A cazut o frunza-n calea ta

A cazut o frunza-n calea ta

Ratacind pe-a vantului aripa.
Ai zarit-o si-n aceeasi clipa
Ai strivit-o calcand peste ea.
N-avea grai sa strige in urma ta,
Nici puteri sa spuna cat o doare
Si-a ramas pierduta in carare,
Ploi si vanturi trecut-au peste ea.
Statea lipita de pamant si se intreba
Ce ar face daca vantul ar lua-o
Si-o clipa in palma ta ar aseza-o
Dar a ramas acolo undeva.
A cazut o frunza-n calea ta
Si cine stie cate or sa mai cada
Dar n-ai sa stii nicicand
Si nu-ti va da prin gand
Ca prima frunza ce-a cazut in drumul tau
Am fost eu.
poezie de Ioana Craciunescu
Celei care pleaca
Tu crezi c-a fost iubire-adevarata…
Eu cred c-a fost o scurta nebunie…
Dar ce anume-a fost,
Ce-am vrut sa fie
Noi nu vom sti-o poate niciodata…
A fost un vis trait pe-un tarm de mare.
Un cantec trist, adus din alte tari
De niste pasari albe – calatoare
Pe-albastrul razvratit al altor mari
Un cantec trist, adus de marinarii
Sositi din Boston,
Si New York,
Un cantec trist, ce-l canta-ades pescarii
Cand pleaca-n larg si nu se mai intorc.
Si-a fost refrenul unor triolete
Cu care-alt’data un poet din Nord,
Pe marginile albului fiord,
Cersea iubirea blondelor cochete…
A fost un vis,
Un vers,
O melodie,
Ce n-am cantat-o, poate, niciodata…
………………….
Tu crezi c-a fost iubire-adevarata?…
Eu cred c-a fost o scurta nebunie!
poezie de Ion Minulescu
Am gresit
Am gresit c-am incercat sa te visez
Si chiar ma-ntreb de ce te mai pastrez
In gandul meu?… In fiecare noapte
Ti-aud ecoul in ascunse soapte
Te pot ierta, dar nu pot in uitare
Sa te ascund… durerea-i mult prea mare!
Si ma tot pierd in somnul ce ma iarta
Ca bantui peste tot cu a mea soarta…
Chiar am gresit ca n-am dorit sa pleci?
Ma urmaresc secundele prea reci
In care asteptam zambetul tau
Ca pe-o lumina a sufletului meu.
Si-am asteptat, dar n-am gasit in vis
Nimic din ceea ce tu mi-ai promis…
Poate gresesc ca-ti dau iertarea mea,
Nici nu prea cred ca-ti pas-acum de ea
Ma-ntreb si-acum de ce te mai pastrez
In gandul meu si inca te visez…
Greseala mea a fost ca te-am crezut
Si poate de aceea te-am pierdut…
Cand fericirea ta va fi deplina
Iti voi trimite o raza de lumina
Te va-mbraca-n albastru infinit
Iar eu ma voi ierta ca te-am iubit…
poezie de Mariana Eftimie Kabbout
Nu-mi lua iubirea
De ce plang, Doamne? Ca am sufletul plin
De dragoste, de dor si de credinta?
Cum as putea eu, Doamne, sa spun ca e un chin
Sa simt tot ce mi-ai dat? Iti port recunostinta!
Mi-ai dat iubire si speranta in destin,
Mi-ai dat credinta pentru-o-ntreaga viata.
Cum as putea sa plang ca am sufletul plin?
Cad in genunchi plecandu-mi a mea fata.
Si-Ti multumesc, Doamne si Te implor acum,
Sa nu imi iei nimic din tot ce Tu mi-ai dat
Si chiar dac-am sa plang in lungul vietii drum,
Sa nu-mi consideri plansul ca pe un greu pacat.
Si-Ti multumesc pentru ca, Tu, imi esti
Tot sprijinul, tot reazemul din viata;
De rele, Doamne, Te rog sa ma feresti
Si da-mi iubire, si da-mi, Te rog, speranta.
Iubire pentru oameni, speranta-n vesnicie,
Da-mi linistea de care am nevoie,
Fereste-ma, Doamne, de ispita si prostie
Si lasa-ma sa cred, Te rog, Doamne, da-mi voie.
Sa sper si sa cred in dragostea si-n mila Ta,
Sa simt ca nu e vis speranta pe pamant
Si ia-mi, Te rog, viata si fa ce vrei cu ea,
Dar nu-mi lua iubirea, e tot ce am mai sfant.
poezie de Valeria Pintea
Amintire
Cand zarva zilei se preface-n soapte,
Si-n pietele, de liniste-acum pline,
Si-asterne umbra stravezia noapte,
Iar somnul cu rasplata trudei vine,
Atunci incepe truda mea si chinul,
Si ceasurile picura-n tacere:
In nemiscarea noptii simt veninul
Mustrarilor arzand pan’ la durere.
In cugetul meu trist, noian de vise,
Sfasietoare ganduri s-au ivit.
Iar amintirea iese din abise
Rostogolindu-si ghemul nesfarsit.
Si recitindu-mi viata mea in sila
Blestem si ma cutremur, plang amar,
Dar randurile triste de pe fila
Rasar prin panza lacrimilor iar.
poezie de Puskin

Şi dacă-un dor…

Şi dacă-un dor mai simt în piept

Când se iveşte luna,
E ca să nu te mai aştept
Şi azi ca-ntotdeauna.

Şi mângâieri de mai pot fi

Unei vieţi de jale,
Ar fi de-a nu te întâlni
Nicicând în a mea cale.

Iar fericită de eram

Să fiu în astă lume,
Pe tine nu te cunoşteam
Nici îţi ştiam de nume.

Esenta

Ma arde pielea de prea mult dor,

Atingerea ta m-a infierat pentru vecie
Caci prea fierbinte mana ai avut
Cand mangaierea ta mi-ai dat-o mie.
Am cicatrice pe toata pielea,
Pe peste tot pe unde m-ai atins,
Si nici zapada muntilor de la apus,
Nu m-a racorit de atata dor de tine.
Cu buzele cand m-ai atins,
M-ai ars pana la os, si atunci am plans.
Si poate n-ai stiut de unde vine,
Lacrima pe care ai vazut-o
Atunci, odata intr-un colt de ochi.
Ciudata e iubirea mea cu tine,
Si chiar si cand minciuna e un gaj
Surad cu fals desi stiu ca nu fac bine
Si plang desi ma chinui tot pe mine.

Adrian Paunescu – la adio tu

1.Se afla litere si farduri

Si niste munti sunt intre noi
Dosare-nchise, triste garduri
Si nici n-o sa mai vina apoi.
In pragul iernii absolute
Saruta-mi tampla alba, hai
Si-apoi scufunda-te si du-te
In orizontul altui grai.

R: Nici nu pot nimic sa-ti spun

Pe curand sau ramas bun
Aparu, numai nu, 
La adio tu.

2.De ce sa-ti spun la revedere

N-as mai avea nici un motiv
"Adio" drepturile-si cere
Ca te-am pierdut definitiv.
Si de la mine pana la tine 
Cuvantul insusi va-ngheta
Nici sa te strig nu stiu prea bine
Iubita mea, pierduta mea.

3.Cand te-am vazut ultima oara

Stiai si tu, plangeai si tu
Si-ai plecat cu tot cu gara
Nici tren nu mai exista, nu.
Eu m-am intors inca o data
Voiam sa vin pe urma ta
Dar unde-i linia ferata
Parca a luat-o cineva.
4.Eu ti-as mai spune amanunte
Destinul de-as putea sa-l schimb
Iubita mea de peste munte
Iubita mea de peste timp.
Pe cea de-atunci n-o voi gasi-o
Si eu acela am murit
Sub cinic nuclear adio 
Noi bietul cuplu parjolït.

Ochi albastri 

Ochi albaştri, lacrimi sure,

Zâmbet aspru, vorbe dure,
Un surâs poetic şi placid
Pe-al tău chip plăcut şi candid...

Şi-o umbră de candoare

Se prelinge pe-a ta inimă străină
Şi-acea pată de culoare
-I mai aprinsă decât luna plină!

In ochii tai albastrii

În ochii tăi albaştri mă oglindeam senin
Găseam în ei iubirea şi-a vieţii mele plin
Tu plină de candoare, când te priveam tăcut
Simteam fiori în suflet şi-aşa a început.

Când tu-mi erai în preajmă nici soarele pe cer

Nici marea cea albastră, nici răutăciosul ger
Nici ploaia în şiroaie, nici de pe cer vreo stea
Nimic in loc de tine, nimic nu ma-mplinea.

Erai o frunză-n ram, eu jucăuşul vânt

Erai un strop de apă, cum eu oceanul sunt
Erai fir de lumină, eu negrul, nebulosul
În tine erau toate şi mintea şi frumosul.
Erai lumina vie ce floarea înconjoara
Erai un râu de munte ce pietrele coboara
Erai fântâna cu apă limpede şi clară
Sunet erai pe strune iar eu eram vioară.

Erai de floare mugur, de iarnă fulg de nea,

Din cer mănunchi de stele, din soare raza sa
Din ziua ce se naşte tu imi erai zorii
Erai zglobie apă iar eu doar roata morii.

Erai, şi, Doamne, toate credeam că-s pentru mine,

Dar ai plecat în urmă lăsând numai ruine
Că tot ce-n tine pusese Preaînaltul
Erau la tine-n suflet, păstrate pentru altul.

rancesco Petrarca
Amor m-a pus ca tinta de mult sagetii sale

Amor m-a pus ca tinta de mult sagetii sale;

Si-s ca zapada-n soare; ca ceara-n foc; si sunt
Ca norul care fuge pe cer batut de vânt...
Si în zadar, Madona, cer sprijin milei tale.

Din ochii-ti lovitura porni ucigatoare,

Ca nu mi-i leac nici timpul, nici solitarul loc;
Si numai de la tine purced vânt, soare, foc,
Cari m-au adus în asta nefericita stare.

Obrazul tau mi-i soare; gândirile-s sageata;

Dorinta - foc. Cu astfel de arme-Amor e gata
Sa-mi ia vederea, sa ma aprinda si strapunga.

Iar îngerescul cântec si dulcile-ti cuvinte

Cu gingasul lor suflu, care m-au scos din minte,
Sunt vântul fara mila ce viata mi-o alunga.
In ochii tai vad marea,
In suflet e tradarea,
Stelele’mi zambesc,
Si’mi spun ca te iubesc.
Dar ce folos sa plang
Cand al tau suflet e de gheata,
Si amintiri se sting 
Intr’un nor de ceata.
Vantul bate lin,
Luna imi sopteste:
„Te’a parasit, 
Pe alta el iubeste”.
Si’n ochii tai vad marea,
Dar e intunecata,
Trista privesc iubirea
In valuri sfarmata.

Doi ochi albastri

Tîrziu în noapte m-am trezit
Sperînd să văd un chip iubit
Şi două flori de albăstrele
Răsar in gindurile mele

Doi ochi albastri in pustiu

Răsar, si parcă nu-I mai stiu
Şi-mi pare-un vis un vis pierdut
Ce nici măcar nu a-nceput.

Doi ochi în gîndurile mele 

Răsar, in noptile cu stele
Şi-mi par acum lipsiti de viată
Şi-s mult prea reci si mă îngheată

Şi nu mai vreau să stiu de ei

Îi văd sint stinsi si mult prea grei,
Ca plumbul, care mă apasă
Ca o povară care nu te lasă

Şi-i văd acum se pierd in zare

Privirea lor nu mă mai doare
Zîmbesc caci caut in zadar
Doi ochi cu zîmbetul amar!