Creştinismul în epoca modernă

Începând din sec. al XVI-lea diviziunile creştinismului occidental s-au încrucişat cu confruntările politico-
militare între statele naţionale şi imperiu, dând astfel o conotaţie aparte întregii istorii europene: epoca
„războaielor religioase” sau „Războiul de 30 de ani”. Aceste sângeroase confruntări s-au încheiat cu
Pacea de la Westfalia (1648).

După Pacea de la Westfalia dezvoltarea creştinismului a fost tot mai influenţat de două elemente:

expansiunea misionară în America şi Asia;

afirmarea, în sec. al XVIII-lea, a curentelor culturale precum iluminismul, care tindea spre o
reconsiderare critică a întregului fenomen religios creştin, independent de diferenţele dintre
confesiunile religioase.

a) Cât priveşte activitatea misionară, îndată trebuie remarcat că încreştinarea Americii s-a înfăptuit strict
dependent de echilibrul politic pe care statele europene l-au impus pe acest „pământ nou”. În
pământurile colonizate de statele catolice s-a dezvoltat catolicismul (răspândit cu precădere în America
centrală şi meridională), iar în teritoriile dependente de suveranii protestanţi s-a răspândit
protestantismul (creştinismul în forma lui reformată; preponderent în America de Nord).

Răspândirea creştinismului spre Asia (coroborată numai târziu de tot cu cuceriri teritoriale) s-a revelat –
dimpotrivă – foarte, foarte dificilă. Continentul asiatic a rămas în mod substanţial impermeabil
penetrării creştinismului.

b) Cât priveşte, însă, noua cultură iluministă, ea a contribuit la începerea unui proces de descreştinare
(„secularizare”), care mai întâi a atins clasele culte, apoi burghezia, nobilimea şi în sfârşit, clasele
populare.

Iluminismul a influenţat profund politica ecleziastică a statelor, care – în numele binelui comun – au
afirmat propriul drept de a interveni în domeniul religios (despotismul luminat, iozefinismul,
jurisdicţionismul). Renaşterea precedase şi pregătise Iluminismul prin Umanism, retrezind interesul
elitelor culte ale Europei pentru comorile culturii clasice "păgâne" şi pentru studiul obiectiv şi metodic
("ad fontes") al acestora şi de fapt al oricărui alt text, fapt care n-a întârziat să afecteze reputaţia Bisericii
catolice a cărei autoritate asupra întregului Occident ("Donaţia lui Constantin") a fost demonstrată de
către umanişti a se baza pe un fals. Raţionalismul, curentele post-scolastice din filozofie, invenţiile
tehnologice (tiparul) şi descoperirile geografice erau şi ele parte dintr-un curent care va modifica
raportul de forţe între creştinism şi stat, creştinism şi filozofie, creştinism şi ştiinţă, şi astfel între viaţa
creştină aşa cum fusese ea pentru secole şi viaţa omului modern.

Căderea „vechiului regim” – chiar şi numai pentru un moment şi nu în toate statele – a pus capăt
simbiozei dintre biserică şi puterea politică, iar răspândirea culturii raţionaliste şi ştiinţifice a contribuit la
prezentarea creştinismului ca fiind una dintre multiplele forme de a trăi şi fiind una dintre concepţile
despre lume, alături de tradiţiile culturale şi religioase de pe celelalte continente.

Revoluţia franceză (1789) a adus cu sine urmări foarte grave pentru creştinism, mai ales pentru Biserica
Catolică, căreia i-au fost închise seminariile şi institutele de formare a preoţilor, conventele şi
mănăstirile, i-au fost risipiţi călugării şi călugăriţele (cei care au mai scăpat cu viaţă, deoarece mulţi au
fost ghilotinaţi), i-au fost confiscate proprietăţile materiale, i-au fost retrase şi negate privilegiile şi, cel
mai grav, ea a dus la „laicizarea” (descreştinarea) ideilor şi moravurilor.

Confiscarea imenselor poprietăţi ale bisericii de către statul francez nu este însă o premieră în istoria
Europei, Anglia procedând la o măsură similară cu secole înaintea Revoluţiei franceze, când Henric al
VIII-lea confiscă proprietăţile funciare ale bisericii catolice pentru a le acorda mai târziu diferiţilor
membrii ai aristocraţiei. Pe de altă parte, decizia de confiscare a proprietăţilor bisericii ţine de procesul
mai larg de prăbuşire treptată a relaţiilor feudale pe continent şi ridicarea unei societăţii liberale,
burgheze, şi el s-a produs inclusiv în România, ceva mai târziu, când Domnul ţării, Alexandru Ioan Cuza, a
confiscat în 1863 imensele proprietăţi ale Bisericii ortodoxe, care la acel moment reprezentau un sfert
din întreaga suprafaţă a ţării, Biserica ortodoxă română fiind pe atunci cel mai mare exploatator şi
latifundiar al României.[9] Dovadă că confiscarea imenselor proprietăţi ale bisericii creştine ţine de
procesul mai larg al destrămării relaţiilor feudale, de servitute, este şi faptul că secularizarea făcută de
"Domnul Unirii" a fost precedată cu puţin timp de abolirea sclaviei în cele două principate române
(Moldova (1844) şi Ţara Românescă (1847)), fapt ce a dus şi la eliberarea sclavilor deţinuţi şi exploataţi
de biserică ("robii ţigani", sau "robii mânăstireşti" - existau sate întregi de robi pe întinsele proprietăţi
ale bisericii). Pierderea puterii economice şi astfel a influenţei politice de către Biserica creştină a
provocat drept contra-reacţie o intensă mişcare de reînnoire, caracterizată de multe ordine şi institute
religioase, active mai ales în câmp social (sf. Ioan Bosco, sf. Iosif Cotolengo, Monsenior Vladimir Ghika
ş.a.), alături de acestea s-au înregistrat şi o mare dezvoltare a unor noi forme de devoţiune religioasă
(ex. Cultul Preasfintei Inimi a lui Isus).

În sânul protestantismului, în sec. al XVII-XIX-lea s-au înregistrat diverse mişcări de reînnoire sau de
„trezire” creştinescă. În 1600 baptismul - a refuzat să mai boteze pruncii, în favoarea unei credinţe rod al
alegerii personale -, şi pietismul - creştinul ca „om nou” şi creştinismul ca „viaţa cea nouă”.
În 1700, metodismul - marea mişcare de evanghelizare populară cu accentuarea puternică a sfinţirii
personale şi a formării laicilor (mirenilor).

Alte denumiri, precum cea adventistă, au reluat motivele milenariste prezente în creştinismul primar,
insistând asupra importanţei celei de-a doua veniri a lui Cristos, sau a „reîntoarcerii/revenirii” sale.

În alte formaţiuni religioase, cum ar fi de ex. cea a mormonilor, (apărută în prima jumătate a sec. al XIX-
lea, în Statele Unite ale Americii), elementele creştine coexistă cu altele provenite (luate) din alte
„revelaţii” decât cea biblică.

În fine, Martorii lui Iehova (apăruţi în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, tot în Statele Unite ale Americii),
insistă asupra întregului conţinut al Bibliei ca fiind singura autoritate în materie de credinţă; consideră
predicarea evangheliei esenţială pentru fiecare creştin; manifestă puternice componente apocaliptice.

În sânul catolicismului roman a apărut o nouă confesiune: Vechii Catolici (Uniunea Catolicilor de la
Utrecht), care refuză dogma infalibilităţii papei, definită la Conciliul Vatican I în 1870.

În timp ce pretutindeni în jur se înmulţesc semnalele de reînnoire („trezire creştinească”) spiritul

reînnoirii începe să mişte şi confesiunile tradiţionale: mişcarea biblică, reînnoirea liturgică, atenţia faţă
de problemele sociale etc.

În sec. al XIX-lea creştinismul a trebuit să se confrunte şi cu nenumărate doctrine politice precum

liberalismul şi socialismul (care se afirmau din ce în ce mai intens) însoţite în diferite feluri de cultura
pozitivismului, laicismului şi chiar cea atee.

În această epocă creştinismul s-a răspândit mult în ţările extra-europene, mai ales în Africa şi Asia, dar
nici aici n-a scăpat de legăturile şi de condiţionările de tip politic, încrucişându-se strict cu colonialismul
statelor europene.