CAPITOLUL 1

OBIECTIVELE, METODELE ŞI INSTRUMENTELE

DIAGNOSTICULUI ECONOMICO-FINANCIAR

Creşterea gradului de complexitate a activităţii economice a

întreprinderilor, în contextul mecanismelor pieţei, are implicaţii
profunde în procesul de conducere, care nu se poate realiza pe bază
de rutină, ci pe o studiere atentă a realităţii, pe o analiză ştiinţifică
care să conducă la adoptarea deciziilor corespunzătoare.
Piaţa ca mecanism de reglare a funcţionării economiei are un
impact complex şi permanent asupra deciziilor libere şi autonome
ale agenţilor economici privind opţiunile în alocarea resurselor,
dimensiunea alocării, respectiv investirii, eficienţa utilizării lor în
vederea asigurării marjei concurenţiale, a viabilităţii. În acest
context, s-a definit ca necesitate şi utilitate, analiza economico-
financiară ca instrument de supraveghere a activităţii şi
performanţelor ei, inclusiv cu luarea în considerare a variabilelor
probabile ale pieţei.
O asemenea necesitate şi utilitate rezultă din concluziile de-a
lungul timpului, ale multor autori, în esenţă, subliniază că prin
analiza economico-financiară trebuie să se capete răspuns la
întrebări de maniera următoare:
- cum se apreciează structura utilităţilor şi resurselor?
- cum sunt asigurate echilibrele financiare de bază?
- dacă întreprinderea probează o eficacitate suficientă în
utilizarea resurselor economice şi financiare?
Răspunsuri la astfel de întrebări, subordonat scopului şi în
limitele necesare, caută să obţină oricare utilizator al informaţiei,
fie el intern (structurile funcţionale şi conducerea întreprinderii),
fie extern (bănci, organe fiscale, parteneri de afaceri). Ele se
regăsesc în cuprinsul şi sistematica propusă de orice studiu de
fezabilitate sau de evaluare economică a întreprinderii.
Problemele principale vizând bazele teoretice-metodologice
ale analizei economico-financiare sunt:

4
 1.1. Semnificaţia şi importanţa diagnosticului economico-
financiar

Cunoaşterea fenomenelor economice, a mecanismului formării

şi manifestării lor necesită analiza acestora, care prin definiţie
înseamnă descompunerea sau desfacerea unui obiect sau a unui
fenomen în părţile componente, în elementele sale simple.
Etimologic, diagnosticul înseamnă capacitatea de
discernământ şi este implicat organic în teoria şi practica medicală
iar prin analogie în activitatea întreprinderii ca organism social.
Într-o accepţiune sintetică, analiza diagnostic presupune
reperarea simptomelor, a disfuncţionalităţilor unei firme,
cercetarea şi analiza faptelor şi responsabilităţilor, identificarea
cauzelor disfuncţionalităţilor, elaborarea unor programe de acţiune
prin a căror aplicare practică se asigură redresarea sau ameliorarea
performanţelor.
Aşadar, cu ajutorul analizei se cercetează lucrurile şi
fenomenele, se descoperă structura lor internă, se stabilesc relaţiile
de cauzalitate şi evident, legile formării şi desfăşurării lor, fapt ce
permite nu numai evaluarea stării la un moment dat, dar mişcarea
în viitor ca urmare a tendinţei, condiţiilor noi, acţiunii umane
colective.
Deci, cum scurt şi edificator subliniază M.C. Starr: “Analiza
este procesul de desfacere a unei unităţi conceptuale în părţi
componente care pot fi uşor examinate”. Acest lucru este valabil
pentru orice ştiinţă în sensul că nici una nu se poate dispensa de
analiză ca metodă a cunoaşterii.
Analiza economică cercetează activităţile sau fenomenele din
punct de vedere economic, esenţialul constituindu-l sesizarea
relaţiilor structurale (inclusiv funcţionale) a relaţiilor cauză-efect.
Analiza unei activităţi din punct de vedere economic înseamnă
cercetarea eforturilor angajate într-o activitate, în primul rând,
munca şi capitalul în raport cu rezultatele (efectele), respectiv

5
performanţele economico-financiare ce se realizează fără a exclude
din ecuaţie echilibrul ecologic.
Determinativul “economică” fixează caracterul analizei, care
poate avea ca obiect nu numai o activitate economică, ci şi una
tehnică, socială, administrativă etc.
Astfel, la “noţiunea” de analiză se pot asocia termeni care să
indice fie caracterul acesteia (analiză economică, analiză
contabilă, analiză statistică, analiză statică, analiză dinamică,
analiză matematică, analiză psihologică etc.), fie obiectul analizei
(analiza economică globală a unei întreprinderi, analiza cifrei de
afaceri, analiza gestiunii resurselor umane şi materiale, analiza
patrimonial-financiară).
Se utilizează şi formulări în care apar atât caracterul, cât şi
obiectul analizei, în cazul în care caracterul analizei este diferit
de obiectul ei ( exemplu, analiza statistică a unor fenomene
chimice sau sanitare, analiza economică a unor fenomene sociale
etc.) Sunt şi unele cazuri când caracterul analizei se suprapune
cu obiectul ei (se utilizează de exemplu denumirea de analiză
chimică sau analiză biologică înţelegând pe de o parte analiză unor
fenomene chimice iar pe de altă parte analiza fenomenelor
biologice utilizându-se o metodologie corespunzătoare). Prin
analiză economică se înţelege analiza unor fenomene economice
făcută după o metodologie specifică.
Corelativul analizei îl reprezintă sinteza, prin care se înţelege
reunirea părţilor, a elementetor unui obiect sau ale unui fenomen
într-un tot. Sinteza, este procedura inversă, când părţile
componente sunt integrate pentru a forma un tot.
În timp ce analiza presupune o descompunere a unui fenomen,
sinteza presupune o examinare a elementelor unui obiect în
unitatea sa. Cunoaşterea deplină a obiectivelor, a fenomenelor
necesită îmbinarea într-o unitate a analizei şi sintezei, ca mijloace
ale cunoaşterii.
În analiza fenomenelor economice un rol însemnat îl are
puterea de abstracţie, fiind exclusă posibilitatea experienţelor pure,
pentru a desprinde acţiunea izolată a unui anumit factor, aşa cum

6
 este posibil în ştiinţele naturii. De aceea, în mod implicit un rol
însemnat revine logicii pentru asigurarea unei gândiri corecte în
procesul analizei economice.
Pentru fenomenele naturii este posibilă microanaliza reducând
obiectul analizei la dimensiuni de laborator, fară a se altera
concluziile analizei, ceea ce nu este posibil pentru fenomenele
social-economice. Eşantioanele în cercetările social-economice au
o mulţime de limite privind posibilitatea generalizării concluziilor.
Cunoaşterea factorilor, a naturii lor şi a legăturilor prin
intermediul cărora concură la formarea şi respectiv modificarea
rezultatelor unei activităţi, precum şi stabilirea posibilităţilor de
îmbunătăţire a funcţiunii întreprinderii ca sistem, reprezintă în
esenţă sarcina centrală a analizei economice şi totodată elementul
definitoriu al obiectului ei.
Factorii determină formarea şi modificarea unui efect, a unui
rezultat. Ei nu acţionează de regulă izolat, ci interdependent,
corelat, într-un sistem de legături închegate.
Identificarea lor necesită cunoaşterea precisă a modului de
formare a rezultatului, a legăturilor de condiţionare dintre aceştia,
precum şi dintre factori şi fenomenul analizat.
Factorii care determină rezultatul unui fenomen pot fi grupaţi
după diferite criterii :
a. După conţinutul (natura) lor, factorii pot fi grupaţi în :
- tehnici, tehnologici
- organizatorici
- economici
- social-politici
- demografici, psihologici, naturali, etc.
Concepţia sistemică în abordarea fenomenelor economice
implică studierea tuturor categoriilor de factori care, prin diferite
tipuri de conexiuni, se reflectă în rezultatele activităţii economice.
b. După caracterul lor în cadrul unei relaţii cauzale (în
ordinea de analiză) :
- factori cantitativi
- factori de structură

7
 - factori calitativi.
Această grupare are o importantă semnificaţie economică şi
metodologică deoarece presupune cunoaşterea temeinică a
procesului de formare a rezultatului (efectului), a proprietăţilor
relative în acţiunea de combinare a factorilor.
Factorii cantitativi sunt purtătorii materiali ai celor calitativi,
fiind condiţia preliminară şi indispensabilă a acţiunii lor
(calitativi). Ei arată gradul de extindere a fenomenului cercetat.
Factorii calitativi sunt de aceeaşi natură cu rezultatul (efectul)
analizat, deosebindu-se de fenomen numai prin gradul de
extensiune. De obicei se exprimă în aceeaşi unitate de măsură cu
fenomenul supus analizei. De exemplu, profitul pe unitatea de
produs este de aceeaşi natură cu profitul total aferent producţiei
vândute dar aceasta din urmă presupune extensia exprimată prin
n
∑ qi ⋅ pri .
i =1
Factorii de structură apar atunci când rezultatul analizat se
referă la mărimi agregate (compuse din mai multe elemente sau
rezultate distribuite pe componente ale lor – produse, structuri
organizatorice). De regulă, factorii de structură sunt conţinuţi de
factorii cantitativi, dar acţionează prin intermediul celor calitativi.
De exemplu, nivelul mediu al ratei rentabilităţii pe întreprindere
poate să crească pe seama deplasărilor structurale (creşte –
ponderea produselor sau activităţilor cu rate ale rentabilităţii mai
mari în baza de comparaţie).
c. După modul cum acţionează:
- factori cu acţiune directă
- factori cu acţiune indirectă
Factorii cu acţiune directă sunt cei care îşi exercită
nemijlocit influenţa asupra fenomenului analizat.
Factorii cu acţiune indirectă îşi pun amprenta asupra
fenomenelor economice prin intermediul factorilor de ordin
superior (factorii de ordinul doi prin intermediul celor de ordinul
întâi, cei de ordinul trei prin intermediul factorilor de ordinul doi).
d. În funcţie de efortul propriu al întreprinderii:

8
 - factori dependenţi de efortul propriu
- factori independenţi de efortul propriu
Factorii dependenţi de efortul propriu sunt cei care îşi au
originea în eforturile depuse de întreprindere pentru utilizarea cât
mai bună a potenţialului economico-financiar.
Factorii independenţi de efortul propriu sunt cei care nu
izvorăsc din efortul propriu al întreprinderii şi provin în principal
din mediul în care întreprinderea îşi desfăşoară activitatea.
e. După gradul de sintetizare:
- factori simpli
- factori complecşi
Factorii simpli sunt cei care nu mai pot fi dezmembraţi, având
în vedere sfera de desfăşurare a analizei.
Factorii complecşi sunt cei determinaţi de o serie de alţi
factori simpli sau complecşi, dar cu un grad mai redus de
complexitate, a căror acţiune poate fi identificată la nivelul
întreprinderii.
e. După cum este situat izvorul acţiunii:
- factori interni(endogeni)
- factori externi(exogeni)
Factorii interni îşi au originea în interiorul întreprinderilor,
pot fi dirijaţi de manageri (ex. organizarea internă a activităţii,
nivelul de prestare a serviciilor, etc.)
Factorii externi sunt cei care îşi au originea în afara activităţii
întreprinderii, pot fi influenţaţi în foarte mică măsură de
conducerea intreprinderii (factori conjuncturali ai pieţei, nivelul
dobânzilor pentru credite, cursul valutar, etc.)
f. După posibilităţile de previziune :
- factori previzibili (cerţi sau determinabili)
- factori imprevizibili (aleatori)
Factorii previzibili acţionează în cadrul unor procese
controlate de conducerea întreprinderii, fără să implice riscuri.
Factorii imprevizibili se materializează în abateri de la
desfăşurarea normală a unor procese economice sub impulsul unor
forţe din afară, ce nu sunt dominante. În grupa factorilor

9
imprevizibili includem : factorii naturali, convulsiile sociale, piaţa
externă, cursul valutar, etc.
g. După intensitatea acţiunii lor :
- factori dominanţi (factori “cheie “)
- factori secundari
Factorii dominanţi sunt cei a căror acţiune este hotărâtoare în
obţinerea rezultatelor.
Factorii secundari sunt cei a căror influenţă nu este
hotărâtoare (decisivă) în obţinerea rezultatelor.
Prin analiză se poate constata că, de pildă, 80 % din rezultate
sunt urmare a 20 % din factori.
h. După durata de exercitare a influenţei:
- factori de durată
- factori tranzitorii sau factori continui (cu acţiune
continuă)
- factori discontinui
i. După modul în care contribuie la obţinerea
rezultatului:
- factori independenţi
- factori interdependenţi
Factorii independenţi sunt cei care pot determina rezultatul
într-un mod independent.
Factorii interdependenţi sunt cei care nu pot determina
rezultatul decât în interacţiunea lor. De exemplu, cei trei factori ai
producţiei - natura, munca şi capitalul - sunt factori
interdependenţi, întrucât producţia nu se poate obţine decât prin
acţiunea lor comună.
k. După tipul de legătură dintre factori :
- factori cu mărime determinată a influenţei
- factori cu mărime variabilă a influenţei
Factrorii cu mărime determinată apar în cazul relaţiilor de
tip determinist.

10
 Relaţii de tip determinist apar atunci când pentru fiecare
valoare dată variabilei independente sau factoriale, se obţine o
valoare bine determinată pentru variabila dependentă sau
rezultativă.
Factorii cu mărime variabilă apar în cazul relaţiilor de tip
stocastic.
Relaţii de tip stocastic se întâlnesc atunci când pentru fiecare
valoare a variabilei independente sau factoriale, se obţin mai multe
valori pentru variabila dependentă sau rezultativă, cuprinsă între
limita minimă şi cea maximă a zonei de probabilitate.
l. După posibilitatea de verificare a acţiunii lor :
- factori controlabili
- factori necontrolabili
Factorii naturali sau factorii conjuncturali sunt, în general,
factori necontrolabili.
m. După stadiul circuitului economic :
- factori specifici aprovizionării
- factori specifici producţiei (ca proces)
- factori specifici distribuţiei
Criteriile de clasificare ale factorilor nu au caracter limitativ,
putându-se realiza şi alte clasificări dar cele menţionate au însă o
deosebită utilitate practică în analiza economico-financiară.

1.2 Tipologia analizei economico-financiare

În funcţie de diferite criterii se pot distinge mai multe tipuri ale

analizei economice:
a) În funcţie de raportul dintre momentul în care se
efectuează analiza şi momentul desfăşurării fenomenului, se
disting două tipuri fundamentale:
- analiza post-factum, post-operatorie, respectiv analiza
realizării obiectivelor ;
- analiza previzională sau prospectivă.
Analiza post-factum, post-operatorie, constituie un
instrument de supraveghere şi reglare a modului de funcţionare a

11
întreprinderii, de relevare a modului de realizare a obiectivelor
programate pe baza studierii relaţiilor funcţional-cauzale.
Analiza post-factum, ca sens, defineşte o activitate, proces sau
eveniment care a avut loc sau care s-a încheiat, analiza acestuia
efectuându-se ulterior producerii lui. Ori, chiar şi simplul motiv de
a cunoaşte dacă fenomenul produs s-a încadrat sau nu în limitele
normale presupune analiza lui după ce a avut loc.
Analiza post-factum priveşte prezentul şi trecutul, iar analiza
previzională priveşte viitorul.
Ca tip de analiză post-factum, care se poate îmbina şi cu
analiza prospectivă, menţionăm analiza diagnostic prin care se
obţin aprecieri asupra ansamblului perfrmanţelor economico-
financiare ale unei întreprinderi, asupra unei structuri de tipul
funcţiunilor (funcţiunea producţiei, comercială, personal ş.a.),
asupra centrelor de responsabilitate sau asupra unui segment al
activităţii (solvabilitatea).
Analiza previzională sau prospectivă, presupune
determinarea evoluţiei viitoare a unui fenomen economic pe baza
cercetării factorilor (a relaţiilor de cauzalitate), a acţiunii lor în
perspectivă (inclusiv cu luarea în considerare şi a altora decât cei
cunoscuţi).
Analiza previzională constituie o etapă premergătoare,
hotărâtoare strategiei activităţii economice. Ea este utilizată de
către centralele de decizie economică pentru stabilirea obiectivelor
ce se au în vedere a fi atinse într-o perioadă viitoare. În economia
de piaţă nu se poate angaja o investiţie fără calculele necesare,
inclusiv cu scenarii de previziune a rezultatelor.
Cele două tipuri de analiză prezintă particularităţi determinate
de faptul că analiza post-factum se bazează pe variabile cunoscute,
certe, pe când analiza previzională pe variabile presupuse incerte.
De aici derivă o serie de aspecte metodologice diferite. În cadrul
analizei post-factum se studiază o singură variantă a
fenomenului, prevalând legăturile de tip funcţional, pe când în
cadrul analizei previzionale pot fi studiate, mai multe variante şi
apar frecvent legături de tip stocastic.

12
 b) Din punct de vedere al urmăririi însuşirilor esenţiale sau
al determinărilor cantitative ale fenomenelor, se disting două
tipuri de analiză:
- analiza calitativă ;
- analiza cantitativă.
Analiza calitativă urmăreşte esenţa fenomenului, însuşirile
sale de bază, factorii care sunt de aceeaşi natură cu fenomenul şi îl
determină. Potrivit principiului descompunerii în trepte, în
procesul de analiză se trece de la o esenţă mai puţin profundă către
alta mai profundă. Cu alte cuvinte, se petrece un proces de
“purificare” trecând de la factori calitativi mai puţin puri către
factori mai puri.
Rolul analizei calitative îl constituie elaborarea de modele în
care sunt prinse elementele esenţiale ale fenomenului.
Analiza cantitativă presupune cercetarea fenomenului prin
determinări comensurative exprimate prin greutate, grad, suprafaţă,
volum, număr, durată etc. În analiza cantitativă îşi găsesc un câmp
tot mai larg de aplicaţii metodele matematice moderne. Este de
necontestat că succesul aplicării metodelor matematice în
comensurarea fenomenelor economice, a influenţelor diferiţilor
factori este condiţionat de modelarea proceselor economice pe
baza analizei calitative.
c) După nivelul la care se desfăşoară analiza , distingem:
- analiza microeconomică ;
- analiza mezoeconomică ;
- analiza macroeconomică.
Analiza microeconomică este aceea care se desfăşoară la
nivelul agentului economic, respectiv la scara întreprinderii (prin
definiţie generală) şi elementelor ei ca sistem. Analiza
microeconomică studiază comportamentul individual sau al
întreprinderilor în activitatea economică şi rezultatele obţinute,
relevă factorii care determină orientarea în investirea capitalului
său, în utilizarea resurselor, în crearea şi fabricarea produselor, în
realizarea diferitelor feluri de prestaţii etc.

13
 Analiza mezoeconomică studiază fenomenele şi procesele la
nivelul sectorului sau al ramurii de activitate în scopul evidenţierii
poziţiei firmei pe piaţă, a capacităţii concurenţiale a acesteia etc.
Analiza macroeconomică studiază fenomenele la nivelul
economiei naţionale sau al economiei mondiale, operând
preponderent cu mărimi globale sau agregate ca de exemplu:
produsul naţional brut, rata medie a rentabilităţii pe sector de
activitate etc.
d) După modul de urmărire în timp a fenomenelor,
distingem:
- analiza statică;
- analiza dinamică.
Analiza statică studiază fenomenele la un moment dat,
relevând relaţiile dintre elementele şi factorii care determină o
anumită poziţie a fenomenului cercetat. Noţiunea de static este
legată de modul de efectuare a analizei şi nu de natura fenomenului
cercetat, deoarece fenomenele economice prin natura lor nu pot fi
statice.
Analiza dinamică cercetează fenomenele economice în
schimbarea lor, relevând poziţia lor într-un şir de momente.
Evidenţierea legăturii dintre diferitele poziţii succesive ale
fenomenelor economice se face pe baza cercetării factorilor care au
determinat aceste schimbări.
e) După criteriile de studiere a fenomenelor:
- analiza economico-financiară (corelaţia dintre activitatea
economică şi ce afinanciară)
- analiza tehnico-economică (îmbină criteriul tehnic cu cel
economic)
- analiza socio-economică
- analiza ecologico-economică etc.
f) În funcţie de delimitarea obiectivului analizei se pot
stabili următoarele tipuri:
- analiza pe unităţi organizatorice sau sisteme de agregare
(întreprinderi, concerne, corporaţii, holdinguri)

14
 - analiză pe probleme (analiza profitabilităţii, analiza
patrimoniului şi echilibrelor financiare,analiza riscului financiar
etc.)
g) În funcţie de orizontul de timp pe care se cercetează
fenomenul, distingem :
- analize pe termen scurt (până la un an, care sunt frecvente în
managementul intern, operativ)
- analize pe termen lung (peste un an) implicate în
diagnosticul şi respectiv deciziile strategice.
h) În funcţie de poziţia analistului, analiza poate fi :
- analiza internă ;
- analiza externă.
Analiza internă se realizează din interiorul întreprinderii şi
are ca obiect sprijinirea conducătorilor în reglarea funcţionării
întreprinderii şi a remedierii eventualelor disfuncţionalităţi.
Analiza externă se efectuează de partenerii externi care caută
să-şi formeze o opinie despre situaţia economico-financiară a
întreprinderii. (procedura utilizată de bănci pentru studierea
cererilor întreprinderilor privind acordarea de credite, care
urmăresc capacitatea acestora dea achita obligaţiile).
Gama criteriilor de clasificare a tipurilor de analiză economică
nu este epuizată.
Tipul de analiză care în decursul timpului s-a autonomizat în
sistemul ştiinţelor economice, îl constituie analiza economico-
financiară a întreprinderilor, ca analiză microeconomică.

1.3. Poziţionarea analizei în mecanismul managerial

Conducerea oricărei întreprinderi, indiferent de formele de

proprietate ce-i stau la bază, implică, drept componentă esenţială
analiza economică cu ajutorul căreia se supraveghează şi evaluează
funcţiunea ei ca sistem- mişcarea pe coordonatele eficienţei
economice, asigurarea performanţe1or concurenţiale.
Dacă se ţine seama că obiectivele activităţii oricărei unităţi se
circumscriu în funcţiuni1e ei, iar asupra lor se exercită atributele

15
conducerii, înseamnă că analiza se constituie într-un instrument al
realizării tuturor atributelor sau chiar într-o funcţie autonomă
cuprinzătoare.
din aceste atribute se realizează şi prin intermediul unui anumit
tip de analiză.
Analiza economico-financiară, prin ea însăşi, realizează în
procesul conducerii, o seamă de funcţii:
- funcţia informaţională, asigură valorificarea datelor
furnizate de întregul sistem, în scopul informării centrelor de
decizie economică privind modul de realizare a performanţelor
economico-financiare, precum şi cauzele care au generat
eventualele dereglări comparativ cu standarde, normative, bugete,
nivele ale concurenţei pe diferite pieţe etc.;
- funcţia de evaluare a potenţialului tehnico - economic al
întreprinderii, are un caracter autonom, rolul său fiind acela de a
transpune în practică cerinţele funcţiei informaţionale.
- funcţia de fundamentare a deciziei pe criterii de eficienţă,
reprezintă o cerinţă obiectivă de desfăşurare a activităţii în oricare
domeniu al vieţii economico-sociale. În practică această funcţie îşi
dovedeşte aplicabilitatea atât în faza de estimare a potenţialului
(capacităţii de ofertă) corelat cu cererea bunurilor şi serviciilor, cât
şi în stadiul execuţiei (evaluare şi decizie în condiţiile funcţiunii
reale);
- funcţia de realizare a cerinţelor gestiunii eficiente a
patrimoniului şi de evaluare a performanţelor managementului
se realizează cu ajutorul contabilităţii;
- funcţia de realizare a conexiunii cu mediul exterior
economico-financiar, care presupune analiza relaţiilor cu băncile
de la care se fac împrumuturi, cu furnizorii, creditorii, cu sistemele
de impozitare a veniturilor, bursa de valori ş.a.

1.4. Sistemul de informaţii - premisă a analizei economico-

financiare

16
 Prin conţinutul său, analiza economică presupune cunoaşterea
modului în care funcţionează un sistem şi stabilirea direcţiilor de
acţiune asupra acestuia pentru a-l regla, pentru a-i determina
schimbări de stare, în concordanţă cu obiectivele parametrizate în
timp şi spaţiu. Pentru o astfel de cunoaştere, şi implicit pentru
asigurarea condiţiilor de implicare şi de acţiune a decidenţilor, este
necesar un sistem de informaţii care să reflecte complex stările
funcţionale ale sistemului.
Informaţia economică reprezintă una dintre formele de bază
ale informaţiei în general, iar pentru analiza economică constituie
materia primă de bază. Analiza se bazează pe informaţii şi
furnizează la rândul ei informaţii necesare în procesul managerial.
Informaţia economică la nivelul întreprinderii se formează din
două mari surse, şi anume:
a) surse interne (informaţii generate de procesele interne de
combinare şi utilizare a factorilor producţiei).
Informaţiile interne reflectă funcţiunea propriu-zisă a
sistemului, stările acestuia în anumite momente, inclusiv ca stări
probabile (prognozate sau programate). Principalele informaţii
interne, în special financiare, se obţin din documentele de sinteză:
bilanţul, contul de profit şi pierdere, anexe. Evident, toate celelalte
informaţii privind producţia, distribuţia, costurile, calitatea,
cantitatea şi utilizarea factorilor productiei ş.a . sunt organizate în
blocul informaţional al întreprinderii.
În general, într-un asemenea bloc s-ar putea vorbi de câteva
grupări având la bază criteriul funcţional, şi anume:
- informaţia care reflectă obiectivele, ca suport al contractului
de management;
- informaţia care reflectă stările de fapt ale obiectivelor;
- informaţia normativă, care reglementează diferite procese
sub formă de norme, reguli (inclusiv fiscale);
- informaţia de evaluare a elementelor patrimoniale.
b) surse exterioare întreprinderii ca sistem (informaţii privind
conjunctura pieţei interne şi internaţionale, performanţe ale
concurenţei, progresul tehnic în ramura respectivă etc.).

17
Informaţiile externe sunt necesare orientării activităţii
întreprinderii ca sistem, dimensionării obiectivelor într-un anumit
context concurenţial. Ele pot fi structurate astfel:
• după natura lor:
- informaţii ştiinţifice, tehnologice şi tehnice;
- informaţii econornice şi financiare;
- informaţii juridice;
- informiaţii politice;
- informaţii de marketing;
- informaţii sociale şi sociologice etc.
• după legalitatea lor:
- informaţii legale: - informaţii deschise;
- informaţii închise;
- informaţii nelegale.
Specialiştii apreciază că aproape 90% din informaţii sunt
legale iar dintre acestea, 70% sunt informaţii deschise.
Informaţiile deschise sunt asigurate de:
- reviste, cotidiane, magazine, periodice;
- colocvii, conferinţe, congrese;
- saloane, expoziţii, târguri;
- centre de documentare;
- brevete de invenţie;
- organisme furnizoare de documente de sinteză.
Informaţiile închise sunt obţinute prin:
- vizite, întâlniri, relatii cu clienţii, furnizorii şi concurenţii;
- cumpărarea şi analiza de eşantioane;
- reţeaua proprie a întreprinderii.
Pentru ca informaţia să fie valorificată eficient în procesul
managerial ea trebuie să satisfacă următoarele cerinţe:
- utilitatea informaţiei, se verifică prin modul în care serveşte
conducerii în procesul de cunoaştere şi reglare a funcţiunii
sistemelor ;
- exactitatea informaţiilor reprezintă cerinţa necesară pentru
reflectarea obiectivă şi corectă a fenomenului analizat, dar şi

18
înlăturarea filtrajului subiectiv care poate altera obiectivitatea
informaţiilor;
- profunzimea informaţiei, care presupune o reflectare
complexă a relaţiilor cauză-efect ale fenomenelor economice. O
asemenea cerinţă măreşte capacitatea de cunoaştere în procesul de
diagnostic şi de analiză şi, implicit, fundamentarea şi eficienţa
deciziilor;
- vârsta (vechimea) înformaţiei. Pentru a acţiona operativ în
vederea reglării funcţiunii sistemului este necesară, uneori o
informaţie zilnică (de exemplu, derularea contractelor pe pieţe şi
clienţi ):
- valoarea informaţiei. Această caracteristică se atestă prin
crearea condiţiilor pentru sistemul conducător de a lua decizii
eficiente pentru sistemul (obiectul) condus;
- costul informaţiei. Este necesar să se stabilească limita de
eficienţă pe baza costului informaţiei. Se precizează că în afara
categoriilor de informaţii obligatorii reclamate de cerinţele
fiscalităţii, organizarea celorlalte rămâne la opţiunea agentului
economic.

1.5. Sistemul de indicatori şi corelaţii de echilibru şi eficienţă

în procesul de diagnoză

Diagnosticarea activităţii întreprinderii ca arie şi profunzime

este organic condiţionată de sistemul de indicatori, de capacitatea
informaţională a fiecăruia. Sistemul de indicatori trebuie să fie
cuprinzător, dar rezonabil pentru a permite realizarea scopului
informaţiei, respectiv evaluare şi decizie (rapiditate, claritate,
conciziune).
Un sistem al indicatorilor operaţionali în diagnoză poate fi
reprezentat de următoarea grupare (această grupare admite
alternative):
A. Indicatori ai potenţialului tehnico - economic
1. Indicatori ai capacităţii de producţie (fizici, valorici, pe
utilaje şi produse);

19
 2. Indicatori ai imobilizărilor:
- corporale (terenuri, mijloace fixe);
- necorporale.
3. Indicatori ai activelor circulante (volum, structură);
4. Indicatori ai potenţialului uman (număr, structură, vârstă,
calificare);
5. Indicatori ai capacitaţii de cercetare.
B Indicatori ai potenţialului financiar
1. Capitalurile;
2.Patrimoniul net (dimensiune, structură, surse de formare);
3. Fondul de rulment (net, propriu, străin):
4. Lichiditatea generală şi parţială ;
5.Trezoreria;
6. Autonomia financiară;
7. Goodwill-ul. a.
C. Indicatori ai rezultatelor economico-financiare
1. Cifra de afaceri;
2. Valoarea adăugată;
3. Rezultatul (profitul) din exploatare;
4. Rezultatul (profitul) curent;
5. Rezultatul (profitul) fiscal;
6. Profitul net ş.a.
D. Indicatori ai eficienţei utilizării potenţialului tehnico –
economic şi financiar.
1. Rata de eficienţă a mijloacelor fixe (cifră de afaceri, valoare
adaugată, profit la 1000 lei mijloace fixe);
2. Rata de eficienţă a activelor circulante de exploatare (cifră
de afaceri, valoare adaugată, profit la 1000 lei active circulante de
exploatare);
3. Viteza de rotaţie a activelor circulante;
4. Productivitatea muncii;
5. Rata de eficienţă a cheltuielilor (cheltuieli totale sau pe
grupări la 1000 lei venituri, respectiv cifra de afaceri);
6. Rata rentabilităţii (profitabilităţii):
- rata economică;

20
 - rata financiară;
- rata resurselor consumate;
- rata comercială;
- rata capitalurilor ş.a.
Prin intermediul unei corelaţii sau rate, se exprimă sintetic
multe stări economico-financiare, se proiectează simplu
performanţele întreprinderii. Cu titlu de exemplu, se aduc în
atenţie câteva corelaţii şi rate cu care se operează în analiză.
a) Corelaţia dintre dinamica producţiei exerciţiului şi cea a
valorii adăugate:
IQ a > IQ g

unde:
IQ a = indicele valorii adăugate;
IQ g = indicele producţiei exerciţiului (globale).
IQ a > IQ g reflectă o reducere a consumurilor intermediare, deci o

creştere a eficienţei acestora.

b) Corelaţia dintre dinamica productivităţii muncii şi a salariului
mediu:
I w >I s sau I w >I s

unde:
Iw = indicele producţiei medii folosite pentru caracterizarea
productivităţii valorice a muncii;
I s = indicele salariului mediu.
Utilizată în diagnostic, corelaţia permite relevarea consecintelor
economico-financiare ale utilizării factorului muncă ( I w > I s are
consecinţe favorabile, I w < I s are repercursiuni nefavorabile).
c) Rata capitalului permanent faţă de activele imobilizate:
Capital permanent
≥1
Active imobilizat e

se utilizează ca o corelaţie de echilibru, iar inegalitatea denotă

suficienţa capitalului permanent pentru acoperirea financiară a
activelor imobilizate şi de degajare a unei părţi ce reprezintă fond
de rulment (o sursă a acoperirii activelor circulante).
d) Rata capitalului propriu faţă de cel permanent (autofinanţării)
Capital propriu
≤1
Capital permanent

21
 < 1 reflectă un anume grad de îndatorare, = 1 confirmă lipsa
îndatorării pe termen mediu şi lung.
e) Rata activelor circulante faţă de datoriile pe termen scurt:
Active circulante
>1
Datorii pe termen scurt

confirmă existenţa fondului de rulment.

Ratele constituie un instrument larg utilizat în analiza
diagnostic, preponderent static fără a exclude pe cel dinamic. În
principal, ratele se folososc în diagnosticul financiar în care se
operează cu rate de structură a activului şi corespunzător pasivului
(de exemplu, ponderea imobilizărilor corporale în total activ sau
ponderea capitalului propriu în total pasiv, rate de sineză sau de
echilibru financiar, ale rentabilităţii, ale rotaţiei activelor şi
pasivelor curente).

1.6. Metodele şi instrumentele diagnosticului economico-

financiar

Cercetarea fenomenului economic din multiple puncte de

vedere implică operarea cu o serie de metode şi tehnici specifice
sau împrumutate din domeniul altor ştiinţe menite să contribuie la
realizarea obiectului ei.

1 Diviziunea şi descompunerea rezultatelor

Rezultatele activităţii economico-financiare a întreprinderilor

sunt reflectate cu ajutorul unor indicatori care se divid şi se
descompun pentru a asigura profunzimea studierii faptelor; a
constitui un suport concret al diagnozei fenomenelor petrecute în
activitatea întreprinderii, a localiza rezultatele şi cauzele lor în timp
şi spaţiu.
Diviziunea şi descompunerea rezultatelor şi abaterilor lor sunt
de mai multe feluri, şi anume:
Diviziunea în timp permite evidenţierea abaterilor de la
tendinţa generală de desfăşurare în timp a rezultatului, de la

22
ritmicitatea proiectată pentru un anumit indicator (de exemplu,
asigurarea cu materii prime, materiale la intervale optime,
realizarea producţiei şi distribuţiei pe decade, luni, trimestre etc.).
Diviziunea rezultatelor după locul de formare, decurge în
mod necesar din funcţia analizei de semnalare a locurilor unde
efectul obţinut nu corespunde condţiilor create, unde există
posibilităţi mai largi pentru îmbunătăţirea activităţii, unde se
remarcă atât rezultate bune cât şi deficienţe (disfuncţionalităţi).
Practic, aceasta înseamnă necesitatea stabilirii concrete a locului de
muncă, sectorului unde s-a format un rezultat pozitiv sau negativ, a
contribuţiei fiecărui loc la modificarea generală a rezultatului.
Diviziunea pe părţi sau elemente componente, permite
aprofundarea elementelor economice ce compun fenomenul şi
constituie o condiţie pregătitoare unei alte metode specifice de
bază, respectiv stabilirea legăturilor factorial-cauzale ce se reflectă
în starea şi mişcarea fenomenului. Exemplu,
descompunerea imobilizărilor în: corporale, necorporale şi
financiare; sursele de acoperire financiară a activelor în: proprii şi
împrumutate; rezultatul exerciţiului înainte de impozitare în:
rezultatul din exploatare, rezultatul financiar şi rezultatul
excepţional , ş.a.

2 Comparaţia

Orice rezultat al activităţii întreprinderii se analizează şi

apreciează nu numai ca o mărime importantă în sine, ci şi în raport
cu un criteriu, cu o bază de comparaţie. Emiterea judecăţilor de
valoare (deci a aprecierilor asupra fenomenelor cercetate) nu poate
fi efectuată fără un criteriu de (bază) de comparaţie.Nu se poate
aprecia o performanţă economico-financiară fără o valoare de
referinţă socotită ca normală chiar şi pe bază de observări.
În condiţiile orcărei întreprinderi criteriul principal al
comparaţiei îl reprezintă nivelul obiectivelor programate. Dar, în
diagnoza economică apar şi o serie de alte criterii (baze) de
comparaţie cum ar fi rezultatele perioadei (perioadelor) precedente,

23
rezultate ale altor întreprinderi concurente, rezultate ale unor
întreprinderi din alte ţări, normativr, standarde, rezultate de
laborator etc.
După criteriul care stă la bază, se disting mai multe feluri de
comparaţii :
- comparaţii în timp, adică cele efectuate între
rezultatele (efective sau programate) ale perioadei raportate şi
rezultatele pe o perioadă sau mai multe perioade anterioare ;
- comparaţii în spaţiu, care pot fi efectuate între
rezultatele unor centre de responsabilitate ale întreprinderii ; între
rezultatele obţinute de întreprinderea analizată şi alte întreprinderi
cu activitate similară ;
- comparaţii mixte, adică acele comparaţii care se
bazează pe ambele criterii (timp şi spaţiu)
- comparaţii în funcţie de un criteriu prestabilit
(programme, norme, standarde, etaloane, valori de normalitate,
stabilite de structuri specializate bancare, statistice, agenţii etc.) ;
- comparaţii cu caracter special, pentru care intervin
alte criterii în afară de cele de mai sus. Cele mai frecvente
comparaţii de acest tip au loc în determinarea eficienţei anumitor
strategii economice (comparaţia variantelor în vederea alegerii
celei optime).
Condiţia esenţială care determină caracterul ştiinţific al
comparaţiei o constituie comparabilitatea datelor care trebuie să
aibă un conţinut omogen, să fie exprimate într-un etalon unic, să
fie determinate după o metodologie unică.

3 Gruparea

Presupune separarea colectivităţii cercetate în grupe relativ

omogene în funcţie de o caracteristică sau mai multe caracteristici
de grupare.
Alegerea caracteristicii de grupare depinde de scopul analizei
şi de specificul fenomenului cercetat (gruparea potenţialului uman
dupa : vârstă, sex, pregătire profesională, etc).

24
 4 Modelarea fenomenelor economice

Modelul, într-o accepţiune generală, constituie un instrument

al cunoaşterii bazat pe reprezentarea simplificată a realităţii.
Folosirea în diagnoză a modelelor presupune :
a. definirea obiectului diagnosticului şi a nivelului la care
urmează a se realiza ;
b. precizarea conceptelor, indicatorilor, altor surse de
informaţii pe baza cărora se construieşte modelul ;
c. stabilirea însuşirilor esenţiale ale fenomenului analizat pe
baza metodelor de analiză calitativă, care vor fi reflectate, atunci
când este necesar ;
d. stabilirea restricţiilor şi, respectiv, a criteriilor eficienţei ;
e. construirea modelului, care, predominant în analiză, este
model economico-matematic, deci exprimat sub formă de ecuaţii,
inegalităţi, funcţii de producţie etc.
Se constată că primele trei etape ale conţinutului procesului de
analiză constituie suportul elaborării modelului.
Din punct de vedere al formei de reprezentare a fenomenului
se disting trei tipuri de modele : imitative sau iconice, analogice
şi simbolice.
Modelele imitative sunt cele în care proprietăţile caracteristice
ale fenomenului sunt exprimate prin ele însele, de obicei însă la o
altă scară (fotografii, hărţi, machete, etc.).
Modelele analogice sau figurale folosesc analogia, adică cu
anumite proprietăţi se reprezintă alte proprietăţi (grafice, cu
ajutorul cărora se reprezintă evoluţii, structuri, tendinţe ale
fenomenelor cercetate).
Modelele simbolice sau formale se bazează pe utilizarea
simbolurilor în reprezentarea fenomenelor. Ele se bazează pe
utilizarea simbolurilor (litere, cifre etc.) în reprezentarea
fenomenelor şi raporturilor dintre ele. În general, ele iau forma
unor ecuaţii sau inecuaţii matematice.

25
 În diagnosticul economico-financiar prevalează modelele
simbolice. Ele se împart în : modele de corelaţie (deterministe şi
aleatorii), aditive, multiplicative, balanţiere, de raport, combinate.
Ca exemple, avem în vedere :
a. modele de corelaţie deterministe
Pe
Ns
b. modele de corelaţie aleatorii
Pe
şi CA respectiv y = f ( x)
Ns

unde : = profitul de exploatare;

Pe
Ns = numărul mediu de salariaţi;
CA = cifra de afaceri.
c. modele aditive
n
C = x1 + x2 + ...... + xn sau C = ∑ xi
i =1

unde: C = costul produsului;

xi = consumul valoric al resursei “i”.
d. Modele multiplicative
CA Pe
Pe = Ae ⋅ ⋅
Ae CA
unde: Ae = active de exploatare
e. model balanţier
D = Si + I − S f

unde: D = cifra de afaceri (vânzări de mărfuri)

S i = stoc iniţial;
I = intrări;
S f = stoc final.

f. model combinat
pr
R= ⋅100
1 1
+
CA CA
Cv Cf
unde: pr = profitul mediu la 1 leu cifră de afaceri;

26
 Cv = suma cheltuielilor variabile;
C f = suma cheltuielilor fixe.

De regulă, unul şi acelaşi fenomen din activitatea unităţilor

economice poate fi modelat în diferite variante, care din punct de
vedere cognitiv se completează.

5 Ratele, ca metodă de măsurare a fenomenului

economico-financiar

Ratele reprezintă un raport între două mărimi comparabile

logico-economic. Sub această denumire ele sunt larg răspândite în
literatura şi practica în domeniu analizei economico-financiare, a
diagnosticării şi evaluării activităţii întreprinderilor.

n n
∑ qvi pi − ∑ qvi ci
P i =1 i =1
Exemplu, Rc = ⋅100 sau ⋅100
CA n
∑ qvi pi
i =1
unde:
Rc = rata rentabilităţii faţă de cifra de afaceri (rata rentabilităţii
comerciale);
P = profitul aferent cifrei de afaceri;
n
∑ qv i pi , = volumul produselor în preţuri de vânzare,
i =1
n
∑qv i ci = volumul produselor în costuri
i =1

Interpretarea ratelor trebuie făcută cu prudenţă, ţinând seama

de fiecare termen al raportului atunci când aceasta se face la
nivelul modelului de calcul.
Şi în cazul ratelor, ca metodă de măsurare a fenomenului
economico-financiar, se disting patru categorii operaţionale de
bază :
- rate de structură;
- rate de gestiune;

27
- rate de echilibru;
- rate de eficienţă.
Ratele de structură permit calcularea ponderii unor părţi sau
elemente componente faţă de mărimea totală a fenomenului supus
analizei, în vederea efectuării unei analize structurale.
Ratele de gestiune se utilizează îndeosebi pentru aprecierea
eficienţei folosirii resurselor materiale, umane şi financiare ale
întreprinderii.
Ratele de echilibru sunt folosite îndeosebi la aprecierea
lichidităţii, solvabilităţii şi a capacităţii de plată a întreprinderii.
Ratele de eficienţă permit calcularea unor indicatori prin care
se apreciează eficienţa economică şi profitabilitatea întreprinderii.

6 Tehnicile scorurilor (scoring) ca tehnici ale analizei

discriminante

Scorul reprezintă o metodă de analiză discriminantă cu care se

operează în mediul extern al întreprinderii, de regulă bănci. Ea
reprezintă o funcţie construită pe baza unui număr mai mare sau
mai mic de indicatori.
Funcţia scor “Z” are forma:
Z = ax1 + bx 2 + ... + zx n
=
unde: x1 .... xn
ratele implicate în calcul;
a, b,..... z = coeficienţi de ponderare.
Scorul Z calculat la nivelul unei firme indică gradul de
vulnerabilitate al acesteia, pune în evidenţă disfuncţionalitatea
înainte ca situaţia să devină iremediabil compromisă.

7 Metoda iterării

Indiferent de modelul prin care este reprezentat fenomenul

(evident pe baza descompunerii lui structurale sau factorial-
cauzale), cuantificarea contribuţiei diferitelor elemente sau factori

28
 la formarea şi modificarea acestuia faţă de un nivel de comparaţie
se face prin metoda iterării.
În cazul în care modelul reflectă fenomenul descompus în
factori între care sunt constituite relaţii de produs sau de raport,
iterarea se face cu respectarea principiilor:
1. construcţia modelului se face pe baza aşezării factorilor
variabile în ordinea de condiţionare economică, ceea ce înseamnă
şi ordinea de analiză, respectiv mai întâi factorii cantitativi şi după
aceea factorii caltitativi (se înţelege că atunci când apar şi factori
de structură ei urmează celor cantitativi);
2. iterarea se face succesiv, deci în ordinea cuprinderii în
model a factorilor – variabile;
3. un factor a cărui influenţă a fost determinată se ia la
valoarea efectivă (realizată) şi se menţine la această valoare până la
sfârşitul iterării (ceea ce însăşi metoda presupune).
De exemplu, într-un model de trei factori, într-o formă
abstractă, fenomenul (rezultativa) capătă expresia:
y = f ( x ) respectiv y = f ( a, b, c ) .
Drept corespondent în activitatea economico-financiară ar
putea servi:
CA Pe
Pe = Ae ⋅ ⋅
Ae CA
(α ) ( β )
adică: y = a ⋅ b ⋅ c
unde: Ae = activele de exploatare;
CA = cifra de afaceri în preţuri de vânzare (exclusiv TVA);
Pe = profitul de exploatare;
α = cifra de afaceri la 1 leu active de exploatare;
β =profitul la 1 leu cifră de afaceri.
Stabilirea influenţei factorilor din model asupra fenomenului
(rezultativei) cu ajutorul iteraţiei succesive se face astfel:
a. valorile bazei de comparaţie
y0 = a0 ⋅ b0 ⋅ c0 respectiv Pe0 = Ae0α 0 β 0
b. valorile de comparat
y1 = a1 ⋅ b1 ⋅ c1 adică Pe1 = Ae1α1β1

29
 În studierea fenomenelor economice sub formă de produs se
porneşte de la studierea modificărilor absolute ( ∆y ) şi a celor
procentuale ( ∆y% ) .
∆y = y1 − y0 respectiv ∆Pe = Pe1 − Pe 0
∆y ∆Pe
∆y % = ⋅ 100 respectiv ∆Pe % = ⋅ 100
y0 Pe 0

a) Analiza fenomenului în mărimi absolute

1. Influenţa factorului “a” (cazul teoretic şi cazul concret al

activelor de exploatere):
∆ay = ( a1 ⋅ b0 ⋅ c0 ) − ( a0 ⋅ b0 ⋅ c0 ) = ( a1 − a0 ) ⋅ b0 ⋅ c0 adică
Ae
∆ Pe = ( Ae1 ⋅ α 0 ⋅ β 0 ) − ( Ae0 ⋅ α 0 ⋅ β 0 ) = ( Ae1 − Ae0 )α 0 ⋅ β 0
Influenţa factorului “b”(cifra de afaceri la 1 leu active de
2.
exploatare):
∆by = ( a1 ⋅ b1 ⋅ c0 ) − ( a1 ⋅ b0 ⋅ c0 ) = a1 ( b1 − b0 ) ⋅ c0 respectiv
∆αPe = ( Ae1 ⋅ α1 ⋅ β 0 ) − ( Ae1 ⋅ α 0 ⋅ β 0 ) = Ae1 (α1 − α 0 ) ⋅ β 0
3. Influenţa factorului “c”, deci a profitului la 1 leu cifră de afaceri:
∆cy = ( a1 ⋅ b1 ⋅ c1 ) − ( a1 ⋅ b1 ⋅ c0 ) = a1 ⋅ b1 ⋅ ( c1 − c0 ) respectiv
∆β
Pe = ( Ae1 ⋅ α1 ⋅ β1 ) − ( Ae1 ⋅ α1 ⋅ β0 ) = Ae1 ⋅ α1 ( β1 − β0 )

Verificare:
β
respectiv ∆Pe = ∆Pe
∆y = ∆ay + ∆by + ∆cy Ae
+ ∆α
Pe + ∆Pe

Admitem pentru exemplificare datele din tabelul 1.1.

Tabelul 1.1
Nr. U/M P0 P1 I, %
crt.
1. Ae mii lei 800.000 1.000.000 125
2. CA mii lei 3.200.000 4.500.000 140,62
3. CA Lei 4 4,5 112,50
(α )
Ae
4 Pe Lei 0,10 0,12 120
( β)
CA
5. Pe mii lei 320.000 540.000 168,75

∆Pe = 540 .000 − 320 .000 = +220 .000 mii lei

1. Influenţa activelor de exploatare:

30
 Ae
∆Pe = (1.000 .000 −800 .000 ) ⋅ 4 ⋅ 0,10 = +80 .000 mii lei ;

2. Influenţa cifrei de afaceri la 1 leu active de exploatare:

∆α
Pe =1.000 .000 ( 4.5 − 4,0 ) ⋅ 0,10 = +50 .000 mii lei ;

3. Influenţa profitului la 1 leu cifră de afaceri:

∆β
Pe =1.000 .000 ⋅ 4.5( 0,12 −0,10 ) =+90 .000 mii lei ;
(1) + ( 2 ) + ( 3) = +220 .000 mii lei

b) Analiza fenomenului în mărimi relative

Dacă fenomenul este reprezentat ca agregare de factori sub
formă de indici, eliminarea influenţelor asupra modificării relative
pe baza iterării succesive se realizează pe aceleaşi principii.
Astfel modelul de principiu se exprimă cu ajutorul relaţiei:
I a ⋅ Ib ⋅ ⋅ ⋅ I n
Iy =
100( n −1)
unde: I a ⋅ I b ⋅ ⋅ ⋅ I n = indicii factoriali
I y = indicele rezultatului (fenomenului).
Pentru că în exemplul de faţă sunt trei factori care influenţează
asupra fenomenului, indicele acestuia se prezintă sub forma:
I ⋅I ⋅I
Iy = a b c
1002
Modificarea procentuală a fenomenului rezultativ se
calculează ca diferenţă între indicele acestui fenomen şi 100.
∆y % = I y − 100

În acest caz, determinarea influenţelor prin metoda iterării se

face astfel :
1. Influenţa factorului “a”:
∆ay % = I a −100

2. Influenţa factorului “b”:

I ⋅I
∆by % = a b − I a
100
3. Influenţa factorului “c”:
I ⋅I ⋅I I ⋅I
∆ cy % = a b c − a b
1002 100
Verificare:
∆ y % = ∆ay % + ∆by % + ∆cy %

Pe exemplul practic anterior, ar însemna:

∆IPe = IPe −100 =168 ,75 −100 = +68 ,75

31
1. Influenţa activelor de exploatare:
Ae
∆Pe % = IAe −100 =125 −100 = +25 %;

2. Influenţa cifrei de afaceri la 1 leu active de exploatare:

IAe ⋅ Iα 125 ⋅112 ,50
− IAe = = 140 ,625 − 125 = 15,625 ;%
100 100
3. Influenţa profitului la 1 leu cifră de afaceri:
IAe ⋅ Iα ⋅ Iβ IAe ⋅ Iα 125 ⋅112 ,50 ⋅120 125 ⋅112 ,50
− = − =
100 2 100 100 2 100
=168 ,750 −140 ,625 =+28 ,125 %
(1) + ( 2 ) + ( 3) = 68 ,75 %

În cazul în care un fenomen este reprezentat sub formă de

raport între doi factori – variabile, deci apare ca un model de
corelare de tip determinist, înseamnă că relaţia capătă expresia:
a
y0 = 0 ;
a
y1 = 1 ; ∆ y = y1 − y0
a1 a0
sau −
b0 b1 b1 b0

a) Când factorul cantitativ se află la numărător.

În mărimi absolute, fenomenul analizat se explică prin:
- influenţa factorului “a”
a a
∆ay = 1 − 0
b0 b0
- influenţa factorului “b”
a a
∆by = 1 − 1
b1 b0
În mărimi relative, modificarea fenomenului analizat se
explică prin:
- influenţa factorului “a”
∆ay % = I a −100

- influenţa factorului “b”

I
∆by % = a ⋅ 100 − I a
Ib
Dacă s-ar lua ca un corespondent practic CA / Ae adică rata de
eficienţă a activelor de exploatare, exprimată pe baza cifrei de
afaceri la 1 leu active de exploatare, variaţia acesteia faţă de baza
de comparaţie este de :

32
  CA 
∆  = ( 4,50 − 4 ) = +0,50 lei se explică prin:
 Ae 
1. Influenţa cifrei de afaceri la 1 leu active de exploatare:
CA1 CA0 4.500.000 3.200.000
− = − = + 1,625 lei
Ae0 Ae0 800.000 800.000

2. Influenţa activelor circulante de exploatare:

CA1 CA1 4.500 .000 4.500 .000
− = − = −1,125 lei
Ae1 Ae0 1.000 .000 800 .000
În mărimi relative, aceste influenţe au valorile:
1. Influenţa cifrei de afaceri:
∆ICA =ICA −100 =140 ,62 −100 =40 ,62 %

Transformând în mărime absolută, rezultă:

4,0 ⋅ ( 40 ,62 / 100 ) = 1,625 lei
2. Influenţa activelor de exploatare:
ICA 140 ,62
∆IAe = ⋅ 100 − ICA = ⋅ 100 − 140 ,62 = 112 ,5 − 140 ,62 = 28,12 %
IAe 125
Corespunzător în mărime absolută:
4,0 ⋅ ( 28,12 / 100 ) = −1,125 lei

b) Când factorul cantitativ se află la numitor.

În mărimi absolute, fenomenul analizat se explică prin:

- influenţa factorului “b”

a a
∆by = 0 − 0
b1 b0
- influenţa factorului “a”
a a
∆ay = 1 − 0
b1 b1
În mărimi relative, modificarea fenomenului analizat se
explică prin:
- influenţa factorului “b”
100 2
∆by % = − 100
Ib
- influenţa factorului “a”
I 100 2
∆by % = a ⋅ 100 −
Ib Ib

33
 Şi în acest caz, luăm ca raport CA / Ae adică rata de eficienţă a
activelor de exploatare, exprimată pe baza cifrei de afaceri la 1 leu
active de exploatare, variaţia acesteia faţă de baza de comparaţie
fiind de :

 CA 
∆  = ( 4,50 − 4 ) = +0,50 lei se explică prin:
 Ae 
1. Influenţa activelor circulante de exploatare:
CA0 CA0 3.200 .000 3.200 .000
− = − = 3,20 − 4,0 = −0,80 lei
Ae1 Ae0 1.000 .000 800 .000
2. Influenţa cifrei de afaceri la 1 leu active de exploatare:
CA1 CA0 4.500 .000 3.200 .000
− = − = + 1,30 lei
Ae1 Ae1 1.000 .000 1.000 .000
În mărimi relative, aceste influenţe au valorile:
1. Influenţa activelor circulante de exploatare:
100 2 100 2
∆IAe = − 100 = − 100 = 80 − 100 = −20 %
IAe 125
Transformând în mărime absolută, rezultă:
4,0 ⋅ ( 20 / 100 ) = −0,8 lei
2. Influenţa cifrei de afaceri:
ICA 100 2 140 ,62
∆ICA = ⋅100 − = ⋅100 − 80 = 112 ,5 − 80 = +32 ,5 %
IAe IAe 125
Corespunzător în mărime absolută:
4,0 ⋅ ( 32 ,5 / 100 ) = 1,3
lei
Iterarea ca metodă de cuantificare se utilizează şi în cazul în
care între variabilele unui model sunt relaţii de sumă sau diferenţă,
respectiv sumă şi diferenţă.
Ilustrativ în acest sens este modelul:
y = a +b −c
reprezentând de exemplu:
D = Si + I - Sf
unde: Si = stoc iniţial;
I = intrări;
Sf = stoc final.
Procedând direct la iterare pe exemplul cu corespondent în
practică, înseamnă că ∆Qv se va expliva prin:

34
 1. Influenţa stocului iniţial:
Si1 –Si0
2. Influenţa intrărilor
I1- I0
3. Influenţa stocului final
- (Sf1 – Sf0)

8 Metoda ABC

Studierea unui fenomen prin acordarea unei importanţe

identice tuturor componentelor sale nu are un grad de utilitate
echivalent efortului de investigare depus. Din studii statistice a
rezultat că circa 80 % din rezultate (dintr-un fenomen) sunt
determinate de un număr redus de variabile (elemente componente
sau în funcţie de influenţă).
Aplicarea metodei ABC necesită parcurgerea următoarelor
etape:
- stabilirea domeniului şi a conţinutului parametrului specific
acestuia (exemplu, în gestiunea stocurilor parametrul specific îl
poate constitui stocul mediu);
- stabilirea valorii parametrului specific la nivelul tuturor
componentelor fenomenului investigat (stocul mediu pe produs,
intrările pe furnizor);
- clasarea componentelor fenomenului investigat după o
logică ABC (în ordinea descrescătoare a parametrilor specifici);
- determinarea valorilor cumulate ale parametrului specific;
- delimitarea celor trei grupe de semnificaţie A,B,C;
- trasarea curbei reale ABC şi compararea cu cea teoretică.

9 Metode ale cercetării operaţionale

Cercetările operaţionale reprezintă un ansamblu de metode

care sunt utilizate în adoptarea deciziilor în cazul în care intervin
numeroşi factori care trebuie avuţi în vedere. Metodele pot fi
grupate astfel:

35
 - deterministe (programarea liniară, programarea dinamică,
teoria deciziei, teoria jocurilor, metoda drumului critic);
- probabilistice (Lanţurile Markov, procesele Poisson, teoria
firelor de aşteptare, metoda PERT);
- simulative (metoda Monte Carlo, modelul dinamic al
simulării gestionare).

10 Metoda analizei regresionale

În cazul în care factorii şi fenomenul analizat sunt în relaţii de

tip stocastic, influenţa se stabileşte cu ajutorul metodei analizei
regresionale.
Această metodă presupune parcurgerea următoarelor etape:
 efectuarea unei analize calitative, prin care se stabileşte
conţinutul economic al fenomenului analizat ( y ) şi al factorilor de
influenţă ( x1 , x2 ,.... xn ) ;
 determinarea legăturii de cauzalitate dintre fenomen şi
factori şi a formei matematice a acesteia (ecuaţie de regresie):
- lineară: y x = a + bx
b
- hiperbolică: y x = a + x
- parabolică: y x = a + bx + cx 2
- exponenţială: y x = a ⋅ b x
 stabilirea valorii parametrilor ecuaţiei de regresie cu
ajutorul metodei celor mai mici pătrate;
 calcularea intensităţii legăturii dintre fenomenul analizat şi
factorii de influenţă, care permite evidenţierea factorilor esenţiali şi
neesenţiali. Aceasta se determină cu ajutorul coeficientului de
corelaţiesau a raportului de corelaţie:
n ∑ yx − ∑ x ⋅ ∑ y
ryx =
[ n∑ x 2 − ( ∑ x ) 2 ] ⋅ [ n∑ y 2 − ( ∑ y ) 2 ]

 evidenţierea influenţei factorilor asupra fenomenului

analizat cu ajutorul coeficienţilor de determinaţie.

36
 11 Metode sociologice

Printre tehnicile sociologice care asigură practic o conlucrare a

analiştilor cu managerii, se numără cea a chestionarelor şi a
interviului.
În ceea ce priveşte chestionarul, în practica diagnosticului se
întâlnesc două situaţii:
- studii cu caracter general la nivelul unei regiuni sau al ţării,
pentru realizarea cărora se folosesc chestionare cu întrebări
valabile pentru întregul eşantion de agenţi economici investigaţi;
- studii la nivelul unei anumite întreprinderi. În acest caz se
elaborează chestionare cu întrebări specifice întreprinderii,
respectiv domeniului investigat.
Indiferent de amploarea investigării, chestionarul trebuie să
satisfacă câteva cerinţe elementare: să fie redactate într-un limbaj
simplu, accesibil; întrebările să fie clare; să fie redactate într-o
ordine logică; conţinutul formularului să concorde cu nevoile de
informaţii ale diferitelor tipuri de diagnostic (funcţional, global,
strategic etc.).
Interviul este o discuţie deschisă care încearcă să lărgească
câmpul de informaţii necesare pentru realizarea unui diagnostic. În
măsura în care este pregătit, interviul permite analiştilor obţinerea
unor informaţii fine, de nuanţă.

37