Sunteți pe pagina 1din 31

MINISTERUL EDUCAŢIEI, TINERETULUI ŞI SPORTULUI

AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Facultatea de Drept

Cu titlu de manuscris
C.Z.U.: 347. 4

CONSTANTIN CĂRUNTU

MODALITĂŢI DE TRANSMITERE ŞI TRANSFORMARE


A DREPTURILOR ŞI OBLIGAŢIILOR CIVILE: CESIUNEA DE CREANŢĂ ŞI CESIUNEA
DE DATORIE

Specialitatea: 12.00.03 - Drept privat (drept civil)

AUTOREFERAT
al tezei de doctor în drept

CHIŞINĂU, 2007
Teza a fost elaborată în cadrul Departamentului drept al Universităţii Libere Internaţionale din
Moldova

Conducător ştiinţific: Cojocari Eugenia, doctor habilitat în drept,


profesor universitar (Universitatea de Stat din Moldova)

Referenţi oficiali: 1. Botea Gheorghe, doctor în drept, profesor universitar,


Bucureşti, România.
2. Băieşu Aurel, doctor în drept, conferenţiar universitar,
Universitatea de Stat din Moldova.

Susţinerea va avea loc la „_31” martie 2007, ora 10.00 în şedinţa Consiliului ştiinţific
specializat DH 30 12.00.03-02 din cadrul Universităţii de Stat din Moldova (MD-2009, Republica
Moldova, mun. Chişinău, str. G. Iablocikin nr. 2, bl. 1, sala de conferinţe 101).

Teza de doctor şi autoreferatul pot fi consultate pe pagina WEB a C.N.A.A.


(http//www.cnaa.acad.md), la Biblioteca Universităţii de Stat din Moldova şi la Biblioteca Naţională a
Republicii Moldova.

Autoreferatul a fost expediat la „ 27 ”februarie 2006.

Secretar ştiinţific
al consiliului ştiinţific specializat,
Dr. în drept, conf. univ. Băieşu Sergiu

Conducător ştiinţific,
Dr., habilitat, prof., univ. Cojocari Eugenia

Autor Constantin Căruntu

2
I. CARACTERISTICA GENERALĂ A TEZEI

Actualitatea temei investigate. Alegerea temei Modalităţile de transmitere şi transformare a


drepturilor şi obligaţiilor spre cercetare ştiinţifică este dictată de importanţa acestui mecanism pentru
circuitul civil. La momentul actual, raporturile obligaţionale ocupă un loc important în viaţa cotidiană.
Or, majoritatea covârşitoare a acestor raporturi sunt dinamice şi constau în asumarea de drepturi şi
obligaţii. Ca şi orice raport juridic, raportul obligaţional are în structură subiecte, obiect şi conţinut.
Acestea deseori sunt numite raporturi dinamice, ceea ce dă temei afirmaţiei că elementele lor pot
suporta modificări. Astfel, se pot schimba subiectele, obiectul ori se poate transforma întregul raport
juridic. În literatura de specialitate, se utilizează sintagma circulaţie a obligaţiilor, ceea ce
desemnează modificările care intervin în structura obligaţiilor însă care nu produc stingerea, ci doar
modificarea sau transformarea lor.
Creanţa face parte din activul patrimonial al creditorului, iar datoria, din pasivul patrimonial al
debitorului. Dacă patrimoniul unei persoane poate forma obiectul unei transmisiuni universale sau cu
titlu universal, atunci şi elementele sale, creanţe, datorii, alături de drepturile reale, pot constitui
obiectul unei transmisiuni universale sau cu titlu universal. Această transmisiune operează, în cazul
persoanelor fizice, la decesul creditorului sau al debitorului (transmisiune mortis causa), iar în cazul
persoanelor juridice, prin orice modalitate de reorganizare prevăzută de lege: absorbţie, fuziune,
divizare totală sau parţială.
Transmiterea dreptului de creanţă şi a datoriei care alcătuiesc laturile raportului obligaţional,
poate avea loc şi ut singuli, prin acte între vii sau mortis causa. În cazul nostru, interesează
transmiterea prin acte între vii, reglementată expres sau permisă de lege, pentru necesităţi practice. De
exemplu, o persoană, titular al unui drept de creanţă afectat de un termen suspensiv, doreşte
valorificarea acestui drept anterior împlinirii termenului, situaţie în care îl înstrăinează, sau o persoană
doreşte să gratifice pe o alta, caz în care îi va dona dreptul său de creanţă. În aceste cazuri, spunem că
a avut loc o transmisiune de creanţă.
De asemenea, şi debitorul ar putea fi interesat de transmiterea datoriei către o altă persoană. În
dreptul civil al României, este reglementată expres, prin acte între vii, numai transmiterea creanţei.
Transmiterea datoriei însă, nefiind reglementată, poate avea loc prin alte mijloace juridice.
Este de apreciat faptul că transmiterea obligaţiei prin acte între vii reprezintă o operaţiune
juridică potrivit căreia, prin acordul părţilor sau în temeiul legii, creanţa sau debitorul, care alcătuiesc
conţinutul raportului obligaţional, se transmite de la părţi la o altă persoană.
Circulaţia obligaţiilor se poate realiza şi prin transformarea raportului juridic obligaţional
iniţial, care, în principiu, are ca efect stingerea raportului obligaţional existent şi înlocuirea acestuia cu
un altul, care prezintă un element nou. De exemplu, debitorul doreşte să înlocuiască obiectul prestaţiei

3
sale cu un altul pe care îl are la dispoziţie, caz în care va conveni cu creditorul, înainte ca datoria să
ajungă la scadenţă, asupra schimbării obiectului obligaţiei.
Astfel, prin transformare a obligaţiei se înţelege operaţiunea juridică prin al cărei intermediu,
ca urmare a acordului de voinţă între părţile raportului obligaţional, se produce o schimbare a unuia
dintre elementele acestui raport, respectiv subiecte, obiect sau cauză.
Gradul de studiere al temei. Analiza temei abordate şi cercetarea aspectelor pe care le comportă
au fost realizate:
- din perspectiva istorică, fiind analizate originea şi evoluţia instituţiilor transmiterii şi
transformării obligaţiilor. Trebuie recunoscut faptul că, spre deosebire de alte instituţii ale dreptului
civil, acestea se caracterizează prin stabilitate constantă cu unele modificări intervenite în timp.
Investigaţia a dus la concluzia că legislaţia Republicii Moldova şi cea a României în materia abordată
se aseamănă, cu unele diferenţieri. Ambele conţin prevederi care ţin de reglementarea transmiterii şi
transformării obligaţiilor. Cu toate acestea, datorită evoluţiei istorice, influenţei diferitelor şcoli
juridice şi codificări, există diferenţieri. Bunăoară, Codul civil al Republicii Moldova, având la bază
sistemul pandectelor, inspirat din codificarea germană, reglementează transmiterea obligaţiilor cu
accentul pe cesiunea de creanţă şi preluarea datoriei, iar novaţia, ca modalitate specifică de stingerea a
obligaţiilor, are ca efect transformarea raportului obligaţional. Codul civil român, inspirat din cel
francez, are la bază sistemul instituţiilor şi amplasează diferit materia abordată. Prezenta lucrare are
drept scop evidenţierea şi analiza detaliată a diferenţierilor din legislaţiile acestor ţări, relevarea
avantajelor şi dezavantajelor unei astfel de reglementări.
- din punct de vedere doctrinar, fiind cercetate opiniile din literatura de specialitate, cu precădere
ideile doctrinarilor din România, Republica Moldova, Federaţia Rusă etc. Astfel, sunt studiate lucrările
de specialitate ale doctrinarilor români Hamangiu C., Rosetti-Bălănescu C., Băicoianu I., Adam I.,
Albu I., Cantacuzino M., Cosmovici P., Stătescu C., Bârsan C., Filipescu I., Pop L., Rarncescu M.G.,
Safta-Romano E., Vonica R.P. şi alţii, care au adus o mare contribuţie la dezvoltarea instituţiei
transmiterii şi transformării obligaţiei.
Din doctrina Republicii Moldova, prezintă un deosebit interes recentele lucrări, apărute sub
auspiciile Codului civil din 6 iunie 2002, care a introdus novaţii şi în materia abordată. Astfel, merită
atenţie lucrările autorilor Baieş S., Roşca N., Băieşu A., Cebotari V., Creţu I., Volcinschii V.,
Bloşenco A., Golub S., Chibac Gh., Rotari Al., Efrim O., care pun un accent puternic pe analiza
transmiterii şi transformării obligaţiilor.
A fost cercetată, de asemenea, doctrina din Federaţia Rusă, care se remarcă printr-o multitudine
de lucrări în care se abordează tematica dată. Astfel, merită a fi menţionaţi astfel de autori ca Аgarcov
М.М., Annenkov K.N., Braginsĸij M.I., Vitrânsĸij V.V., Suhanov E.A., Sergeev A.P., Tolstoi Û.Κ.,
Ioffe O.S., Kot A.A., Meier D.I., Zalevskij V. V., Şerşenevici G. F.

4
O asemenea perspectivă ne-a permis să relevăm idei cu caracter de constantă privitor la analiza
instituţiei transmiterii şi transformării obligaţiilor în lucrările multor autori din România, printre care
Adam I., Albu I., Pop L., Rarncescu M.G., Stătescu C., Bârsan C., Cosmovici P.
- din punct de vedere jurisprudenţial, ne-am axat pe practica în domeniu din Republica Moldova
şi din România. Astfel, am putut constata că practica judiciară din România este bogată cu speţe
soluţionate, care generează soluţii practice. În lucrare sunt referiri şi la jurisprudenţa Republicii
Moldova, ceea ce a făcut posibilă stabilirea unei modalităţi de aplicare a normelor legale în materia
transmiterii şi transformării obligaţiei.
Se remarcă, atât în Republica Moldova, cât şi în România, o preocupare permanentă a practicii
judiciare faţă de aplicarea normelor privind transmiterea şi transformarea obligaţiilor.
În concluzie, toate aceste perspective de cercetare au permis să cuprindem atât elementele
importante ale transmiterii şi transformării obligaţiilor, cât şi ideile reprezentative, exprimate de
doctrinarii din România, Republica Moldova Federaţia Rusă etc., confirmate de practica instanţelor
judecătoreşti.
Totodată, acest mod de cercetare a temei ne-a permis să exprimăm păreri proprii, ceea ce conferă
tezei originalitate şi caracter creator, cu atât mai mult cu cât, în doctrina de specialitate din cele două
ţări, nu a fost elaborată teză de doctorat cu un astfel de conţinut, în această temă, de unde ineditul şi,
speră autorul, valoarea temei.
Scopul şi obiectivele cercetării. Autorul şi-a propus ca scop analiza modalităţilor de transmitere
şi transformare a drepturilor şi obligaţiilor prin prisma reglementărilor juridice în vigoare, soluţionarea
problemelor teoretice şi practice care apar la efectuarea acestor operaţiuni. Interesul ştiinţific al tezei
este provocat de problemele abordate prin prisma Codului civil român, al Codului civil al Republicii
Moldova şi de soluţiile propuse pentru situaţiile defectuoase, de recomandările elaborate privind
perfecţionarea legislaţiei ce reglementează materia transmiterii şi transformării drepturilor şi
obligaţiilor. Scopul poate fi atins prin obiectivele prezentei lucrări.
Analizând legislaţia ce reglementează transmiterea şi transformarea drepturilor şi obligaţiilor,
doctrina şi practica judiciară în comparaţie cu legislaţia şi doctrina unor alte state, ne-am propus
următoarele obiective:
- definirea modalităţilor de transmitere şi transformare a drepturilor şi obligaţiilor, sistematizarea
lor pentru o mai bună însuşire şi aplicare;
- analiza modalităţilor juridice de transmitere a drepturilor şi obligaţiilor prin astfel de instituţii
juridice ca cesiunea de creanţă şi varietăţi ca retractul litigios, factoringul. De asemenea, se analizează
subrogaţia ca modalitate de transmitere a drepturilor şi obligaţiilor şi preluarea datoriei. Ultima reflectă
transmiterea obligaţiilor, care formează latura pasivă a raportului obligaţional;
- analiza modalităţilor de transformare a drepturilor şi obligaţiilor, fiind abordate varietăţi precum

5
novaţia, delegaţia, regimul juridic al obligaţiilor civile şi naturale;
- relevarea impreciziilor textuale, contradicţiilor dintre dispoziţiile legale, recomandarea unor
soluţii pentru aplicarea coerentă a acestor dispoziţii, în unele cazuri şi propuneri de Lege ferenda.
Suportul metodologic, teoretic şi ştiinţific al investigaţiilor. Urmărind atingerea obiectivelor
enunţate, în procesul de elaborare a lucrării a fost selectat material doctrinar teoretic, normativ, fondul
conceptual privind materia transmiterii şi transformării obligaţiilor.
În elaborarea lucrării au fost aplicate următoarelor metode analitice:
- analiza istorică, aplicată la cercetarea originii şi evoluţiei instituţiei transmiterii şi transformării
obligaţiilor;
- analiza logică (analiza deductivă, inductivă, generalizare, specificare etc.), aplicată constant pe
parcursul lucrării, în special la sinteza opiniilor diferiţilor autori asupra modurilor de transmitere a
obligaţiilor (cesiunea de creanţă cu varietăţile sale, subrogaţia în drepturile creditorului prin plata
creanţei, preluarea datoriei) şi de transformare a acestora (novaţia, regimul obligaţiilor naturale şi
civile, delegaţia);
- analiza comparativă, folosită cu o consecvenţă maximă pe parcursul întregii lucrări pentru
constatarea asemănărilor şi deosebirilor instituţiei transmiterii şi transformării obligaţiilor în sistemul
de drept al Republicii Moldova, României, Federaţiei Ruse şi al altor state.
Suportul teoretico-ştiinţific al investigaţiei se constituie din realizările doctrinare ale dreptului
naţional şi ale dreptului altor state, evidenţiată fiind doctrina juridică din România, Federaţia Rusă,
Franţa. Astfel, baza juridică doctrinară a investigaţiei o constituie lucrările de valoare ale savanţilor
jurişti naţionali şi străini care au studiat nemijlocit problematica transmiterii şi transformării
obligaţiilor.
Ca bază normativ-legislativă, metodologică şi empirică a lucrării au fost analizate prevederile
Codul civil al Republicii Moldova din 2002, care, în comparaţie cu cel din 1964, reprezintă un pas
progresist pentru legislaţia naţională şi o pistă pentru doctrina autohtonă. De asemenea, în lucrare au
fost analizate şi prevederile Codului civil român în materia transmiterii şi transformării obligaţiilor. În
aspect comparativ, sunt analizate prevederile Codului civil al Federaţiei Ruse, ceea ce a permis
autorului, prin o amplă analiză, să stabilească avantajele şi dezavantajele din reglementarea instituţiei
transmiterii şi transformării obligaţiilor.
În vederea elucidării aspectelor particulare ale transmiterii şi transformării obligaţiilor, au fost
examinate o serie de articole de specialitate, mai ales cele publicate în „Revista de Drept comercial”,
revistele „Juridica”, „Aĸtual’nye problemy graždansĸogo pravo. Sborniĸ statej”, „Hoziaystvo i pravo”,
„Zaĸonodatel’stvo”.
Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute constă în faptul că prezentul studiu se aprofundează
a fi una dintre primele lucrări autohtone care cercetează aprofundat problematica transmiterii şi

6
transformării obligaţiilor prin analiza juridic-comparative a doctrinei, precum şi a legislaţiei Republicii
Moldova, a României, altor state. În lucrare s-a întreprins o analiză complexă a mecanismului de
transmitere şi transformare a obligaţiilor, s-a elucidat conţinutul, varietăţile lor, prevăzute de legislaţie,
s-a caracterizat fiecare în parte. Analiza a permis evidenţierea atât a avantajelor reglementărilor legale,
cât şi a lacunelor, precum şi reliefarea unor noi aspecte ale transmiterii şi transformării drepturilor şi
obligaţiilor.
Elementele de noutate ştiinţifică pot fi concretizate în următoarele teze principale:
1. Lucrarea reprezintă o analiză amplă a modalităţilor de transmitere şi transformare a drepturilor
şi obligaţiilor. Tratată în literatura de specialitate, tematica respectivă nu a făcut obiectul vreunui
studiu complex, lucrarea de faţă fiind una de „pionerat” în literatura juridică a Republicii Moldova
primul studiu amplu în domeniu.
Complexitatea lui se datorează analizei a două sisteme de drept diferite: cel bazat pe pandecte şi
cel instituţional.
2. Studiul pornit cu definirea conceptelor juridice ale transmiterii şi transformării drepturilor şi
obligaţiilor. Întrucât definiţia lor nu se conţine în lege, sarcina definirii îi revine doctrinei, lucrarea
fiind cel mai adecvat cadru în care drepturile şi obligaţiile să se reflecte şi să fie minuţios analizate.
3. Este definită cesiunea de creanţă, sunt analizate minuţios condiţiile de fond şi de formă,
efectele cesiunii.
4. Sunt analizate astfel de varietăţi ca retractul litigios, o novaţie pentru legislaţia Republicii
Moldova, contractul de factoring, elementele, condiţiile şi efectele lui.
5. Sunt elucidate condiţiile de fond şi de formă ale subrogaţiei ca modalitate de transmitere şi
transformare a drepturilor şi obligaţiilor.
6. Este analizată preluarea datoriei prin prisma legislaţiei Republicii Moldova, întrucât Codul
civil român nu distinge şi nu reglementează asemenea modalitate de transmitere a obligaţiilor;
7. Se analizează natura juridică a preluării datoriei, şi varietăţile ei ca: preluarea datoriei în baza
unui contract încheiat între creditor şi un terţ, varietate care în literatura de specialitate poartă
denumirea de cesiune pasivă sau intercesiune; preluarea datoriei în baza unui contract încheiat între
debitor şi un terţ. Ultima varietate este una tradiţională, reglementată fiind şi în Codul civil din 1964.
8. Se analizează regimul juridic al novaţiei, delegaţiei, ca modalităţi de transformare a raportului
obligaţional, prin prisma Codului civil al Republicii Moldova şi al Codului civil român;
9. Sunt analizate efectele transformării obligaţiilor civile în obligaţii naturale, cu toate
consecinţele acestei transformări.
10. Este argumentată necesitatea modificării unor norme legale care reglementează transmiterea
sau transformarea drepturilor şi obligaţiilor.
În consecinţă, sunt înaintate propuneri şi recomandări, pe care le considerăm utile pentru

7
studierea teoretico-ştiinţifică şi practică a legislaţiei naţionale în domeniu. Prezenta lucrare conţine
propuneri de lege ferenda privind modificarea legislaţiei în vigoare atât a Republicii Moldova, cât şi
cea a României.
Semnificaţia teoretică a lucrării. Pentru atingerea obiectivelor propuse, autorul a utilizat legile
logicii formale de interpretare a noţiunilor şi fenomenelor juridice, metoda analizei comparative a
textelor juridice din legislaţia Republicii Moldova şi legislaţiei României şi a altor ţări, în special a
Federaţiei Rusie, Franţei, Germaniei, Canadei, Georgiei, Ucrainei.
Autorul a studiat actele legislative ale Republicii Moldova şi ale altor ţări, practica judiciară ce
vizează problematica transmiterii şi transformării drepturilor şi obligaţiilor.
Baza teoretică-ştiinţifică a tezei o constituie lucrările cercetătorilor români şi moldoveni, ruşi,
germani în domeniul dreptului privat roman, dreptului civil şi în alte domenii ale ştiinţelor sociale.
Menţionăm cu preferinţă lucrările autorilor: Adam I., Beleiu Gh., Bârsan C., Băicoianu Al.,
Cantacuzino M., Cărpenaru S., Dogaru I., Hamangiu C., Filipescu I., Pop L., Rosetti-Bălănescu I.,
Stătescu C., Turcu I., Vonica P., Zlătescu V.D., Baieş S., Chibac Gh., Golub S., Braginsĸij M.I., Belov
V.A., Bogatyrev F., Kot A., Meier D.I., Novoselov L. A., Popondupulo V.F., Sergheev A.P., Suhanov
E., Sadiĸov O.N., Zalevsĸij V.V., Vasilevsĸaâ L., Vasil’ev E.A., Vitrânsĸij V.V., Şerşenevici G.F. etc.
Valoarea aplicativă a rezultatelor obţinute constă în faptul că sunt utile pentru instituţiile de
învăţământ cu profil juridic în domeniul pregătirii cadrelor, pentru specialiştii care prestează servicii
juridice agenţilor economici, pentru registratori, arbitri, judecători şi alte persoane care, în virtutea
funcţiei deţinute, aplică normele de drept. Ideile autorului pot fi utilizate la elaborarea şi
perfecţionarea programelor de studiu, cursurilor de lecţii şi manualelor la disciplina drept civil.
Aprobarea rezultatelor lucrării. Teza a fost elaborată la Catedra de drept civil şi procedură
civilă a Departamentului drept al Universităţii Libere Internaţionale din Moldova, unde a fost
discutată.
Lucrarea a fost ulterior prezentată în cadrul catedrei de specialitate a Universităţii de Stat din
Moldova şi a fost recomandată pentru susţinerea publică.
Rezultatele investigaţiei au fost prezentate la simpozioane şi conferinţe tehnico-ştiinţifice în
probleme de drept din ţară şi străinătate, în materialele publicate în revista de studii, cercetare şi
documentare „Scientia” a Universităţii Jiul de Sus, Tg-Jiu din România, în Revista Naţională de Drept
din Republica Moldova şi în cursuri universitare, materiale publicate în anii 2001-2006 şi anexate la
prezenta lucrare.
Structura lucrării, determinată de sarcinile de cercetare, de starea actuală a abordării
problemelor, este următoarea: introducerea; trei capitole, cel de al treilea conţinând sinteza
rezultatelor obţinute; concluzii şi recomandări; bibliografia; lista abrevierilor; adnotare; cuvinte-
cheie.

8
II. CONŢINUTUL LUCRĂRII
Ideile fundamentale ale tezei sunt expuse pe parcursul întregii lucrări.
Introducerea conţine argumentarea alegerii, actualitatea şi gradul complex de studiere a temei
investigate, stabileşte scopul şi obiectivele lucrării, determină suportul metodologic şi teoretico-
ştiinţific, argumentează noutatea ştiinţifică, semnificaţia teoretică şi valoarea ei aplicativă, precum şi
propunerile de lege ferenda.
Capitolul I „Caracteristica generală privind modurile de transmitere şi transformare a
obligaţiilor” este structurat în două paragrafe.
În § 1, intitulat „Noţiuni generale privind modurile de transmitere şi transformare a
obligaţiilor”, este analizată evoluţia istorică a acestei instituţii. Caracteristica evoluţiei istorice constă
în faptul că, la început, în vechiul drept roman, în raporturile obligaţionale, prevala caracterul subiectiv
faţă de cel material. Aceste raporturi erau strict subiectivizate în sensul că legătura dintre creditor şi
debitor, vinculum iuris, lega numai creditorul iniţial şi debitorul iniţial, fără posibilitatea schimbării
ulterioare a unuia dintre ei. Introducerea unui alt creditor sau a unui alt debitor în locul celor iniţiali
avea ca urmare stingerea obligaţiei originare.
Mai târziu, în dreptul roman clasic, s-a admis schimbarea creditorului şi a debitorului, întâi
mortis causa, pe calea succesiunii sau a legatului, iar apoi şi inter vivos, pe calea cesiunii de creanţă, a
novaţiei şi a mandatului judiciar. La rândul său, dreptul medieval a contribuit la dezvoltarea dinamicii
obligaţiilor, mai ales prin îmbunătăţirea mijloacelor romane de transmisiune a obligaţiilor şi prin
crearea titlurilor de credit.
În dreptul civil modern şi îndeosebi în dreptul comercial, se consideră că între caracterul
personal şi caracterul patrimonial al obligaţiilor există un echilibru, în sensul că obligaţiile exprimă
atât raporturi subiective, dintre părţile contractuale, cât şi valori patrimoniale care, de regulă, se află în
circuitul juridic întocmai ca şi bunurile materiale, mai ales în cazul obligaţiilor încorporate în titluri de
credit la purtător, care circulă prin simpla tradiţie a înscrisurilor. De aceea, în doctrina contemporană,
se vorbeşte despre obiectivizarea obligaţiilor. În doctrina şi în dreptul român actual, dinamica
obligaţiilor se realizează prin mijloacele de transmitere şi transformare a obligaţiilor de drept comun,
precum şi prin mijloacele specifice de circulaţie a titlurilor de credit, civile şi comerciale (Albu,
p.203). În prezenta lucrare, se analizează preponderent mijloacele de transmisiune şi transformare a
obligaţiilor de drept comun şi doar pe alocuri, în aspect comparativ, se fac trimiteri la alte mijloace
specifice.
Datorită faptului că legislaţia în vigoare, din România şi cea din Republica Moldova, nu
defineşte transmiterea şi transformarea obligaţiilor, această sarcină revenind doctrinei. Astfel, autorul a
definit instituţia transmiterii obligaţiilor şi cea a transformării lor, evidenţiind aspectele de bază

9
specifice fiecăreia.
În § 2, intitulat „Sistematizarea modurilor de transmitere şi transformare a obligaţiilor”,
sunt sistematizate temeiurile de transmitere şi transformare a obligaţiilor. Pornind de la prevederile
legale, s-a constatat că în Codul civil al Republicii Moldova nu există o normă generală care să pună
baza clasificării acestor temeiuri. Codul civil al Republicii Moldova păstrează tradiţia Codului civil din
1964 şi se limitează doar la reglementarea cesiunii de creanţă ca o varietate de transmitere a ei. În
legislaţia altor state (Codul civil al Federaţiei Ruse art. 382 alin. 1), există o normă generală care
prevede că drepturile de creanţă pot fi transmise unui terţ în baza unui act juridic (cesiunea de creanţă)
sau poate trece la o altă persoană în temeiul legii. Aici se întrezăreşte un început de clasificare a
temeiurilor de transmitere a dreptului de creanţă în două categorii: cesiunea de creanţă, adică
transmiterea dreptului de creanţă unui terţ în baza de act juridic, şi trecere a dreptului de creanţă în
baza legii. Deşi Codul civil al Republicii Moldova nu face o asemenea distincţie, analiza normelor
legale a permis constatarea faptului că şi pentru legislaţia Republicii Moldova este valabilă clasificarea
temeiurilor de transmitere a drepturilor de creanţă: cesiunea de creanţă şi legea. Prin urmare, la general
drepturile de creanţă în genere pot fi transmise atât în baza actului juridic, cât şi în temeiul legii.
Deoarece se dedică un capitol aparte cesiunii de creanţă, la acest paragraf am decis să evidenţiem
cazurile de transmitere a obligaţiilor în temeiul legii. Astfel, analiza normelor legale în vigoare a făcut
posibilă stabilirea următoarelor cauze de transmitere a creanţelor în temeiul legii:
- succesiunea universală în drepturile creditorului;
- hotărârea judecătorească în temeiul căreia drepturile creditorului trec la o altă persoană atunci
când o asemenea posibilitate este prevăzută de lege;
- executarea obligaţiilor debitorului de către fidejusor sau debitorul gajist, care nu este debitorul
obligaţiei;
- subrogarea asigurătorului în drepturile creditorului faţă de debitorul răspunzător pentru
prejudiciul cauzat, posibilă fiind existenţa şi a altor temeiuri prevăzute de lege.
Aceste temeiuri de transmitere trebuie întrunite într-o grupă, fiindcă manifestarea de voinţă nu
joacă un rol decisiv în transmiterea drepturilor creditorului. Analiza sistematizată a acestor temeiuri
care se conţine în lucrare are scopul de a scoate în relief particularităţile fiecărei varietăţi de
transmitere a drepturilor de creanţă.
Capitolul II „Mijloacele juridice de transmitere a obligaţiilor” cuprinde patru paragrafe. În §
1, întitulat Cesiunea de creanţă, se analizează regimul juridic al cesiunii de creanţă, ca fiind cea mai
răspândită modalitate de transmitere a drepturilor. La pct. 1.1. se conţine noţiunea, reglementarea şi
caracterele juridice ale cesiunii de creanţă. Prin analiza efectuată s-a constatat că majoritatea autorilor
consideră cesiunea de creanţă (cession des créances, Übertragung der Forderung, assignmens of
rights) un contract prin care o parte, denumită creditor cedent, transmite, cu titlu oneros sau cu titlu

10
gratuit, dreptul său de creanţă pe care îl are asupra unui terţ, denumit debitor cedat, celeilalte părţi,
denumite creditor cesionar. Ca rezultat al contractului de cesiune, cesionarul devine titular al dreptului
de creanţă, care rămâne neschimbat cu toate accesoriile sale. Similar oricărui contract civil, contractul
de cesiune este înzestrat cu o serie de caractere juridice, care îl face să se deosebească de alte contracte
şi să fie distinct în felul său. În urma analizei contractului de cesiune, s-a constatat că, în dependenţă de
reglementările legale ale diferitelor state, caracterele juridice ale acestui contract diferă. Faptul aceasta
a fost demonstrat cu elocvenţă prin reglementările legislaţiei Republicii Moldova şi a României.
La pct. 1.2. sunt analizate condiţiile cesiunii de creanţă, divizate convenţional în condiţii de
fond şi condiţii de formă. Condiţiile de fond se referă la calitatea subiectelor, manifestarea
consimţământului, la obiectul contractului. Condiţiile de formă se referă la formalităţile de perfectare a
contractului de cesiune a creanţei, reglementările referitoare la care diferă de la stat la stat. Astfel,
legiuitorul Republicii Moldova condiţionează forma contractului de cesiune de forma actului juridic în
al cărui temei s-a născut creanţa cesionată (C.civ. art. 556 alin. 5). În legislaţia României, cesiunea de
creanţa îmbracă forma contractului prin care se realizează. Codul civil olandez, în vigoare din anul
1980, prevede, la art. 668 alin. 1, că, pentru realizarea cesiunii, este necesar un act scris, semnat cel
puţin de către cedent. Acest înscris transferă creanţa, însă cesionarul nu devine creditor al debitorului
decât după îndeplinirea unor formalităţi. Redactarea unui înscris este cerută şi la art. 1651 din Codul
civil olandez, la art. 1570 din Codul civil din Quebec Canada.
La pct. 1.3., este analizat conţinutul contractului de cesiune. Am constatat astfel că legislaţia în
vigoare nu prevede clauzele esenţiale pentru contractul de cesiune. Prin urmare, condiţia esenţială a
acestui contract se referă la obiect, care este dreptul de creanţă. O atenţie deosebită, aşa dar, a fost
acordată analizei clauzei contractuale referitoare la individualizarea obiectului contractului de cesiune
a creanţei. Individualizarea creanţei se face cu condiţia determinării următoarelor cinci elemente
componente: a) obiectul creanţei; b) subiectul activ (creditorul); c) subiectul pasiv (debitorul); d)
conţinutul creanţei (acţiunile pe care debitorul este obligat să le săvârşească referitor la obiectul
prestaţiei) şi e) temeiurile apariţiei creanţei.
La pct. 1.4., sunt analizate efectele contractului de cesiune, care se produc atât între părţi (cedent
şi cesionar), cât şi faţă de terţi. Între părţi, efectul de bază este dobândirea de către cesionar a tuturor
drepturilor, ce rezultă din creanţa cedată, pe care cedentul le are faţă de debitorul cedat aşa cum au
existat în patrimoniul cedentului, păstrându-şi natura, volumul, inclusiv garanţiile. Este de menţionat
faptul că unul dintre efectele importante ale cesiunii de creanţă îl constituie obligaţia de garanţie.
Cedentul este responsabil în faţa cesionarului de valabilitatea creanţei şi a mijloacelor de garantare a
acesteia (Codul civil al Republicii Moldova art. 559, alin. 1). Prin urmare, dacă, în urma cesiunii,
creanţa a fost declarată nulă prin hotărâre judecătorească, cesionarul este în drept să ceară cedentului
rezoluţiunea contractului de cesiune şi repararea prejudiciului cauzat. Cedentul însă nu răspunde

11
pentru neexecutarea acestei creanţe de către debitor, cu excepţia cazurilor când a garantat pentru
debitor faţă de cesionar. Obligaţia de garanţie cade în sarcina cedentului şi în conformitate cu Codul
civil român art. 1932. Acest articol distinge două feluri de garanţii: garanţia de drept şi garanţia
convenţională. Garanţia de drept (legală) constă în obligaţia cedentului de a fi responsabil de existenţa
creanţei, adică de valabilitatea ei, şi a accesoriilor sale, de exemplu: gajul, ipoteca sau fidejusiunea.
Conţinutul acestei obligaţii se reduce la faptul că cedentul este obligat să garanteze, la data cesiunii,
existenţa creanţei cedate, că titularul ei este cedentul şi că, între timp, nu a intervenit nici o cauză de
stingere a obligaţiei.
Contractul de cesiune produce efecte juridice şi faţă de terţi, calitatea aceasta având-o debitorul
cedat, cesionarii ulteriori şi succesivi ai aceleiaşi creanţe şi creditorii cedentului. Pentru opozabilitatea
cesiunii de creanţă faţă de aceste persoane trebuie îndeplinite anumite formalităţi. Cesiunea de creanţă
va produce efecte juridice numai din momentul notificării sau prezentării unui înscris privitor la
cesiunea debitorului cedat. Prin notificarea cesiunii de creanţă se aduce la cunoştinţa debitorului
persoana noului creditor şi clauzele esenţiale ale contractului de cesiune. Notificarea cesiunii poate fi
retrasă doar cu consimţământul celui desemnat ca nou creditor (Codul civil al Republicii Moldova art.
564, alin. 2). Conform Codului civil român art. 1393, efectele cesiunii faţă de terţi sunt condiţionate de
notificarea debitorului despre cesiune, precum şi prin acceptarea de către debitorul cedat a cesiunii prin
înscris autentic. Prin urmare, pentru ca cesiunea de creanţă să producă efecte faţă de terţi, conform
Codului civil al Republicii Moldova, sunt suficiente acţiunile întreprinse de părţile contractului de
cesiune. Legiuitorul român însă condiţionează acest efect atât de acţiunile părţilor contractului de
cesiune, cât şi de acţiunea debitorului cedat.
În § 2, întitulat Unele varietăţi ale cesiunii de creanţă, sunt analizate vânzarea drepturilor
litigioase (retractul litigios), vânzarea drepturilor succesorale şi factoringul ca varietăţi ale cesiunii de
creanţă.
La pct. 2.1. intitulat Vânzarea drepturilor litigioase (retractul litigios) se analizează noţiunea,
condiţiile retractului litigios, efectele lui. Vânzarea drepturilor litigioase (retractul litigios) este o
instituţie nouă reglementată în Codul civil al Republici Moldova, preluată din Codul civil al Quebecu-
lui. Legiuitorul român, la rândul său, s-a inspirat din Codul civil francez, dar l-a imitat pe cel italian şi
a exclus retractul succesoral, admiţându-l pe cel litigios, care însă nu are aceeaşi soartă.
La acest compartiment, se analizează natura juridică a dreptului litigios, care se consideră astfel
atunci când este incert, contestat sau contestabil de debitor sau este intentată o acţiune ori se poate
prezuma că acţiunea va fi necesară. Specific pentru această varietate a cesiunii este că obiectul
înstrăinării îl constituie dreptul litigios, care presupune existenţa unui litigiu. Semnificaţia termenului
de drept litigios, conform art. 800 din Codul civil al Republicii Moldova, în comparaţie cu prevederile
art. 1402-1404 din C.civ. român, este diferită. În primul caz, dreptul litigios este calificat de către

12
legiuitor într-un sens foarte larg. Astfel, un drept este litigios în cazul în care este: incert, contestat sau
contestabil de debitor, a fost intentată o acţiune ori se poate prezuma că acţiunea va fi necesară.
În urma vânzării unui drept litigios, cel de la care se reclamă este eliberat dacă plăteşte
cumpărătorului preţul vânzării (cesiunii) şi celelalte accesorii, adică cheltuielile de vânzare şi dobânda
pentru preţ şi pentru cheltuielile de vânzare calculată la data când preţul şi cheltuielile au fost plătite
(Codul civil al Republicii Moldova art. 802). Reglementare asemănătoare se conţine în Codul civil
român la art. 1402. Dreptul debitorului de a se elibera de cesionar, cunoscut sub denumirea de retract
litigios, în forma în care apare în Codul civil al Republicii Moldova, este o creaţie a Codului Napoleon,
din care a fost preluat, practic, fără modificări (fiind, în principiu, tradus) şi de alte coduri. Prin prisma
Codului civil al Québecu-lui, art. 802 reprezintă o traducere art. 1784 a codului menţionat.
Scopul reglementării vânzării dreptului litigios (retractului litigios) este de a preveni specularea
drepturilor litigioase. Prin acest mecanism, debitorul cedat are la dispoziţie mijlocul juridic eficient
prin care se înlătură, în dreptul civil, specula cesionarului, care cumpără o creanţă litigioasă la un preţ
scăzut, însă care urmăreşte să o încaseze la valoarea ei nominală.
La pct. 2.2., se analizează regimul juridic al vânzării drepturilor succesorale prin prisma Codului
civil român (art. 1399-1401), care tratează ca o varietate a cesiunii de drepturi şi vânzarea drepturilor
succesorale. Codul civil al Republicii Moldova nu reglementează distinct o asemenea instituţie,
deoarece ea se conţine în instituţia cesiunii de creanţă. Cu toate acestea, am abordat subiectul în cauză
pentru a reflecta specificul acestei instituţii.
Vânzarea de drepturi succesorale – varietate a cesiunii de creanţă – este un contract prin care un
moştenitor vinde, după deschiderea succesiunii, unui comoştenitor sau unei persoane străine de
moştenire întreg patrimoniul succesoral sau o fracţiune din el, fără a înstrăina şi calitatea de
moştenitor. Dacă moştenitorul înstrăinează drepturi (bunuri) determinate din moştenirea deschisă, se
aplică regulile generale ale vânzării şi nu cele prevăzute la art. 1399-1401 din Codul civil român,
deoarece aceste dispoziţii privesc vânzarea unei universalităţi sau o fracţiune dintr-o universalitate.
Astfel, cesiunea de drepturi succesorale (ceea ce presupune o succesiune deschisă şi acceptată)
reprezintă un transfer universal.
Obiectul dreptului transmis este dreptul succesoral, adică universalitatea dreptului independent
de bunurile ce le-ar putea cuprinde. Din acest motiv, cedentul nu garantează decât calitatea sa de
succesor. Obiectul cesiunii îl constituie partea succesorală a cedentului în momentul cesiunii şi nu se
întinde la adăugirile provenind din renunţări ulterioare din partea altor cosuccesori.
În privinţa obligaţiei de garanţie, vânzătorul nu garantează decât pentru calitatea sa de
moştenitor, nu şi pentru conţinutul universalităţii transmise, garanţie care ar putea fi modificată prin
convenţie a părţilor. Exonerarea de răspundere pentru garanţie (micşorarea drepturilor succesorale ale
vânzătorului prin apariţia unui alt moştenitor) poate fi convenită, în limitele admise, în materie de

13
evicţiune, aplicându-se şi dispoziţiile ce reglementează drepturile cumpărătorului evins (Codul civil
român art. 1349).
În raporturile dintre cedent şi cesionar (în afară de rezerve sau restricţii convenţionale)
transmiterea cuprinde în mod activ şi pasiv toate drepturile şi obligaţiile cuprinse în moştenire la
momentul deschiderii: în mod activ şi valorile succesorale pe care cedentul şi le-ar fi apropiat, chiar
datoriile lui către moştenire pentru care confuzia se produsese în persoana lui; în mod pasiv, cesionarul
este obligat să plătească toate datoriile defunctului aferente dreptului succesoral transmis, chiar şi
creanţele pe care cedentul le avea contra moştenirii şi pentru care confuzia se produsese în persoana
lui.
La pct. 2.3. se analizează factoringul ca varietate a cesiunii de creanţă, deoarece, conform art.
556 – 566 Codul civil al Republicii Moldova, acestuia i se aplică prevederile referitoare la cesiunea de
creanţă în măsura în care dispoziţiile legale nu prevăd sau din esenţa factoringului nu reiese altfel.
Contractul de factoring s-a desprins din cadrul cesiunii de creanţă, devenind o instituţie distinctă. Ea
este înzestrată cu o serie de particularităţi, care îi asigură independenţa. În lucrare sunt analizate pe larg
aceste particularităţi pentru a fi scos la iveală specificul acestei instituţii.
În § 3, intitulat „Subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei”, se analizează
noţiunea şi natura juridică a subrogaţiei, felurile ei, efectele, distincţia subrogaţiei de alte instituţii
conexe. Trebuie să recunoaştem că subrogaţia este cea mai puţin investigată instituţie a dreptului civil,
în virtutea căreia are loc trecerea, în temeiul legii, a drepturilor creditorului la persoanele terţe.
Codul civil al Republicii Moldova nu reglementează expres subrogaţia, spre deosebire de Codul
civil român, care, la art. 1106-1109, conţine reglementări exprese ale plăţii prin subrogaţie. Cu toate
acestea, instituţia subrogaţiei nu lipseşte cu desăvârşire din Codul civil al Republicii Moldova, în care
am constatat că regula generală a subrogaţiei, deşi fără utilizarea nemijlocită a termenului respectiv,
este reglementată la art. 582. Conform acestui articol, dacă creditorul supune urmăririi un bun ce
aparţine debitorului, orice persoană care se află în riscul de a pierde anumite drepturi asupra bunului
poate satisface creanţa creditorului fără acordul debitorului. Prin satisfacerea creanţei, terţul ia locul
creditorului. Tradiţional, termenul subrogare este legat de contractul de asigurare, unde, prin
subrogare, se înţelege trecerea către asigurător a dreptului de creanţă pe care asiguratul sau o altă
persoană care a încasat despăgubirea de asigurare îl deţine în raport cu terţul responsabil de
producerea pagubei. Cu părere de rău, legiuitorul Republicii Moldova se distanţează de utilizarea
termenului de subrogaţie în cazul contractului de asigurare, operând cu categorii improprii. Astfel, la
art. 1329 din Codul civil este reglementată preluarea de către asigurător a drepturilor asiguratului, ceea
ce, în viziunea noastră, nu este reuşit. Codul civil reglementează cesiunea de creanţă şi preluarea
datoriei. În ceea ce priveşte preluarea creanţei el nu operează cu asemenea categorie. Mai mult decât
atât, în cazul art. 1329 din Codul civil al Republicii Moldova, precum şi în legislaţia altor state, de

14
exemplu, Federaţia Rusă, a art. 387, 965, operează în mod clasic subrogarea. Din acest considerent, am
făcut propuneri de lege ferenda la compartimentul acesta.
Prezintă interes ştiinţific natura juridică a subrogaţiei. Unii autori susţin că subrogaţia este un
fenomen de excepţie, deoarece exclude principiul general de executare a obligaţiei. Prin urmare,
subrogaţia poate opera numai în virtutea unei prevederi legale exprese, care nu se poate supune unor
interpretări extinsive, adică se interpretează doar în sens restrâns. Alţi savanţi susţin, referitor la
caracterul de excepţie al subrogaţiei, că tehnica acestei operaţiuni se bazează pe ficţiune, deoarece
atunci când plata este efectuată şi dreptul de creanţă al creditorului s-a stins, acest drept renaşte juridic
la persoana care efectuat plata. Obligaţia executată de terţ nu dispare, ci îşi menţine forţa sa faţă de
debitor în avantajul terţului care a executat obligaţia.
Este firesc faptul că legiuitorul, instituind subrogaţia ca excepţie de la regula generală a stingerii
obligaţiei prin executare corespunzătoare, s-a călăuzit de unele motive. Această excepţie poate fi
explicată prin necesităţile reale ale circuitului civil. Astfel, trecerea drepturilor creditorului către terţa
persoană care a executat obligaţia debitorului are scopul de a asigura stabilitatea circuitului civil,
încurajarea executării în termen a obligaţiilor. În afară de aceasta, datorită subrogaţiei, terţul care a
executat datoria debitorului îşi menţine toate garanţiile creditorului iniţial.
La pct. 3.2., se conţine analiza temeiurilor legale de subrogare prin prisma normelor Codului
civil al Republicii Moldova, printre care:
- succesiunea universală în drepturile creditorului (art. 70, 1432-1575);
- subrogarea terţului, dobânditor al dreptului de proprietate asupra bunului, în drepturile şi
obligaţiile proprietarului, atunci când o altă persoană a dobândit cu bună-credinţă drepturi anterior
transmiterii dreptului de proprietate. Această varietate a subrogării se deduce din art. 319 al Codului
civil al Republicii Moldova, conform căruia schimbarea proprietarului nu afectează drepturile terţilor
asupra bunului dobândit cu bună-credinţă anterior transmiterii dreptului de proprietate. Conţinutul larg
al normei menţionate face posibilă atribuirea altor varietăţi ale subrogării:
a) a terţului în drepturile şi obligaţiile locatorului ce decurg din contractul de locaţiune a bunului,
dacă locatorul l-a înstrăinat după ce a predat bunul locatarului (art. 900);
b) a proprietarului de teren, la stingerea dreptului de superficie, în drepturile şi obligaţiile
superficiarului din contractele de locaţiune şi arendă în curs de executare (art. 453), şi alte situaţii care
vor fi ulterior analizate;
c) subrogarea fidejusorului care a executat obligaţia principală în drepturile pe care creditorul le
avea contra debitorului (art. 1161);
d) subrogarea asigurătorului care a plătit despăgubirea de asigurare, în limitele acestei sume, în
dreptul de creanţă pe care asiguratul sau o terţă persoană, ce a încasat despăgubirea de asigurare, îl are
faţă de terţul responsabil de producerea pagubei (art. 1329).

15
În lucrare se conţine analiza detaliată a regimului juridic ale acestor varietăţi ale subrogaţiei, fiind
elucidate momentele de bază pentru înţelegerea fenomenului dat.
La pct. 3.3., sunt analizate efectele subrogaţiei, care pot fi rezumate la următoarele momente de
bază:
a) Subrogaţia operează numai în măsura plăţii efectuate, ceea ce înseamnă că subrogatul va lua
locul creditorului numai pentru ce a plătit efectiv. El va recupera de la debitor suma plătită şi nu
valoarea nominală a creanţei, spre deosebire de cesiunea de creanţă unde cesionarul poate pretinde de
la debitor valoarea nominală a creanţei;
b) Dacă subrogatul este un codebitor solidar care a plătit întreaga datorie, el va beneficia de
garanţiile creanţei fără ca obligaţia să rămână solidară în raporturile cu ceilalţi codebitori. Prin urmare,
el va putea pretinde, prin acţiune în regres, de la ceilalţi codebitori, numai partea fiecăruia. Dacă unul
dintre codebitori este insolvabil, acest risc va fi suportat şi de debitorul solidar care a plătit creanţa;
c) În toate cazurile, subrogatul are la dispoziţie împotriva debitorului, pe lângă acţiunile
creditorului plătit, şi unele acţiuni proprii, care se întemeiază pe gestiunea de afaceri, pe îmbogăţirea
fără justă cauză sau pe contractul de mandat, subrogatul urmând a utiliza acţiunea cea mai
convenabilă. Astfel, dacă datoria pe care a plătit-o nu producea dobânzi, el nu poate, în baza
subrogaţiei, să ceară debitorului să-i plătească dobânzi din ziua efectuării plăţii, lucrul pe care îl va
obţine prin acţiune personală.
La pct. 3.4., se conţine analiza asemănărilor şi deosebirilor dintre subrogaţie şi instituţiilor
conexe, precum cesiunea de creanţă şi obligaţia de regres.
În § 4, intitulat „Preluarea datoriei”, se analizează noţiunea şi trăsăturile specifice, efectele,
corelaţia cu categorii juridice conexe. În Codul civil al Republicii Moldova, preluarea datoriei este
reglementată expres la art. 567-571. Codul civil francez şi Codul civil român au ignorat, pur şi simplu,
preluarea de datorie. Astfel, în Codul civil român, transmiterea datoriilor între vii nu-şi găseşte
reglementare expresă, spre deosebire de transmiterea lor prin deces, care este reglementată în detalii în
materia succesiunilor. Principalul motiv pentru care această instituţie nu este reglementată, motiv
relevat în întreaga literatură de specialitate, este cel al nesocotirii intereselor creditorului. În adevăr,
ceea ce caracterizează preluarea de datorie este schimbarea debitorului, deci o operaţie inversă cesiunii
de creanţă, care implică schimbarea creditorului şi, prin urmare, ar putea fi considerată ca licită şi în
concordanţă cu principiile generale din materia contractului. Cu toate acestea, în raporturile de
obligaţii, persoana debitorului nu este indiferentă, întrucât creditorul are întotdeauna în vedere anumite
elemente ca, de exemplu, solvabilitate, cinste etc. privind, în alte cuvinte, personalitatea acestuia. Din
aceste considerente, legiuitorul român nu a considerat oportun să consacre o formă de transmitere a
obligaţiilor care, implicând schimbarea debitorului fără acordul creditorului, ar putea leza interesele
ultimului. Lipsa reglementării legale în Codul civil român a preluării datoriei nu dă temei de a afirma

16
că la practică lipseşte cu desăvârşire o asemenea transmitere. Dimpotrivă, jurisprudenţa şi majoritatea
autorilor consideră că preluarea de datorie este admisibilă, în temeiul libertăţii contractuale şi al
raţionamentului de analogie cu admisibilitatea cesiunii de creanţă. Ea se aplică şi este analizată prin
prisma simetriei faţă de cesiunea de creanţă, ceea ce indică şi denumirea ei – cesiunea de datorie.
Unele legislaţii (germană, elveţiană) au reglementat cesiunea de datorie sub denumirea de preluare a
datoriei, care este un contract între debitor şi terţul ce preia datoria şi care produce efecte numai dacă
creditorul consimte la schimbarea debitorului. Considerăm că mai adecvată ar fi denumirea preluare a
datoriei, fiindcă o creanţă se cesionează, iar o datorie este preluată. Prin aceasta, se manifestă şi
specificul acestor operaţiuni. Preluarea de datorie, pentru a fi echivalată, dar cu titlu pasiv, cu cesiunea
de creanţă, ar trebui să prezinte, în principal, următoarele caracteristici: să degreveze debitorul iniţial,
să asigure transmiterea aceleiaşi datorii de la un debitor la altul împreună cu toate modalităţile,
excepţiile şi garanţiile acelei datorii şi, totodată, să se realizeze numai prin acordul de voinţă al celor
doi debitori.
Reglementarea preluării datoriei în Codul civil al Republicii Moldova (art. 567-571) este
inspirată din sistemul de drept de orientare germană. Conform reglementărilor legale în vigoare, există
două posibilităţi de preluare a datoriei:
- printr-un contract încheiat între creditor şi un terţ, care-l substituie pe debitorul iniţial, debitorul
iniţial având dreptul să se opună contractului şi să execute el însuşi obligaţia (Codul civil al Republicii
Moldova art. 567).
- datoria poate fi transmisă în baza unui acord încheiat între terţ şi debitorul iniţial, cu condiţia ca
acest acord să fie acceptat de creditor (art. 568).
Astfel, preluarea datoriei este posibilă în două modalităţi. Prima este o novaţie pentru legislaţia
Republicii Moldova, fiindcă nu a fost reglementată în Codul civil din 1964. Ea nu este cunoscută nici
Codului civil al Federaţiei Ruse, cu atât mai mult Codului civil român, care, în genere, nu
reglementează preluarea datoriei. Deci, legiuitorul Republicii Moldova a mers pe o cale avansată de
reglementare a preluării datoriei. În literatura de specialitate, preluarea datoriei în baza contractului
încheiat între creditor şi terţă persoană este denumită cesiune pasivă (cesiune a datoriilor sau
intercesiune). Unii autori consideră că legiuitorul a creat o instituţie „sterilă”, fără un suport teoretic,
de o natură juridică dubioasă care va fi ignorată în practică. Nu suntem de acord, fiindcă, prin
reglementarea preluării datoriei în baza contractului încheiat între creditor şi terţ, legiuitorul a creat un
mecanism suplimentar care în anumite situaţii poate servi participanţilor la raporturile juridice civile.
Nu trebuie să privim critic novaţiile din legislaţie, de altfel cel mai simplu lucru, ci trebuie să analizăm
regimul lor juridic pentru a face posibilă aplicarea lor în practică.
La pct. 4.2., sunt analizate efectele juridice ale preluării datoriei pentru fiecare varietate în parte.
Astfel, la preluarea datoriei în baza contractului încheiat de creditor cu o persoană terţă, efectul de bază

17
este degrevarea debitorului de obligaţia asumată faţă de creditor. Responsabil pentru executarea
obligaţiei este terţa persoană care a preluat obligaţia, ea având calitatea de debitor. În continuare,
raportul obligaţional produce efecte între creditor şi terţa persoană care a preluat datoria.
Dacă datoria este preluată în baza contractului, încheiat între debitor şi terţa persoană, însoţit de
acordul creditorului, debitorul iniţial este eliberat faţă de creditor. În schimb, între el şi terţa persoană
apar efectele secundare ale preluării datoriei care nu exclude şi existenţa unui obligaţii faţă de persoana
care a preluat datoria, ceea ce depinde de titlul cu care a operat preluarea datoriei.
Alt efect al preluării datoriei se raportă la stingerea drepturilor de garanţie. Exemplu elocvent
în acest sens poate servi preluarea datoriei garantate prin gaj. Astfel, debitorul obligaţiei garantate prin
gaj este în drept să o transmită unei alte persoane, dar cu acordul creditorului gajist (C.civ. art. 485). În
cazul în care debitorul obligaţiei garantate şi debitorul gajist sunt persoane diferite, la preluarea
datoriei garantate prin gaj se cere şi acordul acestuia din urmă de a răspunde pentru noul debitor. În
felul dat, soarta gajului este diferită şi depinde de întrunirea calităţii de debitor şi debitor gajist în una
şi aceeaşi persoană. Dacă debitorul obligaţiei garantate este şi debitor gajist, gajul se menţine, cu
excepţia cazului în care creditorul gajist este de acord cu o altă garanţie sau cu stingerea gajului. Dacă
debitorul obligaţiei garantate şi debitorul gajist sunt persoane diferite, la preluarea datoriei este necesar
acordul debitorului gajist de a răspunde pentru noul debitor, în caz contrar gajul se stinge prin efectul
legii. Datoria garantată prin gaj poate fi preluată de o altă persoană şi fără acordul debitorului gajist,
dacă el este o altă persoană decât debitorul obligaţiei garantate. În cazul respectiv, gajul se stinge.
Norma dată, fiind una specială, aplicabilă raporturilor de gaj, corelează cu cea generală, conform
căreia, ca urmare a preluării datoriei, drepturile de garanţie stabilite asupra creanţei se sting în măsura
în care menţinerea lor nu este încuviinţată de cei care le-au constituit (C.civ. art. 571). Este firesc să fie
aşa, întrucât schimbarea debitorului interesează în mod esenţial pe cei care au garantat datoria (garanţii
personale sau reale). În opinia unor autori, şi acest efect al preluării datoriei se referă, în principiu,
numai la preluarea datoriei de la debitor. Explicaţia este că, în cazul preluării datoriei de la creditor,
apar două raporturi juridice, care se desfăşoară în paralel: creditor – noul debitor; creditor – debitorul
iniţial. Astfel, în momentul în care creditorul încheie contractul de preluare a datoriei cu noul debitor,
drepturile de garanţie stabilite asupra creanţei (nu poate fi vorba decât despre creanţa iniţială) se sting.
Nu se vede nici o raţiune aici, atâta timp cât debitorul iniţial se poate opune contractului de preluare a
datoriei. Creditorul riscă să rămână şi fără noul debitor, şi fără garanţii.
La pct. 4.3., se analizează corelaţia preluării datoriei cu categorii juridic conexe, precum
delegaţia pasivă, primirea datoriei unei persoane terţe, activitatea în interesul unei persoane fără
împuterniciri, încredinţarea executării unei persoane terţe. Scopul unei asemenea analize este de a
scoate la iveală tangenţele şi deosebirile dintre instituţia preluării datoriei şi alte instituţii adiacente.
Capitolul III, intitulat Mijloacele juridice de transformare a obligaţiilor, conţine trei

18
paragrafe. În § 1 Novaţia ca modalitate de transformare a obligaţiilor se analizează noţiunea şi felurile
novaţiei, condiţiile şi efectele ei juridice. S-a constatat că novaţia este o operaţie juridică prin care,
conform acordului de voinţă dintre părţile unui raport juridic obligaţional, obligaţia veche se stinge
concomitent cu naşterea unei noi obligaţii, care o înlocuieşte. În viziunea altor autori, novaţia este
stingerea unui raport juridic de obligaţii prin înlocuirea lui printr-un raport nou. Chiar dacă autorii
numesc cu termeni diferiţi aceleaşi instituţii, este unanim recunoscut faptul că novaţia stinge obligaţia
veche şi dă naştere unei noi obligaţii. Aceasta se produce concomitent, în baza unuia şi aceluiaşi act
juridic. Noua obligaţie trebuie să se deosebească de cea veche, în caz contrar novaţia nu are loc.
Specific pentru novaţie este faptul că stingerea obligaţiei vechi nu duce la încetarea efectelor
sale, ci numai la transformarea ei într-o altă obligaţie. Transformarea se realizează prin înlocuire.
Aşadar, novaţia realizează o stingere a obligaţiei vechi cu toate accesoriile care o garantează şi,
totodată, o transformare a ei într-o altă obligaţie, contractată de părţi în locul celei vechi. Specificul
novaţiei constă anume în stingerea obligaţiei vechi, ceea ce nu înseamnă încetarea efectelor sale, ci
numai transformarea lor în efectele obligaţiei noi, născute prin novaţie. Este şi motivul pentru care
legislaţiile unor state, inclusiv legislaţia Republicii Moldova, reglementează novaţia în cadrul
mijloacelor de stingere a obligaţiei. Deşi chiar din art. 665 din Codul civil al Republicii Moldova,
rezultă că novaţia este o înţelegere între părţi de înlocuire a unei obligaţii cu o alta. Prin urmare,
efectul de bază al novaţiei este transformarea raportului obligaţional, însoţit şi de alte efecte, precum
cel al stingerii raportului obligaţional iniţial.
Novaţia, reglementată în Codul civil al Republicii Moldova la art. 665, iar în Codul civil român,
la art. 1128-1137, întotdeauna este rezultatul unei convenţii, deoarece legiuitorul nu prevede nici un
caz în care aceasta să opereze de drept. Aşadar, novaţia este o convenţie prin care părţile unui raport
juridic obligaţional sting o obligaţie existentă, înlocuind-o cu o nouă obligaţie.
Sunt analizate felurile novaţiei: obiectivă şi subiectivă. Novaţia obiectivă se referă la schimbarea
obiectului, cauzei, modalităţilor, iar cea subiectivă are ca efect schimbarea creditorului sau debitorului.
Autorul a analizat şi condiţiile de producere a novaţiei: existenţa unei obligaţii vechi valabile, care
urmează a se stinge prin novaţie şi apariţia unei obligaţii noi, valabile din punct de vedere juridic. De
asemenea, se conţine analiza minuţioasă a efectelor novaţiei. Astfel, principalele efecte sunt. stingerea
obligaţiei principale împreună cu toate garanţiile sale (gaj, ipotecă, fidejusiune) şi înlocuirea ei cu o
obligaţie nouă, naşterea unei noi obligaţii concomitent cu stingerea obligaţiei iniţiale.
În § 2, intitulat Obligaţiile civile şi naturale. Transformarea acestora, se analizează regimul
juridic al obligaţiilor civile şi al celor naturale, în special transformarea acestora. Pornind de la
definiţie, sunt analizate trăsăturile caracteristice şi efectele lor juridice.
În § 3 „Delegaţia ca modalitate de transformare a obligaţiilor”, se analizează noţiunea,
felurile şi efectele delegaţiei. Deşi legislaţia Republicii Moldova nu reglementează instituţia delegaţiei,

19
ea a fost analiza prin prisma Codului civil român, în virtutea faptului că lucrarea este o analiză
comparativă.

III. SINTEZA REZULTATELOR OBŢINUTE


Concluziile fundamentale ale tezei. Recomandări. Transmiterea şi transformarea obligaţiilor
se doreşte a fi o cercetare monografică atât sub aspect teoretic, cât şi, mai ales, practic.
Lucrarea propune o temă al cărei subiect este de o mare importanţă juridică, deoarece
problematica transmiterii şi transformării obligaţiilor în contextul noii economii este mereu actuală şi
în continuă perfecţionare.
Tematica transmiterii şi transformării obligaţiilor, în genere, a constituit obiectul mai multor
studii răzleţe în doctrina atât a României, cât şi a Republicii Moldova. În prezenta lucrare, tematica
este abordată sub concept teoretic şi practic, prin prisma actelor normative de bază ale celor două ţări.
S-a urmărit ca problemele practice să fie dezvoltate în lumina consideraţiilor de ordin teoretic,
iar cele teoretice să fie făcute în considerarea aplicaţiilor practice.
Multitudinea aspectelor pe care le implică transmiterea şi transformarea obligaţiilor, opiniile
controversate ale doctrinei, neuniformitatea practicii judiciare în această materie au constituit obiect de
reflecţie pentru tema noastră.
Studiul şi analiza lor prin prisma actualelor reglementări credem, pot contribui la îmbunătăţirea
instituţiei transmiterii şi transformării obligaţiilor. Perfecţionarea legislaţiei civile, proces care se
desfăşoară în continuare, oferă posibilitatea următoarelor concluzii şi recomandări pe marginea
investigaţiei efectuate:
1. Transmisiunea drepturilor şi obligaţiilor este o operaţiune juridică de trecere, prin voinţă a
părţilor sau în temeiul legii, a laturii active sau pasive a raportului juridic obligaţional de la părţi la o
altă persoană. Transformarea obligaţiei este o operaţiune juridică de schimbare, prin acord al părţilor, a
unuia dintre elementele raportului juridic obligaţional: subiecte, obiect, cauza. Această transmisiune nu
afectează existenţa obligaţiei, ea continuă să existe în patrimoniul dobânditorului aşa cum s-a născut,
mai bine spus – cum exista în patrimoniul transmiţătorului la momentul efectuării operaţiunii, celelalte
elemente ale raportului rămânând neschimbate.
2. Transmiterea creanţei nu poate aduce atingere drepturilor debitorului şi nici nu poate face
obligaţia lui mai oneroasă. Această regulă este aplicabilă prin analogie la orice varietate de transmitere
a creanţei. Situaţia debitorului poate fi consolidată şi prin alte norme imperative. În primul rând,
debitorul trebuie informat, notificat despre transmiterea dreptului de creanţă. Această obligaţie
urmează a fi pusă în sarcina noului creditor, deoarece anume el este persoana interesată în executarea
corespunzătoare a obligaţiei. Codul civil român prevede expres, la art. 1393, că în cazul cesiunii de
creanţă, notificarea sau acceptarea constituie o formalitate de publicitate a transmiterii creanţei şi poate

20
fi efectuată atât de cedent, cât şi de cesionar. Codul civil al Republicii Moldova nu conţine o normă
expresă care ar stabili persoana în a cărei sarcină cade această obligaţie. Ar fi binevenită o asemenea
normă. Se poate presupune doar că, în cazul unei transmisiuni contractuale a dreptului de creanţă,
obligaţia de notificare a debitorului revine părţii care şi-a asumat-o.
3. Transmiterea dreptului de creanţă nu trebuie confundată cu cesiunea de creanţă. Or, cesiunea
de creanţă este o transmitere, dar nu orice transmitere este cesiune de creanţă. Prin urmare,
transmiterea dreptului de creanţă este genul, iar cesiunea de creanţă – specia. Concluzia rezultă din
prevederile art. 556 şi 566 ale Codului civil al Republicii Moldova. Conform art. 566, creanţa poate fi
cesionată de către titular (cedent) unui terţ (cesionar) în baza unui contract, iar art. 566 prevede că
dispoziţiile cesiunii de creanţă se aplică în modul corespunzător în cazul în care o creanţă este
transmisă în temeiul legii, al unei hotărâri judecătoreşti sau al unei decizii a autorităţii publice. Din
aceste norme legale, rezultă că legiuitorul utilizează termenul de cesiune a creanţei doar pentru
situaţiile în care transmiterea are loc în bază de contract. Or, atunci când asemenea transmitere are
temeiuri, termenul cesiune nu este potrivit, operându-se, în acest caz, cu sintagma transmitere a
dreptului de creanţă.
4. Codul civil al Republicii Moldova şi cel al României nu conţin o normă generală care să
clasifice modurile de transmitere a drepturilor şi obligaţiilor. În legislaţia unor alte state, de exemplu
în Codul civil al Federaţiei Ruse, se clasifică modurile de transmitere a drepturilor de creanţă,
utilizându-se procedeul dihotomic. Astfel, temeiurile de transmitere a drepturilor de creanţă sunt
delimitate în două categorii: pe de o parte este evidenţiată cesiunea de creanţă, adică transmiterea
dreptului de creanţă unui terţ în bază de act juridic, iar pe de altă parte – temeiul de trecere a dreptului
de creanţă în temeiul legii. Deşi lipseşte, o asemenea clasificare se deduce din legislaţia în vigoare,
care reglementează expres situaţiile în care drepturile de creanţă trec de la creditor la un terţ în virtutea
unei prevederi legale. Din aceste considerente, putem clasifica temeiurile de transmitere a drepturilor
de creanţă în: contract (cesiune de creanţă) şi lege.
5. Transmiterea drepturilor creditorului către persoana terţă are la bază un fapt juridic, rolul
decisiv revenind fie actului juridic (act unilateral sau contract), fie prevederilor legii (Codul civil sau
altă lege). Calificarea corectă a temeiurilor de transmitere a drepturilor este necesară pentru stabilirea
unor reguli care trebuie respectate la asemenea transmitere, întrucât regulile cesiunii de creanţă au o
serie de particularităţi care o fac să se deosebească de transmiterea drepturilor creditorului în virtutea
legii.
6. Din punct de vedere metodologic, este mult mai corect să se specifice, în calitate de temei al
transmiterii drepturilor creditorului, contractul încheiat între părţi, nu actul juridic. Astfel, ar fi
considerate automat temeiuri de transmitere în virtutea legii a drepturilor creditorului şi testamentul, şi
hotărârea de reorganizare a persoanei juridice, întrucât ele nu pot fi atribuite noţiunii de contract. În

21
asemenea cazuri, se are în vedere un contract în baza căruia se produce transmiterea drepturilor, fără
limitarea la contractul de cesiune.
7. Codul civil al Republicii Moldova reglementează cesiunea de creanţă în partea generală,
dedicată obligaţiilor, adică este o instituţie distinctă, care se poate produce atât cu titlu oneros, cât şi
gratuit. În Codul civil român, reglementarea cesiunii de creanţă se conţine în materia contractului de
vânzare-cumpărare (art. 139-1398, şi 1402-1404) şi se referă doar la cesiunea cu titlu oneros.
Considerăm oportun de lege ferenda să propunem ca dispoziţiile privind cesiunea de creanţă să nu mai
figureze în materia vânzării, ci într-un capitol aparte al titlului III din Codul civil român dedicat
modurilor de transmitere a creanţelor.
8. În viziunea noastră, contractul de cesiune ar fi bine să fie întocmit în scris, fapt ce ar exclude
posibilitatea unor divergenţe pe marginea realizării cesiunii de creanţă. Astfel, deşi în reglementarea
actuală a Codului civil din Republica Moldova nu se cere existenţa unei dispoziţii într-o viitoare
legislaţie s-ar putea introduce a asemenea dispoziţie.
9. Obiect al contractului de cesiune este dreptul de creanţă, care, fără dubii, trebuie
individualizat. Dacă un lucru se individualizează prin anumite trăsături specifice, în privinţa
individualizarea creanţei trebuie să se ţină cont de particularităţile acestui bun incorporal. Considerăm
aşadar că individualizarea creanţei se realizează cu condiţia determinării următoarelor elemente
componente: obiectul creanţei; subiectul activ (creditorul); subiectul pasiv (debitorul); conţinutul
creanţei (care acţiuni debitorul este obligat să le săvârşească referitor la obiectul prestaţiei) şi
temeiurile apariţiei creanţei.
10. În caz de litigiu între cedent şi cesionar referitor la faptul ce creanţă sau ce parte a ei este
obiect al cesiunii, se prezumă a fi veridică informaţia dată de cedent. În povara cesionarului cade
sarcina răsturnării acestei prezumţii.
11. Individualizarea obiectului contractului de cesiune poate avea diferite grade de exactitate. În
practică, deseori obiectul contractului de cesiune este suficient individualizat chiar şi prin formula
toate creanţele apărute sau care pot apărea din contractul de credit încheiat între A şi B. Această
formulă conţine doar informaţia despre părţile raportului obligaţional, al cărui conţinut îl formează
creanţele necunoscute şi temeiul apariţiei lor (contractul de credit). Informaţia suplimentară este
determinabilă din contractul de credit, propriu-zis din contractul de cesiune, şi anume cine participă în
calitate de cesionar şi care complex de drepturi ale creditorului se transmit cesionarului.
12. Obiect al contractului de cesiune nu poate fi creanţa care, la momentul încheierii contractului,
nu a apărut, chiar dacă, inevitabil trebuie să apară în viitor, deoarece în lipsa creanţei lipseşte şi
raportul obligaţional. Rezultă aşadar că lipseşte şi debitorul, şi creditorul, adică două subiecte din trei
care participă la operaţiunea de cesiune a creanţei. Absenţa potenţialului cedent face imposibilă
încheierea contractului de cesiune.

22
13. În interesul cesionarului este solicitarea indicării, în contractul de cesiune a creanţei, şi a
condiţiei privind termenul şi ordinea de predare de către cedent a documentelor care constată existenţa
şi valabilitatea creanţei, statutul cedentului în acest raport obligaţional, lipsa de sarcini. În lipsa unor
astfel de documente, cesionarul nu poate exercita dreptul dobândit.
14. Importantă este condiţia momentului de trecere a dreptului cedat conform contractului de
cesiune. Întrucât creanţa, obiect al cesiunii, nu este un lucru, nu pot fi aplicate prevederile art. 321 din
Codul civil al Republicii Moldova, care stabileşte principiul tradiţiunii lucrului ca moment de trecere a
dreptului de proprietate. Această soluţie ridică o serie de întrebări la care nu găsim răspuns. De aceea,
considerăm că, în materia cesiunii de creanţă, momentul trecerii dreptului este legat de acordul de
voinţă al părţilor, care se realizează la semnarea contractului. Prin urmare, la baza momentului trecerii
dreptului stă principiul consensualismului şi nu cel al tradiţiunii.
15. Art. 559 din Codul civil al Republicii Moldova şi art. 1392 din Codul civil al României
reglementează diferit obligaţia de garanţie a cedentului. Codul civil român pune această obligaţie în
sarcina cedentului numai atunci când are loc o cesiune de creanţă cu titlu oneros. Prin urmare, dacă
cesiunea este cu titlu gratuit, cedentul nu are obligaţia legală de garanţie, deşi, prin acord comun,
această obligaţie poate fi stipulată în contract. Art. 559 din Codul civil al Republicii Moldova nu face o
astfel de specificare, ceea ce înseamnă că cedentul este responsabil faţă de cesionar de valabilitatea
creanţei şi a mijloacelor de garanţie, indiferent de titlul cu care a fost transmisă.
16. Codul civil al Republicii Moldova nu reglementează expres subrogaţia, ca şi Codul civil
român care, la art. 1106-1109, reglementează subrogaţia prin plată. Cu toate acestea, instituţia
subrogaţiei nu lipseşte cu desăvârşire în Codul civil al Republicii Moldova unde normele dedicate
subrogaţiei sunt dispersate. Cu părere de rău, legiuitorul Republicii Moldova se distanţează de
utilizarea termenului subrogaţie în cazul contractului de asigurare, operând cu categorii improprii.
Astfel, la art. 1329 din Codul civil al Republicii Moldova este reglementată preluarea de către
asigurător a drepturilor asiguratului, ceea ce, în viziunea noastră, nu este reuşit. Codul civil
reglementează cesiunea de creanţă şi preluarea datoriei. În ceea ce priveşte preluarea creanţei, el nu
operează cu asemenea categorie. Mai mult decât atât, în cazul art. 1329 din Codul civil al Republicii
Moldova, precum şi al legislaţiei unor alte state (de exemplu, Federaţia Rusă, art. 387, 965), operează
în mod clasic subrogarea. Propunem ca art. 1329 din Codul civil al Republicii Moldova să fie intitulat
Subrogarea asigurătorului în drepturile asiguratului. Astfel, va fi omis orice dubiu în privinţa
semnificaţiilor terminologice utilizate de legiuitor.
17. Prezintă interes, pentru subrogare în cazul contractului de asigurare, faptul că art. 1329 din
Codul civil al Republicii Moldova, are un caracter dispozitiv. Astfel, prin contract, părţile pot exclude
subrogarea asigurătorului în drepturile asiguratului. Expunem atitudine negativă faţă de această
formulă, deoarece vine în contradicţie cu interesele urmărite de asigurător prin încheierea contractului

23
de asigurare.
18. În afară de contractul de locaţiune, subrogaţia are loc la stingerea dreptului de superficie, ca în
cazul proprietarul de teren care se subrogă superficiarului în contractele de locaţiune şi arendă în curs
de executare (Codul civil al Republicii Moldova art. 453). Astfel, dacă, în timpul exercitării dreptului
de superficie, superficiarul a transmis acest drept unei persoane terţe printr-un contract de locaţiune
sau arendă în condiţiile prevăzute de Codul civil, la stingerea dreptului de superficie contractul de
locaţiune şi arendă rămân în curs de executare, iar proprietarul de teren se subrogă superficiarului în
raportul juridic apărut în baza acestor contracte.
19. Conform Codului civil român, art. 1669, în cazul în care fidejusorul a plătit datoria debitorului
principal, fie că a garantat cu ştiinţa ori fără ştiinţa acestuia, el are drept de regres împotriva debitorului
pentru a obţine restituirea prestaţiei. O astfel de prevedere are şi Codul civil al Republicii Moldova, la
art. 1163, conform căreia fidejusorul care a executat obligaţia principală are drept de regres contra
debitorului în mărimea sumelor pe care le-a plătit, inclusiv a datoriei principale, dobânzii aferente,
precum şi a tuturor cheltuielilor pe care le-a suportat în legătură cu fidejusiunea. Apare întrebarea: care
instituţie, a subrogaţiei sau a regresului, se aplică în cazul fidejusiunii? Considerăm că ambele
operează, şi subrogaţia, şi regresul, dar în diferite ipostaze, între ele existând o interdependenţă.
Explicaţia porneşte de la stabilirea categoriilor de raporturi generate de fidejusiune. Astfel, ca rezultat
al constituirii fidejusiunii, se creează două categorii de raporturi: a) între creditor şi fidejusor; b) între
fidejusor şi debitor.
20. În cazul subrogaţiei trebuie de avut în vedere următoarele momente de bază. Subrogaţia
operează numai în măsura plăţii efectuate, ceea ce înseamnă că subrogatul va lua locul creditorului
numai pentru ce a plătit efectiv. El va recupera de la debitor suma plătită şi nu valoarea nominală a
creanţei, spre deosebire de cesiunea de creanţă, unde cesionarul poate pretinde de la debitor valoarea
nominală a creanţei.
Dacă este un codebitor solidar care a plătit întreaga datorie, subrogatul va beneficia de garanţiile
creanţei fără ca obligaţia să rămână solidară în raporturile cu ceilalţi codebitori. Prin urmare,
subrogatul va putea pretinde, prin acţiune în regres, celorlalţi codebitori numai partea fiecăruia. Dacă
unul dintre codebitori este insolvabil, acest risc va fi suportat şi de debitorul solidar care a plătit
creanţa.
În toate cazurile, subrogatul are la dispoziţie împotriva debitorului, pe lângă acţiunile creditorului
plătit, şi unele acţiuni proprii, care se întemeiază pe gestiunea de afaceri, pe îmbogăţirea fără justă
cauză sau pe contractul de mandat, subrogatul urmând să utilizeze acţiunea cea mai convenabilă.
Astfel, dacă datoria pe care a plătit-o nu produce dobânzi, el nu poate să ceară debitorului, în baza
subrogaţiei, să-i plătească dobânzi din ziua efectuării plăţii, lucru pe care îl va putea obţine prin acţiune
personală.

24
În caz de plată parţială, subrogarea nu se produce decât proporţional sumei plătite. Creanţa se
împarte între creditor şi subrogat, care vin în concurs unul alături de altul, fără ca între ei să existe
vreun drept de preferinţă, cum este în dreptul francez.
21. Subrogaţia se deosebeşte de cesiunea de creanţă prin următoarele:
- subrogaţia operează indiferent de voinţa creditorului iniţial. Cesiunea, dimpotrivă, presupune
manifestarea de voinţă a creditorului iniţial pentru cesionarea dreptului de creanţă care îi aparţine.
- în cazul subrogaţiei, terţa persoană dobândeşte dreptul de creanţă doar în volumul în care a fost
executată obligaţia faţă de creditorul iniţial. Dacă persoana terţă execută obligaţia parţial, creditorul
iniţial îşi menţine dreptul de creanţă în partea neexecutată. În cazul cesiunii, cesionarul dobândeşte
creanţa, de regulă, în volum deplin. La cesiunea de creanţă, nu are importanţă preţul cu care creanţa a
fost cesionată, spre deosebire de subrogaţie, în baza căreia noul creditor este în drept să pretindă doar
la ceea ce a plătit. Explicaţia este că, în cazul subrogaţiei, transmiterea drepturilor creditorului către un
terţ care a executat obligaţia debitorului (subrogant) este îndreptată spre menţinerea unui echilibru,
deoarece lipsa unei astfel de transmisii ar avea drept consecinţă îmbogăţirea debitorului fără justă
cauză.
- în cazul subrogaţiei, creditorul iniţial nu este responsabil de valabilitatea creanţei transmise
terţului. Dimpotrivă, în cazul cesiunii de creanţă cedentul este răspunzător pentru valabilitatea creanţei
cesionate.
Subrogaţia, la rândul ei, este o excepţie de la regula generală a stingerii obligaţiilor prin
executare corespunzătoare şi se admite doar în cazurile expres prevăzute de lege.
22. Deosebirea conceptuală dintre cesiunea de creanţă şi subrogaţie este condiţionată de
caracterul intereselor persoanei care intervine în raportul obligaţional. În cazul cesiunii de creanţă,
cesionarul tinde să dobândească dreptul de creanţă care aparţine cedentului. În cazul subrogaţiei, terţa
persoană are scopul de a elimina debitorul din raportul juridic obligaţional cu creditorul. Această
condiţie este prevăzută expres în Codul civil al Republicii Moldova la art. 581, conform căruia oferta
de executare de către terţ trebuie făcută în interesul debitorului şi nu doar în scopul de a schimba
creditorul. Deşi nu este prevăzută consecinţa încălcării acestei condiţii, considerăm totuşi că, atunci
când constată că terţul urmăreşte să-l schimbe, creditorul este în drept să nu primească executarea
obligaţiei din partea terţului.
23. Lipsa unei reglementări legale, în Codul civil român, a preluării datoriei nu ne dă temei să
afirmăm că o asemenea transmitere lipseşte cu desăvârşire. Dimpotrivă, jurisprudenţa şi majoritatea
autorilor consideră că preluarea de datorie este admisibilă în temeiul libertăţii contractuale şi al
raţionamentului de analogie cu admisibilitatea cesiunii de creanţă, şi anume: fie indirect, pe calea
novaţiei, a delegaţiei perfecte sau a stipulaţiei pentru altul, fie chiar direct, cu consimţământul
creditorului. Preluarea de datorie se aplică şi este analizată prin prisma simetriei faţă de cesiunea de

25
creanţă, fapt ilustrat şi de termenul cesiunea de datorie. Unele legislaţii, cum este legislaţia germană
sau cea elveţiană, au reglementat cesiunea de datorie sub denumirea de preluare a datoriei,
reprezentând un contract încheiat între debitor şi terţul care preia datoria, contract care produce efecte
numai dacă creditorul consimte la schimbarea debitorului. Considerăm adecvată denumirea de
preluare a datoriei, fiindcă o creanţă se cesionează, iar o datorie se preia. Tot aşa se manifestă şi
specificul acestor operaţiuni. Pentru a fi echivalată, dar cu titlu pasiv, cu cesiunea de creanţă, preluarea
de datorie ar trebui să prezinte, în principal, următoarele caracteristici: să degreveze debitorul iniţial, să
asigure transmiterea aceleiaşi datorii de la un debitor la altul împreună cu toate modalităţile, excepţiile
şi garanţiile ei şi, totodată, să se realizeze numai prin acordul de voinţă al celor doi debitori.
24. A doua deosebire, cea mai importantă, rezidă în faptul că dacă, în cazul cesiunii de creanţă,
acordul sau poziţia debitorului este irelevantă atât în momentul încheierii cesiunii, cât şi ulterior, în
cazul preluării datoriei de la creditor, însă, chiar dacă consimţământul debitorului nu este necesar la
preluarea datoriei, ulterior debitorul se poate „opune contractului”, hotărând să-l execute singur.
Această diferenţă face ca „preluarea datoriei de la creditor” să nu poată fi confundată cu cesiunea de
creanţă.
Chiar şi în cazul preluării datoriei de la debitor, prezenta dispoziţie rămâne deficitară. Să
presupunem că, la momentul încheierii contractului între creditor şi debitorul iniţial, consimţământul
acestuia din urmă a fost viciat prin eroare, dol sau violenţă. În cazul în care creditorul l-ar acţiona în
instanţă în vederea executării obligaţiei, debitorul ar putea să-i ridice excepţia vicierii
consimţământului în conformitate cu art. 227, 228 sau 229. Dacă un „nou debitor” preia obligaţia de la
debitorul iniţial, luându-i locul, cum ar putea invoca excepţiile personale ale fostului debitor, care a
devenit între timp terţ? Prin urmare, considerăm că textul se referă la excepţiile referitoare la creanţă,
nu şi la excepţiile personale.
25. Legislaţiile unor state, inclusiv legislaţia Republicii Moldova, reglementează novaţia în
cadrul mijloacelor de stingere a obligaţiei. Deşi din art. 665 din Codul civil al Republicii Moldova
rezultă că novaţia este o înţelegere între părţi de a înlocui o obligaţie cu o altă obligaţie. Prin urmare,
efectul de bază al novaţiei este transformarea raportului obligaţional, care este însoţit şi de alte efecte,
precum cel al stingerii raportului obligaţional iniţial.
Codul civil francez şi Codul civil român, întocmai ca şi legiuirea lui Iustinian, au reglementat
delegaţia în cadrul novaţiei. Astfel, în Codul civil român, delegaţia este prevăzută la art. 1132-1133 din
secţiunea privitoare la novaţie. Este însă de observat că jurisprudenţa şi doctrina tratează novaţia şi
delegaţia ca două operaţiuni distincte, aşa cum, de altfel, trebuie privite şi de lege ferenda.
Pornind de la constatarea că are o structură proprie, se impune şi concluzia că delegaţia este un
procedeu juridic între persoane implicate în delegaţie, ori de câte ori este cazul, şi totodată un proces
de stingere a obligaţiilor, adică a datoriilor preexistente între aceleaşi persoane. Iată de ce se poate

26
spune că delegaţia are o natură dublă.

Publicaţiile autorului la tema tezei

1.Apariţia şi dezvoltarea instituţiei cesiunii de creanţă şi a cesiunii de datorie // Revista „Opinia”


nr.6 din anul 2000, 4-16 p.
2.Principiile cesiunii de creanţă // Revista „Opinia” nr.11 din anul 2000, 6-21 p.
3.Drepturile şi obligaţiile părţilor contractului de mandat // Revista „Opinia” nr.5 din anul 2001,
8-12 p.
4.Efectele mandatului faţă de terţi // Revista „Opinia” nr.12 din anul 2001, 7-9 p.
5.Noţiuni generale privind cesiunea de datorie // Revista „Opinia” nr.7 din anul 2002, 6-8 p.
6.Conţinutul contractului de fidejusiune // Revista „Opinia” nr.7 din anul 2002, 10-12 p.
7.Modalităţi de transmitere şi transformare a drepturilor şi obligaţiilor civile // Revista „Opinia”
nr.9 din anul 2002, 4-43 p.
8.Contractul de factoring ca varietate a cesiunii de creanţă // Revista „Opinia” nr.12 din anul
2002, 8-14 p.
9.Contractul de donaţie-modalitate pură de transmitere a drepturilor // Revista „Opinia” nr.1 din
anul 2003, 3-19 p.
10.Cesiunea de datorie convenţională // Revista „Opinia” nr.3 din anul 2003, 8-12 p.
11.Cesiunea datorie a bunurilor // Revista „Opinia” nr.9 din anul 2003, 5-10 p.
12.Drepturile şi obligaţiile părţilor contractului de mandat în viziunea legislaţiei din România //
Revista „Drept şi societate” nr.1 din anul 2003, 7-19 p.
13.Contractul de factoring ca varietate a cesiunii de creanţă în baza legislaţiei şi doctrinelor din
România şi Federaţia Rusă // Revista „Drept şi societate” nr.5 din anul 2003, 19-25 p.
14.Cesiunea de datorie legală în baza Codului civil al Republicii Moldova // Revista „Drept şi
societate” nr.9 din anul 2003, 12-18 p.
15.Modalităţi de transmitere şi transformare a drepturilor şi obligaţiilor civile: cesiunea de
creanţă şi cesiunea de datorie // Editura Academica Brâncuşi, Tg+Jiu, 2004, ISBN 973+8436+91+5,
173 p.
16.Contractul de donaţie-modalitate pură de transmiterea a drepturilor // Revista de economie
nr.4 din anul 2004, 112-117 p.
17.Noţiunii, condiţii şi caractere privind cesiunea de datorie (Preluarea datoriei) // Revista de
economie nr.4 din anul 2004, 118-120 p.
18.Contractul de fidejusiune ca modalitate a cesiunii de datori // Revista de economie nr.4 din
anul 2004, 121-124 p.

27
19.Importanţa şi definiţia conceptului de factoring // Revista de economie semestrul I din anul
2005, 127-130 p.
20.Funcţiile principale ale factoringului // Revista de economie semestrul I din anul 2005, 130-
132 p.
21.Cesiunea de datorie convenţională şi cesiune de datorie a bunurilor // Revista de economie
nr.3-4 din anul 2005, 116-119 p.
22.Efectele cesiunii între părţi şi în raport cu terţii // Revista de economie nr.3-4 din anul 2005,
116-119 p.
23.Contractul de factoring ca varietate a cesiunii de creanţă // Conferinţa internaţională ştiinţifică
„Economie şi globaliyare” vol.I, Tg-Jiu 3-4 iunie 2005, 639-642 p.
24.Contractul de mandat, cea mai veche modalitate de cesiune // Conferinţa internaţională
ştiinţifică „Economie şi globalizare” vol.I, Tg-Jiu 3-4 iunie 2005, 643-650 p.
25.Modalităţi de transmitere şi transformare a drepturilor şi obligaţiilor civile: cesiunea de
creanţă şi cesiunea de datorie – ediţia a doua revizuită şi adăugită // Editura Hermes, Bucureşti, 2006
ISBN 973-709-174-4, 215 p.

Cuvintele-cheie: obligaţie, creditor, debitor, transmitere, transformare, cesiunea creanţei, cedent,


cesionar, debitor cedat, preluarea datoriei, factoring, subrogaţie, subrogaţie reală, subrogaţie personală,
novaţia, delegaţia, obligaţii naturale, obligaţii civile, drept litigios, retractul litigios.

Key words: obligation, duty. creditor, debtor, transmission, transformationt, assignment of


claims, assignor, assignee, assignment debtor, assumption, of debt, factoring, substitution, real
substitution, personal substitution, novation, substitution, renewal (of lease), natural obligations,
dispute right, civil obligations, dispute retract

Ключевые слова: обязательство, кредитор, должник, передача, перепоручение, уступка


требования, перевод долга, цедент, цессионарий, факторинг, суброгация, вещная суброгация,
личная суброгация, новация, делегация, естественные обязательства, гражданские
обязательства, спорные права.

28
ANNOTATION
CARUNTU CONSTANTIN. Theme of doctoral thesis
“Methods of liability transmission and transformation:
debenture cession and assumption of debt”

In the present paper are analyzed the main theoretical and practical aspects connected with liability
transmission and transformation. The goal of this paper consists in the analysis of juridical regulations on
liability transmission and transformation (debenture cession and assumption of debt) according to the legislation
of the Republic of Moldova, Romania, Russian Federation and other states.
Although this theme is not a novation because some practical and theoretical investigations have been
made both in the doctrine and in the practice of the Republic of Moldova, and in that of Romania, Russian
Federation, etc. The novelty of this paper consists in the fact that the methods and grounds for liability
transmission and transformation are analyzed very closely for the first time in the national theory of the
Republic of Moldova and Romania.
From the structural point of view the paper consists of three chapters. In the first chapter are defined the
concepts of liability transmission and transformation starting from the historical analysis of this institution. The
analysis of different aspects of creditor’s rights transmission to third persons makes possible the determination
of different grounds for passing over of the creditor’s rights. The creditor’s rights can be passed over on the
basis of different grounds: agreement of parties, unilateral legal act, law, court decision, etc. Without a well
defined system of grounds for liability transmission and transformation it is hard to apply this institution in
practice. Their systematization has a scientific interest.
In the second chapter are analyzed the legal means for transmission of rights and liability. The
debenture cession and a number of its variations such as sale of litigious rights, sale of succession rights,
factoring contract and subrogation in creditor’s rights through debenture payment are analyzed in details. Here
is also analyzed the assumption of debt with its two variations: on the basis of the contract concluded between
the creditor and the third party and on the basis of contract concluded between the debtor and the third party.
The main conditions of these methods of rights and liability transmission, as well as their correlation with other
connected institutions have also been analyzed for the purpose of underlining the main particularities.
In the third chapter are analyzed the legal means used for the transformation of liability: a) novation, b)
transformation of civil and natural liabilities, c) delegation. The analysis of these factors permitted the
underlining of the particularities of these institutions. The paper is based on the comparative analysis of the
above-mentioned institutions made according to the current legislation of the Republic of Moldova, Romania
and Russian Federation. There has also been used legal literature of authors from the respective countries.

29
РЕЗЮМЕ
КЭРУНТУ КОНСТАНТИН. Докторская диссертация на тему
«Передача и преобразование обязательств (уступка право и перевод долга)»

Данная работе исследует наиболее важные юридические и теоретические аспекты


передачи и преобразования обязательств. Предметом исследования является правовое
регулирование передачи и преобразования обязательств (уступка право и перевод долга) в
соответствии с законодательством Республики Молдова, Румынии, Российской Федерации.
В данной области предприняты теоретические и практические исследования эволюции
этого института в законодательстве Республики Молдова, а также Румынии и Российской
Федерации. Новизна данной работы состоит в том, что в первые в национальной теории
Республики Молдова и Румынии, детально анализируются способы передачи и преобразования
обязательств.
Исследование структурно состоит из трех глав. В первой главе определенно понятия
передачи и преобразования обязательств, а также исторические аспекты данного института.
Анализ различных аспектов перехода прав кредитора к третьим лицам позволяет сделать вывод
о разнообразие оснований перехода прав кредитора. Права кредитора могут переходить по
соглашению сторон, по односторонней сделке, на основании закона, по решению суда и др. Без
построения четкой системы оснований перехода прав невозможно продуктивно применять
данный институт обязательственного права в практической деятельности. Кроме того,
систематизация оснований перехода прав кредитора к третьим лицам представляет
значительный теоретический интерес.
Во второй главе рассматриваются юридические способы перехода прав кредитора к
третьим лицам. Детально исследуются уступка права и ее разновидности как продажа спорных
прав, продажа наследственных прав, договор факторинга, суброгация, перевод долга с его
двумя способами: на основании договора заключенного между кредитором и третьим лицом и
на основании договора заключенного между должником и третьим лицом. В этой главе
анализируются существенные условия и форма уступки право, перевода долга и суброгации.
Также производится анализ соотношения данных институтов со смеженными институтами
обязательственного права.
В третей главе рассматриваются правовые способы преобразования обязательств: a)
новация, b) преобразование естественных и гражданских обязательств, c) делегация.
Работа основана на проведение сравнительного анализа вышеизложенных институтов в
соответствии с действующим законодательством Республики Молдова и Румынии. Также
используется юридическая литература авторов этих государств.
30
CARUNTU Constantin

MODALITĂŢILE DE TRANSMITERE ŞI TRANSFORMARE


A DREPTURILOR ŞI OBLIGAŢIILOR

Specialitatea: 12.00.03 - Drept privat (drept civil)

AUTOREFERAT
al tezei de doctor în drept

Comanda: N 21.
Bun de tipar: 13.02.2006
Format: 60x84 ¹/16
Coli de tipar: 1,0
Tiraj: 50 ex.

Centrul Editorial al Universităţii de Stat din Moldova


Str. A. Mateevici 60. Chişinău, MD 2009

31