ape.

la fiecare a zecea prăvălitură, II. Sub noi, pământului îi cad dinții de lapte,

un minutar îmi străpungea pieptul hrană curată pentru porcii rătăciți,

adîncindu-se în căutarea unghiurilor moarte. stropi de lumină printre bostani.

Triunghiuri echilaterale în loc de ochi, Apele au întârziat să se reverse de data

aceasta
dintr-o dată încap în fotografii.
și locul lor de perdea întinsă peste răni

e ocupat de focurile noastre.

Nimeni nu știe care e rostul nostru,

de ce ne plecăm sub arme.

Apele se opresc, soarele cade cu zeci de

kilometri la oră,

apusului îi înaintează veselia.

Ploaia de lamai Pentru iubit

De ce te-ai ascuns sub podea, Ca un spin cocoţat pe cea mai senină frunte

de ce a început să plouă cu lămîi. e mîndria pe cel mai taciturn colţ sufletesc

Bolovani galbeni alunecau de deasupra-mi și ca o pajişte mîzgâlită de paşi neliniştiţi

și se împrăștiau pe podeaua de lemn se desfăşoară deasupra mea

lovindu-se aerisit, ca perlele de la gîtul unei oi sticla prin care lumina trece din suflet către
părăsite. singurătate.

Nu puteam călca, nu puteam respira, În întunericul ei,

lămîile care plouau peste noua ta locuință dragostea nu se deosebeşte de umbre,

îmi sugrumau voința, paşii noştri nu se deosebesc

și deci voința lipsă aducea cu sine aerul lipsă. de locurile peste care se întinde tristețea

Tu te-ai mutat în case mici, şi în urma căreia rămîn două monezi, zălog.

cu podele mici, la geam cu struguri mici. La un moment dat,

Tu ai picioare mici asfaltul începe să tremure

sub care se-ncălzesc lămâi. și sub pîntecul său, pământul freamătă a

naștere.
Tu te-ai mutat
Freamătă și icnește a suflare de viață
și marele-a plecat de aici.
scăpată din temnițele în care a cîntat prinsă în
Vroiam să creștem un copac butuci.

de pe ale cărui crengi să culegem copii. De acolo, de sub buricul de smoală

Copiii să îi botezăm cu nume de stele, viitorul promite o cale strîmtorată.

stelele să le culegem de pe fundul unui O cale strîmtă, dreaptă, o cale veșnic nouă
scrînciob.
și totuși nu ne e nimic nou sub soare.
Cîmpul cu durere
Un copil orb călăreşte un cal de mare.
Calul îl duce la magazinul de unde copilul îşi
cumpără iaurt,
în parcul unde copilul trage cu praştia în statui
şi de acolo către luna unde copilul orb creşte o
floare.
Floarea are gust de lapte cald
iar aerul apasă ascuţit ca mirosul parchetului
proaspăt lăcuit.
O sanda maronie peste capetele lor.
Copilul orb suspină,
şi-a amintit că într-o altă poveste, în care
călărea un cîine cu coada stufoasă
o sanda fusese primul lucru pe care îl văzuse
înainte să moară poetul.
Acum căluţul de mare doarme.
Copilul apare şi dispare, ca un bec prea slab.
În loc de timpane are clopote negre
şi în loc de nas o frînghie care se coboară în
întuneric.
De jos, de sub întuneric,
treizecişipatru de dinţi luminează.
Iubirea nu a murit, s-a rătăcit în câmpul cu
durere.
Pentru fratele mai mare
Tu eşti acelaşi de ieri,
aceleaşi haine, acelaşi plic cu jumătate de
salariu,
acelaşi praf pe ciucurii hainelor, acelaşi om.
Acelaşi piept cu două pietre preţioase legate
de gît.
Toate lucrurile le vorbeşti cu dragoste,
şi în toate lucrurile, noi, din camerele cele mici
creștem în tine ca într-un cap.
Uneori am senzaţia că o luăm razna
şi copleşit de emoţii văd stele strîmbate sub
mîna ta,
călăreţi îngheţaţi în culori,
bănuți înghesuiţi în caii dintre nori.
Tu eşti răbdător cu toate plăcerile noastre,
clar, ușor de deosebit
şi nimeni nu citeşte cum tu ne-ai citit.
Timpul corect
Timpul era corect și legal
cînd o mie de oameni încăpeau într-o carte cu
cîteva pagini,
cînd milioane de ochi fragezi
purtau întunericul ca pe o haină sezonieră,
ca pe o promisiune de care vrei cu orice chip
să scapi.
Era un timp drept, singur,
ușor de îndepărtat, ușor de înduplecat.
Pentru că exista lumină  orbitoare purtam
ochelari.
Și deci exista timpul, existam și noi, iubiții,
religie fără viziune, pagină deschisă la
întâmplare.
Puteam să văd,
poveștile se lungeau ca pastele
înfofolite pe o furculiță care nu se mai
termina.
Puteam să strig,
cîntecele erau extensii colorate, apă cu știuci
în forme nemaiîntâlnite.
Puteam să protestez, puteam să fiu solemn,
puteam să fiu în mai multe locuri în același
timp,
puteam să vîr o mînă rece în sîn,
cerul se vedea de aproape,
puteam să fiu hapsîn.
Timpul era corect, un domn și-un cavaler,
un Lancelot care dorea pe-ascuns s-ajungă-n
Camelot.
Mișcarea lui printre noi era divină,
deși rătăcit, deși noi n-aveam vină.
Nu voi uita cît voi trăi mîna imensă a timpului
corect,
apăsarea degetelor peste gîtul meu,
gît prea legat de un cap prea plecat.
Timpul era corect și legal,
puteam să îți spun că te iubesc
binecuvîntat de o bucurie soră cu lumile în
care am trăit
și pe care nu mi le mai amintesc.
Din timpul tau
În noptile in care beau din timpul tau
mtabolismul meu se intareste.
respir mai adînc, înot mai repede
şi peste toate acestea,
sticla de sub nori coboară peste noi
ca o cămaşă frîntă de pe un trup puternic.
În nopţile în care beau din culorile tale
văd stoluri de păsări colorate
trecînd pe deasupra capului meu
iar sticla de sub nori coboară
cum coboară un războinic din patul
răsplătirilor sale
să deschidă uşa celor care au venit să îl ia la
moarte.
Siret
Îmi amintesc, mergeam mulţi la Siret,
era vară şi ne însoţeau valuri de muşte.
Coboram costişa dealului cu frînele trase
iar mîinile ne tremurau pe ghidoane.
Undiţele săltau ca nişte cozi de peşti scoşi
de curînd la mal
iar praful din spate acoperea văzduhul.
Săream în apă cu tot cu haine, trîntind
bicicletele pe mal.
Ne înjurau pescarii chiuitul şi cîte un
claxon de pe pod ne răspundea.
Uneori, ne rostogoleam de pe malurile
verzi şi lucioase
şi-n loc de rîsete scorneam vînătăi.
Zilele erau bune cu noi
Si mancarurile erau intotdeauna dulci.
Prindeam serpi de apa si ii puneam la
uscat in copaci,
Vantul suiera printre ei ca printre doua
stanci aproape lipite.
Serile le petreceam dand foc ierburilor
amestecate cu pene de gansac.
Stingeam focurile cu apa adusa cu sapca.
Urcam costisa in sir indian,
bicicletele pline de praf, parul plin de praf,
ochii, plini de lumini.
Imi amintesc, mergeam multi la Siret.
Pisica ne-a schimbat pe toti
Prin tine, la un moment dat
a trecut o pisică.
Ca un val de lapte cald, ca o spirală de aer
sărat.
După cîteva zile,
chiar tu ai devenit o pisică cu ochi mari,
îndrăgostită de laptele cald,
obişnuită cu elemenţii unui calorifer prin
care circulă aer sărat.
Prin tine, deci, a trecut fără să observ, un
copil.
V-aţi dat mîinile,
unul trăgea de celălalt de pe o şosea cu
maşinuţe de plastic.
După cîteva zile,
tu singur te-ai trezit copil,
apăsînd puternic capacul unei maşinuţe de
plastic,
pe un covor nedesenat încă,
lîngă o pisică cu care împărţeai culoarea
ochilor.
Burti
Mă rostogolesc în braţele tale
ca atunci cînd făt eram
şi mă rostogoleam
în pântecul unei fiare.
Ne-a atins un căscat plin,
o săgeată rătăcită din senin.
Înspăimîntați de timpul corect
pe care nu îl putem îmbrânci cu limbile
rusești,
pe care nu îl putem opri fără baterii.
Eu și tu suntem doar două fiare,
gata să întindem un drum peste ape
adînci,
drum potrivit pentru alte fiare care ne vor
crește în burți.
Mă rostogolesc din brațele tale,
ies din obiectivul unui aparat alb-negru
alerg către un rubik care-și deschide burta
să mă înghită.
Pasare rapitoare
Soarele luminează puternic din locaşul
său,
gura celor care sug la ţîţă.
Luminează statornic, cu fericire,
după ce toate lucrurile sunt făcute noi.
Dragostea matinală
cu geometria ei lăptoasă,
în acelaşi timp slabă şi grasă,
lipsită de muşchi şi pieptoasă,
un circ dulce şi plin de culori.
Soarele e un cuvînt tînăr,
puternic, împrăştie norii nebuni,
razele răspund ochilor noştri întunecaţi.
Merele pline de lapte
răspund gurilor dulci şi curate.
Dragostea matinală evoluează,
la prînz devine un monstru maşinal,
cu dinţi de platină
şi ochi rotativi la treisuteşaizecidegrade.
Seara se împrăştie peste oase
ca ceaţa, foarfecă strălucitoare.
Dragostea de zi cu zi e pasăre răpitoare.
Soarele luminează timid,
ascuns acum
în gîtul unui copil care cîntă la fluier.
O dimineata incurcata

Şarpele din spatele poeziei, Pamantul cade dintr-o cupa

femeia care mă iubeşte, Cîteodată,

toate lucrurile care se pot asemănă cu o undeva, departe, se aude lumea căzînd din
portocală cojită, cupa ei.

zborul nostru către locuri greu atins, Probabil acolo pămîntul îşi încheie
socotelile cu celelalte lumi.
tuberculoza unchiului meu.
Aici, aproape,
Dumnezeu ştie că sunt lucruri
sub picioarele noastre,
pe care nu vreau să le cunosc niciodată.
pămîntul se revoltă de durere.
Pentru că sunt un fricos,
E o luptă care se duce în vis,
pentru că îmi place să dorm înconjurat de
perne între tălpile unei femei şi pămîntul de sub
pieptul ei.
şi să cobor scările desculţ,
Eu nu cunosc pămîntul,
să simt dacă mă-mpiedic de cîine.
nu îi cunosc marginile şi nici nu le pricep,
Liniile definite de două puncte pe o foaie
albă dar îl calc

se amestecă între ele, undeva deasupra neînţelegând înţelepciunea plînsului,

unei uşi de sticlă, rîsului

uşă prin care au trecut animale, două cîte sau a unei turme de rîşi atacînd căprioare
două.
sub miile de priviri curioase din acest
Dimineaţa la geam, amfiteatru.

o farfurie albă cu un mic dejun copios, Aici, sub picioarele mele se ascunde
pămîntul
o mînă care mă mîngâie pe gît în timp ce
beau o cafea dulce, care amestecat cu o anumită suflare,

şi o ştire uşoară de pe ultima pagină a prinde viata şi ia forma altui om.

ziarului,
Alt om care se agaţă de carnea unei femei
azi a fost prins şarpele din spatele poeziei.
ca de ultima fărîmă de viaţă.
Ochi nemuritori
Într-o lume eram eu, cu ochii albi și praf
de talc pe mîini, orb.
Purtam în geantă o umbrelă cu mîner alb
pe care o foloseam să trec strada
în zilele în care mă simțeam atît de curajos
să ies din casă.
Într-o lume eram eu orb
și alături de mine erau toate lucrurile pe
care le are un orb
și cu toate acestea lucruri de care are
nevoie el tot nu poate vedea.
În altă lume era  ea, ca un zeu hindus
avea treisprezece ochi și șapte mîini, 2
inimi și mîinile frumoase
cu degete subțiri și pielea moale.
Atît de moale încât zgomotele lumii ei se
opreau în piele.
Era o lume în care, oricum, orice zgomot
era sublim și catifelat.
Ea nu avea nevoie de nimic, îi era destulă
ei înșiși și cîinelui de care avea grijă.
Era era prea reală, prea bună pentru
lumea mea.
Apoi s-au întâlnit aceste două lumi.
dacă nu știți, lumile călătoresc în timp,
înainte și în spațiu la dreapta.
Lumea mea pornise pe urma unor urși
polari de colivie
iar lumea ei pornise pe marginea unui rîu
în căutarea unor curcubee care din cînd în
cînd rămîneau rătăcite prin iarba deasă
a drumurilor dintre lumi.
Cînd a început furtuna de seară, scurtă și
goală
ne-am adăpostit amîndoi sub rădăcinile
unui corcoduș care creștea cu fruzele în
pămînt.
Ea care putea să vadă, a văzut corcodușul
invers,
eu care nu puteam să văd am pipăit și am
crezut că e vorba de un felinar.
A fost primul semn că ne-am obișnuit unul
cu altul.
Apoi lumile noastre au făcut schimb de
clanțe de geam
și de spray pentru curățat praful de pe
mobilă care se pune cînd mergi mult pe
jos.
A fost al doilea semn că ne obișnuim unul
cu altul.
Într-o zi din luna în care bărbații cumpără
mai multe flori femeilor, martie,
un ochi din cei treisprezece pe care îi avea,
a venit și s-a așezat în una din orbitele
ochilor pe care nu îi aveam,
apoi a mai venit un ochi și împreună
așezați în orbite
au început să mă vadă, au început să o
vadă.
Ochi nemuritori, țineți-mă bine, țineți-mă
de mînă.

A treia nastere
Din gînd am să mă nasc planetă,
a treia naștere din nou, al treilea ecuson, a
treia baghetă.
În jur nu e nimic decît o spumă ca o plasă
de păianjen
din care se aud uneori sunetele alunecării,
liniștea, ochiul.
Din cînd în cînd a treia naștere a mea e
precedată de sunetul ochiului
învârtindu-se în orbită, rostogolindu-se,
făcînd o gălăgie soră.
După nașterea mea voi da drumul
păsărilor călătoare de noapte,
păsări care poartă pe umeri greutățile
celor născuți a treia oară
dar înaintea mea, cu mult după ce
dragostea de semeni a început să are
pămîntul.
Păsările de noapte se vor prăbuși, păsările
de noapte vor reuși,
vor reuși să mă nască a treia oara din
tremurului ochiului orb de sine,
din aurul, din mine.
Hristos asteptand
Barba îi creşte în linişte,
aud cum se îndoaie firele de păr sub
mână,
când după aplauze
îşi prinde obrajii albi în mâinile bătute de
ani
întinde pielea, întinde urechile, aruncă
părul în dezmăţ
şi cad înapoi,
într-o cădere incredibil de umană care
mângâie aerul.
Umbra lui creşte şi înverzeşte tufe,
pot să îl iubesc dar iubirea cu vorbe e
alunecoasă şi plină de lanţuri.
În umbra lui cresc tufe pline de viaţă,
şi umbra lui se întinde cât lumina peste
ape
a unui felinar pe care îl agăţi de coama
unei pagode.
Lumea îi invadează ochii
cum un muşuroi de furnici invadează
colţul planetei Pământ.
Aud în suflet prin apele cu lumină,
e Hristos aşteptând.