EFICIENTA ECONOMICA SI FORMELE EI

Probleme metodologice

Dupa cum am avut prilejul sa constatam în capitolele precedente, în

economie exista o mare varietate de resurse care, fie ca sunt substituibile
sau nu, pot fi combinate în diverse moduri, obtinându-se rezultate diferite. În
plus, sistemul diviziunii muncii, precum si formele concrete ale organizarii
productiei, sporesc, amplifica aceasta mare diversitate de combinari
posibile. Problema care se pune, însa, pentru orice întreprinzator este de a
gasi, în întregul proces al productiei, sau pe diferite secvente ale acestuia,
acea combinare a factorilor de productie care sa duca la obtinerea unor
rezultate maxime.

Din pacate, cea mai mare parte din resursele care se afla la dispozitia
societatii au un caracter limitat, fireste, în primul rând, fata de trebuinte.
Daca resursele ar fi nelimitate, problemele economice s-ar simplifica foarte
mult, iar cele ale eficientei poate nici nu s-ar mai pune. Dar, tocmai aceasta
limitare a resurselor face ca problemele eficientei sa devina nu numai foarte
importante, însa si dificil de rezolvat. Aceasta deoarece, prin intermediul lor,
trebuie sa se gaseasca raspuns la o serie de întrebari complicate pe care si
le pune întreprinzatorul privind cât, ce si cum sa produca.

În stiinta economica notiunea de eficienta a patruns îndeosebi în secolul

nostru, desi anumite referiri indirecte pot fi întâlnite înca la W. Petty si Adam
Smith, ultimul abordând problema maximizarii rezultatelor fara sa se refere
la minimizarea cheltuielilor. Alaturi de acestia, unul din economistii cu
contributii importante în definirea conceptului de eficienta economica a fost,
fara îndoiala, italianul Vilfredo Pareto. Concluziile acestuia s-au identificat în
secolul trecut cu conditiile de echilibru ale unei economii de piata cu
concurenta perfecta.

Mutatia hotarâtoare în studiul eficientei avea sa se produca, asa cum

mentionam mai înainte, în secolul nostru, când rezultatele au intrat pe un
fagas nou datorita contributiilor aduse prin aplicarea matematicii în
economie si perfectionarii tehnicii de calcul. În aceasta privinta, un rol
important l-a avut aplicarea calculului diferential, folosirea analizei input-
output, precum si primele cercetari întreprinse în domeniul programarii
matematice care a permis obtinerea unor variante optime din multitudinea
de solutii posibile.

Dintotdeauna, oamenii s-au straduit sa-si perfectioneze uneltele de munca,

sa creeze altele noi, cu caracteristici superioare, sa îmbunatateasca formele
si metodele de organizare si conducere a productiei în scopul cresterii
rodniciei eforturilor lor, al obtinerii unor cantitati sporite de bunuri materiale
si servicii. În realitate, toate aceste eforturi si-au gasit expresia în tendinta
de economisire a timpului de munca disponibil, tendinta care a devenit pâna
la urma conditia fundamentala a progresului general al societatii. Din acest
punct de vedere, se poate spune ca orice economie se reduce, în ultima
instanta, la economisirea timpului. Aceasta economisire, privita ca rezultat
al reducerii timpului necesar pentru producerea unei unitati de produs sau
de efect util, constituie, incontestabil, esenta oricarei forme de eficienta,
masura cea mai elocventa a gradului de utilizare si valorificare a factorilor
de productie disponibili.

În sens strict etimologic eficienta ne arata calitatea unei activitati economice

de a produce un efect pozitiv. De altfel, aprecierea calitativa prin prisma
rezultatelor obtinute ne apare ca necesara pentru toate activitatile umane,
dintre acestea desprinzându-se cele economice pentru ca tocmai lor le sunt
angajate principalele eforturi si resurse ale societatii. Din aceasta cauza, nu
întâmplator ideea despre calitatea actului economic au formulat-o mai întâi
producatorii efectivi, pornind de la experienta dobândita de ei de-a lungul
anilor.

Facând abstractie de formele concrete pe care le poate îmbraca, eficienta

activitatii economice poate fi exprimata prin intermediul unui raport intre
efectul util (rezultatul) obtinut si efortul necesar pentru obtinerea lui. Drept
urmare, cresterea eficientei economice echivaleaza cu marirea rezultatelor
utile obtinute pe unitatea de efort, sau, ceea ce este acelasi lucru,
reducerea cheltuielilor efectuate pentru obtinerea unei unitati de produs. Cu
alte cuvinte, cu cât un anumit efect este realizat cu un efort mai mic, cu atât
eficienta este mai ridicata.

Fata de scopul urmarit, eficienta economica implica o dubla raportare: mai

întâi a efectului la efort, apoi a rezultatelor obtinute la cele cunoscute dintr-o
perioada anterioara, luata drept baza de comparatie, sau la cele mai bune
performante cunoscute pe plan mondial.

Din punct de vedere teoretic, comparabilitatea eficientei ca, de altfel a

oricarui proces sau fenomen exprimat numeric, este conditionata de o serie
de elemente legate de forma de exprimare, de continutul economic al
indicatorilor si metodele lor de calcul. Astfel, la calcularea unor indicatori de
volum este necesar sa se foloseasca aceeasi forma de exprimare – unitati
naturale, unitati natural-conventionale, unitati de timp, sau preturi
comparabile. De asemenea, efectul sau efortul trebuie sa se refere la
aceeasi unitate de timp (moment sau interval), dupa cum indicatorul ales
drept baza de comparatie trebuie sa fie suficient de semnificativ pentru
evolutia sa în timp.

Compararea nivelului eficientei factorilor de productie pe plan national nu

ridica probleme deosebite datorita faptului ca este asigurata o anumita
unitate teoretica si metodologica de calcul. Mult mai complicata este
problema compararii diferitilor indicatori de eficienta pe plan international.
Dificultatile sunt generate, în principiu, de anumite neconcordante privind
continutul ramurilor, structura produselor si serviciilor comparate, calitatea
elementelor care compun efectele si eforturile, metodologia de calcul,
nivelul preturilor si nu în ultimul rând, convertibilitatea monedei si putere ei
de cumparare. De asemenea, nu sunt de neglijat nici deosebirile de continut
si sfera de cuprindere a serviciilor nemateriale. Datorita tuturor acestor
distorsiuni, care pot sa apara în orice moment, numeroase organisme
internationale specializate în acest domeniu recurg la estimarea unor
indicatori de eficienta, îndeosebi a celor de sinteza, cum ar fi produsul intern
brut, nivelul productivitatii muncii s.a.

Sporirea efectelor utile pe unitatea de cheltuiala trebuie sa strabata întreaga

activitate economica, în toata întinderea si diversitatea ei. De aceea,
eficienta economica presupune întotdeauna o abordare sistemica. Aceasta
înseamna, pe de o parte, ca în definirea eficientei activitatii economice
trebuie luate în considerare ansamblul formelor ei de manifestare aflate în
relatii de interconditionare, iar, pe de alta parte, folosirea unui sistem
complex de indicatori cu ajutorul carora sa putem cunoaste nivelul si
dinamica acesteia.

Formele de manifestare ale eficientei sunt strâns legate de resursele

avansate (indiferent daca produc sau nu), ocupate (adica numai cele care
produc, fiind, deci, excluse investitiile neterminate, capitalul fix aflat în
rezerva sau conservare si capitalul circulant fara miscare) si consumate
efectiv de întreprinderi (agentii economici). În acest sens, sunt cunoscute
mai multe forme de eficienta cum ar fi: eficienta utilizarii fortei de munca
(productivitatea muncii), eficienta capitalului fix, a capitalului circulant,
eficienta alocarii si consumarii diferitelor resurse naturale (gradul de
valorificare a lor) s.a.m.d. Dupa cum se vede, cea mai mare parte a lor este
legata de productie tocmai datorita rolului ei determinant în crearea
bunurilor si serviciilor.

În ceea ce priveste indicatorii economici acestia vizeaza nemijlocit calculul

eficientei economice, adica evaluarea rezultatelor, a performantelor
economice ale unei întreprinderi ce decurg din diferite variante de utilizare a
factorilor de productie. În aceasta privinta, calculul economic trebuie sa
surprinda atât raportul efectiv dintre efect si efort (pentru anumite resurse
consumate), cât si raportul global (de data aceasta efortul incluzând
totalitatea resurselor avansate).

Exprimând legatura interna, functionala intre cauza si efect, fiecare indicator

de eficienta are doua caracteristici definitorii: una calitativa redata prin
formulari din care reiese sensul si continutul economic si alta cantitativa
(operationala) care pune în evidenta metodologia de evaluare, de obtinere a
rezultatului respectiv. Astfel, în scopul determinarii eficientei economice, la
nivelul unei unitati productive o serie de indicatori precum: productivitatea
muncii, rata rentabilitatii, valoarea productiei obtinuta la 1000 lei capital fix
avansat sau, dupa caz, consumat, profitul obtinut la 1000 lei capital
avansat, costul de productie pe unitatea de produs, cheltuielile materiale la
1000 lei productie marfa, cursul de revenire pentru produsele vândute pe
piata externa, gradul de valorificare a materiilor prime etc. Se poate observa
ca masurarea eficientei economice pune în evidenta, în principal, efectele
sau rezultatele ce se obtin pe unitatea de cheltuiala din fiecare factor utilizat
în productie: munca, resurse naturale, capital.

Fara îndoiala, luat în parte fiecare indicator de eficienta va avea o putere

informationala limitata. Însa, asa cum aratam mai înainte, eficienta are un
caracter complex, cunoscând multiple forme de manifestare. Marea
varietate de forme concrete este data tocmai de evantaiul resurselor
angajate în productie. De aceea, calculul eficientei bazat numai pe folosirea
unui singur indicator nu va putea asigura, de regula, decât o imagine
unilaterala, partiala a proceselor economice. Iata de ce în evaluarea si
analiza comparativa a eficientei trebuie sa folosim un sistem de indicatori,
cu ajutorul carora vom putea cunoaste mai bine influenta schimbarilor
intervenite în combinarea factorilor de productie si rezervele ce se ivesc în
decursul folosirii lor. Totodata, utilizând mai multi indicatori de eficienta se
amplifica posibilitatile de concretizare a analizei pe factori de influenta
adecvata specificului, naturii si structurii eforturilor facute.

Productivitatea muncii

Una din cele mai importante forme de manifestare a eficientei economice

este productivitatea muncii. Numeroase argumente vin sa sustina si sa
întregeasca aceasta afirmatie. Simpla lor enumerare ar fi, de altfel,
imposibila, fara a mai socoti ca lista va ramâne aproape întotdeauna
incompleta. Totusi, dintre acestea câteva sunt de natura a ne retine în mod
particular atentia.

Înainte de toate trebuie sa subliniem ca nici un alt indicator nu reflecta mai

bine capacitatea de performanta a unei întreprinderi sau a unei economii
nationale ca productivitatea muncii. Aceasta deoarece, pâna la urma, toate
formele de eficienta economica, indiferent de domeniul de activitate, depind
si sunt în cea mai mare masura expresia, directa sau indirecta, a cresterii
productivitatii muncii. Reprezentând factorul determinant de sporire a
productiei, productivitatea muncii influenteaza în cel mai înalt grad nivelul si
dinamica bogatiei unei tari. În statele industrializate, cantitatea si calitatea
alimentelor, îmbracamintei, masinilor si utilajelor, înaltul grad de confort la
care au ajuns, toate se datoreaza, într-un fel sau altul, cresterii
productivitatii muncii, la care generatiile mai vechi nici nu visau.

Schimbarile, de-a dreptul spectaculoase, pot fi cu greu redate prin simbolul

cifrelor. Totusi, este suficient sa aratam ca o persoana ocupata în cadrul
productiei materiale a S.U.A. produce astazi într-o ora de 20 de ori mai mult
decât în anul 1800. Daca, în acelasi an 1800, în agricultura S.U.A. lucra
aproximativ 90% din forta totala de munca, recolta abia ajungând pentru
hranirea întregii populatii, în prezent numai 3% din lucratorii îsi desfasoara
activitatea în fermele agricole. Prin recoltele pe care le obtin acestia reusesc
sa asigure nu numai o aprovizionare îndestulatoare, dar sa si exporte
importante cantitati aflate în surplus.

Deoarece numarul lucratorilor este un factor cantitativ de crestere a

productiei, limitat de resursele existente la un moment dat, iar
productivitatea muncii un factor calitativ, atât la nivel microeconomic, cât si
la nivel macroeconomic conteaza foarte mult care dintre aceste doua laturi
actioneaza cu preponderenta asupra productiei. În timp ce ridicarea
productivitatii muncii asigura cresterea productiei cu cheltuieli de munca mai
mici, sporirea numarului personalului înseamna a produce mai mult cu
cheltuieli de munca proportional mai mari.

În sensul cel mai larg, conceptul de productivitate apare ca o însusire a unui

lucru sau a unui proces de a fi productiv. Potrivit acestui înteles, similar cu
cel de rodnicie si considerând munca drept un proces constient si util,
înseamna ca productivitatea muncii reprezinta capacitatea omului de a
obtine, în anumite conditii date, rezultate variabile, concretizate într-o
anumita cantitate de bunuri si servicii, în unitatea de timp.

În decursul anilor, teoria economica a retinut si analizat doua concepte

strâns legate între ele, dar exprimând nuante diferite. Este vorba de
productiva a muncii si de productivitatea muncii. Diferenta dintre ele ca între
posibilitate si realitate. Într-adevar, primul concept si anume forta productiva
a muncii exprima capacitatea fortei de munca, potentialul ei de a produce
anumite efecte utile. Aceasta capacitate poate fi valorificata sau nu, totul
depinzând de conditiile în care ea este pusa sa actioneze. Cel de al doilea
concept, respectiv productivitatea muncii, reflecta rezultatul concret obtinut,
eficienta propriu-zisa cu care a fost cheltuita munca intr-un anumit proces
de productie. Prin urmare, gradul de rodnicie a muncii sau productivitatea ei
poate fi pusa în evidenta numai daca procesul de productie a avut loc.

Pentru caracterizare continutului productivitatii muncii este necesar sa se

tina seama de faptul ca ea exprima atât influenta reciproca dintre factorii de
productie combinati intre ei în anumite proportii, cât si capacitatea
manageriala a întreprinzatorilor.

În forma sa concreta productivitatea muncii îsi gaseste expresia în cresterea

si nivelul ei. Cresterea productivitatii muncii reprezinta procesul prin care
acelasi volum de munca se concretizeaza într-o masa mai mare de bunuri si
servicii obtinuta în unitatea de timp. Cu alte cuvinte, ea presupune o
schimbare în modul de desfasurare a procesului de productie, în urma
caruia timpul de munca necesar pentru producerea unui bun sau serviciu se
reduce, deci o cantitate de munca determinata dobândeste forta de a
produce o cantitate mai mare de produse într-o unitate de timp.

La rândul sau, nivelul productivitatii muncii, în forma sa cantitativa, se

exprima prin raportul dintre rezultatele (efectele) obtinute într-un proces
productiv si efortul (cheltuiala) efectuat în respectivul proces. În functie de
modul de exprimare e efectului si efortului depus pot fi calculati o serie de
indicatori cu ajutorul carora redam nivelul productivitatii muncii. Astfel,
tinând seama de felul în care este masurat efectul, productivitatea muncii
poate fi calculata în unitati fizice si valorice. În primul caz, efectul economic
este exprimat cu ajutorul unitatilor naturale sau natural-conventionale. Ea se
apreciaza, de obicei, prin timpul de munca cheltuit pentru producerea unui
anumit produs, sau prin cantitatea de produse obtinuta de o persoana într-o
unitate de timp (productivitatea muncii orara, zilnica, lunara, anuala), adica:

sau

unde:

W = nivelul productivitatii muncii;

T = timpul;
Q = volumul productiei exprimat în bucati, tone, m.p. etc.

Daca, de pilda, o întreprindere specializata extrage într-un an 2 mil. tone

carbune si foloseste pentru aceasta 5000 de persoane angajate (T)
productivitatea muncii (W) exprimata în unitati naturale va fi:

tone carbune/persoana.

Natura diferita a produselor, însa, face imposibila stabilirea nivelului

productiei prin însumare directa. Din aceasta cauza, singurul element
comun al acestora ramâne suma preturilor marfurilor care o compun. Drept
urmare, de cele mai multe ori, masa productiei obtinuta (Q) este
omogenizata cu ajutorul preturilor. În aceste conditii, calculul productivitatii
muncii ia urmatoarea forma:

N reprezentând numarul lucratorilor care au contribuit la obtinerea

productiei Q.

Prin intermediul acestei metode de calcul se poate obtine un indicator

sintetic si unitar al productivitatii muncii în toate întreprinderile. Cu toate
acestea, trebuie sa observa ca ea are, în acelasi timp, unele dezavantaje
care nu pot fi trecute cu vederea. Marimea valorii productiei este puternic
influentata de volumul si ponderea cooperarii industriale, de preturile
reperelor si subansamblelor primite din afara, de tendinta unor întreprinderi
de a solicita preturi cât mai ridicate îndeosebi pentru produsele noi,
scaderea calitatii produselor în favoarea cantitatii s.a. Toate aceste
deficiente deformeaza imaginea reala a productivitatii si împieteaza asupra
unor decizii economice.

Din cele redate mai sus rezulta ca, prin continutul si functiile sale, metodele
de calcul ale productivitatii muncii în unitati de timp si unitati naturale sunt
cele mai apropiate de definirea stiintifica a acestui concept, ele reflectând
cel mai fidel capacitatea de performanta a unei firme, sau, extrapolând, a
unei întregi economii nationale. Din pacate, sfera de cuprindere si de
aplicativitate a productivitatii muncii calculata în unitati naturale este destul
de limitata. Prin definitie, forma aceasta de exprimare presupune existenta
unei productii omogene. Or, dupa cum se stie, productia majoritatii
întreprinderilor nu este omogena si nici stabila, ea modificându-se continuu
datorita progresului tehnic si adâncirii diviziunii muncii. În plus, aceasta
metoda nu poate oglindi influenta modificarilor intervenite în volumul
productiei neterminate si a serviciilor cu caracter industrial care reprezinta,
în multe situatii, o parte importanta a activitatii economice. Din aceasta
cauza, calculul productivitatii muncii în unitati naturale necesita permanente
adaptari la conditiile concrete, specifice fiecarei întreprinderi sau sector. Cât
priveste posibilitatea unor comparatii internationale, este clar ca cea mai
indicata metoda ramâne calculul productivitatii muncii în unitati de timp.
Varianta valorica ar putea fi aplicata numai în conditiile în care preturile s-ar
situa la nivelul celor mondiale sau, interpretând acest proces pe un plan mai
larg, moneda ar fi convertibila.

Asadar, cu cât va fi mai ridicat nivelul productivitatii muncii, cu atât mai mare
va fi volumul productiei ce se obtine într-o unitate de timp si implicit cu atât
va fi mai mare cantitatea de bunuri de care va dispune societatea. Acest
lucru rezulta cu claritate din relatia (2) pentru ca:

Q=W*N

adica fenomenul-efect (Q) depinde nemijlocit de fenomenul-cauza (W si N).

Obtinerea unei cantitati mai mari de produse într-o unitate de timp de catre
o persoana, sau reducerea de catre aceasta a timpului de munca necesar
pentru crearea unei unitati de produs, pot fi considerate drept cresteri ale
productivitatii muncii individuale. Ea poate fi urmarita pe un muncitor sau la
nivelul unei întreprinderi. La scara macroeconomica efectul general obtinut
de un întreg popor îsi gaseste expresia în produsul national brut care,
raportat la totalul muncii consumate pentru obtinerea lui, ne ofera una dintre
cele mai sintetice dimensiuni ale eficientei economice, cunoscuta sub
denumirea de productivitatea muncii nationale.

Nivelul productivitatii muncii individuale si nationale se gaseste sub influenta

unui mare numar de factori, principali si secundari, directi sau indirecti, care
se întrepatrund si actioneaza, uneori, în sensuri diferite. În functie de
principalii factori care contribuie la buna desfasurare a productiei, nivelul si
dinamica productivitatii muncii depind de cel putin urmatoarele grupe mari
de influenta:

1. factori tehnici-materiali;
2. factori legati de dezvoltarea fortei de munca;
3. factori care vizeaza calitatea organizarii si conducerii procesului de
productie;
 4. factori sociali si psihologici;
5. factori naturali.

Fara îndoiala, sporirea rodniciei muncii depinde în cel mai înalt grad de
nivelul de dezvoltare a uneltelor de munca. Productia moderna se bazeaza
intr-o masura tot mai mare pe masini, utilaje, instalatii tot mai complexe, cu
un grad ridicat de automatizare si performante tehnice superioare. Marcând
o etapa noua în cunoasterea si stapânirea naturii de catre om, stiinta
determina transformari calitative radicale în dezvoltarea uneltelor de munca,
în structura surselor de energie folosite si procedeele tehnologice aplicate.
Toate acestea îsi gasesc expresia în legatura ce se creeaza între dinamica
înzestrarii tehnice a muncii si cresterea productivitatii. Corelatia optima
dintre înzestrarea tehnica si productivitatea muncii se poate reda sub forma:

unde,

reprezinta indicele productivitatii muncii (0 si 1 fiind perioada de baza si

curenta) iar Iz indicele înzestrarii tehnice.

Asadar, de regula, pentru a înregistra efecte pozitive, productivitatea muncii

trebuie sa creasca, întotdeauna, în ritmuri mai înalte de cât înzestrarea
tehnica a muncii. Inversarea acestei corelatii are loc ori de câte ori
capacitatile de productie sunt subutilizate, exista un mare volum de investitii
începute si neterminate, sau apar unele schimbari nefavorabile în structura
capitalului fix utilizat (de pilda între partea activa si pasiva).

Rezumând cele mentionate mai sus, se poate spune ca folosirea unor

unelte si tehnologii moderne conduce la scurtarea duratei proceselor de
productie, reducând timpul necesar producerii unui produs.

Eficienta cu care este cheltuita munca omului nu depinde numai de

conditiile materiale ale productiei. Asupra ei un rol important, putem spune
esential, îl are calitatea fortei de munca. În prezent, solicitarile la care este
supusa forta de munca sunt cu mult mai mari decât în trecut, respectiv în
cazul folosirii unor tehnici mai putin perfectioniste. Progresul tehnic a dus la
cresterea ponderii efortului intelectual în comparatie cu cel fizic, a adus cu
sine mai multa promptitudine si exactitate în activitatea desfasurata. În
acest context, ridicarea continua a calificarii reprezinta conditia esentiala
pentru utilizarea eficienta a resurselor umane. În comparatie cu munca
necalificata sau cu o calificare inferioara, cea calificata sau cu o calificare
superioara are forta de a produce în aceeasi unitate de timp o cantitate mai
mare de productie. Cercetarile facute în ultimul timp au pus în evidenta
existenta unei corelatii foarte strânse între nivelul de pregatire profesionala,
pe un plan mai larg chiar de cultura generala si productivitatea muncii. De
pilda, economistul american Edward Denison a ajuns la concluzia ca, în
ultimii 50 de ani, aproximativ 43% din produsul intern brut al S.U.A. se
datoreaza influentei pe care a exercitat-o învatamântul si progresul general
al stiintelor.

Modernizarea continua a uneltelor de munca si perfectionarea tehnologiilor

de fabricatie impun tot mai pregnant un proces de policalificare si
recalificare a unor largi categorii de personal. Policalificarea este
determinata, în esenta, de necesitatea utilizarii cât mai complete a fortei de
munca, respectiv a timpului de munca. Procesele moderne de fabricatie
solicita deseori o aplicare distincta a unora dintre meserii. În consecinta,
pentru a evita timpii morti care se creeaza, multi angajati trebuie sa
cunoasca o a doua meserie pe care sa o poata aplica în anumite intervale,
fara a mai fi necesara din partea întreprinzatorului atragerea de personal
suplimentar. Cât priveste recalificarea ea este determinata de obicei de
schimbarea profilului întreprinderii, fie ca urmare a faptului ca aceasta nu
mai are piata de desfacere pentru produsele sale, fie pentru ca cei în cauza
pot sa ajunga în situatia de someri, urmând a-si cauta locuri de munca.

Privita la nivel microeconomic, utilizarea rationala a fortei de munca este

determinata si de alti factori. Dintre acestia sunt de retinut: normarea
muncii, stabilirea unui raport optim între diferite categorii de lucratori
(structura personalului), folosirea deplina a timpului de lucru, utilizarea
metodelor ergonomice s.a.

Printre conditiile fundamentale ale cresterii productivitatii muncii un loc de

seama îl ocupa aplicarea pe scara a stiintei conducerii si organizarii
productiei, pe scurt a managementului modern. Datele acumulate pâna
acum demonstreaza fara putinta de tagada faptul ca dezvoltarea economica
este nu atât rezultatul cresterii cantitative a factorilor de productie, cât mai
ales a folosirii lor eficiente, în conformitate cu evolutia calitativa a acestora
si combinarea lor optima. Or, tocmai combinarea factorilor de productie
trebuie sa fie rezultatul direct al unei organizari si conduceri asezate pe
baze stiintifice.

Dupa cum este cunoscut, sporirea productivitatii este consecinta actiunii

simultane si asociate a tuturor factorilor care contribuie, într-un fel sau altul,
la cresterea rodniciei muncii. În acest context, rolul conducerii si organizarii
consta în coordonarea acestei actiuni în timp si pe ansamblu, în scopul
armonizarii întregii activitati economice. Deoarece factorul timp este
determinant pentru obtinerea unor rezultate superioare, orice aspect pe
care îl ridica productia si desfacerea marfurilor trebuie sa fie rezolvat la
momentul oportun, altfel orice decizie devine tardiva, diminuând sau chiar
anulând efectul altora.

Prin definitie, conducerea si organizarea pe baze stiintifice a productiei sunt

notiuni complexe si dinamice, a caror sfera de cuprindere este practic
nelimitata. Oricum, problematica lor se refera deopotriva la o serie de
aspecte precum: perfectionarea fluxurilor de fabricatie, eliminarea
întreruperilor în productie, programarea optima a productiei si a stocurilor,
realizarea celei mai bune profilari si specializari, combinarea optima a
factorilor de productie, pregatirea temeinica a fabricatiei si a asimilarii
produselor noi, fundamentarea normelor de munca, adoptarea celor mai
stimulative forme de cointeresare a salariatilor s.a.m.d.

Desigur, toate problemele managementului modern trebuie sa contribuie la

dezvoltarea initiativei si spiritului creator imperios necesare gasirii celor mai
bune solutii.

Factorii de mai sus pot fi mult amplificati prin luarea în considerare a unor
elemente de natura sociologica si psihologica. Avem aici în vedere
capacitatea de integrare într-o anumita activitate a individului, aspiratiile pe
care el le urmareste, satisfactia ce i-o ofera profesia pe care o practica,
sistemul de servicii si de protectie sociala de care beneficiaza, distantele
pâna la locul de munca, conditiile de locuit s.a. Aspiratiile economice sunt
conditionate la rândul lor de unele predispozitii psihologice cum ar fi
aptitudinile manifestate de fiecare individ, dorinta acestuia de a munci,
sensibilitatea lui fata de nou etc.

În fine, desi în multe sectoare de activitate au o sfera de cuprindere

oarecum limitata, factorii naturali nu pot fi neglijati cu totul. Ei îsi pun
amprenta asupra productivitatii muncii în unele domenii cum ar fi: industria
extractiva, exploatarile forestiere, unele subramuri ale industriei alimentare,
ca sa nu mai vorbim de agricultura, unde, cu toate realizarile stiintei
agricole, fermele se mai confrunta cu unele greutati ce decurg din conditiile
pedoclimatice mai putin favorabile.

Rentabilitatea

Una dintre cele mai importante forme de exprimare a eficientei economice

este rentabilitatea. Pentru toate categoriile de activitati economice si de
resurse avansate sau consumate, efectele economice se concretizeaza, în
ultima instanta, în profitul obtinut de o întreprindere. Dupa cum a rezultat din
capitolele anterioare, sub raport cantitativ profitul este înteles ca diferenta
între veniturile totale si costurile de productie efectuate de catre o unitate
economica, adica:

=pQ-CT (1)

unde,

= profitul obtinut;
p = pretul de vânzare;
Q = cantitatea vânduta;
CT = costurile totale.

Fiind vorba de mai multe produse si mai multe preturi la care ele se
realizeaza, produsul pQ este de fapt o suma pQ. De asemenea, deoarece
costurile totale sunt date de suma costurilor fixe si a costurilor variabile,
relatia (1) mai poate fi scrisa si sub urmatoarea forma:

= pQ-(Cf+Cv) (2)

Daca, în acelasi timp, presupunem ca partea variabila a costurilor este strict

proportionala cu volumul productiei luând forma unei functii liniare

Cv=aQ

unde „a” reprezinta factorul de proportionalitate, atunci costurile totale vor fi

egale cu:

CT=Cf+aQ (3)

iar relatia (2) devenind

= pq-(Cf+aQ) (4)

Respectând conditia de stricta proportionalitate a costurilor variabile în

raport cu productia, cele trei tipuri de costuri pot fi reprezentate ca în graficul
nr.1.
 graficul nr.1

Având în vedere cele mentionate în capitolul despre costuri, alaturi de

tipurile aratate mai sus, teoria si practica economica au retinut si conceptul
de cost marginal si cost mediu pe unitatea de produs. Reprezentarea curbei
costurilor fixe medii (Cfm) este mereu aceeasi, pentru ca:

luând întotdeauna forma unei hiperbole echilaterale, având drept asimptote

cele doua axe de coordonate. În schimb, toate celelalte curbe îsi modifica
traseul. De pilda, costul marginal (repetam, în conditii de stricta
proportionalitate a costurilor variabile în raport cu productia) sunt egale cu:

Aceasta înseamna ca el este constant si egal cu costul variabil mediu:

Asadar, cele doua marimi, respectiv costul marginal si costul variabil mediu,
se identifica sub forma unei drepte paralela la axa pe care sunt reprezentate
cantitatile produse.

Pornind de la constatarile de mai înainte, poate fi dedus costul total mediu

(CTM) de care avem nevoie în stabilirea profitului întreprinderii. El va fi egal
cu:

având, întotdeauna, forma unei curbe descrescatoare, asa cum se poate

constata din analiza graficului nr.2
 graficul nr.2

Analizând relatia (4) rezulta ca volumul profitului (masa profitului) obtinut

depinde de evolutia a cel putin trei variabile si anume: nivelul pretului de
vânzare, nivelul costurilor totale de productie si cantitatea de produse pe
care întreprinderea reuseste sa o vânda. În conditiile în care unitatea de
productie nu are posibilitatea de a influenta pretul de pe piata, ea fiind
nevoita sa îl considere ca o marime data, atunci singurii indicatori asupra
carora poate sa intervina sunt costurile si volumul productiei. Deoarece, de
fiecare data si în orice împrejurare, un întreprinzator urmareste sa-si
maximizeze profitul, se ridica urmatoarea întrebare: daca pretul de vânzare
este considerat ca o marime exogena si cunoscuta, de la ce volum al
productiei va începe sa obtina profit? Pâna acum, în capitolele anterioare
am reusit sa aflam punctul în care volumul profitului devenea maxim. Acesta
corespundea acelui volum al productiei în care costul marginal devenea
egal cu venitul marginal.

Pentru a raspunde la întrebarea de mai sus trebuie sa ne folosim de un nou

concept cunoscut în teoria si practica economica sub denumirea de prag al
rentabilitatii. El marcheaza punctul de la care, în functie de evolutia
nivelurilor preturilor, a costurilor si a cantitatilor produse, întreprinderea
începe sa obtina profit, adica sa devina rentabila.

Dar, ce întelegem prin rentabilitate? În general, prin rentabilitate se întelege

capacitatea unei întreprinderi de a obtine profit, adica de a fi rentabila, de a
nu înregistra pierderi care ar putea s-o aduca, pâna la urma, în stare de
faliment. În virtutea acestor precizari, rezulta ca pragul de rentabilitate (sau
punctul mort al unei întreprinderi) reprezinta tocmai acel volum al productiei
(Q0) sau „cifra de afaceri” cum îl mai numesc unii autori, dincolo de care
producatorul începe sa câstige. Prin urmare, în acest punct =0 pentru
ca:

PQ=CT

Asa cum se poate observa si din graficul nr.3 (a) <0 daca Q<Q0 si >0
pentru Q>Q0. Acelasi lucru se poate demonstra si pe graficul nr.3(b) unde
sunt redate curbele costului marginal (Cm), ale costurilor fixe medii (Cfm) si
a costurilor totale medii (CTM). În acest caz, Q0 este determinat direct
pentru conditia:
 graficul nr.3 (a)

graficul nr.3 (b)

Cunoasterea exacta a „pragului rentabilitatii” are o mare importanta,

constituind una din preocuparile primordiale ale managerilor întreprinderilor.
El se modifica de la o perioada la alta în functie de modul cum evolueaza
nivelul preturilor de vânzare si costurile de productie. Astfel, pentru a da un
singur exemplu, Regia Renault din Franta, producatoare de autoturisme, a
avut un prag al rentabilitatii de 1,4 mil. bucati în 1985, de 1,5 mil. în 1986,
iar în 1987 de 1,2 mil. bucati .

Conducerea pe baze stiintifice a productiei presupune cunoasterea de catre

manageri a întregului sistem de indicatori de eficienta economica în raport
de care sunt alocate resursele si sunt concentrate eforturile. Prezenta
profitului în toate elementele de exprimare a performantelor economice ale
unei întreprinderi pune în lumina locul lui central în aprecierea efectelor
obtinute pe unitatea de efort sau de cheltuiala. De aceea, o mare
însemnatate în elaborarea si fundamentarea sistemului de indicatori ai
eficientei economice o are cât mai exacta a locului si rolului profitului si a
rentabilitatii la nivel microeconomic.

De la început trebuie sa mentionam ca în masurarea rentabilitatii distingem

doua marimi: o rentabilitate absoluta si una relativa. Cea absoluta este data
de masa profitului realizat înainte ca el sa fie impozitat. În legatura cu
aceasta idee, teoria si practica economica utilizeaza uneori si conceptele de
rentabilitate potentiala si rentabilitate reala, efectiva. Este adevarat ca, în
acest context, sensul lor difera. De obicei, atunci când se aminteste de
rentabilitatea potentiala analistii au în vedere pe cea care ar putea fi
obtinuta daca toate conditiile ne-ar fi perfect favorabile. Dupa cum, atunci
când se utilizeaza notiunea de „reala”, „efectiva” se ia în calcul numai partea
din profit care ramâne la dispozitia firmei. Partea din profit care se
transforma în impozit înceteaza sa mai îndeplineasca anumite functii
economice la nivel microeconomic, preluând, fireste, alte destinatii la scara
macroeconomica prin intermediul bugetului statului.

Rentabilitatea relativa îsi gaseste expresia în rata acesteia care se

determina prin raportarea profitului obtinut la diferite elemente ce au alcatuit
efortul solicitat de desfasurarea procesului de productie, constând fie din
parti ale capitalului avansat, fie din totalul capitalului consumat, adica din
totalul costurilor de productie. Rata rentabilitatii în functie de totalul
capitalului avansat (fix si circulant) exprima profitul obtinut la un leu capital
aflat în activul întreprinderii. Deci:

rata rentabilitatii=(profitul obtinut/capitalul avansat)*100

Cea de a doua varianta de calcul si anume rata rentabilitatii în functie de

costurile de productie scoate în evidenta profitul obtinut la un leu cheltuieli
efectuate pentru desfasurarea procesului de productie în vederea obtinerii
unui anumit volum de produse si prestarii unor servicii, adica:

rata rentabilitatii=(profitul obtinut/costurile totale)*100

Calculul ratei rentabilitatii pe baza capitalului avansat ne permite sa urmarim

si recuperarea în timp a acestuia din profitul obtinut. De asemenea, cea de
a doua varianta ne ofera posibilitatea efectuarii unor analize suplimentare
privind nivelul preturilor de vânzare, a volumului productiei marfa vânduta si
încasata si evolutia costurilor. Indiferent, însa, de forma pe care o adoptam,
ambele variante de calcul prezinta interes deoarece pun în lumina puterea
economica a unei întreprinderi. În cazul firmelor prospere, cele doua rate
ale rentabilitatii cunosc cote ridicate si reprezinta un fel de atestat al pietei
asupra performantelor economice ale acestora.

Atât profitul, cât si rentabilitatea dobândesc noi dimensiuni în conditiile

actuale pentru ca, pe de o parte, asistam la o crestere considerabila a
volumului resurselor atrase si folosite efectiv în procesele de productie, iar,
pe de alta parte, se accentueaza caracterul restrictiv al acestora. Drept
urmare, unul din obiectivele centrale ale oricarei firme este obtinerea de pe
urma fiecarei unitati de resursa folosita a unui volum sporit de efecte
economice, concretizate într-o masa de profit cât mai mare.

Desigur, profitul si rentabilitatea caracterizeaza eficienta economica a

productiei la nivel microeconomic în strânsa legatura cu ceilalti indicatori ce
vizeaza performantele unei întreprinderi cum sunt: productivitatea muncii,
calitatea produselor, costurile de productie s.a. Dintre acestia, cea mai mare
influenta asupra profitului si rentabilitatii o are productivitatea muncii.
Aceasta duce la sporirea profitului, pe de o parte, prin cresterea volumului
productiei, iar, pe de alta parte, prin reducerea costurilor pe unitatea de
produs.

Puternica influenta pe care o exercita productivitatea muncii asupra masei

profitului se explica prin faptul ca, în conditiile în care preturile sunt date si
relativ stabile, marimea profitului va depinde, dupa cum am vazut, de nivelul
costurilor si volumul productiei. Daca preturile si costurile pe unitatea de
produs, lucrare sau serviciu, ramân nemodificate pentru o anumita perioada
de timp, atunci masa profitului va creste proportional cu sporirea volumului
productiei, deci în strânsa legatura cu cresterea productivitatii muncii.
Trebuie mentionat, insa, ca aceasta relatie se verifica numai în conditiile în
care productivitatea creste în ritmuri superioare salariilor si înzestrarii
tehnice a muncii. Altfel, sporul de productie obtinut pe seama ei ar fi anihilat
în buna parte de cresterea costurilor fixe si variabile pe unitatea de produs.

Performantele strategice

Calculul rentabilitatii în functie de capitalul avansat, sau totalul activului de

care dispune firma la un moment dat prezinta un mare avantaj. Este vorba
despre posibilitatea recuperarii acestuia dupa o anumita perioada de timp
pe seama profitului obtinut. Fiind vorba de marimi interdependente,
posibilitatea recuperarii dupa o anumita perioada de timp a capitalului
avansat va influentata nu numai de evolutia productivitatii ci si de alti factori.
Dintre acestia remarcam numarul de rotatii pe care le realizeaza capitalul
într-un singur an (aspect analizat într-un capitol anterior) si cotele la care se
vor situa unii indicatori ai pietei financiare.

Într-adevar, intre rotatia capitalului si masa profitului aferenta productiei

marfa încasata exista o legatura directa, ea reflectându-se, pâna la urma, în
rata recuperarii activului care se afla în proprietatea întreprinderii. Cu cât va
fi mai mare viteza de rotatie a capitalului, cu atât în decursul unei perioade
de timp date, se va obtine un volum mai mare de productie marfa, care,
daca se va vinde, va spori în mod corespunzator masa profitului. Pe seama
acestuia se va putea recupera mai repede capitalul avansat de catre
întreprinzator, permitându-i sa reia celelalte cicluri de productie pe o scara
largita.

Totusi, aprecierea recuperarii capitalului avansat pe seama profitului nu

epuizeaza nici pe departe analiza performantelor economice ale unei
întreprinderi. O serie întreaga de indicatori ai pietei financiare ne ajuta sa
apreciem câstigurile întreprinderilor nu numai dupa marimea, dar si dupa
structura capitalului de care dispun acestea. În acest context, avem în
vedere cel putin doi indicatori care sunt urmariti cu cea mai mare atentie de
catre economisti. Este vorba, în primul rând, de cresterea câstigurilor pe o
actiune emisa de o firma (societate comerciala pe actiuni) si, în al doilea
rând, de cresterea pretului pietei pe o actiune (a cursului sau cotatiei ei).
Desigur, evolutia fiecareia dintre cresteri este influentata de perioada de
baza fata de care se apreciaza aceste marimi.

Cei doi indicatori pot sa ia cele mai diferite forme de evolutie. De pilda,
pretul pietei, sau cursul ei, poate sa fie mai mic, egal sau mai mare decât
valoarea nominala a acesteia (adica valoarea la care a fost emisa). Este
limpede ca, în primele doua cazuri, nu poate fi vorba de câstig. Dimpotriva,
atunci când cursul actiunii ajunge sa fie mai mic decât valoarea ei nominala
(valoarea contabila cum o mai numesc unii economisti) se vor înregistra
chiar pierderi. Situatia aceasta survine ori de câte ori performantele
economice ale întreprinderii în cauza decad, prestigiul ei pe piata fiind grav
afectat de o serie de decizii contraproductive. În cel de-al doilea caz, când
pretul este egal cu valoarea nominala, firma nu realizeaza câstiguri
suplimentare, dar poate sa-si mareasca volumul capitalului utilizat cu partea
pe care reuseste sa o atraga de pe piata titlurilor de valoare. În fine, numai
în cel de al treilea caz se poate vorbi de câstig. Asa se explica faptul de ce
ritmurile de crestere a câstigurilor pe o actiune sunt, de obicei, mai lente
decât ritmurile de crestere a preturilor (cursurilor) ei.
O masura semnificativa a performantelor economice ale unei întreprinderi în
comparatie cu cele ale competitorilor sai o constituie indicatorii pozitiei ei pe
piata. Dintre acestia retinem:

• ponderea pe care o firma o detine pe o anumita piata;

• tendintele manifestate în calitatea produselor ei;
• evolutia productivitatii muncii;
• situatia costurilor de productie;
• principalele tendinte ale preturilor de desfacere.

Acesti cinci indicatori (la care mai pot fi adaugati si altii auxiliari) oglindesc,
în ansamblul lor, evolutia pozitiei pe piata a unei întreprinderi, într-un cuvânt
competivitatea ei. Se întelege ca aceasta va fi puternic influentata de
calitatea si parametrii functionali ai produselor sale, de performantele si
promptitudinea serviciilor de întretinere atunci când este vorba de bunuri de
folosinta îndelungata, de nivelul costurilor si, nu în ultimul rând, de
productivitate, care, asa cum am mai avut prilejul sa aratam, le influenteaza
pe toate.

În functie de indicatorii ce caracterizeaza pozitia pe piata, pot fi apreciate, în

perspectiva si rezultatele strategice ale acesteia.

Elaborarea unor planuri strategice se bazeaza, în esenta, pe comparatii cu

concurenta, mai exact pe ceea ce deducem sau reusim sa aflam printr-o
atenta prospectare a pietei si o riguroasa analiza a tuturor datelor care
privesc intentiile acesteia: lansarii de noi produse, cantitatile probabile ce le
va oferi pe piata, marirea capacitatilor de productie etc. De îndata ce sunt
conturate principalele caracteristici economice ale ambiantei externe în care
va activa firma, pot fi stabilite, în linii mari, caile de urmat pentru ca firma sa
se mentina si sa prospere.

Asadar, în scopul de a nu fi surprinsa nepregatita pe o piata aflata în

continua schimbare, fiecare întreprindere trebuie sa analizeze cu atentie nu
numai tendintele economice generale sau mediul competitiv în care va
activa, dar si posibilitatile de care ea va dispune de-a lungul unui anumit
interval de timp pentru a se mentine în ambianta concurentiala. Diferenta
dintre obiectivele firmei si ceea ce se contureaza prin prognoze mai concret,
ceea ce se constata ca tendinta probabila a pietei, constituie zona
strategica a acesteia.

Problema determinarii zonei strategice nu este însa atât de simpla pe cât

pare la prima vedere. Dupa cum rezulta din cele mentionate mai sus,
evaluarea sanselor de mentinere si îmbunatatire a pozitiei pe piata a unei
firme presupune punerea fata în fata a oportunitatilor si resurselor de care
dispune acestea pe fiecare veriga a producerii si desfacerii marfurilor ei. Or,
pentru acestea serviciile de marketing trebuie sa întreprinda ample studii de
fezabilitate („faisable” = care se poate face, ceea ce este posibil). Ce
cuprind, de regula, asemenea studii?

De la început, am putea spune ca un asemenea studiu este structurat pe

doua parti principale: una cu profil mai general si alta, mult mai concreta,
care se constituie într-o adevarata diagnoza a întreprinderii. Prima parte se
refera la:

• unele tendinte macroeconomice cum ar fi aprecierea importantei si

cresterii globale a pietei nationale, individualizarea principalelor
influente care s-ar putea face resimtite si la nivelul ramurii de
 activitate în care este interesata firma, examinarea evolutiei
produsului intern brut, a unor concluzii ce se desprind din bugetele
de venituri si cheltuieli ale populatiei s.a.
• dimensiunile si tendintele pietei produsului (sau, dupa caz, a grupei
de produse) care cuprind date legate de nivelul productiei
nationale, de volumul importurilor si exporturilor, nivelul stocurilor,
în fine, determinarea consumului national;
• explorarea canalelor de distributie prin determinarea magazinelor
cu ridicata si cu amanuntul, analiza principalilor utilizatori si
consumatori, identificarea motivatiilor de cumparare ale fiecarui
grup, alegerea pietelor si a celor mai adecvate forme de distributie
a produselor (eventual un studiu de rentabilitate pe variante de
distributie ar fi foarte folositor).

Cea de a doua parte a studiilor de fezabilitate se refera, asa cum

mentionam mai înainte, la diagnoza întreprinderii. Acestea trebuie sa
cuprinda în structura sa cel putin urmatoarele aspecte:

• Pozitia pe piata a întreprinderii. În aceasta privinta, studiul se va

ocupa de evolutia partii de piata detinuta de produsele
întreprinderii în raport cu piata totala. De asemenea, se cuvine a fi
facuta o evaluare a pozitiei fiecarui produs în functie de ciclul sau
de viata, de raportul pret/calitate si rentabilitate.
• Examinarea produselor noi aflate în portofoliul propriu si a ideilor
de inovare, fiind retinute, într-o prima urgenta, cele care au cele
mai mari sanse de realizare. Studiul se va ocupa, totodata, de
produsele lansate cu succes si cauzele insuccesului produselor
abandonate.
• Analiza competitivitatii întreprinderii. Ea urmareste, în fond,
descoperirea asa-numitelor puncte tari si puncte slabe ale
întreprinderii în functie de capacitatea de finantare, de organizare
si conducere, de cercetare si publicitate (buget de promovare).
Fara îndoiala, dintre toate acestea un loc deosebit de important îl
ocupa disponibilitatea întreprinderii pentru autofinantare, deoarece
aceasta exprima capacitatea ei de a obtine profit, deci, de a fi
rentabila. În aceeasi ordine de idei, trebuie apreciata si capacitatea
de organizare si conducere care, în prezent, depinde într-o
proportie hotarâtoare de sistemul informational folosit, supletea si
adaptabilitatea lui la exigentele economiei de piata. La rândul ei,
cererea trebuie sa stabileasca o serie de strategii privind produsul
actual / piata actuala, produs actual / piata noua, produs nou /
piata actuala, si produs nou / piata noua.
• În sfârsit, o buna parte din studiu va trebui sa fie dedicata analizei
mediului competitiv. Aici nu este vorba numai de a stabili o lista cât
mai completa a principalilor concurenti, ci, mai ales a evalua cât
mai exact comportarea lor viitoare pe piata.

În concluzie, sintetizând toate aceste date, pot fi definite, în final, obiectivele

generale, strategice ale întreprinderii pe termen lung. Aceste obiective îsi
vor gasi expresia în conceptia generala a întreprinderii asupra evolutiei
probabile a pietei, asupra posibilitatilor ei interne de expansiune. Obiectivele
strategice vor constitui motivatia permanenta a managementului cunoscuta
în teoria si practica economica sub denumirea de vocatia întreprinderii. Ea
poate fi definita ca misiunea pe care conducerea o fixeaza întreprinderii, cu
precizarea intereselor economice urmarite.