Universitatea „Dunărea de Jos” Facultatea de drept

DREPT ADMINISTRATIV Volumul I

Note de curs

Dana Apostol Tofan

2009

1

Cuprins Partea a I-a: Introducere în dreptul administrativ şi în ştiinţa administraţiei Capitolul I: Aspecte generale § 1. Noţiuni fundamentale pentru dreptul administrativ……………..................................4 § 2. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)..…………..................................7 Capitolul II: Executivul şi administraţia publică § 1. Relaţia executiv – administraţie publică…………………….......…….........................9 § 2. Rolul executivului în dreptul public contemporan…………………...........................10 § 3. Noţiunea de autoritate publică potrivit Constituţiei României……….......................13 § 4. Noţiunea de administraţie publică potrivit Constituţiei României …........................14 § 5. Sfera administraţiei publice potrivit art. 52 din Constituţia României…...................14 § 6. Definiţia şi trăsăturile administraţiei publice…………….....………….......................16 § 7. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)..…………................................17 Capitolul III: Dreptul aplicabil administraţiei publice § 1. Obiectul dreptului administrativ…………………………........……,.......................…19 § 2. Definiţia şi trăsăturile dreptului administrativ………….......………..........................20 § 3. Izvoarele scrise ale dreptului administrati...........................……………………………..................................................21 § 4. Izvoarele nescrise ale dreptului .administrativ………………………………………….........................……........................24 § 5. Normele de drept administrativ……………………………………………............……......…............……......25 § 6. Raporturile de drept administrativ …………………………………………………………................................…..............…...27 § 7. Codificarea dreptului administrativ şi a procedurii administrative............................29 § 8. Sinteză a evoluţiei doctrinei administrative româneşti. Loc şi rol în mişcarea contemporană…………........................................................……30 § 9. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)..…...........................................34 Partea a II-a: Autorităţile administraţiei publice Capitolul I: Teoria generală a organizării administraţiei publice § 1. Noţiuni specifice……………………………….......................…….……............….…36 § 2. Sarcinile, competenţa şi capacitatea organelor administraţiei publice…............….37 § 3. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)........….....................................38 Capitolul II: Preşedintele României § 1. Rolul Preşedintelui şi implicaţiile privind calificarea regimului constituţional actual …....................................................................................................................................40 §2.Clasificarea atribuţiilor Preşedintelui României………………………..............….......41 § 3. Atribuţiile Preşedintelui României în raporturile cu autoritatea legiuitoare…...................................................................................................................42 §4.Atribuţiile Preşedintelui României în cadrul puterii executive…................................47 §5. Atribuţiile Preşedintelui României în raporturile cu justiţia. şi alte autorităţi jurisdicţionale……......…......……….....................….................……….49 §.6.ActelePreşedinteluiRomâniei……….......……………………………................……..50 §.7.Răspunderea Preşedintelui României…......………………………............…....…....52 §.8. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)……………...............................54
2

Capitolul III: Guvernul României § 1. Rolul şi structura Guvernului…………………………………...………….............…..57 § 2. Regimul învestiturii Guvernului……’….……….............…………………..................59 § 3. Durata mandatului şi statutul membrilor Guvernului…………………………...................................…...........................................61 § 4. Primul ministru……………………………………….......................……...........….....63 § 5. Organizarea şi funcţionarea Guvernului………………………………………..........................……………...........….....65 § 6. Actele Guvernului. Delegarea legislativă…………….………………………...............................……………............…....67 § 7. Controlul parlamentar şi răspunderea membrilor Guvernului………………………......................................................................................71 § 8. Administraţia centrală de specialitate………………........……………............……...75 § 9. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)…….........………............ ….....79 Capitolul IV: Administraţia publică locală §1 Evoluţia legislaţiei în domeniu…………………………………………..............…..…..81 § 2 Principii contemporane de organizare a administraţiei publice locale.....................82 §3. Principiile organizării administraţiei publice locale în România…….........................83 § 4 Constituirea, competenţa şi funcţionarea consiliului local.…… ….........................86 § 5. Actele şi răspunderea consiliului local………………………….................................91 § 6. Primarul, viceprimarul şi administratorul public.…… ………...................................94 § 7. Secretarul unităţii administrativ-teritoriale…………………………...........................98 § 8. Consiliul judeţean şi preşedintele consiliului judeţean........…................................98 § 9. Prefectul şi subprefectul................. ……………....................................................100 § 10.Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)…… …..................................103 . Partea a III-a: Funcţia publică şi funcţionarul public Capitolul I: Teoria generală a funcţiei publice § 1. Noţiuni specifice. Evoluţia legislaţiei în domeniu ………......................................105 §2Constituţionalitatea şi legalitatea funcţiei publice…………………...........................106 § 3. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)……………............... …........109 Capitolul II: Statutul funcţionarilor publici § 1. Definirea, selecţia, numirea şi avansarea funcţionarilor publici…………………..................................................................................................110 § 2. Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici……………………………………........................................……............……......114 § 3. Răspunderea funcţionarilor publici……………………………………………........................…………............……....118 § 4. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)…………………………………............................................…................122 Bibliografie orientativă…………………………...................................……………....124

3

Cuvânt înainte Bine aţi venit la întâlnirea cu disciplina Drept administrativ! Materialul de studiu este destinat documentării studenţilor din anul I Administraţie Publică ID şi Drept Fără Frecvenţă. astfel încât la sfârşitul celor 9 module de studiu să fiţi familiarizaţi cu elementele teoretice fundamnetale ale obiectului metodei de cercetare a disciplinei. Nu este necesar să citiţi dintr-o dată această carte. fiecare modul fiind împărţit pe lecţii specifice. La finalul parcurgerii acestui material. rezumatul. Informaţiile sunt prezentate într-o manieră care să vă permită o pregătire graduală astfel încât să reuţiţi singuri. procedeele. în urma însuşirii conceptelor fundamentale ale analizei regionale. Lucrerea are un scop didactic. competenţele dobândite. concluzii sau teme de control. formativ. Pe baza acestei modalităţi de prezentare a informaţiilor veţi reuşi să parcurgeţi şi să asimilaţi materia într-o manieră plăcută şi eficientă. instrumentele specifice utilizate pentru înţelegerea noţiunilor de bază ale dreptului administrativ. acolo unde va fi cazul.veţi fi capabili să: • Definiţi dreptul administrativ şi administraţia publică • Distingeţi rolurile şi atribuţiile principalelor autorităţi şi puteri în stat • Conturaţi în linii generale administraţia publică locală • Evidenţiaţi principalele aspecte legate de funcţia publică şi statutul funcţionarului public în România 4 . instructiv fiind structurată pe trei părţi şi 9 module. Materialul de studiu are precizate pentrun fiecare modul : obiectivele specifice. timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor. rezultatele aşteptate. pe parcursul orelor de pregătire individuală să asimilaţi un minim de cunoştinţe în domeniu.

însemnând servitor. fiind compus din prepoziţia ad. supus. Dacă în doctrina. prezentarea principalelor concepte cu care această disciplină operează va începe firesc cu analiza acesteia. cu alte cuvinte. noţiunea de administraţie publică ocupă poziţia centrală. gestiona şi opera cu noţiunile specifice legate de administraţie publică în sens larg şi în sens restrâns. Etimologic. Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore • § 1. sfera administraţiei publice fiind mai largă decât a administraţiei de stat. dacă sintagma administraţie de stat este diferită ca înţeles de sintagma administraţie publică sau dimpotrivă se identifică cu cea din urmă. atât activitatea administraţiei centrale cât şi a administraţiei locale. serviciu public. la origini. legislaţia şi jurisprudenţa interbelică din ţara noastră s-a utilizat în principal. cuvântul administraţie provine din limba latină. Noţiuni fundamentale pentru studiul dreptului administrativ În studiul Dreptului administrativ. administraţia de stat s-a limitat la activitatea organelor centrale şi locale ale administraţiei de stat.Partea I-a Introducere în dreptul administrativ şi în ştiinţa administraţiei Modulul I Aspecte generale • • • Obiective specifice : Cunoaşterea. către şi minister. Fără a fi utilizată ca atare. Dimpotrivă. pusă în slujba cuiva. serviciul public. între care exista o strictă subordonare. însemnând la. autoritate publică. autoritatea publică. caracteristice fiecărei epoci rezultă că spre sfârşitul secolului XIX şi prima parte a secolului XX prin noţiunea de administraţie publică. larg utilizată. prin această noţiune s-a avut în vedere o activitate subordonată. în absenţa unei administraţii 5 . Competenţe dobândite : în momentul în care vor finaliza studiul acestui modul studenţii vor avea posibilitatea să : . aceasta din urmă fiind caracterizată prin autonomie locală. noţiunea de administraţie publică se identifica cu noţiunea de administraţie de stat. la comandă. Prin urmare. se avea în vedere de regulă. puterea publică. înţelegerea. la care s-a revenit după 1990. în toată perioada postbelică a fost folosită exclusiv noţiunea de administraţie de stat. atât activitatea administraţiei statale cât şi activitatea administraţiei locale.definească dreptul administrativ ca ramură a dreptului public. Din analiza regimurilor constituţionale româneşti. dacă este vorba de noţiuni diferite sau de una şi aceeaşi noţiune. Noţiunea de administraţie publică acoperea astfel. prin includerea şi a administraţiei publice locale. Noţiunea de administraţie publică reprezentând noţiunea fundamentală pentru Dreptul administrativ. Faţă de această situaţie s-a născut întrebarea. aprofundarea şi utilizarea noţiunilor fundamentale pentru studiul dreptului administrativ Rezultatele aşteptate : studenţii vor înţelege. rezultat al descentralizării administrative. ramură a dreptului public. consacrată prin Constituţiile socialiste şi legislaţia epocii.definească interesul public. interes public. administraţia publică în sens funcţional şi în sens organic . principii de bază ale organizării administraţiei publice locale. în timpul regimului socialist. noţiunea de administraţie publică.

spre deosebire de Constituţiile socialiste (1948. dar ele nu pot fi calificate şi ca autorităţi publice.. se aduc la îndeplinire legile sau în limitele legii. între administraţia publică şi administraţia de stat există un raport de la întreg la parte. Evocarea celor două sensuri ale noţiunii de administraţie publică ridică în mod inevitabil. material atunci când folosim noţiunea de administraţie publică cu înţelesul de activitate desfăşurată de anumite structuri administrative. administraţia publică constă într-un ansamblu de autorităţi publice prin care. distinctă de administraţia de stat sau centrală. identificăm un sens organic atunci când folosim aceeaşi noţiune pentru a delimita respectivele structuri administrative. Pe de-o parte. având un interes exclusiv local (spre ex. Instituţiile de învăţământ de stat. Prin urmare. 6 . de autoritate tutelară etc.specifice autorităţilor autonome. Sub aspect organizatoric. adeseori formularea “autorităţile şi instituţiile publice”. unde se întâlneşte exclusiv noţiunea de organ al administraţiei de stat. Din cercetarea mai aprofundată a dispoziţiilor constituţionale şi legale în materie nu rezultă însă vreo distincţie care s-ar putea face între cele două noţiuni. Academia Română şi institutele de cercetare din subordinea acesteia sunt exemple de instituţii publice. atribuţiile de stare civilă. Din analiza reglementărilor constituţionale şi legislative româneşti observăm că. actuala Constituţie utilizează cu predilecţie noţiunea de autoritate a administraţiei publice. noţiunea de organ al administraţiei publice. Analiza noţiunii de administraţie publică presupune şi lămurirea celor două sensuri ale sale. O asemenea distincţie nu ar avea nici o relevanţă în practică. sensul principal al sintagmei autoritate publică fiind acela de organ public. în regim de putere publică. După anul 1990. Sub aspect funcţional. ţinându-se cont însă de orientarea Europei occidentale în această privinţă. şi în mai mică măsură. jurisprudenţa şi doctrina de la noi se raportează. adică un colectiv organizat de oameni care exercită prerogative de putere publică. problema organismelor care o înfăptuiesc. s-a revenit la aceleaşi principii ale organizării şi funcţionării administraţiei publice caracteristice României interbelice. o structură organizatorică ce acţionează în regim de putere publică. în legislaţie utilizându-se de altfel. noţiunea de instituţie publică are în vedere structurile subordonate unor autorităţi ale administraţiei publice.. administraţia de stat reprezentând o componentă a administraţiei publice. alături de administraţia locală. urmărindu-se satisfacerea interesului public prin asigurarea bunei funcţionări a serviciilor publice şi prin executarea unor prestaţii către particulari.). Faţă de noţiunea de autoritate publică mai sus definită. la nivelul colectivităţilor locale întâlnim atât decizii administrative. pentru realizarea unui interes public. în legislaţie şi implicit în doctrină fiind utilizată când noţiunea de autoritate a administraţiei publice. administraţia publică reprezintă activitatea de organizare a executării şi executare în concret a legilor. fiind vorba despre una şi aceeaşi categorie juridică. se prestează servicii publice. construirea unei şcoli într-o comună) cât şi atribuţii cu caracter statal (spre ex. potrivit legislaţiei în vigoare. Pe de altă parte. deci când ne referim la organele care realizează această activitate. denumite generic structuri administrative. care funcţionează din venituri bugetare dar şi din surse extrabugetare. ce desemnează structurile care înfăptuiesc administraţia. Astfel. la nivel statal sau local sau într-o altă formulare. identificăm un sens funcţional. În ce priveşte noţiunea de instituţie publică considerăm că aceasta nu se identifică nici cu noţiunea de autoritate publică şi nici cu cea de autoritate a administraţiei publice. alese la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale. când cea de organ al administraţiei publice. la care în permanenţă legislaţia. anterioare regimului socialist. 1952 şi 1965) şi legislaţia adoptată în baza acestora.

la un moment dat. etc. deci să confere obligativitate. avându-se în vedere sensul material al noţiunii şi anume: continuitatea. teza conceptelor juridice nedeterminate. şi anume. propriului punct de vedere cu privire la o anumită instituţie.. 7 . cu precizarea că această sintagmă asemeni altora. siguranţa publică sau altele. care în cazul unui conflict cu cel particular trebuie să se impună. măsurile luate de aceste autorităţi se aplică direct iar în cazul în care nu sunt respectate. ci doar acea activitate apreciată de puterea politică ca fiind de interes public. nu orice activitate de interes public reprezentând un serviciu public. strâns legată de noţiunile mai sus definite precum şi de noţiunea de administraţie publică. Din definiţiile de mai sus identificăm alte noţiuni fundamentale pentru studiul dreptului administrativ. corespondentul acestei noţiuni se regăseşte în sintagma instituţie de interes public. reprezintă instrumentul prin care puterea politică aflată la conducerea unei ţări stabileşte decizii obligatorii pentru cetăţenii săi. exorbitante (prerogativele) de care dispune orice autoritate a administraţiei publice şi implicit. situaţii de urgenţă. orice autoritate publică. funcţional. cum ar fi ordinea publică. Ca şi în cazul administraţiei putem distinge şi pentru serviciul public două sensuri: un sens material. idee etc. Acest regim de putere publică presupune într-un stat democratic posibilitatea celor administraţi de a acţiona în justiţie împotriva vătămărilor aduse prin actele administraţiei publice fiind vorba despre instituţia contenciosului administrativ. sensul său putând să se modifice o dată cu schimbarea concepţiilor politice. cu mijloace publice. Noţiunea de interes public desemnează necesităţile materiale şi spirituale ale cetăţenilor. definit ca un procedeu tehnic menit să dea o mai bună satisfacţie interesului general.În doctrina şi legislaţia interbelică. Noţiunea de putere publică desemnează drepturile speciale. Astfel. În ce priveşte unele din noţiunile mai sus enumerate. dacă avem în vedere organismul sau “întreprinderea” girată de administraţie prin care se satisface o necesitate de interes public. egalitatea tuturor în faţa lui şi necesitatea adaptării lui la nevoile utilizatorilor. Noţiunea de serviciu public la rândul ei. În doctrina actuală. variază în funcţie de poziţia celor aflaţi la putere. cărora li se pot adăuga şi altele. în cazul alternanţei la putere. ordine publică. în vederea exercitării atribuţiilor sale şi pentru satisfacerea interesului public. în care tocmai l-am definit şi un sens organic sau formal. Cu alte cuvinte. Încă din perioada interbelică au fost evidenţiate trăsăturile esenţiale ale serviciului public. În baza prerogativelor de putere publică de care dispun. pericol grav. judeţului sau comunei. dreptul privit ca ansamblu de norme juridice. sensul noţiunilor de mai sus. interesul public. orice forţă politică ajunsă la guvernare are tendinţa să îmbrace în “haină” juridică. este un concept ce depinde de scopurile politice. noţiunea de putere publică (prerogative de putere publică) şi cea de interes public. concept. desemnează activitatea cu caracter continuu şi regulat organizată sau autorizată de o autoritate a administraţiei publice în vederea satisfacerii unor necesităţi de interes public. Alături de noţiunea de stabiliment public. cazuri excepţionale. în legislaţia şi doctrina interbelică s-a impus şi noţiunea de stabiliment de utilitate publică definit ca acea persoană juridică privată autorizată de administraţia publică să presteze un serviciu public prin exercitarea unei activităţi de interes general. româneşti sau occidentale. ca o persoană morală de drept public ce exercita anumite prerogative de putere publică. corespondentul noţiunii de instituţie publică l-a reprezentat noţiunea de stabiliment public. beneficiază de forţa de constrângere a statului. ca de exemplu. creat din iniţiativa Statului. s-a dezvoltat de către o parte a doctrinei germane. ca de exemplu. fenomen. Prin urmare. multe dintre ele regăsite în texte constituţionale şi legale. bun public.

orice fapt administrativ presupune o activitate de organizare. activitatea de organizare a executării şi executare în concret a legii b. noţiunea de administraţie de stat este inclusă în noţiunea de administraţie publică 2. un ansamblu de autorităţi publice prin care. dezvoltarea teoriei puterii discreţionare a administraţiei. Studierea sistematică a fenomenului administrativ presupune cercetarea legăturii complexe a acestuia cu problematica puterii politice şi implicit a guvernării. aflată la îndemâna administraţiei publice. În sens organic. În sens funcţional. punând-o în mişcare sau. autoritatea respectivă va acţiona cu exces de putere ce poate fi cenzurat în instanţa de judecată. înţeles ca specie a fenomenului social. a celor care compun administraţia. stabilite de structuri organizatorice superioare. activitatea de organizare a executării şi executare în concret a legii b. activitatea de administrare fiind prin definiţie o activitate subordonată. noţiunile de administraţie publică şi administraţie de stat sunt: a. a căror interpretare este lăsată la libera alegere a celui chemat să aplice norma juridică în care se regăsesc. a unor obiective. o structură organizatorică ce acţionează în regim de putere publică. Dreptul de apreciere sau puterea discreţionară reprezintă acea marjă de libertate lăsată la libera apreciere a unei autorităţi astfel ca. În termenii ştiinţei administraţiei. în doctrina occidentală. s-a susţinut că este vorba despre noţiuni cu un înţeles larg şi relativ determinat. dincolo de care se ajunge la exces de putere. material. un fenomen administrativ. la nivel statal sau local 3. Dincolo de aceste limite.Prin această teorie. se aduc la îndeplinire legile sau în limitele legii. administraţia publică reprezintă: a.Noţiunea de autoritate publică poate fi definită ca reprezentând: a. un colectiv organizat de oameni care exercită prerogative de putere publică. se prestează servicii publice c. acţionând în cadrul acesteia. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 1. o activitate apreciată de puterea politică ca fiind de interes public c. pentru realizarea unui interes public b. mai precis a funcţionarului public chemat să aplice legea. în regim de putere publică. administraţia publică reprezintă: a. În doctrină a fost subliniat în mod constant caracterul oricărei activităţi de natură administrativă de a constitui un fapt administrativ. o activitate de organizare a executării şi de executare în concret a legii 8 . în regim de putere publică. a oricărei autorităţi publice în general. să poată recurge la orice mijloc de acţiune în limitele competenţei sale. instrumentul prin care puterea politică aflată la conducerea unei ţări stabileşte decizii obligatorii pentru cetăţenii săi 4. se prestează servicii publice c. a permis în doctrina interbelică românească şi în mod constant. echivalente b. de dirijare sau de combinare a unor mijloace în vederea înfăptuirii. un ansamblu de autorităţi publice prin care. a personalului din administraţie (funcţionarii publici sau angajaţii contractuali). noţiunea de administraţie publică este inclusă în noţiunea de administraţie de stat c. până la faptele materiale concrete. În doctrina actuală. în vederea atingerii scopului indicat de legiuitor. § 2. Identificarea unei astfel de libertăţi de apreciere. Din prezentarea de mai sus rezultă că nu poate fi concepută administraţia în absenţa factorului uman. ca să folosim terminologia de specialitate. se aduc la îndeplinire legile sau în limitele legii.

că toţi cetăţenii. ca natură: a. Dreptul reprezintă: a. la un moment dat b. Noţiunea de putere publică prezintă următoarea semnificaţie pentru dreptul administrativ: a. un ansamblu de norme juridice aplicabil administraţiei publice c. O structură înfiinţată de către stat care desfăşoară preponderent o activitate de serviciu public este ca natură: a. o instituţie de utilitate publică d. Noţiunea de interes public prezintă următoarea semnificaţie pentru dreptul administrativ: a. depăşirea limitelor competenţei organului administraţiei publice 9 . exorbitante de care dispune orice autoritate publică. Egalitatea în faţa serviciului public presupune: a. o autoritate publică b. o instituţie de interes public 10. structură subordonată unei autorităţi publice 8. o activitate cu caracter continuu şi regulat c. 11. că serviciul public este o activitate supusă unui regim juridic de drept public c. necesităţile materiale şi spirituale ale cetăţenilor. o instituţie publică c. un instrument prin care Guvernul acţionează asupra Parlamentului 12. datorită caracterului permanent al nevoilor sociale ce trebuie satisfăcute b. Noţiunea de serviciu public prezintă următoarea semnificaţie pentru dreptul administrativ: a. structură subordonată unei autorităţi a administraţiei publice c. Ce se înţelege prin dreptul de apreciere sau puterea discreţionară a administraţiei ? a. O persoană juridică privată. autorizată să desfăşoare o activitate de serviciu public este. o activitate apreciată de puterea politică ca fiind de interes public 6. un stabiliment public. drepturile speciale. instrumentul prin care puterea politică aflată la conducerea unei ţări stabileşte decizii obligatorii pentru cetăţenii săi. instrumentul prin care puterea politică aflată la conducerea unei ţări stabileşte decizii obligatorii pentru cetăţenii săi b. o activitate cu caracter continuu şi regulat b. în mod nediferenţiat. o autoritate publică b. activitatea cu caracter continuu şi regulat organizată sau autorizată de o autoritate a administraţiei publice în vederea satisfacerii unor necesităţi de interes public b. ajustarea constantă a acestuia în funcţie de evoluţia nevoilor sociale şi progresul societăţii în ansamblu d. o instituţie publică d. că serviciul public este o activitate neîntreruptă. 7. în vederea exercitării atribuţiilor sale şi pentru satisfacerea interesului public c. o instituţie de utilitate publică c. au acces la serviciul public şi sunt îndreptăţiţi la prestaţiile pe care acesta le oferă 9.5.

în sensul cel mai larg. aprofundarea şi utilizarea noţiunilor legate de executiv. noţiunea de administraţie publică reprezintă noţiunea centrală a dreptului administrativ. relaţia executiv-administraţie publică sau rolul executivului în dreptul public contemporan român. valori. o activitate de organizare. naţionale sau locale. Rezultatele aşteptate :studenţii vor înţelege. Faptul administrativ în sens larg reprezintă: a. marja de libertate lăsată la aprecierea celui chemat să aplice legea. Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore. combinare a unor mijloace. studenţii vor avea posibilitatea să : . administraţia.b. până la faptele materiale concrete. resurse. subordonată b. înţelegerea . faţă de care prestatorul activităţii se află în anumite raporturi juridice şi căruia beneficiarul prestaţiei îi pune la dispoziţie mijloacele materiale şi financiare necesare. Interesul 10 . pentru a ajunge la scopul indicat de legiuitor 13. orice discuţie cu privire la definirea acestuia. Competenţe dobândite : în momentul în care voir finaliza studiul acestui modul. urmând să aibă ca punct de reper. Relaţia executiv-administraţie publică Am convenit deja că. dirijare. Dacă activitatea prestată are drept scop realizarea unor interese particulare vorbim de o administrare particulară. în vederea înfăptuirii. a unor obiective.stabilească sediul constituţional al administraţiei şi al contenciosului administrativ.precizeze rolul executivului în administraţie . o înţelegere a acestei noţiuni. abuzul de putere c. • • § 1. ne aflăm în prezenţa unei administraţii publice. În doctrina de drept public.definească noţiunea de administraţie publică . de soluţionare a unor conflicte 14. a fost definită ca o activitate ce constă într-o prestaţie a unei persoane sau a unui grup de persoane în folosul altora. o activitate ce are ca finalitate realizarea unor valori politice c. supraordonată c. stabilite de structuri organizatorice superioare b. gestiona sau opera cu noţiunile specifice legate de puterea executivă din România. iar dacă are drept scop satisfacerea unor interese generale. Activitatea de administrare este o activitate: a.precizeze importanţa autorităţilor cu atribuţii de control . raportul dintre administraţie şi cei administraţi sau autorităţi publice autonome cu atribuţii de control. o activitate ce presupune adoptarea unor decizii esenţiale de politică internă şi externă Modulul II Executivul şi administraţia publică • • Obiective specifice :cunoaşterea.

reuneşte totalitatea serviciilor publice destinate să asigure satisfacerea intereselor generale. În realizarea funcţiei executive a statului se desfăşoară două categorii de activităţi: de guvernare şi de administrare. constând în legiferare. Orice discuţie referitoare la puterea executivă a statului porneşte de regulă de la încadrarea acesteia în clasicul principiu al separaţiei puterilor în stat. Prin scopul său. Activitatea de administrare faţă de activitatea de guvernare. ideea separaţiei puterilor în stat a dobândit în timp valoarea unei metafore. administraţia publică este legată şi de puterea judecătorească. ideea de separaţie a puterilor nu a urmărit altceva decât formularea de soluţii democratice prin exerciţiul în fapt al uneia şi aceleiaşi puteri politico-statale. regionale sau comunale. noţiunea de administraţie de stat a fost utilizată pentru a desemna una din formele fundamentale de activitate a statului. organele administraţiei de stat. decât printr-o veritabilă delimitare. În doctrina postbelică. Prin natura ei. Iniţial consacrată ca o formă de luptă contra absolutismului monarhic. având o sferă mai largă de cuprindere. ale cărei hotărâri sunt aplicate şi executate tot în sfera acesteia. în condiţiile consacrării principiului unicităţii puterii în stat. înfăptuită prin patru categorii de organe ale statului: organele puterii de stat. Se reţine astfel în doctrină că acestea nu se identifică. ceea ce face ca activitatea prestatoare în cauză. să aibă un caracter politic. în special între legislativ şi executiv. se afirmă că puterea executivă sau executivul îndeplinesc funcţii administrative. Pe aceeaşi linie de idei. organele judecătoreşti şi organele procuraturii. Cu alte cuvinte. administraţia publică este legată însă în cea mai mare măsură de puterea executivă. activitatea judecătorească.102 din Constituţia României. circumscrie şi stabileşte finalitatea şi sensul în care administraţia va acţiona. activitate organizată de lege. care consacră expres rolul Guvernului de a exercita conducerea generală a administraţiei publice. administraţia publică este în întregime sub influenţa şi sub controlul puterii executive. În perioada interbelică. faţă de prevederile art. prin activitatea sa principală. evocat mai ales sub aspect istoric. statul având o activitate continuă prin care caută să-şi realizeze scopurile sale. Problema definirii administraţiei publice prin raportare la celelalte activităţi fundamentale ale statului şi în primul rând la puterea executivă a preocupat dintotdeauna doctrina de drept public românească care a cunoscut cea mai profundă dezvoltare după adoptarea Constituţiei din 1923. administraţia publică este foarte strâns legată de puterea executivă dar nu se confundă cu aceasta sau mai exact. numită administraţie. exprimat prin actele politice ale celor care deţin puterea. Doctrina actuală a menţinut distincţia între activitatea executivă şi activitatea de administrare pornind de la semnificaţia executivului în raport cu administraţia publică. În egală măsură. care nu este nici legislaţie şi nici justiţie.general este de regulă. republicată. nu este în întregime putere executivă. pe linia de gândire a autorilor germani s-a susţinut că administraţia cuprinde întreaga activitate a statului. într-o lucrare colectivă consacrată Dreptului administrativ. fără ca 11 . sfera de cuprindere a administraţiei publice fiind mai largă dar în egală măsură se poate afirma că. Cu alte cuvinte. administraţia publică este legată de puterea legislativă care. societatea contemporană fiind caracterizată mai degrabă prin diferite forme de colaborare şi control reciproc între clasicele funcţii ale statului. dar nu se identifică cu aceasta. Dacă avem în vedere sensul organic al noţiunii de administraţie publică atunci cercetarea locului şi rolului structurilor organizatorice care o realizează implică o analiză prin raportare la celelalte autorităţi publice care înfăptuiesc activitatea legislativă şi respectiv.

din analiza constituţiilor europene ale ultimelor decenii rezultă tendinţa legiuitorilor constituanţi de a renunţa treptat la menţionarea sa expresă. ca fiind singurul în măsură să garanteze funcţionalitatea normală a raporturilor şi echilibrului dintre diversele puteri. Constituţia României a consacrat întregul său titlu al IIIlea. se impune precizarea că. a legăturii între deciziile politice şi cele juridice. Sub acest aspect. prin care s-au adăugat două noi alineate articolului 1. Rolul executivului în dreptul public contemporan Dacă iniţial în constituţiile clasice. în anul 2003. doctrina administrativă actuală a păstrat teza dezvoltată mai ales de ştiinţa administraţiei. urmărind astfel o consacrare implicită a acestuia. se mai susţine în doctrină. 12 . doctrina interbelică s-a referit în mod constant şi la colaborarea dintre puteri ca un principiu corelativ.” Chiar în varianta sa iniţială. între ele existând diverse forme de colaborare şi control care s-au accentuat în timp. organ statal etc. principiul fiind mai degrabă sugerat. niciodată şi nicăieri cele trei puteri nu au fost complet separate. Au existat însă şi autori care au criticat lipsa consacrării exprese a principiului separaţiei puterilor din Constituţia României. pentru organizarea aplicării şi aplicarea în concret a legii. desemnarea judecătorilor. în general. contenciosul administrativ. devenind dominante la ora actuală în organizarea şi funcţionarea autorităţilor publice. Acestei poziţii din doctrină i s-a dat satisfacţie cu ocazia revizuirii Constituţiei. administraţia publică este o activitate determinată de voinţa politică şi realizată. § 2. În al doilea rând. În primul rând. ca cea de funcţie a statului. în statele moderne se constată amplificarea raporturilor de interdependenţă între politică şi drept. acest din urmă principiu rezultă din modul de reglementare a raporturilor dintre autorităţile ce realizează cele trei funcţii ale statului printre care menţionăm: procedura legislativă. trebuie menţionată existenţa în societatea contemporană a unor structuri organizatorice învestite cu prerogative de putere publică.prin acestea să se confunde cu administraţia publică sau să se limiteze la conducerea acesteia. de executiv. De altfel. De asemenea. dar care a fost validat de practică. Constituţia României din 1991. Alţi autori disting pur şi simplu între activităţi executive cu caracter de dispoziţie şi activităţi executive cu caracter de prestaţie. nu numai de o îndelungată tradiţie şi de consacrarea sa în textele unor Constituţii dintre cele mai diverse. formarea şi funcţionarea Guvernului. autoritate publică. apreciind că este vorba despre un principiu verificat. în varianta sa iniţială s-a înscris ca tehnică de redactare şi ca limbaj juridic pe linia constituţiilor europene adoptate în ultimele decenii. În principal. Deşi Constituţia din 1923 a consacrat expres principiul separaţiei puterilor în stat. în cea mai mare măsură. Justificarea adoptării unei asemenea poziţii presupune două precizări importante ce permit de altfel o corectă înţelegere a rolului executivului în dreptul public contemporan. executivă şi judecătorească. De regulă. “Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor legislativă. primul dintre ele prevăzând expres acest principiu. între actele de conducere politică şi norma juridică. etc. enunţată şi în perioada dreptului socialist conform căreia activităţile administraţiei publice se pot clasifica în: activităţi cu caracter de dispoziţie. executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale. activităţi de asigurare a bunei funcţionări a serviciilor publice şi activităţi de prestaţii în cele mai diverse domenii. prin folosirea unor expresii specifice. iar separaţia puterilor fiind reglementată de o manieră implicită. autorităţilor publice care realizează cele trei funcţii clasice ale statului: legislativă. principiul separaţiei puterilor în stat a fost prevăzut expres.

reprezentând deci autorităţi publice. strict. Curtea Constituţională este reglementată în titlul V din Constituţie. această autoritate publică a fost calificată ca o autoritate administrativă autonomă cu atribuţii jurisdicţionale. în Constituţia din 1991. Curtea de Conturi a fost încadrată printre autorităţile publice cu atribuţii exclusive de control. care avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării. Procedurile prin care se realizează atribuţiile Curţii Constituţionale au în mare parte însă. cel mai adesea cu atribuţii de control. Consiliul Economic şi Social etc. Avocatul Poporului este dificil de încadrat în una din cele trei puteri clasice. ea fiind însărcinată să le facă să-şi respecte atribuţiile. Consiliul Legislativ. într-una sau alta din cele trei puteri clasice ale statului este practic imposibilă. are obligaţia de a prezenta anual sau la cerere rapoarte Parlamentului. În raport cu actuala fizionomie constituţională. compunerea sa fiind rezultatul colaborării dintre puterea legiuitoare (fiecare Cameră numeşte câte 3 judecători) şi puterea executivă. pentru că de regulă. Curtea Constituţională. Curtea Constituţională are ca scop garantarea supremaţiei Constituţiei. fără a exista însă un punct de vedere comun cu privire la natura sa juridică. În aceeaşi situaţie. Avocatul Poporului constituie un exemplu elocvent în această privinţă. În concluzie. Totodată. la acest nivel este numit şi în plus. Curtea de Conturi reglementată în art. Consiliul Legislativ reglementat în art. îşi propune să rezolve conflictele apărute în societate ca urmare a lezării unor persoane în drepturile şi libertăţile lor. în regimul constituţional românesc actual se află şi alte autorităţi publice precum. instituţia fiind prevăzută pentru prima dată la noi. În doctrina de drept public. care numeşte de asemenea 3 judecători. ombudsmanul (denumirea tradiţională a acestei autorităţi) este legat de puterea legislativă. modificându-se corespunzător şi legislaţia în materie. de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public. plângerile cetăţenilor sunt îndreptate împotriva administraţiei publice şi în această sferă îşi coordonează activitatea.140 din Constituţia republicată exercită controlul asupra modului de formare. Deşi autoritate publică. încadrarea acestei autorităţi publice.79 din Constituţie este organ consultativ de specialitate al Parlamentului. Jurisdicţia constituţională se situează în afara celor trei puteri. care strict ştiinţific nu pot fi încadrate în nici una din cele trei puteri ale statului. unificării şi coordonării întregii legislaţii. Din aşezarea în structura Constituţiei rezultă o primă constatare şi anume că această autoritate publică nu se integrează în nici una din clasicele puteri. reprezentată de Preşedintele României. litigiile rezultate din activitatea Curţii de Conturi au fost date în competenţa instanţelor judecătoreşti specializate. ombudsmanul este legat de puterea executivă pentru că cel mai adesea. În sfârşit. Ea este alcătuită din 9 judecători. distinct de Autoritatea judecătorească reglementată în capitolul VI din titlul III consacrat Autorităţilor publice. Curtea de Conturi. trăsăturile procedurilor judecătoreşti. Cu ocazia revizuirii Constituţiei. care nu intră în vreuna din cele trei puteri dar contribuie la funcţionarea şi echilibrul acestora. atribuţiile Curţii Constituţionale înscriindu-se în zona echilibrului şi controlului reciproc. El ţine evidenţa oficială a legislaţiei României. în anul 2003. ombudsmanul are şi atribuţii de natură judecătorească dacă avem în vedere că cel mai adesea. După cum se arată într-o lucrare consacrată unei analize comparate a administraţiilor publice specifice ţărilor Uniunii Europene. 13 .

dificil de încadrat într-una sau alta din cele trei puteri ale statului. Un capitol distinct din titlul III al Constituţiei (Autorităţile publice) este consacrat raporturilor dintre Parlament şi Guvern. în sensul în care o asemenea caracteristică defineşte autorităţile ce compun puterea legiuitoare şi cea executivă. având în frunte pe primul-ministru. Astfel. fiind evident rolul politic al Guvernului ce se exprimă nu numai în sfera exclusiv executivă. Trăsătura comună a tuturor structurilor menţionate este că ele reprezintă autorităţi independente. distincţie ce reprezintă şi esenţa structurii puterii politice. contradicţiilor. dar care în egală măsură sunt dificil de încadrat în clasica separaţie a puterilor în stat. În ce priveşte Guvernul. spre deosebire de executiv care în principiu. încălcării ierarhiei izvoarelor de drept etc. ca o excepţie de la regula mai sus evocată. de a realiza politica internă şi externă a ţării şi de a exercita conducerea generală a administraţiei publice. prin evitarea paralelismelor. Limitarea puterilor în regimurile constituţionale actuale se realizează prin: asigurarea independenţei autorităţii judecătoreşti. altfel spus.102 alin. al dreptului constituţional normativ. Consiliul Naţional al Audiovizualului reglementat printr-o lege specială.Rolul său este preventiv. în prezent. promovarea unor principii cum sunt principiul supremaţiei Constituţiei şi legii. Preşedintele României are o serie de atribuţii cu caracter administrativ.1 din Constituţia republicată se limitează la a prevedea rolul Guvernului. Consiliul Economic şi Social. Pe lângă aceste autorităţi publice. ca în anumite limite şi cu respectarea unor condiţii să emită ordonanţe ce conţin norme cu putere de lege. În dreptul public contemporan. fie de propunerea primului-ministru etc. există şi alte structuri învestite cu prerogative de putere publică. utilizând administraţia publică. Art. principiul respectării ierarhiei normelor juridice. înfiinţarea unor autorităţi cu atribuţii de control etc. ci şi prin colaborare cu celelalte autorităţi 14 . Analiza raportului dintre legislativ şi executiv în sistemul constituţional românesc actual porneşte de la dispoziţiile art. la care Constituţia nu face referire expresă. Tocmai de aceea ele sunt expresia unor modalităţi de colaborare în virtutea principiului general al separaţiei puterilor în stat. pe de altă parte. pe de altă parte. adevărata divizare este cea dintre puterea executivului de a conduce politica naţională. adoptă norme doar în aplicarea legii. ce rezumă în esenţă posibilitatea acordată Guvernului. având prerogativa de a reglementa primar relaţiile sociale. doar cu ocazia revizuirii Constituţiei din octombrie 2003 reprezintă un organ consultativ al Parlamentului şi Guvernului. art. fiind deci un garant al sistemului normativ al Constituţiei. Menţionăm cu titlu de exemplu. pe de-o parte şi Guvern.61 din Constituţie care consacră expres rolul Parlamentului de organ reprezentativ suprem al poporului român şi unică autoritate legiuitoare a ţării. Dacă iniţial se delimita între puterea de a face legea şi puterea de a o executa. Constituţia neconţinând o enumerare a atribuţiilor acestuia. în vederea punerii ei în executare. care a căpătat o consacrare constituţională. problema fundamentală care îşi păstrează actualitatea o constituie distincţia dintre legislativ şi executiv. autorităţi prevăzute expres în Constituţie.115 din Constituţia republicată consacră însă instituţia delegării legislative. ce nu au caracter politic. Sistemul constituţional românesc se caracterizează printr-un un executiv bicefal compus din Preşedintele României. Aproape toate sunt condiţionate însă fie de acordul Parlamentului. reglementat prin lege organică sub aspect organizatoric şi funcţional. dar şi unele cu caracter politic. pe de-o parte şi libertatea lăsată legislativului de a controla acţiunea executivului. în practica de Stat este imposibilă delimitarea atribuţiilor preponderent politice de atribuţiile preponderent administrative.

într-un sens larg şi într-un sens restrâns. administraţia reprezintă activitatea prin care autorităţile publice asigură satisfacerea necesităţilor de interes public. am arătat deja.80 alin. Din analiza dispoziţiilor constituţionale se constată că noţiunea de autoritate publică este folosită de actuala Constituţie. În toate aceste trei cazuri este vorba despre autorităţi publice în sensul de structuri organizaţionale învestite cu prerogative de putere publică. Noţiunea de autoritate publică potrivit Constituţiei României Am subliniat deja faptul că. spre deosebire de Constituţiile socialiste din anii 1948. în art. După cum constant s-a subliniat în doctrina franceză. executivă şi judecătorească. reprezentat de primul-ministru. Curtea de Conturi. că în alte titluri ale acesteia sunt reglementate şi alte organe ce exercită prerogative de putere publică. în cazul iniţiativei legislative şi al delegării legislative.2 din Constituţie se face referire expresă la “puterile statului” avându-se în vedere. 1952 şi 1965 care au consacrat noţiunea de organ al statului şi respectiv. În practică este dificil de stabilit unde începe şi unde se sfârşeşte impulsul politic la nivelul puterii executive.publice. spre exemplu. fiind vorba despre sensul larg al acestei noţiuni. diferite de la o guvernare la alta. dar expresia are o semnificaţie preponderent politică. Avem în vedere spre exemplu. autoritate a administraţiei publice. în ce priveşte delimitarea guvernare-administrare. în două accepţiuni şi anume. conceptul de mediere în care se poate implica Preşedintele fiind utilizat în conotaţia sa politică. în sensul de structură organizaţională avută în vedere de titlul III. titlul al V-lea. clasica trinitate. guvernarea vizează decizii esenţiale ce angajează viitorul naţiunii. Constituţia României din 1991 a preferat utilizarea noţiunii de autoritate publică şi respectiv. cât şi ale “executivului” sunt mai complexe. folosind prerogativele de putere publică de care dispun. Pe lângă autorităţile publice prevăzute în titlul III din Constituţie. reglementând autorităţile publice care exercită clasicele funcţii ale statului: legislativă. Astfel. De altfel. Este vorba despre Parlament care înfăptuieşte funcţia de legiferare. asupra autorităţilor publice care realizează clasicele funcţii ale statului. de 15 . fără a epuiza însă sfera autorităţilor publice din sistemul constituţional actual. Titlul III din Constituţie purtând chiar denumirea “Autorităţile publice” are în vedere sensul restrâns al noţiunii. în special cu cea legiuitoare. în principal. despre Preşedinte şi Guvern care realizează împreună funcţia executivă alături de autorităţile administraţiei publice centrale şi locale şi autorităţile administrative centrale autonome precum şi despre autoritatea judecătorească care prin instanţele judecătoreşti realizează funcţia de înfăptuire a justiţiei. regimul politic actual find caracterizat ca un regim semiprezidenţial atenuat sau parlamentarizat. prevăzut în titlul al II-lea (Drepturile. Toate regimurile politice se caracterizează prin existenţa unor autorităţi cu caracter constituţional şi origine politică aflate în fruntea administraţiei. calificate în legislaţie şi doctrină tot ca autorităţi publice. ci doar de colaborare. prevăzută în titlul al IV-lea (Economia şi finanţele) sau Curtea Constituţională căreia Constituţia îi consacră un titlu special. ce exercită diverse forme de control. § 3. este explicată uneori şi prin referire la termenul generic de organ. Avocatul Poporului. nu există raporturi de subordonare. Noţiunea de autoritate publică. Între Preşedinte şi Guvern. libertăţile şi îndatoririle fundamentale). organ al administraţiei de stat. în timp ce. acesta neputând interveni de pildă în cazul unei neînţelegeri dintre o instanţă judecătorească şi o altă autoritate publică. Constituţia României nu foloseşte în titlul III denumirea tradiţională de “puterile statului” pentru simplul motiv că atât funcţiile Parlamentului. apropiat de un regim parlamentar clasic sau semi-parlamentar. în principiu.

mai precis a administraţiei de stat. din formularea art.” Art.3. Noţiunea de administraţie publică potrivit Constituţiei României Titlul al III-lea din Constituţie (Autorităţile publice) cuprinde următoarele capitole: I.). de unde concluzia că Preşedintele este şi autoritate a administraţiei publice. Autoritatea judecătorească. art. II. astfel cum acesta a fost revizuit. Analiza sensului reglementării evidenţiază delimitarea pe care legiuitorul constituant a urmărit să o facă între executiv şi administrativ.52 (dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică) se lasă să se înţeleagă că actele administrative emană de la orice autoritate publică. şi în afara acestor prevederi.52 din Constituţie reprezintă deci fundamentul constituţional al apărării cetăţenilor faţă de abuzurile autorităţilor publice. Nu doar din modul de sistematizare dar şi din formulările unor texte rezultă că sfera administraţiei publice este mai mare decât sfera de activitate a autorităţilor publice reglementate în cap. care alături de dreptul de petiţionare prevăzut la articolul anterior din Constituţie formează categoria drepturilor-garanţii.111 din Constituţie rezultă că şi Guvernul este “organ al administraţiei publice”. mai precis între zona preponderent politică a executivului şi zona tehnico-administrativă a acestuia. înainte de revizuire) consacră un drept tradiţional . Conform art.dreptul celui vătămat într-un drept al său de o autoritate publică. Preşedintele României.48..61: Parlamentul. § 5. V. “persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim. IV.52 alin. Constituţia nu foloseşte niciodată expresia “autorităţi publice de stat” sau sintagma “organe de stat”. § 4. printrun act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri.2 se specifică: “condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică. În ce priveşte formularea de la art. 155 se referă la “instituţiile prevăzute în Constituţie” fiind avute în vedere cele mai importante autorităţi publice. de o autoritate publică.unde concluzia echivalenţei lor (de ex. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Astfel. dar ele fac numai administraţie publică. conform alin. Această structură şi terminologie ridică problema de a şti dacă administraţia publică se circumscrie doar la autorităţile avute în vedere în capitolul V al Titlului III din Constituţie sau există administraţie publică atât în sens funcţional cât şi în sens organic. “statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. şi implicit al răspunderii acestora pentru pagubele produse cetăţenilor. organ reprezentativ suprem al poporului român. şi nu “jocuri politice”. este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim. III. aspect ce presupune o discuţie specială. art.111: Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice. asigurarea ordinii publice etc. V al titlului III din Constituţie. astfel cum acesta a fost revizuit. Din necesităţi redacţionale a fost inclusă şi instituţia prefectului.1 din Constituţie. În plus. 16 .52 din Constituţia României republicată (fostul art. la nivel central şi local. etc. care reprezintă o autoritate de tutelă administrativă. Raporturile Parlamentului cu Guvernul. Parlamentul.” În sfârşit. Sfera administraţiei publice potrivit art. Administraţia publică. Preşedintele României are prevăzute atribuţii de natură administrativă cum ar fi: apărarea ţării. VI. în schimb art. anularea actului şi repararea pagubei. Guvernul României. 52 din Constituţia României Art. Autorităţile administraţiei publice evocate în capitolul V nu sunt singurele autorităţi publice care fac administraţie publică.” La alin.

noua formulare extinzând vechea dispoziţie ce viza doar actele jurisdicţionale rezultate din “procese penale”. . iar autoritatea judecătorească urmăreşte în principal. noţiunea de autoritate publică şi anume: orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează.1 constatăm că. soluţionarea litigiilor apărute în societate. Este chiar sensul în care actuala lege a contenciosului administrativ. care realizează o anumită activitate fundamentală dar în subsidiar acesteia pot desfăşura şi acţiuni de natură administrativă.acte administrative emise de structuri organizatorice cu caracter privat care sunt asimilate autorităţilor publice deoarece exercită atribuţii de putere publică. Toate aceste cazuri sunt asimilate actului administrativ. cea de-a doua evocă un fapt administrativ ce mijloceşte realizarea competenţei (fapt administrativ-mijloc). Curtea Constituţională.554/2004 defineşte în art. sunt asimilate autorităţilor publice.acte administrative emise de alte autorităţi publice învestite cu prerogative de putere publică. trei tipuri de acte administrative: .Textul art. Astfel. susceptibile de a putea fi atacate în instanţa de contencios administrativ. fie nu răspunde de loc (tăcerea administraţiei).52 alin. potrivit legii.2 consacrat semnificaţiei unor termeni. textul are în vedere de fapt. cum ar fi de pildă. . instanţele judecătoreşti. şi acte administrative. Prima evocă un fapt administrativ de sorginte politică (fapt administrativ politicostatal). pentru realizarea unui interes public. în regim de putere publică. pe când cea de-a doua categorie are în vedere răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin orice eroare judiciară. la sesizare.1 din Constituţie foloseşte expresia generică de act administrativ. pe de-o parte şi actele jurisdicţionale. trebuie făcută distincţie între administraţia publică realizată de structuri statale sau locale. cu excepţiile şi limitările stabilite prin lege organică. în regim de putere publică. pentru satisfacerea unui interes public. În identificarea autorităţilor publice competente să emită acte administrative susceptibile de control în contencios administrativ. în sensul legii. structurile administrative ale Parlamentului sau conducătorii instanţelor de judecată pot emite la rândul lor. persoanele juridice de drept privat care. Mai mult decât atât în jurisprudenţă s-a admis că instanţa este competentă să judece chiar şi actele emise de unele structuri cu caracter privat care satisfac un interes public.52 are în vedere două categorii de acte juridice prejudiciabile ale autorităţilor publice: actele administrative. se dă posibilitatea unei acţiuni în regres a statului împotriva judecătorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. fie întârzie cu răspunsul (tardivitate). ca o activitate subsidiară activităţii lor fundamentale.acte administrative ale autorităţilor administraţiei publice care realizează funcţia executivă a statului. prevăzute sau nu în Constituţie. putând fi atacate în instanţa de contencios administrativ. Din analiza art. legiuitorul constituant a avut în vedere nu doar actele administrative emise de autorităţile administraţiei publice din sfera puterii executive. pe de altă parte. conduse sau tutelate de şeful Statului sau Guvern şi activitatea administrativă desfăşurată de celelalte autorităţi publice cum ar fi: Parlamentul. În practica administrativă se întâlnesc adeseori situaţii în care o autoritate publică fie refuză nejustificat să răspundă la o cerere. Uniunea Avocaţilor din România. Deşi autoritatea legiuitoare are drept principală activitate. Avocatul Poporului. au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public. deşi art. Mai mult. adoptarea de legi. 17 . Legea nr.52 alin. În prima categorie intră toate actele administrative emise de autorităţile publice. ci şi actele administrative emise de alte autorităţi publice din sfera celorlalte două puteri (legislativă şi judecătorească) sau cu atribuţii de control.

iar în sens material-funcţional. în limitele legii se prestează servicii publice. doctrina utilizează noţiunea de executiv pentru a evoca activitatea publică care nu este nici legiferare şi nici justiţie.serviciile deconcentrate ale ministerelor. Guvernului.§ 6. prin intermediul prerogativelor constituţionale sau legale ce fac să prevaleze interesul public. noţiunea de administraţie publică în sens formal organic. . Subordonarea administrativă în sens organic presupune: dreptul de organizare a activităţii autorităţii inferioare. Definiţia şi trăsăturile administraţiei publice După cum am precizat deja. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 18 .ministerele şi alte organe centrale de specialitate subordonate Guvernului. Administraţia publică nu mai este formă de realizare a puterii de stat ca în dreptul socialist. -instituţiile bugetare şi regiile autonome de interes local subordonate organic sau funcţional consiliului judeţean sau local. care impulsionează administraţia formând de fapt conducerea acesteia. . Din această definiţie se desprind următoarele trăsături: . .instituţiile bugetare. § 7. . dreptul de tragere la răspundere şi dreptul de control al activităţii cu posibilitatea de anulare a actelor. . de organizare sau realizare efectivă a serviciilor publice. În prezent. în frunte cu primulministru). Autorităţile care realizează administraţia publică sunt: . preşedintele consiliului judeţean.prefectul (administraţie de stat în teritoriu). nici pe lângă Preşedintele României. evocă acte juridice şi operaţiuni materiale prin care se pune în aplicare legea. evocă o serie de autorităţi publice. ci şi unităţile administrativ-teritoriale.este o activitate de aducere la îndeplinire a legii sau după caz. dreptul de supraveghere generală a activităţii. Într-o definiţie globală. ministerele se pot organiza numai în subordinea Guvernului. prin care. după caz. autorităţilor administrative autonome locale şi. .cei doi şefi ai executivului (Preşedintele României şi Guvernul. autorităţilor administrative autonome centrale. consiliul local şi primarul). în regim de putere publică se aduc la îndeplinire legile sau. realizată de autorităţi cu caracter constituţional şi cu origine politică. deoarece nu doar statul este persoană morală de drept public. dreptul de numire a conducătorilor. Constituţia României nu admite constituirea de “organe administrative nici în subordinea”.instituţiile bugetare.autorităţile administrative autonome (organele centrale de specialitate care nu sunt în subordinea Guvernului). iar organele centrale de specialitate se pot organiza: în subordinea Guvernului sau în subordinea ministerelor ori ca autorităţi administrative autonome. . o formă a vieţii publice. Administraţia publică este o specie a activităţii publice. administraţia publică reprezintă ansamblul activităţilor Preşedintelui. -autorităţiile administrative autonome locale (consiliul judeţean. .este o activitate ce se realizează în regim de putere publică. regiile autonome şi companiile naţionale subordonate ministerelor.116 din Constituţia republicată.este o activitate realizată în principal de autorităţi executive şi administrative pe care le numim autorităţi ale administraţiei publice. structurilor subordonate acestora. Potrivit art. dreptul de a-i transmite instrucţiuni obligatorii. regiile autonome şi companiile naţionale subordonate organelor centrale autonome.

o componentă a autorităţii judecătoreşti 5. instanţele judecătoreşti b. principiul separaţiei puterilor în stat este: a. numită administraţie de stat c. asigurarea independenţei autorităţii judecătoreşti. Curtea Constituţională reprezintă: a. În doctrina interbelică. înfiinţarea unor autorităţi cu atribuţii de control b. Consiliul Economic şi Social 10. Prin ce mijloace poate fi realizată limitarea puterilor în regimurile constituţionale actuale ? a. un raport de la întreg la parte. Potrivit Constituţiei României care autorităţi publice pot fi privite în sens restrâns: a. administraţia publică era privită ca: a. În ce constă distincţia legislativ . între puterea de a face legea şi puterea de a o executa b. activitatea de soluţionare a conflictelor 2.52 din Constituţia republicată consacră: a. Administraţia publică. echivalenţă b. o instituţie de utilitate publică care realizează un serviciu public c. o componentă a autorităţii judecătoreşti c. ignorat 4. asigurarea rolului Guvernului de conducere generală a administraţiei publice 9. Avocatul Poporului. Curtea de Conturi reprezintă: a. dar aceasta aflându-se sub controlul puterii executive 3. o autoritate publică cu atribuţii de control privind gestiunea banului public b. În Constituţia României republicată. Curtea Constituţională c. care nu este nici legislaţie şi nici justiţie b. între activitatea de elaborare a legii şi activitatea de aplicare a ei 8.între puterea executivului de a conduce politica naţională. o jurisdicţie constituţională 7.executiv în dreptul public contemporan ? a. o autoritate publică cu atribuţii de control b. sfera administraţiei publice fiind mai largă. o autoritate administrativă autonomă cu atribuţii jurisdicţionale c. sugerat implicit b. Preşedintele. dreptul persoanei vătămate de o autoritate a administraţiei publice 19 . respectarea ierarhiei normelor juridice. utilizând administraţia şi libertatea legislativului de a controla acţiunea executivului c. o formă fundamentală de activitate a statului. o autoritate a administraţiei publice centrale b. Curtea de Conturi. asigurarea rolului Parlamentului de organ reprezentativ suprem al poporului c.1. întreaga activitate a statului. Avocatul Poporului reprezintă: a. Parlamentul. Guvernul. consacrat expres c. un raport de subordonare c. dreptul persoanei vătămate de o instituţie publică b. Art. un organ politico-jurisdicţional 6. Între noţiunea de administraţie publică şi puterea executivă există: a.

actele administrative ale autorităţilor administraţiei publice. cât şi orice alte autorităţi publice 14. celelalte autorităţi publice care acţionează în regim de putere publică. autorităţilor administrative autonome locale şi. noţiunea de “administraţie publică” în sens material b. actele administrative ale unor persoane juridice de drept privat autorizate să realizeze servicii publice c. noţiunea de “administraţie publică” în sens global 13. autorităţile administraţiei publice centrale şi locale.c. în limitele legii. 52 din Constituţia republicată pot emite acte administrative: a. autorităţile administraţiei publice centrale şi cele locale alese autonome 20 . pentru satisfacerea unui interes public şi persoanele juridice de drept privat autorizate să presteze un serviciu public c. atât autorităţile administraţiei publice. se prestează servicii publice. Potrivit Legii nr. precum şi anumite structuri nestatale care asigură satisfacerea unui interes public d. precum şi orice alte autorităţi publice.52 din Constituţia republicată ? a. autorităţile locale alese autonome d. Care sunt cele trei tipuri de acte administrative care pot fi atacate în contencios administrativ potrivit art. în regim de putere publică. actele administrative cu caracter intern b. actele administrative ale altor autorităţi publice ce desfăşoară o activitate administrativă subsecventă activităţii lor principale. se aduc la îndeplinire legile sau. Guvernului. Se dă următorul enunţ: Administraţia publică desemnează ansamblul activităţilor Preşedintelui României. numai autorităţile administraţiei publice b.554/2004 privind contenciosul administrativ noţiunea de autoritate publică include: a. actele de gestiune. prin care. dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică 11. actele administrative ale Guvernului. structurilor subordonate acestora. numai autorităţile administraţiei publice. autorităţilor administrative autonome centrale. Această definiţie are în vedere: a. ale administraţiei ministeriale şi ale administraţiei extra-ministeriale 12. actele de autoritate. Potrivit art. autorităţile publice care exercită clasicele funcţii ale statului b. noţiunea de “administraţie publică” în sens organic c. numai autorităţile administraţiei publice. după caz. cu excluderea structurilor nestatale care asigură satisfacerea unui interes public c.

În doctrina postbelică s-au formulat mai multe puncte de vedere în această problemă care permit delimitarea a trei teorii.precizeze care sunt cele două mari categorii de ivoare ale dreptului administrativ .Modulul III Dreptul aplicabil administraţiei publice • • • Obiective specifice : cunoaşterea. aprofundarea obiectului dreptului administrativ. ci şi acţiunilor de natură administrativă realizate de alte autorităţi publice.definească dreptul administrativ . înţelegerea. Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore. Obiectul dreptului administrativ Discuţiile cu privire la conţinutul şi sfera administraţiei publice nu pot fi separate de cele care privesc obiectul dreptului administrativ. dreptul financiar etc. Teza unicităţii susţine că dreptul administrativ este singura ramură de drept aplicabilă administraţiei publice.remarce tipurile de norme şi rapoarte de drept administrativ. dreptul civil. faţă de regimul constituţional actual ca fiind constituit din acel grup de norme juridice care reglementează anumite relaţii sociale din sfera de administrare a treburilor statului şi unităţilor administrativteritoriale exercitate prin autorităţile lor. • §1. În ce priveşte reglementarea relaţiilor sociale din sfera administraţiei publice împreună cu alte ramuri ale dreptului public pot fi identificate trei ipoteze. respectiv cu normele altor ramuri ale dreptului privat. alte categorii de relaţii sociale din aceeaşi sferă fiind reglementate prin norme juridice din cadrul altor ramuri de drept (dreptul constituţional. 21 . Competenţe dobândite :în urma studierii acestui modul studenţii vor fi capabili să: . Teza subsidiarităţii consideră că dreptul administrativ se aplică nu doar activităţilor desfăşurate de autorităţile administraţiei publice.repereze şi să explice cele trei teorii care pun în discuţie dreptul administrativ şi raporturile create între normele acestuia şi norme ale altor norme de drept . aparţinând altor ramuri de drept. a izvoarelor scrise şi nescrise de drept administrativ. gestiona şi opera cu noţiunile specifice legate de izvoarele dreptului administrativ sau tipuri de rapoarte specifice dreptului administrativ. Rezultatele aşteptate :studenţii vor înţelege. a rapoartelor şi normelor de drept administrativ.). Teza dublei naturi juridice conduce la concluzia că. Obiectul dreptului administrativ este privit într-o opinie. Cu alte cuvinte. Pentru a defini obiectul de reglementare al dreptului administrativ sunt identificate deci două situaţii: reglementarea relaţiilor sociale din sfera administraţiei publice împreună cu alte ramuri ale dreptului public şi reglementarea relaţiilor sociale din sfera administraţiei publice împreună cu alte ramuri ale dreptului privat. Se apreciază că trebuie făcută distincţia după cum normele dreptului administrativ se intersectează cu normele altor ramuri ale dreptului public. normele dreptului administrativ se aplică administraţiei publice şi împreună cu alte norme juridice. dreptul administrativ se aplică administraţiei publice alături de norme aparţinând altor ramuri de drept.

22 . În al treilea rând. în dreptul constituţional domină teza dublei naturi juridice a unor raporturi sociale ce porneşte de la ideea că toate relaţiile sociale reglementate de normele constituţionale sunt raporturi de drept constituţional. funcţie publică etc. contencios administrativ. dreptul funciar. În această ipoteză dreptul administrativ are rol de factor structurant. poate fi vorba despre raporturi reglementate de dreptul administrativ ca drept comun altor ramuri ale dreptului. dreptul urbanismului etc.În primul rând este vorba despre raporturile reglementate de dreptul administrativ subsecvent altei ramuri de drept public. rezultă că în acest domeniu. cum ar fi dreptul internaţional public etc. 20 alin. ca urmare a evoluţiei sale tot mai diversificate. stricta şi necondiţionata conformitate a tuturor normelor ce alcătuiesc toate celelalte ramuri ale dreptului cu normele dreptului constituţional. Relaţiile externe ale unui stat neputând fi scoase din sfera administraţiei publice. calitate ce nu exclude ci dimpotrivă îngăduie calificarea unor raporturi juridice şi din perspectiva altor ramuri ale dreptului. dreptul constituţional se constituie ca factor structurant al întregului sistem de drept. regimurile juridice de drept civil. dreptul administrativ are rol de factor structurant. Deoarece art. Prin urmare. dreptul administrativ are ca obiect de reglementare şi acel “fascicol” de relaţii sociale care garantează producerea efectelor de “drept civil”. dreptul administrativ reglementează “administraţia exterioară” în cooperare cu dreptul internaţional public. În al doilea rând. determinant în raport cu celelalte ramuri ale dreptului. Cum izvorul formal principal al dreptului constituţional este Constituţia. dreptul familiei etc. mai distingem raporturile sociale ce fac obiectul administraţiei publice realizate de alte structuri organizatorice decât cele ale administraţiei publice. cum ar fi dreptul constituţional. iar aceasta aflându-se la vârful arhitecturii sistemului actelor juridice din ţara noastră implică stricta şi necondiţionata conformitate a tuturor normelor dreptului cu dispoziţiile ei. În ce priveşte reglementarea relaţiilor sociale din sfera administraţiei publice împreună cu alte ramuri ale dreptului privat trebuie precizat că în această situaţie. administraţie publică centrală de specialitate sau locală. reclamând la rândul său. au o dublă natură juridică. cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. instituind un sistem complex de măsuri de constrângere administrativă. dispoziţiile din Constituţie care se referă la Guvern. fiind vorba despre un raport de subsecvenţă între dreptul administrativ şi dreptul internaţional public. fiind vorba în egală măsură de acceptarea tezei dublei naturi juridice a raporturilor care apar în sfera administraţiei publice. dreptul administrativ. de drept administrativ. În sfârşit. potrivit legii de revizuire. Pe de altă parte. efect firesc al creşterii sarcinilor administraţiei publice. poate fi vorba despre raporturi reglementate de dreptul administrativ în colaborare cu alte ramuri ale dreptului. caz în care regimul administrativ e subsecvent altor regimuri juridice. cu sau fără caracter sancţionator. cum ar fi de pildă. întregesc reglementările referitoare la competenţa autorităţilor administraţiei publice. aflându-se cel mai adesea într-un raport de subsecvenţă faţă de normele dreptului administrativ. normele dreptului internaţional public au preeminenţă faţă de normele interne ale dreptului administrativ. Astfel.(2) din Constituţia republicată consacră prioritatea reglementărilor internaţionale în raport cu reglementările interne în materia drepturilor omului. de drept constituţional şi în subsidiar. Astfel. dreptul financiar. Un asemenea rol de drept comun îi revine dreptului administrativ datorită desprinderii în timp a unor instituţii ale sale în veritabile ramuri ale dreptului. cum este spre exemplu.

Constituţia a instituit prin art. Este fenomenul cunoscut în prezent sub denumirea de inflaţie legislativă. urmărindu-se în principal. ce deosebeşte dreptul administrativ de dreptul privat. interesul public are prioritate faţă de interesul particular. În al cincilea rând. pe de altă parte. Definiţia şi trăsăturile dreptului administrativ Sub incidenţa normelor de drept administrativ intră două categorii de raporturi sociale şi anume: cele care privesc aplicarea legii şi prestarea de servicii publice. asimilate autorităţilor publice. în statul de drept. deci trebuie să fie prioritare în raport cu cele ale individului. organizarea şi funcţionarea serviciilor publice sunt stabilite unilateral de autorităţile administraţiei publice. pe de-o parte şi cei vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative ale acestor autorităţi. Dreptul administrativ poate fi definit ca ramura dreptului public care reglementează relaţiile sociale din sfera administraţiei publice precum şi pe cele de natură conflictuală dintre autorităţile publice sau persoanele juridice de drept privat care exercită atribuţii de putere publică. problemele care apar în activitatea administrativă diferă de problemele născute din raporturile apărute între particulari. În al doilea rând. cărora trebuie să li se aducă norme de perfecţionare. dreptul administrativ este privit şi de o parte a doctrinei actuale. vom reţine următoarele caracteristici fundamentale: În primul rând. În al treilea rând. dreptul administrativ se caracterizează prin existenţa unui ansamblu de reguli specifice activităţilor administrative. dreptul administrativ are un pronunţat caracter de mobilitate. Cu alte cuvinte. în limitele legii precum şi cele care privesc soluţionarea litigiilor dintre autorităţile administraţiei publice (autorităţile publice în general) şi cei vătămaţi în drepturile lor recunoscute de lege sau chiar în interesele lor legitime (administraţie contencioasă). de dreptul civil. ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile sociale ce formează obiectul administraţiei publice reprezintă “dreptul aplicabil administraţiei publice”. în dreptul administrativ. Prin sfera largă a domeniilor reglementate. În ce priveşte trăsăturile dreptului administrativ. Pe linia de idei dezvoltată în doctrina interbelică. mai ales. în absenţa unei poziţii comune. există o tehnică juridică de acţiune proprie administraţiei publice atât în ce priveşte emiterea actelor administrative cât şi în ce priveşte încheierea unor contracte administrative cu particularii. ca o ramură de drept relativ tânără comparativ cu dreptul civil sau cu dreptul penal. interesele statului sunt ale colectivităţii. constituind regimul juridic administrativ. punerea lor în aplicare. pornindu-se de la ideea că. În principiu. dreptul administrativ este calificat în mod unanim ca fiind o ramură a dreptului public şi implicit a sistemului unitar al dreptului român. normele dreptului administrativ sunt mai mobile faţă de normele dreptului privat. distincte de cele care reglementează raporturile dintre particulari. 23 . dreptul administrativ este dominat de principiul legalităţii.§ 2. tocmai datorită prerogativelor de putere publică ce revin autorităţilor administraţiei publice.51 şi 52 aşa-numitele drepturi garanţii. aspect ce decurge din specificul activităţii administrative şi din transformările rapide care au loc în administraţie. supuse unui regim juridic diferit de cel aplicabil contractelor civile sau comerciale. în sensul că. activitatea autorităţilor administraţiei publice se desfăşoară pe baza legilor şi în conformitate cu acestea. constând în faptul că normele sale se înlocuiesc sau se modifică destul de repede după adoptarea lor. pentru realizarea unui interes public. De asemenea. Astfel. Tocmai datorită acestei poziţii a administraţiei publice faţă de cetăţeni. În al patrulea rând.

înţeleasă ca forţa de a produce efecte juridice. În doctrina franceză. Constituţia fiind primul dintre acestea. Asemenea norme constituţionale au deci o dublă natură juridică. reguli de conduită obligatorii. decretele-legi adoptate până în mai 1990.) şi izvoarele nescrise (cutuma. şi deci forţei juridice superioare a normelor de drept administrativ pe care le conţine. ordonanţele Guvernului. legile (constituţionale. Acestea reprezintă actele normative adoptate sau emise de către autorităţile publice competente. actele administraţiei ministeriale şi extra-ministeriale indiferent de denumirea lor (ordine. În principiu. instrucţiuni. În raport de autoritatea publică de la care provin şi implicit de forţa lor juridică izvoarele scrise ale dreptului administrativ sunt: Constituţia. denumite şi izvoare reale sunt concepute ca adevărate “dat”-uri ale dreptului. Izvoarele materiale ale dreptului. prefect. determinate de natura şi poziţia autorităţii publice de la care emană actul respectiv. hotărârile Guvernului. Constituţia reprezintă cel mai important izvor al dreptului administrativ datorită caracterului de lege fundamentală a statului. cele care privesc drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor a căror realizare revine administraţiei publice. Izvoarele materiale reprezintă condiţiile sociale care determină adoptarea unor norme juridice.§ 3. Aici intervin izvoarele formale ale dreptului. Constituţia este sursa directă sau indirectă a tuturor prerogativelor de “administraţie publică”. principiile generale de drept). Guvern. 24 . Izvoarele scrise prezintă în epoca contemporană o determinare constituţională. ierarhizarea făcându-se după forţa juridică a actelor normative. putem defini izvoarele dreptului administrativ ca reprezentând formele în care se exprimă normele dreptului administrativ care nasc. precizări. actele autorităţilor administrative centrale autonome cum ar fi Banca Naţională a României. de drept constituţional şi în subsidiar. Trebuie precizat însă că nu toate dispoziţiile constituţionale sunt izvoare ale dreptului administrativ. Izvoarele scrise ale dreptului administrativ ‚Analiza izvoarelor dreptului în teoria generală a dreptului a pus în lumină două categorii de accepţiuni ale acestei noţiuni: izvor de drept în sens material şi izvor de drept în sens formal. circulare). ci doar cele care se referă spre exemplu la organizarea şi funcţionarea celor mai importante autorităţi ale administraţiei publice (Preşedinte. dispoziţiile preşedintelui consiliului judeţean. organice sau ordinare). ordinele prefecţilor. Forţa juridică a unui izvor scris este dată de conţinutul şi caracterul acestuia. se admite ideea ordonării şi ierarhizării izvoarelor scrise avându-se în vedere un sistem al normativităţii juridice. acte ce conţin norme juridice. este nevoie ca acea regulă să capete o formă juridică. imperative. izvoarele de drept reprezintă procedurile prin care se elaborează regulile de drept. realităţi exterioare acestuia. hotărârile consiliilor locale. de drept administrativ.). modifică sau sting raporturi de drept administrativ. precizări. Pentru ca o regulă de conduită să devină obligatorie pentru cei cărora li se adresează. Prin urmare. ordonanţe etc. prin care voinţa guvernanţilor să devină voinţă de stat. administraţie ministerială şi extraministerială. normele care se referă la raporturile administraţiei publice cu alte autorităţi publice precum şi cu cetăţenii etc. hotărârile consiliilor judeţene. indiferent de denumirea lor (circulare. pentru a putea să intervină în caz de nevoie forţa de constrângere a statului. hotărâri etc. jurisprudenţa. obligatorie pentru membrii societăţii. Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. Doctrina occidentală face în mod obişnuit distincţie între izvoarele scrise (Constituţie. care determină acţiunea legiuitorului sau dau naştere unor reguli izvorâte din necesităţile practice. Într-o formulare succintă. izvoarele formale reprezintă formele juridice de exprimare a voinţei guvernanţilor. autorităţile administraţiei publice locale). dispoziţiile primarilor. legi.

Ordonanţele Guvernului. Este vorba în opinia acestor specialişti despre decretele emise în exercitarea atribuţiilor constituţionale de declarare a mobilizării generale sau totale a forţelor armate [art. starea de asediu sau starea de urgenţă în întreaga ţară ori în unele localităţi [art.(1) din Constituţie].(3) din Constituţie] precum şi despre decretele prin care Preşedintele instituie. În ansamblul actelor normative ce pot constitui izvoare ale dreptului administrativ mai trebuie amintit că. probleme din sfera acestei ramuri de drept.215/2001 privind administraţia publică locală republicată în 2007. de a declanşa aplicarea cadrului legal în materie. Caracterul normativ este stabilit după criteriul sferei de cuprindere. fie ulterior. Această calificare nu exclude însă posibilitatea ca ordonanţele să fie şi izvoare ale altor ramuri ale dreptului.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului şi a ministerelor cu modificările şi completările ulterioare. fie anterior evenimentelor din decembrie 1989. “în măsura în care acestea au caracter normativ”. dar care pot constitui la rândul lor. ele pot fi adoptate în orice domeniu specific activităţii de legiferare. în prezent mai sunt în vigoare. spre exemplu. prin referendum naţional. adică de reglementare primară a relaţiilor sociale. acte normative cu forţa juridică egală cu a legii. la 8 decembrie 1991.100 din Constituţia republicată. sunt izvor al dreptului administrativ de asemenea numai în măsura în care reglementează relaţii sociale ce fac obiectul administraţiei publice. care constituie izvoare ale dreptului administrativ cu precizările aduse.92 alin.(1) din Constituţie]. unii autori adaugă şi decretele Preşedintelui emise în baza art. Considerăm că.Legile constituţionale adică legile de revizuire a Constituţiei sunt izvor al dreptului administrativ numai în măsura în care au ca obiect de reglementare. nu pot fi decât acte administrative individuale. până la intrarea în vigoare a actualei Constituţii.115 din Constituţie. având o natură juridică specială pot fi calificate toate ca izvoare ale dreptului administrativ dacă avem în vedere organul emitent. potrivit legii. Este vorba despre legi ale Marii Adunări 25 . Legea nr. care nu vor avea însă o forţă juridică superioară celor adoptate de o singură autoritate administrativă. Exemplificăm cu Legea nr. fiind vorba despre acte administrative care se adresează tuturor. simple sau de urgenţă.188/1999 privind statutul funcţionarilor publici republicată în 2007 etc. Legile ordinare reprezintă regula în raport cu legile organice. ale autorităţilor administrative centrale autonome. Preşedintele nu ar putea lua decizii fundamentale pentru soarta ţării decât în fruntea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. În ce ne priveşte considerăm că. ale autorităţilor administraţiei publice locale şi ale prefecţilor constituie izvoare ale dreptului administrativ numai în măsura în care au caracter normativ. decretele preşedintelui emise în exercitarea atribuţiilor sale constituţionale. Hotărârile Guvernului.92 alin. în funcţie de obiectul lor de reglementare. oricine putând intra sub incidenţa lor la un moment dat. La actele normative enumerate mai sus. şi acte normative adoptate înaintea Constituţiei din 1991. actele administraţiei ministeriale şi extra-ministeriale. izvoare ale dreptului administrativ dacă au caracter normativ. în foarte mică măsură însă. decretele sale neavând decât rolul de a face incidente hotărârile colective ale Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. cu regimul lor specific consacrat de art. conţinând reguli generale şi impersonale.(2) din Constituţie]. decretele privind măsurile luate pentru respingerea unei agresiuni armate îndreptate împotriva ţării [art. şi deci nu pot constitui izvoare ale dreptului administrativ.93 alin. şi de fapt. Legile organice sunt legile ce pot fi adoptate doar în materiile expres prevăzute în Constituţie şi sunt izvor al dreptului administrativ de asemenea în măsura în care reglementează raporturi de drept administrativ. Legea nr. Pot fi adoptate şi acte administrative comune de către două sau mai multe ministere.92 alin. în calitate de Preşedinte al acestuia [potrivit art.

Semnificativă este. să cuprindă reglementări ale relaţiilor sociale ce fac obiectul dreptului administrativ. Pentru a ajunge la concluzia de mai sus. regulamentele şi deciziile) dar şi raporturile dintre normele adoptate de Parlament şi cele adoptate la nivelul puterii executive au fost bulversate. De altfel.11 din Constituţie. hotărâri de Guvern etc. Tratatele şi convenţiile internaţionale reprezintă izvoare ale dreptului administrativ numai cu îndeplinirea următoarelor trei condiţii: să fie de aplicaţie directă. conform căruia statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte. de a înlătura norma naţională contrară unei norme direct aplicabile a dreptului comunitar. începând cu aderarea propriu-zisă şi continuând cu participarea României ca stat membru al Uniunii Europene.(1) din Constituţie]. făcând parte din dreptul intern. introducerea unui nou titlu în Constituţia României din 1991. lege. Art. în anul 2003. fie ea conţinută în tratate. cu atât mai mult cu cât jurisdicţiile recunosc peste tot această superioritate. sub acest aspect. În plus. normele constituţionale au prevăzut proceduri speciale de ratificare a tratatelor fondatoare ale Uniunii Europene. acesta a afectat ordonanţarea clasică a ierarhiei izvoarelor dreptului (Constituţie.11 şi 20 din Constituţie. care derogă de la dispoziţiile art. “în cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei. adoptate până la constituirea prin alegeri libere a noii autorităţi legiuitoare cu rol şi de Adunare Constituantă) şi decrete ale executivului de atunci.” Din perspectiva calităţii de membru cu drepturi depline la Uniunea Europeană. aceasta este o exigenţă avută în vedere nu doar de către statele membre. cum a fost şi România până la 1 ianuarie 2007. în mod indiscutabil. să fie ratificate conform dispoziţiilor constituţionale [art. ansamblul dreptului comunitar este superior legii. 26 . Toate aceste acte juridice reprezintă izvoare ale dreptului administrativ în măsura în care reglementează în sfera acestuia şi îşi păstrează caracterul de acte normative. doctrina actuală s-a raportat la dispoziţiile art. potrivit doctrinei occidentale.91 alin. a ţării noastre vom reţine că. tratatele ratificate de Parlament. cu ocazia revizuirii din 2003.Naţionale (fosta autoritate legiuitoare). deja evocate. decrete prezidenţiale. o cerinţă esenţială căreia i s-a dat curs în majoritatea cazurilor printr-o modificare expresă a legilor fundamentale. nemijlocită. hotărâri ale Consiliului de Miniştri (denumirea fostului Guvern). dreptul comunitar. în sensul asigurării compatibilizării ordinii juridice naţionale cu principiile de bază ale Uniunii Europene. el însuşi ierarhizat între dreptul originar (tratatele) şi dreptul derivat (directivele. ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei. În fiecare din cele 27 state membre ale Uniunii Europene. devenit titlul VI. decrete ale Consiliului de Stat (fost organ al puterii de stat cu activitate permanentă) cu forţa juridică egală cu a legii.148 din Constituţie reglementează mai multe aspecte referitoare la integrarea României în Uniunea Europeană. în ce priveşte dreptul comunitar. apoi legi. regulamente sau directive comunitare. Nu doar ordonanţarea formală conţine o nouă sursă. Pentru a marca importanţa pe care statul român o acordă aderării la Uniunea Europeană. Pentru perioada de după decembrie 1989 şi până la intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991 au fost adoptate de asemenea decrete-legi (acte cu forţa juridică egală cu a legii. act al executivului) pentru toate statele membre. ci chiar şi de către statele candidate la aderare. sugestiv denumit: „Integrarea euro-atlantică”. potrivit legii. introdus prin Legea de revizuire.(3). de la 1 ianuarie 2007. potrivit alin.

în doctrină nu s-a fundamentat până în prezent un punct de vedere comun. principiile generale ale dreptului şi doctrina. fie că este vorba de ţări continentale. analiza evoluţiei jurisprudenţei instanţelor de contencios administrativ şi mai nou. într-o cauză asemănătoare sau identică. discuţiile se poartă de regulă în literatura de specialitate în legătură cu obiceiul (cutuma). de sărbătorile şi obiceiurile religioase etc. Spre exemplu. fără a avea obligaţii legale în acest sens. utilizarea lui. se consideră în mod tradiţional că. în mod indirect o creează. aplicată în mod repetat o perioadă de timp şi acceptată ca având un caracter obligatoriu de către o colectivitate umană. putem considera că şi în România. Cu alte cuvinte. ar putea fi totuşi izvor al dreptului administrativ. În doctrina interbelică deşi se considera că jurisprudenţa nu constituie un izvor de drept. ca regulă de conduită nescrisă. atunci când legea ar permite. fiind vorba de practici administrative mai îndelungate impuse de condiţiile geografice. raportându-se la principiile generale ce se regăsesc în legislaţia aplicabilă administraţiei publice. şi mai mult. o poziţie cristalizată. de ocupaţia acestora. judecătorul în pronunţarea unei soluţii într-o speţă determinată va ţine întotdeauna cont de poziţia avută anterior. ca de exemplu. În realitate. Izvoarele nescrise ale dreptului administrativ În ce priveşte izvoarele nescrise ale dreptului administrativ. s-a susţinut că instanţele judecătoreşti având dreptul de a interpreta legea. Mai precis. Obiceiul sau cutuma. fiind invocat întotdeauna când apar probleme asemănătoare sau identice. dreptul anglo-saxon. Fie că este vorba de ţări în care se aplică sistemul de common-law. în anumite situaţii. jurisprudenţa. În ce priveşte caracterul de izvor al dreptului administrativ al jurisprudenţei instanţelor de contencios administrativ. La nivelul Uniunii Europene. cutuma are un loc limitat şi este de natură supletivă. În doctrină a fost susţinută necesitatea de a se face distincţie între acele principii care sunt prevăzute în acte normative. Astfel. când dreptul s-a dezvoltat mult. care sunt respectate în administraţia activă şi sunt impuse acesteia de către instanţele judecătoreşti. Cu alte cuvinte. din perspectiva dreptului comparat.§ 4. căci nimeni nu contestă rolul imens pe care-l joacă jurisprudenţa în dezvoltarea dreptului. care fără a fi prevăzute expres în vreun act normativ se degajă prin generalizare. El poate însă să suplinească o prevedere legală dacă aceasta lipseşte. aplicându-le în profitul dreptului comunitar. Curtea Europeană de Justiţie a definit un număr considerabil de principii specifice administraţiei publice. practica judiciară. cutuma ca regulă nescrisă. Principiile generale ale dreptului administrativ reprezintă izvoare importante ale acestei ramuri de drept. Regimul juridic al actelor administrative se sprijină în bună parte pe principii de drept formulate de doctrina juridică şi aplicate în practica instanţelor de contencios administrativ care controlează legalitatea administraţiei publice. situaţie în care chiar acele acte normative sunt izvoare ale dreptului administrativ. de gradul de dispersie a locuitorilor. după cum s-a menţionat mai sus. a jurisprudenţei instanţelor de contencios constituţional a permis doctrinei 27 . mai ales în epoca modernă. şi acele principii. spre exemplu. oficierea căsătoriilor civile de către primari chiar în zilele de duminică. atunci când sunt încălcate. nu poate prin el însuşi să fie izvor de drept. poate fi privită ca izvor de drept în anumite circumstanţe. evoluţia autonomiei locale poate conduce la apariţia unor reguli cutumiare. comune statelor membre şi aflate într-un proces evolutiv. Cutuma este izvor al dreptului administrativ în cea mai mare parte a statelor Uniunii Europene. Curtea Europeană de Justiţie a recurs adesea la principiile generale de drept ale statelor membre. aşa-numitul precedent judiciar constituie izvor de drept. În alte sisteme de drept. s-a apreciat de către unii autori. căpătând valoarea unor izvoare distincte de actele normative respective. De-a lungul vremii s-au format principii ale dreptului administrativ care au dobândit valoarea unor veritabile izvoare impuse de drept.

ipoteza poate fi absolut determinată. când sunt prevăzute în general. deosebim o structură internă. condiţiile în care se aplică şi subiectele la care se referă dispoziţia (ea poate conţine spre exemplu. Normele juridice constituie o modalitate importantă de introducere a ordinii în organizarea şi funcţionarea sistemului administraţiei publice. În ce priveşte doctrina. De altfel. după 1990. În ţara noastră. Din punct de vedere al structurii tehnico-juridice. dar în timp şi asupra evoluţiei legislaţiei. într-un veritabil izvor al dreptului administrativ. se pune problema dacă jurisprudenţa secţiilor de contencios administrativ şi fiscal aparţinând instanţelor judecătoreşti prevăzute de legislaţia în materie ar putea constitui un izvor al dreptului administrativ. Ea este în general categorică. dispoziţii cu caracter prohibitiv ce conţin reguli de interzicere a unor acţiuni (spre ex. Normele de drept administrativ Multitudinea şi varietatea activităţilor şi a formelor de organizare a sistemului administraţiei publice.occidentale contemporane să aprecieze că este vorba despre noi izvoare ale dreptului administrativ. În măsura în care se va forma o practică judiciară bogată a acestor instanţe. la realizarea administraţiei publice. Ipoteza normei de drept administrativ prevede împrejurările. normele cu caracter contravenţional) şi dispoziţii cu 28 . dacă ar fi doar să exemplificăm cu actuala lege privind contenciosul administrativ. tehnicojuridică. în elaborarea unor acte normative fundamentale au fost reţinute multe din propunerile formulate de doctrină. mai dezvoltată). nu există nici un motiv ca aceasta să nu se constituie cu timpul. înţelesul unor termeni etc. Distingem între dispoziţii cu caracter onerativ atunci când subiectele vizate sunt obligate la o anumită conduită. impun cu necesitate reglementarea juridică. existenţa lor concretă urmând a fi stabilită de organul care o aplică (putere discreţionară sau competenţă de apreciere). logico-juridică şi o structură externă. în mod neîndoielnic ea are un rol hotărâtor asupra jurisprudenţei. Sub aspectul structurii logico-juridice. imperativă) precum şi sancţiunea.. După modul de determinare. într-o formă sau alta. norma de drept administrativ conţine trei elemente şi anume: ipoteza (de regulă. § 5. oferind un criteriu obiectiv de apreciere a conduitei oamenilor care realizează administraţia publică. în absenţa unei justiţii administrative distincte ca în Franţa. împrejurările în care se aplică norma. conform unei opinii constant exprimate în doctrina franceză. între acestea şi particulari. dispoziţia (de regulă. se susţine că apariţia şi dezvoltarea dreptului administrativ francez se bazează în principal pe jurisprudenţa Consiliului de Stat (instanţa administrativă supremă franceză având şi atribuţii de avizare a proiectelor de acte normative). când sunt precizate cu exactitate împrejurările în care se aplică dispoziţia (competenţă legată) sau relativ determinată. ca la orice normă juridică. Este cunoscut faptul că. Sub aspectul structurii lor. normele dreptului administrativ se exprimă în articole şi alineate. principii. chiar dacă sub aspect strict juridic ea nu constituie izvor al dreptului administrativ. Dispoziţia normei de drept administrativ indică conduita pe care trebuie să o urmeze subiectele la care se referă.). imperativă deoarece relaţiile sociale ce fac obiectul reglementării în dreptul administrativ se desfăşoară în procesul de realizare a puterii publice. Normele de drept administrativ sunt acele norme ce reglementează raporturile sociale care apar între autorităţile administraţiei publice în realizarea sarcinilor executive. ce trebuie să facă sau să nu facă acestea. definiţii. Normele de drept administrativ sunt norme de conduită ale subiecţilor care participă. la normele dreptului administrativ.

norme cu caracter prohibitiv. care se realizează prin norma respectivă. care reglementează o anumită grupă de raporturi sociale. cum ar fi: criteriul sectorului de activitate. Spre exemplu. o normă specială sau una excepţională poate deroga de la normele generale de acelaşi rang pentru că primele au fost adoptate sau emise pentru a reglementa o situaţie specială sau una excepţională. atunci când se prevede facultatea de a acţiona. După criteriul gradului de impunere a normelor sau caracterul dispoziţiei. potrivit căruia distingem între: norme organice. şi persoane fizice şi juridice. criteriul ramurii şi domeniului activităţii executive ( identic pe fond cu cel mai înainte menţionat) sau criteriul obiectului de reglementare. Ca şi ipoteza. având o sferă largă de reglementare. adică normele prin care se interzic anumite fapte sau acte administrative şi norme cu caracter permisiv. norme de drept material (cele care reglementează drepturile şi obligaţiile unor structuri administrative şi/sau ale unor categorii de particulari) şi norme de drept procesual (cele care reglementează aspecte procedurale în domeniul contravenţiilor). sancţiunile de drept administrativ pot fi: determinate. norme de structurare în sistem a altor categorii de norme juridice. Între acestea există un raport de la întreg la parte. prin care subiectelor raporturilor juridice administrative li se permite să facă sau să nu facă un anumit act sau fapt. Trebuie făcută însă distincţia între sancţiune ca element al structurii logico-juridice şi sancţiune ca element al răspunderii juridice din dreptul administrativ. De asemenea. relativ determinate. normele de drept administrativ pot fi: norme care reglementează organizarea şi funcţionarea autorităţilor administraţiei publice şi raporturile dintre ele. norme care au ca obiect raporturile dintre autorităţile administraţiei publice. aceasta poate fi absolut determinată sau relativ determinată. În doctrina actuală. Clasificarea normelor de drept după criteriul sferei lor de cuprindere. adică norme obligatorii de executat sau de realizat. bine determinate şi norme excepţionale. Sancţiunea normei de drept administrativ prevede urmările ce decurg în cazul nerespectării normei.caracter permisiv. norme de apărare a valorilor sociale cu caracter generic şi norme de contencios administrativ. organizarea şi funcţionarea structurilor administrative). norme care reglementează instituţia contenciosului administrativ şi norme procesuale. având la bază diferite criterii. norme referitoare la statutul funcţionarului public. Sub aspectul gradului de determinare. în plus faţă de aceste criterii şi implicit clasificări fundamentate de doctrina postbelică. 29 . adoptate în cazuri de excepţie. norme care reglementează răspunderea administrativă. lăsând subiectelor de drept posibilitatea de a face sau a nu face ceva. care reglementează principiile şi procedura după care se desfăşoară activitatea autorităţilor administraţiei publice. a fost adăugat şi criteriul funcţiei dreptului administrativ. norme de garantare a aplicării altor categorii de norme juridice. pe de-o parte. După un alt criteriu. respectiv al sferei de cuprindere. pe de altă parte. existând situaţii în care aceasta nu apare însă prevăzută expres. în doctrina postbelică au fost propuse mai multe criterii pentru clasificarea normelor de drept administrativ. acestea pot fi împărţite în mai multe categorii. alternative sau cumulative. al specificului raporturilor sociale pe care le reglementează. În ce priveşte clasificarea normelor de drept administrativ. se mai poate distinge între norme cu caracter imperativ. Astfel. norme speciale. după criteriul sferei de cuprindere a normelor s-a delimitat între: norme generale. pentru a reglementa situaţii apărute în mod excepţional. norme care reglementează controlul administrativ. s-a apreciat în doctrină prezintă importanţă în opera de interpretare şi aplicare a lor. După criteriul obiectului de reglementare au fost identificate următoarele categorii de norme de drept administrativ: norme organice (cele care reglementează înfiinţarea.

Obiectul raportului juridic este definit de regulă ca reprezentând o anumită acţiune sau conduită asupra căreia sunt îndreptate drepturile şi obligaţiile părţilor. autorităţi publice sau structuri ne-statale. Raportul de drept administrativ presupune existenţa a cel puţin două persoane. raporturile de drept administrativ sunt relaţii sociale ce se formează. Cu alte cuvinte. şi în subsidiar de autorităţile publice. § 6. unul din subiecte este titular de drepturi. Raporturile de drept administrativ se caracterizează prin două trăsături esenţiale. fiind prin natura lor 30 . Raporturile de drept administrativ reprezintă relaţiile sociale care au fost reglementate. alături sau în locul unei autorităţi a administraţiei publice. Obiectul raporturilor de drept administrativ îl constituie acele acţiuni sau inacţiuni. iar norma de excepţie se va aplica şi în raport cu norma generală şi în raport cu norma specială. ce pot fi independente de voinţa omului sau de acţiuni ori inacţiuni ale omului. iar subiectul titular de obligaţii se numeşte subiect pasiv. denumite subiecte. în timp ce în alte categorii de raporturi de drept administrativ. în legătură cu organizarea şi exercitarea competenţei organelor administraţiei publice. Ele se nasc. să se pună în mişcare şi să dea naştere. este vorba de raporturi de putere care apar în sfera relaţiilor sociale. Raporturile de drept administrativ Într-o formulare generală. adică prin intervenţia unor fapte juridice. în principal. nu orice relaţie socială este reglementată de norme juridice şi nu poate fi conceput un raport juridic în absenţa normelor juridice. Deoarece activitatea de administrare este realizată în principal de autorităţile administraţiei publice. relaţii sociale ce sunt supuse reglementărilor normelor dreptului administrativ. Prin urmare. în condiţiile legii. în timp ce prin cea de-a doua trăsătură se urmăreşte delimitarea raporturilor de drept administrativ de celelalte raporturi de drept public. iar celălalt este titular de obligaţii. prin raporturi juridice înţelegem relaţiile sociale ce se află sub incidenţa normelor juridice. poate fi vorba şi de o structură autorizată de o autoritate publică să presteze un serviciu public. să modifice sau să stingă un raport de drept administrativ este necesar să intervină ceva exterior ei. ori fapte materiale care se realizează în sfera administraţiei publice. norma specială este cea care se aplică în raport cu norma generală. un anumit comportament din partea celuilalt subiect. ambele subiecte pot fi titulare atât de drepturi cât şi de obligaţii. se modifică sau se sting în condiţiile prevăzute de normele dreptului administrativ. Prima trăsătură urmăreşte să individualizeze raporturile de drept administrativ faţă de raporturile de drept civil. Raportul de drept administrativ se compune ca orice raport juridic din trei elemente: subiecte. unul dintre subiecte este întotdeauna un purtător al autorităţii publice. de către normele dreptului administrativ. normele de drept administrativ au valoare de drept comun atunci ele se aplică înaintea altor categorii de norme ce vizează aceeaşi materie. Totodată. În al doilea rând. Subiectul titular de drepturi se numeşte subiect activ. direct sau indirect. obiect şi conţinut. reglementate de dreptul administrativ. De asemenea. în care pot intra şi autorităţi ale administraţiei publice. un fapt de care însăşi norma juridică leagă aplicarea sa. În anumite raporturi. Pentru ca norma juridică să acţioneze. cel puţin unul din subiectele raporturilor de drept administrativ este învestit cu prerogative de putere publică. Dacă într-un act normativ.Semnificaţia practică a acestor delimitări decurge din faptul că atunci când există mai multe norme juridice care reglementează aceleaşi relaţii sociale este necesară o operaţie de analiză a criteriilor ce fundamentează aplicarea unei norme înaintea alteia. determinând. În primul rând. Este vorba despre fapte juridice administrative.

subiectele din afara sistemului intră în raporturi juridice cu reprezentanţii administraţiei publice. datorată mai ales. A doua categorie mare de raporturi o reprezintă raporturile care se formează între un subiect ce aparţine administraţiei publice şi unul din afara acestui sistem. nu de puţine ori contradictorii. de colaborare şi de participare. controla şi anula actele emise de organul ierarhic inferior şi eventual de a-l sancţiona pe cel subordonat. Şi aceste raporturi pot fi: de subordonare. dar în calitatea lor de servicii publice înfiinţate pentru desfăşurarea de activităţi cu caracter de prestaţie în vederea satisfacerii unor necesităţi de interes public. Unii autori au identificat şi categoria raporturilor juridice de utilizare a serviciilor publice. drepturile şi obligaţiile autorităţilor administraţiei publice nu pot fi transmise sau cedate unei alte autorităţi administrative. Conţinutul raporturilor de drept administrativ îl formează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor ce revin subiectelor acestora. unul din subiecte acţionează ca o autoritate ierarhic superioară. faţă de care subiecţii se pot afla în raporturi de subordonare. subiectele realizează acte de drept public sau de drept privat. acest gen de raporturi ar fi cel mai răspândit. dar în egală măsură dinamismului şi mobilităţii ce caracterizează în mod uzual. fiind vorba despre raporturi de natură procesuală. varietăţii de acţiuni specifice administraţiei publice. el având ponderea cea mai ridicată în ansamblul raporturilor juridice administrative. a determinat specialiştii în drept administrativ şi ştiinţa administraţiei să se pronunţe dea lungul vremii în favoarea unei reglementări unitare şi sistematizate în ce priveşte procedura administrativă. O primă categorie o reprezintă raporturile care se formează în cadrul administraţiei publice. În acest caz. În cazul raporturilor de subordonare. sau chiar o autoritate publică. În această categorie de raporturi juridice. De asemenea mai poate fi adăugată categoria raporturilor care privesc soluţionarea conflictelor juridice dintre o autoritate a administraţiei publice. subiectele raporturilor de drept administrativ se află pe aceeaşi poziţie şi acţionează împreună în vederea realizării unui scop comun. În principiu. în general. caracterizată printr-o extremă diversitate impune ca raporturile juridice născute din aplicarea normelor de drept administrativ să fie foarte diverse. Ele pot fi raporturi de subordonare. Important este ca de acestea. de colaborare şi de participare.foarte numeroase şi diverse. Codificarea dreptului administrativ şi a procedurii administrative Dezvoltarea unei practici administrative diversificate. O particularitate a raporturilor de drept administrativ o constituie faptul că exercitarea drepturilor autorităţilor administraţiei publice reprezintă şi o obligaţie a acestora. Complexitatea administraţiei publice. În cazul raporturilor de colaborare. 31 . În cazul raporturilor de participare. modificarea sau stingerea unor drepturi şi obligaţii din sfera administraţiei publice. subiectul supraordonat dispune cu privire la comportamentul celuilalt subiect. în special cu privire la organizarea şi funcţionarea administraţiei publice. excepţiile fiind stabilite expres prin lege. şi alte structuri administrative sau particulari (persoane fizice sau juridice). subiecţii participă la exercitarea unor atribuţii pe care legea le dă în competenţa unui organism colegial. ele neputând să decidă singure dacă le exercită sau nu. În aceste situaţii. având dreptul de a conduce. § 7. În doctrină se apreciază că. Fără a nega dificultatea unui demers legislativ de asemenea anvergură. îndruma. normele dreptului public. norma juridică să lege naşterea. în cadrul cărora subiectele active acţionează tot pe baza şi în executarea legii.

la vămi. civilizată. cunoscute de toată lumea. principiul motivării. pe cât posibil unitare. principiul adevărului material. un cod reprezintă o reunire. codificarea dreptului administrativ este privită însă ca o operaţiune dificilă. însă practica legiferării s-a îndepărtat tot mai mult de această idee. să elimine paralelismele sau contradicţiile din reglementările în domeniu şi să utilizeze o terminologie unitară. principiul revocării şi principiul limitării recursului ierarhic. datorită numărului mare şi diversificat de norme ce alcătuiesc această ramură a dreptului. un Cod de procedură administrativă. ca de exemplu. în contextul analizei procedurii actelor administrative. un obiectiv important al societăţii româneşti actuale. să constituie o unificare sintetică a reglementărilor în domeniu. ea reprezenta doar o parte a procedurii în cadrul aparatului administraţiei de stat şi anume procedura administrativă necontencioasă cuprinzând principiile şi regulile de emitere şi executare a actelor administrative. în măsură să asigure realizarea drepturilor şi intereselor cetăţenilor. a principiilor de drept. principiul contradictorialităţii. pornindu-se de la premisa că. principiul legalităţii. democratic şi social ar trebui să fie înainte de toate o administraţie publică transparentă. Dintr-o altă perspectivă. doctrina interbelică a promovat un punct de vedere oarecum diferit. cele privitoare la administraţia locală. ducând la simplificarea tuturor actelor normative privitoare la conducerea. care reglementează o materie sau materii analoage. este pusă în discuţie necesitatea codificării procedurii administrative. urmau să fie enumerate principiile fundamentale ale administraţiei publice.. În plus. procedură administrativă contencioasă. Codul de procedură administrativă trebuia să conţină reguli privind emiterea actelor administrative. procedura administrativă a fost definită ca reprezentând totalitatea normelor juridice care reglementează forma în care se îndeplineşte întreaga activitate a organelor administraţiei de stat. Paradoxal. asemănătoare celei judecătoreşti. formele necesare şi condiţiile ce trebuie îndeplinite în vederea elaborării şi executării unei decizii legale. De asemenea. Pe linia de gândire promovată de specialiştii din perioada interbelică. modernă. principiul aprecierii autonome a probelor. transparenţă de neconceput în absenţa unor norme clare. într-o ordine logică. observăm că. Astfel. fără altă specificare. metodelor şi tehnicilor de conducere. Doctrina postbelică românească s-a caracterizat dimpotrivă pe poziţia unei susţineri constante a necesităţii codificării. concretizat deja în elaborarea unui proiect al unui Cod de procedură administrativă. organizarea şi funcţionarea organelor administraţiei de stat. în doctrina postbelică a fost subliniată şi necesitatea elaborării unui Cod administrativ care ar fi urmat: să confere forţă juridică obligatorie procedeelor. o încercare de codificare a unor materii atât de diferite cum sunt. în doctrina interbelică s-a apreciat că. la ideea unui Cod administrativ. pornindu-se de la premisa că. o administraţie publică. la poliţia vânătoarei sau a pescuitului sau la poliţia circulaţiei etc. precum şi mai cu seamă mobilităţii lor permanente. În doctrina postbelică. doctrina postbelică ca şi doctrina actuală au în vedere în primul rând. un Cod administrativ nu ar fi niciodată la curent cu legislaţia în vigoare din cauza modificărilor sau reînnoirilor prea dese şi prea repezi ale legilor ce o alcătuiesc. considerându-se că. organizare şi funcţionare apreciate ca optime. Doctrina de după 1990 a revenit la teza necesităţii codificării normelor de drept administrativ. În egală măsură. spre deosebire de procedura folosită pentru soluţionarea de litigii de către organele de jurisdicţie din cadrul administraţiei de stat. pornind de la 32 . Deşi denumită generic procedură administrativă. într-un stat de drept. ar avea proporţii imense şi ar fi într-o continuă transformare. în timp ce doctrina interbelică s-a referit de regulă.necesitatea codificării procedurii administrative rămâne în principiu.

care cuprinde legile administrative de la 1832 până la 1855.premisa că. § 8. regăsim sub conceptul de contencios administrativ. normalizarea şi unificarea activităţii administraţiei publice reprezintă cele mai puternice argumente care s-ar afla la baza codificării administrative. cu alte cuvinte. sistematizarea. întreaga activitate în administraţia publică fiind caracterizată printr-o mare varietate de noţiuni. în doctrina de drept public contemporană. Loc şi rol în mişcarea de idei contemporană Ştiinţa dreptului administrativ românesc se formează în secolul al XIX-lea. regimul juridic aplicabil acestor acte. există în principiu reglementări speciale. în timp. Grigore Ghica. Procedura administrativă necontencioasă cuprinde de regulă. după cum urmăreşte sau nu soluţionarea unei situaţii conflictuale. şi chiar mai înainte a Facultăţii de drept din Bucureşti (1859) identificăm o disciplină unică “Drept public şi drept administrativ”. ca forme principale de activitate a autorităţilor administraţiei publice. Prin conţinutul său. un rol important îl au şi normele de procedură. În plus. o astfel de reglementare ar trebui să răspundă necesităţilor izvorâte din practica administrativă. codificarea procedurii administrative ar permite utilizarea unei terminologii unitare. ce fac parte din administraţia activă. orientarea şi raţionalizarea activităţii autorităţilor învestite cu prerogative de putere publică. coerenţa şi accesibilitatea şi în raport cu cetăţenii. un Manual Administrativ al Principatului Moldovei. adică ceea ce în mod tradiţional. rezumând legislativ problemele fundamentale ale dreptului administrativ contemporan. alături de normele materiale. O dată cu formarea Universităţii din Bucureşti (1864). cei care se impune a fi protejaţi împotriva arbitrariului administraţiei. ar contribui la protejarea cetăţenilor împotriva arbitrariului administrativ. sintagma procedura administrativă este adesea utilizată cu referire la principiile şi regulile aplicabile administraţiei active. exercitat fie prin autorităţile cu atribuţii administrativ-jurisdicţionale. Codificarea procedurii administrative şi-ar dovedi utilitatea. regimul actelor administrative şi în egală măsură. fie prin instanţele specializate ce fac parte din structura puterii judecătoreşti. de către o comisie. ea urmând să stabilească cu prioritate nu doar formalităţile care stau la baza emiterii actelor administrative. o asemenea reglementare ar trebui să conducă la eliminarea oricăror paralelisme sau contradicţii între actele normative în domeniu. dar mai ales. Urmare a măsurilor luate de Domnul Moldovei. nu numai în învăţământul superior juridic dar şi ca materie de cultură generală în învăţământul secundar. efectele produse. Este vorba despre aspecte precum: supunerea administraţiei legalităţii. Procedura administrativă poate fi contencioasă sau necontencioasă. Simplificarea. 33 . cursurile de drept administrativ fiind introduse prin Legea asupra instrucţiunii a Principatelor Unite din 1864. garanţiile acordate celor administraţi. Adoptarea unui astfel de cod ar permite în timp. care se completează cu regulile procedurii civile. cât mai ales. s-a întocmit. principiile fundamentale specifice administraţiei publice precum şi regulile de elaborare şi executare a actelor administrative. Totodată. Sinteză a evoluţiei doctrinei administrative româneşti. aspectele legate de forma lor. viciile lor precum şi modalităţile de contestare. respectiv elementar. în activitatea executivă. Procedura administrativă contencioasă se referă la controlul jurisdicţional asupra administraţiei. Deoarece pentru această importantă instituţie a dreptului administrativ. punerea lor în executare.

pentru ca apoi să apară vol. vol. Din păcate. intitulat Drept administrativ. exercita şi un contencios de interpretare. Consiliul de Stat era competent să judece toate litigiile care îi erau deferite de anumite legi. în perioada 1924-1944. Consiliul de Stat a fost desfiinţat prin Constituţia din 1866. poate cel mai important moment l-a constituit înfiinţarea printr-o lege din anul 1864. Erast Diti Tarangul. reglementări în domeniul Administraţiei Statului au existat în ţara noastră chiar înainte de constituirea disciplinei ştiinţifice a dreptului administrativ. în anul 1891. Bucureşti. ediţia a III-a. A treia în ordinea apariţiei. care să reprime abuzul şi arbitrariul administrativ. autor Victor Onişor. particularii se puteau adresa direct Consiliului de Stat pentru a cere interpretarea unui decret. ca organ consultativ al Guvernului. Tratat de drept administrativ.S-ar părea că anul 1875 reprezintă anul în care Dreptul administrativ şi-a câştigat autonomia ca ştiinţă de sine-stătătoare.II.I şi II. 1900. Despre ierarhia şi corpii administrativi (adică funcţionarii din administraţia publică centrală şi locală). hotărârilor sau actelor de executare ale prefecţilor sau altor agenţi administrativi. Drept administrativ român. Constantin Rarincescu a realizat o cercetare ştiinţifică a dreptului administrativ. toate la Bucureşti. ambele la Bucureşti. Principii generale şi II. Ion Gruia şi alţii. ediţia a IV-a. lucrare apărută la Bucureşti. Noţiuni de drept administrativ. Contenciosul administrativ român. model de cercetare monografică a unei instituţii juridice. 1944. autor Aurel Onciul (Viena. vol. ediţia a I-a. Tratat de drept administrativ. o parte generală şi o parte specială). Ea grupează materia în două părţi şi anume: I. lucrare scrisă sub influenţa şcolii germane. primul mare specialist în domeniu. legea sa organică stabilind expres dreptul particularilor şi al persoanelor juridice vătămate în interesele lor de a acţiona în contencios administrativ împotriva hotărârilor miniştrilor date cu exces de putere şi cu călcarea legilor şi regulamentelor. ambele la Cluj. 1935. cu o valoare ştiinţifică mai redusă. II. date cu călcarea de legi şi regulamente. 34 . Bucureşti. Este o enumerare exemplificativă a celor mai apreciaţi specialişti ai timpului. în 1925 şi vol.I. autor Anibal Teodorescu. regulament sau ordonanţă dată în materie administrativă. De altfel. Tratat de drept administrativ. ediţia a I-a apărută în 1923 şi ediţia a II-a apărută în 1930. Tratat de drept administrativ român. Lucrarea clasică în materie. Cernăuţi. A urmat a doua lucrare cu titlul Elemente de drept administrativ.I ediţia a IV-a. În plus. particularii fiind astfel lipsiţi de o instanţă jurisdicţională în conflictele lor cu Administraţia Statului. I. Astfel. dar cea mai valoroasă din punct de vedere ştiinţific şi didactic o reprezintă volumul al treilea al cursului de Drept public. Consiliul de Stat avea şi atribuţii de contencios administrativ. 1912. în 1934. autor Anibal Teodorescu. 1928. iar vol. a reprezentat cea mai importantă contribuţie în teoretizarea şi construirea unui sistem al contenciosului administrativ. ediţia a III-a. 1929 şi vol. 1904. a Consiliului de Stat. autor Marin Văraru. conţinând două părţi: Persoanele administrative şi Materiile administrative. hotărârile comisiilor de lucrări publice. 1906. De asemenea. după doar doi ani de funcţionare. apărută în anul 1881. ediţia a III-a. Jean Vermeulen. deoarece potrivit legii sale organice. prin care se aducea atingere intereselor lor. având două părţi. în 1930. prof. în special în cadrul cursurilor de doctorat. aparţinând lui Cristodul Suliotis. cărora li se mai pot adăuga nume de rezonanţă precum: Constantin Rarincescu. În ce priveşte contribuţia legislaţiei la fundamentarea dreptului administrativ. autor Paul Negulescu. În ordine cronologică pot fi identificate apoi următoarele lucrări mai importante: Drept administrativ român. fiind vorba despre anul apariţiei primei lucrări consacrată în întregime acestei discipline şi intitulată chiar Dreptul administrativ român aparţinând lui Giorgie Alexandrescu-Urechea şi publicată la Iaşi. elaborată de acesta. aparţinând profesorului Constantin Dissescu. ediţia a II-a.

În opinia profesorului Paul Negulescu.). Astfel. Institutul Internaţional de Ştiinţe Administrative îşi desfăşoară activitatea cu respectarea a patru principii fundamentale: internaţionalitate fără rezerve. singur sau în colaborare. şi ştiinţa administraţiei.I. de ordin economic. Institutul de Ştiinţe Administrative al României din perioada interbelică. cu atribuţiile şi modul lor de funcţionare. dar aflate în interdependenţă. neutralitate absolută. Dincolo de reuniunile ştiinţifice organizate de acest Institut. în anul 1946. el “guvernează drepturile şi datoriile reciproce ale administraţiei şi ale administratorilor”. periodic sunt organizate manifestări ştiinţifice şi de către “asociaţiile specializate” ale Institutului şi anume: Asociaţia Internaţională de Şcoli şi Institute de Administraţie (A. continuatorul lui Dissescu.D. “Institutul de Ştiinţe Administrative al României”. institut ce organizează Congrese internaţionale de ştiinţe administrative. printre primele de acest gen din lume. La rândul său. 35 . ştiinţa dreptului administrativ o cercetează sub aspect juridic. a fost aceea de a îi convinge pe guvernanţii vremii.) şi Grupul European de Administraţie Publică ( G. de necesitatea înfiinţării unui învăţământ administrativ de specialitate şi respectiv. Asociaţia Internaţională de Informatică şi de Documentare în Administraţia Publică (A.A. fiind în permanentă evoluţie şi căutând soluţii noi pentru viitor. ea are caracter dinamic. de către aceiaşi autori.E. cu sediul la Bruxelles (în Belgia).A.P. unicitate profesională şi adaptarea permanentă la realităţile în continuă mişcare. cercetând diferite domenii de activitate socială.). dreptul administrativ este totalitatea regulilor după care se exercită această activitate. pe câtă vreme. tinzând să formeze administratori.I. prof. din 3 în 3 ani şi editează Revista internaţională de ştiinţe administrative (Revue internationale des sciences administratives) cu apariţie trimestrială. tot aşa putem vorbi despre Şcoala românească interbelică de ştiinţa administraţiei. cu sediul în Bucureşti. s-au conturat două ştiinţe: Ştiinţa Dreptului administrativ şi Ştiinţa administraţiei. a stabilit încă de la înfiinţare.E. ele sunt totuşi distincte ca discipline.I.În strânsă legătură cu ştiinţa dreptului administrativ s-a dezvoltat de regulă. Paul Negulescu după primul război mondial.A. pe când dreptul administrativ formează numai o parte a ştiinţei administraţiei. Una din preocupările majore ale prof. La 30 iunie 1925. ţara noastră a devenit membru fondator al Institutului Internaţional de Ştiinţe Administrative (Institut International des Sciences Administratives). cu ierarhia. al normelor juridice aplicabile în administraţia publică iar ştiinţa administraţiei o cercetează şi sub alte aspecte ale sale. Paul Negulescu a înfiinţat “fără nici un sprijin oficial sau subvenţie din partea statului”. Ea are un caracter practic. conducătorul ei fiind profesorul de talie europeană. din ţară şi din străinătate. în domeniul dreptului administrativ şi ştiinţelor administrative. precum şi un caracter larg.I. Cu toate că şi una şi cealaltă cercetează administraţia publică. pe care l-a condus până la sfârşitul vieţii. Primul autor român care face referire la obiectul ştiinţei administraţiei şi la delimitarea acesteia faţă de ştiinţa dreptului administrativ a fost profesorul Constantin Dissescu. ca două ştiinţe distincte. Paul Negulescu. deoarece fiecare o cercetează sub diferite aspecte. Prin acest institut. administraţia publică. contacte cu marii specialişti ai vremii. întrucât ambele au ca obiect comun de cercetare. în opinia căruia: Ştiinţa administraţiei stabileşte principiile raţionalizării administraţiei de stat. sociologic. deşi formal a deţinut doar funcţia de “secretar general”. tehnic etc. a unui institut de cercetare ştiinţifică.P. ştiinţa administraţiei se ocupă cu organizarea diferitelor autorităţi administrative. înfiinţat în anul 1930. Aşa cum putem vorbi despre Şcoala românească interbelică de drept public.

specific noului regim politic instalat. deveniţi şi oaspeţi ai acestuia. prin introducerea alături de tradiţionalul curs de Drept administrativ a unor discipline de specialitate precum: Ştiinţa şi tehnica administraţiei. a Institutului de Ştiinţe Administrative. sub egida Institutului a început publicarea Revistei de drept public. începând cu anul 1968 a constituit un puternic impuls pentru reactualizarea ştiinţei administraţiei. ale dreptului administrativ. documentarea administrativă. În acest scop se organiza un ciclu de conferinţe anuale în care se dezbăteau diverse probleme administrative. Şcoala a avut încă de la început un dublu obiectiv: pe de-o parte. cu ocazia conferinţelor organizate la Bucureşti. Revista de drept public conţinea şi studii privind jurisprudenţa în care deciziile judecătoreşti erau prezentate în grupe pentru a se putea formula principiile. După decembrie 1989. să perfecţioneze educaţia profesională a funcţionarilor existenţi la data înfiinţării sale. şi în raport de aceasta s-a impus fundamentarea unor categorii noi. În anul 1928 se înfiinţează Şcoala superioară de documentare şi ştiinţe administrative pe lângă Institutul de Ştiinţe Administrative al României. metoda analitică a fost îmbinată cu metoda experimentală (ancheta administrativă). principii. contenciosul administrativ şi urbanismul. Activitatea acestor două instituţii fundamentale în domeniul administraţiei publice sa axat pe cercetarea următoarelor teme principale: organizarea administrativă a României. Ea a permis crearea de noi curente de idei ce au influenţat pozitiv dezvoltarea dreptului administrativ. Reînfiinţarea învăţământului superior administrativ. de Universitatea Lucian Blaga din Sibiu prin Facultatea de ştiinţe juridice. etapa reactualizării cercetărilor de ştiinţa administraţiei prin înfiinţarea secţiei de Drept economic-administrativ la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti. 36 . În perioada postbelică. la care au colaborat alături de specialiştii români şi personalităţi străine de mare reputaţie ştiinţifică. iar apoi lunară până în anul 1943. În aceste scopuri. profesorul Paul Negulescu fiind numit directorul acestei şcoli. împreună cu Prefectul judeţului şi Consiliul Judeţean. etapa juridicizării cercetărilor asupra administraţiei de stat. Revista de drept public a avut o apariţie trimestrială până în anul 1933. Istoria administraţiei. Organizare şi metode în administraţia de stat. să formeze profesional pe tinerii care doreau să se dedice unei cariere în administraţia publică. Unul dintre obiectivele importante ale Institutului l-a reprezentat şi realizarea unor schimburi de experienţă cu institutele asemănătoare din străinătate. sub conducerea Institutului de Ştiinţe Administrative al României (1944-1948). De asemenea. iar pe de altă parte. Ştiinţa dreptului constituţional se redefinea.Obiectivul fundamental al Institutului l-a constituit elaborarea unei doctrine administrative româneşti unitare. astfel încât prin cercetările sale “să servească drept călăuză organelor administrative şi instanţelor judecătoreşti” oferind soluţii pentru o mai bună organizare administrativă. doctrina administrativă românească a parcurs următoarele etape: a). etapa continuării cercetărilor de ştiinţa administraţiei. Începând cu anul 1926. Sisteme administrative contemporane. pe baza consacrării principiului fundamental al unicităţii puterii în stat. ca urmare a Simpozionului naţional cu tema “Constituţionalitate şi legalitate în administraţia locală şi judeţeană” organizat în octombrie 1994. Urbanism etc. tradiţia a fost reluată prin reînfiinţarea la Sibiu. în anul 1995. Documentare administrativă. începând cu anul universitar 1968-1969 (după anul 1967). După adoptarea Constituţiei din anul 1948 a trecut pe primul plan cercetarea juridică a administraţiei de stat. c). după desfiinţarea Institutului (1948-1967). când şi-a încetat apariţia ca urmare a războiului. b).

Institutul de Ştiinţe Administrative “Paul Negulescu” a fost recunoscut ca secţie naţională a Institutului Internaţional de Ştiinţe Administrative de la Bruxelles. actele autorităţilor autonome centrale. § 9. Care sunt cele trei teorii dezvoltate în doctrina postbelică cu privire la sfera de întindere a dreptului administrativ ? a. subiect de drept. reuniuni în care sunt implicate şi structuri guvernamentale. teoria dublei naturi juridice şi teoria subsidiarităţii c.dreptul administrativ este singura ramură de drept aplicabilă administraţiei publice 3.246/2007 privind înfiinţarea. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 1. teoria triplei naturi juridice şi teoria subsidiarităţii 2. ramura dreptului public care reglementează relaţiile sociale din sfera administraţiei publice c. Din anul 2001. Prin teza dublei naturi juridice se înţelege că: a. actele normative adoptate sau emise de către autorităţile publice competente 5. hotărârile Guvernului. Din anul 2003. ramura dreptului public care reglementează relaţiile sociale din sfera administraţiei publice precum şi pe cele de natură conflictuală dintre autorităţile publice şi cei vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative b. teoria unicităţii. legile. teoria dublei naturi juridice şi teoria subsidiarităţii b. decretele-legi. cu o apariţie semestrială (doar în anii 1996 şi 1997. ordonanţele Guvernului. Izvoarele formale ale dreptului reprezintă: a. ordinele prefecţilor şi ale autorităţilor administraţiei publice locale 37 .La Congresul Jubiliar din octombrie 1995 al Institutului s-a hotărât ca la numele său tradiţional să se mai adauge şi numele lui “Paul Negulescu”. Tot din anul 1995. Dreptul administrativ poate fi definit ca reprezentând: a. teoria unicităţii. spre a cinsti memoria primului fondator. Izvoarele scrise ale dreptului administrativ sunt: a. realităţi exterioare ale dreptului c. Constituţia. ramura dreptului public care reglementează relaţiile de natură conflictuală dintre autorităţile publice şi cei vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative 4. Revista de drept public are din nou o apariţie trimestrială. dreptul administrativ se aplică administraţiei publice alături de norme aparţinând altor ramuri de drept c. organizarea şi funcţionarea Institutului de drept public şi Ştiinţe Administrative al României s-au pus bazele transformării Institutului de Ştiinţe Administrative “Paul Negulescu” în Institutul de drept public şi Ştiinţe Administrative al României. condiţiile sociale care determină adoptarea unor norme juridice b. apariţia sa a fost anuală sub forma unui număr dublu). Din anul 1995 s-a reluat tradiţia publicării Revistei de drept public. persoană juridică de drept public. actele administraţiei ministeriale şi extra-ministeriale. teoria pluralităţii. Prin Legea nr. dreptul administrativ se aplică administraţiei publice alături de ştiinţa administraţiei b. România a redevenit gazdă a reuniunilor ştiinţifice patronate de Institutul Internaţional de Ştiinţe Administrative.

obiceiul. norme speciale şi norme excepţionale b. dispoziţia şi sancţiunea b. Sub aspectul structurii logico-juridice. Raporturile de drept administrativ reprezintă: a. jurisprudenţa. să fie de aplicaţie directă. normele de drept administrativ se clasifică în: a. obiceiul şi jurisprudenţa c. normele ce reglementează raporturile sociale care apar între autorităţile administraţiei publice în realizarea sarcinilor executive. În cazul raportului de drept administrativ: 38 . norme organice şi norme ordinare c. Constituţia. conduita pe care trebuie să o urmeze subiectele la care se referă. relaţiile sociale reglementate de norme ale ştiinţei administraţiei c. dispoziţia şi sancţiunea 10. între acestea şi particulari c. să fie ratificat conform dispoziţiilor constituţionale. normele ce reglementează relaţiile sociale ce apar între autorităţile administraţiei publice b. norme constituţionale. nemijlocită. normele ce reglementează raporturile sociale ce apar între autorităţile administraţiei publice şi restul autorităţilor publice 9. După criteriul sferei de cuprindere. norme imperative. nemijlocită. norma de drept administrativ conţine următoarele elemente: a. relaţiile sociale reglementate. actele autorităţilor autonome centrale. relaţiile sociale reglementate de norme ale dreptului public b. ce trebuie să facă sau să nu facă acestea 11. nemijlocită. subiectele la care se referă norma c. ordonanţele Guvernului. legile. hotărârile Guvernului. adică prin intervenţia unor fapte juridice de normele dreptului administrativ 13. să fie ratificat conform dispoziţiilor constituţionale 7. norme prohibitive şi norme permisive 12. actele administraţiei ministeriale şi extra-ministeriale. să fie de aplicaţie directă. împrejurările. să conţină norme de drept administrativ b. Normele de drept administrativ sunt: a. ordonanţele Guvernului. Izvoarele nescrise ale dreptului administrativ sunt: a. direct sau indirect.b. actele administraţiei ministeriale şi extra-ministeriale. să conţină norme de drept administrativ c. ipoteza. norme generale. să fie de aplicaţie directă. obiceiul şi principiile generale ale dreptului 8. actele autorităţilor autonome centrale c. condiţiile în care urmează să se aplice conţinutul normei b.Dispoziţia normei de drept administrativ indică: a. ipoteza şi dispoziţia c. Constituţia. principiile generale ale dreptului b. Ce condiţii trebuie să îndeplinească tratatul internaţional pentru a fi izvor al dreptului administrativ? a. ordinele prefecţilor şi ale autorităţilor administraţiei publice locale 6. legile.

ambele subiecte sunt întotdeauna. ambele subiecte sunt întotdeauna. Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore. După criteriul modului de formare. • § 1. desemnează autorităţile locale autonome alese la nivelul unităţilor administrativ – teritoriale existente. este folosită de regulă. 39 . iar noţiunea de administraţie locală. potrivit Constituţiei şi legii are personalitate de drept public şi acţionează din oficiu pentru executarea legii sau prestarea serviciilor publice. tot în sens organic. unul dintre subiecte este întotdeauna un purtător al autorităţii publice c. sub controlul direct sau indirect al Parlamentului. organele administraţiei publice se clasifică în: organe ale administraţiei publice alese şi organe ale administraţiei publice numite. colectiv organizat de oameni care exercită prerogative de putere publică.stabilească diferenţele dintre competenţele materială. putând fi identificat cel puţin în plan teoretic. un sistem al organizării administraţiei publice. cu referire la şeful de stat. aprofundarea şi utilizarea noţiunilor fundamentale referitoare la autorităţile administraţiei publice. În doctrina franceză domină teza potrivit căreia. sarcinile. odată cu apariţia şi dezvoltarea dreptului administrativ şi a ştiinţei administraţiei. dar teoriile ştiinţifice despre aceasta s-au conturat mai târziu. . fie într-o activitate din administraţia locală. autorităţi ale administraţiei publice b. alte structuri centrale de specialitate precum şi ramificaţiile acestora în teritoriu. prin secolul XIX. autorităţile ce formează puterea executivă sunt studiate la drept constituţional sub aspectul rolului lor politic şi la drept administrativ. Administraţia de stat şi administraţia locală compun administraţia publică. Autoritatea (organul) administraţiei publice reprezintă acea structură organizaţională care. În doctrina occidentală. Guvern şi ministere. ca fenomen a apărut odată cu statul. în limitele legii. studenţii vor avea posibilitatea să: . gestiona şi opera cu noţiunile specifice referitoare la noţiunile de administraţie centrală şi administraţie de stat. Rezultatele aşteptate : studenţii vor înţelege. Noţiuni specifice Organizarea administraţiei de stat. Legislaţia românească actuală utilizează cel mai adesea. înţelegerea.stabilească criteriile pe baza cărora se stabilesc capacitatea şi competenţa diverselor autorităţi publice de la nivel local şi central.a. teritorială şi temporală. în sens organic. capacitatea şi competenţa acestor autorităţi. fie într-o activitate statală. sub aspectul rolului lor administrativ. persoane juridice de drept public Partea a II-a Autorităţile administraţiei publice Modulul I Teoria generală a organizării administraţiei publice • • • Obiective specifice : cunoaşterea. Competenţe dobândite : în momentul în care vor finaliza studiul acestui modul. noţiunea de autoritate publică privită ca organ public. noţiunea de administraţie de stat. competenţa şi capacitatea organelor administraţiei publice.

În regimul constituţional românesc actual. şi mai ales. autorităţi administrative autonome). La baza delimitării autorităţilor administraţiei publice în autorităţi ale administraţiei publice centrale şi autorităţi ale administraţiei publice locale. privit ca acea rază teritorială în care poate acţiona autoritatea respectivă. activitatea.administraţia de stat în teritoriu: prefect. competenţa şi capacitatea organelor administraţiei publice De regulă. organele administraţiei publice se clasifică în: organe ale administraţiei publice colegiale şi organe ale administraţiei publice individuale. organele de conducere colegială. iar sfera competenţei acestora este înţeleasă prin intermediul activităţii funcţionarilor publici cu care intră în contact. alte organe subordonate Guvernului sau ministerelor. sistemul autorităţilor administraţiei publice se compune din: . în ce priveşte competenţa organelor administraţiei publice. competenţei şi capacităţii administrative. Sarcinile. atât pentru modul de formare şi organizare. într-o viziune tradiţională. a sarcinilor organelor administrative şi a mijloacelor din dotare. . prin identificarea clădirilor în care aceste autorităţi îşi au sediul. cât şi de ştiinţa administraţiei sub aspectul recrutării. Cunoaşterea clasificării organelor administraţiei publice prezintă şi un deosebit interes practic. care îşi desfăşoară de regulă. în timp ce ştiinţa dreptului financiar şi unele ştiinţe economice abordează aspectele economice ale acestor autorităţi. repartizării şi promovării personalului. cât. Criteriul funcţional se află la baza delimitării autorităţilor administraţiei publice în autorităţi cu competenţă generală şi autorităţi cu competenţă specială. Dacă personalul din administraţie va face obiectul unei analize distincte consacrate funcţiei publice. noţiunile de competenţă şi capacitate au constituit obiect de analiză la cursurile de drept administrativ iar conceptul de sarcini ale administraţiei a intrat în sfera de preocupare a ştiinţei administraţiei. Existenţa autorităţilor publice este percepută în mod curent de către cetăţeni. În mod tradiţional. se află criteriul teritorial. capacitatea juridică pe care o exercită. Studiul acestor componente structurale se face atât de ştiinţa dreptului administrativ. . atâtea câte mai există şi companiile naţionale). După criteriul competenţei lor.După criteriul naturii lor. după caz. prin întrunirea majorităţii persoanelor care le compun.administraţia locală: consiliul local şi primarul (administraţie locală de bază) şi consiliul judeţean şi preşedintele consiliului judeţean (administraţie locală intermediară). aceasta va fi prezentată în cele ce urmează prin raportare la noţiunea conexă de capacitate şi implicit la conceptul de sarcini ale administraţiei publice. în doctrina administrativă au fost identificate următoarele părţi componente ale organului administraţiei publice şi implicit ale oricărei autorităţi publice: personalul din administraţie. Astfel. pentru activitatea şi actele lor juridice. organe centrale de specialitate (ministere. adoptă acte administrative ca urmare a deliberării lor. mijloacele materiale şi financiare şi competenţa de care dispun. mai ales sub aspectul juridic al problematicii funcţiei. şi instituţii publice centrale subordonate ministerelor sau autorităţilor administrative autonome (inclusiv regiile autonome. în doctrina administrativă. Guvern. organele administraţiei publice se clasifică în: organe ale administraţiei publice centrale şi organe ale administraţiei publice locale (sub aspectul competenţei teritoriale) şi în: organe ale administraţiei publice cu competenţă generală şi organe ale administraţiei publice cu competenţă specială (sub aspectul competenţei materiale). servicii deconcentrate subordonate ministerelor sau celorlalte organe centrale de specialitate.administraţia centrală: Preşedinte. pe când organele de conducere individuală emit acte administrative. 40 . § 2.

în doctrină s-a dezvoltat teza potrivit căreia. Potrivit unei teze devenită tradiţională. Răspunsul nu poate fi decât pozitiv. evaluate politic şi consacrate prin norme juridice. Competenţa are un caracter legal. Competenţa desemnează ansamblul atribuţiilor stabilite de Constituţie sau de lege ce conferă drepturi şi obligaţii pentru a desfăşura în nume propriu şi în realizarea puterii publice. o autoritate a administraţiei publice 41 . element determinant al competenţei. necesităţi care reprezintă raţiunea de a fi a acestor organe. în sensul că. Competenţa are un caracter autonom. elementul cheie în definirea celor două noţiuni fiind conceptul de atribuţii. Atribuţiile unui organ al administraţiei publice sunt mijloacele juridice de realizare a sarcinilor. doctrina a identificat în unanimitate. capacitatea reprezintă aptitudinea de a fi titular de drepturi şi de obligaţii în raporturile administrative. noţiune fundamentală pentru ştiinţa dreptului administrativ. în timp ce capacitatea nu poate fi transmisă altui subiect de drept. De-a lungul vremii. Noţiunea de competenţă.atribuţiile ce formează conţinutul categoriei de competenţă pot fi delegate. . putem realiza dacă o anumită formaţiune colectivă are sau nu calitatea de subiect de drept administrativ numai cercetând competenţa ei legală. în doctrina românească de regulă. sub următoarele trei aspecte: . este diferit analizată. în timp ce competenţa nu presupune o astfel de independenţă. obiectiv determinate. mod constant prin stabilirea corelaţiei dintre competenţă şi capacitate. Sarcinile autorităţilor administraţiei publice reprezintă ansamblul necesităţilor sociale. În doctrina postbelică s-au dezvoltat două teze cu privire la această corelaţie. în sensul că fiecare autoritate a administraţiei publice are o competenţă determinată de lege. sarcinile reprezentând atât obiectul cât şi finalitatea îndeplinirii atribuţiilor (competenţei). deşi. reclamate de realizarea competenţei lor. o anumită activitate administrativă. în funcţie de sarcinile ce-i revin. în timp ce competenţă au atât organele administrative cât şi structurile lor organizatorice şi funcţionale. cât şi în doctrina postbelică. capacitatea nu se identifică cu competenţa. Pe baza acestor teorii. o serie de caractere ale competenţei. constând în dreptul autorităţii administraţiei publice de a-şi realiza atribuţiile şi corelativ obligaţia celorlalte autorităţi de a-i asigura independenţa necesară. Observăm că. Capacitatea administrativă reprezintă aptitudinea organelor administraţiei publice de a fi subiecte în raporturile juridice administrative. Potrivit celei de-a doua teze fundamentale.În doctrina actuală s-a pus problema dacă. Capacitatea se distinge de competenţă. însăşi competenţa. atât în doctrina clasică.capacitatea este proprie doar organelor administrative. . stabilită în legea organică. fiind vorba de elementele ce definesc esenţa regimului politic actual. teritorială (rationae loci) şi temporală (rationae temporis). în această teorie. se identifică trei tipuri de competenţă: materială (rationae materiae). Competenţa are un caracter obligatoriu. În ce priveşte clasificarea competenţei. practic. Identificarea conţinutului acestei noţiuni s-a realizat însă. potrivit noului sistem constituţional pot fi identificate anumite sarcini generale ale statului la a căror realizare să contribuie toate categoriile de autorităţi publice. capacitatea se identifică cu competenţa. fundamentul capacităţii administrative îl constituie normele de conferire a competenţei pe care o întâlnim numai în cazul organelor administraţiei publice.capacitatea presupune posibilitatea de a acţiona în nume propriu. Competenţa materială desemnează sfera şi natura atribuţiilor unei autorităţi a administraţiei publice. După gradul de întindere. exercitarea acesteia este obligatorie. nefiind lăsată la libera alegere a administraţiei publice.

administraţia locală de bază şi administraţia locală intermediară c. organe de conducere colegiale şi organe de conducere unipersonală c. organe alese şi organe numite b. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 1. organele administraţiei publice se clasifică în: a.poate dispune de o competenţa materială generală (în toate domeniile şi sectoarele de activitate) cum este cazul Guvernului sau consiliilor locale sau de o competenţă materială specială (într-un anumit domeniu sau sector de activitate) cum este cazul unui minister etc. organe de conducere colegiale şi organe de conducere unipersonală c. După criteriul modului de formare. organe ale administraţiei publice alese şi organe ale administraţiei publice numite c. continuitatea fiind o caracteristică esenţială a administraţiei publice. organe centrale şi organe locale 3. Competenţa temporală desemnează limitele de timp în care o autoritate a administraţiei publice îşi poate exercita atribuţiile. organele administraţiei publice se clasifică în: a. administraţia centrală şi administraţia locală 42 . administraţia de stat în teritoriu şi administraţia intermediară b. Administraţia publică locală se compune din: a. Competenţa teritorială desemnează limitele teritoriale în care poate acţiona o autoritate a administraţiei publice. organe ale administraţiei publice alese şi organe ale administraţiei publice numite c. După criteriul naturii lor. Cea mai mare parte a autorităţilor administraţiei publice sunt conduse însă pe perioade determinate de timp (de regulă. organe ale administraţiei publice cu competenţă generală şi organe ale administraţiei publice cu competenţă specială 4. pe un mandat de patru ani). organe alese şi organe numite b. După criteriul competenţei lor teritoriale. organele administraţiei publice se clasifică în: a. organe centrale şi organe locale 2. § 3. După criteriul competenţei lor materiale. organele administraţiei publice se clasifică în: a. După gradul de întindere. organe ale administraţiei publice centrale şi organe ale administraţiei publice locale b. Încetarea exerciţiului activităţii unei anumite persoane fizice nu va putea duce însă la încetarea activităţii autorităţii pe care aceasta o reprezintă. autorităţile administraţiei publice au o competenţă temporală nelimitată deoarece normele juridice prin care sunt înfiinţate şi organizate nu stabilesc un timp determinat de existenţă a acestora. o autoritate a administraţiei publice poate avea o competenţă teritorială centrală sau naţională (la nivelul întregii ţări) cum este cazul Guvernului sau al ministerelor sau o competenţă teritorială locală (la nivelul unei unităţi administrativ-teritoriale) cum este cazul unui consiliu local sau unui primar. organe ale administraţiei publice cu competenţă generală şi organe ale administraţiei publice cu competenţă specială 5. în conformitate cu legea. organe ale administraţiei publice centrale şi organe ale administraţiei publice locale b. în cazul funcţiilor eligibile. De regulă.

aptitudinea unui organ al administraţiei publice de a fi subiect de drept c. ansamblul necesităţilor sociale. s-a răspuns la întrebarea. gestionaşi opera cu noţiunile specifice legate de rolul şi atribuţiile Preşedintelui. înţelegerea.înţeleagă rolul şi locul Preşedintelui în planul dreptului administrativ românesc . ideea şefului de stat este legată de forma de guvernământ. 43 . ansamblul atribuţiilor stabilite de Constituţie sau lege ce conferă drepturi şi obligaţii pentru a desfăşura în nume propriu şi în realizarea puterii publice o anumită activitate administrativă 8. teritorial şi temporal c. concept prin care. un grup de persoane (oligarhia) sau poporul în mod direct (democraţia) ? Forma de guvernământ. temporal şi personal Modulul II Preşedintele României • • • Obiective specifice : cunoaşterea. mijloacele juridice de realizare a sarcinilor b. raporturile acestuia cu cele trei puteri din stat sau răspunderea Preşedintelui. o raportăm de regulă. legal. la trăsăturile definitorii ale şefului de stat şi la raporturile sale cu puterea legiuitoare. obiectiv determinate.6. Competenţa desemnează: a. evaluate politic şi consacrate prin norme juridice c. privită ca modalitatea în care sunt constituite şi funcţionează organele statului. Competenţa are următoarele caractere: a. capacitatea unui organ al administraţiei publice de a sta în justiţie b. material.cunoască cele două tipuri de răspundere –penală şi politică Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore • § 1. cine exercită puterea în stat: o singură persoană (monocraţia).cunoască tipurile de acte emise de Preşedinte .precizeze atribuţiile Preşedintelui în raport cu fiecare dintre cele trei puteri în parte . statul nu poate fi conceput fără un şef. obligaţilor corelative şi responsabilităţilor 7. Atribuţiile unui organ al administraţiei publice reprezintă: a. obligatoriu şi autonom b. aprofundarea şi utilizarea noţiunilor fundamentale legate de instituţia preşedinţiei. Competenţe dobândite : în mlomentul în care vor finaliza studiul acestui modul studenţii vor avea posibilitatea să: . În dreptul public modern. de regulă. Rezultatele aşteptate :studenţii vor înţelege. oricât de simbolic ar fi rolul acestuia în unele sisteme politice. ansamblul drepturilor. Rolul Preşedintelui şi implicaţiile privind calificarea regimului constituţional actual Potrivit unei axiome a dreptului public.

neutru şi echidistant faţă de partidele politice. preşedinte. Consacrarea expresă a rolului Preşedintelui. 44 . dispunând de atribuţii largi. secret şi liber exprimat.61 alin. o asemenea interpretare ar duce la concluzia de neacceptat că acesta s-ar situa undeva deasupra celor trei puteri ale statului. eventual. numit cel mai adesea. cu singura deosebire esenţială a alegerii acestuia de către popor. de arbitru între “puterile statului. 80 din Constituţie care consacră rolul Preşedintelui reprezintă rezultatul disputei din Adunarea Constituantă.(1) din Constituţie. secret şi liber exprimat. potrivit căreia. ca o autoritate suprastatală. pe de-o parte necesitatea de reprezentare a statului. Constituţia din 1991 a reglementat un Preşedinte mai apropiat de regimul republicii parlamentare. de şef al executivului alături de primul-ministru şi de garant al Constituţiei şi mediator între puterile statului. este vorba despre o instituţie care pare a fi fost reglementată atipic în raport cu sistemele constituţionale clasice. mai ales în raport cu Guvernul. alese prin vot universal. prin vot universal.80 din Constituţie. consacrat prin Decretul-Lege nr. (2). actul normativ aflat la baza primelor alegeri parlamentare şi prezidenţiale libere.92/1990. minoritar. direct. în care şeful statului. fie de popor. şi republici. Legea de revizuire din 2003 nu a schimbat această opţiune.” Conţinutul art. de la un regim semi-prezidenţial cu un Preşedinte de Republică destul de puternic. rămas neschimbat. iar pe de altă parte. Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului. pornind de la dispoziţiile constituţionale privind raporturile dintre autorităţile publice care realizează funcţia legislativă şi cea executivă au fost formulate o serie de argumente prin care este justificată această calificare şi anume: 1.84 alin. acest regim a fost calificat de majoritatea specialiştilor ca fiind un regim semi-prezidenţial atenuat sau parlamentarizat. calificare pe care o întâlnim pentru prima dată în lucrarea apărută în anul 1992. între cele două curente politice care s-au confruntat cu privire la forma de guvernământ. motiv pentru care în art. statele se clasifică de regulă în două categorii: monarhii. precum şi între stat şi societate. Mai apropiat de un regim parlamentar decât de un regim semi-prezidenţial. În doctrina românească actuală.După forma de guvernământ.80 din Constituţia republicată: “(1). majoritar şi curentul monarhic. Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale. consacrată comentării şi adnotării Constituţiei României din 1991. De aici. afirmaţia din doctrină. curentul republican. în care şeful statului este desemnat pe baze ereditare sau pe viaţă. s-a prevăzut expres interdicţia de a fi membru al vreunui partid politic. al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. precum şi între stat şi societate” nu poate fi interpretată în conotaţia sa juridică. Potrivit art. după dobândirea celei mai înalte funcţii în stat. prin vot direct sau indirect (republici prezidenţiale sau republici semi-prezidenţiale). din 20 mai 1990. Atât Parlamentul cât şi Preşedintele sunt organe reprezentative la nivel naţional. Cum şeful statului nu poate interveni direct între autorităţile publice ce realizează clasicele funcţii ale statului. În acest scop. fie de Parlament (republici parlamentare). Cea de-a treia ipostază conduce la necesitatea unui Preşedinte de Republică. între “stat şi societate”. Constituţia României din anul 1991 “a proiectat” un Preşedinte de Republică pentru a satisface. apreciază că Preşedintele României apare într-o triplă ipostază: de şef al statului.(1) din Constituţia republicată]. Astfel. egal. Doctrina românească actuală. necesitatea de arbitraj între “puterile statului”. este ales pe o perioadă determinată. Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. direct. pornind de la conţinutul art. dar doar Parlamentul este calificat expres ca fiind organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării [art.

atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice. 6. Preşedintele nu are drept de iniţiativă legislativă. atribuţii în raporturile cu justiţia şi Curtea Constituţională.(2) din Constituţia republicată. Decretele Preşedintelui emise în exercitarea celor mai importante atribuţii ale sale trebuie contrasemnate de primul-ministru.109 alin. 9.96 din Constituţia republicată o formă de răspundere penală a Preşedintelui. Clasificarea atribuţiilor Preşedintelui României Din punct de vedere al funcţiilor sale delimităm: atribuţii specifice şefului de stat (pe plan intern şi extern). prin referendum. propuneri etc. Refuzul Preşedintelui de a promulga o lege se poate exercita o singură dată după primire. dacă s-a cerut urmărirea penală. atribuţii exercitate în raporturile cu alte autorităţi ale administraţiei publice.(1) din Constituţia republicată. 7. în exercitarea lor.2. atribuţii de apărare a Constituţiei şi asigurare a bunei funcţionări a autorităţilor publice. Guvernul în întregul său şi fiecare membru solidar cu ceilalţi membrii. potrivit art. Constituţia consacră în art..90 din Constituţie.95 o formă de răspundere politică a Preşedintelui. Cele mai importante atribuţii ale Preşedintelui în domeniul politicii externe. § 2. Nu doar Preşedintele ci şi fiecare Cameră a Parlamentului are dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului. 3.(1) din Constituţia republicată.(2) din Constituţia republicată. în domeniul apărării etc. Constituţia consacră în art. atribuţii care se realizează prin operaţiuni administrative şi atribuţii care se realizează prin acte exclusiv politice. urmată de organizarea unui referendum pentru demiterea sa. aproape imposibil de realizat. atribuţii de realizare a funcţiei de şef al executivului. potrivit art. deşi iniţiată şi finalizată de Preşedinte presupune obligatoriu acordarea votului de încredere de către Parlament. răspund politic numai în faţa Parlamentului. parlamentarilor sau unui număr de cetăţeni. Învestitura Guvernului. al stărilor excepţionale sunt condiţionate. promulgarea se face în cel mult 10 zile. prevăzând suspendarea acestuia din funcţie în anumite condiţii. aceasta aparţinând doar Guvernului. numai după consultarea Parlamentului. mult mai rar întâlnite). caz în care după punerea sa sub acuzarea de înaltă trădare. potrivit art. Dreptul Preşedintelui de a dizolva Parlamentul prevăzut expres în art. competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 5. 12. Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii sau dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei. potrivit art. Preşedintele poate cere poporului să-şi exprime voinţa cu privire la probleme de interes naţional. atribuţii exercitate în raporturile cu Guvernul. 8. curente activităţii de stat (cea mai mare parte) şi atribuţii în situaţii ieşite din comun (în situaţii excepţionale. potrivit art. Din punct de vedere al conţinutului lor pot fi identificate următoarele categorii: atribuţii privind legiferarea.109 alin.89 presupune îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii. în realizarea unor servicii publice naţionale. fie de intervenţia Guvernului. Din punct de vedere al subiectelor faţă de care se exercită delimităm: atribuţii exercitate în raporturile cu Parlamentul. al apărării. Preşedintele putând dispune însă suspendarea acestora din funcţie.100 alin. pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. 45 . cu votul a două treimi din totalul parlamentarilor.74 alin. atribuţii în raporturile cu poporul. Din punct de vedere al formelor tehnico-juridice delimităm: atribuţii care se realizează prin decrete. 11. Din punct de vedere al procedurii delimităm atribuţii exercitate fără condiţionări sau restricţii şi atribuţii condiţionate de termene. 10. Din punct de vedere al frecvenţei delimităm atribuţii obişnuite. fie de cea a Parlamentului sau se află sub controlul acestuia din urmă. 4.

Astfel. convocarea şi dizolvarea Parlamentului şi promulgarea legii. Este vorba despre o veritabilă putere discreţionară de care dispune Preşedintele în alegerea conţinutului mesajului. alte atribuţii care sunt expresia unei competenţe legate. § 3. Faţă de puterea judecătorească sunt analizate atribuţiile sale în raporturile cu justiţia şi distinct. ce dispune în alin. În consecinţă. în doctrină s-au ridicat probleme cu privire la conţinutul mesajului. după cum am precizat deja. Atribuţiile Preşedintelui României în raporturile cu autoritatea legiuitoare De regulă. nici Constituţia şi nici vreun alt text legal nu conţin vreo precizare. în absenţa unui cadru legislativ adecvat. După criteriul domeniului în care intervin. adresarea de mesaje Parlamentului. atribuţii în domeniul politicii externe şi alte atribuţii. atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii publice. avizarea formării. atribuţiile sale în raporturile cu Curtea Constituţională. fiind vorba despre puterea sa discreţionară. fiind lăsată la libera apreciere a Preşedintelui. Legat de exercitarea acestei atribuţii constituţionale. cum ar fi numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament. potrivit cărora: “Preşedintele României adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii. intervenţia Guvernului. specialiştii în drept administrativ evocă de regulă. 46 . măsurile de respingere a unei agresiuni armate împotriva ţării. numirea sau revocarea unor autorităţi publice. primele două categorii le vom include în prezentarea atribuţiilor Preşedintelui în raporturile sale cu Parlamentul. sunt analizate atribuţiile sale în raporturile cu Guvernul şi alte autorităţi ale administraţiei publice. atribuţiile în domeniul politicii externe implică în principiu.” O prevedere constituţională cu privire la obligativitatea prezentării unui mesaj de către Preşedintele României se regăseşte şi în art. atribuţiile Preşedintelui în domeniul apărării şi în cazuri excepţionale precum şi în domeniul politicii externe. iar cea de-a treia categorie va fi evocată în sfera atribuţiilor Preşedintelui în cadrul puterii executive. Sub titlul. datorită naturii juridice speciale a acestei autorităţi publice. Sub aspectul formei de adresare a mesajului. luate de Preşedintele României. Faţă de puterea legislativă sunt analizate atribuţiile sale în raporturile cu Parlamentul. formarea.92 consacrat atribuţiilor în domeniul apărării.atribuţii privind alegerea. atribuţiile Preşedintelui în raporturile sale cu Parlamentul. Preşedintele intrând în componenţa acesteia. Legat de prima categorie de atribuţii. În timp ce atribuţiile în domeniul apărării şi în cazuri excepţionale sunt condiţionate de acordul prealabil al Parlamentului. la forma de adresare a acestuia precum şi la regimul juridic aplicabil şi implicit. şi respectiv. unii autori se referă la o serie de atribuţii al căror exerciţiu depinde exclusiv de voinţa Preşedintelui. atribuţiile Preşedintelui sunt în principal analizate după două criterii. doctrina analizează următoarele atribuţii: adresarea de mesaje Parlamentului. În ce priveşte primul aspect s-a apreciat că sfera problemelor ce pot face obiectul mesajului este relativ determinată. care poate decide asupra conţinutului acestuia. Faţă de puterea executivă.(3) că. atribuţiile pe care Preşedintele le exercită în raporturile sale cu celelalte autorităţi constituţionale care realizează clasicele funcţii ale statului. putând fi imaginate diverse forme de adresare şi anume: prezentarea directă de către Preşedinte. analiza porneşte de la dispoziţiile art. Pe baza analizei acestor categorii.88 din Constituţie. după criteriul subiectelor în raport cu care se exercită sunt avute în vedere în principiu. printr-un mesaj. efectele mesajului. de către acesta. care urmează să fie prezentat Parlamentului. citirea mesajului de către un consilier prezidenţial sau chiar trimiterea mesajului sub forma unei scrisori publice. trebuie aduse neîntârziat la cunoştinţa Parlamentului.

Mesajul poate constitui deci. Curtea Constituţională a fost solicitată să se pronunţe cu privire la conţinutul art. după o simplă consultare cu preşedinţii Camerelor şi a Primului-ministru. În al doilea caz. Sub acest aspect. Astfel. în sesiune ordinară. rezultă că. cu sau fără participarea Preşedintelui. de cele mai multe ori. şeful statului este cel care convoacă şi corespunzător “concediază” Parlamentul. Dizolvarea Parlamentului reglementată expres în art. în cel mult 20 de zile de la alegeri”. în doctrină s-a ridicat problema dacă dezbaterea efectivă a acestuia ar trebui să aibă loc imediat sau poate fi făcută şi ulterior. Convocarea propriu-zisă însă revine preşedinţilor celor două Camere. 47 . Preşedintele este unul din subiectele de sesizare a unei sesiuni extraordinare. referitor la aducerea la cunoştinţă Parlamentului a măsurilor luate pentru respingerea unei agresiuni.Faţă de conţinutul art. potrivit art. o atenţionare oficială a Parlamentului.(3) este cea referitoare la obligaţia celor două Camere de a se reuni în şedinţă comună pentru a “primi mesajul Preşedintelui României”. Preşedintele are obligaţia constituţională de a convoca noul parlament după alegerile parlamentare generale. Singura precizare constituţională legată de mesajul Preşedintelui. Convocarea Parlamentului de către Preşedintele României intervine în două situaţii. de regulă. cu excepţia situaţiei avute în vedere de art. alături de biroul permanent al fiecărei Camere ori cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor. indiferent de rezultatul acestora şi indiferent de numărul tururilor de scrutin stabilit prin legea electorală. prevedere de natură să dea expresie principiului independenţei Camerelor în raport cu executivul. potrivit căruia “prezentarea şi dezbaterea mesajelor adresate parlamentului se înscriu cu prioritate pe ordinea de zi”.65 alin. În primul caz.(1) din Regulamentul şedinţelor comune ale celor două Camere. Preşedintele României (biroul permanent al fiecărei Camere ori cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau senatorilor) poate cere întrunirea Camerei Deputaţilor şi a Senatului în sesiune extraordinară. în condiţiile art. “după consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare. fără a fi absolut necesară o dezbatere ulterioară. dizolvarea Parlamentului este o atribuţie lăsată la latitudinea Preşedintelui.88.63 alin. întrucât reuneşte două aspecte ce nu pot fi decât distincte. un motiv de reflecţie şi de meditaţie. (3) din Constituţia republicată: “Parlamentul nou ales se întruneşte la convocarea Preşedintelui României. dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură ”.7 alin.(2) din Constituţie. În ce priveşte convocarea şi dizolvarea Parlamentului. la sesizarea Preşedinţilor celor două Camere. în practica parlamentară şi implicit.144 litera b) din Constituţia din 1991. în ceea ce priveşte obligativitatea dezbaterii.66 alin.(2) litera a) din Constituţia republicată. legat de regimul juridic şi efectele mesajului. Prin Decizia nr. declarând sesiunea închisă.92 alin. De aici şi dreptul şefului de stat de a dizolva Parlamentul.89 din Constituţie. fără a se distinge dacă este vorba despre un mesaj adresat în condiţiile art. din conţinutul prevederii constituţionale. aspect care o face aproape imposibil de realizat în practica de Stat. dacă termenul se împlineşte în perioada celor două sesiuni ordinare (de la începutul lunii februarie până la sfârşitul lunii iunie sau de la începutul lunii septembrie până la sfârşitul lunii decembrie) sau în sesiune extraordinară dacă împlinirea termenului are loc în perioada vacanţei parlamentare. Curtea Constituţională a declarat neconstituţională această prevedere. poate să intervină doar în caz de criză guvernamentală gravă cu îndeplinirea cumulativă a nu mai puţin de şase condiţii. Termenul de 20 de zile începe să curgă de la data stabilită pentru desfăşurarea alegerilor parlamentare. în doctrina occidentală s-a admis în mod tradiţional că. Astfel. potrivit art. şi potrivit art.88 sau în condiţiile art.(3).92 alin.87/1994.

potrivit art. este vorba de o soluţie constituţională apropiată de formula legiuitorului constituant francez. reexaminarea legii. spre promulgare Preşedintelui României. Promulgarea legii se face în termen de cel mult 20 de zile de la primire. Pe de altă parte. fie în urma exprimării unui vot de neîncredere în cel existent. Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei. (2). care pot merge de la neacceptarea unor texte până la îndreptarea erorilor materiale. potrivit art. Preşedintele trebuie să promulge legea în 20 de zile de la primirea ei. de asediu sau de urgenţă. votul fiind acelaşi ca şi la început. ca urmare a noii dezbateri pot apare două situaţii: fie parlamentarii îşi însuşesc în totalitate sau doar parţial punctul de vedere al Preşedintelui.89 din Constituţie. Dacă dimpotrivă.147 alin.77 din Constituţie rămas neschimbat în urma revizuirii din 2003: “(1). s-a apreciat întrun alt comentariu al art. fie monarh constituţional. refuzând să ţină cont de propunerile făcute de Preşedinte. cu aspecte de neconstituţionalitate ale acesteia. de război. Preşedintele poate cere reexaminarea legii. ce adaugă însă unele reguli de drept substanţial şi de drept procesual în ce priveşte drepturile şi obligaţiile Preşedintelui legate de cererea de reexaminare. influenţa politică. Preşedintele poate cere Parlamentului. fie parlamentarii îşi menţin punctul de vedere iniţial. A treia atribuţie a Preşedintelui în raporturile cu Parlamentul. Astfel. de urgenţă sau în ultimele şase luni ale mandatului prezidenţial.146 litera a) din Constituţia republicată. (3). dar în condiţii normale ale vieţii politice şi în nici un caz în timpul stării de asediu. total sau doar parţial. fie preşedinte de republică. “în cursul unui an. o singură dată. Potrivit art.Legea se trimite. promulgarea legii. Dacă Preşedintele are însă îndoieli cu privire la conţinutul legii în întregime sau doar cu privire la anumite prevederi ale ei. reprezintă o constantă a dreptului public contemporan constând în recunoaşterea în favoarea şefului de stat.” În doctrină s-a apreciat că. într-un asemenea caz existând temeri că dizolvarea ar putea fi făcută de Preşedinte pentru aşi asigura în continuare. Preşedintele fiind de asemenea obligat să promulge legea în maxim 10 zile. promulgarea se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale. Constituţia îi oferă două pârghii de acţiune. Dacă soluţionând sesizarea. Curtea Constituţională împărtăşeşte poziţia Preşedintelui.” După cum s-a apreciat în primul comentariu al acestui articol. o retrimite Preşedintelui care va fi obligat să o promulge în termen de 10 zile. în sistemul nostru constituţional s-a optat pentru restrângerea acestei atribuţii a şefului statului numai la situaţia în care trebuie format un nou Guvern. obligând autorităţile publice să treacă la executarea prevederilor lor. Preşedintele României. Curtea Constituţională decide că legea este constituţională. a dreptului de a învesti legile adoptate de Parlament cu formulă executorie. Pe de-o parte. caz în care legea se va întoarce la Parlament. fie sub aspectul oportunităţii. acesta fiind obligat apoi să o promulge în termen de 10 zile. Este clar că măsura dizolvării Parlamentului este o măsură gravă. Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată şi el “nu poate fi dizolvat în ultimele şase luni ale mandatului Preşedintelui României şi nici în timpul stării de mobilizare. fiind puse în discuţie observaţiile făcute de acesta. pentru orice motive.Înainte de promulgare. Măsura dizolvării Camerelor trebuie să fie rezultatul eşecului evident de formare a unui Guvern care să aibă acceptul Parlamentului. legea se retrimite Parlamentului care. după ce i-a fost returnată. prin care i s-a confirmat constituţionalitatea. Ca regulă. după tipul de lege adoptată. ce nu poate fi luată decât în situaţii cu totul deosebite.(2) din Constituţia 48 . alături de alte subiecte de drept. fie sub aspectul constituţionalităţii.În plus. poate sesiza Curtea Constituţională înainte de promulgarea legii. fie după alegerile legislative.

cu aprobarea prealabilă a Parlamentului. Constituţia nu precizează care sunt aceste cazuri excepţionale. această apreciere este lăsată. Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. În primul rând. Este vorba despre teoria circumstanţelor excepţionale.92 alin. hotărârea Preşedintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului. Aceste dispoziţii trebuie coroborate cu dispoziţiile art. refuzul Parlamentului de a aproba hotărârea Preşedintelui României are ca efect anularea decretului prezidenţial de mobilizare. Regula enunţată prevede că aprobarea Parlamentului trebuie să fie prealabilă şi numai în cazuri cu totul excepţionale ea poate surveni ulterior. În exercitarea acestei funcţii.(1) din Constituţie. dar ele nu ar putea fi decât situaţii de o urgenţă cu totul deosebită. criticată de unii specialişti de-a lungul vremii. analizăm în continuare atribuţiile Preşedintelui României în situaţii excepţionale care includ la o analiză atentă atât atribuţiile în domeniul apărării (declararea mobilizării. potrivit unei analize din perspectiva dreptului comparat. Numai în cazuri excepţionale. va fi obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale. Prin legea de revizuire a fost înlăturată astfel vechea prevedere. potrivit căreia. În domeniul apărării. în absenţa de regulă. prevede art. într-o primă etapă la îndemâna Preşedintelui.65 alin. absenţa oricărei precizări cu privire la situaţia în care Parlamentul nu se află în sesiune. şi anume. exista şi posibilitatea ca. situaţie în care legea sau dispoziţiile considerate de Curtea Constituţională ca având un caracter neconstituţional nu puteau intra în vigoare. o astfel de decizie nu va putea fi luată decât după dezbaterea în Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate.(2) din Constituţie. a unui cadru legislativ adecvat şi cu atât mai puţin a unor prevederi exprese de natură constituţională. mai observăm. s-a dezvoltat mai ales o practică administrativă şi în baza ei a evoluat doctrina. În plus. al unor situaţii excepţionale. cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere.” Această normă constituţională atrage două observaţii.92 alin. ameninţarea ţării cu deschiderea ostilităţilor împotriva sa etc. că legea de revizuire a remediat o deficienţă evidentă de redactare.92 din Constituţia din 1991. În al doilea rând. că. în Parlament să nu se poată atinge votul de două treimi necesar înlăturării voinţei Curţii Constituţionale. caz în care obiecţia de neconstituţionalitate era înlăturată. dar sub condiţia aprobării ulterioare a acestuia şi încă într-un termen foarte scurt. iar promulgarea devenea obligatorie. Este adevărat însă. Din considerente didactice. “el poate declara. potrivit art. cum ar fi iminenţa unei agresiuni. al cărui preşedinte este Preşedintele României. prin instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă. Este raţiunea pentru care analizăm aceste atribuţii în contextul mai larg al atribuţiilor Preşedintelui în raporturile cu Parlamentul. 49 . spre deosebire de prevederea imediat următoare care reglementează atribuţiile Preşedintelui. în maxim 5 zile.(2) litera c) din Constituţia republicată. Parlamentul putea adopta legea în aceeaşi formă. într-o asemenea situaţie neputând fi vorba despre exerciţiul unei puteri discreţionare. faţă de dispoziţiile iniţiale ale art. care prevăd că declararea mobilizării totale sau parţiale se face de către Camerele reunite în şedinţă comună. luarea unor măsuri excepţionale fiind de regulă încredinţată executivului. oportunitatea şi necesitatea luării acestei măsuri şi deci aprecierea situaţiilor de fapt care ar justifica-o este lăsată la aprecierea Parlamentului. în cel mult 5 zile de la adoptare. respingerea agresiunii armate) cât şi atribuţiile privind măsuri excepţionale. în primul caz. Cu alte cuvinte. în cazul unei agresiuni armate. dar supusă unor forme variate de control parlamentar. În statele occidentale. În al doilea caz. deoarece el poate să o dispună fără aprobarea prealabilă a Parlamentului.republicată. de cel mult 5 zile.

s-a apreciat în doctrină. prin referendum. putând cere poporului să-şi exprime. într-o accepţie extensivă. Pe această cale se realizează îmbinarea democraţiei reprezentative cu procedee ale democraţiei semi-directe. toate problemele importante fiind de interes naţional. potrivit legii. Preşedintele României ia măsuri pentru respingerea agresiunii şi le aduce neîntârziat la cunoştinţă Parlamentului. între stat şi societate” sunt atribuţii din sfera executivului. Atribuţiile Preşedintelui României în cadrul puterii executive Într-o formulare generală s-ar putea spune că. starea de asediu şi starea de urgenţă sunt calificate ca privind “situaţii de criză ce impun măsuri excepţionale care se instituie în cazuri determinate de apariţia unor pericole grave la adresa apărării ţării şi securităţii naţionale. în condiţiile art. în întreaga ţară ori în unele unităţi administrativ-teritoriale. referendumul ar trebui să se refere la alte probleme decât cele care sunt în mod expres date în competenţa puterii legislative.1). limitarea sau înlăturarea urmărilor unor dezastre” (art.” Potrivit art. el se convoacă de drept în 24 de ore de la declanşarea agresiunii. O interpretare corectă.(3): În caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării. se convoacă de drept în 24 de ore de la declararea lor. starea de asediu sau starea de urgenţă. Tot din sfera atribuţiilor prezidenţiale care necesită intervenţia Parlamentului. Preşedintele nefiind obligat să-l declanşeze. indiferent dacă sunt de ordin economic. nou introdus: “În caz de mobilizare sau de război. face parte referendumul. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune. de “mediere între puterile statului. Camerele reunite în şedinţă comună declară starea de război. Formularea referitoare la “probleme de interes naţional” a fost criticată în doctrină ca având un caracter prea general. riscurile politice ale unui asemenea demers pot anula efectele scontate ale referendumului.90 din Constituţie este un referendum facultativ.92. a democraţiei constituţionale ori pentru prevenirea.92 alin. Instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă presupune restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Parlamentul îşi continuă activitatea pe toată durata acestor stări. în lumina dispoziţiei constituţionale potrivit căreia.” În această materie a fost adoptată Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. potrivit alin.93 din Constituţia republicată: “Preşedintele României instituie. conform art. De aici rezultă şi faptul că referendumul prevăzut de art. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune. Cu alte cuvinte. există pericolul unui conflict cu urmări imprevizibile. În ce priveşte cea de-a doua categorie de atribuţii constând în măsuri excepţionale. prin care poporul este consultat cu privire la probleme de interes naţional.1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă şi funcţionează pe toată durata acestora. § 4.53 din Constituţia republicată. iar dacă nu se află în sesiune. ar putea fi aceea că. 50 .90 din Constituţie). printr-un mesaj. în cazul în care acesta ar da un aviz negativ. de data aceasta în raporturile sale cu poporul. după consultarea Parlamentului.453/2004. şi solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate. Această prerogativă a Preşedintelui trebuie interpretată însă. Termenul de “consultare” nu trebuie să constituie un motiv de minimalizare a intervenţiei Parlamentului. toate atribuţiile Preşedintelui României care nu privesc sarcinile de reprezentare a statului şi respectiv. militar sau politic. voinţa cu privire la probleme de interes naţional (art. motiv pentru care nici una din cele două autorităţi publice implicate nu ar putea fi interesată într-o asemenea eventualitate. Preşedintele României. în cel mult 5 zile de la luarea acesteia.(4) din art. dar referendumul ar avea loc totuşi. În conţinutul acestei reglementări.Astfel.

Preşedintele iniţiază şi finalizează procedura de învestitură a Guvernului. Legea nr. Preşedintele României propune numirea conducătorilor unor autorităţi ale administraţiei publice.(1) şi art. În primul rând. În raport cu primul-ministru. Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a fost calificat ca fiind o autoritate autonomă colegială. potrivit dispoziţiilor constituţionale şi legale în materie. în sensul că. cu excepţia hotărârilor cu caracter militar. Constituţia mai prevede următoarele atribuţii în sarcina Preşedintelui: revocarea şi numirea unor membri ai Guvernului. cu conducătorul acestuia. numeşte la propunerea Preşedintelui României. Tot în raporturile cu Guvernul. figura politică centrală a Guvernului. pe directorii serviciilor de informaţii şi exercită controlul asupra activităţii acestor servicii. Parlamentul reunit în şedinţă comună.65 alin. În ce priveşte atribuţiile sale în raporturile cu alte autorităţi ale administraţiei publice am arătat deja cu prilejul evocării atribuţiilor în domeniul apărării că.(2) litera g) din Constituţia republicată prevede obligaţia Camerelor de a se reuni în şedinţă comună pentru examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Astfel.(2) şi (3) din Constituţie]. şi în principal. faţă de varianta iniţială a acestei dispoziţii constituţionale care se rezuma la a prevedea atribuţia de numire. cu excepţia celor pentru care se hotărăşte altfel. acestea se comunică autorităţilor administraţiei publice şi instituţiilor interesate. dacă se decide astfel. Din păcate. sub semnătura Preşedintelui României şi a primului-ministru. integral sau în extras. cu primul-ministru şi apoi cu alte autorităţi ale administraţiei publice. hotărârile Consiliului Suprem de Apărare a Ţării ar trebui publicate în Monitorul Oficial. fiind legate strâns de formarea. potrivit legii speciale în materie. care poate fi un om politic sau o personalitate neutră faţă de partidele politice (un tehnocrat). coordonează şi îndrumă întreaga activitate a acestuia. participarea la menţinerea securităţii internaţionale şi la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară.Preşedintele României fiind unul din cei doi şefi ai executivului. deşi firesc ar fi fost să se prevadă invers. în caz de vacanţă a postului sau de remaniere guvernamentală. exercitând următoarele două atribuţii în acest scop: desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru şi numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament [art. potrivit art.65 alin.” Art.86 din Constituţie) şi participarea la şedinţele Guvernului (art. Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi preşedintele Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. calitate în care.103 din Constituţia republicată]. consultarea Guvernului cu privire la probleme urgente şi de importanţă deosebită (art.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. În spiritul exigenţelor impuse de Legea nr. astfel cum acesta a fost completat. Toate aceste categorii de atribuţii vor fi prezentate cu ocazia analizei Guvernului. la propunerea primului-ministru [art. cât şi individual. doar a directorului 51 . potrivit tezei devenită tradiţională. republicată în 2004. convoacă lucrările. Tot în categoria atribuţiilor în raporturile cu alte autorităţi ale administraţiei publice. care se comunică numai instituţiilor interesate. la propunerea Preşedintelui.415/2002 care reglementează această autoritate publică a prevăzut necesitatea comunicării acestor hotărâri. Din această perspectivă.(2) litera h) din Constituţia republicată.85 alin.85 alin.119 din Constituţia republicată: “Consiliul Suprem de Apărare a Ţării organizează şi coordonează unitar activităţile care privesc apărarea ţării şi securitatea naţională. Conform art.87 din Constituţie). precum şi la acţiuni de menţinere sau de restabilire a păcii. Actele Consiliului Suprem de Apărare a Ţării pot avea atât caracter normativ. atribuţiile sale în cadrul puterii executive se exercită în raport cu Guvernul. formată din membri de drept. autorităţilor administraţiei publice la care se referă. organizarea şi funcţionarea acestuia. Preşedintele are atribuţii limitate. Spre exemplu.

care se negociază de experţi din diferite ministere. Guvernului şi Parlamentului. astfel cum a fost completat. 94 litera c) din Constituţie: “Preşedintele României numeşte în funcţii publice în condiţiile prevăzute de lege.(1) din Constituţia republicată: “Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României. la propunerea Guvernului. textul constituţional. reglementează două mari categorii de atribuţii în acest domeniu. într-un termen rezonabil. de la termenul fix de 60 de zile. şi restul tratatelor de mai mică importanţă. Preşedintele României numeşte doi membri în Consiliul Naţional al Audiovizualului. consacrată inclusiv prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite de lege. şi le supune spre ratificare Parlamentului.94 literele a) şi b) din Constituţie: “Preşedintele României conferă decoraţii şi titluri de onoare şi acordă gradele de mareşal. O altă categorie de atribuţii în domeniul politicii externe. fiind semnate de miniştrii de resort sau. negociate de Guvern. de ministrul de externe ori aprobate de către Guvern. după caz. prin care se exprimă rolul de reprezentare a intereselor ţării noastre de către Preşedintele său. alături de Serviciul Român de Informaţii. de general şi de amiral. ” Faţă de varianta iniţială a art. că vor fi numiţi de Parlament numai directorii autorităţilor cu atribuţii în această materie. Semnătura Preşedintelui nu va avea nici o relevanţă dacă Parlamentul nu va ratifica acel tratat. Preşedintele fiind doar obligat să-l trimită Parlamentului într-un termen rezonabil. Vom reţine în acest context. tratatele internaţionale devin opera comună a Preşedintelui. potrivit art. prin legea de revizuire s-a folosit pluralul. Potrivit art. În acelaşi timp. De asemenea. cu ocazia revizuirii au intervenit două modificări esenţiale. aprobarea înfiinţării. împiedicându-l să pertracteze şi să semneze tratate secrete.91 din Constituţie consacrat atribuţiilor în domeniul politicii externe. potrivit legii speciale în materie. fiind organizat prin lege şi Serviciul de Informaţii Externe precum şi un serviciu de informaţii cu caracter tehnic în sfera comunicaţiilor. Preşedintele numeşte în funcţii pe prim-adjunctul directorului Serviciului Român de Informaţii şi pe cei trei adjuncţi ai acestuia.(1). a fost introdusă o formulare generică. în care Preşedintele trebuia să trimită tratatul internaţional spre ratificare. desfiinţării sau schimbării rangului misiunilor diplomatice. 52 . Se înţelege. În plus. la propunerea directorului Serviciului Român de Informaţii. 91 alin. nu şi şefii compartimentelor de informaţii din cadrul diferitelor ministere. Constituţia a urmărit să-l pună pe Preşedinte sub control în ce priveşte “mişcările externe”.” Spre exemplu. prevăzută în art. Celelalte tratate şi acorduri internaţionale se încheie. Art.91 alin. priveşte asigurarea legăturilor diplomatice cu alte state prin: acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României. fiind vorba de un domeniu în care îşi desfăşoară activitatea mai multe autorităţi. conform unei dispoziţii din Legea audiovizualului. permite o delimitare între tratatele internaţionale semnate de Preşedinte. şi nu doar una singură.91 alin. aprecierea din doctrină potrivit căreia.” Considerând politica externă tot o dimensiune a administraţiei publice rezultă că reglementarea unor atribuţii şi pentru şeful de stat în acest domeniu prezintă şi semnificaţia implicării sale în procesul decizional administrativ. (termen rezonabil). în relaţiile internaţionale.(2) şi (3) din Constituţie.Serviciului Român de Informaţii. potrivit art. Prin modalitatea de reglementare. Totodată. urmare a negocierilor Guvernului. Pe de-o parte. Parlamentului. la propunerea Guvernului şi acreditarea reprezentanţilor diplomatici ai altor state (una din puţinele atribuţii prezidenţiale exercitată necondiţionat).

fără a se exclude însă posibilitatea pentru Preşedintele ţării de a participa la lucrările Consiliului. Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României. reprezentanţii diplomatici ce urmează a fi acreditaţi sunt supuşi unui vot consultativ în comisiile de specialitate ale celor două Camere. dintre membrii acestuia. De remarcat că iniţial aceasta a fost o cutumă parlamentară. Este o soluţie interesantă şi inedită. în mod obişnuit. Astfel.(1) din Constituţia republicată: “Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor. şi în special. din proprie iniţiativă. se înţelege. fără a fi nevoie de o invitaţie. Potrivit art. condiţionarea instituită de Constituţie scoţând în evidenţă caracterul temperat al semiprezidenţialismului specific regimului constituţional actual. cu excepţia celor stagiari.(2) din Constituţia republicată. Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii este un magistrat. şi anume: funcţia de a asigura numirea judecătorilor şi funcţia de a veghea la respectarea principiului inamovibilităţii judecătorilor. În plus. să se înţeleagă asupra persoanelor şi rangului misiunilor diplomatice. în doctrină au fost analizate două categorii de atribuţii şi anume: numirea magistraţilor şi acordarea graţierii individuale. cu excepţia celor stagiari. ales prin rotaţie pe un mandat unic de un an. el participând de câte ori consideră că prezenţa sa la dezbateri este necesară. în virtutea atribuţiilor sale constituţionale. Decretele Preşedintelui de acreditare şi rechemare a reprezentanţilor diplomatici trebuie contrasemnate de primul-ministru.(1) din Constituţia republicată. se impune a adăuga şi atribuţia Preşedintelui de a putea participa la şedinţele acestui organism. Această instituţie nu se suprapune însă cu instituţia de ambasador în sensul clasic al termenului. consacră expres rolul Consiliului Superior al Magistraturii de garant al independenţei justiţiei. nefăcând parte din membrii Consiliului. Atribuţiile Preşedintelui României în raporturile cu justiţia şi alte autorităţi jurisdicţionale În ce priveşte atribuţiile Preşedintelui în raporturile cu justiţia.(6) al aceluiaşi articol. în calitate de consiliu de disciplină. potrivit prevederilor din Regulamentele de organizare şi funcţionare a Camerelor. Faţă de rangul său. el va prezida lucrările acestui organism atunci când participă la şedinţele sale. În practica României după 1990 a fost folosită şi o instituţie nouă. numit de Preşedintele Ţării. se poate observa proiectarea unui sistem complex. acesta este invitat de drept la lucrările Consiliului. “Preşedintele României prezidează lucrările Consiliului Superior al Magistraturii la care participă”. 53 . În cadrul prevederilor constituţionale privitoare la numirea magistraţilor. care continuă să fie recrutaţi de Ministerul Justiţiei. potrivit art. fără drept de vot. Astfel. Faţă de schimbările profunde aduse dispoziţiilor constituţionale referitoare la autoritatea judecătorească. faţă de noua configuraţie a Consiliului Superior al Magistraturii. Potrivit alin. prin Legea de revizuire din 2003.În ce priveşte primele două atribuţii rezultă că cei doi şefi ai executivului trebuie să negocieze.100 alin.134 alin. art. esenţială pentru menţinerea stabilităţii în raporturile juridice. în condiţiile legii. astfel cum acestea au fost reglementate în varianta iniţială a Constituţiei din 1991 era posesorul a două funcţii izvorâte din necesitatea protejării independenţei judecătorilor şi a imparţialităţii procurorilor. În realizarea primei funcţii. în general. consacrată apoi expres de Regulamentele celor două Camere.133 alin. § 5. spre deosebire de alte ţări (Franţa sau Italia) unde Preşedintele Republicii este şi preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii. aceea de ambasador cu misiuni speciale. La noi. numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor. pentru ordinea de drept şi constituţională.” Consiliul Superior al Magistraturii.

în activitatea de numire a magistraţilor este implicat şi Preşedintele României care va proceda la numire în baza unei competenţe legate. vom reţine că potrivit art. Faţă de această prevedere.146 litera f) din Constituţia republicată]. spre deosebire de reglementarea constituţională iniţială. Potrivit art. 142 alin. În plus. atribuţie introdusă în anul 2003]. Preşedintele poate sesiza Curtea Constituţională.146 litera e) din Constituţia republicată. detaşaţi şi nici chiar promovaţi fără acordul lor.a).134 alin. acordarea graţierii individuale este o atribuţie exclusivă a Preşedintelui României. controlul respectării procedurii alegerii Preşedintelui României şi confirmării rezultatelor sufragiului. i) din Constituţie. în materie disciplinară.(3) din Constituţia republicată. trei fiind numiţi de Camera Deputaţilor şi trei de către Senat.” Este vorba despre cea de-a doua funcţie a Consiliului Superior al Magistraturii.146 litera g) din Constituţia republicată]. fiind exercitată fără vreo altă condiţionare prealabilă. În considerarea unor situaţii apărute în practică. reglementată în titlul V din Constituţie (art.134 alin. În plus. potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică. constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunicarea celor constatate Parlamentului şi Guvernului. în doctrina românească actuală s-a admis că. Preşedintele României numeşte trei din judecătorii Curţii Constituţionale.(4) din Constituţie] ce permite ca prin legea sa organică să i se stabilească şi alte atribuţii Consiliului.134 alin (2) din Constituţia republicată: “Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte şi rolul de instanţă de judecată. În sfera raporturilor dintre Preşedinte şi Curtea Constituţională se înscriu şi cele referitoare la: sesizarea Curţii. decretele emise de Preşedinte în exercitarea acestei atribuţii urmând a fi contrasemnate de primul-ministru.142-147). potrivit art. Preşedintele acordă graţierea individuală. Astfel. În ce priveşte raporturile Preşedintelui cu Curtea Constituţională.146 litera h) din Constituţie]. Preşedintele poate refuza numirea unor persoane dar nu poate adăuga nici un nume pe lista propusă de Consiliul Superior al Magistraturii. în doctrină au fost formulate două concluzii şi anume: graţierea poate fi şi colectivă. privită ca un statut juridic special care presupune protecţia judecătorilor în faţa oricăror imixtiuni exterioare. ministrul justiţiei. de către Curte [art. Constituţia prevăzând expres. posibilitatea ca hotărârile acestui organism în materie disciplinară să poată fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi de Justiţie. înainte de promulgare.sistem ce este detaliat prin lege. alături de alte subiecte de sesizare.73 lit. cu privire la neconstituţionalitatea unei legi. prin secţiile sale. caz în care ea va fi acordată doar prin lege organică conform art. În aceste situaţii. 54 .94 litera d) din Constituţia republicată.) nu au drept de vot. aceştia neputând fi transferaţi. de către Curte [art. ce constă într-o măsură de clemenţă în virtutea căreia o persoană condamnată penal este scutită de executarea totală sau parţială a pedepsei stabilite prin hotărâre judecătorească de condamnare rămasă definitivă.146 lit. în art. acordarea unui aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României. există şi un text de trimitere [art. Acordarea graţierii individuale este un drept universal al şefului de stat.ns. dar nu şi ulterioară. de către Curte [art.(3). Numirea judecătorilor semnifică dobândirea inamovibilităţii. preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (care fac de drept parte din Consiliul Superior al Magistraturii – subl. pentru soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice [art. în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor. “în realizarea rolului său de garant al justiţiei ”. Potrivit art.

Dacă aceasta reprezintă regula.100 alin. că ele nu pot fi decât acte administrative individuale.100 din Constituţia republicată: “(1). decât în fruntea 55 . conferă distincţii. cât şi cu voinţa organului pe care îl reprezintă primulministru. spre ratificare. iar o altă categorie de decrete. Preşedintele poate fi însă şi autorul unor acte cu caracter politic.(2) nu trebuie să se tragă concluzia că. În exercitarea atribuţiilor sale. Preşedintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al României. articolul 93 alineatul (1) şi articolul 94 literele a). ca acte exclusiv politice.88 din Constituţie. în cea mai mare parte. care pot avea însă şi o conotaţie politică. numirea în funcţii publice. face avansări în gradele superioare ale armatei şi acordă graţierea individuală.100 din Constituţie are ca titlu marginal “Actele Preşedintelui”. Nepublicarea atrage inexistenţa decretului. majoritatea fiind condiţionate de propunerile altor autorităţi publice. decretele care nu sunt contrasemnate de primulministru intră în sfera relaţiilor Preşedintelui României cu Parlamentul. emiterea acestora fiind condiţionată de consultarea sau încuviinţarea Parlamentului. a căror publicare în Monitorul Oficial al României este obligatorie. emiterea de decrete. În exercitarea atribuţiilor sale constituţionale. desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru. Preşedintele nu ar putea lua decizii fundamentale pentru soarta ţării cum sunt cele ce pot fi instituite prin decretele mai sus menţionate. potrivit legii speciale în materie. Contrasemnarea este cerută expres pentru decretele prin care Preşedintele: înaintează Parlamentului. b) şi d) se contrasemnează de primul-ministru. îl reprezintă mesajele adresate Parlamentului. Decretele emise de Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor sale prevăzute în articolul 91 alineatele (1) şi (2). Actele Preşedintelui României Potrivit art.. decretele Preşedintelui pot fi şi acte administrative normative. tratatele internaţionale pe care le-a încheiat. În ce priveşte regimul juridic aplicabil decretelor Preşedintelui.92 şi 93 din Constituţie. realizarea respectivelor atribuţii presupune obligatoriu. În opinia noastră. declară mobilizarea totală sau parţială a forţelor armate sau ia măsuri de respingere a unei agresiuni armate declanşate împotriva ţării. Un exemplu. declaraţii etc. decretele pot fi atacate în instanţa de contencios administrativ. sunt supuse unor condiţii stabilite de lege. la angajarea răspunderii şefului Guvernului pentru conţinutul actului. în ce ne priveşte considerăm şi noi. Contrasemnarea decretelor Preşedintelui contribuie în esenţă. desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice. Din enumerarea art. în realitate sunt avute în vedere doar actele juridice ale şefului statului. ca de exemplu. considerându-se că actul nici nu a existat vreodată. precum şi mesaje. potrivit art. articolul 92 alineatele (2) şi (3). Astfel. numite decrete.” Deşi art. Prin urmare. În ce priveşte natura juridică a decretelor Preşedintelui. deci în acte producătoare de efecte juridice. în dreptul public. Prin urmare. Deşi o parte a doctrinei actuale susţine că. acestea sunt calificate de specialişti ca fiind acte administrative. excepţia o constituie doar decretele care concretizează atribuţii inerente Preşedintelui. Termenul de inexistenţă a unui act are. în special cele de numiri în funcţii. sub sancţiunea inexistenţei. acreditează sau recheamă reprezentanţii diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea. instituie starea de asediu sau de urgenţă. cu excepţia decretelor care intră în sfera actelor exceptate de la controlul în contencios administrativ. care nu se concretizează în decrete. accepţiunea lipsei totale de valoare juridică. ele sunt supuse regulii contrasemnării de către primul-ministru. în principiu. atestând conformitatea acestuia atât cu prevederile legale. producătoare de efecte juridice.§ 6. dizolvarea Parlamentului. ca acte juridice. Preşedintele emite decrete. exemplificând cu decretele de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate sau cu cele de instituire a stării de asediu sau de urgenţă emise în condiţiile art. (2). alături de alţi autori.

Constituţia din 1991 a consacrat două texte distincte acestei instituţii [art. de o răspundere administrativ-disciplinară. Procedura tragerii la răspundere. iar treimea de parlamentari se raportează la totalul acestora şi nu la membrii uneia din Camere. Deoarece. § 7. de votul poporului. după textul consacrat răspunderii politice pentru fapte care nu au semnificaţie penală. În mod firesc. devenit art.1/1999 privind regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. Constituţia leagă procedura acesteia de iniţiativa parlamentară. urmată de sancţiunea demiterii prin referendum. nr. în final. tocmai ca urmare a situaţiei de război sau a unor stări excepţionale apărute. fiind vorba.(3) şi art. soluţie tehnică ce a determinat o serie de consecinţe sub aspectul naturii şi a regimului juridic aplicabil fiecărei forme de răspundere.96 în Constituţia republicată. prin legea de revizuire. O. consacrând o formă de răspundere penală a acestuia. faţă de formele răspunderii administrative. cu unele modificări şi completări. acuzarea de înaltă trădare. şi de fapt de a declanşa aplicarea cadrului legal în materie. în calitate de Preşedinte al acestuia.U. cu rezolvarea aspectelor sesizate de doctrină.Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.(3) din Constituţia din 1991. decretele Preşedintelui vor avea doar rolul de a face incidente hotărârile colective ale Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.84 alin. În ce priveşte regimul răspunderii politice a Preşedintelui României. în mod obişnuit analiza răspunderii Preşedintelui României porneşte de la dispoziţiile constituţionale în materie. În noua concepţie. Art.453/2004) iar decretul Preşedintelui nu face decât să instituie regimul juridic prevăzut în astfel de acte normative. Art. delimitând răspunderea politică de răspunderea penală a acestuia. conţinutul propunerii de suspendare. autorii de drept administrativ prezintă instituţia.95 din Constituţia republicată prevede suspendarea din funcţie privită ca o răspundere politică a Preşedintelui.84 alin. primind titlul marginal “punerea sub acuzare” instituie posibilitatea înlăturării imunităţii Preşedintelui şi a punerii sale sub acuzare pentru o faptă deosebit de gravă. 56 . iar data depunerii semnifică declanşarea procedurii de suspendare. rezultate din analiza comparativă a celor două reglementări. care în constituţiile democratice sunt exprimate generic prin sintagma “înaltă trădare”. Propunerea trebuie temeinic motivată. prin deplasarea fostului art. se reglementează tragerea la răspundere penală a Preşedintelui României pentru fapte penale deosebit de grave. de poziţia autorităţii ce exercită jurisdicţia constituţională şi. autoritate care în situaţiile evocate (mobilizare totală sau parţială şi instituire a stării de asediu sau de urgenţă) ar trebui să se întrunească imediat. În acest caz. Competenţa dezbaterii şi votării propunerii aparţine Camerelor reunite în şedinţă comună. în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care Preşedintele încalcă prevederile Constituţiei poate fi iniţiată de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor şi trebuie adusă neîntârziat la cunoştinţă Preşedintelui.G. reglementările ce vor fi puse în aplicare în astfel de situaţii consacră restrângeri ale exerciţiului unor drepturi sau unor libertăţi cetăţeneşti. imediat după textul constituţional consacrat suspendării sale din funcţie. Secretarul General al Camerei unde a fost depusă propunerea are obligaţia să comunice Preşedintelui o copie de pe listă şi motivele sesizării şi să aducă la cunoştinţă celeilalte Camere. Dar ele sunt conţinute în acte normative speciale (ca de exemplu. Răspunderea Preşedintelui României În ce priveşte problema răspunderii Preşedintelui României. Propunerea de suspendare motivată şi lista celor care o susţin se depune la Secretarul General al Camerei unde cei ce au formulat-o au ponderea.84 alin. Această deficienţă de redactare iniţială a regimului constituţional consacrat răspunderii Preşedintelui României a fost remediată.95].(3) referitor la punerea sa sub acuzare.

95 alin. cu toate consecinţele juridice ce decurg de aici. 322 parlamentari au votat în favoarea suspendării.96 din Constituţia republicată. (4). cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. (2). Potrivit art. (3). două situaţii.” Această dispoziţie consacră o importantă excepţie constând în posibilitatea înlăturării imunităţii Preşedintelui şi a punerii sale sub acuzare pentru o faptă deosebit de gravă. acesta este consacrat.146 litera h) din Constituţia republicată. ca urmare a revizuirii. Într-o a doua ipoteză. contrar poziţiei exprimate de Parlament. înalta trădare. În practica parlamentară s-a confirmat acest ultim punct de vedere.Înainte de dezbaterea propunerii de suspendare. 57 . Într-o primă ipoteză. el ar fi trebuit să-şi găsească o consacrare expresă în Constituţie. Camera Deputaţilor şi Senatul. în cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea preşedintelui. Abia după primirea avizului se poate trece la dezbaterea propunerii de suspendare. de către popor. Potrivit Constituţiei. acesta şi-a reluat exercitarea atribuţiilor. să nu voteze în favoarea demiterii Preşedintelui. iar cu ocazia referendumului din 19 mai 2007. iar pentru a deveni efectivă trebuie să fie votată de majoritatea deputaţilor şi senatorilor. intervenind vacanţa funcţiei şi declanşându-se procedura organizării de noi alegeri prezidenţiale. Astfel. la libera sa apreciere. ce intră sub incidenţa legii penale. în opinia noastră. ştiut fiind faptul că în primăvara anului 2007 a fost declanşată procedura de suspendare a Preşedintelui în exerciţiu. dizolvarea Parlamentului. Preşedintele este suspendat de drept. de unde concluzia necesităţii unui regim special al răspunderii pentru fapte comise în exercitarea prerogativelor funcţiei sale. în şedinţă comună.(1) coroborat cu art. aspect lăsat la latitudinea şefului de stat. Propunerea de punere sub acuzare poate fi iniţiată de majoritatea deputaţilor şi senatorilor şi se aduce. Preşedintele. asemeni parlamentarilor se bucură de imunitate. De la data punerii sub acuzare şi până la data demiterii. Prin urmare. ceea ce o face aproape imposibil de realizat. Preşedintele este demis de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. astfel că. caz în care. situaţie ce a fost apreciată în doctrina actuală. poporul poate să confirme votul parlamentar.89 din Constituţie şi supusă unor multiple condiţionări nu poate să intervină. Deşi perfect argumentat punctul de vedere exprimat mai sus. în art. Procedura de suspendare este dezbătută după procedura stabilită de Regulamentul şedinţelor comune. Preşedintele ar trebui să–şi reia activitatea. decât cu respectarea în totalitate a acestor prevederi. Parlamentul la rândul său. pentru a putea fi efectiv aplicat. iar acest lucru nu s-a întâmplat cu ocazia revizuirii. continuânduşi activitatea. la cunoştinţă Preşedintelui României pentru a putea da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. aspect care ar putea determina punerea în discuţie a dizolvării sale. În cazul aprobării ei. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. populaţia a avut un punct de vedere diferit de cel al majorităţii parlamentare. În ce priveşte regimul răspunderii penale a Preşedintelui. ca echivalând cu un vot de blam adresat forului legislativ. Preşedintele se consideră demis pe data organizării referendumului. este obligatorie sesizarea Curţii Constituţionale în vederea emiterii unui aviz consultativ potrivit art. în cazul în care populaţia se va pronunţa contrar demiterii Preşedintelui şi implicit. pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare. În urma referendumului pot apare însă.96 din Constituţia republicată: “(1). reglementată expres în art. neîntârziat. după respingerea demiterii Preşedintelui. se poate întâmpla ca populaţia să aibă o poziţie diferită faţă de cea a Parlamentului.

urmare a condamnării. Aceste deficienţe au fost remediate cu ocazia revizuirii. Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îi revine rolul de a întocmi rechizitoriul pentru trimiterea în judecată a Preşedintelui. pentru ca acesta să poată.(2) din Constituţie. este prevăzută expres suspendarea din funcţie a Preşedintelui. adică exact majoritatea necesară pentru a vota suspendarea Preşedintelui din funcţie.95 din Constituţie. dacă doreşte. a punerii sub acuzare. fie pe parcursul judecăţii. punerea sub acuzare având precumpănitor un sens politic. în exerciţiul atribuţiilor prezidenţiale. evocând o crimă politică. fie chiar înainte de a se ajunge la instanţă. Pe aceeaşi linie de idei. Tot prin analogie cu dispoziţiile art. pur şi simplu. fiind vorba de majoritatea absolută. ca autorităţi ale puterii judecătoreşti. ca “faptă”.84 alin. Este şi motivul pentru care ea nu este definită numai ca infracţiune ci. iar pe planul consecinţelor juridice de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. iar sub aspect strict juridic. un alt autor este de părere că. în Secţiuni Unite). există posibilitatea nefinalizării. putând fi definită ca cea mai gravă încălcare a jurământului şi intereselor poporului şi ţării. În primul rând este prevăzut expres numărul de deputaţi şi senatori care pot face propunerea de punere sub acuzare. În felul acesta. la graniţa dintre politică şi drept. de unde refuzul trimiterii în judecată. dar ca o faptă care este apreciată pe planul consecinţelor politice de către autoritatea legiuitoare. îşi va reîncepe activitatea putându-se purta discuţii cu privire la “seriozitatea Parlamentului”. În al treilea rând. Şi într-un caz şi în celălalt. ridicarea imunităţii parlamentare prevăzute de art. fapta de înaltă trădare nu este o infracţiune care să ţină în exclusivitate de ilicitul penal. ce constă “în abuzul de funcţie pentru o acţiune contrară Constituţiei şi intereselor superioare ale ţării. Procedura propriu-zisă presupune două faze: faza punerii sub acuzare pentru înaltă trădare (politică) şi faza judiciară ( tehnico-juridică) compusă din trei etape şi anume: trimiterea în judecată realizată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. s-a susţinut că.95 alin. pentru a da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. În al doilea rând. ea se situează cum se exprimă un autor francez consacrat. pe baza analogiei cu dispoziţia din art. în fond sau în recurs. Şi în cazul declanşării acestei forme de răspundere. este prevăzută expres obligaţia aducerii neîntârziat. că Preşedintele nu poate fi condamnat pentru acuzare de înaltă trădare din anumite considerente. Preşedintele se poate prezenta în faţa Parlamentului să-şi formuleze apărarea. deşi nu se prevede expres. să se prezinte în faţa Parlamentului. având mai ales o semnificaţie politică. în condiţiile legii. după efectuarea urmăririi penale. Preşedintele. 58 . ci constituind şi o îmbunătăţire pe fond a reglementării iniţiale.” Anterior revizuirii. Acum textele se conciliază. prin simpla constatare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că nu sunt întrunite elementele punerii sub acuzare de înaltă trădare.(1) teza finală din Constituţie. se poate constata de instanţa de judecată. în cazul răspunderii politice. Prin noile dispoziţii se consacră mai clar faptul că Parlamentul nu îndeplineşte rolul de instanţă de judecată. noua reglementare neavând doar semnificaţia unei simple schimbări de loc a unuia şi aceluiaşi text constituţional. la cunoştinţă Preşedintelui. Cu alte cuvinte. instituţia tragerii la răspundere penală a Preşedintelui României este pusă în consonanţă logică cu instituţia tragerii la răspundere politică a acestuia. de la data punerii sub acuzare şi până la data demiterii.Sintagma “înaltă trădare” depăşeşte sfera strictă a conceptelor juridice. judecata în fond (secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi de Justiţie) şi judecata în recurs (Înalta Curte de Casaţie şi de Justiţie. se aprecia că Preşedintele ar trebui suspendat din funcţie pe data votului Parlamentului de punere sub acuzare de înaltă trădare.

pe preşedintele partidului majoritar în Parlament c. în termen de 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare b. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 1. Preşedintele României exercită: a. numi candidatul la funcţia de prim-ministru b.§ 8. de a reprezenta statul român şi de a fi garantul independenţei naţionale. în termen de 10 zile de la data la care a solicitat reexaminarea d. de a fi organul reprezentativ suprem al poporului român b. a biroului permanent al fiecărei Camere ori a cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor b. intenţia de adoptare a unei legi 5. al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării d. funcţia de mediere între Guvern şi autorităţile publice 2. În procedura de învestitură a Guvernului. Dreptul de convocare a Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară aparţine: a. de a avea iniţiativă legislativă 3. Preşedintele este obligat să o promulge: a. Preşedintelui României b. Preşedintele României are rolul de a: a. aprobarea mesajului Preşedintelui 6. prin care i s-a confirmat constituţionalitatea legii 59 . de a exercita conducerea generală a administraţiei publice c. Biroului permanent al Camerei Deputaţilor c. Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc şi în sesiuni extraordinare la cererea: a. Preşedintelui României sau a cel puţin unei pătrimi din numărul deputaţilor sau al senatorilor c. probleme urgente şi de importanţă deosebită b. primirea şi dezbaterea mesajului Preşedintelui b.funcţia de mediere între Parlament şi Guvern c. Preşedintele României are rolul: a.funcţia de mediere între autorităţile administraţiei publice d. desemna în calitate de prim-ministru. Preşedintelui României. desemna candidatul la funcţia de prim-ministru şi de a numi Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament 4.funcţia de mediere între puterile statului. în termen de 10 zile de la data la care a primit decizia Curţii Constituţionale. Potrivit Constituţiei. în termen de 20 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare c. unei treimi din numărul deputaţilor 8. Camerele se întrunesc în şedinţă comună pentru: a. În situaţia în care a cerut reexaminarea unei legi de către Parlament. Preşedintele României poate adresa Parlamentului un mesaj cu privire la: a. primirea mesajului Preşedintelui c. Primului-ministru 7. principalele probleme politice ale naţiunii c. Preşedintelui Camerei d. Potrivit Constituţiei. precum şi între stat şi societate b.

decretele prin care se acordă titluri de onoare c. Preşedintele României poate consulta Guvernul cu privire la: a. decrete care se publică în Monitorul Oficial sub sancţiunea inexistenţei c. 20 de zile de la primire 10. decretele prin care sunt acreditaţi reprezentanţii diplomatici ai României b. cu votul unei treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor b. Preşedintele României este obligat să promulge legea în termen de cel mult: a. Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie cu votul: a. de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor b. 15. a cel puţin două treimi din totalul parlamentarilor c. În domeniul politicii externe. Nu trebuie contrasemnate de către primul-ministru: a. Întrucât Preşedintele României prezidează şedinţele Consiliului Superior al Magistraturii la care participă.M. de majoritatea deputaţilor sau senatorilor d. majorităţii deputaţilor şi senatorilor prezenţi b. majorităţii deputaţilor şi senatorilor 60 .S. participă la adoptarea hotărârilor C. decretele de numire în funcţie a unor membri ai Guvernului d. reiese că acesta: a. este şi Preşedintele C. probleme urgente şi de importanţă deosebită b. numirea ministrului de externe din proprie iniţiativă 12. cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor 16. intenţia de adoptare a unei legi 11.M.9. În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei.S.S.M. cu majoritate absolută c. b. de cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor 17. negociate de Guvern c.M. ratificarea tratatelor internaţionale. principalele probleme politice ale naţiunii c. preşedintele României are drept atribuţie: a. d. acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României. Propunerea de punere sub acuzare a Preşedintelui României poate fi iniţiată: a. este membru al C. dispoziţii care se publică în Monitorul Oficial sub sancţiunea inexistenţei 14. Propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României se aprobă: a. 10 zile de la primire b. 15 zile de la primire c.S. la propunerea Guvernului b. Potrivit Constituţiei. decretele de instituire a stării de urgenţă în anumite unităţi administrativteritoriale. decizii care se publică în Monitorul Oficial sub sancţiunea inexistenţei b. poate doar să participe la şedinţele C. În exercitarea atribuţiilor sale. cu majoritate simplă d. Preşedintele României emite: a. de cel puţin jumătate plus unul din numărul deputaţilor şi senatorilor c. 13. c.

monarhul deţinea toate funcţiile supreme în stat. Astfel. a marilor funcţionari. Pentru sistemul politic românesc. în accepţiunea modernă a termenului. În doctrina interbelică. în sensul de organ de stat. În unele sisteme naţionale. în doctrină s-a pus problema dacă 61 . în fostele consilii ale regelui. din perioada interbelică. actele tipice sau răspunderea membrilor Guvernului Competenţe dobândite : în momentul în care vor finaliza studiul acestui modul studenţii vor avea posibilitatea să: .cunoască principalele acte ale Guvernului. reprezintă o creaţie a vremurilor moderne.precizeze care este mandatul Guvernului şi formele de răspundere tipice membrilor Guvernului. Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore • § 1. În sensul actual al termenului.stabilească rolul Guvernului în cadrul executivului . Guvern). precede apariţia Guvernului. din perioada absolutismului monarhic. cel puţin în ţările Europei continentale. regimul învestiturii . dacă în sistemul monarhiei absolute. atât în constituţii cât şi în legi a celor două noţiuni. Guvernul sau Consiliul de Miniştri. Consiliul de Miniştri apare ca o creaţie a Unirii Principatelor. regimul învestiturii. apărută o dată cu primele Constituţii. înţelegerea. în baza dreptului de suveranitate. aplicarea legilor în cuprinsul teritoriului. În sens restrâns.Modulul III Guvernul României • • • Obiective specifice : cunoaşterea. apariţia miniştrilor şi implicit a ministerelor. termenul de guvern desemna numai puterea executivă ori ministerul sau cabinetul ministerial. a miniştrilor. care se va specializa. ca organ de sine stătător. apariţia ministerelor precede apariţia Consiliului de Miniştri. termenul de guvern semnifica exercitarea suveranităţii de către titularul ei. în sensul modern al termenului. În România. raportul este invers. îl reprezenta aşanumitul Consiliu de Coroană. gestiona şi opera cu noţiuni referitoare la statutul membrilor Guvernului. care desemna cele două puteri politice: legiferarea şi menţinerea ordinii legale. (Consiliu de Miniştri şi respectiv. de regulă. iar în altele. “corpul de sfetnici”ai monarhului. Curia regis. rolul şi structura Guvernului Rezultatele aşteptate : studenţii vor înţelege. originea sa aflându-se. Rolul şi structura Guvernului Sub aspect istoric. ce nu trebuie însă confundat cu Consiliul de miniştri. adică suveranitatea în acţiune. formând “casta” marilor dregători. în timp. În sens larg. deşi Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1858) nu conţine o reglementare amplă a acestuia. termenul de guvern avea mai multe accepţiuni. subiect în raporturile de drept administrativ în nume propriu. care nu era reglementat însă în constituţii. aprofundarea şi utilizarea noţiunilor fundamnetale care vizează sfera executivului în România. acesta se va înconjura de un corp de consilieri. Faţă de utilizarea de-a lungul vremii.

la art. cum ar fi art. primele dispoziţii cu privire la Guvern.102-110. pe când Consiliul de miniştri are un înţeles administrativ. modelatorul şi executantul măsurilor de redresare economică. primul act cu caracter constituţional din perioada postdecembristă. în perioada postbelică. Decretul-Lege nr. Sub aspectul modului de constituire.86. cabinetul sau guvernul sunt titulaturi întrebuinţate din punct de vedere politic. alte constituţii stabilesc o cifră minimă sau indică autoritatea care va stabili acest număr iar cele mai multe lasă problema deschisă.37/1990 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României. constituţii care admit şi prezenţa miniştrilor fără portofoliu şi constituţii care extind sfera membrilor Guvernului şi la alte funcţii de demnitari. raţiunea fundamentală a Guvernului o reprezintă asigurarea realizării liniilor politice interne şi externe ale ţării. cum ar fi: cel consacrat Preşedintelui (art. din analiza reglementărilor constituţionale. adică guverne cu structură simplă şi Guverne ce conţin o ierarhizare.) sau în cel consacrat Parlamentului. pe lângă miniştri. Legat de numărul miniştrilor şi implicit.” Cu alte cuvinte. potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament. le găsim în Decretul-Lege nr. pot fi identificate Guverne formate din prim-ministru şi ceilalţi membri. pe seama legii sau pe seama jocului politic de formare a Guvernului. de apărarea naţională sau de raporturile statului pe care-l guvernează cu alte state. dar prevederi cu privire la această autoritate publică se regăsesc şi în capitolul următor. în opinia unor specialişti iar apoi Decretul-Lege nr. înlocuită cu Legea nr. art. rezultă că noţiunile erau echivalente. În perioada postdecembristă. mai intrau şi secretarii de stat şi subsecretarii de stat. organizarea şi funcţionarea Guvernului României. ceea ce sub aspect juridic se concretizează în iniţierea de proiecte legislative. adică al existenţei unor nivele ierarhice între membrii Guvernului. Deşi s-ar părea că este vorba de noţiuni cu conţinut identic. Spre deosebire de perioada interbelică în care. există constituţii care stabilesc un număr fix de ministere. s-a susţinut în doctrina interbelică.87 etc. intitulat Raporturile Parlamentului cu Guvernul (art. „Guvernul. Guvernul are sarcina de a realiza politica naţiunii. scădere a inflaţiei şi stabilitate economică. în capitolul III. lege pre-constituţională. se întâlnesc constituţii care restrâng sfera membrilor Guvernului exclusiv la sfera miniştrilor. adică Guverne cu structură ierarhică. Guvernul este reglementat în titlul III (Autorităţile publice). dacă noţiunile sunt sinonime.92/1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României. în Guvern. căci. cu alte cuvinte. el fiind mai puţin o entitate cât un mod de a lucra al miniştrilor. organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale (prima structură organizatorică cu atribuţii de legiferare şi cu origine revoluţionară). Astfel.74 privitor la iniţiativa legislativă.85.111-115) precum şi în alte capitole.este vorba despre una şi aceeaşi instituţie.10/1989 privind constituirea. Ulterior a fost adoptată Legea nr. În Constituţia României republicată. adoptarea de hotărâri pentru aplicarea 62 .(1) din Constituţia republicată rezultă că Guvernul României are un dublu rol: politic şi administrativ.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor supusă unor modificări şi completări ulterioare. cum ar fi secretarii de stat.102 alin. asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice. iar după câteva zile a fost adoptat Decretul-Lege nr. Într-o viziune generală. el este iniţiatorul.104/1990 privind activităţile pentru care Guvernul adoptă hotărâri au consacrat principalele norme privind organizarea şi funcţionarea Guvernului. art. răspunde de ordinea publică. În ce priveşte componenţa Guvernului. al ministerelor. Din conţinutul art.2/1989 privind constituirea. sfera Guvernului era mai mare decât a Consiliului de Miniştri.

90/2001 au fost în concordanţă cu textul constituţional. de reglementare. el semnifică “încheierea contractului de guvernare”. Potrivit art. miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică. între funcţia de prim-ministru şi cea de ministru nu se poate interpune o altă categorie mai importantă.(3) din Constituţie rezultă că formula ministrului de stat menţinută constant. lege preconstituţională. Prin această formulare. Guvernul este parlamentar prin origine şi guvernamental prin funcţie. Între Guvern şi toate celelalte autorităţi ale administraţiei publice se stabilesc raporturi de drept administrativ care pot fi: de subordonare (ministerele şi prefecţii). de reprezentare şi de autoritate de stat. îşi exprimă doar încrederea în acest program. Astfel. are drept scop tocmai îndeplinirea acestor valori politice. în îndeplinirea atribuţiilor sale. Din analiza art. dispoziţiile Legii nr.102 alin.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor cu modificările şi completările ulterioare preia conţinutul art. dar liniile sale de forţă sunt acceptate de Parlament.(2) din Constituţia republicată. În art. din care hotărâtoare este acţiunea sa în sfera puterii legislative. ci şi prin colaborarea cu celelalte autorităţi publice. acestea au fost modificate stabilindu-se expres că. prin exercitarea iniţiativei legislative şi a modalităţilor de conlucrare cu Camerele Parlamentului. de colaborare (cu autorităţile administraţiei publice autonome etc. legitimează echipa guvernamentală şi implicit programul politic de partid ca program politic oficial de guvernare a ţării. din formularea normei constituţionale rezultând că s-a urmărit reglementarea unui Guvern fără scară ierarhică interioară. cum este cea de ministru de stat. potrivit căreia. noţiunea folosită. Guvernul este organ al administraţiei publice cu competenţă materială generală care exercită potrivit legii. încredere pe care o poate retrage oricând. de administrare a proprietăţii statului.102 alin. El marchează trecerea din sfera competiţiei pentru putere în sfera exercitării puterii politice.(3) din Constituţia republicată: Guvernul este alcătuit din primministru.102 alin. cooperarea cu organismele sociale interesate. prin Legea nr.acestora.102 alin. În timp ce utilizarea verbului “a aproba” ar fi avut semnificaţia unei implicări a Parlamentului şi în procesul de realizare a liniilor politice concretizate în programul de guvernare. programul politic al Guvernului rămâne un document exclusiv al acestuia.37/1990 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României. iar administraţia publică a cărei conducere generală este realizată de Guvern. Deşi în forma iniţială. Votul de învestitură are valoare de fapt juridic. din Guvern pot face parte şi miniştri de stat precum şi miniştri-delegaţi cu 63 . prin adoptarea unei moţiuni de cenzură. Rolul politic al Guvernului se exprimă nu numai în sfera exclusiv executivă. Prezumţia de neconstituţionalitate este clară şi ea rezultă din interpretarea gramaticală a dispoziţiei constituţionale. calificând expres Guvernul ca fiind o autoritate publică a puterii executive. legiuitorul constituant a consacrat un principiu general al activităţii Guvernului. Parlamentul. dacă motivele pentru care fusese acordată la învestitură au dispărut ulterior. la 8 decembrie 1991. aceea de “acceptare” semnifică acceptarea în bloc a programului de guvernare. lăsând să se înţeleagă că. prin votul acordat. şi cu atât mai mult. potrivit căreia. Legea nr.) şi de tutelă administrativă (faţă de autorităţile administraţiei publice locale).23/2004.(1) din Constituţia republicată. după intrarea în vigoare a Constituţiei. în toate cabinetele care s-au succedat din anul 1990 până în anul 2000 a fost neconstituţională. legiuitorul constituant român a preluat teza doctrinei occidentale contemporane. următoarele funcţii: de strategie. care ar fi trebuit menţionate expres. cea de viceprim-ministru. în baza Legii nr. Prin această dispoziţie este prevăzută structura Guvernului.

adică la începutul mandatului Preşedintelui de Republică. personalităţii însărcinate cu formarea listei viitorului Guvern.3 alin. sub conducerea nemijlocită a primului-ministru.103 şi 104. În Constituţia actuală a României.” Iniţiată şi finalizată de Preşedinte. art. procedura de învestitură presupune patru etape procedurale bine definite. incompatibilă cu dispoziţiile constituţionale a fost evidenţiat prin noi dispoziţii de completare a legii potrivit cărora: Miniştrii de stat coordonează.(2) din Legea nr.solicitarea votului de învestitură. acesta poate fi un om politic.numirea Guvernului. de stilul Preşedintelui ca om politic. nr. . la 22 decembrie 2008 a condus la o formulă şi mai de neacceptat.90/2001 primind următorul conţinut: Din Guvern pot face parte: un viceprim-ministru. precum şi miniştri-delegaţi. în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori. în opinia noastră. Ea poate interveni însă şi în cursul unui mandat parlamentar sau prezidenţial. Astfel. un specialist. Desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru prezintă semnificaţia unui mandat acordat de Preşedintele României. eventual liderul partidului majoritar dar în egală măsură. în absenţa oricăror alte detalii constituţionale sau legislative. Regimul învestiturii Guvernului Învestitura Guvernului poate fi definită ca reprezentând complexul de acte şi fapte juridice.acordarea votului de încredere de către Parlament. într-un regim prezidenţial. Învestirea Guvernului în exerciţiu. realizarea programului de guvernare acceptat de Parlament într-un domeniu de activitate.desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru. elaborarea programului de guvernare şi prezentarea cererii pentru acordarea votului de încredere către Parlament. . dacă nu există o asemenea majoritate. miniştri de stat.(1) din Constituţie: “Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de către Parlament. în raport cu textul constituţional. procedura de învestitură a Guvernului se declanşează după alegerile generale. cerute de Constituţie. Potrivit art.(1) coroborat cu art.” § 2. procedura de învestitură a Guvernului este prevăzută în art.G.85 alin. într-un regim parlamentar. În mod obişnuit. prevăzuţi în lista Guvernului prezentată Parlamentului pentru acordarea votului de încredere. . Rangul superior al funcţiei de ministru de stat.103 alin.85 alin. prevăzuţi în lista Guvernului prezentată Parlamentului pentru acordarea votului de încredere. Preşedintele urmează singur să decidă. 64 .(1) din Constituţia republicată: “Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru. fiind o chestiune ce ţine de fapt. respectiv după alegerile prezidenţiale. a partidelor reprezentate în Parlament. finalizată prin jurământul de credinţă. un tehnocrat. de practica vieţii politice. el poate fi şi o persoană neînregimentată politic. în caz de criză guvernamentală gravă.însărcinări speciale pe lângă primul-ministru. scop în care conlucrează cu miniştrii care răspund de îndeplinirea acestui program în cadrul ministerelor pe care le conduc. potrivit art. Legat de candidatul la funcţia de prim-ministru.221/2008 pentru stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale.U. prin O. precum şi procedurile corespunzătoare.” În ce priveşte modalităţile concrete de consultare. adică. deci la începutul unui mandat parlamentar. Cele patru etape sunt: . aceea a numirii unui viceprim-ministru. pentru a ne afla în prezenţa unei echipe guvernamentale legale şi legitime. dar ponderea în realizarea ei efectivă revine Parlamentului prin acordarea votului de învestitură. cu însărcinări speciale pe lângă primul-ministru.

Procedura de învestire are drept consecinţă stabilirea unui raport constituţional complex între Guvern. În plus.” Prin urmare. tot în şedinţa comună a celor două Camere. pe de altă parte. 104 alin. în faţa Preşedintelui României. individual. întrucât nu dispune de o libertate de apreciere în acest sens. Potrivit art. votul fiind secret. cu aceeaşi majoritate. pe de-o parte. în vederea obţinerii unui aviz consultativ. drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor. rolul determinant revine candidatului la funcţia de prim-ministru. data depunerii efective a jurământului de credinţă. Potrivit art. reprezintă manifestarea unei competenţe legate. prin acordarea votului de încredere asupra Programului de guvernare şi întregii liste a Guvernului.103 alin. la învestitură. Numirea Guvernului de către Preşedintele României.(3) din Constituţia republicată: “Programul şi lista Guvernului se dezbat de Camera Deputaţilor şi de Senat. care în termen de 10 zile de la desemnare. Hotărârea Parlamentului prin care s-a acordat votul de încredere se va comunica Preşedintelui României care va emite decretul de numire a noului Cabinet. cu bile. 65 . Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Potrivit art.90/2001 prevăzut în capitolul referitor la organizarea şi funcţionarea ministerelor: ministerele şi miniştrii se aprobă de către Parlament.36 din Legea nr.(1) din Constituţia republicată: “Primul-ministru.” Astfel. dezbaterea programului şi a listei Cabinetului are loc în cel mult 15 zile de la prezentarea acestora în şedinţa comună a Parlamentului. votul de încredere al Parlamentului asupra programului şi a întregii liste a Guvernului. reprezintă momentul de la care Cabinetul nou învestit începe exercitarea mandatului. Aşa să-mi ajute Dumnezeu !”. jurământul de la articolul 82 ”. în cea de-a doua etapă. să apăr democraţia. partea I. prin art. se precizează că organizarea şi funcţionarea ministerelor privind apărarea naţională şi ordinea publică sunt reglementate prin legi speciale. chiar cu prilejul unei remanieri guvernamentale. el este obligat să o facă. În ce priveşte componenţa Cabinetului şi posibilitatea realizării unor modificări în structura acestuia. în sensul că ea permite crearea de noi ministere sau reorganizarea celor existente prin procedura de formare a unui nou Cabinet. suveranitatea.(2) din Constituţia republicată: “Guvernul în întregul său şi fiecare membru în parte îşi exercită mandatul. independenţa. pe calea moţiunii de cenzură. în sensul că Preşedintele nu ar putea să refuze numirea.103 alin. pe baza votului de încredere acordat de către Parlament. în faţa Preşedintelui României.104 alin.” Acest text arată egalitatea celor două Camere în procedura de învestitură a Guvernului. acesta fiind publicat împreună cu programul de guvernare în Monitorul Oficial al României. Conform Regulamentului şedinţelor comune ale celor două Camere.(2) din Constituţia republicată: “Candidatul pentru funcţia de prim-ministru va cere. Astfel. să respect Constituţia şi legile ţării.90/2001 a adoptat o poziţie elastică. Pentru acordarea încrederii Guvernului şi învestirea Cabinetului este necesar votul majorităţii parlamentarilor. Legea nr. unitatea şi integritatea teritorială a României. Candidaţii la funcţiile de miniştri urmează să fie audiaţi în comisiile de specialitate ale celor două Camere. miniştrii şi ceilalţi membri ai Guvernului vor depune individual. în şedinţă comună. în termen de 10 zile de la desemnare. potrivit art.Potrivit art. are obligaţia constituţională de a se prezenta în faţa Parlamentului cu două elemente: lista membrilor viitorului Cabinet şi programul de guvernare. şi Parlament sau Preşedintele României. de unde necesitatea retragerii încrederii Guvernului.59 prevăzut în dispoziţiile finale ale legii. înlocuind Cabinetul demisionar. Conţinutul jurământului este următorul: “Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român. începând de la data depunerii jurământului.

110 alin. Prin aceste dispoziţii. Durata mandatului şi statutul membrilor Guvernului În ce priveşte durata mandatului Guvernului.109 alin. un Cabinet rezistă atâta timp cât este susţinut de majoritatea parlamentară.(4) din Constituţie. În toate aceste trei situaţii se declanşează procedura de învestitură a unui nou Cabinet devenind aplicabile prevederile art. în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului. în absenţa însă. “Guvernul îşi exercită mandatul până la data validării alegerilor parlamentare generale”. fiind vorba despre situaţia tipică în care un Cabinet funcţionează pe durata întregului mandat parlamentar. enumerată expres printre cazurile de încetare a funcţiei de membru al Guvernului.113 din Constituţia republicată sau în cazul angajării răspunderii Guvernului potrivit art. Această poziţie din doctrină şi-a găsit confirmarea expresă atât în art. Potrivit art. reglementarea celorlalte ministere. Guvernul este demis la data retragerii de Parlament a încrederii acordate sau dacă primulministru se află într-una din situaţiile prevăzute la art. În ce priveşte revocarea. deoarece. printr-o interpretare per a contrario. O primă modalitate o reprezintă retragerea încrederii acordate unui Cabinet prin introducerea unei moţiuni de cenzură în condiţiile art. aceasta nu poate interveni cu privire la primul-ministru.110 din Constituţia republicată. În practică.(2) din Constituţie poate revoca din funcţie la propunerea primului-ministru.103. răspunderea Guvernului nu poate fi antrenată prin simpla voinţă a Preşedintelui României.(1) din Constituţie. art. Încetarea mandatului Guvernului este prevăzută în art.(2) mai sus menţionat.Prin urmare. potrivit art. 66 . cel care potrivit art.110 alin. deces. O a treia modalitate apare în cazul în care primul-ministru nu îşi poate exercita atribuţiile pe o perioadă de peste 45 de zile. astfel cum acesta a fost completat. potrivit art. Astfel. cât şi în art. poate fi făcută prin adoptarea unor Hotărâri ale Guvernului. nici nu s-ar putea susţine că primul-ministru ar putea să se propună singur spre a fi revocat. § 3.110 alin. precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.107 din Constituţia republicată consacrat primului-ministru.106. În plus. de unde calificarea ei ca având un caracter neconstituţional. Constituţia a avut în vedere trei situaţii atipice de încetare a activităţii unui Cabinet. pierderea drepturilor electorale.114 din Constituţia republicată.110 alin. a unor prevederi legale exprese. dacă s-a introdus o moţiune de cenzură şi aceasta a fost aprobată.107 alin. ori este în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 45 de zile.(3) din Constituţia republicată. Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate. modificări în organizarea şi funcţionarea ministerelor precum şi transferul unor activităţi de la un minister la altul ori la organe de specialitate din subordinea Guvernului. pe unii membrii ai Guvernului. De altfel. Prin urmare. cu excepţia revocării. ea este echivalentă cu cea a mandatului Parlamentului într-un regim parlamentar şi cu cea a mandatului Preşedintelui. starea de incompatibilitate. Guvernul poate dispune prin hotărâre. practică încetăţenită după anul 1990.85 alin.106 şi anume: demisie.56 face precizarea că. termen valabil şi pentru ceilalţi membrii ai Guvernului potrivit art. într-un regim prezidenţial. O a doua modalitate de încetare a mandatului poate interveni în cazurile în care primul-ministru se află într-una din situaţiile de încetare a funcţiei de membru al Guvernului avute în vedere de art. în mod normal. potrivit art.(1) din Constituţia republicată.(2) din Constituţie.

inclusiv băncile sau alte instituţii de credit. membru al echipei guvernamentale şi primul-ministru poate duce la renunţarea parlamentarului la funcţia guvernamentală. În ce priveşte. fără a promova politici noi. Pe de-o parte. Legat de înţelesul noţiunii de funcţie publică de autoritate. şi în plus. s-a admis în Adunarea Constituantă. faţă de care practica de Stat ar fi urmat să-şi spună cuvântul. director.90/2001 a adus un plus de precizări. se compensează în statul de drept. Dacă într-o primă fază. potrivit art. echipa guvernamentală. aleasă sau numită. precum şi orice funcţie. ale serviciilor publice administrative cum ar fi funcţiile de conducere a serviciilor publice din învăţământ. cu caracter public. aceasta este privită ca orice funcţie de conducere din cadrul organelor administraţiei publice. clarificându-i semnificaţia. din sănătate dar nu şi funcţia de specialist într-un asemenea serviciu public.26 alin. se poate găsi oricând în situaţia de a putea bloca iniţiativele primului-ministru prin refugiul asigurat în Parlament. cea de-a doua incompatibilitate. putându-se utiliza mijloace de coerciţiune şi sancţiune statală. Reprezintă de asemenea. ea este incompatibilă cu exercitarea unei funcţii de reprezentare profesională salarizate în cadrul organizaţiilor cu scop comercial. în condiţiile prevăzute de Constituţie. s-a apreciat în doctrină. director general. prezintă unele riscuri. orice neînţelegere între un parlamentar.Conform art. societăţile de asigurare şi cele financiare. Guvernul al cărui mandat a încetat potrivit alin.(1) şi (2) îndeplineşte numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice. pe fondul ofensivei reale a Guvernului din perioada anterioară adoptării Constituţiei. ca parlamentarii care îndeplinesc funcţii guvernamentale să poată reveni în fotoliile parlamentare atunci când se pune capăt mandatului guvernamental din proprie iniţiativă sau din alte motive. cu excepţia celei de deputat sau de senator. administrator.110 alin. vicepreşedinte. (2) Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică. funcţia de preşedinte sau de secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau asociaţilor la societăţile comerciale mai sus 67 . prin care se execută legile. este vorba despre o soluţie preluată integral din Constituţia Franţei. membru al consiliului de administraţie sau cenzor la societăţile comerciale. necesare pentru administrarea treburilor publice.(3) din Lege. funcţiile de consilieri locali sau judeţeni.” Incompatibilităţile urmăresc asigurarea obiectivităţii în executarea unei funcţii publice şi evitarea concentrării. În ce priveşte incompatibilităţile funcţiei de membru al Guvernului. În această perioadă Guvernul nu poate emite ordonanţe şi nu poate iniţia proiecte de lege”. Guvernul continuă să îndeplinească numai actele cu caracter individual sau normativ.105 din Constituţia republicată: “(1) Funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu exercitarea altei funcţii publice de autoritate. funcţia de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizaţiilor cu scop comercial. bazată pe componenţă parlamentară. de către una şi aceeaşi persoană. “În cazul încetării mandatului sau.(4) din Constituţia republicată. în doctrina actuală. a unor prerogative excesive. De asemenea.161/2003 s-au mai adăugat următoarele incompatibilităţi: funcţia de preşedinte. Potrivit art. O asemenea soluţie. acestea pot fi de două feluri: de ordin constituţional şi de ordin legal. care a declanşat numeroase controverse în practica de stat. Legea nr. prin creşterea gradului de colaborare dintre puterea legislativă şi Guvern. din punct de vedere al izvorului care le consacră. Astfel. până la depunerea jurământului de către membrii noului Guvern. funcţii publice de autoritate. precum şi la instituţiile publice. această compatibilitate ar favoriza imixtiunea parlamentară în rândurile executivului. Legat de înţelesul conceptului de “administrare a treburilor publice”. La incompatibilităţile deja menţionate. prin Legea nr. dezavantajele pe care le implică o astfel de soluţie. Regulamentele celor două Camere au optat pentru cea de-a doua variantă. Pe de altă parte s-a exprimat şi poziţia că. până la depunerea jurământului de membrii noului Guvern.

Astfel. putând desemna un membru al Guvernului. respectând atribuţiile ce le revin. a decesului. Încetarea funcţiei de membru al Guvernului intervine în cazurile prevăzute de art. cauză de încetare a mandatului unui ministru.109. funcţia de reprezentant al statului în adunările generale ale societăţilor comerciale mai sus prevăzute. în condiţiile art. spre deosebire de suspendare. (1) din Constituţie şi art. În absenţa unor precizări de ordin legislativ cu privire la aplicarea acestei proceduri. în funcţie de domeniul de activitate ce formează obiectul interpelării.106 din Constituţie precum şi în condiţiile aplicării art. în sensul larg al termenului. contrasemnează cu unele excepţii.(1) din Constituţia republicată. potrivit dispoziţiei rămase nemodificate din Legea nr. deja evocat: “Funcţia de membru al Guvernului încetează în urma demisiei. În ce priveşte atribuţia Preşedintelui României de a revoca şi numi. prezintă Camerei Deputaţilor sau Senatului rapoarte şi declaraţii cu privire la politica Guvernului. revocarea şi numirea unor membri ai Guvernului. calitatea de membru al unui grup de interes economic. care prezintă caracterul unei sancţiuni.100 alin.107 din Constituţia republicată are ca titlu marginal Primul-ministru iar Legea nr. în condiţiile art. Legea nr. remanierea guvernamentală este o operaţiune care nu este supusă aprobării Parlamentului. următoarele atribuţii: propune Preşedintelui României. pe unii membri ai Guvernului.” În plus. în condiţiile art. precum şi în alte cazuri prevăzute de lege ”. care va dispune măsurile necesare pentru încetarea acesteia.13 din Legea nr. companiilor şi societăţilor naţionale.90/2001 îi consacră acestuia o întreagă secţiune (a 4-a) în capitolul privitor la organizarea şi funcţionarea Guvernului.85 alin.87.109 alin.90/2001. cere Preşedintelui României să participe la anumite şedinţe de Guvern. la propunerea primului-ministru. Constatarea stării de incompatibilitate se face de primul-ministru.Dacă revocarea unui membru al Guvernului poate interveni pe considerente pur politice. care se dezbat cu prioritate. a revocării. acestuia îi mai revin. în condiţiile art. cu excepţia acelor funcţii prevăzute în acordurile şi convenţiile la care România este parte. Potrivit art.106 din Constituţia republicată. s-a pus problema dacă noii miniştri propuşi de primul-ministru ar trebui să mai fie supuşi avizului consultativ al comisiilor de specialitate ale celor două Camere. De asemenea. a stării de incompatibilitate. ce reflectă un joc politic al forţelor ce formează echipa guvernamentală. faţă de teza a doua a art. Astfel. funcţia de manager sau membru al consiliilor de administraţie ale regiilor autonome.107 alin.90/2001 mai precizează: “Primul-ministru prezintă Camerei Deputaţilor şi Senatului rapoarte şi declaraţii cu privire la politica Guvernului şi răspunde la întrebările ori interpelările care îi sunt adresate de deputaţi sau senatori. în măsura 68 . ca urmare a începerii urmăririi penale sau a trimiterii în judecată a unui ministru. Primul – ministru Art.107 alin.108. dar prezintă riscul introducerii unei moţiuni de cenzură împotriva întregului Guvern şi poate duce la demiterea acestuia.(2) şi semnează actele Guvernului. unele dispute în aplicarea sa concretă.(2) din Constituţie. în condiţiile art. aşa cum se întâmplă în cazul învestiturii unui nou Guvern. a pierderii drepturilor electorale.90/2001: “Primulministru conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia. suspendarea intervine într-o situaţie anormală. este vorba de o prevedere constituţională care a creat în timp. unii autori consideră că. în acest scop.107 consacrat chiar primului-ministru.(2). o funcţie publică încredinţată de un stat străin. revocarea prezintă semnificaţia unei măsuri juridice.” Pe lângă atribuţiile prevăzute în art. în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului.prevăzute. calitatea de comerciant persoană fizică. Potrivit art. potrivit altor dispoziţii constituţionale. § 4. în mod obişnuit. decretele Preşedintelui. concretizându-se într-o remaniere guvernamentală.

în cadrul unuia şi aceluiaşi Guvern. personalul din cadrul Cancelariei primului-ministru. primul-ministru poate constitui prin decizie.” Legat de simpla remaniere guvernamentală constând în înlocuirea unor miniştrii sau ocuparea unor posturi de ministru devenite vacante. cu situaţia solicitării reexaminării de către Parlament a unei legi. dacă este necesară şi modificarea structurii este necesară şi aprobarea prealabilă a Parlamentului. acordată la propunerea primului-ministru. numite decizii. potrivit art. secretarul general şi secretarii generali adjuncţi ai Guvernului. soluţia apare ca justificată. De menţionat că. ca urmare a introducerii unui nou alineat la art. ce se întâmplă în cazul în care Preşedintele refuză propunerea primului-ministru de numire a unui ministru. în îndeplinirea atribuţiilor ce-i revin. în condiţiile art. ceea ce ar fi o inadvertenţă. să nu fi beneficiat de încrederea Guvernului ? O a doua chestiune apărută în practica de stat. cu excepţia persoanelor care au calitatea de membru al Guvernului. consilii. mai ales faţă de un precedent deja creat la sfârşitul anului 1999. e).în care ea contravine intereselor majorităţii parlamentare care a susţinut echipa guvernamentală.conducătorii organelor de specialitate din subordinea Guvernului. secretarii de stat. Secţiunea consacrată primului-ministru se încheie cu o prevedere referitoare la actele emise de acesta.107 din Constituţie beneficiază de un nou alineat. Prin remaniere nu se poate schimba structura Guvernului. Relativ recent.90/2001. o singură dată. Preşedintele României va putea exercita atribuţia prevăzută la alineatul (2) numai pe baza aprobării Parlamentului.15 din Legea nr. apreciate ca fiind de natură legală.90/2001. potrivit Legii nr. cu păstrarea doar a primului-ministru ? Este oare de acceptat. încă din 1991. primul-ministru numeşte şi eliberează din funcţie: a). cu excepţia primului-ministru. prin care se prevede expres că: Preşedintele României nu îl poate revoca pe primul-ministru. aprobată la învestitură.(3) din Constituţia republicată: “Dacă prin propunerea de remaniere se schimbă structura sau compoziţia politică a Guvernului. b). pornind de la formularea din norma constituţională “unii membri ai Guvernului”. şi miniştri care nu ar beneficia în mod expres de această încredere. în cazul utilizării acestor funcţii. în cazurile prevăzute de lege. Chemată să se pronunţe într-o asemenea situaţie. să fie schimbat întregul Cabinet. introdus prin legea de revizuire. a apărut o altă problemă privind aplicarea art. prin legea de revizuire a Constituţiei din octombrie 2003. argumentându-şi decizia prin analogie. problemă deja analizată. în 2003. comisii şi comitete interministeriale. prin votul de încredere pe care l-au primit pe lista Guvernului. În ce ne priveşte. art.85 alin. ar fi posibil ca prin două remanieri guvernamentale succesive. Asemeni decretelor Preşedintelui şi actelor Guvernului. soluţia fiind dedusă din textele deja existente. deciziile primului69 . c). Dacă strict juridic. funcţionarea unui Guvern. Curtea Constituţională a stabilit că.(2) din Constituţia republicată şi anume. d).146 litera e) din Constituţie. adică numărul de posturi şi destinaţia acestora. în care nici unul din membri. În scopul rezolvării unor probleme operative.85 alin. Astfel. alte persoane care îndeplinesc funcţii publice. Aceasta este soluţia constituţională actuală. conform căreia. Potrivit art. neexistând nici o precizare cu privire la distincţia dintre acestea. se ajunge la situaţia unor miniştri care beneficiază de încrederea Parlamentului. în felul acesta. în condiţiile legii. în doctrină s-a exprimat şi poziţia contrară. sub aspect politic. cu o serie de argumente. Preşedintele poate refuza o propunere. ipotetic. ne întrebăm dacă. în aplicarea aceleiaşi dispoziţii constituţionale a vizat posibilitatea revocării primului-ministru de către Preşedinte. această dispoziţie nu mai era necesară.85 consacrat numirii Guvernului. o singură dată.

Guvernul se consideră demis. “Prevederile alin. funcţionarea acestuia.107 alin. stipulându-se expres că.ministru se publică în Monitorul Oficial al României.(4) din Constituţia republicată este adăugată o altă modalitate de încetare a funcţiei de membru al Guvernului.106.) sau este în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile. ns.22 din Legea nr. primul-ministru interimar urmând să conducă un Guvern demisionar până la depunerea jurământului de către noul Guvern. cu excepţia revocării (corelare necesară . faţă de conţinutul art.(3): “Dacă primul-ministru se află în una dintre situaţiile prevăzute la articolul 106. este vorba despre un personal administrativ. economice şi tehnice ale activităţii Cabinetului. Legea nr. Cancelaria Primului-ministru are personalitate juridică şi este coordonată direct de Primul-ministru. Conducerea compartimentelor din cadrul Cancelariei Primului-ministru se asigură.107 alin.3 se aplică în mod corespunzător şi celorlalţi membri ai Guvernului. Potrivit art.110 alin. de personal cu funcţii de conducere sau de demnitari. Dacă motivul ce a determinat numirea primului-ministru interimar se datorează faptului că funcţia primului-ministru titular a încetat.90/2001 reglementează în secţiunea a 5-a organizarea aparatului de lucru al Guvernului şi în secţiunea a 6-a.90/2001. astfel cum acesta a fost modificat prin Legea nr. potrivit art. ajutat de unul sau mai mulţi secretari generali adjuncţi. Interimatul pe perioada imposibilităţii exercitării atribuţiilor. Potrivit art.” § 5. ce poate fi angajat pe criterii exclusiv politice. perioada de interimat este mai mare de 45 de zile.(2) din Constituţie. o structură trihotomică a acestuia. Organizarea şi atribuţiile Secretariatului General al Guvernului se stabilesc prin hotărâre a Guvernului. Guvernul are un Secretariat General condus de secretarul general al Guvernului. ce pot avea rang de secretar de stat. Din dispoziţia finală se subînţelege că.110 alin. În ce priveşte modalităţile de încetare a calităţii de prim-ministru. Dacă însă. Guvernul va fi demis. Preşedintele României va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar. după caz. pleacă o dată cu primul-ministru. motivul ce a determinat numirea primului-ministru interimar se datorează faptului că primul-ministru titular se află în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile (spre exemplu. aparatul de lucru al Guvernului este alcătuit din Cancelaria primuluiministru. partea I. precum şi reprezentarea Guvernului în faţa instanţelor judecătoreşti. Dacă însă.” Desemnarea este întotdeauna pe o perioadă limitată. rezolvarea problemelor organizatorice. până la formarea noului Guvern. 70 .(2) din Constituţie. Organizarea şi funcţionarea Cancelariei Primului-ministru se aprobă prin decizie a primului-ministru. departamente şi alte asemenea structuri organizatorice cu atribuţii specifice stabilite prin hotărâre a Guvernului. pentru a îndeplini atribuţiile primului-ministru. Cancelaria Primului-ministru este condusă de şeful cancelariei care are rang de ministru şi calitatea de ordonator principal de credite. care poate avea rang de ministru.23/2004.90/2001. din motive de sănătate) interimatul durează doar până când primul-ministru titular îşi va relua activitatea în Guvern. sub sancţiunea inexistenţei.20 din Legea nr. În sfârşit. la propunerea primului-ministru. juridice. Secretariatul General asigură derularea operaţiunilor tehnice aferente actelor de guvernare. Secretariatul General al Guvernului. Organizarea şi funcţionarea Guvernului Legea organică privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor. potrivit art. pentru o perioadă de cel mult 45 de zile.subl. Constituţia republicată prevede expres în art. ce vine şi eventual. încetează dacă primul-ministru îşi reia activitatea în Guvern. Personalului Cancelariei primului-ministru nu i se aplică prevederile Legii privind statutul funcţionarilor publici. cu toate consecinţele ce decurg de aici. în art. fiind prevăzută deci.

În ce priveşte funcţionarea Guvernului. iniţiate cu respectarea Constituţiei. Dintre atribuţiile prevăzute în art. oficii. exercită conducerea generală a administraţiei publice.” Potrivit Legii nr. cea administrativă. asigură realizarea politicii în domeniul social potrivit programului de guvernare etc. Preluându-se conţinutul art. structuri şi personal stabilite prin Hotărâri ale Guvernului sau decizii ale primului ministru. rol ce se realizează prin intermediul funcţiilor sale. aflată în subordinea premierului. precum şi a oricăror alte măsuri stabilite se înregistrează pe bandă magnetică şi se consemnează în stenograma şedinţei. Legea prevede că. adoptându-se măsurile corespunzătoare. de exercitare a conducerii generale a administraţiei publice.90/2001 menţionăm: a). în conformitate cu atribuţiile Guvernului. d). atribuţiile Guvernului pot fi atribuţii principale prevăzute în legea sa organică şi atribuţii secundare prevăzute de alte legi sau care decurg din rolul şi funcţiile sale. şedinţele Guvernului se convoacă şi sunt conduse de primul-ministru. Preşedintele României prezidează şedinţele Guvernului la care participă. Departamentul este condus de un demnitar.Departamentul este o structură organizatorică. După locul producerii efectelor.iniţiază proiecte de lege şi le supune spre adoptare Parlamentului. care în exercitarea atribuţiilor emite ordine cu caracter individual. aprobă strategiile şi programele de dezvoltare economică pe ramuri şi domenii de activitate. fără personalitate juridică şi fără unităţi subordonate. După importanţa lor. la rolul acestuia stabilit de art. e). asigurarea ordinii publice şi la cererea primului-ministru în alte situaţii. Guvernul îndeplineşte o serie de atribuţii.(1) din Constituţia republicată. f). elaborează proiectele de lege a bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat şi le supune spre adoptare Parlamentului. în doctrină se mai face distincţie între atribuţii interne şi atribuţii internaţionale. şi le transmite Parlamentului. atribuţiile pot fi de natură economică-financiară şi socială precum şi de natură politico-administrativă. b¹). După conţinutul lor. Nerespectarea acestui termen echivalează cu susţinerea implicită a formei iniţiatorului. având atribuţii.” Observăm cum legiuitorul organic circumscrie câmpul de acţiune al Guvernului. ale căror conducători nu fac parte din Guvern. apărarea ţării. c). secretariate etc. asigură executarea de către autorităţile administraţiei publice a legilor şi a celorlalte dispoziţii normative date în aplicarea acestora.11 din Legea nr.emite puncte de vedere asupra propunerilor legislative. În cadrul şedinţelor se dezbat probleme ale politicii interne şi externe a ţării. ce desemnează “zone mari de activitate” din competenţa 71 . “Dezbaterile din şedinţele Guvernului şi modul de adoptare a actelor acestuia. g).emite hotărâri pentru organizarea executării legilor. observăm că este vorba chiar de una din cele două componente ale rolului său. Pe lângă Guvern mai pot funcţiona agenţii. precum şi aspecte privind conducerea generală a administraţiei publice. sus-menţionată.87 din Constituţie. în cadrul căreia se dezbat şi se soluţionează probleme ce intră în sfera sa de atribuţii..102 alin. în termen de 60 de zile de la data solicitării. ordonanţe în temeiul unei legi speciale de abilitare şi ordonanţe de urgenţă potrivit Constituţiei. în continuare se precizează că: “Preşedintele României poate lua parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă.” În realizarea funcţiilor sale. având rolul de coordonare şi sinteză în domenii de interes general. Şedinţele plenului sunt unica modalitate de lucru a Guvernului. certificată de Secretarul General al Guvernului. b). ca structuri specializate şi auxiliare ale Guvernului. În ce priveşte atribuţia prevăzută la litera a).90/2001: “Guvernul se întruneşte săptămânal sau ori de câte ori este nevoie.

conţinutul literei a ar trebui eliminat. în vederea exercitării dreptului de iniţiativă legislativă a acestuia.108 din Constituţia republicată: “(1) Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe. au fost preluate şi dezvoltate. este preluat ca atare. tipică pentru rolul acestuia de autoritate publică a puterii executive. (2).(1) şi (2) din Lege: “Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe în prezenţa majorităţii membrilor săi. (3). § 6.” O astfel de modalitatea de adoptare a actelor Guvernului a fost criticată în doctrină deoarece acordă puteri exagerate primului-ministru. conform căruia. mult prea succint însă.(4) din Constituţia republicată. în doctrina administrativă este unanim admis că. Potrivit art. Dacă nu se realizează consensul. Hotărârile şi ordonanţele se adoptă prin consens. prevăzută de Constituţie. de regulă. O analiză a celor două tipuri de acte ale Guvernului presupune delimitarea acestora.Guvernului.90/2001. ar putea apare în cazul în care ar exista o egalitate între numărul membrilor care susţin un proiect şi cel al celor care sunt împotrivă. referitor la obligativitatea publicării actelor Guvernului. La rândul său. în Legea nr. chiar şi parţial evocat nu se poate identifica cu o atribuţie a acestuia. Hotărârea Guvernului intervine atunci când. Potrivit art. hotărăşte primul-ministru”. credem că. Delegarea legislativă Constituţia României din 1991 republicată în 2003 conţine un sediu general (art. despre mijloacele juridice prin care structura organizatorică avută în vedere îşi realizează competenţa. Singura situaţie în care ar fi de acceptat ca primul-ministru să aibă votul decisiv.” 72 . reprezentând expresia unei competenţe originare a Guvernului. intitulat Actele Guvernului) şi un sediu consacrat regimului delegării legislative (art. Hotărârile care au caracter militar se comunică numai instituţiilor interesate. conţinutul art. în ce priveşte hotărârile Guvernului.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor. Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor.” Aceste prevederi constituţionale.108 alin. Astfel. controversate în timp.(3) din Legea nr. precum şi. nu putem fi de acord cu conţinutul literei c) de la acelaşi articol. fiind vorba în realitate. Nepublicarea atrage inexistenţa hotărârii sau a ordonanţei. şi nicidecum despre atribuţii ale acesteia. (4).26 din Legea nr.27 alin. funcţii care la rândul lor sunt duse la îndeplinire prin intermediul atribuţiilor. sub sancţiunea inexistenţei. executarea unor prevederi din lege “presupune stabilirea de măsuri sau a unor reguli subsecvente. al căror ansamblu formează competenţa materială generală a acestuia. proiecte de lege.90/ 2001.Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare. ca acte juridice având o natură juridică diferită. care să asigure corecta aplicare a acestora. art. Hotărârile şi ordonanţele adoptate de Guvern se semnează de primulministru. Astfel. cu atât mai mult cu cât el este avut în vedere şi cu ocazia stabilirii conţinutului şedinţelor Guvernului. în mod natural. Cum rolul Guvernului.108. În egală măsură. Actele Guvernului. în perspectiva unei noi modificări a legii. despre acte adoptate în exercitarea atribuţiilor sale. se contrasemnează de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare şi se publică în Monitorul Oficial al României. aşa cum de altfel şi legiuitorul organic precizează expres la art. în aplicare.26 din lege stabileşte posibilitatea membrilor Guvernului de a propune proiecte de hotărâri şi de ordonanţe.115). 27 alin. ordonanţe în temeiul unei legi speciale de abilitare şi ordonanţe de urgenţă potrivit Constituţiei. acestea sunt acte administrative normative sau acte administrative individuale. în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta. prevederi „ce se aplică şi în cazul documentelor şi altor măsuri dezbătute în Guvern. în art. Guvernul emite hotărâri pentru organizarea executării legilor.

ordonanţele Guvernului pot fi de două feluri: simple şi de urgenţă. pe de altă parte. rezultat al unei practici excesive în aplicarea acestei instituţii. în mod obligatoriu.(3) din Constituţia republicată. domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe. pe fondul acestor dispoziţii constituţionale. fiind secundum legem şi urmărind organizarea executării şi executarea în concret a legii. actul prin care Guvernul îşi realizează rolul de exercitare a conducerii generale a administraţiei publice. din considerente didactice. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune. ca Parlamentul să abiliteze Guvernul să adopte ordonanţe şi în timpul sesiunilor sale. 73 . reglementând relaţii sociale care sunt prin natura lor inferioare ca importanţă faţă de cele reglementate de lege. Elementul facultativ lăsat la libera apreciere a parlamentarilor se referă la supunerea acestora. pe de-o parte.73 alin. (4). Legea nr. potrivit art. Deşi. consacrat instituţiei delegării legislative. cu ocazia revizuirii din octombrie 2003. Este motivul pentru care. punerea în aplicare sau aducerea la îndeplinire a legilor. analiza acestei instituţii s-a aflat în mică măsură în atenţia doctrinei. rezultă că. Ordonanţele simple sau legale se adoptă întotdeauna în baza unei legi de abilitare care conţine două elemente obligatorii şi un element facultativ. s-a intervenit substanţial.108 din Constituţia republicată.52 din Constituţia republicată şi a dispoziţiilor legii speciale în materie. hotărârile se adoptă întotdeauna în baza legii. Datorită acestui aspect. spre aprobare Parlamentului. cât şi din art.” Din analiza acestor prevederi. Cele două categorii de dispoziţii obligatorii privesc perioada de abilitare şi domeniile în care se pot adopta ordonanţele. Dacă legea de abilitare o cere.115. Aprobarea sau respingerea ordonanţelor se face printr-o lege în care vor fi cuprinse şi ordonanţele ale căror efecte au încetat potrivit alineatului 3. doctrina a început să acorde atenţie sporită acestei instituţii. acte ce conţin norme cu putere de lege. vom începe analiza pornind de la dispoziţiile iniţiale în materie. în practica de stat s-a format regula abilitării Guvernului. ordonanţele se supun aprobării Parlamentului.Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice.114 din Constituţia din 1991: “(1). şi în raport cu o bogată doctrină. mai ales după 1997. Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă. pe perioada vacanţei parlamentare.Hotărârea reprezintă prin excelenţă. Uneori necesitatea adoptării unei hotărâri a Guvernului este expres prevăzută în dispoziţiile legii. el se convoacă în mod obligatoriu. să adopte ordonanţe. Legea de abilitare va stabili. Nimic nu opreşte însă. sau într-o formulă mai sintetică. Atunci când o hotărâre a Guvernului încalcă legea sau chiar Constituţia sau adaugă la dispoziţiile legii.554/2004 privind contenciosul administrativ cu modificările şi completările ulterioare. până la împlinirea termenului de abilitare. sfera legilor organice fiind expres şi limitativ prevăzută în art. ea poate fi atacată în instanţa de contencios administrativ în temeiul art. norma constituţională nu conţine vreo precizare expresă în acest sens. Dacă în primii ani după adoptarea Constituţiei. Astfel. Deci. ce tinde să se îndepărteze tot mai mult de litera şi spiritul Constituţiei. în practica statală fiind rareori utilizată. (2). în ultimul deceniu. într-o încercare de clarificare a regimului juridic aplicabil ordonanţelor. Acestea intră în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare la Parlament. domenii care nu pot intra în sfera legii organice. Instituţia delegării legislative rezumă în esenţă posibilitatea acordată Guvernului. (3). ca în anumite limite şi cu respectarea unor condiţii. Regimul juridic aplicabil ordonanţelor Guvernului. rezultă atât din art. potrivit procedurii legislative. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanţei. domenii identificate prin eliminare. În cazuri excepţionale. mai sus menţionat. (5). alteori ea se subînţelege.

Faţă de problemele apărute în practica de stat. observăm că. dar pe care nici Guvernul nu-l respecta decât rareori. prin actuala dispoziţie constituţională se încearcă clarificarea acestui concept. situaţie rămasă neschimbată şi în urma revizuirii.114 alin. această problemă a fost rezolvată ca urmare a revizuirii. spre deosebire de varianta iniţială. Astfel. Or. o parte a specialiştilor s-a pronunţat în favoarea admiterii acestei posibilităţi. ca o a doua condiţie de adoptare a acestui tip de ordonanţe. ea urmând să intervină imediat. ordonanţele de urgenţă sau constituţionale trebuiau adoptate doar în cazuri excepţionale şi intrau în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare la Parlament. După cum vom vedea. O atenţie specială este acordată ordonanţelor de urgenţă. şi deci neputând să fie amânată. În urma dezbaterii. care a dus la conturarea a două poziţii fundamental opuse în rândul autorilor de drept public privea posibilitatea adoptării de ordonanţe de urgenţă în materia legii organice. în anul 2003. printr-o interpretare per a contrario a dispoziţiilor art. pe care nimeni nu-l contestă.(4) din Constituţia din 1991. devenită curentă în această direcţie.115 din Constituţia republicată are în prezent următorul cuprins: “Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată. numai dacă legea de abilitare o cere. în noua configuraţie constituţională se defineşte de fapt. ordonanţele de urgenţă se supun toate. încurajată fiind în timp şi de poziţia adoptată de Curtea Constituţională care a admis o practică. fără excepţie aprobării forului legislativ. în pofida evoluţiei în sens contrar a practicii guvernamentale. Însă. Curtea Constituţională emiţând şi decizii în acest sens. la adoptarea legilor de aprobare sau de respingere a ordonanţelor. Parlamentul poate adopta o lege de aprobare a ordonanţei în forma iniţială (situaţia cea mai convenabilă sub aspectul efectelor juridice dar şi cea mai rar întâlnită în practică). prin încălcarea prevederilor constituţionale. o lege de aprobare a unei ordonanţe de urgenţă ? S-a ajuns în timp.În varianta iniţială a Constituţiei. iată acum modificările şi completările aduse instituţiei delegării legislative. atunci când recurgea la adoptarea de ordonanţe de urgenţă. alineatul (4) al art. “reglementarea nu poate fi amânată ”. fiind lărgită astfel sfera acestora. Pe scurt. 74 . argumente procedurale. ca urmare a excesului de ordonanţe simple şi de urgenţă. reglementarea lor este şi urgentă. prin legea de revizuire a Constituţiei. stabilit chiar prin denumirea lor. sensul noţiunii de urgenţă. dacă primele trei alineate au rămas neschimbate. cu votul necesar legilor organice. cu privire la existenţa celor două condiţii. a cărui interpretare este lăsată în continuare la discreţia Guvernului. iar dacă acesta nu se afla în sesiune. în absenţa unor precizări exprese. tot un concept juridic nedeterminat. formularea iniţială “cazuri excepţionale” a fost înlocuită cu sintagma situaţii extraordinare. nefiind expres menţionate nici în norma constituţională care enumără domeniile legii organice şi nici calificate ca atare. Spre deosebire de ordonanţele simple care se supun aprobării Parlamentului. Fireşte că. dar această condiţie rezultă din caracterul de urgenţă al acestor ordonanţe. cât şi legile de aprobare sau de respingere a ordonanţelor sunt legi ordinare. O problemă controversată. Au existat însă şi autori care s-au menţinut constant pe poziţia respingerii posibilităţii de adoptare a ordonanţelor de urgenţă în materia legii organice. având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora. în ultimii ani). Astfel fiind s-a ridicat întrebarea: cum va vota Parlamentul. începând cu anul 1997. fiind vorba despre situaţii extraordinare. o lege de aprobare cu modificări şi completări a ordonanţei (situaţia cea mai frecvent întâlnită în practică) sau o lege de respingere a ordonanţei (practică intensificată mai ales.” Într-o interpretare sintetică. trebuia convocat în mod obligatoriu. precizându-se că. acest caracter. Nimeni nu contestă la ora actuală. invocând în special. Atât legea de abilitare. numărul ordonanţelor de urgenţă adoptate în domenii ale legii organice crescând vertiginos.

cu legile de aprobare sau de respingere (subl. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere. termenul aflat la dispoziţia primei Camere este mai scurt. se admite expres posibilitatea adoptării de ordonanţe de urgenţă în materia legii organice.Un al doilea element de “noutate” priveşte “obligativitatea motivării urgenţei în cuprinsul acestora. care dispune în acest sens. doar sub aspectul formei şi nu al fondului. dacă este cazul. sub forma unor expuneri de motive.ns. pentru coduri şi alte legi de complexitate deosebită. măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanţei. Evident că. aceasta este considerată adoptată şi se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în procedură de urgenţă.115 în Constituţia republicată.(5) nou introdus al art. de o largă putere discreţionară. nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului. devenind alin. a fost introdus un nou alineat. O asemenea dispoziţie. dintotdeauna a existat necesitatea motivării actelor normative. prin legea de revizuire. lărgindu-se astfel sfera legilor organice. termen prevăzut pentru toate proiectele de legi. care va decide de asemenea în procedură de urgenţă. are exclusiv meritul de a putea constitui un fundament constituţional serios în cazul sesizării Curţii Constituţionale. aşa cum este prevăzut şi în cazul ordonanţelor de urgenţă.” 75 .(7) al art. a acestui tip de ordonanţe. “Ordonanţele cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se resping printr-o lege în care vor fi cuprinse şi ordonanţele ale căror efecte au încetat potrivit alineatului 3.) a ordonanţelor de urgenţă ce cuprind norme de natura legii organice. în continuare.” Diferenţierea în ce priveşte Camera la care urmează să fie depus proiectul legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă este determinată de modificările aduse procedurii legislative. cu excepţia de neconstituţionalitate a unei ordonanţe de urgenţă. pentru ordonanţele de urgenţă a fost dintotdeauna necesară motivarea urgenţei. aspect subliniat şi prin numeroase decizii ale Curţii Constituţionale.115 din Constituţia republicată: “Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. care datorită importanţei lor pentru cetăţeni. al optulea al art. faţă de dispoziţiile art. Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei. de doar 30 de zile şi nu de 45.115. trimitere. 60 de zile. se doreşte a fi lăsate exclusiv la dispoziţia forului legiuitor. potrivit alin. formularea propusă are un caracter mult prea general.75 din Constituţia republicată privitor la sesizarea Camerelor. Această posibilitate este limitată însă prin noul alin. după caz. se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau. dacă nu se află în sesiune. Ordonanţa de urgenţă cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la articolul 76 alineatul (1). în cazul ordonanţelor şi hotărârilor Guvernului. respectarea ei fiind lăsată din nou la libera apreciere a Guvernului. Camerele.” În plus.” Deşi de apreciat dorinţa de a se limita expres sfera de acţiune a Guvernului. Vechiul alineat (5) al art. drepturile.” Or. care îi încalcă conţinutul. libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie.115: “Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale. prin ordonanţe de urgenţă. după care acestea sunt trimise la cea de-a doua Cameră.114 este reformulat. având următorul cuprins: “Prin legea de aprobare sau de respingere se vor reglementa. Prin noua configuraţie constituţională au fost modificate şi completate şi dispoziţiile iniţiale privitoare la supunerea spre aprobare Parlamentului. stabilindu-se ca acestea să fie aprobate cu majoritatea prevăzută de Constituţie pentru adoptarea legilor organice. În plus. şi respectiv. în opinia noastră. Depăşirea termenelor semnifică adoptarea tacită a reglementării. în cazul legilor şi a unor note de fundamentare. drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică. Astfel. (6) al art. în anumite domenii. Este adevărat că.

ce a completat vechea formulare referitoare doar la întrebări şi interpelări : “(1). Membrii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului. membrii Guvernului având acces la lucrările Parlamentului. o cerere adresată Guvernului. după caz. este consacrat Raporturilor Parlamentului cu Guvernul. ştiut fiind faptul că problemele cele mai mari ridicate în practică au fost şi sunt legate de regulă. inclusiv sub aspectul titlului marginal. va rezolva situaţii concrete. în cadrul controlului parlamentar al activităţii lor. deşi prin revizuirea dispoziţiilor constituţionale în materie s-ar părea că s-a încercat soluţionarea diferitelor probleme apărute în aplicarea delegării legislative. ale cărui origini se regăsesc chiar în sistemul instituit în România. după caz. fiind vorba în prezent de controlul parlamentar prin întrebări. Dacă li se solicită prezenţa. În cazul în care o iniţiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat. în condiţiile prevăzute de regulamentele celor două Camere ale Parlamentului.O asemenea dispoziţie a deschis în opinia noastră o adevărată “cutie a Pandorei”. de Senat sau de comisiile parlamentare.” Acest control a fost calificat ca fiind un control atotcuprinzător.(2) din Constituţia republicată. potrivit art. înţeleg prin întrebare o simplă cerere de a răspunde dacă un fapt este adevărat. participarea lor este obligatorie. participarea lor fiind obligatorie. (2). interpelări şi moţiuni simple. prin dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale”. cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări. Obligaţia de informare există numai dacă cererea vine din partea Preşedinţilor Camerelor sau comisiilor parlamentare. prin intermediul preşedinţilor acestora. Solicitările adresate nu pot depăşi sfera activităţii guvernamentale şi a administraţiei publice. practica deja existentă în materie a continuat şi în ultimii 5 ani. actele şi informaţiile solicitate sau. (2). instituţia fiind lăsată în continuare la discreţia Guvernului. dacă o informaţie este exactă. Potrivit art.Guvernul şi fiecare dintre membrii săi au obligaţia să răspundă la întrebările sau la interpelările formulate de deputaţi sau de senatori.111 alin. Camera Deputaţilor sau Senatul poate adopta o moţiune simplă prin care să-şi exprime poziţia cu privire la o problemă de politică internă sau externă ori. Obligaţia de informare acţionează şi în sens invers. astfel cum acesta a fost modificat şi completat. Controlul parlamentar şi răspunderea membrilor Guvernului ‚Un întreg capitol (al IV-lea) din titlul III (Autorităţile publice) al Constituţiei României. dar nu poate contribui decisiv la schimbarea opticii în aplicarea instituţiei delegării legislative. prin intermediul preşedinţilor acestora.Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice. dacă au intenţia să adopte o hotărâre într-o problemă anume. care poate să vizeze doar situaţii ce ţin obiectiv de natura controlului parlamentar şi nu interese personale ale parlamentarilor. Prin interpelare se înţelege în principiu. În concluzie. sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor. în dorinţa de a restrânge sfera ei de aplicare.112 din Constituţia republicată. nefiind vorba de un atribut personal al acestora.111 din Constituţia republicată consacrat informării Parlamentului: “(1). solicitarea informării este obligatorie. iar atunci când li se solicită prezenţa. Noua dispoziţie conţinută în teza finală a art. O chestiune distinctă priveşte limitele cererii. Astfel.126 alin. în virtutea căruia exercitarea suveranităţii naţionale se face prin organele sale reprezentative şi prin referendum.(6) din Constituţia republicată care prevede competenţa “instanţelor de contencios administrativ de a soluţiona cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau.” Regulamentele Camerelor. § 7. potrivit art. de efectele juridice pe care ordonanţele le produc din chiar momentul publicării în Monitorul Oficial. în sensul că el poartă asupra tuturor actelor şi faptelor săvârşite pe toată durata mandatului unui Guvern şi un control preponderent politic. dacă Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice înţeleg să comunice Camerei. după caz. prin care se 76 .

deputaţii şi senatorii care au semnat-o nu mai pot iniţia. la şedinţa comună a celor două Camere fiind prezentat textul moţiunii de cenzură. Potrivit art. în şedinţă comună. pentru ca acesta. iniţiată numai de deputaţi sau de senatori. (4). (3). Moţiunea de cenzură este simetric opusă votului de încredere. instituţie tradiţională a dreptului public modern. cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Moţiunea de cenzură se prezintă Birourilor permanente ale celor două Camere şi se comunică Guvernului de către Preşedintele Camerei Deputaţilor în ziua în care a fost depusă. cu votul majorităţii parlamentarilor. o practică parlamentară. Mandatul de încredere. semnată de Preşedinţii celor două Camere. constituie esenţa raporturilor dintre Parlament şi Guvern.” Rezultă că. iar cele scrise pot fi: întrebări la care răspunsul urmează a fi dat în scris şi întrebări la care răspunsul se dă oral de la tribuna Camerei. potrivit art. Moţiunea de cenzură se adoptă cu votul majorităţii parlamentarilor. demiterea prin retragerea încrederii acordate de către Parlament.(1) din Constituţia republicată. Moţiunea de cenzură se dezbate după 3 zile de la data când a fost prezentată în şedinţa comună a celor două Camere. Guvernul ca organ rezultat din jocul politic. “răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate. moţiunea de cenzură cuprinde trei momente esenţiale: iniţierea. îndeplinirea rolului constituţional ce revine fiecăreia dintre cele două autorităţi publice. Este o soluţie simetrică cu cea privitoare la acordarea votului de încredere unui anumit Cabinet. printr-o hotărâre a Parlamentului. ca mijloc democratic de “luptă”. Următorul articol din Constituţie din capitolul consacrat raporturilor Parlamentului cu Guvernul reglementează forma cea mai gravă de sancţiune care intervine în cazul răspunderii politice a Guvernului şi anume. Convocarea are loc în maxim 5 zile. Camera Deputaţilor şi Senatul. prin vot secret cu bile. cunoscându-i conţinutul să se poată apăra. din care rezultă autonomia. Dacă moţiunea de cenzură a fost respinsă. în aceeaşi sesiune. uzitată constant de către opoziţie. adică moţiunea simplă.solicită explicaţii asupra politicii sale în probleme importante ale activităţii interne şi externe. întrucât prin adoptarea ei. Dezbaterea propriu-zisă are loc în maxim trei zile de la prezentare. finalizată prin vot. cu excepţia cazului în care Guvernul îşi angajează răspunderea potrivit articolului 114. Parlamentul retrage încrederea acordată Guvernului la învestitură. pot retrage încrederea acordată Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură. 77 .113 din Constituţia republicată:“(1). hotărâre care se înaintează Preşedintelui României în vederea declanşării procedurii de formare a unui nou Guvern. ocazie cu care se dă cuvântul primului-ministru sau unui alt ministru desemnat de acesta pentru a prezenta poziţia Guvernului. Întrebările pot fi scrise şi orale. Ca o condiţie obligatorie de validitate.109 alin. dezbaterea şi supunerea la vot. prin procedura moţiunii de cenzură. ”. (2). Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia. realizată tot în şedinţa comună a celor două Camere. grupul parlamentar de care aparţin şi de semnătură. expresie a principiului separaţiei dintre puterea legislativă şi cea executivă şi colaborarea lor. Dacă moţiunea de cenzură este admisă se ia act de aceasta. singurul pe temeiul căruia Guvernul poate funcţiona în mod normal. Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor şi se comunică Guvernului la data depunerii. moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor. o nouă moţiune de cenzură. Pentru a se putea verifica îndeplinirea acestei condiţii este necesar ca numele şi prenumele semnatarilor să fie însoţite de calitatea de deputat sau de senator. Prin legea de revizuire a fost consacrată expres.

dacă în termen de 3 zile se introduce o moţiune de cenzură. după caz. ce reclamă stabilirea de măsuri urgente. adică nu prin dezbaterea legii în cadrul procedurii legislative ordinare. Potrivit art. de îndeplinirea actelor necesare pentru administrarea treburilor publice.Până la depunerea jurământului de către membrii noului Guvern.(4) din Constituţie. s-a mai susţinut. modificat sau completat. Guvernul va deveni demisionar.). Dacă moţiunea de cenzură este respinsă.110 alin. Angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege reprezintă o modalitate legislativă indirectă de adoptare a unei legi. Dacă nu se depune moţiunea de cenzură sau dacă deşi introdusă. ea este respinsă la vot. iar aplicarea programului sau a declaraţiei de politică generală devine obligatorie pentru Guvern. iar ulterior aceasta este adoptată. a declaraţiei de politică generală sau a proiectului de lege. (3). dezbaterea acesteia se va face în şedinţa comună a celor două Camere. se desfăşoară în Camerele reunite prin votul cărora Guvernul a fost învestit şi poate fi şi dezînvestit. excepţie făcând ipoteza angajării răspunderii Guvernului. ci prin dezbaterea unei problematici prin excelenţă politice. după caz. Cu alte cuvinte. se consideră adoptat. textul legii a rămas întotdeauna cel promovat de Guvern. răspunderea politică a acestuia din urmă au conotaţii speciale în cazul acestei proceduri. Ipotezele de angajare a răspunderii Guvernului au fost grupate. Este motivul pentru care. (4). angajarea răspunderii neputându-se face cu privire la două proiecte de lege sau la un pachet de asemenea proiecte.Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului. În cazul în care Preşedintele României cere reexaminare legii adoptate potrivit alineatului (3). În ce priveşte posibilitatea de a se interveni în conţinutul efectiv al proiectului de lege (până la soluţionarea acestei probleme prin legea de revizuire –subl. Dacă Guvernul nu a fost demis potrivit alineatului (2). ar trebui înţeleasă în sens restrâns. în şedinţă comună. va răspunde potrivit art. asupra unui program. această procedură parlamentară cunoscută în doctrină şi sub denumirea de moţiune de cenzură provocată. cei care au iniţiat-o nu mai pot depune o alta în aceeaşi sesiune. Angajarea răspunderii politice a Guvernului reprezintă o procedură prin care. Guvernul este demis dacă o moţiune de cenzură. în două categorii: angajarea răspunderii asupra unui program sau unei declaraţii de politică generală şi angajarea răspunderii asupra unui proiect de lege. a fost votată în condiţiile articolului 113.ns. situaţie care ar anula. proiectul de lege prezentat. cu amendamente acceptate de Guvern.114 din Constituţia republicată. practic rolul Parlamentului ca unică autoritate legiuitoare a ţării. potrivit completării aduse prin legea de revizuire din 2003 – subl. Expresia “un proiect de lege”. a Guvernului demisionar. cu sprijinul majorităţii parlamentare pe care se întemeiază şi în condiţii de maximă celeritate.113. ultima ipoteză creând reale probleme în practica de stat. a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege. depusă în termen de 3 zile de la prezentarea programului. deşi iniţial s-a susţinut că Guvernul poate accepta eventuale modificări ale acestuia. (modificat sau completat. 78 . astfel cum acesta a fost completat: “(1). în practica de Stat conturată în aplicarea art. Guvernul urmăreşte adoptarea unui program. iar dezbaterile ce au loc ar putea privi atât conţinutul acestui proiect cât şi al unui program sau a unei declaraţii de politică generală.) se consideră adoptat iar programul sau declaraţia de politică generală devin obligatorii pentru Guvern. care sunt de competenţa Parlamentului. unei declaraţii de politică generală sau unui proiect de lege. legate de rămânerea sau demiterea Guvernului. proiectul de lege prezentat. cu amendamente acceptate de Guvern. pentru a face faţă unor împrejurări deosebite. echipa guvernamentală anterioară. motiv pentru care o vom prezenta mai în detaliu.ns. (2). după caz. în varianta iniţială a Constituţiei. Raporturile politice dintre Parlament şi Guvern şi implicit.

de adoptare a unui proiect de lege pe calea angajării răspunderii Guvernului. Guvernului nu ar trebui să i se permită decât cu titlu de excepţie să pătrundă în sfera de reglementare primară a relaţiilor sociale. credem că. ce vizează doar membrii Guvernului. în sensul admiterii posibilităţii modificării sau completării proiectului de lege promovat de către Guvern. care va fi perioada de timp aflată la dispoziţia parlamentarilor pentru a formula amendamente? Iar. în legătură cu angajarea răspunderii Guvernului pentru un proiect de lege. proprietatea şi justiţia şi mai recent. să intre în câmpul de acţiune a forului legiuitor. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. mai precis. pentru promovarea unui nou Cod al muncii. Dacă termenul de introducere a moţiunii de cenzură este atât de scurt. nu şi alte persoane ce deţin funcţii asimilate 79 .” Din dispoziţiile de mai sus se poate observa că este vorba despre norme procedurale. considerăm că. Faţă de consacrarea constituţională expresă a rolului Parlamentului de organ reprezentativ suprem şi unică autoritate legiuitoare a ţării. de doar 3 zile de la prezentarea proiectului de lege. (3). dacă ar fi vorba despre un întreg pachet legislativ. completarea adusă prin legea de revizuire. pentru un pachet legislativ în domeniul sănătăţii. ne întrebăm.În pofida unei astfel de poziţii logice a doctrinei. transformarea excepţiei în regulă. Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Dacă s-a cerut urmărirea penală. aplicarea acestei proceduri în practica de stat s-a dovedit atipică. cu condiţia ca amendamentele aduse în Parlament. instituind un regim derogatoriu de la dreptul comun. Preşedintele României poate dispune suspendarea acestora din funcţie. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcţie. de către Guvern. Dimpotrivă. dar atunci ne întrebăm ce rost ar mai avea propunerea de amendamente de către parlamentari. are tendinţa de a-şi extinde puterea de a legifera.109 alin. de natură penală. Ce se va întâmpla într-o asemenea situaţie ? Este de presupus că. oricare ar fi acesta.(2) şi (3) din Constituţia republicată: ”(2). Din enumerarea cazurilor de mai sus este evident că probleme se ridică în practică. mai ales. Prima întrebare care se ridică vizează în mod firesc refuzul amendării proiectului de lege. pentru un proiect de lege care conţinea 6 obiecte de reglementare.Cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială. Din această perspectivă. Numai Camera Deputaţilor. În plus. în ponderea acordată Guvernului în activitatea de legiferare. de unde concluzia că. nu credem că va contribui la clarificarea procedurii speciale. răspunsul trebuie căutat în raporturile pe care legiuitorul constituant le stabileşte între Parlament şi Guvern. şi întotdeauna. datorită caracterului prea general al redactării. pentru adoptarea unor măsuri privind două obiecte de reglementare distincte şi anume. pentru adoptarea unui “Pachet de legi anticorupţie” conţinând nu mai puţin de 15 obiecte de reglementare. pentru un proiect de lege care intrase deja în dezbaterea parlamentară. două proceduri constituţionale şi anume angajarea răspunderii Guvernului şi delegarea legislativă au permis în timp. până la urmă. ne întrebăm care ar fi perioada de timp necesară parlamentarilor pentru a promova amendamente de substanţă ? În ce priveşte răspunderea penală a membrilor Guvernului. în practica de stat a fost angajată răspunderea în cele mai variate situaţii: pentru un proiect de lege de aprobare a unei ordonanţe de urgenţă (care deja îşi producea efecte juridice). în dauna forului legiuitor. potrivit art. proiectul de lege va fi trimis spre promulgare în forma iniţială. să fie acceptate de acesta. dilemele vor fi amplificate. faţă de noua modalitate de redactare. Legat de modalităţile concrete în care angajarea răspunderii Guvernului este pusă în practică pentru un proiect de lege. aspecte de natură procedurală se vor ridica în aplicarea noilor prevederi constituţionale. un Guvern. Or.

miniştrilor, fără a fi membri ai Guvernului, nici persoane care deţin alte demnităţi din sfera puterii executive. Deoarece competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se subînţelege că începerea urmăririi penale, apoi trimiterea în judecată şi susţinerea acuzării sunt de competenţa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, mai nou, a Parchetului Naţional Anticorupţie, transformat ulterior, în Departamentul Naţional Anticorupţie. Legea responsabilităţii ministeriale nr.115/1999 republicată în 2007 a introdus necesitatea unei Comisii pentru faza politică: “Dezbaterea propunerii de începere a urmăririi penale în Camera Deputaţilor sau în Senat se face pe baza raportului întocmit de o comisie permanentă care, în cadrul competenţei sale, a efectuat o anchetă privitoare la activitatea desfăşurată de Guvern sau de un minister ori de o comisie specială de anchetă, constituită în acest scop.” Sesizată de Avocatul Poporului, în legătură cu O.U.G. nr.95/2007 de modificare a legii, prin care se intenţionase formarea unei comisii alcătuite din 5 judecători, Curtea Constituţionala a stabilit prin Decizia nr.1133/2007 caracterul neconstituţional al numirii acestora în comisia specială, şi chiar mai mult, caracterul neconstituţional al unei astfel de comisii speciale, care restrânge, dreptul preşedintelui României de a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Dacă a avut loc trimiterea în judecată, suspendarea din funcţie a membrului Guvernului devenit inculpat operează de drept. Dispoziţiile constituţionale se aplică deopotrivă membrilor Guvernului în funcţie cât şi foştilor miniştri. Prin urmare, un membru al Guvernului răspunde penal în următoarele situaţii: a). pentru infracţiunile prevăzute de legea specială în materie; b). pentru alte infracţiuni prevăzute în Codul penal sau în legi penale speciale, săvârşite în exerciţiul funcţiei sale; c). pentru infracţiuni săvârşite în afara exerciţiului funcţiei, potrivit dreptului comun. § 8. Administraţia centrală de specialitate O administraţie centrală departamentală, condusă de miniştrii, a existat în Ţările Române cu mult înainte de organizarea Guvernului ca organ de stat. Izvoarele juridice ale ministerelor le regăsim în Regulamentele organice, prin transformarea unor ranguri boiereşti în funcţii de miniştrii. Conducătorii departamentelor ţineau legătura cu Domnul prin mijlocirea secretarului statului. Noţiunea de ministru este formulată abia în Convenţia pentru organizarea definitivă a Principatelor Române, semnată la Paris în 1858 şi apoi în Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris. Unirea Principatelor a adus elemente noi în organizarea administraţiei departamentelor. Au fost organizate 8 ministere: Interne, Finanţe, Justiţie, Culte şi Instrucţiune Publică, Afaceri Străine, Lucrări Publice, Război şi Control. Până la Marea Unire din 1918 au mai intervenit modificări în organizarea administraţiei centrale, în anul 1864 fiind înfiinţată Curtea de Conturi, în locul Ministerului Controlului. Astfel, deşi ministerele, în sensul modern al termenului, au fost create prin Regulamentele Organice, prima lege cadru de organizare şi funcţionare a administraţiei ministeriale a fost adoptată abia în anul 1929, ea conţinând şi dispoziţii referitoare la organizarea internă sau funcţionarea Guvernului. Legea pentru organizarea ministerelor din 1929 va stabili un număr de zece ministere: Interne, Externe, Finanţe, Justiţie, Instrucţie Publică şi Culte, Armată, Agricultură şi Domenii, Industrie şi Comerţ, Lucrări Publice şi Comunicaţii, Muncă, Sănătate şi Ocrotiri Sociale. Prin Constituţia din 1938 care va instaura dictatura regală, puterea executivă a regelui se va exercita prin miniştrii care răspundeau politic numai faţă de rege, pentru ca în perioada 1940-1944, căpătând puteri depline pentru a conduce statul, miniştrii să fie numiţi de acesta.
80

În perioada postbelică, în domeniul administraţiei centrale sunt de remarcat dispoziţiile Constituţiei din anul 1948, potrivit cărora numărul, atribuţiile, denumirea ministerelor şi desfiinţarea, contopirea sau noua denumire a celor existente se stabileau de către organul suprem al puterii de stat. Este consacrată şi instituţia răspunderii penale a miniştrilor “pentru faptele penale săvârşite în exercitarea funcţiei”. Constituţia din 1952 va nominaliza un număr de 28 de ministere, fără a mai reţine însă instituţia răspunderii penale a miniştrilor iar Constituţia din 1965 va da în competenţa organului suprem al puterii de stat “stabilirea numărului de ministere, denumirea, contopirea şi desfiinţarea de ministere”. Din perspectiva dreptului comparat, în doctrina administrativă se reţine că, în general, constituţiile occidentale actuale nu conţin reglementări ample cu privire la organizarea şi funcţionarea administraţiei ministeriale, fiind o materie supusă cel mai adesea schimbărilor. Legiuitorii constituanţi se rezumă doar la unele dispoziţii de principiu în ce priveşte organizarea şi funcţionarea ministerelor, strâns legate de clarificarea statutului constituţional al miniştrilor. În România, ministerele formează al doilea eşalon al sistemului administraţiei publice, fiind organele centrale de specialitate care conduc şi coordonează administraţia publică în diferite domenii şi ramuri de activitate. Numărul lor este determinat de volumul sarcinilor administraţiei publice într-un domeniu sau altul de activitate, dar şi de concepţiile şi interesele politice ce se manifestă la cei aflaţi la guvernare. Constituţia României din 1991 revizuită şi republicată în 2003 conţine o secţiune distinctă cu privire la administraţia publică centrală de specialitate, în capitolul consacrat administraţiei publice din titlul III (Autorităţile publice). Potrivit art.116 din Constituţia republicată, ministerele se organizează numai în subordinea Guvernului iar alte organe de specialitate se pot organiza în subordinea Guvernului ori a ministerelor sau ca autorităţi administrative autonome. Deci, administraţia centrală de specialitate se compune din: administraţia ministerială (ministerele) şi administraţia extra-ministerială (autorităţile administrative subordonate Guvernului sau ministerelor şi autorităţile administrative autonome). Potrivit art.117 alin.(1) din Constituţia republicată, ministerele se înfiinţează, se organizează şi funcţionează potrivit legii. O asemenea prevedere constituţională, a dus în doctrină la enumerarea următoarelor variante posibile: fie adoptarea unei legi organice, care să constituie sediul unic al materiei pentru toate ministerele; fie adoptarea unei legi-cadru, urmată de norme speciale pentru fiecare minister în parte, fie adoptarea câte unei legi speciale pentru fiecare minister. Fiind însă vorba de o lege ordinară, se mai precizează, se subînţelege că, în locul acesteia se poate adopta şi o ordonanţă. Deşi s-ar părea că acestea erau singurele variante posibile de înfiinţare, organizare şi funcţionare a ministerelor, acceptate de legiuitorul constituant, în practica de stat, până la adoptarea actualei reglementări, majoritatea ministerelor, cu excepţia Ministerului de Interne şi a Ministerului Apărării Naţionale au fost organizate şi au funcţionat pe baza unor Hotărâri ale Guvernului, schimbate de fiecare dată o dată cu învestirea unui nou Cabinet, modificate şi completate uneori, chiar pe parcursul funcţionării aceluiaşi Cabinet. Din cele trei variante enunţate de doctrină, s-a optat pentru cea de-a doua, prin adoptarea Legii nr.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor ce conţine un capitol distinct consacrat organizării şi funcţionării ministerelor, structurat pe patru secţiuni: Dispoziţii generale, Organizarea ministerelor, Conducerea ministerelor şi Atribuţiile generale ale miniştrilor. Potrivit legii, ministerele şi miniştrii se aprobă de către Parlament, prin acordarea votului de încredere la învestitură, iar primul-ministru poate cere Parlamentului modificarea structurii Guvernului prin înfiinţarea, desfiinţarea sau după caz, divizarea ori comasarea unor ministere, situaţii care se supun votului Parlamentului, în condiţiile
81

învestiturii. Este un aspect ce a mai fost evocat cu prilejul punerii în discuţie a procedurii de învestitură a Guvernului. Astfel, din interpretarea dispoziţiilor mai sus menţionate rezultă că, este posibilă crearea de noi ministere sau reorganizarea celor existente prin procedura de formare a unui nou Cabinet, atât ministerele cât şi miniştri fiind supuşi aprobării votului de încredere de către Parlament, cu ocazia învestiturii. În plus, dacă primul-ministru, intenţionează să modifice structura Guvernului, pe parcursul mandatului, intervenind în vreo formă sau alta asupra numărului de ministere, va avea nevoie din nou, de votul de încredere al Parlamentului, aspect consacrat expres în art.85 alin.(3) din Constituţia republicată, introdus cu ocazia revizuirii. Din dispoziţiile legii rezultă că doar pentru organizarea şi funcţionarea ministerelor privind apărarea naţională şi ordinea publică sunt necesare legi speciale, putând fi adoptate implicit şi ordonanţe, dacă Guvernul primeşte abilitare în acest scop, pentru restul ministerelor fiind suficientă adoptarea unor Hotărâri ale Guvernului. Sub aspectul formei, s-a relevat în doctrină, nu există în prezent un minister al "ordinii publice", fiind de presupus că ar fi vorba despre Ministerul de Interne, devenit în 2003, Ministerul Administraţiei şi Internelor, ulterior Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, iar la finele anului 2008, din nou Ministerul Administraţiei şi Internelor, referirea fiind în orice caz, confuză şi imprecisă. Legea precizează şi competenţa Guvernului de a aproba prin Hotărâre “rolul, funcţiile, atribuţiile, structura organizatorică şi numărul de posturi ale ministerelor”, în raport de importanţa, volumul, complexitatea şi specificul acestora. De asemenea, Legea nr.90/2001 a recunoscut personalitatea juridică a ministerelor precizând că acestea au sediul în municipiul Bucureşti. Cu privire la calificarea ca "minister" a unei autorităţi publice este de remarcat şi faptul că unele autorităţi pot avea şi altă denumire decât cea de minister, dar conducătorii lor să aibă calitatea de ministru, după cum este posibil în consecinţă, ca numărul miniştrilor din echipa guvernamentală să nu coincidă, stricto-senso, cu numărul ministerelor. Conducerea ministerelor se exercită de miniştri, ajutaţi de unul sau mai mulţi secretari de stat. Secretarii de stat exercită atribuţiile delegate de către ministru. Potrivit unei completări ulterioare aduse prevederilor legale de mai sus, în cadrul ministerelor, instituţiilor publice şi al altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale poate fi utilizată şi funcţia de subsecretar de stat, potrivit hotărârii Guvernului privind organizarea şi funcţionarea acestora. Ministrul reprezintă ministerul în raporturile cu celelalte autorităţi publice, cu persoanele juridice şi fizice din ţară şi din străinătate, precum şi în justiţie. Fiecare minister are şi un secretar general, funcţionar public de carieră, numit prin concurs sau examen, pe criterii de profesionalism, având drept principal scop al activităţii, asigurarea stabilităţii funcţionării ministerului, continuitatea conducerii şi realizarea legăturilor funcţionale între structurile ministerului. Pe lângă ministru funcţionează, ca organ consultativ, colegiul ministerului. Acesta se întruneşte la cererea şi sub preşedinţia ministrului, pentru dezbaterea unor probleme privind activitatea ministerului. Componenţa şi regulamentul de funcţionare al colegiului ministerului se aprobă prin ordin al ministrului. De asemenea, în fiecare minister se organizează cabinetul ministrului, cu personal propriu, căruia nu i se aplică prevederile Legii privind Statutul funcţionarilor publici. Ministerele pot avea în subordinea lor, servicii publice deconcentrate, care funcţionează în unităţile administrativ-teritoriale. Conducătorii acestora se numesc şi se eliberează din funcţie, de către ministru, cu avizul consultativ al prefectului. Atribuţiile compartimentelor ministerelor se stabilesc prin regulamentul de organizare şi funcţionare a ministerului aprobat prin ordin al ministrului. În ce priveşte actele emise la nivelul conducerii unipersonale a unui minister, legea precizează că, în exercitarea atribuţiilor ce-i revin, ministrul emite ordine şi
82

Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii). ministere cu activitate social-culturală şi ştiinţifică (ca de ex. Nu există nici o precizare în ce priveşte caracterul actelor ministrului de a fi acte administrative individuale sau normative. aceasta poate fi colegială sau unipersonală.(3). doar cu avizul Curţii de Conturi. organele centrale de specialitate la care se referă art. obligate să depună rapoarte de activitate care sunt supuse dezbaterii şi aprobării acestuia. Ministerele sunt privite în doctrină ca organe de ramură. Cercetării şi Inovaţiei) şi ministere cu activitate politico-administrativă (ca de ex. în condiţiile legii. Ministerul Dezvoltării Regionale şi Locuinţei. Constituţia republicată stabileşte în art. Aceste structuri nu se subordonează ierarhic Guvernului. organe de coordonare şi organe de control. actelor normative ale autorităţilor administrative autonome. Serviciul de Protecţie şi Pază. cum ar fi. potrivit art. (art. După natura activităţii pe care o realizează sunt clasificate în: ministere cu activitate economică (ca de exemplu.117 alin. în subordinea Guvernului şi a ministerelor. principiul potrivit căruia. Autorităţile administrative autonome apar ca organe de domeniu. Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. o structură organizatorică proprie şi atribuţii de specialitate. legea conţine un capitol distinct intitulat “Norme cu privire la ordinele. în capitolul consacrat dispoziţiilor generale.119) sau Serviciul Român de Informaţii.Ministerul Administraţiei şi Internelor). iar prin simetrie.100 şi art. care consacră obligativitatea publicării decretelor Preşedintelui şi actelor Guvernului în Monitorul Oficial al României.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative republicată în 2004 stabileşte expres. se pot înfiinţa. o conducere desemnată de către Parlament şi fiind de regulă.a. Consiliul Naţional al Audiovizualului. instrucţiunilor şi altor acte normative emise de organele administraţiei publice centrale de specialitate. Toate aceste autorităţi administrative autonome prevăzute sau nu expres în Constituţie. Serviciul Român de Informaţii. Înfiinţarea organelor administraţiei publice centrale de specialitate cu alte denumiri decât ministerele a fost determinată fie de necesitatea desfăşurării unei activităţi coordonate şi unitare în rezolvarea unor probleme de specialitate. Banca Naţională a României. Ministerul Economiei. având de regulă.117 alin.116 alin. În ce priveşte actele autorităţilor centrale de specialitate. care la rândul lor pot fi de trei categorii: organe de sinteză. acestea pot avea şi un caracter normativ. sunt organizate şi funcţionează în baza unor legi organice. instrucţiunile şi celelalte acte normative emise de conducătorii ministerelor şi ai altor 83 . Legea nr.108 din Constituţia republicată. enumerăm printre autorităţile administrative autonome: Consiliul Suprem de Apărare a Ţării.instrucţiuni. La rândul lor. De altfel.m. precum şi ordinelor. obligativitatea publicării în Monitorul Oficial al României. Cu titlu de exemplu. în vederea intrării lor în vigoare. fie de volumul mai restrâns de activitate care nu reclama organizarea unui minister.(2) din Constituţia republicată. ordonanţelor şi hotărârilor Guvernului. a legilor şi celorlalte acte normative adoptate de Parlament. În ce priveşte organizarea administraţiei centrale autonome. faţă de dispoziţiile art. care le fac să se deosebească de celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale.(2) din Constituţia republicată. Partea I. sub sancţiunea inexistenţei. ş. Sub aspectul structurii şi conducerii autorităţilor administrative autonome. Ministerul Mediului. Serviciul de Informaţii Externe. Observăm că unele dintre ele sunt prevăzute expres şi în Constituţie. autorităţi administrative autonome se pot înfiinţa prin lege organică. şi pentru aceste acte va exista aceiaşi obligaţie sub aceeaşi sancţiune. De asemenea. numai dacă legea le recunoaşte această competenţă.d. Ministerul Educaţiei. trebuind însă emise cu respectarea principiului ierarhiei juridice. Ele au organe proprii de conducere stabilite prin actul de înfiinţare.

asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice 3. exclusiv administrativ 2. Guvernul României are un rol: a. într-un termen util care să facă posibilă aducerea lor la îndeplinire. politic şi administrativ b. după consultarea partidelor parlamentare c. Preşedintele României: a. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 1. instrucţiunile şi alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor şi ai celorlalte organe ale administraţiei publice centrale de specialitate sau ale autorităţilor administrative autonome se emit numai pe baza şi în executarea legilor. prim-ministru. În sfârşit. exercită exclusiv conducerea generală a administraţiei publice c.desemnează drept candidat la funcţia de prim-ministru pe preşedintele partidului majoritar 5. iar ordinele reprezintă actele prin care miniştrii rezolvă anumite probleme concrete. La rândul lor. prim-ministru. În ce priveşte sfera reglementării. ordinele cu caracter normativ.554/2004 privind contenciosul administrativ cu modificările şi completările ulterioare. Prin instrucţiuni se stabilesc reguli generale în ramura din competenţa ministerului. pentru structurile subordonate acestuia. asigură exclusiv realizarea politicii interne şi externe a ţării b. ordinele. miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică b. Acordarea votului de încredere de către Parlament presupune: a. prim-ministru. instrucţiunile şi alte asemenea acte trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza şi în executarea cărora au fost emise şi nu pot conţine soluţii care să contravină prevederilor acestora. Astfel. § 9. miniştri delegaţi cu însărcinări speciale pe lângă primul-ministru şi alţi membri stabiliţi prin lege organică 4.desemnează candidatul la funcţia de prim-ministru. miniştrii de stat. circularele sunt acte cu caracter explicativ şi de îndrumare cu privire la modul în care trebuie să se desfăşoare unele activităţi de competenţa ministerului iar rezoluţiile sunt acte prin care se soluţionează probleme concrete. Legat de posibilitatea de control asupra actelor autorităţilor centrale de specialitate vom reţine că ele pot fi atacate în instanţa de contencios administrativ potrivit art. votul majorităţii parlamentarilor 84 . În preambulul acestor acte se indică expres actul normativ superior pe care se întemeiază. în ce priveşte termenul de emitere. Guvernul. după consultarea partidelor parlamentare b. după caz.52 din Constituţia republicată şi Legii nr. numeşte primul-ministru. Guvernul este alcătuit din: a.organe ale administraţiei publice centrale de specialitate sau de autorităţile administrative autonome”. potrivit dispoziţiilor conţinute în acest capitol. Potrivit Constituţiei României republicată. În procedura de învestitură a Guvernului. ordinele şi instrucţiunile se vor elabora în termenul prevăzut de actul superior sau. miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică c. exclusiv politic c. potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament: a. miniştri. a hotărârilor şi a ordonanţelor Guvernului.

compatibilă cu calitatea de membru al Guvernului. hotărâri şi decizii 9. compatibilă cu calitatea de membru al Guvernului b. Guvernul îşi exercită mandatul până la organizarea alegerilor parlamentare generale 7. la propunerea primului-ministru. Parlamentului c. fãrã alte condiţionări b. incompatibilă cu calitatea de membru al Guvernului c.Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului: a. hotãrâre a Guvernului d. fără alte condiţionări c. organizarea şi funcţionarea ministerelor sunt reglementate prin: a. votul a două treimi dintre parlamentari 6. cât şi în situaţii obişnuite 85 . se dispune de către Preşedintele României.b. Potrivit Constituţiei României republicată: a. Calitatea de deputat sau senator este: a. hotărâri şi ordonanţe b. Curţii Constituţionale 10. hotărâri şi regulamente c. cu excepţia calităţii de prim-ministru 8. Guvernul răspunde politic numai în faţa: a. votul majorităţii parlamentarilor prezenţi c. Guvernul adoptă: a. decizie a primului-ministru c. pot fi adoptate atât în situaţii extraordinare. Potrivit Constituţiei României republicată. se face de către primul-ministru. intră în vigoare numai după ce au fost aprobate. Preşedintelui b. de către Parlament d. ordin al ministrului de resort. potrivit Constituţiei. 11. presupune un nou vot de încredere din partea Parlamentului 12. De regulă. în prealabil. Desfiinţarea unor funcţii din cadrul Guvernului României: a. Potrivit Constituţiei României republicată. nu pot afecta drepturile electorale c. Guvernul îşi exercită mandatul până la data alegerilor parlamentare generale b. Guvernul îşi exercită mandatul până la data validării alegerilor parlamentare generale c. lege b. intervin numai în domeniul legii organice b.

autonomie şi centralizare. la baza organizării şi funcţionării administraţiei publice locale se află principiul constituţional al autonomiei locale. Între cele două categorii. Constituţia din 1952 va menţine acelaşi sistem. Ulterior. dar numai pentru oraşe. legile din timpul lui Cuza.” În perioada interbelică. în linii generale. ca “organe de direcţie şi execuţie” ale acestora. au recunoscut personalitatea juridică atât judeţelor cât şi comunelor.stabilească rolul şi atribuţiile primarului. Constituţia din 1948 va introduce. în Regulamentele Organice. Legea pentru înfiinţarea consiliilor judeţene şi Legea comunală. Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore • § 1. instituşia prefectului sau autoritatea Consiliului local. reglementare ce conţinea un capitol distinct referitor la “organele locale de specialitate ale administraţiei de stat”. aflată în timpul regimului socialist într-o strictă subordonare faţă de administraţia centrală de stat.stabilească. fără a se pune problema constituirii unor organe administrative de specialitate. competentă la nivelul întregii ţări. gestiona şi opera cu noţiuni legate de constituirea. administraţia publică centrală şi cea locală există legături strânse. în anul 1950 fiind create comitetele executive. instituţia Prefectului. ambele de influenţă franceză. Ulterior. 86 . oscilând între descentralizare. Rezultatele aşteptate : studenţii vor înţelege.precizeze care sunt principiile fundamentale de organizare a administraţiei publice locale .6/1957 pentru organizarea şi funcţionarea sfaturilor populare. Ideea de autonomie locală a fost prezentă pentru prima dată la noi. studenţii vor avea posibilitatea să : .57/1968 privind organizarea şi funcţionarea consiliilor populare. viceprimarului sau administratorului public. durata mandatului de consilier sau forme de răspundere la care pot fi supuşi consilierii .Modulul IV Administraţia publică locală • • • Obiective specifice : cunoaşterea. după model sovietic. deconcentrare. Evoluţia legislaţiei în domeniu Spre deosebire de administraţia publică centrală. dar sunt şi delimitări datorate faptului că. organele locale ale puterii de stat. Schimbările fundamentale produse în societatea românească. competenţa şi modul de funcţionare a Consiliului local. În baza dispoziţiilor Constituţiei din 1965 a fost adoptată Legea nr. denumite iniţial sfaturi populare. fiind adoptată Legea nr. înzestrându-le “cu organe deliberative şi reprezentative. administraţia publică locală este competentă numai în limitele unităţii administrativ-teritoriale în care aceasta funcţionează. determinate de caracterul unitar al statului nostru. actele adoptate de acesta. actele sau răspunderea acestuia Competenţe dobândite : în momentul în care vor finaliza studiul acestui modul. competenţa şi funcţionarea Consiliului local. înţelegerea. reglementările constituţionale şi legale ce au fost adoptate până la instaurarea republicii au consacrat soluţii cu privire la realizarea administraţiei de stat pe plan local. aprofundarea şi utilizarea noţiunilor specifice legate de principiile fundamentale ale administraţiei publice. la sfârşitul lui 1989 nu puteau rămâne fără efect pe planul administraţiei publice organizată la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale. din anul 1864.

69/1991. respectiv a municipiului Bucureşti. iar prin Legea nr.83 din 19 mai 1998. Potrivit art. principiul descentralizării prin raportare la cel al centralizării. în toamna anului 1998.ns.286/2006. § 2. de Parlamentul constituit în urma alegerilor generale din toamna anului 2000. în februarie 1992. Constituţie ce va fundamenta în cuprinsul a doar 4 articole. ci peste tot în lume.G. cu puţin timp înainte de alegerile locale generale din vara anului 1996. După alegerile din 1990. municipiilor.U. a Deciziei Curţii Constituţionale prin care se constatase neconstituţionalitatea O.22/1997 s-a revenit la reglementarea anterioară acesteia. în aplicarea unora din dispoziţiile conţinute în legile mai sus menţionate. oraşelor şi comunelor se realizează de prefecturi şi primării. după decembrie 1989. municipiul Bucureşti. Ca urmare a problemelor apărute însă. din momentul publicării în Monitorul Oficial al României.24/1996 a fost modificată şi completată Legea nr.69/1991 privind administraţia publică locală. Principii contemporane de organizare a administraţiei publice locale Organizarea administraţiei publice locale din România potrivit actualei Constituţii se bazează pe aplicarea principiilor fundamentale dominante în prezent.Prin Decretul-Lege nr. din 20 mai 1990. cele mai numeroase au intervenit însă prin Legea nr. sectoare ale municipiului Bucureşti. va intra în vigoare Constituţia. Ulterior. în timp. care alături de Legea nr. oraşelor şi comunelor până la organizarea de alegeri locale. republicată în 1996. Un an mai târziu. republicată în 1996 a fost modificată şi completată substanţial prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. deconcentrarea ca formulă intermediară şi federalismul. municipii. la nivelul administraţiei publice locale. până la primele alegeri parlamentare de după decembrie 1989. republicată în 1996. ulterior republicării fiindu-i aduse noi amendamente. în judeţe. nr. La scurt timp. prin Legea nr. declarată neconstituţională prin Decizia Curţii Constituţionale nr. în doctrina administrativă se analizează în mod tradiţional. lege care a abrogat expres printr-o dispoziţie finală.5/1990 privind administrarea judeţelor. noua concepţie aflată la baza organizării şi funcţionării autorităţilor administraţiei publice locale. motiv pentru care ea a fost republicată în februarie 2007. a fost promovat un nou proiect de lege privind organizarea administraţiei publice locale şi regimul general al autonomiei locale.145 alin. până la formarea viitoarelor organe locale. proiect adoptat cu modificări.70/1991 privind alegerile locale s-a aflat la baza primelor alegeri locale generale organizate în România. ca urmare a aprobării ei prin referendum naţional.69/1991 privind administraţia publică locală. adoptate la sfârşitul anului 1991. Astfel. a fost adoptată Legea nr. în spiritul reglementărilor europene consacrate în domeniu.69/1991 privind administraţia publică locală.69/1991 privind administraţia publică locală.22/1997. Ulterior ambele legi au fost republicate. De-a lungul ultimilor ani această lege a suferit o serie de modificări şi completări. ca organe locale ale administraţiei de stat.69/1991 privind administraţia publică locală. Legea nr. această reglementare cu caracter provizoriu a fost înlocuită cu Legea nr. nu doar în Europa.8/1990 privind organizarea şi funcţionarea organelor locale ale administraţiei de stat. oraşe şi comune s-au constituit primării. 87 . ca rezultat al alegerilor. administrarea judeţelor.215/2001 privind administraţia publică locală. La 8 decembrie 1991. adică la Legea nr. organe locale ale administraţiei de stat cu competenţă generală.2 din Constituţia din 1991 (în varianta iniţială . în absenţa unui cadrul constituţional corespunzător. devenind Legea nr.subl. Legea nr. municipiilor.70/1991. la mai puţin de o lună de la intrarea în vigoare a Legii nr. care prevedea că.).25/1996 a fost modificată şi completată Legea nr. care au exercitat conducerea activităţii administrative în unităţile administrativ-teritoriale existente.

actele acestor autorităţi pe care. le consideră ilegale. fiind privită ca transfer de atribuţii de la centru la agenţii puterii centrale aflaţi la conducerea diferitelor organisme locale. descentralizarea nu reprezintă opusul centralizării. serviciile exterioare ale ministerelor răspund ideii de deconcentrare). cu atribuţii proprii. tradiţii etc. cea a gradului de descentralizare necesar. implicând autonomia locală. Elementele descentralizării sunt: personalitatea juridică. În doctrina administrativă au fost în mod tradiţional identificate două forme ale descentralizării şi anume: descentralizarea teritorială şi descentralizarea tehnică sau prin servicii. Astfel. Centralizarea administrativă fiind privită ca raportul natural al puterii centrale cu cea locală. Autonomia locală constituie principiul fundamental al organizării administrativ-teritoriale a unui stat. desemnate de comunitatea teritoriului. mărimea populaţiei. ci micşorarea ei. cu eliminarea oricărei intervenţii a statului atunci când aceasta se dovedeşte necesară. rezervându-se colectivităţilor locale. diminuarea concentrării puterilor. După cum vom vedea. rezolvarea propriilor afaceri. la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale. Autonomia locală este un drept iar descentralizarea administrativă constituie un sistem ce o presupune. condiţiile economice şi politice existente. prin serviciul său de specialitate. sarcini a căror îndeplinire şi-o asumă printr-o administraţie ierarhizată şi unificată. cunoscut în doctrină sub denumirea de tutelă administrativă. 88 . Prin urmare. centralizarea concentrează ansamblul sarcinilor administrative din teritoriul naţional la nivelul statului. presupune o strictă subordonare. Centralizarea caracterizată prin dependenţa organelor locale de cele centrale ce stabilesc deciziile aplicabile în teritoriu. ce intervin direct în gestionarea şi administrarea problemelor colectivităţii. ce variază după întinderea teritoriului.Prin aplicarea acestor principii se încearcă rezolvarea celor două tendinţe care se manifestă în guvernarea oricărei ţări şi anume: tendinţa la unitate (centralizatoare) şi tendinţa la diversitate (descentralizatoare). dar fără intervenţia puterii centrale. autonomie locală. Autonomia locală reprezintă dreptul recunoscut unităţilor administrativ-teritoriale de a-şi satisface interesele proprii după cum consideră oportun. distincte de masa serviciilor publice prestate de autorităţile statale. Problema ce preocupă orice naţiune este deci. prin descentralizare se renunţă la unitatea caracteristică centralizării. Descentralizarea teritorială presupune existenţa unor autorităţi alese. Ea nu trebuie înţeleasă însă. ceea ce nu e posibil. opusul ei ar fi lipsa de raport. Prin urmare. cu respectarea legalităţii. în dreptul şi obligaţia corelativă acestui drept. Deconcentrarea este o măsură intermediară în procesul descentralizării. în favoarea agenţilor statului repartizaţi pe întreg teritoriul ţării (prefectul. ce revine prefectului de a ataca în contencios administrativ. în primul rând. Descentralizarea administrativă nu trebuie confundată cu descentralizarea politică ce implică federalismul. fără existenţa unui control statal. în sensul unei libertăţi totale. ea înseamnă mult mai puţin decât descentralizarea şi presupune recunoaşterea unei anumite puteri de decizie. Cu alte cuvinte. descentralizarea administrativă nu poate fi concepută în statele unitare. Descentralizarea administrativă presupune existenţa unor persoane publice locale. tutela administrativă se materializează în sistemul românesc de organizare şi funcţionare a autorităţilor administraţiei publice locale. autorităţi ce dispun de competenţă materială generală. Descentralizarea tehnică sau prin servicii presupune existenţa unor persoane morale de drept public care prestează anumite servicii publice. sarcina de a-şi rezolva problemele şi de a-şi satisface interesele lor specifice.

se regăseşte în capitolul V intitulat Administraţia publică. În ce priveşte însă. Constituţia face trimitere la dispoziţiile legii. după prima secţiune consacrată Administraţiei publice centrale de specialitate. după cum doctrina s-a grăbit să precizeze imediat după intrarea ei în vigoare.2/1968 privind organizarea administrativă a României. fie cuprind un întreg titlu sau capitol consacrat administraţiei publice locale. despre deconcentrarea serviciilor publice. Astfel. cerinţă respectată de Legea nr. adică ramificaţiile în teritoriu ale ministerelor. în secţiunea a doua intitulată. Constituţia României s-a limitat la a preciza care sunt autorităţile administraţiei publice locale de bază (consiliile comunale şi orăşeneşti şi primarii). ca urmare a modificării şi completării aduse prin legea de revizuire sunt prevăzute cele trei principii de bază pe care se întemeiază administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale şi anume: descentralizarea.121 (Autorităţi comunale şi orăşeneşti). Administraţia publică locală. alegerea autorităţilor administraţiei publice locale.120 (Principii de bază). ce rămân pe mai departe. cu privire la teritoriu. În condiţiile legii. oraşe şi judeţe. 123 (Prefectul). art. constatăm că. a principiului deconcentrării serviciilor publice. şi respectiv. în comune. ca un principiu distinct în raport cu descentralizarea şi autonomia 89 . în această materie era necesară adoptarea unei legi organice. strict ştiinţific era vorba de fapt. şi prefectului.(3) din Constituţia republicată. În art. Sub aspectul modalităţii de redactare. unele oraşe sunt declarate municipii. în primul rând.(3) litera o) din Constituţia republicată potrivit căruia. sub aspect administrativ. rămas nemodificat.73 alin. „organizarea administraţiei publice locale. art. Prin introducerea expresă cu ocazia revizuirii. mai putea fi vorba despre înfiinţarea unor servicii publice la nivelul colectivităţilor locale. autorităţile intermediare la nivelul judeţelor (consiliile judeţene) precum şi principiile care stau la baza raporturilor dintre acestea. fie se rezumă la inserarea unei norme de trimitere. serviciile exterioare ale ministerelor. utilizată în varianta iniţială a Constituţiei. din titlul III (Autorităţile publice). a teritoriului. Constituţia României a optat pentru o formulă intermediară de tehnică legislativă faţă de alte Constituţii europene care. pe orizontală. Constituţia României din 1991 revizuită şi republicată în 2003 reglementează administraţia publică locală în patru articole şi anume: art. Astfel.§ 3. în timp ce autorităţile administraţiei publice din unităţile administrativ-teritoriale se împart în: servicii publice ale autorităţilor administraţiei publice de specialitate deconcentrate în unităţile administrativ-teritoriale şi autorităţi administrative autonome ale comunelor. În ce priveşte sintagma “descentralizarea serviciilor publice”. Legea nr.215/2001.3 alin. autonomia locală şi deconcentrarea serviciilor publice.” În ce priveşte organizarea administrativă a teritoriului se află încă în vigoare o lege anterioară regimului constituţional actual şi anume. Principiile organizării administraţiei publice locale în România Cadrul constituţional. organizarea şi funcţionarea fiecăreia dintre acestea. precum şi regimul general privind autonomia locală” se reglementează prin lege organică. pentru că erau avute în vedere.120 din secţiunea a doua (Administraţia publică locală) din capitolul V consacrat administraţiei publice. menţinut şi după revizuirea din octombrie 2003.122 (Consiliul judeţean) şi art. oraşelor şi judeţelor. autorităţile administraţiei publice centrale de specialitate sunt în exclusivitate autorităţi ale administraţiei de stat. Această împărţire a fost interpretată în doctrina administrativă în sensul că legiuitorul constituant a dorit să delimiteze în cadrul administraţiei publice. două sfere cu regimuri juridice diferite. Dacă ne raportăm la art. În plus. subordonate acestora. pe verticală. conform cărora „Teritoriul este organizat. Se impun a fi precizate în acest context dispoziţiile art.

în Legea nr. competenţe exclusive. competenţele şi atribuţiile precum şi gestionarea resurselor care. este definit în lege (aşa cum se procedase şi în 1996).competenţele exclusive sunt competenţele atribuite prin lege autorităţilor administraţiei publice locale de realizarea cărora acestea sunt responsabile. potrivit legii.195/2006 a descentralizării. adică autonomia locală. definiţia formulată în Carta europeană a autonomiei locale adoptată la Strasbourg la 15 octombrie 1985. prin Legea-cadru nr. funcţionarea. Aplicarea acestor principii nu poate aduce atingere caracterului de stat naţional. municipiului sau judeţului.195/2006 a descentralizării: a). Deconcentrarea este definită în art.” “Acest drept se exercită de consiliile locale şi primari precum şi de consiliile judeţene. egal. Principiul descentralizării administrative a fost dezvoltat într-o reglementare distinctă.locală se răspunde astfel rigorii ştiinţifice. Descentralizarea este definită în acelaşi art. În acord cu standardele europene. adaugă celor trei principii constituţionale. legalitatea şi consultarea cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit. fiind preluată în linii generale. îl constituie principiile. în condiţiile legii. Obiectul de reglementare al acestei legi. după caz. direct. în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă. înlocuită în prezent. art.195/2006 ca redistribuirea de competenţe administrative şi financiare de către ministere şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale către propriile structuri de specialitate din teritoriu.2 din Legea nr. actualul cadru legislativ în materia regimului general al autonomiei locale. unitar şi indivizibil al României. oraşului. c).339/2004. Primul principiu enunţat. din care decurg toate celelalte.” Potrivit art. b).2 din Legea-cadru nr.120 din Constituţia republicată. treburile publice. regulile şi cadrul instituţional care se află la baza procesului de descentralizare administrativă şi financiară. alte trei principii şi anume: eligibilitatea autorităţilor administraţiei publice locale. ratificată prin Legea nr. în doctrina actuală.” “Autonomia locală este numai administrativă şi financiară. împreună cu alte niveluri ale administraţiei publice (judeţean sau central). ca transferul de competenţă administrativă şi financiară de la nivelul administraţiei publice centrale la nivelul administraţiei publice locale sau către sectorul privat.2. evocată în repetate rânduri. consacrat principiilor de bază aplicabile administraţiei publice locale este completat cu un nou alineat potrivit căruia: “În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere semnificativă se asigură folosirea limbii minorităţii naţionale respective în scris şi oral în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu serviciile publice deconcentrate.199/1997: „Prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona. autorităţi ale administraţiei publice locale alese prin vot universal. de 90 . fiind exercitată pe baza şi în limitele prevăzute de lege. în condiţiile legii. în condiţiile prevăzute de legea organică. şi anume. competenţele partajate sunt competenţele exercitate de către autorităţile administraţiei publice locale. în condiţiile legii.” Legea administraţiei publice locale nr.215/2001 republicată cu modificările şi completările ulterioare. legea-cadru privind descentralizarea.” „Autorităţile administraţiei publice locale exercită. în această chestiune. secret şi liber exprimat. competenţe partajate şi competenţe delegate. Autonomia locală priveşte organizarea. precizat chiar din primul său articol. Prin colectivitate locală se înţelege totalitatea locuitorilor din unitatea administrativ-teritorială. precum şi al organizării şi funcţionării autorităţilor administraţiei publice locale.competenţele delegate sunt competenţele atribuite prin lege autorităţilor administraţiei publice locale împreună cu resursele financiare corespunzătoare. aparţin comunei. de altfel cel mai important.

ele sunt proprietare ale bunurilor din domeniul public de interes local sau judeţean şi emit acte administrative de autoritate. administrative. oraşele şi judeţele sunt unităţi administrativ-teritoriale în care se exercită autonomia locală şi în care se organizează şi funcţionează autorităţi ale administraţiei publice locale. Primarii comunelor şi oraşelor sunt aleşi pe circumscripţii electorale prin vot exprimat pe baza scrutinului uninominal. precum şi între consiliul local şi primar. În calitate de persoane juridice civile. ele au în proprietate bunuri din domeniul privat. în art. ci dimpotrivă îşi trage forţa din voinţa alegătorilor care sunt reprezentaţi prin aceste autorităţi. atât a celui naţional cât şi a celui local este prevăzută de Legea nr. în condiţiile legii. “Consiliile locale şi judeţene se aleg pe circumscripţii electorale prin vot exprimat pe baza reprezentării proporţionale. este subliniată lipsa de subordonare dintre autorităţile administraţiei publice locale. rezultat al autonomiei locale.3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului cu modificările şi completările ulterioare.(5) din Constituţia republicată ce stabileşte că: “În România. “comunele. atunci când sunt încălcate normele legale. a consiliilor judeţene şi a primarilor. pe de altă parte. autoritate a administraţiei de stat în teritoriu. iar în calitate de persoane juridice de drept public. deoarece organizarea referendumului local reprezintă o veritabilă caracteristică a acesteia. În art. la nivelul administraţiei publice locale prin consacrarea răspunderii juridice şi prin aplicarea de sancţiuni disciplinare. De asemenea. dispoziţie legală ce a căpătat.” Principiul legalităţii este garantat în sensul respectării sale.către autorităţile publice centrale. legalităţii. a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. aspect ce reflectă dubla 91 . o consacrare constituţională. în cadrul unui scrutin de listă. chiar în capitolul consacrat unor dispoziţii generale. el decurgând explicit şi din conţinutul art. Acestea au patrimoniu propriu şi capacitate juridică deplină.” Pentru a fi ales consilier ori primar. în baza autonomiei locale. potrivit legii. Astfel. ca urmare a revizuirii legii fundamentale. 1 alin.121 din Constituţia republicată referitor la autorităţile comunale şi orăşeneşti a fost consacrată dubla natură juridică a acestora. Puterea lor nu provine de la stat. Aceste condiţii de eligibilitate sunt cumulative şi se referă la: calitatea de alegător. Principiul legalităţii a fost prevăzut în legislaţia privind administraţia publică locală. abia cu ocazia modificărilor şi completărilor aduse reglementării anterioare în anul 1996. responsabilităţii. oraşe şi municipii şi autorităţile administraţiei publice de la nivel judeţean se bazează pe principiile autonomiei. dreptul de a fi ales şi domiciliu. materiale. candidatul în alegeri trebuie să respecte anumite condiţii stabilite atât de Constituţie cât şi de lege. Procedura de organizare şi desfăşurare a referendumului. oraşele şi judeţele sunt persoane juridice de drept public. În relaţiile dintre autorităţile administraţiei publice locale şi consiliul judeţean pe de-o parte. Raporturile dintre autorităţile administraţiei publice locale din comune. pentru a le exercita în numele şi în limitele stabilite de către acestea. acesta se regăseşte de o manieră indirectă în dispoziţiile constituţionale din art.121 şi art. după caz. respectarea Constituţiei. autorităţile administraţiei publice locale nu se află în raporturi de subordonare.122 care prevăd alegerea consiliilor locale. cooperării şi solidarităţii în rezolvarea problemelor întregului judeţ.123 referitor la prefect. Aceste unităţi administrativ-teritoriale au personalitate juridică. că. Comunele.” În ce priveşte principiul eligibilităţii. se impune precizat în acest context. Principiul consultării cetăţenilor decurge din autonomia locală. contravenţionale şi penale. Potrivit legii. nu există raporturi de subordonare.

municipiilor. consiliile judeţene fiind alese prin vot indirect. dispoziţie din care rezultă caracterul de organ colegial al consiliului local. de drept privat. consiliul judeţean. dar organizarea şi funcţionarea organelor administraţiei publice comunale astfel cum fuseseră instituite în 1864 vor dura până la Legea pentru unificarea administrativă din 1925. alcătuite din unul sau mai multe sate şi comune urbane privite ca centre de populaţie declarate astfel prin lege.215/2001 prin Legea nr. dar va înfiinţa 10 ţinuturi. consiliul local. Comunele erau conduse de consilii comunale. dar va desfiinţa directoratele. care va înfiinţa însă şi aşa-numitele directorate ministeriale locale. La scurt timp. prin modificările substanţiale aduse Legii nr. Prin această lege se făcea distincţia între comune rurale. Această organizare a administraţiei publice locale va fi menţinută şi de Legea pentru organizarea administraţiei publice locale din 1929. doar consiliile locale au fost alese prin vot direct. ţinuturile vor fi desfiinţate şi se va reveni la prefecturile de judeţ. în raport cu cel de organ unipersonal al primarului. potrivit dispoziţiilor căreia. înfiinţate. legea din 1991 în vederea organizării alegerilor locale a revenit la denumirea de consilier. având un caracter centralizator. iar administraţia treburilor fiecărei comune era încredinţată unei persoane numită primar. printr-o lege adoptată în anul 1947 au fost instituite comisii interimare la comune şi judeţe. Legea nr. care prevedeau pentru comunele urbane înfiinţarea sfaturilor orăşeneşti. oraşelor. Cu puţin timp înainte de alegerile locale generale din vara 92 . primarul general al municipiului Bucureşti şi preşedintele consiliului judeţean sunt autorităţi executive.286/2006 sunt definite asociaţiile de dezvoltare intercomunitară ca fiind structurile de cooperare cu personalitate juridică. de unităţile administrativ-teritoriale pentru realizarea în comun a unor proiecte de dezvoltare de interes zonal sau regional ori furnizarea în comun a unor servicii publice. Consiliile locale alegeau din rândul consilierilor. Această organizare s-a menţinut până la adoptarea Legii comunale din 1864. în condiţiile legii. Pe fondul noului regim politic în curs de instaurare.215/2001 republicată. După modelul reglementărilor din perioada interbelică. ca organe locale ale administraţiei de stat. Potrivit Legii administraţiei publice locale nr. § 4. potrivit legii.70/1991 va generaliza principiul alegerii directe şi pentru consiliile judeţene. în anul 1938 va fi adoptată o nouă lege administrativă.natură juridică a comunei sau oraşului: de colectivitate locală şi de unitate administrativ-teritorială. Constituţia din 1866 va menţine această lege. ulterior modificată în repetate rânduri.24/1996 de modificare şi completare a Legii nr. ca centre de administraţie şi inspecţie locală. în număr de şapte. care era capul administraţiei comunale. ca organe locale ale puterii de stat şi comitetele lor executive. competenţa şi funcţionarea consiliului local Primele organe colegiale de administrare a treburilor comunelor le întâlnim reglementate în Regulamentele Organice. După numai 2 ani. Legea administrativă din 1936 va păstra aceeaşi organizare a administraţiei publice locale. Dacă în varianta iniţială a Legii nr. şi de primari. ai subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor. Consiliul General al municipiului Bucureşti şi consiliile locale ale subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor sunt autorităţi deliberative iar primarii comunelor. care va menţine circumscripţiile existente. fiecare comună era reprezentată printr-un consiliu comunal. Constituirea. În plus. ca organe de execuţie.70/1991 privind alegerile locale ce s-a aflat la baza alegerilor locale generale din februarie 1992. ca organe deliberative. delegaţia pemanentă a consiliului şi pe primarul comunei. pentru ca printr-o lege adoptată în anul 1949 să fie înfiinţate sfaturile populare şi apoi consiliile populare.

să nu aibă funcţia de magistrat (judecător sau procuror) sau să nu fie militar activ ori alt funcţionar căruia îi este interzisă asocierea în partide politice [potrivit art. b).161/2003 mai adaugă şi altele. Legea nr.70/1991 republicată a fost înlocuită cu Legea nr. Potrivit art. persoana fizică trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: să aibă calitatea de alegător. În ce priveşte condiţiile de eligibilitate. Convocarea consilierilor declaraţi aleşi pentru şedinţa de constituire se face de către prefect. c). g). constituirea consiliilor locale se face în termen de 20 de zile de la data desfăşurării alegerilor.. cât şi a celor judeţeni. precum şi primarul chiar dacă procedura de validare a mandatului acestuia nu a fost finalizată. la care ne-am referit şi cu ocazia analizei incompatibilităţilor funcţiei de ministru. cu precizarea expresă că. Potrivit dispoziţiilor unui titlu din Legea nr. potrivit dispoziţiilor legii. asociat. calitatea de funcţionar public sau angajat cu contract individual de muncă în aparatul propriu al consiliului local respectiv sau în aparatul propriu al consiliului judeţean ori al prefecturii din judeţul respectiv. numărul membrilor fiecărui consiliu local. manager. Numărul membrilor consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti se stabileşte în funcţie de numărul locuitorilor sectoarelor respective.161/2003 vizând regimul incompatibilităţilor în exercitarea demnităţilor publice şi funcţiilor publice.67/2004 privind alegerea autorităţilor administraţiei publice locale. vicepreşedinte. funcţia de reprezentant al statului la o societate comercială care îşi are sediul ori care deţine filiale în unitatea administrativ-teritorială respectivă. membru al consiliului de administraţie sau cenzor la regiile autonome şi societăţile comerciale de interes local înfiinţate sau aflate sub autoritatea consiliului local ori a consiliului judeţean respectiv sau la regiile autonome şi societăţile comerciale de interes naţional care îşi au sediul sau care deţin filiale în unitatea administrativ-teritorială respectivă. e). stabilite de Constituţie şi de Legea alegerilor locale vom reţine că. La şedinţa de constituire pot participa prefectul sau reprezentantul său.funcţia de preşedinte sau de secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau asociaţilor la o societate comercială de interes local ori la o societate comercială de interes naţional care îşi are sediul sau care deţine filiale în unitatea administrativ-teritorială respectivă. funcţia de ministru. subsecretar de stat şi funcţiile asimilate acestora. administrator. Consiliul General al Municipiului Bucureşti este compus din 55 de membri.215/2001 privind administraţia publică locală introduce în art. numărul consilierilor locali variază între 9 membri (în localităţile cu până la 1500 de locuitori) şi respectiv.. secretar de stat. în cazul candidaţilor independenţi mai există şi condiţia listei susţinătorilor.000 de locuitori). director. director general. să aibă vârsta de cel puţin 23 de ani.anului 2004. calitatea de deputat sau senator. la data de 1 iulie a anului care precede alegerile. prevăzând atribuţia prefectului de a stabili prin ordin. 31 de membri (în localităţile cu peste 400. Legea nr. funcţia de primar sau viceprimar. o persoană nu poate exercita în acelaşi timp un mandat de consilier local şi un mandat de consilier judeţean. h).(3) din Constituţia republicată]. pentru a fi ales consilier. f). oraşului sau municipiului raportat de Institutul Naţional de Statistică la data de 1 ianuarie a anului în curs sau. să aibă domiciliul în comuna sau oraşul unde candidează. Legea nr. funcţia de prefect sau subprefect. d). În plus. în funcţie de numărul locuitorilor comunei. Pe acest principiu. Şedinţa este legal constituită dacă participă cel puţin două treimi din numărul consilierilor aleşi. după caz. şedinţa se va 93 . În cazul în care nu se poate asigura această majoritate. atât a celor locali. după anul 1990 duce la concluzia tendinţei legiuitorului de scădere a numărului consilierilor.29 o serie de precizări de ordin procedural. La aceste incompatibilităţi.30 din Legea administraţiei publice locale. funcţia de consilier local sau judeţean este incompatibilă cu: a). O analiză a evoluţiei legislaţiei adoptate în domeniu. funcţia de preşedinte.40 alin.

un preşedinte de şedinţă. prin ordin. procedura prealabilă nu se mai efectuează. După declararea ca legal constituit. tocmai datorită problemelor apărute în unele localităţi. şi doar de un preşedinte de şedinţă. Consilierii locali care refuză să depună jurământul sunt consideraţi demisionaţi de drept. când din considerente politice. a unei deplasări în străinătate în interes de serviciu sau a unor evenimente de forţă majoră. la convocarea prefectului. dispoziţii introduse pentru prima dată în anul 1996. validarea sau invalidarea mandatelor. în aceleaşi condiţii. în termen de 30 de zile. lucrările şedinţei de constituire sunt conduse de cel mai în vârstă consilier. locurile consilierilor aleşi care au lipsit nemotivat de la cele 3 convocări anterioare. în condiţiile Legii privind alegerea autorităţilor administraţiei publice locale. prevede expres legiuitorul. prefectul va declara vacante. Validarea este operaţia prin care o autoritate a statului sau a administraţiei publice locale. în cazul celor absenţi de la şedinţă. asistat de 2 consilieri dintre cei mai tineri. că nu poţi fi “demisionat” dintr-o funcţie sau demnitate pe care nici nu ai dobândit-o. peste alte 3 zile. reuniunea nu este legal constituită. a consilierilor. nu putem vorbi de un preşedinte al acestuia. în cazul consiliului local. de la comunicare. Observăm că. fără motive temeinice. din cauza absenţei. consiliul local alege dintre membrii săi. ar trebui ca sancţiunea să fie retragerea validării.31 din lege.69/1991. Consilierii locali ale căror mandate au fost validate depun în faţa consiliului local. Prin urmare. iar hotărârea primei instanţe este definitivă şi irevocabilă. este confirmată în vederea ocupării şi exercitării funcţiei respective. Pentru validarea mandatelor. aşa cum se întâmplă în cazul consiliului judeţean. aleasă prin vot universal. legea anterioară în materie. pentru refuzul de a depune jurământul. după primele alegeri locale generale din anul 1992. jurământul prevăzut de lege. direct. 94 . organizându-se alegeri pentru completare. Potrivit art. dacă aceştia nu pot fi înlocuiţi de supleanţii înscrişi pe listele de candidaţi respective. maxim 3 luni. ce poate conduce şedinţele consiliului local. pe întreaga durată a mandatului. de către prefect. Consiliul local se declară legal constituit. nu s-a reuşit constituirea unor consilii locale şi respectiv. cerut de lege. cu votul deschis al majorităţii consilierilor prezenţi la şedinţă. în aceleaşi condiţii. peste 3 zile. Dacă nici la a doua convocare. a unor consilii judeţene. pentru a conduce şedinţele consiliului şi a semna hotărârile adoptate de acesta. prin votul deschis al majorităţii consilierilor locali în funcţie. luni de zile. o comisie de validare alcătuită din 3 – 5 membri. dintre membrii lor. Instanţa de contencios administrativ se pronunţă în cel mult 30 de zile. Hotărârea de validare sau invalidare a mandatelor poate fi atacată de cei interesaţi la instanţa de contencios administrativ în termen de 5 zile de la adoptare sau. cu ocazia modificării şi completării Legii nr. dacă se face dovada că aceasta a intervenit din cauza unei boli care a necesitat spitalizarea sau a făcut imposibilă prezenţa acestora. Comisia de validare examinează legalitatea alegerii fiecărui consilier şi propune consiliului local. În acest caz. consiliile locale aleg prin vot deschis. în ordine alfabetică. în doctrină s-a arătat pe deplin întemeiat. Faţă de această ultimă prevedere. Ordinul prefectului prin care se declară vacante locurile consilierilor care au lipsit nemotivat poate fi atacat de cei în cauză la instanţa de contencios administrativ în termen de 5 zile de la comunicare. se va proceda la o nouă convocare. adoptată cu votul majorităţii consilierilor locali validaţi.organiza. egal. Absenţa consilierilor de la şedinţa de constituire este considerată motivată. În situaţia în care consiliul local nu se poate reuni nici la această ultima convocare. pe o perioadă de cel mult 3 luni. secret şi liber exprimat. Legea conţine dispoziţii atât de stricte legate de constituirea consiliului local dar şi a consiliului judeţean. Persoana al cărei mandat este supusă validării sau invalidării nu participa la vot. mai ales. hotărârea instanţei fiind definitivă şi irevocabilă. dacă majoritatea consilierilor locali validaţi au depus jurământul iar constituirea consiliului local se constată prin hotărâre.

al instituţiilor şi serviciilor publice de interes local. oraşului sau municipiului: aprobarea.” Prin urmare. oraşului sau municipiului. în condiţiile legii. de pieţe şi de obiective de interes public local. în condiţiile legii. oraşului sau municipiului: hotărăşte darea în administrare. a tuturor drepturilor şi obligaţiilor corespunzătoare participaţiilor deţinute la regii autonome sau societăţi comerciale.286/2006. locale sau centrale. Înainte de modificările şi completările aduse Legii nr. a contractării şi/sau garantării împrumuturilor şi contractarea de datorie publică locală prin emisiuni de titluri de valoare în numele unităţii administrativ-teritoriale. concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a comunei. a virărilor de credite. atribuţii privind organizarea şi funcţionarea aparatului de specialitate al primarului.Potrivit art. atribuie sau schimbă. în condiţiile legii. în vederea finanţării şi realizării în comun a unor acţiuni. concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică a comunei. aprobarea. oraşului sau municipiului. acesta dispune deci de o competenţă materială generală. erau enumerate 26 de atribuţii ale consiliului local. grupate pe o serie de criterii precum: a). precum şi a serviciilor publice de interes local. aprobarea. Legea nr. a regulamentului de organizare şi funcţionare a consiliului local. lucrări. ca autorităţi administrative autonome şi rezolvă treburile publice din comune şi din oraşe. a statului de funcţii al aparatului de specialitate al primarului. după caz. hotărăşte acordarea unor sporuri şi altor facilităţi. exercitarea.(2) din Constituţia republicată: “Consiliile locale şi primarii funcţionează.121 alin.286/2006 a introdus chiar ea mai multe categorii de atribuţii. după caz. precum şi aderarea la asociaţii naţionale şi internaţionale ale autorităţilor administraţiei publice locale. servicii sau proiecte de interes public local. în vederea promovării unor interese comune etc. a documentaţiilor tehnico-ecnomice pentru lucrările de investiţii de interes local. în doctrină ele erau grupate pe mai multe categorii. ca fiind principale. în condiţiile legii. atribuţii privind dezvoltarea economico-socială şi de mediu a comunei. avizează sau aprobă documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi urbanism ale localităţilor. calificate. personalului sanitar şi didactic. sprijină activitatea cultelor religioase. asigurarea realizării lucrărilor şi luarea măsurilor necesare în procesul de integrare europeană. în funcţie de specificul activităţii avută în vedere. a modului de utilizare a rezervei bugetare şi a contului de încheiere a exerciţiului bugetar. aprobarea strategiilor privind dezvoltarea economico-socială şi de mediu a unităţii administrativ-teritoriale. 95 . atribuţii privind administrarea domeniului public şi privat al comunei. stabilirea şi aprobarea impozitelor şi taxelor locale. aprobă construirea locuinţelor sociale etc. la propunerea primarului. în domeniul protecţiei mediului şi gospodăririi apelor pentru serviciile furnizate cetăţenilor. Consiliul local are iniţiativă şi hotărăşte. ale instituţiilor şi serviciilor publice de interes local şi ale societăţilor comerciale şi regiilor autonome de interes local: aprobarea statutului comunei. denumiri de străzi.215/2001 prin Legea nr. consiliul local are atribuţii de natură administrativă şi financiară în orice domeniu. De regulă.. d). hotărăşte vânzarea. a bugetului local. hotărăşte cooperarea sau asocierea cu alte unităţi administrativ-teritoriale din ţară sau din străinătate. în condiţiile legii. în numele unităţii administrativ-teritoriale. cu excepţia celor care sunt date prin lege în competenţa altor autorităţi ale administraţiei publice. În ce priveşte atribuţiile consiliului local. în condiţiile legii. în condiţiile legii.atribuţii privind cooperarea interinstituţională pe plan intern şi extern: hotărăşte cooperarea sau asocierea cu persoane juridice române sau străine. în mod impropriu. atribuţii privind gestionarea serviciilor furnizate către cetăţeni: asigură cadrul necesar pentru furnizarea serviciilor publice de interes local. în toate problemele de interes local. b). dacă nu există vreo interdicţie expresă a legii. oraşului sau municipiului. la propunerea primarului. precum şi a serviciilor publice. e). la propunerea primarului. c).

două treimi să se supună voinţei unei treimi. în faţa majorităţii. 96 .. Ordinea de zi a şedinţei consiliului local se aduce la cunoştinţă locuitorilor comunei sau ai oraşului prin mass-media sau prin orice alt mijloc de publicitate. pe parcursul unui mandat stabilind expres o normă tranzitorie: “Consiliul local sau consiliul judeţean. de 50%.subl. ordinea de zi se aduce la cunoştinţă publică şi în limba maternă a cetăţenilor aparţinând minorităţii respective. prin intermediul secretarului unităţii administrativ-teritoriale.ns. În primul rând. sunt puse la dispoziţia consilierilor locali materialele înscrise pe ordinea de zi. se aprecia înainte de modificările din 2006. adică o situaţie mai paradoxală. doar procentul de 50% plus unul din numărul locuitorilor fiind unul democratic. ordinea de zi se aprobă de consiliu. prin această dispoziţie se ajunge la situaţia nedemocratică ca. Odată cu notificarea convocării. prin lege organică.Legat de mandatul consiliului local reţinem în primul rând. de unde propunerea de lege ferenda. precum şi primarul. Convocarea consiliului local se face în scris. “În toate cazurile. deoarece şi pentru români. Şedinţele consiliului local sunt publice. în opinia unui autor. în urma organizării unei noi unităţi administrativteritoriale sau în urma dizolvării unor consilii..convocarea consiliului local se poate face de îndată. aleşi. în limba minorităţilor care deţin o pondere de peste 20% şi chiar ce rost ar mai avea desfăşurarea în limba minorităţilor care deţin o treime din numărul consilierilor.” Faţă de această prevedere legală se ridică întrebarea firească.” Această prevedere impune precizarea că este vorba despre proiectul ordinii de zi.” Stabilirea acestui procent de 20% a fost criticată în doctrină... la şedinţele de consiliu se poate folosi şi limba maternă. Lucrările şedinţelor se desfăşoară în limba română. simpla sintagmă limba maternă este incompletă. de a se face precizarea: limba maternă a acelei minorităţi naţionale. în aceste cazuri se va asigura. a şedinţelor consiliului local. În prezent. îşi exercită mandatul numai până la organizarea următoarelor alegeri locale generale. în text nu se prevede ca folosirea limbii materne a consilierilor minoritari să se facă la cererea acestora cum ar fi fost firesc. a fost criticată în doctrină sub mai multe aspecte. lunar. alegerea acestuia pe o perioadă de “4 ani. mandat ce poate fi prelungit. documentele şedinţelor de consiliu se întocmesc în limba română. la convocarea primarului şi se poate întruni şi în şedinţe extraordinare. În sfârşit. “În comunele sau oraşele în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor. pentru că. prezenţa fiind obligatorie. Aşa cum a fost stabilit procentul de 20% putea fi stabilit unul de 10% sau 30% sau oricare altul până la cel corect. în caz de război sau de catastrofă. prin grija primarului. În caz de forţă majoră şi de maximă urgenţă pentru rezolvarea intereselor locuitorilor. În al doilea rând. de dominaţie a unei minorităţi. ce rost mai are aducerea la cunoştinţă a ordinii de zi a şedinţei.).” “Consiliul local se întruneşte în şedinţe ordinare. ca având un caracter aleatoriu. În consiliile locale în care consilierii aparţinând unei minorităţi naţionale reprezintă cel puţin o cincime din numărul total.. cu cel puţin 5 zile înaintea şedinţelor ordinare sau cu cel puţin 3 zile înainte de şedinţele extraordinare. potrivit unei alte dispoziţii a legii. respectiv vacantării unor posturi de primari. Formularea acestui text de lege (care în varianta iniţială se referea la o treime din numărul total. Şedinţele consiliului local se desfăşoară legal în prezenţa majorităţii consilierilor locali în funcţie. ci doar că.” Legiuitorul a avut în vedere şi ipoteza reorganizărilor administrativ-teritoriale. putem vorbi de necesitatea ca patru cincimi să se supună unei singure cincimi. Mandatul consiliului local se exercită de la data constituirii până la data declarării ca legal constituit a consiliului nou-ales. traducerea în limba română. la cererea primarului sau a cel puţin unei treimi din numărul membrilor consiliului. limba română este limba maternă.

organizarea şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor şi amenajarea teritoriului. legea stabileşte excepţii. Secretarul unităţii administrativ-teritoriale nu va contrasemna hotărârea în cazul în care consideră că aceasta este ilegală. prin care se stabilesc impozite şi taxe locale. ordine. iar actele organelor de conducere unipersonală sunt denumite dispoziţii. prevăzând expres. va depune în scris şi va expune consiliului local opinia sa motivată. situaţiile în care este obligatorie adoptarea unei hotărâri. în anumite situaţii. afini sau rude până la gradul al patrulea inclusiv. are un interes patrimonial în problema supusă dezbaterilor consiliului local. deşi unele repetări apar ca inevitabile. În cazul în care preşedintele de şedinţă lipseşte sau refuză să semneze. adică din cei care trebuie să participe la şedinţă pentru ca aceasta să se desfăşoare legal. cu excepţiile prevăzute de lege. zonală sau de cooperare transfrontalieră.” Prevederea este urmată imediat de sancţiune. În acest caz. care va fi consemnată în procesul-verbal al şedinţei. precum şi modul în care şi-a exercitat votul fiecare consilier local se consemnează într-un proces verbal. cu precizarea că hotărârile cu caracter individual cu privire la persoane vor fi luate întotdeauna prin vot secret.” 97 . legea prevede posibilitatea consiliului local de a stabili ca unele hotărâri să fie luate prin vot secret.” Legea prevede o serie de incompatibilităţi.“Dezbaterile din şedinţele consiliului local. viceprimar sau de cetăţeni. nulitatea putând fi constatată de instanţa de contencios administrativ. jumătate plus unul din cei prezenţi. “Proiectele de hotărâri pot fi propuse de consilieri locali. Actele şi răspunderea consiliului local În epoca modernă s-a dezvoltat tradiţia ca. fie cu o majoritate calificată de două treimi din numărul consilierilor. trebuie să se abţină de la deliberare şi votare. regională. potrivit textului legal. fie cu majoritatea absolută. Hotărârile privind bugetul local. semnat de preşedintele de şedinţă şi de secretarul unităţii administrativ-teritoriale. decrete. “În exercitarea atribuţiilor ce îi revin consiliul local adoptă hotărâri. cu votul majorităţii membrilor prezenţi. în condiţiile legii. fie prin soţ. precum şi cele privind asocierea sau cooperarea cu alte autorităţi publice. contractarea de împrumuturi. preşedintele de şedinţă şi secretarul comunei sau oraşului îşi asumă responsabilitatea veridicităţii celor consemnate.” Hotărârile privind patrimoniul se adoptă cu votul a două treimi din numărul total al consilierilor locali în funcţie. Redactarea proiectelor se face de cei care le propun. stabilind că anumiţi consilieri. fie personal. în afară de cazurile în care legea sau regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului cere o altă majoritate. De regulă.” Prin aceste semnături. participarea la programe de dezvoltare judeţeană. regula o reprezintă majoritatea simplă. în ce priveşte adoptarea hotărârilor consiliului local. actele autorităţilor administraţiei publice să poarte o denumire specifică. “nu poate lua parte la deliberare şi la adoptarea hotărârilor consilierul local care. cu sprijinul secretarului unităţii administrativ-teritoriale şi al serviciilor din cadrul aparatului de specialitate al primarului. “Hotărârile adoptate de consiliul local cu încălcarea acestor dispoziţii sunt nule de drept. De la această regulă. Astfel. de primar. De asemenea. de către secretar. pentru legalitate. actele organelor colegiale sunt denumite hotărâri sau regulamente. cu persoane juridice române sau străine se adoptă cu votul majorităţii consilierilor locali în funcţie. Acţiunea poate fi introdusă de orice persoană interesată. soţie. hotărârea consiliului local se semnează de 3-5 consilieri locali. Astfel.” “Hotărârile consiliului local se semnează de preşedintele de şedinţă şi se contrasemnează. decizii etc. § 5.

“Secretarul unităţii administrativ-teritoriale va comunica hotărârile consiliului local, primarului şi prefectului, de îndată, dar nu mai târziu de 10 zile lucrătoare de la data adoptării.” În absenţa unei sancţiuni exprese, în practica administrativă sunt destul de des întâlnite situaţiile, în care secretarul nu-şi îndeplineşte această obligaţie extrem de importantă, lipsindu-l astfel pe prefect de posibilitatea de a ataca în contencios administrativ, actele autorităţilor administraţiei publice locale pe care le consideră ilegale, atâta vreme cât nu le cunoaşte conţinutul. Hotărârile consiliului local sunt acte administrative, legea stabilind o distincţie în ce priveşte momentul intrării lor în vigoare după cum au caracter individual sau normativ. Astfel, potrivit art.49 din lege: “hotărârile cu caracter normativ devin obligatorii şi produc efecte de la data aducerii lor la cunoştinţă publică, iar cele individuale, de la data comunicării. Aducerea la cunoştinţă publică a hotărârilor cu caracter normativ se face în termen de 5 zile de la data comunicării oficiale către prefect.” Prin această dispoziţie expresă, legiuitorul a introdus practic o suspendare pe o perioadă determinată a actelor administrative normative adoptate de consiliul local. În doctrina actuală s-a pus problema dacă consiliul local emite sau încheie şi alte categorii de acte juridice. În reglementarea anterioară se făcea distincţie între calitatea de persoane juridice de drept public şi calitatea de persoane juridice de drept privat a unităţilor administrativteritoriale. Astfel, consiliul local putea încheia acte supuse circuitului civil, ca persoană juridică de drept privat şi respectiv, acte administrative unilaterale, dar şi contracte administrative, ca persoană juridică de drept public. Deşi actuala reglementare prevede pentru unităţile administrativ-teritoriale doar calitatea de persoane juridice de drept public, ce dispun de patrimoniu propriu şi capacitate juridică deplină, în doctrină se apreciază în continuare că, unităţile administrativ-teritoriale îşi păstrează şi calitatea de persoane juridice civile. După constituire, consiliul local îşi organizează comisii de specialitate, pe principalele domenii de activitate. Pot fi membri ai acestora, numai consilierii locali. “Comisiile de specialitate îşi aleg câte un preşedinte şi un secretar. Ele analizează şi avizează proiectele de hotărâre din domeniul lor de activitate. Comisiile de specialitate lucrează în plen şi iau hotărâri cu votul majorităţii membrilor lor.” În afară de comisiile de specialitate, consiliile locale pot organiza, din proprie iniţiativă sau la iniţiativa primarului, după caz, comisii speciale de analiză şi verificare, pe perioadă determinată. Potrivit art.55 din Legea nr.215/2001 republicată, dizolvarea consiliului local poate interveni de drept sau prin referendum local. Consiliul local se dizolvă de drept în cazul în care acesta “nu se întruneşte timp de 2 luni consecutiv” sau „nu a adoptat în 3 şedinţe ordinare consecutive nicio hotărâre”, precum şi „în situaţia în care numărul consilierilor locali se reduce sub jumătate plus unu şi nu se poate completa prin supleanţi.” În legătură cu cea din urmă situaţie se ridică întrebarea firească, ce se va întâmpla în situaţia în care consiliul local trebuie să adopte o hotărâre privind patrimoniul, pentru care legea prevede votul majorităţii calificate a membrilor săi, iar numărul acestora a scăzut sub această majoritate, dar nu a ajuns încă la majoritatea absolută, cea cerută de lege pentru a putea fi dizolvat de drept. Prin urmare, de lege ferenda propunem ca dizolvarea de drept a consiliului local să poată interveni în situaţia în care numărul consilierilor se reduce sub două treimi. Primarul, viceprimarul, secretarul unităţii administrativ-teritoriale sau orice altă persoană interesată sesizează instanţa de contencios administrativ cu privire la cazurile care atrag dizolvarea de drept a consiliului local iar instanţa analizează situaţia de fapt şi se pronunţă cu privire la dizolvarea consiliului local. Hotărârea instanţei este definitivă şi se comunică prefectului.
98

Consiliul local poate fi dizolvat prin referendum local, organizat în condiţiile legii. Referendumul se organizează ca urmare a cererii adresate în acest sens prefectului de cel puţin 25% din numărul cetăţenilor cu drept de vot înscrişi pe listele electorale ale unităţii administrativ-teritoriale. Legea detaliază procedura desfăşurării referendumului prevăzând că, stabilirea datei pentru organizarea alegerii noului consiliu local se face de Guvern, la propunerea prefectului. Alegerile se organizează în maxim 90 de zile de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti prin care s-a constatat dizolvarea consiliului local sau, după caz, de la validarea rezultatului referendumului. Până la constituirea noului consiliu local, primarul sau, în absenţa acestuia, secretarul unităţii administrativ-teritoriale va rezolva problemele curente ale comunei, oraşului sau municipiului, potrivit competenţelor şi atribuţiilor ce îi revin potrivit legii. „Mandatul de consilier local se suspendă de drept numai în cazul în care acesta a fost arestat preventiv. Măsura arestării preventive se comunică de îndată de către instanţa de judecată prefectului, care, prin ordin, constată suspendarea mandatului”. Aceasta durează până la încetarea situaţiei mai sus prevăzute, iar în cazul în care consilierul local este găsit nevinovat, el va avea dreptul la despăgubiri, în condiţiile legii. Potrivit Legii nr.393/2004 privind Statutul aleşilor locali cu modificările şi completările ulterioare, calitatea de consilier local, ca şi cea de consilier judeţean încetează de drept, înainte de expirarea duratei normale a mandatului, în următoarele situaţii: demisie; incompatibilitate; schimbarea domiciliului într-o altă unitate administrativteritorială, inclusiv ca urmare a reorganizării acesteia; lipsa nemotivată de la mai mult de 3 şedinţe ordinare consecutive ale consiliului; imposibilitatea exercitării mandatului pe o perioadă mai mare de 6 luni consecutive, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege; condamnarea, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate; punerea sub interdicţie judecătorească; pierderea drepturilor electorale; deces. Tot potrivit Legii nr.393/2004 privind Statutul aleşilor locali cu modificările şi completările ulterioare, consilierii răspund în nume propriu, pentru activitatea desfăşurată în exercitarea mandatului, precum şi solidar, pentru activitatea consiliului din care fac parte şi pentru hotărârile pe care le-au votat. În doctrina actuală sunt identificate trei forme de răspundere a consilierilor locali: o răspundere administrativ-disciplinară; o răspundere administrativ-patrimonială şi o răspundere penală. O situaţie specială o prezintă administraţia publică a municipiului Bucureşti, căreia Legea nr.215/2001 îi rezervă un întreg capitol, ce nu rezolvă însă, multitudinea de probleme ce apar la nivelul administraţiei Capitalei. Este motivul pentru care, de mai multă vreme este vehiculată ideea adoptării unei legi distincte consacrate zonei metropolitane Bucureşti. Potrivit legii, hotărârile Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi dispoziţiile cu caracter normativ ale primarului general sunt obligatorii şi pentru autorităţile administraţiei publice locale organizate în sectoarele municipiului Bucureşti. În opinia noastră, printr-o astfel de dispoziţie expresă se consacră o formă indirectă de subordonare între autorităţile alese la nivelul sectoarelor Capitalei şi cele alese la nivelul Capitalei. “Consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti se constituie, funcţionează şi pot fi dizolvate în condiţiile prevăzute de dispoziţiile legii administraţiei publice locale pentru consiliile locale care se aplică în mod corespunzător.” Consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti exercită în principal o serie de atribuţii din care reţinem următoarele: a). aleg din rândul consilierilor, consilierul care conduce şedinţele consiliului, precum şi un viceprimar; aceştia îşi păstrează calitatea de consilier; b). aprobă regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului;
99

c). avizează studii, prognoze şi programe de dezvoltare economico-socială, de organizare şi amenajare a teritoriului şi urbanism etc.; d). aprobă bugetul local, împrumuturile, virările de credite şi modul de utilizare a rezervei bugetare, aprobă contul de încheiere a exerciţiului bugetar, stabilesc impozite şi taxe locale, precum şi taxe speciale, în condiţiile legii; f). administrează, în condiţiile legii, bunurile proprietate publică sau privată a municipiului, de pe raza sectorului, pe baza hotărârii Consiliului General al Municipiului Bucureşti etc. Unele din atribuţiile expres prevăzute pot fi exercitate numai pe baza împuternicirii date prin hotărâre a Consiliului General al municipiului Bucureşti, potrivit legii. § 6. Primarul, viceprimarul şi administratorul public Din perspectiva dreptului comparat, funcţia de primar reprezintă o funcţie tradiţională în administraţia publică locală, nu numai din Europa, dar şi din alte continente, ca de exemplu în America, unde a pătruns influenţa europeană. Sub aspectul evoluţiei istorice, la noi, prin Legea comunală din 1864 s-a impus soluţia alegerii consiliului local şi a primarului de către locuitorii comunei rurale, iar primarul era magistratul comunal, căruia legea îi încredinţa întreaga administraţie a comunei, dar în acelaşi timp era şi delegatul puterii centrale, în comunele rurale, unde trebuia să fie confirmat de prefect. În comunele urbane, primarul era numit de Domn, dintre primii trei consilieri care întruniseră cele mai multe voturi. Reglementările ulterioare au consacrat soluţia alegerii primarului de către consiliu. Legislaţia actuală a optat pentru soluţia alegerii primarului, la fel ca şi consiliul local, şi consiliul judeţean, direct de către comunitatea locală, indiferent că este vorba de mediul rural sau urban. Astfel, potrivit Legii nr.215/2001 privind administraţia publică locală, „comunele, oraşele şi municipiile au câte un primar şi un viceprimar, iar municipiile reşedinţă de judeţ au un primar şi 2 viceprimari, aleşi în condiţiile legii.” Sectoarele municipiului Bucureşti au câte un primar şi un viceprimar iar municipiul Bucureşti are un primar general şi 2 viceprimari. Validarea alegerii primarului se face în termen de 20 de zile de la data desfăşurării alegerilor, în camera de consiliu a judecătoriei în a cărei rază teritorială se află comuna sau oraşul, de către un judecător desemnat de preşedintele judecătoriei. Rezultatul validării sau invalidării alegerii primarului se aduce la cunoştinţă prefectului şi se prezintă în şedinţa de constituire a consiliului local sau, după caz, într-o şedinţă extraordinară, de către un judecător desemnat de preşedintele judecătoriei. “În caz de invalidare a alegerii primarului, Guvernul, la propunerea prefectului, va stabili data alegerilor. Acestea se organizează în termen de maxim 90 de zile de la data invalidării sau, după caz, de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti, în condiţiile legii. ” Potrivit Legii nr.393/2004 privind Statutul aleşilor locali cu modificările şi completările ulterioare, pe timpul exercitării mandatului de primar, viceprimar, preşedinte sau vicepreşedinte al consiliului judeţean se suspendă contractul de muncă sau actul de numire a acestora în cadrul unei instituţii ori autorităţi publice, respectiv la regii autonome sau la societăţi comerciale cu capital integral ori majoritar de stat sau ale unităţilor administrativ-teritoriale. Sunt exceptate de la suspendarea contractului de muncă sau a actului de numire cadrele didactice, cecetătorii ştiinţifici, ziariştii cu atestat profesional, oamenii de cultură şi artă. Potrivit Legii administraţiei publice locale, “primarul îndeplineşte o funcţie de autoritate publică. Primarul asigură respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a prevederilor Constituţiei, precum şi punerea în aplicare a legilor, a decretelor Preşedintelui României, a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, a hotărârilor consiliului local; dispune măsurile necesare şi acordă sprijin pentru aplicarea ordinelor şi instrucţiunilor cu caracter normativ ale miniştrilor, ale celorlalţi conducători ai
100

art. doar unul în cazul comunelor. asigură elaborarea planurilor urbanistice prevăzute de lege. precum şi cu consiliul judeţean.215/2001 republicată vom distinge: a). în primul trimestru. de un veritabil drept de apreciere. verifică. Atribuţiile de ofiţer de stare civilă şi de autoritate tutelară pot fi delegate şi secretarului unităţii administrativ-teritoriale sau altor funcţionari publici din aparatul de specialitate cu competenţe în domeniu. primarul emite dispoziţii cu caracter normativ sau individual. atribuţii referitoare la relaţia cu consiliul local: primarul prezintă consiliului local. maxim 5 persoane la municipii reşedinţă de judeţ. întocmeşte proiectul bugetului local şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar şi le supune spre aprobare consiliului local. alte rapoarte şi informări. după caz. Astfel. Pentru exercitarea corespunzătoare a atribuţiilor sale. precum şi a hotărârilor consiliului judeţean.68 din Legea nr. în condiţiile legii. ” Actele administrative cu caracter normativ emise de primar vor produce efecte după ce vor fi aduse la cunoştinţă publică în formele consacrate legislativ (publicare în Monitorul Oficial al judeţului. Dispoziţii speciale sunt consacrate cabinetului primarului general al municipiului Bucureşti. Legat de actele primarului. Ca urmare a modificărilor şi completărilor introduse prin legea nr. emite avizele. cât şi a sediului secundar. şi atribuţiile primarului au fost grupate în mai multe categorii. iniţiază. ce formează cabinetul primarului.286/2006 o constituie posibilitatea primarilor de a angaja consilieri personali. le supune aprobării consiliului local şi acţionează pentru respectarea prevederilor acestora. prezintă. O inovaţie adusă prin Legea nr. corecta înregistrare fiscală a contribuabililor la organul fiscal teritorial. asemeni celor ale consiliilor locale. publicare în presa locală sau afişare în locuri special amenajate. potrivit Legii administraţiei publice locale nr. în condiţiile legii. un raport anual privind starea economică. atât a sediului social principal. b). ale prefectului. atribuţii exercitate în calitate de reprezentant al statului. socială şi de mediu a unităţii administrativ-teritoriale. în condiţiile legii: ofiţer de stare civilă şi de autoritate tutelară. d). 101 . acordurile şi autorizaţiile date în competenţa sa prin lege şi alte acte normative etc.autorităţilor administraţiei publice centrale. negocieri pentru contractarea de împrumuturi şi emiterea de titluri de valoare în numele unităţii administrativ-teritoriale. Acestea devin executorii după ce sunt aduse la cunoştinţă publică sau după ce au fost comunicate persoanelor interesate. la solicitarea consiliului local. atribuţii referitoare la bugetul local: exercită funcţia de ordonator principal de credite. e). primarul colaborează cu serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale. c). etc. socială şi de mediu a unităţii administrativ-teritoriale şi le supune aprobării consiliului local. atribuţii privind serviciile publice asigurate cetăţenilor: coordonează realizarea serviciilor publice de interes local.215/2001 privind administraţia publică locală republicată prevede că: “în exercitarea atribuţiilor sale. elaborează proiectele de strategii privind starea economică.). gestionarea situaţiilor de urgenţă. a referendumului şi a recensământului etc. Actele administrative individuale emise de primar se comunică celor interesaţi şi-şi produc efecte din momentul comunicării. după caz. prin compartimentele de specialitate. 3 persoane la oraşe şi municipii. primarul dispunând în acest sens. ia măsuri pentru prevenirea şi. alte atribuţii stabilite prin lege. organizarea şi desfăşurarea alegerilor.286/2006.

prin ordin. calitatea de primar încetează. Acest procent trebuie să fie realizat în fiecare dintre localităţile componente ale comunei sau oraşului. în scris. de drept. Schimbarea din funcţie a viceprimarului se poate face de consiliul local.286/2006 aducând modificări şi cu privire la această funcţie. Potrivit Legii nr. schimbarea domiciliului într-o altă unitate administrativ-teritorială. data organizării alegerilor pentru funcţia de primar fiind stabilită de Guvern. organizat în condiţiile legii. din rândul membrilor acestuia.215/2001 în varianta iniţială. potrivit legii. în maxim 90 de zile. Legea reglementează condiţiile în care primarul poate ataca ordinul prefectului la instanţa de contencios administrativ. Statutul viceprimarului este succint reglementat în conţinutul actualei reglementări. înainte de termen ca urmare a rezultatului unui referendum local.“Mandatul primarului este de 4 ani şi se exercită până la depunerea jurământului de primarul nou ales. prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă. care îi poate delega atribuţiile sale. prefectul prin ordin ia act de încetarea mandatului primarului. certificate.3/2000. de către instanţa de judecată prefectului. la propunerea primarului sau a unei treimi din numărul consilierilor locali în funcţie. viceprimarul fiind calificat drept înlocuitorul de drept al acestuia. Ordinul de suspendare se comunică de îndată primarului. În toate acest cazuri.393/2004 privind Statutul aleşilor locali cu modificările şi completările ulterioare.” 102 . datorită unei boli grave. în mod nejustificat. prefectului. Potrivit legii. punerea sub interdicţie judecătorească. în condiţiile legii. conform procedurii prevăzute pentru înlăturarea consiliului local prin referendum local. numai în cazul arestării sale preventive. ” Suspendarea mandatului primarului intervine de drept. ca urmare a nesocotirii de către acesta a intereselor generale ale colectivităţii locale sau a neexercitării atribuţiilor ce îi revin. constată suspendarea mandatului. ” Mandatul primarului încetează. dezastru sau sinistru deosebit de grav. de drept în condiţiile legii statutului aleşilor locali precum şi în următoarele situaţii: dacă acesta se află în imposibilitatea exercitării funcţiei. în caz de război. Suspendarea durează până la încetarea arestării preventive. O noutate adusă de Legea administraţiei publice locale nr. prin hotărâre adoptată cu votul majorităţii consilierilor în funcţie. calamitate naturală. condamnarea. Legea nr. deja criticată de doctrină. Mandatul primarului încetează. Organizarea referendumului trebuie să fie solicitată. deces. înainte de expirarea duratei normale a mandatului. de cel puţin 25% dintre locuitorii cu drept de vot. pe principiul simetriei juridice. mandatul timp de 45 de zile consecutiv. la o pedeapsă privativă de libertate. la propunerea prefectului. vizează instituirea unei subordonări exprese a viceprimarului faţă de primar. de asemenea. în următoarele cazuri: demisie. Potrivit actualei reglementări. care. acesta are dreptul la despăgubiri.” Aceste prevederi se aplică şi viceprimarului. Expresia “în condiţiile legii” vizează procedura de organizare şi desfăşurare a referendumului stabilită prin legea specială în materie. viceprimarul este ales cu votul majorităţii consilierilor locali în funcţie. oraşului sau municipiului. Legea nr. Referendumul pentru încetarea mandatului primarului se organizează ca urmare a cererii adresate în acest sens. putând fi prelungit prin lege organică. menţinută şi în prezent a constituit-o posibilitatea înlăturării primarului pe calea referendumului local. pierderea drepturilor electorale. care nu permite desfăşurarea activităţii în bune condiţii timp de 6 luni pe parcursul unui an calendaristic sau dacă acesta nu îşi exercită. Cea mai importantă modificare. “măsura arestării preventive se comunică de îndată. inclusiv a celor pe care le exercită ca reprezentant al statului. la plata drepturilor salariale corespunzătoare perioadei în care a fost suspendat. iar dacă primarul suspendat din funcţie a fost găsit nevinovat. de locuitorii comunei. incompatibilitate.

Astfel. în baza unui contract de management (baza legală a angajării acestuia). municipiu. administratorul public. au existat şi funcţionari care au avut statutul de funcţionari de carieră şi au asigurat continuitatea. La nivel judeţean. aprobate de consiliul judeţean. acesta este în mod evident. Totodată. în administraţia publică locală românească. pe baza unor criterii. ar putea fi una generoasă. calitatea de ordonator principal de credite. Secretarul unităţii administrativ-teritoriale Tradiţional. proceduri şi atribuţii specifice. proceduri şi atribuţii specifice. consiliului local este primarul iar în cel de-al doilea caz. numirea în funcţie având loc pe baza unui concurs. ci de un angajat contractual. fără a beneficia de indemnizaţia aferentă acestui statut. aflat la baza creării acestei funcţii apreciem că nu este vorba de un funcţionar public. 103 . în condiţiile legii. -ce au un statut insuficient reglementat. preşedintele consiliului judeţean pot delega administratorului public. atribuţii de coordonare a aparatului de specialitate sau a serviciilor publice de interes local. În primul caz. supus dispoziţiilor Codului muncii. încheiat în acest sens cu preşedintele consiliului judeţean. ca fiind una neconstituţională. Legii administraţiei publice locale priveşte funcţia de administrator public. în opinia noastră-. supus rigorilor Statutului funcţionarilor publici. numirea şi eliberarea din funcţie a administratorului public se face de preşedintele consiliului judeţean. primarul sau la nivel judeţean.112-114 din Legea nr. numirea în funcţie având loc pe baza unui concurs. consiliului judeţean este preşedintele consiliului judeţean. din conţinutul art. administratorul public. creat după modelul existent în sistemul anglo-saxon. încheiat în acest sens cu primarul. La nivel local. cunoscut sub denumirea de city manager.-deja calificate în doctrina de specialitate. de a decide desemnarea unui administrator public pentru gestionarea serviciilor de interes general care fac obiectul asocierii. insuficient reglementat.215/2001 republicată rezultă că. O instituţie nou creată. posibilitatea asociaţiilor de dezvoltare intercomunitară. administratorul public este o funcţie ce se poate regăsi atât la nivelul comunelor şi oraşelor cât şi la nivelul judeţelor. La nivel local. La nivel judeţean. tot în baza unui contract de management. în schimb. de multitudinea de probleme pe care le ridică administrarea unei colectivităţi locale. § 7. Din analiza cadrului legal extrem de sintetic. poate îndeplini. deoarece nu este enumerat printre autorităţile administraţiei publice locale identificate de legiuitorul constituant-. prin lege se mai precizează. aprobate de consiliul local. om politic prin excelenţă. numirea şi eliberarea din funcţie a administratorului public se face de primar. cel care poate propune înfiinţarea acestei funcţii. Iniţiativa de a înfiinţa funcţia de administrator public la nivelul administraţiei publice locale româneşti a vizat creşterea gradului de profesionalism în funcţionarea autorităţilor publice la nivel de judeţ. La nivel local. pe lângă organele alese sau numite pe baza unor criterii politice. în ce priveşte statutul administratorului public. cel care poate propune înfiinţarea acestei funcţii. poate îndeplini. viceprimarul îşi păstrează statutul de consilier local.Pe durata exercitării mandatului. pe baza unor criterii. cu ocazia modificărilor aduse în vara anului 2006. aceea de a degreva primarul. atribuţii de coordonare a aparatului de specialitate sau a serviciilor publice de interes judeţean. Dacă ideea ce se află în spatele înfiinţării acestei funcţii. oraş şi comună.

preluând şi atribuţii ale acestuia. Astfel. suspendarea. sub sancţiunea eliberării din funcţie. pentru legalitate. la data intrării în vigoare a prezentei legi. instituţiile publice şi persoanele interesate a actelor autorităţilor locale. în funcţie de numărul locuitorilor judeţului. respectiv cu preşedintele sau vicepreşedintele consiliului judeţean. egal. a hotărârilor consiliului local. funcţia de secretar al consiliului comunal. al ştiinţelor administrative în general. judeţului şi al subdiviziunii administrativ-teritoriale a municipiilor este funcţionar public de conducere. variind între 30 de consilieri pentru o populaţie de până la 350. Recrutarea. constituită la nivel judeţean. pregătirea lucrărilor supuse dezbaterii consiliului local. treptat. Printre atribuţiile principale ale secretarului enumerăm: avizarea.215/2001 republicată: “Fiecare unitate administrativ-teritorială şi subdiviziune administrativ-teritorială a municipiilor are un secretar salarizat din bugetul local. respectiv. funcţie. de primar. nu au studii superioare îşi pot păstra funcţia publică cu obligaţia ca. soţie sau rudă de gradul întâi cu primarul sau cu viceprimarul. asigurarea gestionării procedurilor administrative privind relaţia dintre consiliul local şi primar. secret şi liber exprimat.122 alin. potrivit Legii administraţiei publice locale. încetarea raporturilor de serviciu şi regimul disciplinar ale secretarului unităţii administrativ-teritoriale se fac în conformitate cu prevederile legislaţiei privind funcţia publică şi funcţionarii publici. respectiv ale consiliului judeţean. “Secretarul îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de lege sau însărcinări date de consiliul local.000 de locuitori şi 36 de consilieri pentru o populaţie de peste 650.” În ce priveşte alegerea consiliului judeţean. sau. alături de notar. precum şi între aceştia şi prefect. Consiliul judeţean şi preşedintele consiliului judeţean “Consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice locale.” § 8. “consiliul judeţean este compus din consilieri aleşi prin vot universal.(2) din Constituţia republicată se rezumă la a preciza că acesta este ales şi funcţionează în condiţiile legii. respectiv a consiliului judeţean şi comisiilor de specialitate ale acestuia etc. să absolve o formă de învăţământ superior de lungă durată în specialitatea ştiinţe juridice sau administraţie publică. ale consiliului judeţean. în condiţiile legii. orăşeneşti şi municipale.000 de locuitori. la data de 1 iulie a anului care precede alegerile. secretarul nu poate fi membru al unui partid politic. cu studii superioare juridice sau administrative.286/2006. Secretarul comunei. care să le permită îndeplinirea în termen a obligaţiei mai sus prevăzute. pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale. participarea la şedinţele consiliului local. art. Secretarul unităţii administrativteritoriale nu poate fi soţ. municipiului. sub sancţiunea încetării raportului de muncă. respectiv consiliul judeţean şi preşedintele acestuia. aceştia aveau obligaţia de a prezenta documente care să dovedească situaţia lor şcolară. prin schimbări legislative a înlocuit funcţia de notar. nr.” Numărul membrilor fiecărui consiliu judeţean se stabileşte prin ordin al prefectului. Potrivit unei dispoziţii tranzitorii introduse de Legea nr. care. numirea. asigurarea transparenţei şi comunicării către autorităţile publice. raportat de Institutul Naţional de Statistică la data de 1 ianuarie a anului curs. de consiliul judeţean sau de preşedintele consiliului judeţean. direct.” Observăm că legea precizează expres posibilitatea ca funcţia de secretar al unei unităţi administrativ-teritoriale să poată fi ocupată şi de absolvenţi ai unei forme de pregătire universitară în domeniul administraţiei publice. după caz. secretarii comunelor care. în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean. Potrivit Legii administraţiei publice locale. Potrivit Legii administraţiei publice locale.După modelul european. 104 . oraşului. Până la data de 31 decembrie 2006. în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi. modificarea. a dispoziţiilor primarului şi ale preşedintelui consiliului judeţean. a început să apară şi la noi. sub sancţiunea destituirii din funcţie. sub sancţiunea eliberării din funcţie. după caz.

vom reţine că. în şedinţă publică. în afară de cazurile în care legea sau regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului cere o altă majoritate. convocarea în şedinţa de constituire revenind însă preşedintelui consiliului judeţean. limitarea sau înlăturarea urmărilor calamităţilor. cea mai importantă fiind alegerea celor 2 vicepreşedinţi dintre consilierii judeţeni. prezenţa acestora fiind obligatorie. atribuţii privind gestionarea patrimoniului judeţului. în cazuri excepţionale care necesită adoptarea de măsuri imediate pentru prevenirea. la convocarea preşedintelui consiliului judeţean. “În exercitarea atribuţiilor ce îi revin consiliul judeţean adoptă hotărâri cu votul majorităţii membrilor prezenţi. servicii sau proiecte de interes public judeţean. ale instituţiilor şi serviciilor publice de interes judeţean şi ale societăţilor comerciale şi regiilor autonome de interes judeţean. inclusiv cu parteneri din societatea civilă. în condiţiile legii. putând fi prelungit. la propunerea preşedintelui consiliului judeţean. cel care refuză să depună jurământul fiind considerat demisionat de drept. atribuţii privind dezvoltarea economico-socială a judeţului. ca autoritatea executivă. precum şi pentru apărarea ordinii şi liniştii publice. c). în caz de război sau de catastrofă şi se exercită de la data constituirii până la data declarării ca legal constituit a consiliului nouales. de către preşedintele tribunalului sau înlocuitorul acestuia. b). ” Consiliul judeţean se dizolvă de drept în aceleaşi condiţii ca şi consiliul local sau prin referendum judeţean. atribuţii privind cooperarea interinstituţională precum atribuţia de a hotărî.” În ce priveşte cvorumul necesar pentru desfăşurarea şedinţelor. Consiliul judeţean se poate întruni şi în şedinţe extraordinare ori de câte ori este necesar.Consiliul judeţean ales în conformitate cu prevederile legii se completează cu preşedintele consiliului judeţean. precum atribuţia privind darea în administrare. incendiilor. Legat de funcţionarea consiliului judeţean. Potrivit art. schimbare ce a constat în esenţă în alegerea directă a preşedintelui consiliului judeţean. atribuţii privind gestionarea serviciilor publice din subordine precum asigurarea cadrului necesar pentru furnizarea serviciilor publice de interes judeţean. 105 . aprobarea bugetului propriu al judeţului. adresată preşedintelui consiliului judeţean. la nivelul judeţului. atribuţii privind organizarea şi funcţionarea aparatului de specialitate al consiliului judeţean. În ce priveşte conducerea consiliului judeţean. f). “Consiliul judeţean se întruneşte în şedinţă ordinară în fiecare lună. d).89 din lege. jurământul prevăzut de lege. cooperarea sau asocierea cu persoane juridice române ori străine. lucrări. Asemeni celorlalţi aleşi. alte atribuţii prevăzute prin lege. concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică a judeţului. în camera de consiliu a tribunalului. preşedintele consiliului judeţean are obligaţia de a depune în faţa preşedintelui tribunalului şi a prefectului. care are drept de vot şi conduce şedinţele acestuia. la cererea preşedintelui sau a cel puţin unei treimi din numărul membrilor consiliului ori la solicitarea prefectului. mandatul acestuia este de 4 ani. precum. consacrat astfel expres. Hotărârile se semnează de preşedinte sau în lipsa acestuia de vicepreşedintele consiliului judeţean care a condus şedinţa şi se contrasemnează de secretarul judeţului. o schimbare radicală a intervenit cu ocazia alegerilor locale generale de la 1 iunie 2008. în vederea finanţării şi realizării în comun a unor acţiuni. prin lege organică. la 3 zile de la depunerea jurământului de către acesta. validarea alegerii preşedintelui consiliului judeţean se face în termen de 20 de zile de la data desfăşurării alegerilor. catastrofelor. e). Consiliul judeţean îndeplineşte următoarele categorii principale de atribuţii: a). legea prevede necesitatea prezenţei majorităţii consilierilor judeţeni în funcţie. epidemiilor sau epizootiilor. Constituirea consiliilor judeţene şi validarea mandatelor consilierilor judeţeni este reglementată de o manieră asemănătoare celei privind consiliile locale.

Preşedintele consiliului judeţean răspunde de buna funcţionare a aparatului de specialitate al consiliului judeţean pe care îl conduce. (5). consiliile locale şi primari. Atribuţiile prefectului se stabilesc prin lege organică. Între prefecţi pe de-o parte. a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului. următoarele categorii de atribuţii: a). format din maxim 5 persoane. a instituţiilor şi serviciilor publice de interes judeţean şi a societăţilor comerciale şi regiilor autonome de interes judeţean.atribuţii privind funcţionarea aparatului de specialitate al consiliului judeţean. (3). în consecinţă. Eliberarea din funcţie a vicepreşedinţilor consiliului judeţean se face cu votul secret al majorităţii consilierilor în funcţie. cu votul secret al majorităţii consilierilor judeţeni în funcţie. Şi la nivelul acestei funcţii se regăseşte cabinetul preşedintelui. ce reprezintă baza de calcul pentru stabilirea drepturilor şi obligaţiilor care se determină în raport cu venitul salarial. Prefectul poate ataca. a Legii administraţiei publice locale nr.67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale.393/2004 privind Statutul aleşilor locali. (2). prezentată în mass-media drept “legea votului uninominal” au fost modificate cele trei acte normative ce se referă la alegerea.atribuţii privind serviciile publice de interes judeţean. preşedintele şi vicepreşedinţii consiliului judeţean primesc o indemnizaţie lunară. Eliberarea din funcţie a vicepreşedinţilor consiliului judeţean nu se poate face în ultimele 6 luni ale mandatului consiliului judeţean.alte atribuţii prevăzute de lege sau sarcini date de consiliul judeţean. b). precum şi consiliile judeţene şi preşedinţii acestora. Prefectul şi subprefectul Prefectul este un reprezentant al Guvernului în teritoriu. aplicându-se în mod corespunzător şi preşedintelui consiliului judeţean. nu există raporturi de subordonare. funcţionarea şi statutul autorităţilor locale. Preşedintele consiliului judeţean reprezintă judeţul în relaţiile cu celelalte autorităţi publice.atribuţii privind bugetul propriu al judeţului. cu persoanele fizice şi juridice române şi străine precum şi în justiţie. ca unică formă de remunerare a activităţii. c). vicepreşedinţii consiliului judeţean îşi păstrează calitatea de consilier. care devin executorii numai după ce sunt aduse la cunoştinţă publică sau după ce au fost comunicate persoanelor interesate. în cazul arestării preventive. preşedintele consiliului judeţean emite dispoziţii cu caracter normativ sau individual. În exercitarea atribuţiilor sale. organizarea. Preşedintele consiliului judeţean asigură respectarea prevederilor Constituţiei.atribuţii privind relaţia cu consiliul judeţean. f). 106 . la propunerea a cel puţin unei treimi din numărul acestora. răspunzând principiului deconcentrării administrative.Prin Legea nr. în faţa instanţei de contencios administrativ. (4). d). Consiliul judeţean alege dintre membrii săi 2 vicepreşedinţi. e). punerea în aplicare a legilor. motiv pentru care este şi calificat ca administraţie de stat în teritoriu. Preşedintele consiliului judeţean îndeplineşte. atribuţii privind relaţia cu alte autorităţi ale administraţiei publice locale şi serviciile publice. prevederile referitoare la mandatul primarului şi suspendarea de drept a mandatului acestuia. Pe durata mandatului. a hotărârilor consiliului judeţean. un act al consiliului judeţean. pe de altă parte. numit şi eliberat din funcţie de acesta. a decretelor Preşedintelui României. după caz. § 9. precum şi a altor acte normative. Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale.35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr.215/2001 şi a Legii nr. Potrivit art. Potrivit legii.123 din Constituţia republicată : “Guvernul numeşte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti. în condiţiile legii.

pentru exercitarea de către acesta a prerogativelor care revin potrivit Constituţiei şi legii. Activitatea prefectului se întemeiază pe principiile: legalităţii. organ de conducere unipersonală reprezintă o autoritate a administraţiei statale în teritoriu ce dispune de un aparat propriu de specialitate. Potrivit primelor dispoziţii ale Legii nr. transparenţei şi liberului acces la informaţiile de interes public. ca organe de conducere unipersonală.” 107 . şi în art. cu aparate proprii de specialitate. Mai mult decât atât. Până la acea dată funcţiilor de prefect şi subprefect li se aplică regimul juridic prevăzut de Legea administraţiei publice locale nr. începând cu anul 2006.al celui local sau al primarului. Legea nr.340/2004 prin care se organizează şi funcţionează instituţia prefectului. în cazul în care consideră actul ilegal. se regăseşte ca urmare a revizuirii. Pentru îndeplinirea atribuţiilor şi prerogativelor care îi revin potrivit legii.179/2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr. prefectul. dispoziţia de mai sus. Legea nr. obiectivităţii. total inadecvat în opinia noastră. responsabilizării. Prefectul municipiului Bucureşti este ajutat de trei subprefecţi.G. profesionalizării şi orientării către cetăţean. se precizează. Sediul instituţiei prefectului denumit prefectură este în municipiul reşedinţă de judeţ.) pentru numirea ca înalt funcţionar public. sub conducerea prefectului. imparţialităţii. la propunerea ministrului administraţiei şi internelor. pe de altă parte. Or. Dintr-o asemenea perspectivă nu putem fi de acord nici cu prevederile O. nr. republicată în 2007. între prefecţi. în baza hotărârii Guvernului. Prefectul este garantul respectării legii şi a ordinii publice la nivel local.340/2004 cu modificările şi completările ulterioare. a judeţului sau a municipiului.ns. consiliile locale şi primari.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice. nu există raporturi de subordonare. dispoziţie consacrată expres şi în Legea nr.340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului. pe de-o parte. încetăţenită în vorbirea cotidiană. purtând denumirea Reglementări privind funcţia publică şi funcţionarii publici – subl. ulterior a fost adoptată o lege specială. ” Dacă iniţial. care nu poate constitui o instituţie publică. potrivit dispoziţiilor constituţionale. eficienţei. a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri. fiind republicată în 2008. că „instituţia prefectului este o instituţie publică cu personalitate juridică. Guvernul numeşte câte un prefect. în sensul în care această sintagmă se regăseşte consacrată în legislaţia în vigoare. în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti. Potrivit art. Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local.U. Actul atacat este suspendat de drept. cu patrimoniu şi buget propriu”. ca şi noţiunea de primărie. Miniştrii şi conducătorii celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din subordinea Guvernului pot delega prefectului unele din atribuţiile lor de conducere şi control cu privire la activitatea serviciilor publice deconcentrate din subordine. precum şi consiliile judeţene şi preşedinţii acestora.123 din Constituţia republicată. Atribuţiile prefectului se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici. după caz. Constituţia referindu-se doar la primar şi prefect. Prefectul şi subprefectul fac parte din categoria înalţilor funcţionari publici. în mod eşalonat. De remarcat că. într-un imobil proprietate publică a statului.12 din Legea nr. cu modificările şi completările ulterioare. prevenirea şi sancţionarea corupţiei a prevăzut că: “În funcţiile de prefect şi subprefect pot fi numite persoanele care îndeplinesc condiţiile prevăzute de prezentul titlu (este vorba despre Titlul III din cartea a II-a. prefectul este ajutat de doi subprefecţi. Atribuţiile care pot fi delegate se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.340/2004 cu modificările şi completările ulterioare. Este utilizată expres noţiunea de prefectură. ce a suferit modificări şi completări ulterioare.215/2001. instituţia prefectului a fost reglementată într-un capitol distinct al Legii administraţiei publice locale.

3 (consacrat tutelei administrative) din Legea contenciosului administrativ nr. ca reprezentant al Guvernului. Printre atribuţiile principale ale prefectului. În municipiul Bucureşti se pot organiza oficii prefecturale în fiecare sector. de subprefect.11 alin. sub sancţiunea destituirii lor din funcţia publică. potrivit art.340/2004 mai reţine: asigurarea aplicării şi respectării Constituţiei şi a tuturor actelor normative precum şi a ordinii publice. organizată în cadrul instituţiei prefectului. sub forma unui compartiment organizatoric distinct.179/2005 a reglementat modalitatea în care prefecţii şi subprefecţii în funcţie la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă urmau să fie numiţi în funcţii publice de prefect. ce cuprinde un director. în condiţiile legii. prin scoaterea începând cu anul 2006 de sub impactul politicii. funcţie echivalentă cu funcţia de director executiv. şi respectiv. teritoriul României este organizat în: 108 . potrivit Constituţiei. în urma promovării unui examen de atestare pe post.262/2007 care a modificat substanţial Legea contenciosului administrativ nr.G. Acţiunea se formulează în termenul prevăzut la art. Sub aspect administrativ.554/2004. asigurarea împreună cu organismele abilitate a măsurilor de pregătire şi intervenţie pentru situaţii de urgenţă etc. prin ordin. actul atacat fiind suspendat de drept. Acţiunea introdusă de prefect este scutită de taxa de timbru. prefectul emite ordine cu caracter individual sau normativ. Un element de noutate. organizate la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale. prefectul poate ataca.340/2004 au fost expres abrogate prin Legea nr. oficii prefectorale. Legea nr. Pe de altă parte.G. În prezent. Începând cu data de 1 ianuarie 2006.(1) din lege (6 luni-n. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 1. dacă le consideră nelegale. în cadrul numărului de posturi şi al fondurilor aprobate anual.U. Prefecţii şi subprefecţii nu au dreptul la grevă şi nu pot să înfiinţeze organizaţii sindicale proprii.n.(5) din Constituţia republicată şi art. § 10. Precizăm că dispoziţiile speciale în materia controlului de legalitate din Legea nr. verificarea legalităţii actelor administrative ale autorităţilor administraţiei publice locale şi judeţene. adus de O. potrivit legii. doi consilieri. un consultant şi un secretar.U. funcţia publică de secretar general al prefecturii s-a transformat în funcţia publică de subprefect. Pe de-o parte. Ordinul prefectului care conţine dispoziţii normative devine executoriu numai după ce a fost adus la cunoştinţă publică iar ordinul prefectului cu caracter individual devine executoriu de la data comunicării către persoanele interesate. O. prefectul are două sarcini esenţiale în calitate de reprezentant al statului în teritoriu. Pentru îndeplinirea atribuţiilor sale.123 alin.nr. Oficiile prefectorale fac parte integrantă din instituţia prefectului şi sunt conduse de către un şef al oficiului prefectural.În dorinţa de profesionalizare a acestor funcţii. prefectul şi subprefectul nu pot fi membri ai unui partid politic sau ai unei organizaţii căreia îi este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice. direct în faţa instanţei de contencios administrativ.nr.179/2005 îl constituie Cancelaria prefectului.554/2004. cu avizul conform al ministerului de resort.340/2004 cu modificările şi completările ulterioare prevede expres că. Legea nr. Totodată. prefectul poate organiza. actele emise de autorităţile administraţiei publice locale.) şi începe să curgă de la momentul comunicării actului către prefect. prefectul conduce activitatea serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor (avizând numirea şi eliberarea din funcţie a conducătorilor acestora) precum şi activitatea celorlalte autorităţi ale administraţiei publice centrale de specialitate.

există raporturi de participare 7. consiliile locale. descentralizării. 25 de zile de la data validării mandatelor 8. există raporturi de subordonare c. prin votul deschis al membrilor săi c. primarii şi viceprimarii 6. consiliile judeţene. descentralizarea administrativă şi descentralizarea politică c. pentru un mandat de 4 ani b. după validarea a cel puţin două treimi din numărul membrilor săi c. o competenţă teritorială naţională c. motivarea şi subsidiaritatea c.a. autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice b. în fiecare şedinţă. Consiliul local se declară legal constituit: a. precum şi între consiliul local şi primar: a. legalitatea şi consultarea cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit 3. comune. Constituirea consiliilor locale are loc în termen de: a. primarii şi preşedinţii consililor judeţene c. Potrivit Constituţiei României republicată. oraşe. după validarea mandatelor tuturor membrilor săi b. pe o perioadă de cel mult 3 luni. municipii şi regiuni c. administraţia publică locală în România se întemeiază pe următoarele principii de bază: a. autonomia locală b. comune. deconcentrarea serviciilor publice c. oraşe. prin votul deschis al membrilor săi 10. judeţe şi regiuni b. primarii şi prefecţii b. nu există raporturi de subordonare b. Reprezintă fundamentul şi limita activităţii autorităţilor administraţiei publice locale: a. o competenţă materială specială 109 . consultarea cetãţenilor în probleme locale de interes deosebit 5 Autorităţile administraţiei publice locale sunt: a. deconcentrarea administrativă şi federalismul Legea privind administraţia publică locală adaugă următoarele principii aplicabile administraţiei publice locale la cele prevăzute de Constituţie: a. 4. comune. 20 de zile de la data desfăşurării alegerilor b. dacă majoritatea consilerilor locali validaţi au depus jurământul 9. legalitatea d. eligibilitatea. proporţionalitatea şi transparenţa b. Preşedintele consiliului local este ales: a. oraşe şi judeţe 2. În relaţiile dintre autorităţile administraţiei publice locale şi consiliul judeţean. o competenţă materială generală b. Consiliul local dispune de: a. 30 de zile de la data desfăşurării alegerilor c.

a împlinit vârsta de 23 de ani c. prin votul deschis al membrilor săi c. lunar b. Primarul: a.Consiliul judeţean se întruneşte în şedinţe ordinare: a. se poate asocia în partide politice d. este înalt funcţionar public b. o majoritate calificată de consilieri locali 13. o majoritate de două treimi din totalul consilierilor locali în funcţie b. majorităţii consilierilor în funcţie. la două luni c. prin votul deschis al membrilor săi 110 . dacă acesta a fost condamnat c. săptămânal 12. o dată la 3 luni. este o autoritate deliberativă 16. prin vot universal. lunar b. Suspendarea mandatului de consilier intervine de drept numai: a. Nu poate fi aleasă consilier judeţean.Şedinţele consiliului local se desfăşoară legal dacă este prezentă: a. în cazul în care acesta a fost arestat preventiv b. are reşedinţa pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale în care urmează să fie aleasă 17. în fiecare şedinţă. persoana fizică care: a.Hotărârile consiliului local se adoptă cu votul: a. Consiliul local se întruneşte în şedinţe ordinare: a. Preşedintele consiliului judeţean este ales: a. pe un mandat de 4 ani. majorităţii membrilor prezenţi. a cel puţin două treimi din totalul consilierilor în funcţie 14. o dată la două luni 18. trimestrial c. în afară de cazurile în care legea sau regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului cere o altă majoritate b.11. direct şi secret b. întotdeauna c. este cetăţean român cu drept de vot b. majoritatea consilierilor locali în funcţie c. dacă acesta a fost acţionat în justiţie 15. îndeplineşte o funcţie de autoritate publică c.

În Franţa. Evoluţia legislaţiei în domeniu Noţiunea de funcţie publică reprezintă o noţiune fundamentală a dreptului public în general. Denumirea de statut. a ordona) semnifică un ansamblu de norme juridice ce cuprinde voinţa statului de a reglementa. linii ierarhice şi funcţii. trei elemente: competenţă. derivat din verbul statuere (a statua.stabilească bazele constituţionale ale funcţiei publice în România Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore • • • § 1. şi deci protejarea funcţionarului de presiunile guvernamentale sau ale administraţiei. a decide. dar prima codificare generală s-a adoptat abia în anul 1937.Partea a III-a Funcţia publică şi funcţionarul public Modulul I Teoria generală a funcţiei publice • Obiective specifice : cunoaşterea. Titularul unei funcţii publice este de regulă. în favoarea unui Statut. activitate administrativă. în anul 1852. diferite propuneri legislative. Primul Statut al angajaţilor civili ai statului a fost adoptat în Italia. constituţionalitatea şi legalitatea funcţiei publice şi raporturile tipice de serviciu Rezultatele aşteptate : studenţii vor înţelege.stabilească o comparaţie între funcţia publică din ţara noastră şi celelalte state europene . Noţiuni specifice. dar şi să întărească garanţiile de bună îndeplinire a serviciilor publice”. dar nu întotdeauna. Funcţionarea oricărei autorităţi sau instituţii publice presupune. 111 . ce nu trebuie însă confundate cu apariţia unui statut general. Doctrina românească interbelică s-a pronunţat dintotdeauna ferm. primul Statut al funcţiei publice a fost adoptat abia în anul 1941. În toate ţările există tradiţii privind reglementarea funcţiei publice. În Germania a existat încă din anul 1806 un Cod bavarez al funcţiei publice. În acest spirit a fost subliniată necesitatea ca acesta să asigure “garantarea imparţialităţii şi neutralităţii în administraţie”. a dreptului administrativ în special. deşi tradiţiile privitoare la funcţia publică sunt anterioare Revoluţiei de la 1789. apoi în Luxemburg. o anumită categorie de raporturi sociale ori instituţii juridice. iar prima lege irlandeză referitoare la funcţia publică datează din anul 1922. să pună stavilă stării de nesiguranţă în care se aflau slujbaşii administraţiei centrale şi locale. iar în Danemarca. prima lege despre funcţionari datează din anul 1899. în anul 1931. în anul 1872. provenind de la cuvântul latin statutum. mijloace materiale şi financiare şi personal. “ce ar urma să împiedice arbitrariul organelor politice. în general. în anul 1908. gestiona şi opera cu noţiunile specifice legate de funcţia publică şi funcţionarul public Competenţe dobândite : în momentul în care vor finaliza studiul acestui modul. dintre care doar unele sunt funcţii publice. strâns legată de noţiunea de organ. înţelegerea şi aprofundarea noţiunilor specifice legate de funcţia publică şi funcţionarul public. structurat pe compartimente. autoritate. Olanda a adoptat prima lege privind funcţionarii în anul 1929 şi Regulamentul general privind funcţionarii Regatului. în mod autoritar. etc. Primul statut al funcţiei publice a fost adoptat în Spania. după cum deja s-a precizat. iar Camerele au examinat de-a lungul vremii. studenţii vor avea posibilitatea să : . un funcţionar public.

că separarea Republicii irlandeze de tradiţia britanică s-a realizat prin votarea Constituţiei din 1937. mai peste tot în Europa. votată cu 13 ani mai înainte. Suedia. între legislativ şi executiv. în spiritul noii ordini constituţionale. Tot din perspectiva dreptului comparat. Statutul s-a aplicat până la 8 iunie 1940. inginerii. s-a fundamentat juridic. abrogată după numai 3 ani. majoritar. într-o formulare mai riguroasă sub aspect juridic. Statutul funcţionarilor publici sau dreptul comun al funcţiei publice. medicii. ca urmare a principiilor stabilite prin Constituţia din 1923. în absenţa unor reglementări speciale. iar a doua se referea doar la funcţionarii administrativi şi la funcţionarii de specialitate. Se ştie.Denumirea de “Statut al funcţionarilor publici” a fost utilizată pentru prima dată în art. În septembrie 1946 s-a adoptat o nouă Lege privind Statutul funcţionarilor publici. pe fondul preocupărilor pentru adoptarea primului Cod al muncii. dată la care a fost promulgat Codul funcţionarilor publici. atribuirea acestei competenţe este implicită şi rezultă chiar din supremaţia legiuitorului. în baza dispoziţiilor constituţionale. Luxemburg). În acest sens. Codul funcţionarilor publici a fost abrogat după anul 1944. Italia. cărora li se aplicau reglementări speciale (corpul judecătoresc. În Belgia şi în Marea Britanie. Prima lege specială în materie a fost adoptată la 19 iunie 1923. (Danemarca. ar putea fi definit ca ansamblul regulilor referitoare la situaţia juridică a funcţionarului public. în baza căruia s-a adoptat şi un Regulament conţinând regimul juridic al funcţionarilor publici din administraţia de stat a reprezentat dreptul comun pentru funcţionarii publici. pe o Lege privind funcţia publică. Într-un prim grup de state. fiind urmat de reglementări. personalului din administraţie sau cu alte cuvinte. Acesta se compunea din două părţi. care sunt categoriile de funcţionari publici ce intră sub incidenţa Statutului şi care este gradul de generalitate a regulilor cuprinse în Statut. De asemenea. în baza prerogativelor sale regale. existenţa unor statute sau Coduri. şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1924. corpul didactic. Germania. fără a se ieşi însă din sfera regimului contractual. Dar. Un al treilea grup de state se caracterizează printr-o partajare. Portugalia. 112 . după cum diferă şi tehnica sau conţinutul reglementării. care poate interveni pentru a reglementa materia. adoptându-se şi unele reglementări speciale.). se poate regăsi un Statut al funcţionarilor publici. dacă ne raportăm la alte state ale Uniunii Europene constatăm că. ofiţerii. Grecia. de la o ţară la alta. neputând fi identificat un text unic care să poată fi calificat drept “statutul general al funcţiei publice”. Numărul articolelor din Constituţie referitoare la funcţia publică diferă însă. În alte state (Irlanda. ordonarea formală a acestui statut este mai mult sau mai puţin omogenă. După numeroase modificări. avocaţii. În perioada 1949-1989. în fiecare din ţările care au constituţii scrise se regăsesc principii ale funcţiei publice. de pildă. Constituţionalitatea şi legalitatea funcţiei publice În ce priveşte constituţionalitatea funcţiei publice. a reglementării funcţiei publice. § 2. funcţionarilor publici li s-au aplicat prevederile Codului muncii. cu excepţia unor categorii expres prevăzute. cu rol de drept comun al funcţiei publice ridică două probleme legate de sfera funcţionarilor publici şi anume: în ce măsură se aplică Statutul. Statutul din anul 1923. Şeful statului dispune de competenţă în materie de statut al funcţionarilor. preoţii etc. Spania. prima conţinea dispoziţii aplicabile funcţionarilor publici din toate serviciile. Austria şi Finlanda) Constituţia prevede competenţa legiuitorului de a stabili regulile aplicabile funcţiei publice.8 al Constituţiei din 1923. care la rândul ei. care a stabilit două principii fundamentale: numai românii erau admişi în funcţiile şi demnităţile publice şi necesitatea adoptării unor legi speciale privind statutul funcţionarilor publici. în Olanda şi în Franţa.

În ce priveşte sfera funcţionarilor publici. în interesul 113 . În al doilea rând. consacră principiul potrivit căruia: “Funcţiile şi demnităţile publice. legiuitorul constituant a urmărit să consacre un regim statutar pentru funcţionarii publici şi un regim contractual. statutul funcţionarilor publici. pot fi ocupate. în conformitate cu dispoziţiile legale.16 alin. anumite tipuri de funcţii sunt exercitate în cadrul unor reglementări statutare particulare.În plus. în sens larg pot fi consideraţi ca funcţionari. După ani de zile de mese rotunde. rezultă că. în care au fost dezbătute diferite proiecte legislative realizate pe această temă. privată de dreptul de grevă şi uneori. se regăseşte în art.73 alin. s-a prevăzut garanţia egalităţii dintre femei şi bărbaţi în ocuparea unei asemenea funcţii.188/1999. Ulterior. legea a suferit o serie de modificări şi completări. Este de asemenea. Bazele constituţionale ale funcţiei publice în România se regăsesc în principal. patronatele şi protecţia socială” ca materie a legii organice. a fost eliminată condiţia de a avea numai cetăţenia română pentru ocuparea unei demnităţi sau funcţii publice.3 şi art. După republicare. ce reglementează deci. Statutul funcţionarilor publici a fost din nou substanţial modificat. Obiectul de reglementare al Legii privind Statutul funcţionarilor publici îl reprezintă. A urmat o nouă republicare în anul 2007 urmată de noi modificări prin două ordonanţe de urgenţă. Legea privind Statutul funcţionarilor publici a fost adoptată în şedinţa comună a Camerelor. în toate ţările Uniunii Europene. transparent. supuşi unor constrângeri privind mobilitatea şi adoptarea unei atitudini rezervate. devenind Legea nr. Este vorba în primul rând. la finele lui 2008. pentru restul salariaţilor. Deoarece la acelaşi articol. care beneficiază de garanţii de independenţă speciale. Astfel. profesionist. mai exact. a unui serviciu public stabil. în condiţiile legii. despre poliţie. civile sau militare. a ţărilor din zona civilizaţiei europene. acesta este un aspect care ţine de legiuitorul organic. eficient şi imparţial. art. aşa cum a fost modificat şi completat prin legea de revizuire. de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. în favoarea femeilor. prevenirea şi sancţionarea corupţiei. Scopul legii îl constituie asigurarea. sindicatele. denumite în continuare.16 din Constituţia României. de regulă. j). de cel sindical. nu era justificată interdicţia ocupării acestor funcţii de către cetăţenii români care au şi altă cetăţenie. “regimul general al raporturilor juridice dintre funcţionarii publici şi stat sau administraţia publică locală. nefiind însă de conceput un funcţionar public în afara principiilor generale ale Statutului. dar dispunând în schimb de indemnizaţii semnificative. potrivit art. cazul judecătorilor.114 din Constituţia republicată. la litera p) se menţionează şi “regimul general privind raporturile de muncă. şi cazul diplomaţilor. pentru a dobândi un rol mai important în viaţa publică a ţării. putând fi identificat la lit. în conţinutul art. deja evocată. schimbări substanţiale fiindu-i aduse prin Legea nr.(3) ce enumără domeniile în care se reglementează prin lege organică. garanţie ce corespunde unui curent de idei caracteristic dezvoltării democraţiilor contemporane şi prezintă semnificaţia unei discriminări pozitive. deoarece în spiritul reglementărilor europene. supusă unei ierarhii speciale. prin autorităţile administrative autonome ori prin autorităţile şi instituţiile publice ale administraţiei publice centrale şi locale. un regim de drept public.3 litera j. un regim de drept administrativ. O altă dispoziţie constituţională în materie. Este în general.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice. Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi. a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri. în urma angajării răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului. În primul rând.” Două modificări esenţiale au intervenit faţă de dispoziţia iniţială. raporturi de serviciu. chiar dacă. seminarii şi conferinţe naţionale şi internaţionale organizate pe marginea acestei problematici.73 alin.

sunt supuşi. Calitatea de funcţionar public izvorăşte din actul de numire în funcţie. iar cel ce exercită funcţia. Pe de altă parte. cu toate consecinţele juridice ce decurg de aici. În baza actului de numire în funcţie ia naştere un raport de serviciu care este un raport de drept public având ca obiect realizarea puterii publice. în doctrină a apărut necesitatea stabilirii naturii juridice a acestuia. ca fiind acele raporturi care “se nasc şi se exercită pe baza actului administrativ de numire. În concluzie. funcţia publică a fost definită în doctrina interbelică ca reprezentând “complexul de puteri şi competenţe. axată pe ideea de subiect de drept. în chip temporar. în special. poate fi identificată teoria “situaţiei contractuale”. organizat de lege pentru satisfacerea unui interes general. exercitând puterea în limitele competenţei. emis în condiţiile legii” cu precizarea că: “exercitarea raporturilor de serviciu se realizează pe perioadă nedeterminată ” şi doar prin excepţie de la această prevedere. Ulterior. funcţia de stat fiind privită ca un statut legal. În opinia specialiştilor în dreptul muncii. fie prin intermediul unor instituţii ale dreptului administrativ. funcţionarii publici sunt priviţi ca agenţi ai autorităţilor/instituţiilor publice care concură la realizarea puterii publice şi de aceea. În opinia autorilor de drept administrativ. precum şi al autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia publică centrală şi locală. şi nu un raport de drept administrativ. De-a lungul vremii. conţinutul şi obiectul său. Dintr-o asemenea perspectivă. A fost fundamentată astfel. actul său de instituire fiind un act de autoritate. care defineşte expres raporturile de serviciu. şi nu de dreptul muncii. în condiţiile expres prevăzute de lege”. prin care s-a încercat definirea funcţiei publice. Acest punct de vedere a fost îmbrăţişat şi de legiuitor. şi nu de dreptul muncii. Pe de-o parte. exercitând autoritatea statală şi nu drepturile izvorâte dintr-o situaţie contractuală. deşi cele două raporturi prezintă şi unele trăsături comune.” În ce priveşte conceptul de raport de serviciu. În doctrina postbelică s-au fundamentat de asemenea două teze opuse cu privire la natura juridică a funcţiei publice. susţinută de autorii francezi. raportul de serviciu este tot o formă a raportului juridic de muncă. în vederea ocupării. o a doua accepţiune a noţiunii de funcţie de stat. problemă în legătură cu care s-au dezvoltat două poziţii fundamentale. raportul de serviciu este un raport contractual de drept administrativ. la ora actuală. cele două categorii de raporturi au fost privite ca formând o unitate dialectică indestructibilă. fie prin intermediul unor instituţii ale dreptului civil. Pe de altă parte. Pe de-o parte. de un titular sau de mai mulţi. orientarea iniţială a autorilor de drept administrativ şi a unor autori de dreptul muncii s-a axat pe ideea dublului raport juridic al funcţionarului de stat care apărea atât ca subiect al unui raport de serviciu cât şi ca subiect al unui raport de muncă. “funcţiile publice temporar vacante pe o perioadă de cel puţin o lună pot fi ocupate pe perioadă determinată. de-a lungul vremii. diferite. ce ducea la un raport de sine stătător – raportul de funcţie. persoană fizică care. doctrina de drept public referitoare la statutul funcţionarilor publici a fost indisolubil legată de analiza noţiunii şi implicit de natura juridică a funcţiei publice. cu preponderenţă regulilor speciale de drept administrativ. este vorba despre teoria “statutului legal”. de drept al muncii au susţinut teza unicităţii izvorului raportului juridic de muncă. Astfel. ce viza situaţia juridică a funcţionarului învestit cu 114 . care este un act administrativ de autoritate. natura juridică a raportului de serviciu trebuie stabilită în funcţie de specificul elementelor acestui raport juridic şi anume: părţile.cetăţenilor. autorii de drept civil. în speţă contractul de mandat. urmăreşte realizarea scopului pentru care a fost creată funcţiunea”. în speţă contractul administrativ.

un complex de obligaţii 4. actului administrativ de numire. un ansamblu de atribuţii şi responsabilităţi b. Potrivit Legii nr. Funcţia publică a fost definită astfel ca reprezentând situaţia juridică a persoanei fizice învestită. ci ale funcţionarilor publici. dacă înlocuim noţiunea de organ de stat cu cea de autoritate publică. un complex de drepturi c. în conformitate cu prevederile legale. stabilitatea garanta funcţionarilor publici dreptul de a nu fi transferat. imparţialitate şi obiectivitate. teză valabilă şi potrivit actualului cadru legislativ. legalitate. administraţia publică locală şi autorităţile administrative autonome. raporturile de serviciu sunt acele raporturi care se nasc şi se exercită pe baza: a. fără ca una să fie opusă cu necesitate celeilalte. ce conduce la regimul dreptului privat. potrivit legii. iar transferul în interesul serviciului. în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală. contractului de muncă. În ce priveşte reglementarea funcţiei publice. d). dar cu respectarea prevederilor legale. cetăţenia română şi domiciliul în ţară c. responsabilitate. b). în celelalte state ale Uniunii Europene se menţine şi în prezent. transparenţă. emis în condiţiile legii b. în interesul serviciului public. stabilite în temeiul legii. axată pe ideea statutului legal. g).subordonare ierarhică. acordului de voinţă dintre angajat şi angajator 3. prevăzute de lege. orientare către cetăţean. ca subiect al raporturilor juridice pe care le presupune exercitarea acesteia.” Funcţiile publice sunt prevăzute prin anexa la lege. eficienţă şi eficacitate. În cazul funcţionarilor publici. În legislaţia şi doctrina interbelică. stabilitate în exercitarea funcţiei publice. numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară b. aceste principii nu sunt ale funcţiilor publice. civile sau militare pot fi ocupate de persoanele care au: a. în mod legal. sunt: a). vechea dispută între concepţia dominantă de altfel. Printre principiile care se află la baza exercitării funcţiei publice menţionăm: 115 . cetăţenia română şi cel puţin reşedinţa în ţară 2. După cum se poate lesne observa. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 1. chiar şi în altă localitate. se putea face şi fără acordul funcţionarului. e). Fără a se fi ajuns la un numitor comun. se subliniază în doctrina actuală.atribuţiile funcţiei. încheiat în condiţiile legislaţiei muncii c. Potrivit Constituţiei României republicate. cu capacitatea de a acţiona în realizarea competenţei unui organ de stat. funcţiile şi demnităţile publice. sancţionat sau înlocuit decât în condiţiile legii.188/1999. Principiile care stau la baza exercitării funcţiei publice. § 3. republicată în 2007: “funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor. funcţionarului public îi sunt stabilite coordonatele funcţiei prin lege. Funcţia publică reprezintă: a. f). Aflându-se într-o situaţie legală. ce conduce la un regim juridic unilateral de drept public şi concepţia statutului contractual. iar atribuţiile ce îi sunt încredinţate sunt de ordin general. se poate implicit vorbi despre funcţia publică ca statut legal sau despre funcţia publică ca un raport de drept privat. potrivit dreptului comparat. c).

a unei funcţii publice.a.” “Persoana care a fost eliberată din funcţia publică şi se află în corpul de rezervă al funcţionarilor publici îşi păstrează calitatea de funcţionar public.stabilească în ce condiţii se poate accede la o fun9cţie publică . subsidiaritatea şi deconcentrarea c. li se aplică acelaşi statut ca şi funcţionarilor din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice centrale Modulul II Statutul funcţionarilor publici • Obiective specifice : cunoaşterea. Definirea. li se aplică legislaţia de dreptul muncii b. în vederea realizării competenţei organului din structura căreia face parte funcţia respectivă.188/1999 republicată în 2007 defineşte funcţionarul public ca reprezentând persoana numită. selecţie sau avansare a funcţionarilor publici . aprofundarea şi utilizarea noţiunilor specifice referitoare la definirea. “pot beneficia de statute speciale. selecţia. legalitatea. funcţionarii publici care îşi desfăşoară activitatea în cadrul următoarelor servicii publice: structurile de specialitate 116 . de regulă. sunt supuşi unui statut special d. funcţionarul public este definit ca. Rezultatele aşteptate : studenţii vor înţelege.precizeze drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici .stabilească criterii de numire. în condiţiile legii. persoana fizică învestită în mod legal. inclusiv celor care beneficiază de statute proprii. numirea şi avansarea funcţionarilor publici În doctrina actuală. motivarea şi proporţionalitatea b. prevedere din care rezultă implicit că. clasele de funcţionari. Legea nr. prin actul de voinţă unilaterală al unei autorităţi publice sau al cetăţenilor. Potrivit legii. tipuri de răspundere la care pot fi traşi funcţionari publici şi sancţiunile specifice. beneficiază de un statut propriu c. cu sarcina îndeplinirii pe un timp nedeterminat. Funcţionarilor publici din cadrul autorităţilor publice locale: a. Competenţe dobândite : după finalizarea studierii acestui modul studenţii vor fi capabili : .” Dispoziţiile legii se aplică tuturor funcţionarilor publici. avansarea funcţionarilor publici. cu precizarea că: “totalitatea funcţionarilor publici din cadrul autorităţilor administrative autonome şi din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia publică centrală şi locală constituie corpul funcţionarilor publici. Statutul funcţionarilor publici recunoaşte că mai sunt şi alţi funcţionari publici în afara celor supuşi reglementărilor sale. drepturile. obligaţiile sau răspunderile acestora. aprobate prin legi speciale. imparţialitatea şi obiectivitatea 5. înţelegerea. selecţia. dacă nu se dispune altfel. într-o funcţie publică.precizeze categoriile de răspundere tipice Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore • • • § 1. condiţiile de ocupare a unei funcţii publice. condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a fi funcţionar public. gestiona şi opera cu noţiuni legate de accesul la funcţia publică.

Criteriile şi metodele de selecţie reflectă însă. al sistemului de acordare a funcţiei după merit (merit system) generalizat în Marea Britanie. e). structurile de specialitate ale Consiliului Legislativ. Condiţiile obiective se referă fie la candidaţi. în condiţiile arătate. doctrina s-a pronunţat de regulă. în funcţie de evoluţia istorică şi de cultura juridică proprie fiecărei ţări: principiul egalităţii şi principiul meritului. În unele ţări occidentale. în fiecare ţară şi pentru fiecare epocă. a legislativului etc. Acest principiu se regăseşte în toate constituţiile scrise ale Statelor membre ale Uniunii Europene. întreţinere-reparaţii şi de deservire. fie la administraţie iar în acest din urmă 117 . structurile de specialitate ale Administraţiei Prezidenţiale. personalului salariat încadrat. serviciile diplomatice şi consulare. respectiv. pe baza încrederii personale. persoanelor numite sau alese în funcţii de demnitate publică. adică acel funcţionar care exercită în public şi într-un loc public. caracteristicile fundamentale ale sistemului administrativ statal respectiv. Toate legislaţiile naţionale consacră şi principiul recrutării prin concurs. cu excepţia Danemarcei şi a Irlandei.ale Parlamentului României. la cabinetul demnitarului. c). pază precum şi altor categorii de personal care nu exercită prerogative de putere publică. ce contează fiind consecinţele juridice ale actelor emise de acea persoană. În astfel de situaţii. în anumite situaţii. o importanţă mai mare se acordă recrutării după merit. administrative. două principii complementare a căror importanţă variază pentru fiecare ţară. corpului magistraţilor. Dacă prin noţiunea de funcţie publică înţelegem o profesie. atunci vom distinge două categorii de condiţii şi anume: condiţii generale. pentru partidele politice aflate la guvernare sau. problema regimului juridic aplicabil funcţionarului de fapt. în respingerea privilegiilor. precum şi o serie de condiţii prealabile înscrierii. d). cadrelor didactice. În doctrină. poliţia şi alte structuri ale Ministerului Administraţiei şi Internelor. Din perspectiva dreptului comparat. Principiul accesului egal la funcţia publică îşi are originea în Europa. de regulă se face distincţie între condiţiile obiective şi condiţiile subiective de acces la funcţia publică. ca urmare a Revoluţiei franceze. În absenţa unui text legal cu valoare de principiu. Dintotdeauna. în favoarea salvgardării actului încheiat de un funcţionar de fapt. dar în prezenţa unor dispoziţii conţinute în legi speciale care prevăd acoperirea nulităţii actelor încheiate de asemenea funcţionari. alte servicii publice stabilite prin lege. în opoziţie. atribuţiile specifice unei funcţii dar care. după caz. în sec. b). din sfera justiţiei. Condiţiile obiective sunt calificate ca fiind acele condiţii a căror natură nu trebuie lăsată la libera apreciere a autorităţii însărcinate să verifice dacă candidatul le respectă. personalului contractual salariat din aparatul propriu al autorităţilor şi instituţiilor publice. în cazul anulării actului. al XIX-lea. se arată în dreptul comparat. pornind de la legalitatea învestiturii a fost pusă în discuţie constant. ce îşi are originea în principiul mai degrabă politic decât juridic. existând riscul unui rău mai mare. ilegalitatea învestiturii fiind dificil de imputat cuiva iar în anumite cazuri. ţări în care este consacrat prin lege. protocol. fie învestitura sa a fost ilegală. care desfăşoară activităţi de secretariat. selecţia funcţionarilor publici a reprezentat o preocupare de prim ordin pentru “clasa politică”. autoritatea vamală. fie nu dispune în realitate de nici un fel de învestitură. necesare pentru ocuparea oricărei funcţii publice şi condiţii specifice.” Legea prevede expres categoriile de personal cărora nu li se aplică dispoziţiile sale şi anume: a). necesare pentru ocuparea anumitor categorii de funcţii din administraţie. gospodărire. în virtutea căreia persoana care o ocupă are un drept la carieră. Accesul la funcţia publică respectă în toate statele Uniunii Europene. pentru dreptul administrativ interesează mai puţin consecinţele juridice pe care le va suporta persoana fizică pentru faptele sale.

monopolul juriştilor în funcţiile publice de conducere. funcţionarilor publici de conducere şi funcţionarilor publici de execuţie. cunoaşte limba română. Astfel. în raport cu natura funcţiilor ce urmează să fie îndeplinite şi de calităţile particulare ale fiecărui candidat. f).188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici republicată. are cetăţenia română şi domiciliul în România. este vorba despre condiţii a căror definiţie lasă o largă libertate de apreciere autorităţilor care sunt însărcinate cu verificarea lor. scris şi vorbit. dar acest grad de formalism este foarte diferit de la un stat la altul putând fi identificate următoarele patru modele distincte: Modelul unui minim comun de formalităţi ce presupune obligaţia de publicare a posturilor vacante şi poate fi întâlnit în Olanda şi Danemarca. îndeplineşte condiţiile de studii prevăzute de lege pentru funcţia publică. nu a desfăşurat activitate de poliţie politică. Modelul francez caracterizat prin organizarea de concursuri şi pregătirea în şcoli de formare profesională a funcţionarilor publici ce răspund preocupării de profesionalism. c). care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice. nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii. îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei publice. Potrivit art. contra statului sau contra autorităţii. astfel cum este definită prin lege. În pofida numeroaselor tentative de reformă. funcţiile publice se împart în trei categorii corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici.54 din Legea nr. Statutul identifică cele trei categorii de funcţionari publici instituind un regim distinct pentru înalţii funcţionari publici. în funcţie de ordinea rezultatelor. de serviciu sau în legătură cu serviciul. categoria înalţilor funcţionari publici cuprinde persoanele care sunt numite într-una din următoarele funcţii publice: secretar general al Guvernului şi secretar general adjunct al Guvernului. unor criterii de eficienţă. funcţionarii publici sunt debutanţi sau definitivi. are o stare de sănătate corespunzătoare funcţiei publice pentru care candidează. este vorba despre exigenţa pe care o regăsim peste tot. Modelul german caracterizat prin selecţia în etape şi recrutarea liberă preluat parţial şi de Luxemburg pentru selecţia funcţionarilor de rang înalt. Modelul britanic caracterizat prin recrutarea printr-o comisie independentă preluat şi de Irlanda. Instituirea unor condiţii de acces la funcţia publică răspunde şi unor necesităţi de ordin tehnic şi administrativ. are vârsta de minimum 18 ani împliniţi. i). prin care se urmăreşte recrutarea persoanelor apte. nu a fost destituită dintr-o funcţie publică sau nu i-a încetat contractul individual de muncă pentru motive disciplinare în ultimii 7 ani. numiţi într-un anumit corp la finalizarea pregătirii şi dispunând de posibilitatea de a-şi alege locurile de activitate. j). Sub aspectul modalităţilor de selectare şi de recrutare. poate ocupa o funcţie publică persoana care îndeplineşte următoarele condiţii: a). secretar general din ministere şi alte organe de 118 . toate ţările cunosc un minim de formalităţi care duc la delimitarea funcţiei publice de sectorul privat. capabile să facă faţă exigenţelor impuse de o funcţie publică. b). cu excepţia situaţiei în care a intervenit reabilitarea. d). În ce priveşte condiţiile subiective. g). e). are capacitate deplină de exerciţiu. atestată pe bază de examen medical de specialitate. sistemul de selectare german a menţinut în practică. Este vorba de recrutarea cursanţilor unei şcoli specializate în care se pregătesc viitorii funcţionari. h). se apreciază în doctrină. de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie.caz. După nivelul atribuţiilor titularului funcţiei publice. de a exista posturi bugetare vacante. Potrivit legii. care împiedică înfăptuirea justiţiei.

specialitate ale administraţiei publice centrale; prefect; secretar general adjunct din ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, subprefect şi inspector guvernamental. Potrivit Statutului, înalţii funcţionari publici realizează managementul de nivel superior în administraţia publică centrală şi în autorităţile administrative autonome. Pentru a ocupa o funcţie publică corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici persoana trebuie să îndeplinească mai multe condiţii prevăzute de Statut, începând cu condiţiile generale mai sus enunţate, condiţii speciale de studii şi să promoveze concursul naţional pentru intrarea în categoria înalţilor funcţionari publici. Ocuparea funcţiilor publice se face prin promovare, transfer, redistribuire, recrutare şi alte modalităţi prevăzute expres de lege. Recrutarea în vederea intrării în corpul funcţionarilor publici se face prin concurs, în limita funcţiilor publice vacante rezervate în acest scop prin planul de ocupare a funcţiilor publice. Condiţiile de participare şi procedura de organizare a concursului se stabilesc potrivit legii. “Concursul are la bază principiile competiţiei deschise, transparenţei, meritelor profesionale şi competenţei, precum şi cel al egalităţii accesului la funcţiile publice pentru fiecare cetăţean care îndeplineşte condiţiile legale. Anunţul privind concursul se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a, şi într-un cotidian de largă circulaţie cu cel puţin 30 de zile înainte de data desfăşurării concursului.” Odată întrunite condiţiile generale şi cele speciale de acces la funcţia publică urmează învestitura ca procedură desfăşurată de către o autoritate sau instituţie publică prin care se încredinţează unei persoane exercitarea unei funcţii publice în cadrul autorităţii sau instituţiei respective. Învestirea poate cuprinde şi o procedură mai complexă care să includă formalităţi anterioare, concomitente sau ulterioare operaţiunii propriu-zise de ocupare a funcţiei, dar strâns legate de aceasta, sub forma propunerii, avizului, acordului, aprobării, confirmării etc. Potrivit doctrinei actuale, numirea este un act administrativ individual emis de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, fiind o manifestare de voinţă exclusivă şi unilaterală provenită de la acea parte a raportului juridic care încredinţează funcţia spre exercitare. Statutul funcţionarilor publici, în forma sa actuală distinge în ce priveşte numirea funcţionarilor publici, după cum este vorba despre înalţi funcţionari publici, funcţionari publici de conducere sau funcţionari publici de execuţie. În toate cazurile, “actul administrativ de numire are formă scrisă şi trebuie să conţină temeiul legal al numirii, numele funcţionarului public, denumirea funcţiei publice, data de la care urmează să exercite funcţia publică, drepturile salariale, precum şi locul de desfăşurare a activităţii.” La intrarea în corpul funcţionarilor publici, funcţionarul public depune jurământul de credinţă în termen de trei zile de la emiterea actului de numire în funcţia publică definitivă. Jurământul este cel prevăzut de lege cu precizarea expresă a legiuitorului potrivit căreia, formula religioasă de încheiere trebuie să respecte libertatea convingerilor religioase. Refuzul depunerii jurământului se consemnează în scris şi atrage revocarea actului administrativ de numire în funcţia publică. După intrarea în corpul funcţionarilor publici, fiecăruia dintre aceştia i se întocmeşte un dosar profesional. Avansarea era privită în doctrina interbelică ca un drept al funcţionarului public, constând în trecerea acestuia, cu acordul său, într-un alt grad ori treaptă profesională, în cadrul aceleiaşi funcţii sau trecerea într-o funcţie superioară.
119

În prezent, avansarea este privită şi ca un drept obiectiv al funcţionarului, sistemele şi condiţiile de avansare în funcţii publice putând fi diferit reglementate şi putând conţine condiţii specifice anumitor categorii de funcţionari publici. Din punct de vedere al modului de avansare al funcţionarilor publici există două posibilităţi: avansarea liberă şi avansarea prin concurs sau examen. Avansarea liberă se poate realiza fie prin aprecierea conducătorului cu privire la persoana, funcţia şi momentul în care ea trebuie să aibă loc, fie prin constatarea îndeplinirii automate şi integrale a unor condiţii legale, ca de exemplu, vechimea în funcţia deţinută. Prima modalitate este criticabilă deoarece implică subiectivism din partea celui care face aprecierea. Avansarea prin concurs sau examen se face ca urmare a verificării cunoştinţelor de specialitate necesare exercitării funcţiei superioare. Această metodă de avansare permite o selecţie obiectivă a candidaţilor, care pot proveni atât din cadrul autorităţii, cât şi din afara ei, în măsura în care îndeplinesc condiţiile legale. Concursul se organizează atunci când numărul candidaţilor este mai mare decât al funcţiilor publice vacante, iar examenul se organizează atunci când numărul candidaţilor este egal sau mai mic cu cel al funcţiilor publice vacante. Statutul actual reglementează în detaliu, modalităţile de promovare a funcţionarilor publici şi de evaluare a performanţelor profesionale ale acestora. În carieră, funcţionarul public poate promova în funcţia publică şi poate avansa în treptele de salarizare, în condiţiile legii. Promovarea în clasă, promovarea în grade profesionale şi avansarea în trepte de salarizare nu sunt condiţionate de existenţa unui pot vacant. Promovarea este modalitatea de dezvoltare a carierei prin ocuparea unei funcţii publice superioare. Promovarea în gradul profesional imediat superior celui deţinut de funcţionarul public se face prin concurs sau examen, organizat anual, prin transformarea postului ocupat de funcţionarul public ca urmare a promovării concursului sau examenului. Faţă de accepţiunea clasică a noţiunii, se ridică problema, în ce măsură mai reprezintă promovarea, ocuparea unei funcţii publice superioare vacante, dacă aceasta se realizează tot prin concurs ? Evaluarea performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici se face anual, calificativele obţinute la evaluarea profesională fiind avute în vedere la: avansarea în treptele de salarizare, promovarea într-o funcţie publică superioară, eliberarea din funcţia publică precum şi stabilirea cerinţelor de formare profesională a funcţionarilor publici. În urma evaluării, funcţionarului public i se acordă unul din următoarele calificative: “foarte bine”, “bine”, “satisfăcător”, “nesatisfăcător”.” Diversitatea şi complexitatea funcţiilor publice, organizarea şi exercitarea lor la nivel micro-social sau macrosocial, începând cu autorităţile şi instituţiile publice locale şi până la cele centrale ridică şi problema gestionării lor într-un sistem global coerent, corelat şi bazat pe principii şi norme comune tuturor funcţiilor publice, aplicabile funcţionarilor publici. Vom vorbi astfel, de gestiunea funcţiei publice privită în doctrină ca ansamblul activităţilor desfăşurate, în condiţiile legii, de către structuri organizatorice anume create pentru elaborarea şi aplicarea politicii şi strategiei, precum şi a reglementărilor referitoare la funcţionarii publici. În acest scop, Statutul funcţionarilor publici a prevăzut astfel de structuri organizatorice în subordinea unor autorităţi sau instituţii publice, cărora le-a precizat şi competenţa. Astfel, pentru crearea şi dezvoltarea unui corp de funcţionari publici profesionist, stabil şi imparţial a fost înfiinţată, în subordinea ministerului de resort, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică.
120

Potrivit legii, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici este condusă de un preşedinte, cu rang de secretar de stat, numit de către primul-ministru, la propunerea ministrului administraţiei şi internelor. În exercitarea atribuţiilor care îi revin, acesta emite ordine cu caracter normativ sau individual. De asemenea, potrivit legii, “în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice se constituie comisii paritare, în a căror componenţă intră un număr egal de reprezentanţi desemnaţi de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice şi de sindicatul reprezentativ al funcţionarilor publici. În cazul în care sindicatul nu este reprezentativ sau funcţionarii publici nu sunt organizaţi în sindicat, reprezentanţii lor vor fi desemnaţi prin votul majorităţii funcţionarilor publici din respectiva autoritate sau instituţie publică.” § 2. Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici În doctrina de drept public se fac referiri la o deontologie a funcţionarilor publici privită ca ansamblul atribuţiilor, obligaţiilor morale şi juridice ale acestora, necesare pentru îndeplinirea misiunilor ce incumbă funcţiilor lor, considerate ca îndatoriri în slujba societăţii, în scopul înfăptuirii raţionale, eficiente, operative şi legale a administraţiei publice şi a satisfacerii drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice. De menţionat că, prin Legea nr.7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici sunt reglementate normele de conduită profesională a funcţionarilor publici, norme obligatorii pentru toţi funcţionarii publici, precum şi pentru persoanele care ocupă temporar o funcţie publică, din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice. Existenţa sistemului funcţiei publice demonstrează că funcţionarilor publici nu le poate fi în mod necesar garantat un drept la carieră. De regulă, după efectuarea unei perioade de probă, la sfârşitul căreia, dacă nu corespunde cerinţelor postului, stagiarul poate fi eliberat din funcţie, după îndeplinirea unor formalităţi, funcţionarul îşi obţine titularizarea sau, potrivit unei expresii consacrate în dreptul german, îşi obţine numirea pe viaţă, în cazul în care se dovedeşte corespunzător. În toate ţările Uniunii Europene, Statutul funcţionarilor publici prevede dreptul acestora la încadrarea într-o funcţie echivalentă şi vărsarea unei indemnizaţii compensatorii pe perioada în care aceştia au fost privaţi de slujbă. Peste tot, există însă şi un sistem de sancţiuni disciplinare aplicabile în cazul abaterilor săvârşite de funcţionari, cea mai gravă fiind eliberarea din funcţie. În ce priveşte, participarea funcţionarilor la viaţa politică, aceştia sunt supuşi de regulă, unei obligaţii de loialitate faţă de naţiune şi de instituţiile sale. Într-o viziune sintetică se poate susţine că, neutralitatea politică a funcţionarilor publici este o problemă care are răspunsuri diferite, în funcţie de tradiţiile şi de legislaţia fiecărei ţări în parte. De asemenea se regăseşte în toate ţările Uniunii, o obligaţie de rezervă, distinctă de obligaţia de loialitate şi cea privind discreţia profesională, care impune funcţionarilor o anumită reţinere în exprimarea opiniilor, variabilă în funcţie de moment, de locul unde se află şi de responsabilităţile specifice. În ce priveşte dreptul la grevă al funcţionarilor publici există variaţii de la o ţară la alta. Înaintea celui de-al doilea război mondial, cel mai răspândit principiu era interdicţia dreptului la grevă în serviciile publice. În prezent, greva rămâne interzisă funcţionarilor publici, în sens strict, în Belgia, Danemarca, Germania şi Portugalia. Experienţa ţărilor ce cunosc o interdicţie generală a grevei în sectorul public constă în faptul că, o dată ce mişcarea grevistă este suficient de puternică, devenind practic generalizată, ameninţarea cu sancţiunile disciplinare sau chiar penale devine ineficientă. Ca regulă, în toate statele democratice se aşteaptă de la funcţionarul public, pe lângă o solidă competenţă profesională, neutralitate, loialitate, imparţialitate, simţ al datoriei şi grijă faţă de interesul general.
121

“Pentru activitatea desfăşurată. indiferent de titular. salariul cuvenit funcţionarului public cuprinde o parte constantă (venitul de bază) şi o parte variabilă (sporuri. Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici sunt reglementate în cap. d). rezultă pentru autoritatea sau instituţia publică unde funcţionarul public îşi desfăşoară activitatea o obligaţie corelativă de a le acorda. Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici.” “Autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să asigure funcţionarilor publici. utilizarea termenului de “salariu” pentru a defini contraprestaţia activităţii desfăşurată de funcţionarii publici. limitate la 360 pe an. pe care le au toţi funcţionarii publici şi drepturi şi obligaţii speciale. care este de regulă. c). de 8 ore pe zi şi de 40 ore pe săptămână. condiţii normale de muncă şi igienă. între drepturi şi obligaţii care privesc situaţia personală a funcţionarului (salarizare. proteze şi medicamente în condiţiile legii. În ce priveşte drepturile funcţionarilor publici ce privesc situaţia personală a acestora. în dreptul funcţiei publice se admite că. b). asistenţa medicală gratuită în instituţiile sanitare publice.salariul de bază. concediu. care să ocrotească sănătatea. adică a raportului de funcţie publică. “în perioada concediilor de boală.” În doctrina actuală. protecţie socială) pe de-o parte. “Funcţionarii publici beneficiază de asistenţă medicală. care să permită realizarea corespunzătoare a atribuţiilor.” În plus. dreptul la pensie de urmaş. 122 . de natură să le ocrotească sănătatea şi integritatea fizică şi psihică. ajutoare în cazul accidentelor de muncă sau a bolilor profesionale. Funcţia se exercită în mod limitat în timp şi în cadrul unui program bine determinat. suplimentul postului. pe care le au numai anumite categorii de funcţionari publici. în condiţiile legii. suplimentul corespunzător treptei de salarizare.Drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici pot fi împărţite. pe de altă parte. plătite cu un spor de 100% din salariul de bază.). În plus. Pe lângă drepturile funcţionarilor publici pe perioada în care se află în activitate. V din Legea nr. acelaşi termen cu cel utilizat în legislaţia muncii. “Funcţionarii publici au dreptul. suplimente etc. cu precizarea posibilităţii desfăşurării unor ore suplimentare. a fost criticată. legea prevede expres. Cea mai des întâlnită delimitare din doctrina actuală românească este însă. dar numai pentru funcţionarii publici de execuţie. în două mari categorii şi anume: drepturi şi obligaţii cu caracter general. sporul pentru vechime în muncă. vom reţine următoarele precizări făcute de legiuitor. integritatea fizică şi psihică a persoanei. potrivit legii. la concedii medicale şi la alte concedii.” “Funcţionarii publici beneficiază de pensii precum şi de celelalte drepturi de asigurări sociale de stat. este firesc ca aceştia să mai beneficieze şi de o serie de drepturi cuvenite la încetarea activităţii. la concediu de odihnă. Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale. În strânsă legătură cu dreptul la salariu este reglementat şi dreptul la durata normală a timpului de lucru. în condiţiile legii.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici republicată în 2007. Potrivit legii. în condiţiile legislaţiei speciale în materie. şi drepturi şi îndatoriri specifice funcţiei publice deţinute. raporturile de serviciu nu pot înceta şi nu pot fi modificate decât din iniţiativa funcţionarului public în cauză. datorită diferenţelor de regim juridic existente.” Elementele esenţiale ale acestui drept vizează: asigurarea condiţiilor normale de muncă şi igienă.” Textul legal prevăzând expres cele trei categorii de concediu. materializate în primul rând în pensie. funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din: a). a concediilor de maternitate şi a celor pentru creşterea şi îngrijirea copiilor. într-o opinie.

123 . Libertatea de opinie este inviolabilă.161/2003 fusese adăugat un nou articol. un tip de remuneraţie cuvenit funcţionarului public la încetarea exercitării funcţiei. De asemenea. Dreptul la opinie al funcţionarilor publici este garantat. autoritatea sau instituţia publică va solicita sprijinul organelor abilitate. Statutul funcţionarilor publici mai enunţă dreptul acestora de a beneficia în exercitarea atribuţiilor lor de protecţia legii. Această limită este variabilă în raport cu natura funcţiilor şi cu gradul de răspundere al funcţionarilor. să înfiinţeze organizaţii sindicale. putând exista autorităţi şi instituţii în care să nu existe organizaţii sindicale sau să existe funcţionari publici care să nu facă parte din ele. Restrângerea exercitării dreptului de asociere sindicală. susţinea un autor. în mod liber. dar libertatea de manifestare a opiniilor este limitată. Prin această prevedere este consacrat dreptul de asociere sindicală.29 referitor la libertatea conştiinţei şi art. un prejudiciu material. privită în doctrină.privită în doctrina occidentală ca.” “Dreptul de asociere sindicală este garantat funcţionarilor publici. chiar înainte de adoptarea Statutului. de sex. prin Legea nr. În situaţia în care înalţii funcţionari publici sau funcţionarii publici care au calitatea de ordonatori de credite sunt aleşi în organele de conducere ale organizaţiilor sindicale. Fiind vorba de un drept. exercitarea nu este obligatorie. potrivit doctrinei actuale. să adere la ele şi să exercite orice mandat în cadrul acestora. cu precizarea expresă a obligaţiei autorităţii sau instituţiei publice de a asigura protecţie funcţionarului public împotriva ameninţărilor. Statutul reglementează obligaţia autorităţii sau instituţiei publice de a-l despăgubi pe funcţionarul public în situaţia în care acesta a suferit. în timpul îndeplinirii atribuţiilor. raporturile de serviciu ale acestuia se suspendă pe o perioadă egală cu cea a mandatului în funcţia de conducere din organizaţia sindicală. religioase. În doctrina occidentală se susţine că exerciţiul acestui drept trebuie circumstanţiat după cum funcţionarul se află în timpul serviciului sau în afara orelor de serviciu. Funcţionarii publici pot.40 din Constituţia republicată. Funcţionarii publici se pot asocia în organizaţii profesionale sau în alte organizaţii având ca scop protejarea intereselor profesionale. faptelor de ultraj cărora le-ar putea fi victimă în exercitarea funcţiei publice sau în legătură cu aceasta. potrivit legii. ca urmare a retragerii sale din activitate. violenţelor. Pentru a asigura totuşi o protecţie juridică completă a funcţionarilor faţă de posibile discriminări rezultate din exercitarea dreptului la opinie s-a prevăzut interzicerea oricărei discriminări între funcţionarii publici pe criterii politice. origine socială sau de orice altă natură.30 din Constituţia republicată. În cazul în care funcţionarul public optează pentru desfăşurarea activităţii în funcţia de conducere în organizaţiile sindicale. Obligaţia de a se abţine în manifestarea opiniilor ar trebui să fie mai strictă pentru funcţionarii superiori. din culpa autorităţii sau a instituţiei publice. ca dimensiune a dreptului de asociere prevăzut de art. el conţinând doar două dimensiuni ale acestuia şi anume: asocierea sindicală şi asocierea profesională. referitor la libertatea de exprimare. etnice. legiuitorul constituant român garantând atât libertatea de a avea o anumită opinie cât şi libertatea de a exprima această opinie. sindicale. aceştia au obligaţia ca în termen de 15 zile de la alegerea în organele de conducere ale organizaţiilor sindicale să opteze pentru una dintre cele două funcţii. Această dispoziţie legală particularizează art. stare materială. Ulterior dispoziţiei statutare mai sus menţionate. potrivit căruia: “Funcţionarul public are dreptul de a fi informat cu privire la deciziile care se iau în aplicarea prezentului statut şi care îl vizează în mod direct. Pentru garantarea acestui drept. ca un principiu de exercitare a drepturilor funcţionarilor publici. presupune respectarea dispoziţiilor cu valoare de principiu consacrate prin norma constituţională privitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.

în condiţiile legii. precum şi a calităţii serviciilor publice oferite cetăţenilor. În doctrina actuală s-a exprimat şi opinia potrivit căreia. Nimic nu opreşte ca statute speciale să nu recunoască un asemenea drept.” Profesionalismul se manifestă pe multiple planuri şi anume în relaţiile de serviciu. cu persoanele fizice sau juridice cu care instituţia intră în contact. varianta actuală aduce o serie de circumstanţieri. organizaţii cărora le este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice sau din fundaţiile ori asociaţiile care funcţionează pe lângă partidele politice. dreptul la grevă reprezintă un drept fundamental al salariaţilor. Funcţionarii publici care se află în grevă nu beneficiază de salariu şi alte drepturi salariale pe durata grevei. alese sau numite. faţă de superiorii şi subordonaţii ierarhici. nu ar fi trebuit recunoscut dreptul la grevă pentru funcţionarii publici. În esenţă. După cum constant se susţine în doctrină. Funcţionarii publici de conducere sunt obligaţi să sprijine propunerile şi iniţiativele motivate ale personalului din subordine. 124 . “Funcţionarii publici au obligaţia să-şi îndeplinească cu profesionalism. din anumite considerente ce ţin de regulă de necesitatea asigurării continuităţii unui serviciu public. consacrat de Constituţie pentru apărarea intereselor profesionale. Înalţilor funcţionari publici le este interzis să facă parte din partide politice. şi cu caracterul acesteia de continuitate. în realitatea juridică nu există drepturi şi obligaţii independente unele de altele. a îndatoririlor de serviciu. Funcţionarii publici au obligaţia ca. drepturilor funcţionarilor publici le corespund anumite îndatoriri care decurg din Statutul acestora. legea specială în materia soluţionării conflictelor de muncă indică o serie de servicii publice în care declanşarea grevei nu se poate face decât cu menţinerea a cel puţin unei treimi din activitatea normală. Se distinge astfel în doctrină între îndatoriri legate de îndeplinirea funcţiei şi îndatoriri legate de viaţa privată a funcţionarilor publici. deoarece acesta este incompatibil cu scopul funcţiei publice. funcţia trebuind să se exercite fără întreruperile inerente acţiunilor greviste. realizarea unui interes general. cu respectarea obligaţiei de rezervă. În ce priveşte enumerarea efectivă a îndatoririlor funcţionarilor publici vom reţine următoarele precizări făcute de legiuitor. imparţialitate şi în conformitate cu legea. Funcţionarii publici au îndatorirea de a respecta normele de conduită profesională şi civică prevăzute de lege. Faţă de formularea iniţială a acestei îndatoriri a funcţionarilor publici. legiuitorul rezumându-se însă doar la prima categorie. în exercitarea atribuţiilor ce le revin. Astfel. îndatoririle de serviciu şi să se abţină de la orice faptă care ar putea aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului funcţionarilor publici. ale organizaţiilor cărora le este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice sau ale fundaţiilor ori asociaţiilor care funcţionează pe lângă partidele politice. Este vorba de o obligaţie care trebuie obligatoriu coroborată cu dreptul la opinie garantat funcţionarilor publici. ale partidelor politice. în vederea îmbunătăţirii activităţii autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea. Funcţionarilor publici le este interzis să ocupe funcţii de conducere în structurile sau organele de conducere. definite conform statutului acestora. cu colegii din compartiment şi din instituţie. interzicându-le expres să intre în structurile de conducere ale partidelor politice. să nu favorizeze vreun partid politic sau vreo organizaţie căreia îi este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice. Fiecărui drept îi corespunde o obligaţie corelativă şi fiecare obligaţie naşte la rândul său. dar şi în exteriorul acesteia.“Funcţionarilor publici le este recunoscut dreptul la grevă. un drept. Astfel. să se abţină de la exprimarea sau manifestarea publică a convingerilor şi preferinţelor lor politice. economice şi sociale ale acestora.

potrivit legii. îndeplinirea acestora. organizate la iniţiativa ori în interesul autorităţii sau instituţiei publice. reglementează în capitolul VIII. contravenţională. Legea consacră un regim juridic complex privitor la perfecţionarea pregătirii profesionale care atrage drepturi şi obligaţii atât pentru funcţionarul în cauză cât şi pentru autoritatea sau instituţia publică. Nu constituie forme de perfecţionare profesională şi nu pot fi finanţate din bugetul de stat sau din bugetul local. acesta prevede expres obligaţia funcţionarilor publici de a se conforma dispoziţiilor primite de la superiorii ierarhici. în situaţia în care acestea sunt: a). încălcarea de către funcţionarii publici. pentru ei sau pentru alţii. referitoare la liberul acces la informaţiile de interes public. declaraţia de avere. studiile universitare sau studiile de doctorat. Statutul reglementează în detaliu.Revenind la Statut. având însă dreptul de a refuza. aspect care reprezintă doar unul din scopurile răspunderii. obligaţia de a păstra informaţiile ce reprezintă unul din cele două tipuri de secrete. La numirea într-o funcţie publică. “Funcţionarii publici au obligaţia să păstreze secretul de stat. în condiţiile legii. dacă le consideră ilegale. a îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea disciplinară. în condiţiile legii. Răspunderea funcţionarilor publici În doctrina interbelică. Se pornea de la teza că. alături de cea disciplinară. conducătorului autorităţii sau instituţiei publice. beneficiază de drepturile salariale cuvenite. Sancţiunile disciplinare şi răspunderea funcţionarilor publici. § 3. precum şi confidenţialitatea în legătură cu faptele. de ordine şi disciplină dintr-un serviciu public. informaţiile sau documentele de care iau cunoştinţă în exercitarea funcţiei publice. în considerarea funcţiei lor publice. cu excepţia informaţiilor de interes public. “Funcţionarilor publici le este interzis să solicite sau să accepte. După cum se poate observa. b). dreptul şi obligaţia funcţionarilor publici de aşi îmbunătăţi în mod continuu abilităţile şi pregătirea profesională. ceea ce atrăgea intervenţia unei răspunderi materiale a acestora. Regimul juridic al funcţiei publice include şi problema răspunderii. legea stabileşte patru forme de răspundere aplicabile funcţionarilor publici.188/1999 privind statutul funcţionarilor publici republicată în 2007.” Legea se referă la două categorii de secrete. după caz. în care acesta îşi desfăşoară activitatea. răspunderea statului şi a funcţionarilor săi era privită ca una din formele de manifestare a responsabilităţii în dreptul administrativ. direct sau indirect. urmate la iniţiativa funcţionarului public.” Funcţionarii publici au obligaţia să respecte întocmai regimul juridic al conflictului de interese şi al incompatibilităţilor. cu vinovăţie. Legea nr. activitatea administraţiei poate fi de multe ori o cauză de daune pentru particularii care vin în contact cu ea. daruri sau alte avantaje. stabilite potrivit legii. urmând a fi realizată cu respectarea legislaţiei speciale în materie. Pe perioada în care funcţionarii publici urmează forme de perfecţionare profesională. Declaraţia de avere se actualizează anual. precum şi la încetarea raportului de serviciu. atrasă de încălcarea unor norme de comportament profesional. a cărui menire este reprimarea greşelilor comise de agenţii publici. civilă sau penală. în scris şi motivat. cu acordul conducătorului autorităţii sau instituţiei publice. 125 . Potrivit legii. secretul de serviciu. funcţionarii publici sunt obligaţi să prezinte. Autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să prevadă în bugetul anual propriu sumele necesare pentru acoperirea cheltuielilor de perfecţionare profesională a funcţionarilor publici organizată la iniţiativa ori în interesul autorităţii sau instituţiei publice.

d). i). în condiţiile legii. conflicte de interese şi interdicţii stabilite prin lege pentru funcţionarii publici. e). deci în cadrul unor raporturi de drept public. este doar aplicarea a două sancţiuni de aceeaşi natură juridică pentru aceeaşi faptă. “Încălcarea cu vinovăţie de către funcţionarii publici a îndatoririlor corespunzătoare funcţiei publice pe care o deţin şi a normelor de conduită profesională şi civică prevăzute de lege constituie abatere disciplinară şi atrage răspunderea disciplinară a acestora. prin statute speciale. incompatibilităţi. întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor. nerespectarea în mod repetat a programului de lucru. În doctrina actuală au fost identificate următoarele trăsături ale răspunderii disciplinare: este o răspundere de drept public. b). împotriva autorităţii sau instituţiei publice care a emis actul sau care a refuzat să rezolve cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim. Ceea ce. Constituie abateri disciplinare următoarele fapte: a). aplicare şi contestare a sancţiunilor disciplinare sunt supuse unor norme speciale. este interzis. Poate fi identificată însă şi ca o instituţie a dreptului civil atunci când paguba a fost produsă printr-o faptă plasată în afara atribuţiilor de serviciu. sancţiunile care se aplică şi normele procedurale corespunzătoare. În cazul în care acţiunea se admite şi se constată vinovăţia funcţionarului public. k). c). abaterile şi sancţiunile disciplinare sunt prevăzute prin norme cu putere de lege sau. g). procedurile de constatare. principial. desfăşurarea în timpul programului de lucru. încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri. un delict civil ori printr-o infracţiune. subiectul activ este un funcţionar public iar subiectul pasiv este autoritatea sau instituţia publică la care acesta este încadrat. h).Funcţionarul public poate deci să fie sancţionat cu sancţiuni specifice fiecărei forme de răspundere. Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim se poate adresa instanţei judecătoreşti. a unor activităţi cu caracter politic. Răspunderea juridică a funcţionarului public nu se poate angaja dacă acesta a respectat prevederile legale şi procedurile administrative aplicabile autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea. persoana respectivă va fi obligată la plata daunelor. Expresia “răspundere civilă” are în vedere o răspundere pentru pagubele cauzate. j). alte fapte prevăzute ca abateri disciplinare în actele normative din domeniul funcţiei publice şi funcţionarilor publici Abaterea disciplinară a fost definită în doctrină ca reprezentând fapta săvârşită cu vinovăţie de către funcţionarul public prin care acesta încalcă obligaţiile ce-i revin din 126 . nerespectarea secretului profesional sau a confidenţialităţii lucrărilor cu acest caracter. manifestări care aduc atingere prestigiului autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea. absenţe nemotivate de la serviciu. neglijenţă repetată în rezolvarea lucrărilor. fiind vorba de o răspundere administrativ-patrimonială. intervenţiile sau stăruinţele pentru soluţionarea unor cereri în afara cadrului legal. f). refuzul de a îndeplini atribuţiile de serviciu. fiind vorba de latura civilă în procesul penal. intervine numai în cazul săvârşirii unei abateri disciplinare calificată ca atare prin norme ale dreptului public. specifică dreptului administrativ. solidar cu autoritatea sau instituţia publică. în baza acestora. Aceasta este o instituţie a dreptului administrativ atunci când paguba a fost cauzată printr-un act administrativ declarat ilegal de către instanţa de contencios administrativ.” Răspunderea disciplinară reprezintă un ansamblu de norme care reglementează actele şi faptele (acţiunile şi inacţiunile) săvârşite de funcţionarul public în exercitarea atribuţiilor sale sau în legătură cu acestea.

b). Pentru înalţii funcţionari publici. Celelalte sancţiuni se aplică de persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică. după caz. Pe lângă o sancţiune cu caracter moral. sub sancţiunea nulităţii. Sancţiunile disciplinare sunt: a). împrejurările în care aceasta a fost săvârşită. Refuzul funcţionarului public de a se prezenta la audieri sau de a semna o declaraţie privitoare la abaterile disciplinare care i se impută se consemnează într-un proces verbal. ce are însă un caracter relativ. constituite pentru analizarea faptelor sesizate ca abateri disciplinare şi pentru a propune sancţiunile disciplinare aplicabile. dar pe de altă parte. comisia de disciplină este compusă din 5 înalţi funcţionari publici. d). 127 . de maxim 2 ani. Statutul se referă la comisiile de disciplină. din cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice. de promovare în funcţia publică pe o perioadă de la 1 la 3 ani. Din comisia de disciplină face parte şi un reprezentant al organizaţiei sindicale reprezentative sau după caz. În doctrină s-a mai susţinut pe de-o parte. la propunerea ministrului administraţiei şi internelor. afectează cariera funcţionarului public. destituirea din funcţia publică. comportarea generală în timpul serviciului a funcţionarului public. e). retrogradarea în treptele de salarizare sau retrogradarea în funcţia publică pe o perioadă de până la un an. k Μustrarea scrisă se poate aplica direct de către persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică. dar care în primul rând. numiţi prin decizia primului-ministru. sunt instituite într-un sistem ierarhic. precum şi de existenţa în antecedentele acestuia a altor sancţiuni disciplinare care nu au fost radiate în condiţiile legii. la propunerea comisiei de disciplină. c).” Într-un articol distinct. nu sunt prevăzute pentru fiecare abatere disciplinară. Din conţinutul normei legale pot fi făcute următoarele precizări cu privire la sancţiunile disciplinare aplicabile funcţionarilor publici: se stabilesc numai prin norme cu putere de lege. diminuarea drepturilor salariale cu 5-20% pe o perioadă de până la 3 luni. putând determina dificultăţi în înţelegerea şi aplicarea concretă a sancţiunii. cea mai gravă atrăgând chiar încetarea raportului de funcţie publică. “La individualizarea sancţiunii disciplinare se va ţine seama de cauzele şi gravitatea abaterii disciplinare. principiu fundamental aplicabil regimului răspunderii disciplinare a funcţionarului public. mustrare scrisă.raportul de funcţie publică sau în legătură cu acesta şi care afectează statutul său socio-profesional şi moral. că această enumerare limitativă reprezintă un pas înainte faţă de alte reglementări. unele abateri disciplinare sunt definite sumar iar altele ridică unele probleme.” Sancţiunile disciplinare nu pot fi aplicate decât după cercetarea prealabilă a faptei săvârşite şi după audierea funcţionarului public. Se introduce astfel un termen de prescripţie a aplicării sancţiunii. Audierea funcţionarului public trebuie consemnată în scris. în cazul în care sindicatul nu este reprezentativ sau funcţionarii publici nu sunt organizaţi în sindicat. un reprezentant desemnat prin votul majorităţii funcţionarilor publici pentru care este organizată comisia de disciplină. legea reglementează sancţiuni cu caracter precumpănitor material şi sancţiuni cu caracter material. putând fi aplicată o sancţiune mai gravă chiar dacă în prealabil nu fusese aplicată alta mai uşoară. gradul de vinovăţie şi consecinţele abaterii.” Legea prevede astfel principiul individualizării sancţiunii disciplinare. Sancţiunile disciplinare se aplică în termen de cel mult 1 an de la data sesizării comisiei de disciplină cu privire la săvârşirea abaterii disciplinare dar nu mai târziu de 2 ani de la data săvârşirii abaterii disciplinare. au caracter personal. suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau. aplicarea uneia sau alteia fiind lăsată la latitudinea autorităţii competente cu sancţionarea. în sensul că se aplică funcţionarului public vinovat de săvârşirea abaterii disciplinare.

în termen de 7 ani de la aplicare. în absenţa altor dispoziţii procedurale speciale. nu poate fi exclusă nici situaţia ca. de a soluţiona plângerea contravenientului. mustrarea scrisă. deoarece modificarea actului administrativ de sancţionare ar echivala cu o imixtiune a puterii judecătoreşti în sfera de competenţă a administraţiei publice. modul de sesizare şi procedura de lucru ale acestora se stabilesc prin hotărâre a Guvernului. funcţionarul public se poate adresa cu plângere la judecătoria în a cărei circumscripţie îşi are sediul autoritatea sau instituţia publică în care este numit funcţionarul public sancţionat. de a soluţiona plângerea acestuia. Statutul adăugând la soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de judecată şi pe aceea a modificării ordinului sau dispoziţiei de sancţionare. În tăcerea legii. solicitând anularea sau modificarea. radierea se constată prin act administrativ al conducătorului autorităţii sau instituţiei publice. la propunerea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici. săvârşite în timpul şi în legătură cu atribuţiile de serviciu. s-a apreciat în doctrină. care implică o răspundere contravenţională potrivit dreptului comun în materie. aceste litigii urmează să fie soluţionate de către instanţa judecătorească potrivit Legii contenciosului administrativ. destituirea din funcţia publică. care poate să nu fie cea de la locul săvârşirii contravenţiei. în termen de un an de la expirarea termenului pentru care au fost aplicate. ea va dispune anularea actului şi poate. Statutul prevede expres competenţa judecătoriei în a cărei circumscripţie îşi are sediul autoritatea sau instituţia publică în care este numit funcţionarul public sancţionat. Sancţiunile disciplinare se radiază după cum urmează: în termen de 6 luni de la aplicare. celelalte sancţiuni disciplinare cu excepţia destituirii din funcţia publică. dar nu mai aspră decât cea iniţial dispusă. “Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii. în doctrină s-a apreciat că. însă nu poate ea însăşi să aplice o sancţiune disciplinară unui funcţionar aparţinând administraţiei publice. în cadrul răspunderii administrative a funcţionarilor publici. situaţie în care însă. în urma cercetării. să fie propusă nesancţionarea celui care a săvârşit abaterea disciplinară. Este adevărat că instanţa judecătorească trebuie să verifice legalitatea actului de sancţionare.Modul de constituire.” Faţă de regimul de drept comun în materia răspunderii administrativcontravenţionale prin care a fost stabilită competenţa judecătoriei în a cărei circumscripţie a fost săvârşită contravenţia. Potrivit legii. atribuţiile. Există însă o derogare de la procedura comună. după cum şi persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică poate aplica o sancţiune mai uşoară sau mai severă decât cea propusă de comisia de disciplină. asemeni oricărui cetăţean. organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină precum şi componenţa. funcţionarul public nemulţumit de sancţiunea aplicată se poate adresa instanţei de contencios administrativ. astfel încât să existe o anumită proporţionalitate între sancţiunea aplicată şi gravitatea faptei săvârşite. sancţionarea diferită trebuie motivată. a ordinului sau dispoziţiei de sancţionare. 128 . Faţă de prevederile Statutului. Dacă instanţa judecătorească apreciază că actul de sancţionare este nelegal. având în vedere acele fapte ce constituie contravenţii. diferite de cele săvârşite în afara activităţii profesionale. cel mult. în doctrină s-a subliniat că este vorba despre o răspundere administrativ-contravenţională. inclusiv în ce priveşte individualizarea sancţiunii. Referitor la această prevedere legală. să indice sancţiunea cea mai severă care ar putea fi aplicată funcţionarului public. Răspunderea contravenţională a funcţionarilor publici se angajează în cazul în care aceştia au săvârşit o contravenţie în timpul şi în legătură cu sarcinile de serviciu. Această dispoziţie a fost considerată neconstituţională. Pentru primele două sancţiuni disciplinare. după caz.

iar în a treia situaţie. “Dacă instanţa judecătorească dispune achitarea sau încetarea procesului penal. de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie. în doctrină s-a relevat că. pe baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. prin asumarea unui angajament de plată. Într-o formă sintetică.(1) din Constituţia republicată. După cum se poate observa. de serviciu sau în legătură cu serviciul. potrivit căruia. aceasta intervine pentru infracţiunile săvârşite în timpul serviciului sau în legătură cu atribuţiile funcţiei publice pe care o ocupă. răspunderea civilă a funcţionarului public se angajează: a). În cazul în care funcţionarul public este trimis în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii. care împiedică înfăptuirea justiţiei. iar fapta funcţionarului public poate fi considerată abatere disciplinară. persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de o autoritate publică. În situaţia în care nu sunt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii penale. Potrivit Statutului funcţionarilor publici. legiuitorul nu a prevăzut un termen în care funcţionarul se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi nici dacă procedura prealabilă pe care legea contenciosului administrativ o prevede mai este obligatorie. răspunderea patrimonială a funcţionarilor publici intervine în cazul în care aceştia au cauzat prin actele sau faptele lor anumite prejudicii. numită într-o funcţie publică 129 . răspunderea funcţionarului public îşi are sorgintea în art. În ce priveşte modul de reparare a pagubelor aduse autorităţii sau instituţiei publice.” § 4. în calitate de comitent. aceasta se va dispune prin emiterea de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice a unui ordin sau a unei dispoziţii de imputare.52 alin. în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. Dreptul conducătorului autorităţii sau instituţiei publice de a emite ordinul sau dispoziţia de imputare se prescrie în termen de 3 ani de la data producerii faptei. pentru pagubele produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiei publice în care funcţionează. suspendarea din funcţia publică încetează. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 1. pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit. în primele două situaţii. pentru daunele plătite de autoritatea sau instituţia publică. după caz. vom interpreta că. b). unor terţe persoane. Potrivit Statutului. în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei sau. fie unei alte persoane fizice sau juridice de drept public sau privat. contra statului sau contra autorităţii. În ce priveşte răspunderea penală a funcţionarului public. iar funcţionarul public respectiv îşi va relua activitatea în funcţia publică deţinută anterior şi îi vor fi achitate drepturile salariale aferente perioadei de suspendare. dreptul comun al contravenţiilor stabileşte şi calea de atac a recursului la secţia de contencios administrativ a tribunalului. printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal al unei cereri este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins. acesta poate fi exercitat şi de către funcţionarii publici.Deoarece. În cea de-a treia situaţie. Împotriva ordinului sau dispoziţiei de imputare. fie autorităţii sau instituţiei publice din care fac parte. persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică va dispune suspendarea funcţionarului public din funcţia publică pe care o deţine. va fi sesizată comisia de disciplină competentă. anularea actului şi repararea pagubei. funcţionarul public în cauză se poate adresa instanţei de contencios administrativ. c). funcţionarul public reprezintă persoana: a.

cadrele didactice: a. garantat c. intră în categoria funcţionarilor publici b. 18 ani împliniţi b. limitat 9. accesul la funcţia publică respectă principiile: a. c) directorii generali adjuncţi din cadrul ministerelor. Refuzul depunerii jurământului de credinţă de către funcţionarul public atrage: a. civilă sau penală. disciplinară. În statele Uniunii Europene. civilă c. a îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea: a.b. 130 . cu vinovăţie. Potrivit Statutului funcţionarilor publici. După nivelul atribuţiilor titularului funcţiei publice distingem: a. 16 ani împliniţi 5. contravenţională. numită sau aleasă într-o funcţie publică c. 21 de ani împliniţi c. un organ de specialitate al administraţiei publice centrale. legalităţii şi transparenţei b. înalţi funcţionari publici. Pentru a ocupa o funcţie publică. intră în categoria angajaţilor cu contract de muncă c. o persoană trebuie să aibă vârsta de minimum: a. un organ subordonat Ministerului Administraţiei şi Internelor. funcţionari de conducere şi funcţionari de execuţie b. revocarea actului administrativ de numire în funcţie 7. suspendarea actului de numire în funcţie c. Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici reprezintă: a. aleasă într-o funcţie publică 2. asigurat b. penală b. printre alte condiţii. cu personalitate juridică b. funcţionari de conducere şi funcţionari de execuţie c. funcţionari debutanţi şi funcţionari definitivi 6. anularea actului de numire în funcţie b. motivării şi proporţionalităţii c. intră în categoria liberilor profesionişti 3. Dreptul la opinie al funcţionarilor publici este: a. egalităţii şi meritului 4. Încălcarea de către funcţionarii publici. fără personalitate juridică 8. d) directorii executivi ai serviciilor deconcentrate ale ministerelor. Sunt înalţi funcţionari publici: a) secretarii generali adjuncţi din ministere. după caz 10. o autoritate administrativă autonomă c. b) secretarii municipiilor.

Antonie IORGOVAN. 2008. Ioan MURARU. 2005. Rodica Narcisa PETRESCU. Bucureşti. Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei. Ed.Tratat elementar. Ioan MURARU.J. ed. Ed. Florin COMAN KUND. Bucureşti. Liviu COMAN KUND. Comentariu pe articole. 1992. Sibiu. Bucureşti. ed. 2006. Bucureşti. Drept administrativ român. 2008. Beck. Elena Simina TĂNĂSESCU. 2007. Antonie IORGOVAN. Alexandru NEGOIŢĂ. Ed. vol. Bucureşti. a doua revăzută şi adăugită. Ed. Ed. Ed. Drept administrativ. 2002. Jaques ZILLER.H. Universul Juridic.H. C. Mihai CONSTANTINESCU.Beck. Instituţii administrative europene. Ed. Florin VASILESCU. Regia Autonomă „Monitorul Oficial”. Partea I. Elena Simina TĂNĂSESCU. ed. coordonatori Ioan MURARU.Bibliografie orientativă Antonie IORGOVAN. Puterea executivă şi administraţia publică. Bucureşti. All Beck. I. Ed. Sinteze teoretice şi exerciţii practice pentru activitatea de seminar. Instituţii administrative. 1998. Bucureşti. Ed. Bucureşti. a II-a. Bucureşti. C. Liviu GIURGIU. Drept administrativ. Sisteme administrative europene. Mihai OROVEANU. Rosetti. Accent. Editions Montchrestien – E. Ed. Lumina Lex. ediţia a II-a revăzută şi actualizată. Ed. 2002. Drept administrativ. Les systèmes politico-administratifs de l'Europe des Douze. Drept administrativ. Lumina Lex.H. Antonie IORGOVAN. Risoprint. Dana APOSTOL TOFAN. vol. Universul Juridic. Casa de Presă şi Editură “Tribuna”. Paris. Bucureşti. Ed. Emil BĂLAN. Drept administrativ. Partea generală. a IV-a. Sylvi. 4. 2008. 3.I. Anton TRĂILESCU. Cristian Giusepe ZAHARIE.A. Ed. ediţie revizuită pentru uzul studenţilor. Cluj-Napoca. Mircea PREDA. Bucureşti. a II-a. 2002. Sylvi. a III-a revăzută şi actualizată. Dana APOSTOL TOFAN. Bucureşti. Mihai CONSTANTINESCU. ed. Ion VIDA. Bucureşti. Ed. Drept administrativ. Aurel SEGĂRCEANU. Valentin PRISĂCARU. Ioan VIDA. Lumina Lex. Administrations comparées. 2004. Cluj-Napoca. Ioan MURARU. a III-a revăzută şi adăugită.Beck. 2006. 2008. Ed. Ed. Bucureşti. a IV-a. Drept administrativ.Beck. Ion DELEANU. a III-a revăzută şi adăugită. Partea generală. C. ed. Bucureşti. colecţia Legi comentate. 2004.Beck. Bucureşti. Tratat de drept administrativ. C. Mihai CONSTANTINESCU. C. ed. Drept administrativ. Alexandru-Sorin CIOBANU. vol. 2003. revăzută şi actualizată. Ed. 1996.. All Beck. Ed. Bucureşti. ed. 131 . Bucureşti. 1994. Ed. Ed. 1993. All Beck. Constituţia României – comentată şi adnotată. revăzută şi adăugită. Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii-. Ioan SANTAI. Bucureşti. 2007. 2003. Tratat de drept administrativ. Dumitru BREZOIANU. Drept administrativ. Tratat de drept administrativ român. I. Ed.H. Ed. Comentarii Beck.Tratat elementar. Revizuirea Constituţiei. ed. Regia Autonomă „Monitorul Oficial”. 2008. Explicaţii şi comentarii. Cerma. Ed. Corneliu MANDA. 2004. Verginia VEDINAŞ.H. Constituţia României.