Speranta de viata a indragostitului

http://www.flu.ro/articole/Dragoste_si_Sex/Speranta_de_viata_a_indragostitului.html?
utm_source=newsletter&utm_medium=newsletter&utm_campaign=Newsletter-Flu-Noutati-20101123

November 26, 2010

Daily Mail nu e tocmai o publicatie “serioasa”. De data aceasta

insa, o stire mi-a captat atentia. Se pare ca oamenii chiar mor
din dragoste. Este vorba despre “the widowhood effect”, cu
alte cuvinte de suferinta cauzata de moartea celui drag.
Asadar, incep saptamana intr-o nota lugubra.

Cercetatorii de la St. Andrews University au monitorizat 58

000 de cupluri incepand cu anul 1991. Asa au descoperit ca 40% dintre femei si 26% dintre
barbati mor intr-un interval de maxim 3 ani de la decesul sotului. Fenomenul a fost
observat nu numai la varste inaintate, ci si in cazul celor cu varste de 30 sau 40 de ani. Cele
mai multe decese s-au inregistrat la 6 luni de la moartea partenerului, dar au fost si 40 de
cazuri de decese la 10 zile, iar 12 chiar in aceeasi zi. Cauzele au fost diferite: de la cancer si
boli cardiace la accidente si sinucideri. Astfel, statistica demonstreaza ca versul acela – al
Angelei Similea – "sa mori de dragoste ranit/ a" nu e doar o exagerare lirica.

Si asa mi-am amintit de un caz de acum cativa ani. Nu prea a fost mediatizat intrucat
protagonistii nu apartineau "show-bizz"-ului, deci ar fi fost oarecum plictisitor pentru
"regele public". Poetul Stefan Augustin Doinas murea la Fundeni. La cateva ore, sotia sa
alegea sinuciderea, lasand in urma un bilet "Domnul meu si Dumnezeul meu, iarta-ma!
Doinas, dulcele meu, o prea mare iubire ucide". Si asta era tot. Ultimele cuvinte ale lui Irinel
Liciu, pe la jumatatea secolului trecut prima balerina la Opera din Bucuresti. El avea 80 de
ani, ea 74. Au fost inmormantati impreuna, in cimitirul Belu.

Tin minte ca, la vremea respectiva, nu m-a zdruncinat neaparat gestul in sine. Ci varsta
"protagonistei". Cumva lipisem eticheta sinuciderii celor tineri. Probabil asta e mostenirea
tanato-culturala pe care ne-au lasat-o Romeo si Julieta si alte perechi de indragostiti care
s-au imbratisat in moarte. Mereu ii credem in stare de gesturi capitale pe juni. Nu si pe cei
cu parul alb. Acestora le atribuim puterea de a merge mai departe, resemnarea si, nu in
ultimul rand, un sange mai putin navalnic. E adevarat, e posibil sa aiba mai putine portite
de evadare, mai putine modalitati de a-si tine mintea ocupata in asa fel incat sa uite ca
inima e goala, dar ne imaginam cumva ca "vor rezista". Ca au antrenamentul mortii, oricat
de cinic ar suna.

Celelalte cazuri ma intereseaza insa mai mult decat sinuciderile. Cazurile in care corpul se
pleaca infrant, cedeaza in fata durerii. Spre consolarea noastra, exista o pleiada intreaga de
vorbe "nimeni n-a murit din asta", "timpul le vindeca pe toate", "vei trai si vei vedea". Iata
insa ca statistica incepe sa contrazica intelepciunea populara. Iar eu ma intreb prin ce
mistere organele se supun, prin ce mijloace ajung ele sa se opreasca, sa-si inceteze
activitatea prin care ne mentin functionali, cum actioneaza chimia durerii.

Poate ca toate scenele acelea cu domnisoare care lesinau la auzul unei vesti proaste nu erau
tocmai mituri. Desi ni s-a furnizat o explicatie medicala: corsetele mult prea stramte
impiedicau o respiratie normala.
...continuare in pagina 2