Creştinismul în epoca modernă

Începând din sec. al XVI-lea diviziunile creştinismului occidental s-au încrucişat cu confruntările politico-
militare între statele naţionale şi imperiu, dând astfel o conotaţie aparte întregii istorii europene: epoca
„războaielor religioase” sau „Războiul de 30 de ani”. Aceste sângeroase confruntări s-au încheiat cu
Pacea de la Westfalia (1648).

După Pacea de la Westfalia dezvoltarea creştinismului a fost tot mai influenţat de două elemente:

expansiunea misionară în America şi Asia;

afirmarea, în sec. al XVIII-lea, a curentelor culturale precum iluminismul

a) Cât priveşte activitatea misionară, trebuie remarcat că încreştinarea Americii s-a înfăptuit strict
dependent de echilibrul politic pe care statele europene l-au impus pe acest „pământ nou”. În
pământurile colonizate de statele catolice s-a dezvoltat catolicismul (răspândit cu precădere în America
centrală şi meridională), iar în teritoriile dependente de suveranii protestanţi s-a răspândit
protestantismul (creştinismul în forma lui reformată; preponderent în America de Nord).

Răspândirea creştinismului spre Asia a fost foarte dificilă. Continentul asiatic a rămas în mod substanţial
impermeabil penetrării creştinismului.

b) Cât priveşte, însă, noua cultură iluministă, ea a contribuit la începerea unui proces de descreştinare
(„secularizare”), care mai întâi a atins clasele culte, apoi burghezia, nobilimea şi în sfârşit, clasele
populare.

Iluminismul a influenţat profund politica ecleziastică a statelor, care – în numele binelui comun – au
afirmat propriul drept de a interveni în domeniul religios (despotismul luminat, iozefinismul,
jurisdicţionismul).

Revoluţia franceză (1789) a adus cu sine urmări foarte grave pentru creştinism, mai ales pentru Biserica
Catolică, căreia i-au fost închise seminariile şi institutele de formare a preoţilor, mănăstirile, i-au fost
risipiţi călugării şi călugăriţele (cei care au mai scăpat cu viaţă, deoarece mulţi au fost ghilotinaţi), i-au
fost confiscate proprietăţile materiale, i-au fost retrase şi negate privilegiile şi, cel mai grav, ea a dus la
„laicizarea” (descreştinarea) ideilor şi moravurilor.

Confiscarea imenselor poprietăţi ale bisericii de către statul francez nu este însă o premieră în istoria
Europei, Anglia procedând la o măsură similară cu secole înaintea Revoluţiei franceze, când Henric al VIII-
lea confiscă proprietăţile funciare ale bisericii catolice pentru a le acorda mai târziu diferiţilor membrii ai
aristocraţiei.

S-a produs inclusiv în România, ceva mai târziu, când Domnul ţării, Alexandru Ioan Cuza, a confiscat în
1863 imensele proprietăţi ale Bisericii ortodoxe, care la acel moment reprezentau un sfert din întreaga
suprafaţă a ţării, Biserica ortodoxă română fiind pe atunci cel mai mare exploatator al României.
@#$@#$@#În sânul protestantismului, în sec. al XVII-XIX-lea s-au înregistrat diverse mişcări de reînnoire
sau de „trezire” creştinescă.

În 1600 baptismul - a refuzat să mai boteze pruncii, în favoarea unei credinţe rod al alegerii personale -,
şi pietismul - creştinul ca „om nou” şi creştinismul ca „viaţa cea nouă”.

În 1700, metodismul - marea mişcare de evanghelizare populară cu accentuarea puternică a sfinţirii

personale şi a formării laicilor (mirenilor).

Alte denumiri, precum cea adventistă, au reluat motivele milenariste prezente în creştinismul primar,
insistând asupra importanţei celei de-a doua veniri a lui Cristos, sau a „reîntoarcerii/revenirii” sale.

În alte formaţiuni religioase, cum ar fi de ex. cea a mormonilor, (apărută în prima jumătate a sec. al XIX-
lea, în Statele Unite ale Americii), elementele creştine coexistă cu altele provenite (luate) din alte
„revelaţii” decât cea biblică.

Martorii lui Iehova (apăruţi în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, tot în Statele Unite ale Americii), insistă
asupra întregului conţinut al Bibliei ca fiind singura autoritate în materie de credinţă; consideră
predicarea evangheliei esenţială pentru fiecare creştin; manifestă puternice componente apocaliptice.

În sânul catolicismului roman a apărut o nouă confesiune: Vechii Catolici (Uniunea Catolicilor de la
Utrecht), care refuză dogma infalibilităţii papei, definită la Conciliul Vatican I în 1870.

În sec. al XIX-lea creştinismul a trebuit să se confrunte şi cu nenumărate doctrine politice precum

liberalismul şi socialismul (care se afirmau din ce în ce mai intens) însoţite în diferite feluri de cultura
pozitivismului, laicismului şi chiar cea atee.

În această epocă creştinismul s-a răspândit mult în ţările extra-europene, mai ales în Africa şi Asia, dar
nici aici n-a scăpat de legăturile şi de condiţionările de tip politic, încrucişându-se strict cu colonialismul
statelor europene.