Bogatul nemilostiv si saracul Lazar- Predica la duminica a XXII-a dupa Rusalii

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.

Binecuvantati si dreptmaritori crestini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru
Iisus Hristos,

Dupa cuviinta sfanta, cuvantul cel dintai e al dumnezeiestii Evanghelii; iar noua se cuvine doar
cuvant din cuvantul lui Dumnezeu. Zis-a Domnul pilda aceasta:

“Era un om bogat care se imbraca in porfira si in vison, veselindu-se in toate zilele in chip
stralucit. Iar un sarac, anume Lazar, zacea inaintea portii lui, plin de bube, poftind sa se sature
din cele ce cadeau de la masa bogatului, iar cainii venind ii lingeau bubele lui. Si a murit saracul; a
fost dus de catre ingeri in sanul lui Avraam. Şi a murit si bogatul si a fost inmormantat. Şi in iad,
ridicandu-si ochii, fiind in chinuri, el a vazut de departe pe Avraam si pe Lazar in sanul lui. Şi
strigand a zis: Parinte Avraame, fie-ti mila de mine si trimite pe Lazar sa-si ude varful degetului
in apa si sa-mi racoreasca limba, caci rau ma chinuiesc in aceasta vapaie! Dar Avraam a zis: Fiule,
ti-adu aminte: Ai primit cele bune ale tale in viata ta, iar Lazar pe cele rele. Acum aici el se
mangaie, iara tu te chinuiesti. Iar peste toate acestea, intre noi si voi s-a intarit prapastie
adanca, incat cei care voiesc sa treaca de aici la voi, sa nu poata, nici cei de acolo sa treaca la
noi. Iar el a mai zis: Rogu-te, dar, parinte, sa-l trimiti in casa tatalui meu, caci am cinci frati, sa
le spuna si lor acestea, ca sa nu vina si ei in acest loc de chin. I-a zis Avraam: Au pe Moise si pe
prooroci; sa asculte de ei. El a zis: Nu, parinte Avraame, ci, daca cineva dintre morti se va duce
la ei, se vor pocai. Si i-a zis Avraam: Daca nu asculta de Moise si de prooroci, nu vor crede nici
daca ar invia cineva din morti” (Luca 16, 19-31).

Iubitilor, parabola aceasta o ascultam in fiecare an; o stiu mai toti cei care cerceteaza
dumnezeiasca biserica. in calendar citim despre Bogatul nemilostiv si saracul Lazar. Şi ne rugam
ca in fiecare an sa ne lumineze Dumnezeu pentru ca si alte, ganduri si cuvinte, mai noi si mai
adanci, poate, sa ne invredniceasca sa va impartasim.

Prima parte a parabolei zugraveste o imagine a lumii de aici – de atunci si de astazi, caci de la
cadere mereu sunt si bogati, si saraci; si bogati care uita de saraci, si saraci care uita de
Dumnezeu; dar, din fericire, si bogati care nu uita de saraci. in parabola de fata, iata, un om
bogat – in intelesul acestei lumi, sarmanul de el –, imbracat in purpura si in vison, stofe scumpe
din vremea aceea. Şi odata cu acestea, mesele lui atat de incarcate. Tragic era insa ca in mijlocul
atator belsuguri de hrana, nu lua aminte ca la poarta lui (in acele locuri unde este caldura mare,
si vara si iarna) zacea tot timpul un sarac, anume Lazar; care, vai lui, nici adapost nu avea.

Mantuitorul infatiseaza aceste doua lumi: a bogatului, cu oaspetii lui, cu fratii lui, probabil, si
cealalta, a lui Lazar. Si, semnificativ, bogatului nu-i spune numele. Numele intotdeauna dezvaluie
persoana, firea, avutul tau launtric. Ganditi-va: cand ingerul vesteste intruparea si nasterea

1
Fiului lui Dumnezeu, cum ii spune Maicii Domnului? “ii vei pune numele Iisus”, si talcuieste:
“pentru ca Acesta va mantui pe poporul Sau de pacate”. Deci Iisus inseamna mantuitor. Numele
descopera ceea ce esti, ceea ce esti chemat sa fii. Cel bogat, sarmanul, nu are nume in
Evanghelie. O, Doamne, te ingrozesti! inseamna ca exista nume care se identifica doar cu obsesia
mancarii si a bauturii.

Dar sarmanul de la poarta, lepadat, dispretuit, are nume. Cu inteles ne spune dumnezeiasca
Evanghelie, pentru ca numele este Lazar, care inseamna in limba ebraica Dumnezeu ajuta (El
Azar). Deci il dezvaluia pe el in taina firii lui, a sufletului, a constiintei lui. Constiinta lui se
identifica, era una cu numele lui, pentru ca el credea ca Dumnezeu il ajuta; si simtea aceasta, in
saracia lui. Aici e una dintre taine. El se afla intr-o asemenea saracie incat s-ar fi multumit doar
cu firmiturile care cadeau de la masa bogatului; si nici pe acelea nu le avea. in schimb, aveau mila
de el cainii. De buna seama, cainii erau hraniti de-a binelea, pentru ca il pazeau pe bogat. Dar nu
ajungeau firmiturile la el; doar mangaierea cainilor, care se dovedeau mai milostivi decat omul. El
insa nu blestema; nu-l blestema nici pe bogat, nu-si blestema nici “destinul”, cu atat mai mult nu-
L blestema pe Dumnezeu. Nu e usor sa te afli sarac, sa vezi pe cineva imbuibat si intolit
imparateste, iar tu nici de firmituri sa nu ai parte de la masa lui; sa te afli in zdrente, vara si
iarna, zi si noapte, sa stai acolo, ca-n gunoi; si in dispretul lumii sa te rogi, sa-I multumesti lui
Dumnezeu; si starea aceasta sa o primesti drept mangaiere. Cum zic Parintii: “Facutu-s-a tie
ocara celorlalti drept cinste”. Aici sunt stari de limita, de hotar. Cine poate sa ajunga acolo nu e
departe de imparatia lui Dumnezeu.

Si Lazar n-a fost departe de imparatia lui Dumnezeu. Scriptura spune ca, adormind Lazar, a fost
luat de ingeri si dus in sanul lui Avraam. A murit si bogatul, dar despre el se spune doar atat: “...a
fost ingropat”. Iata ca mai inconjurata de slava e savarsirea din viata a lui Lazar, a celui care a
simtit de-a lungul suferintei lui ajutorul, mila lui Dumnezeu! Doamne, sa incerci in adancul tau
mila lui Dumnezeu, in saracie! Dar oare sfintii cand erau chinuiti de pagani, inspaimantator – cu
fiare inrosite si cangi sfasiindu-le trupul, sau aruncati ei insisi in foc – cum preamareau pe
Dumnezeu? Ce se petrecea cu ei? Era mai mult chiar decat suferinta lui Lazar. Cu certitudine ca,
din adanc, din ultima adancime, din locul de talc al sufletului cu Dumnezeu, iradia puterea,
ajutorul (Domnul ajuta – era numele lui), mila, lumina divina care este mai presus decat toate
bogatiile lumii.

Pentru ca bogatiile lumii te hranesc si au rostul lor, dar nu-ti dau vesnicia. Tu le poti insa
transforma. Aici este taina: poti transforma bunatatile lumii in cai spre vesnicie. Tot ce este
zidit, creat, nu e vesnic, e trecator. Au sesizat inteleptii: o bucata de paine este materie; daca
ma indop cu ea, si vad in ea viata mea, totul, atunci eu traiesc in materie, in ce este muritor. Dar
cand bucata de paine o dau celui flamand, atunci calea painii mele spre cel flamand este calea
spre imparatia lui Dumnezeu. Ea devine atunci cale a vesniciei. Lazar, cu certitudine, prin
increderea pe care o avea in Dumnezeu purta in el arvuna vesniciei. Scriptura este simpla, dar de
o simplitate dumnezeiasca. Numele lui descoperea viata lui.

2
Iata bunaoara cum talcuieste Sfantul Grigorie Teologul despre sora lui, Gorgonia: “Sunt convins
ca tu esti acum intr-o stare mult mai buna decat starea vazuta in care erai mai inainte”. Parca ar
fi spus: Lazare, starea in care te afli acum, e neinchipuit, negrait mai luminoasa si mai buna decat
starea in care te aflai cand traiai la poarta bogatului. Si adauga Sfantul Grigorie despre sora lui:
“Tu asculti glasul celor care se veselesc, tu vezi bucuria ingerilor, odihna cereasca, slava
dumnezeiasca si, mai mult decat toate, stralucirea celei mai curate, celei mai perfecte lumini, in
care se scalda Preasfanta Treime, ce nu se mai rapeste spiritului. Caci acesta nemaifiind legat si
rapit de simturi, poate privi si pricepe cu totul Treimea Cea care patrunde sufletele noastre si
Soarele Dumnezeirii”.

Sfantul Grigorie vorbea, dezvaluind o asemenea taina, dupa intruparea Fiului lui Dumnezeu, Care
ne-a revelat Treimea, plinatatea descoperirii. Mantuitorul spune doar atat: ca a mers Lazar in
sanul lui Avraam si bogatul a fost ingropat. Aceasta este prima parte a Evangheliei: imaginea
lumii de aici. Dar, deodata, Mantuitorul ne dezvaluie chipul, lumea, imaginea de dincolo de tarmul
acesta; cheama privirea noastra de acum pe tarmul vesniciei. Deci fostul bogat, sarmanul (si noi
putem sa fim in starea lui), aflandu-se singur si in chinuri – pe care Mantuitorul le numeste focul
nestins, intunericul cel mai dinafara, plansul si scrasnirea dintilor, vierme neadormit (toate
imagini ale lumii de dincolo, ale suferintei, ale Gheenei) – spune ca vede departe , in sanul lui
Avraam, pe Lazar.

Dar ce inseamna “in sanul lui Avraam”? Sfantul evanghelist Luca, din a carui Evanghelie face
parte parabola, scrie genealogia Mantuitorului pana la Adam, Evanghelia sa adresandu-se
neamurilor, in timp ce Sfantul apostol si evanghelist Matei, a carui Evanghelie se adresa
poporului evreu, are genealogia pana la Avraam, precum citim: “Cartea neamului lui Iisus Hristos,
fiul lui David, fiul lui Avraam. Si Avraam a nascut pe Isaac; Isaac a nascut pe Iacov; Iacov a
nascut pe Iuda si pe fratii lui...” (Matei 1, 1-2). Obsevati, sanul lui Avraam este sanul neamurilor
din care insusi Mantuitorul Şi-a tras trupul Sau; iar Lazar era cu intreaga aceasta lume in sanul
lui Avraam; cu toti descendentii de la Avraam pana la Hristos si, inca mai adanc, cu toti cei pe
care ii istoriseste Sfantul Luca. Deci aceasta inseamna sanul lui Avraam: sanul din care insusi
Fiul lui Dumnezeu S-a intrupat; pentru ca Maica Domnului, ea insasi era din aceasta semintie.

Si atunci, deodata se dezvaluie doua lumi. E imaginea aceasta atat de bogata, a sanului lui
Avraam, a tuturor neamurilor, a celor care pregateau intruparea Fiului lui Dumnezeu. Or Lazar se
afla in mijlocul ei, el care a invocat: Doamne, ajuta-mi! Cu aceasta constiinta a ajuns in sanul lui
Avraam; nu a ramas singur. in timp ce, in aceasta lume, la poarta bogatului, doar cainii il
mangaiau, dincolo are parte de bogatia tuturor neamurilor lui Hristos, rudenia lui Hristos.
Doamne, ce dezvaluire, ce adanc de taina si de frumusete descopera Evanghelia!

Luati aminte, cand ii vede pe Avraam, pe Lazar si pe toti inaintasii, sarmanul bogat cheama:
“Parinte Avraame!...”. Ce taina ni se descopera aici? Ca plecand peste tarmul acesta,

3
nemuritorului din tine i se deschid orizonturi mult mai adanci decat cele pe care le ai, de buna
seama, aici. Daca aici te-ai si inmormantat, in mancare si in bautura, toata viata, care este
orizontul tau atunci? Sau sa luam lumea afacerilor – daca ramai numai in ea, daca nu preschimbi
afacerile tale in tot atatea cai catre Dumnezeu si catre semenul tau, atunci esti ingropat; esti
ingropat de viu. Pe cata vreme sufletul – si al celui sarac, si al celui bogat – este dumnezeiesc,
nemuritor si, nemuritor fiind, i se deschid orizonturi negrait mai largi.

Vedeti, Mantuitorul ne spune despre fostul bogat, ca el vedea. Era in vapaie, dar vedea departe
pe Avraam, pe Lazar. Sfantul Ioan Gura de Aur talcuieste: adancul din noi, sufletul nostru, fiinta
noastra launtrica, ea nu-si pierde simturile, intelegerea; dimpotriva, granitele, hotarele mintii,
ale cunoasterii si ale inimii, ale iubirii, se deschid mereu, se deplaseaza in nemarginire. Pentru ca
asa a fost creat omul, dupa chipul lui Dumnezeu si in perspectiva infinitei asemanari cu El. Atunci
– zice Ioan Gura de Aur – deodata, tu,cu sufletul tau, si vezi, si auzi, iar picioarele tale se misca,
si in toate partile ti se deschid caile vietii si-ti aduci aminte, mai ales, de tot trecutul tau.

Iubitilor, va spuneam ca nu numai Sfintii Parinti, nu numai revelatia dumnezeiasca, ci si oamenii

care cauta afla (a zis Mantuitorul: “Cautati si veti afla!”). O doamna doctor din Elvetia , femeie
credincioasa, s-a ocupat de-a lungul anilor de cei readusi la viata din moartea clinica. Din
marturiile facute de acesti oameni ea a facut urmatoarea sesizare adanca: o asemenea persoana,
care a murit clinic (nu si fiziologic, deci a fost la hotar), este intampinata de o lumina negraita,
iar cei care vad lumina aceea nu mai vor sa se intoarca la viata (si parintele Nicolae Bordasiu si-a
istorisit, in acest sens, propria experienta). Si auziti, mai ales acest cuvant: “in aceasta lumina
traita, traieste omul pentru prima oara ceea ce ar fi putut anume sa fie”. Adica iti vezi taina
sufletului, fiinta ta cea mai adanca, proiectul tau, structura.

La temelia fiintei oricarui om si a oricarei existente sta proiectul , iubitilor, aceasta este marea
descoperire a stiintei, care vine in intampinarea dumnezeiestii revelatii. Caci, intai Scriptura a
spus:“Sa facem om dupa chipul...”; chipul este proiectul, iar asemanarea este neincetata
desavarsire a proiectului in infinitul asemanarii cu Dumnezeu. Or ce spune aceasta descoperire?
in lumina care ii intampina pe cei care cad, in urma unui accident, in asa-numita moarte clinica,
deodata ei isi vad adancul, structura, proiectul. Iar in proiect se descopera ceea ce esti si ceea
ce trebuie sa fii.

La acel dar, la acea structura, la acel plan dumnezeiesc care este in tine, mereu sa fii atent si
asa sa te implinesti, cum se implineste o catedrala din proiectul care a fost odraslit pentru ea.
Marturiseste doamna Elisabeth Kübler Ross ca cei care au fost adusi din aceasta moarte clinica
vad lumina, si-si vad intreg trecutul lor, tot ceea ce trebuia sa faca si n-au facut.

Ei bine, din aceasta perspectiva il vedem acum pe cel bogat, si prin el ne intelegem pe noi si
intelegem ce inseamna lumea de dincolo, cum se dezvaluie taina sufletului din plansul, din suspinul
lui: Avraame, Avraame, eu ma aflu in chin, in vapaie! Lasa-l pe Lazar, care e in sanul tau, sa-si

4
inmoaie degetul in apa, sa ma racoreasca. Rau ma chinuiesc in vapaia aceasta. Iata, deci, intreaga
viziune pe care o are, si strigatul lui catre Lazar, pe care il dispretuise. O, Doamne, sa ne gandim
fara preget: in imprejurarile noastre, daca vreun nefericit striga la noi dupa ajutor si nu luam
aminte la strigatul lui, nu cumva tocmai la acesta sa ne vedem nevoiti sa apelam, cand vom fi pe
celalalt taram, precum bogatul la Lazar, pe care l-a dispretuit.

Si atunci, raspunsul lui Avraam: “Fiule, cata vreme ai trait tu aici, ai avut cele bune (cat vor fi
fost ele de bune daca l-au dus la foc?), iar Lazar cele rele (cat vor fi fost ele de rele daca l-au
dus in sanul lui Avraam?). Acum tu te chinui, iar el se mangaie.”

ingaduiti sa relatez experienta unui crestin din Moldova, care aduna oile satului. Acest taran –
Neculai il chema – in fiecare primavara aduna oile satului, facea stana si incheia contract. Se
invoia la primarie si peste ceea ce cerea – un banut, faina de papusoi (malai) si celelalte – mai
adauga si doua mielusele. Totdeauna in contractul lui figurau si doua mielusele. Toamna, cand
intorcea el oile din nou pe la casele oamenilor, la gospodarii, i se dadeau cele doua mielusele. Iar
el, sarmanul, le dadea, la randul lui, de pomana. Dar de ce doua mielusele, va veti intreba? Un
nepot de-al lui, cand se afla mos Neculai la hotarul de trecere in lumea de dincolo, l-a intrebat ce
era cu cele doua mielusele si de ce numai doua, negresit. Atunci, mos Neculai i-a spus taina: tatal
lui fusese argat la un boier, si boierul, zgarcit foc (foc – adica vrednic si el de vapaie, sarmanul),
si-a calcat pe inima si, la nunta lui Neculai, i-a dat in dar o mielusea. A murit boierul, iar tatal lui
mos Neculai, care-i fusese argat, l-a vazut ca intr-un fel de aratare pe boier, cum, asemenea
bogatasului, ardea in flacari. Dar in chinul lui, din cand in cand, vedea mieluseaua pe care o
daduse cadou la nunta. Şi mieluseaua aceea se ducea la un iezer departe, intra in iezer, se imbiba
de apa, venea deasupra lui si se scutura; si-l racorea biata mielusea. Apoi iar pleca pana la iezerul
de departe, din nou venea, se scutura si-l racorea. Atunci, iata ce-a zis tatal lui Neculai: daca
boierul ar fi dat nu una, ci doua mielusele, atunci ele ar fi facut cu schimbul: cand era una sa-l
racoreasca, cealalta s-ar fi pregatit la iezer sa faca la randul ei lucrul acesta. De aceea mos
Neculai, cu intelepciune, daruia totdeauna doua mielusele.

Iubitilor, atunci a mai adaugat Avraam: “Fiule, prapastie adanca e intre noi si voi, incat daca ar
dori cineva sa treaca dintr-o parte in alta, nu poate”. Care-i prapastia aceasta? O talcuiesc
dumnezeiestii Parinti, indeosebi Sfantul Maxim Marturisitorul: este prapastia sapata adanc de
egoismul meu, de adorarea mea de sine si de adorarea bunatatilor trecatoare, pamantesti, care
devin mormantul meu daca nu fac din ele cale spre vesnicie. Caci nu era atat prapastia intre
nefericitul bogat si Lazar din sanul lui Avraam, cat prapastia intre noi si Dumnezeu; prin
neiubire, prin inchiderea in sine ca intr-un mormant. O marturisesc Parintii si o repetam mereu:
pacatosul nu cade din bratele lui Dumnezeu, dar se inchide in sine ca intr-o groapa. Aceasta este
prapastia, pe care numai iubirea si lumina divina o pot surpa. Acestea doua pot surpa prapastiile.

Si se infiripa un alt dialog acum: “Rogu-te, dar, parinte, sa-l trimiti in casa tatalui meu, caci am
cinci frati, sa le spuna si lor acestea, ca sa nu vina si ei in acest loc de chin.” Stim raspunsul lui

5
Avraam: “Au pe Moise si pe prooroci”. Dar avem aici inca o predica a nefericitului bogat: el
descrie nu numai starea de dincolo, ci el isi arunca privirile si dincoace, spre lumea noastra;
incat, deodata, Evanghelia iti deschide aripile spre lumea de dincolo si spre lumea de aici.
Nefericitul bogat privea de dincolo aici, la fratii lui, la noi; pentru ca sa ne cheme si pe noi sa ne
intindem aripile, sa privim de aici dincolo, in lumea lui si in lumea lui Lazar, in lumea sfintilor. El
se gandeste la fratii lui, poate la fratii alaturi de care petrecuse in ospete, temandu-se “sa nu
vina si ei in acest loc de chin”. El negresit ii vedea cum petreceau in stricaciuni, in adorarea de
sine, in inchiderea lor ca intr-un mormant. Se gandeste cu dragoste la ei, deci se trezeste mila
intr-insul si aproape ca se roaga lui Avraam pentru ei.

Sa retinem cele doua orizonturi: nefericitul privea la noi ca noi sa putem privi la el. Daca el,
bogatul, se gandea la fratii lui, intelegem oare cum se gandesc sfintii la noi? Ce inseamna toate
acatistele, bunaoara, prin care ii invocam pe toti sfintii, prin care simtim ca cerul este atat de
bogat? Şi sanul lui Avraam – lumea imparatiei lui Dumnezeu, care este, iata, incepand cu Hristos,
Biserica; si, odata cu sfintii, parintii nostri, mosii si stramosii nostri, iubitilor! Deschidem larg
portile mintii si ale inimii, si multi dintre noi simtim cum ne calauzesc acesti inaintasi ai nostri.
Lumea de dincolo nu zace, nu sta in nemiscare, in neatentie. Sa-ti deschizi atunci aripile!… Sunt
doua aripi, iubitilor, cu care omul e inzestrat de Dumnezeu, dupa chipul Sau: lumina si iubirea.
Dumnezeiescul apostol si evanghelist Ioan spune in prima lui epistola: “Dumnezeu este lumina si
nici un intuneric nu este intru El” (I Ioan 1, 5); si “Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 16). Lumina si
iubirea divina sunt aripile cu care Dumnezeu ne-a inzestrat, ca sa privim aici si de aici sa putem
privi dincolo.

Si, Doamne, ce luminos, ce dumnezeiesc este acest cer al credintei, al descoperirilor

dumnezeiesti! – in care nimic nu este blestemat, in care nu esti oprit sa aduni aici bucata de
paine si banul tau muncit cu sudoare; dar sa faci din ele chei ale imparatiei cerurilor si sa
traiesti cu Dumnezeu si cu toti sfintii prin aceasta lumina si iubire dumnezeiasca. Pentru care i-a
spus Avraam nefericitului bogat: “...Nu-i nevoie. Sa asculte de Moise si de prooroci!”. Sa asculte,
da! in esenta invataturilor lui Moise, odata cu cele zece porunci, erau cele doua porunci ale
iubirii, din Vechiul Testament: iubirea de aproapele, pusa la Levitic 19, 18: “Sa iubesti pe
aproapele tau ca insuti pe tine”, si iubirea de Dumnezeu, la Deuteronom 6, 5: “Sa iubesti pe
Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot cugetul tau, cu toata puterea ta, cu tot sufletul
tau”. Deci sa asculte de Moise si de prooroci, caci daca de acestia nu asculta, chiar daca ar invia
cineva din morti, n-ar crede. Si, intr-adevar, cat de slabi suntem noi in credinta! Iata, nu a inviat
Hristos?! Si, din nefericire, atat de mare e numarul celor care nu cred in El. De ce? Hristos a
inviat, dar ca sa crezi in invierea Lui trebuie sa inviezi si tu. De aceea a inviat Hristos, ca sa
inviem si noi. Sa simti invierea inca de aici.

Tragedia necredintei e tragedia mortii. Suntem morti in pacatele noastre. Iar tragedia
nefericirii nu se poate in nici un chip vindeca decat prin inviere; invierea de aici; prin iubire
divina si lumina divina. Sa simtim, iubitilor, acest chip, aceasta zestre, aceasta structura, acest

6
proiect dumnezeiesc in noi, plecand de la adancul din noi, de la chipul lui Dumnezeu din noi, spre
chemarea asemanarii, care e simbioza adanca de har dumnezeiesc, de lumina divina si iubire
divina a sufletului nostru nemuritor.

Ingaduiti marturia unui scriitor, care e marturia fiecaruia dintre noi: “O, permanenta a sufletului
meu, identitate de sine cu sine insusi, din tot timpul si pentru totdeauna!”. Fiecare ganditi-va
acum, si tineri, si batrani. Nu simtim noi, iubitilor, sufletul nostru, identitatea cu noi insine?
Parca ne vedem: copilasi, adolescenti, tineri, maturi, trecuti prin scoli, prin greutatile vremii,
apoi anii: 40, 60, 80… si de atatea ori s-a primenit acest trup, cum spun invatatii; celulele mereu
s-au primenit, iar eu acelasi am ramas. Ei bine, asa cum am lepadat mereu ceea ce e trecator in
mine, dar a ramas substanta sufletului meu pe care o simt de ani de zile aceeasi, tot asa, la acel
moment, la acel prag, eu lepad ultima parte trecatoare a mea, si sufletul meu deodata isi
deschide aripile in lumina si iubire divina . Şi, daca eu m-am impartasit din cuvantul Evangheliei,
care spune: “Cel ce va crede in Mine, de va si muri, viu va fi”, in Hristos eu imi simt viata.
Ganditi-va: vinul de la masa bogatului, de s-ar fi gandit bietul de el, vinul acela, in Hristos, nu
devine sange divin? Sa-l fi transformat el, bietul, daruindu-l. Şi painea s-o fi oferit sarmanilor ca
impartasanie, iar vinul ca sange divin. Iata cum bunurile acestei lumi devin cai ale imparatiei.

Voi toti, cei de fata si de pretutindeni, sunteti ca niste inviati. De aceea, rugati-va si marturisiti
impreuna cu Simeon Noul Teolog, care spune: “O, Doamne, Duhul Tau dumnezeiesc il simt sufland
in mine, salasluindu-Se in mine; luminandu-ma ma umple de stralucire si ma reface intreg. Şi-mi
simt, Doamne, de aici firea mea, casa invechita a mea, o simt innoita, si trupul meu – o minune, o
taina! – devine templu al Tau, al luminii si iubirii. Si o spun aceasta, taina aceasta necunoscuta
celorlalti, necunoscuta celor impatimiti, necunoscuta celor lumesti, necunoscuta iubitorilor de
slava, necunoscuta celor mandri, necunoscuta celor furiosi, necunoscuta celor razbunatori,
necunoscuta iubitorilor de trup, iubitorilor de argint, celor pizmasi, celor barfitori, celor
fatarnici, celor lacomi de mancare, celor ce mananca pe ascuns, betivii si desfranatii, flecarii,
barfitorii, batjocoritorii, nerecunoscatorii de binefacerile primite, graitorii de cuvinte urate,
trandavii, celor care nu se ingrijesc de pocainta, necunoscuta celor ce nu plang, celor nesupusi,
celor ce se impotrivesc si le place cearta de cuvinte, celor vietuitori numai pentru ei,
necunoscuta laudarosilor; dar cunoscuta – aceasta taina, arvuna a invierii – celor care stiu,
Doamne, sa se roage tie, care Te iubesc pe Tine, si prin Tine ii iubesc pe toti ceilalti, si nu
osandesc, si nu judeca, si nu-si intineaza, nu-si otravesc limba si buzele lor cu rautatile si veninul
lumii acesteia. Si prin pocainta ei isi plang pacatele, isi curata inima, se bucura de cuvintele Tale
si ajung de aici la impartasirea de lumina Ta divina”.

Si, plecand de aici, se inalta mereu in lumina cea fara de ani si pururea fiitoare a Ta, Parinte,
Fiule si Duhule Sfinte, cu Maica Ta sfanta, cu Lazar si cu toti sfintii. Amin.

Parintele Constantin Galeriu