Daris Basarab

Semnale către Monica

sau

Cântecul lebedei
(spus mai pretenţios)

www.darisbasarab.com
2010

1
 Să fie ultima ta scrisoare?,sau poate cea cu cu
referire la ’Morrie’?, sau întreaga corespondenţă
izvorâtă după dispariţia lui Mihai, când
întâmplarea, sau, mai bine zis Internetul, ne-a adus
faţă în faţă?...S-au scris multe despre rolul
întâmplării, dar, se pare, că niciodată acest subiect
nu se va lăsa epuizat. S-au scurs destule zile de
când am cam pus condeiul în cui nutrind, pe ascuns,
speranţa că, poate, se va mai ivi vreun prilej care să
mă întoarcă la tastatura părăsită. Sau, poate, dorul
neostoit, încă, după ’Conacul lui Radul’, unde am
petrecut inegalabile clipe alături de Mihai, de
’Domnul Profesor Rădulescu’, izvor nesecat de
erudiţie şi talent literar, de dragoste de viaţă, de
iubire de oameni, de generozitate. Intâmplarea a
făcut să apari pe aceeaşi undă a admiraţiei ’fără
rezerve’, faţă de fostul tău profesor, faţă de
prietenul meu.
Prin ’Biblioteca de împrumut’ ai demonstrat şi
lui Mihai, şi mie, că eşti mai mult decât un simplu
fan al profesorului de altădată, cum m-am declarat
şi eu de altfel, dar şi faptul că faci parte din tagma
celor care scriu şi o fac cu mult talent. Să nu mai
spun de felul în care ai întâmpinat micul meu
omagiu, ’Conacul lui Radul’. A fost mai mult decât

2
o surpriză plăcută, a fost bucuria unui iubitor al
scrisului, flatat de a fi fost ’pescuit’ din anonimat şi,
mai ales, înţeles. A fost destul ca, doi ’perfect
strangers’, expresie tot mai frecventă în limbajul
curent al românului de ’rând’, să întâlnească un om
deosebit, care să lase o amprentă adâncă în sufletele
lor şi să-i apropie pe tărâmul unei prietenii aparte.
Fiecare din noi avem amintiri din perioade
diferite, din situaţii diferite, dar care au un numitor
comun: admiraţia faţă de acelaşi om. De aici şi
ideea mea de a-ţi împărtăşi, cu voia mea, în câteva
rânduri, amintiri personale, poate nu întotdeauna
într-o ordine prestabilită, dar mereu în lumina
realităţii trăite în preajma acestui personaj real, şi
totuşi, coborât parcă dintr-o ficţiune. Am prezentat
în acel omagiu, în linii generale, personalitatea
celui care ne-a părăsit, golul lăsat de plecarea lui
intempestivă, drumul deschis nouă în sfera
scriiturii, a prieteniei.
Acum, am de gând, ca într-o băsadă
nepremeditată, să vorbesc eu mai mult, poate că
mânat de un sentiment de teamă iscat de prea lunga
linişte care s-a aşternut în ograda mea
scriitoricească, ceva pe care unii l-ar putea defini ca
un ’cântec de lebădă’. Ştiu că eşti un interlocutor

3
ideal, că ştii să asculţi. Deci, ascultă şi du mai
departe, imagini şi vorbe despre cel care a fost
prietenul nostru, într-o ordine aleatorie, de a cărei
dezordine doar prietenii se pot bucura.
Despre întâlnirea mea cu mai tânărul meu viitor
prieten ţi-am mai scris şi am şi relatat-o în acel trist
omagiu pe care l-am intitulat ’Conacul lui Radul’.
Curios, nu?!, cum rolul întâmplării în relaţia mea cu
Mihai, o emisiune televizată, s-a manifestat şi în
cazul nostru, o prezenţă a mea pe internet,
rămânând ca un laitmotiv în ivirea ’de nicăieri’ a
trioului în care rolul conducător l-a jucat dragostea
comună pentru lumea scriitoricească. ’Concertele’
care au urmat, chiar dacă au avut ’o vioară a-ntâia’
în ’Domnul Profesor’ Rădulescu, au răsunat la
unison, contopind, ca de la sine înţeles,
generozitatea lui, a maestrului, cu admiraţia
noastră.
Am să încerc să evit a evoca fapte deja
prezentate şi ca atare voi încerca să-ţi prezint acel
loc de vis in care relaţia maestru-novice s-a
transformat într-o mare prietenie. Este vorba despre
ceea ce eu am numit ’Conacul lui Radul’, o
încăpătoare vilă din lemn, situată pe malul lacului
Fundeni, la două staţii de autobuz de Institutul

4
Oncologic, pe linia lui 182 de pe şoseaua Fundeni,
pe o ramură coborând spre lac, în dreptul unui
adevărat monument arhitectonic, biserica Fundenii
Doamnei, o aşa numită stradă, strada Spicului.

O dorinţă a tatălui lui Mihai a fost împlinită.

Aici s-a retras prietenul nostru pentru a putea lucra
în linişte, într-o ambianţă picturală magnifică,
pentru a se doftorici şi pentru a uita rănile lăsate de

5
cei patru ani de detenţie politică. Aici s-a născut
ultima forma de prezentare a extraordinarului său
site, www.literaturasidetentie@yahoo.ro.
Iată terasa de la intrare, cu acel ’bucuroşi de
oaspeţi’, parcă, rostit de nelipsita sticlă cu vin ’de la
gospodar’, cu care Mihai îşi întâmpina prietenii.

Am păstrat această poză, şi nu alta, ca pentru a

permanentiza prezenţa mea la conac, prin servieta
lăsată într-o zi, întâmplător, dar cu rol de remember

6
astăzi. Geamul, cu rol de oglindă, care ne despărţea
de camera de zi, păstra în permanenţă amprenta
locului, învăluindu-ne cu generoasa imagine a
lacului şi a cerului. Fereastra din dreapta ascundea
’atelierul de creaţie’ al maestrului, adevăratul
sanctuar al omului de cultură, unde ne retrăgeam
prin uşa din dreapta terasei, pentru, te miri ce,
discuţii. Când ai în faţă un erudit de primă clasă, cu
o vastă experienţă scriitoricească şi incontestabil
talent creator, trebuie să înveţi să pui întrebări şi
mai apoi să asculţi.
Atelierul de creaţie, cum i-am spus, era locul
unde citea, scria, dormea. Toate acestea într-o
atmosferă de dezordine de care nimeni nu avea voie
să se atingă. O bogată bibliotecă în care doar Mihai
putea să se descurce. Ustensilele de scris, două
calculatoare şi două laptop-uri ocupau masa de
lucru, dintre care doar un laptop era funcţional.
Mereu avea probleme cu ’tehnica’ şi cu
’imperfecţiunile’ ei, iar ’salvatorii’, la rândul lor
aveau probleme cu el. Printre ei, nu o dată, m-am
numărat şi eu. În stânga mesei se găsea, mereu în
stare funcţională, o instalaţie de oxigen, comandată
din Danemarca, prin intermediul prietenului său,
Dimitrie Grama, medic şi poet, al cărui volum de

7
poezii ’Voi lua cu mine noaptea’, a rămas la mine.
Astmul s-a dovedit a fi un duşman de temut.

8
 Iată şi poarta domeniului, şi capra în aşteptarea
stăpânului, la care zilnic venea să-i dea bineţe.
Dincolo, doar lacul şi cerul.

Mihai mă rugase să răsfoiesc poeziile lui Grama

şi, mai ales, să citesc, ca să nu spun, să descifrez,
însemnările sale. Era încântat de aceste poezii şi
aştepta să comentăm împreună. N-a fost să fie, cum

9
n-au fost să fie nici alte proiecte. Printre ele, de
exemplu, răsfoind prima ediţie din ’Rugul creaţiei’,
îndemnându-mă să pregătesc o a doua ediţie
îmbogăţită, mi-a promis un ’cuvânt înainte’, ca din
partea unui ’iubitor şi cunoscător’ al domeniului
artelor plastice. Am rămas încântat, dar nu m-am
grăbit suficient.

Din ’atelierul’ său de creaţie, în care nu se mai

fuma, spre bucuria mea, mi-au rămas imagini din

10
care chipul său sculptural, chiar lipsit de coama
leoniană a anilor când apărea în emisiunea ’AS’ a
lui Cornel Todea, emana aceeaşi lumină a omului
de creaţie, de dăruire. Câteva exemple cred că vor fi
edificatoare.

Pentru Mihai calculatorul şi internetul au

devenit noul său ’modus vivendi’. Chinuit de bolile

11
cronicizate şi neiertătoare, dornic de viaţă, de
muncă, îşi petrecea mai tot timpul în ’atelier’,
bucuros de autonomia oferită, încă, de sistemul
locomotor, care-i permitea să se relaxeze, din când
în când, în faţa ’conacului’, mângâind cu privirea
sălciile pletoase, lacul, cerul.

Când scria, chiar dacă te ştia în preajmă, se

detaşa total, aplecându-se pe tastatura laptopului
precum un pianist transpus care mângâie claviatura.

12
 Cine ar urmări această fotografie şi ar vedea
structura-i fizică, expresia de siguranţă în acţiune,
ar mai putea oare a se îndoi de vigoarea acestui
bărbat puternic?! Aceasta era una din ’metodele’ de
luptă cu boala, sau mai bine spus, cu bolile care-l
măcinau. Credea în propria forţă bazându-se pe
aceasta în lupta cu destinul.

13
 Era şi credincios. Mi-aduc aminte că în prima
vizită pe care i-am făcut-o la locuinţa din Bucureşti
după ce mi-a citit romanul Povod, urmându-i sfatul
de a nu veni cu ’flori sau alte prostioare’, mi-am
luat inima în dinţi şi i-am dus, totuşi, o icoană, o
litografie cumpărată de la Biserica Rusă. A rămas
încântat spunându-mi că parohul acestui lăcaş i-a
fost student la Teologie unde a predat Limba şi
Literatura Engleză.

14
 Am regăsit icoana la Conac, în ’Atelierul de
Creaţie’, aşezată printre cărţile din bibliotecă, la
vedere. Ne minunam împreună de calitatea
litografiei, care reuşea să lase observatorului
impresia de ’relief’, îmbrăcată în ’armătura’
specifică vechilor icoane ruseşti.
Când venea vorba de anii de profesorat petrecuţi
la Institutul Teologic din Bucureşti, naraţiunea se
oprea uneori brusc, iar chipul devenea melancolic,
pierdut. A iubit mult această instituţie.

15
 Se întâmpla să auzim, uneori, un strigăt de
chemare, un ’haide-ţi la o cafea pe terasă’, la care
aderam fără zăbavă. Găseam masa plină de
bunătăţi, în cel mai pur sens al cuvântului, şi în
Delia, sau Mica, o gazdă primitoare, bucuroasă de
oaspeţi. Mica era numele sub care era cunoscută în
viaţa sportivă de performanţă. În timpul studenţiei
făcea parte din echipa de scrimă a Institutului
Politehnic din Timişoara şi, totodată, la Arad
reprezenta tenisul de masă feminin. Dejunul copios,
scăldat cu un vin roşu ’de la sursă’, cuprindea doar
produse procurate direct de la producătorii din
zonă: caş, telemea, jambon, salam. Da, da, salam
fără marcă, dar cu un gust deosebit. Mihai, un
gurmand autodeclarat, cândva mare fan al artei
culinare, se lăuda cu diferitele ’specialităţi ale
casei’ pe care el, şi numai el, le putea prepara. Cu o
astfel de ocazie mi-a făcut o promisiune aflând de
preferinţele mele pentru preparatele din peşte şi de
incursiunile pe care le făceam la Giurgiu sau în
Deltă pentru a mă desfăta cu aceste bunătăţi.
„Dragă Domnule Boris, să mă fac bine şi veţi
putea aprecia, la această masă, calităţile mele de
bucătar.”

16
 Era vremea când, încă, ne ’domneam’ apelându-
ne, lucru care începea să aibă un iz nefiresc, ţinând
cont că eram ’Servus’ cu Delia, în virtutea
apartenenţei la un club de tenis şi la obiceiurile
dobândite în perigrinările mele prin Ardeal şi
Banat. În plus, aveam multe amintiri şi cunoştinţe
comune legate de prietenia mea din anii studenţiei
cu două din componentele echipei de scrimă din
care Mica făcea şi ea parte: Lelia Talpeş,
campioană naţională, şi Doina Ţenovici,
vicecampioană naţională.
Discuţiile erau uşor deturnate de la preocupările
din ’atelierul de creaţie’, amintirile din viaţa
sportivă trecând pe primul plan. Mihai, străin total
de domeniu, se tolănea în fotoliu zâmbind
îngăduitor, exprimându-şi deseori mirarea în faţa
atâtor subiecte ’captivante’. Într-unul din
momentele acestea de destindere, mi-am luat inima
în dinţi şi i-am propus, profitând de ’ascendentul’
meu în vârstă, să ne tutuim. A răspuns ridicând
paharul cu vin şi a pronunţat zâmbind, ’aşa să fie,
dragă Boris!’ Simplu! Se întâmpla asta cam prin
vara lui 2007. Am o poză în care expresia lui Mihai
spune totul despre atmosfera în care se desfăşurau
astfel de momente.

17
 În ’atelierul de creaţie’ lucrurile căpătau, însă, o
turnură diferită. Îndemnul lui ’hai, să ne apucăm de
treabă!’, amical dar imperativ, ne izola de orice
intervenţie intempestivă. Era încântat de site-ul
meu, de faptul că ţineam cont de observaţiile lui
legate de munca mea de ’scriitor în devenire’, vorba
mea, era, sau mai bine spus, devenea posesiv. Când
mă invita la conac, şi asta cu multă insistenţă, îmi
strecura şi rugămintea de a veni în zilele de

18
miercuri când Mica era plecată la bridge. „Aşa vom
putea profita din plin de linişte…” În acele zile mă
aştepta scrutând peisajul de dincolo de poartă
pentru a acţiona prompt, la apariţia mea, butonul de
manevră electrică al zăvorului.

19
 Întâlnirile noastre nu includeau ceva premeditat.
Nu mergeam pregătit cu ceva anume, nu mă aştepta
cu ceva anume. Îi plăcea să vorbească, îi plăcea să
te provoace să vorbeşti. Vreau să spun că nu eram
singurul care ştia să asculte. Îndemnul „hai să-mi
povesteşti ceva întâmplări scurte, nişte minuturi…”
mă făcea să ies din timiditatea născută din
admiraţia fără rezerve încă din anii adolescenţei.
Am fost admiratorul şi ascultătorul lui Titus
Popovici, pentru mine prietenul, dar şi genialul
creator într-ale scrierii, cel care mi-a sugerat
pseudonimul Daris, fără să-i fi mărturisit vreodată
visul meu de-a deveni scriitor.
Cu Mihai a fost altfel. Plecând de la romanul
Povod, m-a blagoslovit cu generozitatea lui
cuceritoare, cu aprecieri nesperate. Am devenit
’romancier’, ’narator prin excelenţă’, ’colegul lui
de breaslă’…Păstrez cu sfinţenie reacţia lui după ce
i-am trimis romanul ’Ecvestra’ în forma finală:
„Prietene, ai condeiul uns cu miere! Am citit cele
dintâi douăzeci de pagini din al doilea roman. Sunt
mândru că am contribuit încurajându-te spre
isprăvirea lui. Îmi dau seama de pe acum cât de
important este pentru literatura noastră, deoarece
subiectul este inedit. E equestra copilului

20
convingătoare, fiindcă autorul s-a transpus
întocmai în starea de spirit a lui Nicolae. Ofiţerul,
profesorii, atleta, îmi sunt dragi şi sper să rămână
aşa. Felicitări.” Cum să nu devii vorbăreţ, şi să nu
îndrăzneşti să depăşeşti pragul ascultătorului, să te
simţi ca acasă?!
Aşa i-am povestit întâmplarea din ’Oglinda
retrovizoare’. A râs cu poftă şi m-a îndemnat s-o
scriu. „Proza scurtă are o importanţă deosebită în
viaţa unui scriitor.”
Rar se întâmpla să povestească câte ceva din anii
de detenţie. Odată, pomenind, totuşi, de închisoarea
de la Periprava, i-am relatat şi eu vizita mea în acel
sat de pescari lipoveni. „Povesteşte-mi pe îndelete.
Periprava ocupă un loc deosebit în perigrinările
mele prin închisorile morţii.”
Ideea de a ajunge la Periprava mi-a venit de la
gândul neostoit la Ismailul pierdut. Cum nu aveam
de gând să-mi revăd oraşul natal ocupat de Ucraina,
am hotărât să-l văd din mers, adică de pe vaporul
care făcea curse pe braţul Chilia între Tulcea şi
Periprava, trecând prin faţa Ismailului şi făcând
chiar o scurtă oprire la Plaur, un punct de grăniceri
de pe malul românesc al fluviului. Mai aveam un
gând ascuns legat de o dorinţă neîmplinită. Ştiam că

21
din Periprava puteam pătrunde mai uşor în zona
lacurilor Merheiul Mic şi Merheiul Mare, paradisul
coloniilor de păsări, printre altele, cea mai mare
colonie de pelicani din Europa. În general zona
cuprinsă între Chilia şi Sulina cuprinde cele mai
mari atracţii turistice ale Deltei Dunării. În
apropierea Peripravei te poţi aventura în lumea
celebrelor grinduri de la Letea, cu ale sale păduri
unice de stejar ’plantate’ printre dunele de nisip.
Este zona in care poţi întâlni, încă, ’sălbaticii cai de
România’, sau enotul, o specie de câine sălbatic,
apreciat pentru blana sa cu fir lung şi moale. Era o
zonă neexplorată, încă, de mine, un fel de vis
neîmplinit.
Mi-am lăsat motocicleta într-o parcare din
Tulcea şi m-am prezentat în port, pe malul Dunării
mele albastre. Un vaporaş modest s-a îndreptat lin
în direcţia Ismailului. A fost o călătorie în care am
retrăit, poate, cele mai frumoase clipe ale copilăriei
mele, într-un melanj perfect cu un sentiment de
teamă, teama revederii peste ani. Când am acostat
la Plaur, emoţiile mi-au dat de furcă. Am revăzut
râpa, bisericuţa mânăstirii lipsită de cruce, portul,
de data aceasta industrializat până la refuz, şi, în
depărtare, mai în centrul oraşului, Soborul, punctul

22
nevralgic al povestirii din Povod. Aşteptam să aud
clopotele în semn de ’bun venit’, dar n-a fost să fie.
Şi cum ar fi fost posibil să fie în perioada anilor 80,
în Uniunea Sovietică?! Pe vremuri, celebrul clopot
al Soborului putea fi auzit până la Tulcea. Minunea
din faţa ochilor mei consta în faptul că Soborul
rămăsese în picioare, ceea ce pentru mine nu era
puţin.

23
 Ascultându-mă cum încercam să descriu în
amănunt această escapadă, Mihai m-a întrerupt doar
pentru a sublinia regretul că, la doi paşi de minunile
paradisului dunărean, de după gratiile ’celebrei’
închisori, nu a avut parte de binefacerile libertăţii,
ale drumeţului care sălăşluia în el.
Regimul de frontieră în care era încadrată
Periprava, plus nefericita idee ceauşistă de a asana
zone mirifice ale Deltei Dunării pentru a le
introduce în circuitul agriculturii socialiste, când
canalele de acces înspre Paradisul Păsărilor au fost
acoperite cu culturi care nu au dat niciodată roadele
scontate, au anulat planurile mele de hoinar. N-am
mai avut cum să înaintez înspre zona mult visată
amânând pentru ’cine ştie când’ vizitarea celor
două Merheiuri. Trei zile cât a ţinut escala de la
Periprava le-am petrecut hoinărind prin pădurile de
stejar de pe grindurile Letei cu speranţa de a întâlni
niscai reprezentanţi ai celebrei faune. N-am avut
noroc nici de cai sălbatici, nici de enoţi.
Satul se ’stingea’ odată cu bătrânii care mureau
omorând timpul în cârciumă, rămaşi singuri după
exodul tinerilor înspre oraşe. Case părăsite, femei în
vârstă trăbăluind din zori până seara pentru a păstra

24
în viaţă puţinele gospodării care mai respirau aroma
de altădată a satului de pescari lipoveni. Erau
precum oazele dintr-un deşert la a cărui apariţie a
contribuit nesăbuita politică economică, a
nesăbuiţilor conducători ale interminabilelor
’vremuri noi’. Seara, la o bătrânică dar primitoare
gazdă, lângă cuptorul de pâine din mijlocul curţii,
ascultam trista istorie a locului, presărată cu
amintiri şi comparaţii, mereu însoţite de cuvântul
’ranïşe’, odinioară, pe limba noastră. Era
resemnarea care învăluia o profundă durere în
drumul spre moarte.
„Scrie, Domnule, scrie dragul meu! În
povestirile tale se ascund comori.”
M-am abătut cu ale mele, provocat de amintirea
lui Mihai, de nesecata lui curiozitate, de
generozitatea aprecierilor sale. Acest prieten
întârziat m-a scăldat în potopul aprecierilor
apropiindu-mă de visul meu adolescentin,
turnându-mi încredere cu polonicul. Asta nu
înseamnă că nu m-a tratat uneori din vârful
catedrei, trădând alteori caracterul său posesiv. M-a
tratat ca pe un egal, dar m-a şi muştruluit, şi nu fără
folos.

25
 Din capul locului s-a ’agăţat’ de ceea ce el a
considerat a fi o ’meteahnă’ de neiertat. Era
maniera mea de a scrie, aşa zisul meu sistem de a
scrie ’în cascadă’, fără a respecta clasicele
paragrafe. În Povod, cât şi în alte scrieri, prevala
scrierea în ’cascadă’, curgerea non stop a naraţiunii
pe lungimea unui capitol. Mihai nu putea concepe
aşa ceva. Chipul lui se încrunta iar conţinutul
emailurilor care urmau lua forme de exprimare
imperative.

26
 „…Am ajuns cu lectura la pagina 45 parcă.
Povestirea curge, e atrăgătoare, convingătoare,
plăcută. Însă mă împiedic de o meteahnă asupra
căreia nu am insistat suficient la romanul
precedent, găsindu-i eu cel dintâi scuze. Dar este o
hibă a scriitorului, iar viitorul nu-l va ierta pentru
asta. Trebuie neapărat să revizuiţi ambele cărţi.
La ce mă refer?Unde aţi ascuns paragrafele?
Daţi-mi dreptul să despart ideile, să respir, să mă
odihnesc, să trag o gură de aer! Nu este omeneşte
să supuneţi cititorul unei cazne ca asta! Mii de ani
i-au trebuit omenirii ca să ajungă la despărţirea
ideilor pe propoziţii, fraze, paragrafe şi capitole…
Îl aruncăm la coşul de gunoi la comoditate?
Scriem în continuare ca atunci când eram elevi?!
Iertaţi-mi indignarea, dar dacă nu mi-ar place
ce scrieţi şi n-aş avea convingerea că poate rezista
în timp, nu aş fi vehement, ci m-aş culca pe o
ureche. Vă numesc ’prieten’. Cum să ascund de
prietenul meu o greşeală atât de mare?
Încă o dată îmi cer scuze, dar din dragoste
pentru ce scrieţi, apăr conţinutul de
dumneavoastră înşivă.
Mihai”

27
 Când în răspunsul meu am bâiguit că ’sunt prea
bătrân ca să mai pot relua o lucrare de care, cinstit
fiind zis, m-am bucurat că am scăpat, că metehna
cu paragrafarea ţine oarecum de firea mea, de
sistemul meu telegrafic de relatare, mi-a răspuns pe
loc:
„Ambele cărţi sunt prea bune ca să nu le daţi o
ultimă mână de ajutor să-şi depăşească anul
naşterii. Ele pot rămâne în literatura noastră şi aş
fi mândru să fiu la originea perpetuării lor în timp.
Nu există ’sunt prea bătrân’ când e vorba de nişte
opere care nu au pe altcineva să le sprijine. Sunteţi
singura lor rudă apropiată şi ele nu ştiu să se
descurce singure. Ieşite la lumină, adică, într-un
fel, maturizate, vor învinge fără să mai staţi
îndărătul lor. Dar până atunci, au nevoie de dvs.
Vă rog, nu mai fiţi comod, în numele cărţilor
bune ce aţi scris.
Cu drag, Mihai”
Da, acestea erau relaţiile dintre noi, în vremea
când, încă, ne mai ’domneam’. Era generos, era
necruţător, era prieten. Dăruia fără să aştepte
mulţumiri. Mi-aduc aminte cum, mulţumindu-i
pentru maniera în care a deschis drumul romanului
Povod făcând să apară în ’Procesul comunismului’

28
din Canada şi în ’Gid - România’, mi-a răspuns în
stilul lui caracteristic:
„Rareori am văzut om să îşi vădească
recunoştinţa, ca domnia voastră, la tot pasul. Ceea
ce fac nu este pentru dvs, ci pentru aceia care
doresc să citească un roman bun şi nu ştiu de unde
să-l ia. Cu stimă Mihai Rădulescu”
Mai poţi spune ceva?! Puteam eu să ignor
remarcile ’tăioase’ şi să nu mă conformez?! Şi s-a
pus ’tânărul’ tău prieten Boris pe rescris, şi a
umblat la site şi a înlocuit ’cascadele’ buclucaşe cu
paragrafe, şi în Povod, şi în Ecvestra, păstrând,
totuşi, din ’comoditate’, sau din căpoşenie o urmă
pentru posteritate a celui care s-a încumetat să se
joace cu canoanele scriiturii.
Perioada 2005 - 2007 s-a desfăşurat, în ceea ce
priveşte relaţia mea cu ’Dom’ Profesor’, cam în
spiritul celor spicuite mai sus. La un moment dat
am pomenit de manifestările ’posesive’ ale marelui
meu prieten. Mihai nu putea concepe un refuz la o
invitaţie. Se întâmpla să fiu sâcâit, uneori, ba de
acutizarea astmului, ba de coloană, ba de umărul
dureros. Jucam mult tenis, mai răceam, mai călcam
strâmb, mai acuzam forme de epicondilită. Mai
intervenea şi problema distanţei. În condiţiile

29
circulaţiei rutiere din Bucureşti, care era cum era,
sau cum nu ar fi trebuit să fie, când un drum la
Conac însemna cam o oră, o oră şi jumătate, cu un
autobuz ticsit, intervenea volens-nolens şi forma
fizică în care te aflai. Mihai ştia că alergam, încă,
bine pe terenurile de tenis şi, ca atare, mă considera
apt pentru astfel de drumuri, în orice condiţii.
Odată, când am încercat să motivez refuzul unei
invitaţii, mi-a servit fără menajamente nedumerirea:
„Păi bine, prietene, mie-mi spui că eşti suferind
şi Mica îmi spune că te-a văzut la club!?”
A trebuit să-i explic cu lux de amănunte
prezenţa mea, ca spectator, semiinvalid, în parcul
clubului, unde ajunsesem cu taxiul după un parcurs
de 5 - 6 minute, pentru a sta la aer. Mai erau,
uneori, şi problemmele de sănătate ale Margaretei,
când prezenţa mea în casă era necesară. Simţeam că
astfel de explicaţii nu-l convingeau întotdeauna,
lucru care mă stânjenea oarecum, dar nu mă supăra.
Ştiam că la mijloc nu era decât prietenia lui, atât de
preţuită de mine, şi, poate, o doză de ’magister’,
ceva care făcea parte din însăşi fiinţa lui. Mihai
avea conştiinţa propriei valori şi, era deranjat
oarecum de maniera în care era marginalizat chiar
de breasla din care făcea parte de drept. Apariţia pe

30
internet a site-ului www.literaturasidetentie.ro, i-a
deranjat pe mulţi. Un site excepţional, prin conţinut
şi structură. Generozitatea care l-a caracterizat şi
despre care am făcut deseori vorbire poate fi
înţeleasă urmărind în site conţinutul a două din
paginile deschise cu tâlc: ’Detenţie’ şi ’Cartea
prietenului meu’. Voi semnala aici doar un Motto
ales de Mihai pentru această memorabilă pagină
întitulată simplu ’Detenţie’:
”A s’noapte Iisus mi-a intrat în celulă
O, ce trist, ce înalt era Christ!
Luna-a intrat după El în celulă
Şi-l făcea mai înalt şi mai trist.”
(Radu Gyr)
La pagina întitulată ’Teologie’ aceeaşi
generozitate dă culoare capitolului. Sunt simple
observaţii ale unui modest ’consumator’ de scrieri
literare.
În schimb, pagini ca Literatura, Stilistica sau
Pictura nevăzută, mă pun în gardă şi mă obligă să
las celor în drept, prin competenţă, să ghideze
cititorul prin labirintul unor creaţii literare de prim
rang. M-am înfruptat din ele şi, chiar, m-am lăsat
furat de munca cercetărilor sale literare.

31
 Dacă m-am oprit la ceva anume? Da, s-a
întâmplat şi aşa ceva. Am plecat de la lucrarea
’Shakespeare - un psiholog modern’, trecând în
continuare la ’Dubla personalitate în renaştere’. Aşa
am dat de sintagma ’Dihotomie antonimică’
introdusă de Mihai ca o noutate stilistică care, în
creionarea unui personaj din romanul Povod mi-a
servit drept punct de sprijin. Am pomenit de acest
lucru chiar în roman, ceea ce l-a impresionat.
„Domnule Boris, este prima dată când mi se
întâmplă să găsesc într-un roman o referire la
persoana mea, la o creaţie personală…”
I-am replicat spunându-i că această figură
stilistică nu este o simplă sintagmă, ci aparţine
’inventicii’. Mi-a zâmbit adăugând:
”Se vede că sunteţi inginer de formaţie.
Mulţumesc pentru apreciere...”
Dar să revenim la ideea mea de a te lua cu mine
la Conac. Vorbesc mult, nu? De la început te-am
avertizat că voi depăna amintiri ’nu întotdeauna
într-o ordine prestabilită’, aşa că, mai ai puţintică
răbdare şi nu mă întrerupe. Îţi promit că mă voi
revanşa şi, cu prima ocazie, te voi asculta cuminte.
Până atunci, poţi să-mi scrii, chiar şi în ’cascadă’.
Am antrenament şi la a scrie, şi la a asculta. Şi nici

32
nu mai e cine, din păcate, să mă muştruluiască.
Deci?!…
Cu ce să reîncep?! Mă tem că va trebui să
depăşesc limitele ’atelierului de creaţie’. Au fost
câţiva ani, puţini din păcate, în care m-am bucurat
de un Mihai hotărât să lupte cu amintirile, cu bolile,
să învingă cu zâmbetul pe buze necazurile. Da,
perioada 2005 - 2007 i-a permis lui Mihai să se
poată mişca, chiar dacă într-un spaţiu limitat, să
aibă grijă de el însuşi, să accepte astmul ca pe o
fatalitate, să se doftoricească singur, oxigenându-se,
la intervale a căror frecvenţă creştea văzând cu
ochii.
Cu şapte ani mai bătrân decât Mihai, suferind de
aceeaşi boală declarată ’incurabilă’, întrezăream
propriul viitor în culori sumbre. Mă impresiona
dârzenia, dar şi liniştea cu care trata aceste
momente când, cu gesturi naturale fixa în nările
nasului cele doua tuburi transparente, cupla
generatorul de oxigen şi-mi cerea zâmbind puţină
răbdare. În astfel de momente se înfunda
confortabil în fotoliu şi închidea ochii.
În 2006 am remarcat că evita să scrie, să noteze
ceva cu pixul, sau creionul. Explicaţia a venit când

33
mi-a oferit două din cărţile lui cu autografele de
rigoare.

34
35
36
37
38
39
 Imaginile de mai sus sunt edificatoare şi explică
şi remarca mea din aceste prime pagini referitoare
la rugămintea lui Mihai de a ’descifra’ însemnările
lui făcute pe marginea unor poezii, ale prietenului
său Dimitrie Grama.
Mă învârt, încă, în această parte a Conacului,
între terasă şi atelierul de creaţie, parcă, temător că
lăsând amintirile de aici, amintiri care mă leagă de
un Mihai plin de viaţă, luptând pentru ea, umblând
fericit că ’se umblă’, fericit că ’se vorbeşte’, fericit
că ’se zâmbeşte’, voi pătrunde, dincolo, într-o lume
a suferinţei, a speranţei şi a deznădejdii, lumea
anului 2008. Nu mă voi clinti, încă, de aici înainte
de a-ţi prezenta două imagini, două instantanee, din
două filmuleţe, făcute în joacă cu aparatul de
fotografiat, filmuleţe de câte 30 de secunde, fără
sonor, pentru că aşa au ieşit.
Filmuleţele îmi sunt dragi deoarece sunt
singurele amintiri în care Mihai se plimbă dezinvolt
în timp ce-mi citeşte ceva din scrierile sale, sau îmi
dă explicaţiile de rigoare, gesticulând. Cum nu am
găsit, încă, procedeul prin care să-ţi trimit imaginile
’pe viu’, vreau ca, măcar pe această cale, să te aduc
în atmosfera care domnea. În cel mai rău caz, vom
urmări filmuleţele când vei veni la Bucureşti.

40
41
 Dar, e timpul să continuăm vizita prin ceea ce eu
am numit ’Conacul lui Radul’. Sfârşitul anului
2007, dar mai ales începutul anului 2008, a debutat
sub auspicii mai puţin ’pozitive’. A cedat sistemul
locomotor, s-a agravat astmul bronşic, a crescut
tensiunea. Fără să ştirbească cu nimic instinctul său
de luptător, problemele ’noi’ apărute i-au impus noi
luări de poziţie.
Dorinţa lui neostoită de a hoinări prin locurile
atât de dragi altădată, l-a făcut să ia o decizie
’unilaterală, de a cumpăra o maşină nouă, mai
confortabilă, în care să poată avea spaţiu suficient şi
pentru generatorul de oxigen. Se punea problema
unui companion şofer, îndrăgostit de drumeţie şi,
mai ales, de mănăstiri. L-a mâhnit vestea că eu
renunţasem la a reactiva carnetul de conducere, mai
ales că-i povestisem de escapadele mele cu
motocicleta sau cu maşina. Mica nici nu a vrut să
audă de aşa ceva, din cauza ’riscurilor’ inerente la
care s-ar fi expus. A încercat şi alte variante, dar
singurul care l-a înţeles cu adevărat şi l-a şi ajutat a
fost Paul Budimir, prieten în toată puterea
cuvântului. Mă invita şi pe mine să-i însoţesc, dar
declinam invitaţia, pe de o parte cu gândul la

42
temerile Deliei, iar pe de altă parte fiind obligat de
problemele de sănătate, ale mele şi ale Margaretei.
Suferinţele s-au amplificat. Mişcarea, elementul
pe care-l preţuia în mod special, a devenit problema
numărul unu. A încercat de toate: masaj, frecţii,
acupunctură. Genunchii au cedat obligându-l să
apeleze la baston, apoi la cadru metalic, la prezenţa
unei persoane străine, angajată ca infirmieră, bună
la toate.
Spaţiul de mişcare din ’atelierul de creaţie’ a
devenit insuficient. Era dificil, chiar periculos, să te
mişti în înghesuiala la care ţinea atât de mult. A
hotărât să se mute cu calculatoarele şi generatorul
de oxigen în camera de zi. Un geam generos îi
permitea să contemple terasa, grădina, sălciile,
lacul.
O cameră încăpătoare, cu o masă mare în
centru, i-a permis să adune în jurul său tot arsenalul
scriitoricesc. În plus, ambientul, construit cu migală
şi gust de colecţionar ’profesionist’, fiu de
colecţionar şi adolescent iubit şi instruit într-ale
artei de un artist adevărat - vezi povestirea Hrandt -
a creat o atmosferă de muzeu. Era prima dată când
intram în această a doua ’viaţă’ a lui Mihai. A fost
încântat să-mi prezinte piesele de mobilier

43
’străvechi’, cum îi plăcea să spună. Cum eram
înarmat cu o cameră video, m-a rugat să imortalizez
câteva piese. Era la sfârşit de septembrie 2008,
când m-a anunţat că s-a întors din periplul prin
spitale şi locuri de odihnă şi tratament. Un mic
collage încearcă să redea ceva din acea atmosferă.

44
 E o poveste şi cu acest collage. Pozele care au
servit la realizarea acestei imagini de ansamblu au
fost făcute în ziua de 23 septembie 2008, ultima
mea vizită la Conac. Ajuns acasă am făcut colajul şi
i l-am trimis prin email alături de pozele în cauză.
Pe 26 septembrie am primit următorul email:
„Dragă Boris, am izbutit să văd pozele la
dimensiuni mari. Felicitări mai ales pentru darul
tău de a surprinde adevărul celor distruşi de boală,
de pildă ştirbii. Cu drag, Mihai”
Da, acesta era Mihai. Distrus de boală, rămăsese
acelaşi orgolios. Îi făcusem zeci şi zeci de poze
portet de care s-a arătat întotdeauna încântat. Pus,
însă, în faţa crudei realităţi din ’oglinda
momentului’, a reacţionat în felul lui caracteristic,
apărându-se cu o ironie. Dar adevărata ironie a fost
că, într-un mod cu totul şi cu totul de neînţeles
pentru mine, am făcut ce am făcut şi am şters
pozele salvate care au servit la obţinerea collage-
ului. Printre ele se aflau şi acele câteva imagini care
l-au bulversat. Şi mai erau şi imagini luate din
adevăratul muzeu al lui Mihai.
Despre ce este vorba. Din camera de zi, în partea
opusă ferestrei atât de bine prinsă în collage, se mai
găsea o uşă, despre care mi-a vorbit cândva. În acea

45
zi tristă de 23 septembrie 2008, Mihai m-a invitat
să-i trec pragul. O încăpere de peste 50 metri
pătraţi, ascundea adevăratele lui comori: picturi,
sculpturi, obiecte de artă, salvate, sau, mai bine zis
recuperate, din ceea ce a fost cândva mândria de
colecţionar a tatălui său.
„Nu e mare lucru, dragul meu, dacă mă
gândesc
la ceea ce s-a ’prăpădit’…”
Oare ştia Mihai că nu ne vom mai întâlni?! Eu,
oricum, eram stăpânit de o stare de emoţie, de
nelinişte. Nu faptul că-l vedeam topindu-se, ci
purtarea lui generală mă făcea să simt că ceva nu
era, sută la sută, în ordine. În acea zi, mai mult ca în
alte dăţi, a insistat s-o sun pe Margareta şi s-o rog,
din partea lui, să ne permită să prelungim întâlnirea.
Mihai n-o cunoscuse pe Margareta decât la
telefon, în zilele când se întâmpla să nu mă
găsească acasă. În general, când vorbeam, sau când
îmi trimitea un email, nu uita să-i transmită sărutări
de mâini ’doamnei mele’.
În ’deschiderea’ vizitei Mica ne-a servit cu
cafele şi a dispărut. Cea care avea să se ocupe de
noi era Mariana, o doamnă ca ţinută, agreată de
Mihai. Mihai a fost volubil şi, printre altele, mi-a

46
strecurat că a avut o confruntare, ’poate cea mai
dură’ din istoria familiei. Pe Mariana o trata cu
căldură ca pe cineva de-al casei şi nu ascundea
faptul că devenise dependent de ea. Ea, la rândul ei,
îi ghicea din ochi dorinţele. În acea zi de
septembrie mi-a dăruit ’Hiroshige - soarele meu, cu
o generoasă dedicaţie în care nu a uitat de
Margareta şi de rolul ei de ’liant al prieteniei
noastre’. M-a impresionat.
Este o lucrare excepţională despre care ţi-am
mai vorbit. În clipa asta, însă, un gând, necontrolat,
a început să facă speculaţii. Ca să fiu mai aproape
de obiect, te rog citeşte paragraful extras de Mihai
pentru coperta IV. De aici am sărit cu gândul la
mormântul familiei Rădulescu unde Mihai s-a
alăturat părinţilor săi, parcă, într-o aşteptare, întru
împlinirea dorinţei tatălui său. Încerc să fac o
legătură între cea care-l însoţea în curgerea
povestirii din ’Hiroshige - soarele meu’ şi cea care
urma să-l însoţească şi dincolo de mormânt. Gândul
a ţâşnit urmărind căldura cu care pronunţa numele
asistentei sale, ’Mariana’.
În anii care ne-au apropiat, puţini, din păcate, am
tras o concluzie generalizantă: nimic din

47
comportamentul său, sau din ceea ce spunea, sau
cum o spunea, nu era întâmplător.

48
49
50
 În acea zi de 23 septembrie 2008, Mihai m-a
aşteptat pregătit ca pentru o despărţire. Atunci nu
mi-am dat seama. Acum, despic firul în patru.
Mariana ne-a pregătit o masă copioasă. N-a lipsit

51
nici paharul cu ţuică, nici vinul ’de la gospodar’,
din care, spre surprinderea mea, Mihai a gustat
fericit că putem ciocni. Mariana, discretă, ne-a
servit, retrăgându-se mereu ca pentru a nu tulbura
atmosfera pe care Mihai a regizat-o.
În acea zi am mai primit în dar o carte cu
dedicaţie, mereu generoasă, purtând în scriitura lui
amprenta suferinţei, pe care am semnalat-o încă din
2006.
Acum, când îţi adresez aceste rânduri, încercând
să te ghidez într-o vizită prin ’Conacul lui Radul’, o
fac pentru a te trimite în atmosfera care a domnit în
acel loc de vis, atât de îndrăgit de Mihai. Mă voi
opri la acel septembrie 2008. După acea dată, nimic
nu a mai existat, decât suferinţă. Internări
succesive, sentimentul însingurării şi o singură
manifestare a disperării. Era internat la spitalul
Elias, a refuzat orice vizită, am comunicat la
telefon.
„Boris dragă, te rog să nu vii. E finalul şi nu
vreau să-ţi ofer spectacolul descompunerii unei
fiinţe umane. Ştii, e prima dată când pot spune că
nu vreau să mă mai vindec…” A închis mobilul.

52
 Voi încheia această vizită cu un collage făcut în
joacă. Iată şi o mostră de comunicare, din februarie
2008, legată de acest collage.

53
---------- Forwarded message ----------
From: mihai radulescu <radulmihai@gmail.com>
Date: 2008/2/2
Subject: Re: photogames
To: Boris David <david.boris@gmail.com>

Draga Boris, te felicit, imaginile sunt exceptionale. De aceea panoramica ce sa mai vorbim...!
Nu stiu cum ai lucrat pe ele ca sunt deosebit de izbutite. Bineinteles ca luni expediez una dintre
ele pentru coperta IV. Multumesc si iarasi multumesc.
Mihai
PS In sfarsit am dat de un consatean fara pretentii care e computerist - cum zicea el - din
dragoste. Dupa ce am cheltuit o multime de bani cu tot felul de aparate, m-a readus de unde am
plecat si m-a si curatat de virusi. Merita sa tragem un chef!

În data de 01.02.2008, Boris David <david.boris@gmail.com> a scris:

Jucandu-ma cu un vechi colaj am obtinut aceasta imagine panoramica[?]
Boris

54