Universitatea „Dunărea de Jos” Facultatea de drept

DREPT ADMINISTRATIV Volumul I

Note de curs

Dana Apostol Tofan

2009

1

Cuprins Partea a I-a: Introducere în dreptul administrativ şi în ştiinţa administraţiei Capitolul I: Aspecte generale § 1. Noţiuni fundamentale pentru dreptul administrativ……………..................................4 § 2. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)..…………..................................7 Capitolul II: Executivul şi administraţia publică § 1. Relaţia executiv – administraţie publică…………………….......…….........................9 § 2. Rolul executivului în dreptul public contemporan…………………...........................10 § 3. Noţiunea de autoritate publică potrivit Constituţiei României……….......................13 § 4. Noţiunea de administraţie publică potrivit Constituţiei României …........................14 § 5. Sfera administraţiei publice potrivit art. 52 din Constituţia României…...................14 § 6. Definiţia şi trăsăturile administraţiei publice…………….....………….......................16 § 7. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)..…………................................17 Capitolul III: Dreptul aplicabil administraţiei publice § 1. Obiectul dreptului administrativ…………………………........……,.......................…19 § 2. Definiţia şi trăsăturile dreptului administrativ………….......………..........................20 § 3. Izvoarele scrise ale dreptului administrati...........................……………………………..................................................21 § 4. Izvoarele nescrise ale dreptului .administrativ………………………………………….........................……........................24 § 5. Normele de drept administrativ……………………………………………............……......…............……......25 § 6. Raporturile de drept administrativ …………………………………………………………................................…..............…...27 § 7. Codificarea dreptului administrativ şi a procedurii administrative............................29 § 8. Sinteză a evoluţiei doctrinei administrative româneşti. Loc şi rol în mişcarea contemporană…………........................................................……30 § 9. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)..…...........................................34 Partea a II-a: Autorităţile administraţiei publice Capitolul I: Teoria generală a organizării administraţiei publice § 1. Noţiuni specifice……………………………….......................…….……............….…36 § 2. Sarcinile, competenţa şi capacitatea organelor administraţiei publice…............….37 § 3. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)........….....................................38 Capitolul II: Preşedintele României § 1. Rolul Preşedintelui şi implicaţiile privind calificarea regimului constituţional actual …....................................................................................................................................40 §2.Clasificarea atribuţiilor Preşedintelui României………………………..............….......41 § 3. Atribuţiile Preşedintelui României în raporturile cu autoritatea legiuitoare…...................................................................................................................42 §4.Atribuţiile Preşedintelui României în cadrul puterii executive…................................47 §5. Atribuţiile Preşedintelui României în raporturile cu justiţia. şi alte autorităţi jurisdicţionale……......…......……….....................….................……….49 §.6.ActelePreşedinteluiRomâniei……….......……………………………................……..50 §.7.Răspunderea Preşedintelui României…......………………………............…....…....52 §.8. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)……………...............................54
2

Capitolul III: Guvernul României § 1. Rolul şi structura Guvernului…………………………………...………….............…..57 § 2. Regimul învestiturii Guvernului……’….……….............…………………..................59 § 3. Durata mandatului şi statutul membrilor Guvernului…………………………...................................…...........................................61 § 4. Primul ministru……………………………………….......................……...........….....63 § 5. Organizarea şi funcţionarea Guvernului………………………………………..........................……………...........….....65 § 6. Actele Guvernului. Delegarea legislativă…………….………………………...............................……………............…....67 § 7. Controlul parlamentar şi răspunderea membrilor Guvernului………………………......................................................................................71 § 8. Administraţia centrală de specialitate………………........……………............……...75 § 9. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)…….........………............ ….....79 Capitolul IV: Administraţia publică locală §1 Evoluţia legislaţiei în domeniu…………………………………………..............…..…..81 § 2 Principii contemporane de organizare a administraţiei publice locale.....................82 §3. Principiile organizării administraţiei publice locale în România…….........................83 § 4 Constituirea, competenţa şi funcţionarea consiliului local.…… ….........................86 § 5. Actele şi răspunderea consiliului local………………………….................................91 § 6. Primarul, viceprimarul şi administratorul public.…… ………...................................94 § 7. Secretarul unităţii administrativ-teritoriale…………………………...........................98 § 8. Consiliul judeţean şi preşedintele consiliului judeţean........…................................98 § 9. Prefectul şi subprefectul................. ……………....................................................100 § 10.Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)…… …..................................103 . Partea a III-a: Funcţia publică şi funcţionarul public Capitolul I: Teoria generală a funcţiei publice § 1. Noţiuni specifice. Evoluţia legislaţiei în domeniu ………......................................105 §2Constituţionalitatea şi legalitatea funcţiei publice…………………...........................106 § 3. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)……………............... …........109 Capitolul II: Statutul funcţionarilor publici § 1. Definirea, selecţia, numirea şi avansarea funcţionarilor publici…………………..................................................................................................110 § 2. Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici……………………………………........................................……............……......114 § 3. Răspunderea funcţionarilor publici……………………………………………........................…………............……....118 § 4. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)…………………………………............................................…................122 Bibliografie orientativă…………………………...................................……………....124

3

Materialul de studiu are precizate pentrun fiecare modul : obiectivele specifice.veţi fi capabili să: • Definiţi dreptul administrativ şi administraţia publică • Distingeţi rolurile şi atribuţiile principalelor autorităţi şi puteri în stat • Conturaţi în linii generale administraţia publică locală • Evidenţiaţi principalele aspecte legate de funcţia publică şi statutul funcţionarului public în România 4 . acolo unde va fi cazul. timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor. în urma însuşirii conceptelor fundamentale ale analizei regionale.Cuvânt înainte Bine aţi venit la întâlnirea cu disciplina Drept administrativ! Materialul de studiu este destinat documentării studenţilor din anul I Administraţie Publică ID şi Drept Fără Frecvenţă. rezumatul. Pe baza acestei modalităţi de prezentare a informaţiilor veţi reuşi să parcurgeţi şi să asimilaţi materia într-o manieră plăcută şi eficientă. instructiv fiind structurată pe trei părţi şi 9 module. fiecare modul fiind împărţit pe lecţii specifice. Informaţiile sunt prezentate într-o manieră care să vă permită o pregătire graduală astfel încât să reuţiţi singuri. La finalul parcurgerii acestui material. Nu este necesar să citiţi dintr-o dată această carte. astfel încât la sfârşitul celor 9 module de studiu să fiţi familiarizaţi cu elementele teoretice fundamnetale ale obiectului metodei de cercetare a disciplinei. formativ. rezultatele aşteptate. concluzii sau teme de control. instrumentele specifice utilizate pentru înţelegerea noţiunilor de bază ale dreptului administrativ. pe parcursul orelor de pregătire individuală să asimilaţi un minim de cunoştinţe în domeniu. Lucrerea are un scop didactic. procedeele. competenţele dobândite.

la care s-a revenit după 1990.definească dreptul administrativ ca ramură a dreptului public. autoritate publică. cu alte cuvinte. administraţia de stat s-a limitat la activitatea organelor centrale şi locale ale administraţiei de stat. la comandă. serviciul public. Noţiuni fundamentale pentru studiul dreptului administrativ În studiul Dreptului administrativ. noţiunea de administraţie publică. rezultat al descentralizării administrative. prin această noţiune s-a avut în vedere o activitate subordonată. noţiunea de administraţie publică ocupă poziţia centrală. atât activitatea administraţiei centrale cât şi a administraţiei locale. gestiona şi opera cu noţiunile specifice legate de administraţie publică în sens larg şi în sens restrâns. noţiunea de administraţie publică se identifica cu noţiunea de administraţie de stat. sfera administraţiei publice fiind mai largă decât a administraţiei de stat. însemnând servitor. administraţia publică în sens funcţional şi în sens organic . consacrată prin Constituţiile socialiste şi legislaţia epocii. supus. legislaţia şi jurisprudenţa interbelică din ţara noastră s-a utilizat în principal. în toată perioada postbelică a fost folosită exclusiv noţiunea de administraţie de stat. ramură a dreptului public. prezentarea principalelor concepte cu care această disciplină operează va începe firesc cu analiza acesteia. în timpul regimului socialist.definească interesul public. între care exista o strictă subordonare. interes public. aceasta din urmă fiind caracterizată prin autonomie locală. Competenţe dobândite : în momentul în care vor finaliza studiul acestui modul studenţii vor avea posibilitatea să : . principii de bază ale organizării administraţiei publice locale. Prin urmare. către şi minister. înţelegerea. se avea în vedere de regulă. însemnând la. în absenţa unei administraţii 5 .Partea I-a Introducere în dreptul administrativ şi în ştiinţa administraţiei Modulul I Aspecte generale • • • Obiective specifice : Cunoaşterea. Fără a fi utilizată ca atare. fiind compus din prepoziţia ad. atât activitatea administraţiei statale cât şi activitatea administraţiei locale. prin includerea şi a administraţiei publice locale. Noţiunea de administraţie publică reprezentând noţiunea fundamentală pentru Dreptul administrativ. aprofundarea şi utilizarea noţiunilor fundamentale pentru studiul dreptului administrativ Rezultatele aşteptate : studenţii vor înţelege. autoritatea publică. dacă este vorba de noţiuni diferite sau de una şi aceeaşi noţiune. larg utilizată. caracteristice fiecărei epoci rezultă că spre sfârşitul secolului XIX şi prima parte a secolului XX prin noţiunea de administraţie publică. dacă sintagma administraţie de stat este diferită ca înţeles de sintagma administraţie publică sau dimpotrivă se identifică cu cea din urmă. Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore • § 1. serviciu public. la origini. Etimologic. Noţiunea de administraţie publică acoperea astfel. Din analiza regimurilor constituţionale româneşti. cuvântul administraţie provine din limba latină. Dimpotrivă. Dacă în doctrina. pusă în slujba cuiva. Faţă de această situaţie s-a născut întrebarea. puterea publică.

urmărindu-se satisfacerea interesului public prin asigurarea bunei funcţionări a serviciilor publice şi prin executarea unor prestaţii către particulari. Academia Română şi institutele de cercetare din subordinea acesteia sunt exemple de instituţii publice. la nivel statal sau local sau într-o altă formulare. dar ele nu pot fi calificate şi ca autorităţi publice. spre deosebire de Constituţiile socialiste (1948. la care în permanenţă legislaţia. Sub aspect organizatoric. anterioare regimului socialist. între administraţia publică şi administraţia de stat există un raport de la întreg la parte. la nivelul colectivităţilor locale întâlnim atât decizii administrative. administraţia publică constă într-un ansamblu de autorităţi publice prin care. 1952 şi 1965) şi legislaţia adoptată în baza acestora. noţiunea de instituţie publică are în vedere structurile subordonate unor autorităţi ale administraţiei publice. care funcţionează din venituri bugetare dar şi din surse extrabugetare.). având un interes exclusiv local (spre ex. Din cercetarea mai aprofundată a dispoziţiilor constituţionale şi legale în materie nu rezultă însă vreo distincţie care s-ar putea face între cele două noţiuni. noţiunea de organ al administraţiei publice. administraţia de stat reprezentând o componentă a administraţiei publice. alături de administraţia locală. Faţă de noţiunea de autoritate publică mai sus definită. fiind vorba despre una şi aceeaşi categorie juridică. în regim de putere publică. potrivit legislaţiei în vigoare. După anul 1990.specifice autorităţilor autonome. distinctă de administraţia de stat sau centrală. când cea de organ al administraţiei publice. ţinându-se cont însă de orientarea Europei occidentale în această privinţă. Din analiza reglementărilor constituţionale şi legislative româneşti observăm că. şi în mai mică măsură. În ce priveşte noţiunea de instituţie publică considerăm că aceasta nu se identifică nici cu noţiunea de autoritate publică şi nici cu cea de autoritate a administraţiei publice. deci când ne referim la organele care realizează această activitate. actuala Constituţie utilizează cu predilecţie noţiunea de autoritate a administraţiei publice. de autoritate tutelară etc. alese la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale. identificăm un sens funcţional. Pe de-o parte. jurisprudenţa şi doctrina de la noi se raportează. adeseori formularea “autorităţile şi instituţiile publice”. în legislaţie şi implicit în doctrină fiind utilizată când noţiunea de autoritate a administraţiei publice. sensul principal al sintagmei autoritate publică fiind acela de organ public. Evocarea celor două sensuri ale noţiunii de administraţie publică ridică în mod inevitabil.. Analiza noţiunii de administraţie publică presupune şi lămurirea celor două sensuri ale sale. se prestează servicii publice. ce desemnează structurile care înfăptuiesc administraţia. identificăm un sens organic atunci când folosim aceeaşi noţiune pentru a delimita respectivele structuri administrative. pentru realizarea unui interes public. problema organismelor care o înfăptuiesc. denumite generic structuri administrative. s-a revenit la aceleaşi principii ale organizării şi funcţionării administraţiei publice caracteristice României interbelice. Instituţiile de învăţământ de stat. administraţia publică reprezintă activitatea de organizare a executării şi executare în concret a legilor. atribuţiile de stare civilă.. material atunci când folosim noţiunea de administraţie publică cu înţelesul de activitate desfăşurată de anumite structuri administrative. Prin urmare. Astfel. 6 . adică un colectiv organizat de oameni care exercită prerogative de putere publică. O asemenea distincţie nu ar avea nici o relevanţă în practică. Sub aspect funcţional. unde se întâlneşte exclusiv noţiunea de organ al administraţiei de stat. se aduc la îndeplinire legile sau în limitele legii. o structură organizatorică ce acţionează în regim de putere publică. în legislaţie utilizându-se de altfel. Pe de altă parte. construirea unei şcoli într-o comună) cât şi atribuţii cu caracter statal (spre ex.

ci doar acea activitate apreciată de puterea politică ca fiind de interes public. fenomen. reprezintă instrumentul prin care puterea politică aflată la conducerea unei ţări stabileşte decizii obligatorii pentru cetăţenii săi. variază în funcţie de poziţia celor aflaţi la putere. desemnează activitatea cu caracter continuu şi regulat organizată sau autorizată de o autoritate a administraţiei publice în vederea satisfacerii unor necesităţi de interes public. judeţului sau comunei. etc. avându-se în vedere sensul material al noţiunii şi anume: continuitatea. cărora li se pot adăuga şi altele. Alături de noţiunea de stabiliment public. este un concept ce depinde de scopurile politice. idee etc. deci să confere obligativitate. egalitatea tuturor în faţa lui şi necesitatea adaptării lui la nevoile utilizatorilor. cum ar fi ordinea publică. În doctrina actuală. nu orice activitate de interes public reprezentând un serviciu public. Cu alte cuvinte. În baza prerogativelor de putere publică de care dispun. şi anume. strâns legată de noţiunile mai sus definite precum şi de noţiunea de administraţie publică. ca o persoană morală de drept public ce exercita anumite prerogative de putere publică. orice autoritate publică. concept. multe dintre ele regăsite în texte constituţionale şi legale. sensul noţiunilor de mai sus. Astfel. Noţiunea de interes public desemnează necesităţile materiale şi spirituale ale cetăţenilor. ordine publică. la un moment dat. În ce priveşte unele din noţiunile mai sus enumerate. ca de exemplu. propriului punct de vedere cu privire la o anumită instituţie. situaţii de urgenţă. Prin urmare. în vederea exercitării atribuţiilor sale şi pentru satisfacerea interesului public. ca de exemplu. Ca şi în cazul administraţiei putem distinge şi pentru serviciul public două sensuri: un sens material. româneşti sau occidentale. Acest regim de putere publică presupune într-un stat democratic posibilitatea celor administraţi de a acţiona în justiţie împotriva vătămărilor aduse prin actele administraţiei publice fiind vorba despre instituţia contenciosului administrativ.În doctrina şi legislaţia interbelică. care în cazul unui conflict cu cel particular trebuie să se impună. creat din iniţiativa Statului. teza conceptelor juridice nedeterminate. sensul său putând să se modifice o dată cu schimbarea concepţiilor politice. 7 . cu mijloace publice. Noţiunea de serviciu public la rândul ei. în cazul alternanţei la putere. în legislaţia şi doctrina interbelică s-a impus şi noţiunea de stabiliment de utilitate publică definit ca acea persoană juridică privată autorizată de administraţia publică să presteze un serviciu public prin exercitarea unei activităţi de interes general. corespondentul noţiunii de instituţie publică l-a reprezentat noţiunea de stabiliment public. interesul public. cazuri excepţionale. beneficiază de forţa de constrângere a statului. Din definiţiile de mai sus identificăm alte noţiuni fundamentale pentru studiul dreptului administrativ. Încă din perioada interbelică au fost evidenţiate trăsăturile esenţiale ale serviciului public. bun public. dacă avem în vedere organismul sau “întreprinderea” girată de administraţie prin care se satisface o necesitate de interes public. funcţional. măsurile luate de aceste autorităţi se aplică direct iar în cazul în care nu sunt respectate. Noţiunea de putere publică desemnează drepturile speciale. definit ca un procedeu tehnic menit să dea o mai bună satisfacţie interesului general. dreptul privit ca ansamblu de norme juridice. în care tocmai l-am definit şi un sens organic sau formal. siguranţa publică sau altele. s-a dezvoltat de către o parte a doctrinei germane. orice forţă politică ajunsă la guvernare are tendinţa să îmbrace în “haină” juridică. corespondentul acestei noţiuni se regăseşte în sintagma instituţie de interes public. noţiunea de putere publică (prerogative de putere publică) şi cea de interes public. cu precizarea că această sintagmă asemeni altora.. pericol grav. exorbitante (prerogativele) de care dispune orice autoritate a administraţiei publice şi implicit.

o structură organizatorică ce acţionează în regim de putere publică. dincolo de care se ajunge la exces de putere. se aduc la îndeplinire legile sau în limitele legii. un fenomen administrativ. instrumentul prin care puterea politică aflată la conducerea unei ţări stabileşte decizii obligatorii pentru cetăţenii săi 4. în vederea atingerii scopului indicat de legiuitor. în doctrina occidentală. în regim de putere publică. se prestează servicii publice c. un ansamblu de autorităţi publice prin care. activitatea de administrare fiind prin definiţie o activitate subordonată. se prestează servicii publice c. În sens funcţional. mai precis a funcţionarului public chemat să aplice legea. În doctrină a fost subliniat în mod constant caracterul oricărei activităţi de natură administrativă de a constitui un fapt administrativ. aflată la îndemâna administraţiei publice. noţiunile de administraţie publică şi administraţie de stat sunt: a. Studierea sistematică a fenomenului administrativ presupune cercetarea legăturii complexe a acestuia cu problematica puterii politice şi implicit a guvernării. o activitate de organizare a executării şi de executare în concret a legii 8 . stabilite de structuri organizatorice superioare. material. la nivel statal sau local 3. administraţia publică reprezintă: a. s-a susţinut că este vorba despre noţiuni cu un înţeles larg şi relativ determinat. Din prezentarea de mai sus rezultă că nu poate fi concepută administraţia în absenţa factorului uman. pentru realizarea unui interes public b. un colectiv organizat de oameni care exercită prerogative de putere publică. a celor care compun administraţia. dezvoltarea teoriei puterii discreţionare a administraţiei. autoritatea respectivă va acţiona cu exces de putere ce poate fi cenzurat în instanţa de judecată. În sens organic. noţiunea de administraţie de stat este inclusă în noţiunea de administraţie publică 2. a unor obiective. administraţia publică reprezintă: a. a personalului din administraţie (funcţionarii publici sau angajaţii contractuali). până la faptele materiale concrete. Dreptul de apreciere sau puterea discreţionară reprezintă acea marjă de libertate lăsată la libera apreciere a unei autorităţi astfel ca. se aduc la îndeplinire legile sau în limitele legii. a căror interpretare este lăsată la libera alegere a celui chemat să aplice norma juridică în care se regăsesc. echivalente b. În termenii ştiinţei administraţiei. să poată recurge la orice mijloc de acţiune în limitele competenţei sale. noţiunea de administraţie publică este inclusă în noţiunea de administraţie de stat c. activitatea de organizare a executării şi executare în concret a legii b. acţionând în cadrul acesteia. ca să folosim terminologia de specialitate.Prin această teorie. orice fapt administrativ presupune o activitate de organizare. punând-o în mişcare sau. § 2. o activitate apreciată de puterea politică ca fiind de interes public c. în regim de putere publică. un ansamblu de autorităţi publice prin care. a permis în doctrina interbelică românească şi în mod constant. activitatea de organizare a executării şi executare în concret a legii b. Identificarea unei astfel de libertăţi de apreciere.Noţiunea de autoritate publică poate fi definită ca reprezentând: a. de dirijare sau de combinare a unor mijloace în vederea înfăptuirii. Dincolo de aceste limite. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 1. În doctrina actuală. a oricărei autorităţi publice în general. înţeles ca specie a fenomenului social.

O persoană juridică privată. la un moment dat b. Noţiunea de putere publică prezintă următoarea semnificaţie pentru dreptul administrativ: a. că toţi cetăţenii. că serviciul public este o activitate neîntreruptă. o instituţie de utilitate publică c. activitatea cu caracter continuu şi regulat organizată sau autorizată de o autoritate a administraţiei publice în vederea satisfacerii unor necesităţi de interes public b. necesităţile materiale şi spirituale ale cetăţenilor. o instituţie publică d. O structură înfiinţată de către stat care desfăşoară preponderent o activitate de serviciu public este ca natură: a. o activitate apreciată de puterea politică ca fiind de interes public 6. ca natură: a. Dreptul reprezintă: a. autorizată să desfăşoare o activitate de serviciu public este. în vederea exercitării atribuţiilor sale şi pentru satisfacerea interesului public c. au acces la serviciul public şi sunt îndreptăţiţi la prestaţiile pe care acesta le oferă 9. că serviciul public este o activitate supusă unui regim juridic de drept public c. datorită caracterului permanent al nevoilor sociale ce trebuie satisfăcute b. Egalitatea în faţa serviciului public presupune: a. 7. un instrument prin care Guvernul acţionează asupra Parlamentului 12. instrumentul prin care puterea politică aflată la conducerea unei ţări stabileşte decizii obligatorii pentru cetăţenii săi. 11. structură subordonată unei autorităţi a administraţiei publice c. depăşirea limitelor competenţei organului administraţiei publice 9 . o instituţie publică c. ajustarea constantă a acestuia în funcţie de evoluţia nevoilor sociale şi progresul societăţii în ansamblu d. Noţiunea de interes public prezintă următoarea semnificaţie pentru dreptul administrativ: a. în mod nediferenţiat. o instituţie de interes public 10. o activitate cu caracter continuu şi regulat b.5. o activitate cu caracter continuu şi regulat c. un stabiliment public. o autoritate publică b. exorbitante de care dispune orice autoritate publică. instrumentul prin care puterea politică aflată la conducerea unei ţări stabileşte decizii obligatorii pentru cetăţenii săi b. o autoritate publică b. drepturile speciale. un ansamblu de norme juridice aplicabil administraţiei publice c. o instituţie de utilitate publică d. structură subordonată unei autorităţi publice 8. Ce se înţelege prin dreptul de apreciere sau puterea discreţionară a administraţiei ? a. Noţiunea de serviciu public prezintă următoarea semnificaţie pentru dreptul administrativ: a.

b. studenţii vor avea posibilitatea să : .definească noţiunea de administraţie publică . până la faptele materiale concrete. a fost definită ca o activitate ce constă într-o prestaţie a unei persoane sau a unui grup de persoane în folosul altora. o activitate ce presupune adoptarea unor decizii esenţiale de politică internă şi externă Modulul II Executivul şi administraţia publică • • Obiective specifice :cunoaşterea. În doctrina de drept public. gestiona sau opera cu noţiunile specifice legate de puterea executivă din România. combinare a unor mijloace. administraţia.precizeze rolul executivului în administraţie . iar dacă are drept scop satisfacerea unor interese generale. pentru a ajunge la scopul indicat de legiuitor 13. dirijare. Faptul administrativ în sens larg reprezintă: a. noţiunea de administraţie publică reprezintă noţiunea centrală a dreptului administrativ. abuzul de putere c. ne aflăm în prezenţa unei administraţii publice. supraordonată c. Rezultatele aşteptate :studenţii vor înţelege. o înţelegere a acestei noţiuni. în sensul cel mai larg. Dacă activitatea prestată are drept scop realizarea unor interese particulare vorbim de o administrare particulară. relaţia executiv-administraţie publică sau rolul executivului în dreptul public contemporan român. înţelegerea . aprofundarea şi utilizarea noţiunilor legate de executiv.stabilească sediul constituţional al administraţiei şi al contenciosului administrativ. resurse. naţionale sau locale. Interesul 10 . stabilite de structuri organizatorice superioare b. Activitatea de administrare este o activitate: a.precizeze importanţa autorităţilor cu atribuţii de control . Competenţe dobândite : în momentul în care voir finaliza studiul acestui modul. de soluţionare a unor conflicte 14. Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore. o activitate ce are ca finalitate realizarea unor valori politice c. valori. a unor obiective. o activitate de organizare. orice discuţie cu privire la definirea acestuia. urmând să aibă ca punct de reper. raportul dintre administraţie şi cei administraţi sau autorităţi publice autonome cu atribuţii de control. în vederea înfăptuirii. Relaţia executiv-administraţie publică Am convenit deja că. subordonată b. faţă de care prestatorul activităţii se află în anumite raporturi juridice şi căruia beneficiarul prestaţiei îi pune la dispoziţie mijloacele materiale şi financiare necesare. • • § 1. marja de libertate lăsată la aprecierea celui chemat să aplice legea.

circumscrie şi stabileşte finalitatea şi sensul în care administraţia va acţiona. Se reţine astfel în doctrină că acestea nu se identifică. în special între legislativ şi executiv. dar nu se identifică cu aceasta. Cu alte cuvinte. decât printr-o veritabilă delimitare. Orice discuţie referitoare la puterea executivă a statului porneşte de regulă de la încadrarea acesteia în clasicul principiu al separaţiei puterilor în stat. în condiţiile consacrării principiului unicităţii puterii în stat. Problema definirii administraţiei publice prin raportare la celelalte activităţi fundamentale ale statului şi în primul rând la puterea executivă a preocupat dintotdeauna doctrina de drept public românească care a cunoscut cea mai profundă dezvoltare după adoptarea Constituţiei din 1923. republicată. În egală măsură. înfăptuită prin patru categorii de organe ale statului: organele puterii de stat. Activitatea de administrare faţă de activitatea de guvernare. organele administraţiei de stat. administraţia publică este legată şi de puterea judecătorească. Prin natura ei. ceea ce face ca activitatea prestatoare în cauză. într-o lucrare colectivă consacrată Dreptului administrativ. ideea de separaţie a puterilor nu a urmărit altceva decât formularea de soluţii democratice prin exerciţiul în fapt al uneia şi aceleiaşi puteri politico-statale. administraţia publică este în întregime sub influenţa şi sub controlul puterii executive. În doctrina postbelică. noţiunea de administraţie de stat a fost utilizată pentru a desemna una din formele fundamentale de activitate a statului. sfera de cuprindere a administraţiei publice fiind mai largă dar în egală măsură se poate afirma că. administraţia publică este foarte strâns legată de puterea executivă dar nu se confundă cu aceasta sau mai exact. ale cărei hotărâri sunt aplicate şi executate tot în sfera acesteia. exprimat prin actele politice ale celor care deţin puterea. În realizarea funcţiei executive a statului se desfăşoară două categorii de activităţi: de guvernare şi de administrare. se afirmă că puterea executivă sau executivul îndeplinesc funcţii administrative. societatea contemporană fiind caracterizată mai degrabă prin diferite forme de colaborare şi control reciproc între clasicele funcţii ale statului. faţă de prevederile art. activitate organizată de lege. reuneşte totalitatea serviciilor publice destinate să asigure satisfacerea intereselor generale. având o sferă mai largă de cuprindere. Pe aceeaşi linie de idei. statul având o activitate continuă prin care caută să-şi realizeze scopurile sale.102 din Constituţia României. care consacră expres rolul Guvernului de a exercita conducerea generală a administraţiei publice. Doctrina actuală a menţinut distincţia între activitatea executivă şi activitatea de administrare pornind de la semnificaţia executivului în raport cu administraţia publică. să aibă un caracter politic. constând în legiferare. numită administraţie. Prin scopul său. evocat mai ales sub aspect istoric. Cu alte cuvinte. administraţia publică este legată însă în cea mai mare măsură de puterea executivă. activitatea judecătorească. fără ca 11 . care nu este nici legislaţie şi nici justiţie. regionale sau comunale. Iniţial consacrată ca o formă de luptă contra absolutismului monarhic. organele judecătoreşti şi organele procuraturii. nu este în întregime putere executivă. pe linia de gândire a autorilor germani s-a susţinut că administraţia cuprinde întreaga activitate a statului. Dacă avem în vedere sensul organic al noţiunii de administraţie publică atunci cercetarea locului şi rolului structurilor organizatorice care o realizează implică o analiză prin raportare la celelalte autorităţi publice care înfăptuiesc activitatea legislativă şi respectiv. administraţia publică este legată de puterea legislativă care.general este de regulă. ideea separaţiei puterilor în stat a dobândit în timp valoarea unei metafore. În perioada interbelică. prin activitatea sa principală.

Au existat însă şi autori care au criticat lipsa consacrării exprese a principiului separaţiei puterilor din Constituţia României. se mai susţine în doctrină. principiul separaţiei puterilor în stat a fost prevăzut expres. trebuie menţionată existenţa în societatea contemporană a unor structuri organizatorice învestite cu prerogative de putere publică. dar care a fost validat de practică. doctrina interbelică s-a referit în mod constant şi la colaborarea dintre puteri ca un principiu corelativ. organ statal etc. Deşi Constituţia din 1923 a consacrat expres principiul separaţiei puterilor în stat. autorităţilor publice care realizează cele trei funcţii clasice ale statului: legislativă. Constituţia României din 1991. urmărind astfel o consacrare implicită a acestuia. în cea mai mare măsură. ca cea de funcţie a statului.prin acestea să se confunde cu administraţia publică sau să se limiteze la conducerea acesteia. formarea şi funcţionarea Guvernului. Constituţia României a consacrat întregul său titlu al IIIlea. autoritate publică. De asemenea. apreciind că este vorba despre un principiu verificat. De regulă. devenind dominante la ora actuală în organizarea şi funcţionarea autorităţilor publice. executivă şi judecătorească. Sub acest aspect. Justificarea adoptării unei asemenea poziţii presupune două precizări importante ce permit de altfel o corectă înţelegere a rolului executivului în dreptul public contemporan. primul dintre ele prevăzând expres acest principiu. activităţi de asigurare a bunei funcţionări a serviciilor publice şi activităţi de prestaţii în cele mai diverse domenii. a legăturii între deciziile politice şi cele juridice. între ele existând diverse forme de colaborare şi control care s-au accentuat în timp. etc. în statele moderne se constată amplificarea raporturilor de interdependenţă între politică şi drept. niciodată şi nicăieri cele trei puteri nu au fost complet separate. Alţi autori disting pur şi simplu între activităţi executive cu caracter de dispoziţie şi activităţi executive cu caracter de prestaţie. De altfel. acest din urmă principiu rezultă din modul de reglementare a raporturilor dintre autorităţile ce realizează cele trei funcţii ale statului printre care menţionăm: procedura legislativă.” Chiar în varianta sa iniţială. în varianta sa iniţială s-a înscris ca tehnică de redactare şi ca limbaj juridic pe linia constituţiilor europene adoptate în ultimele decenii. În primul rând. iar separaţia puterilor fiind reglementată de o manieră implicită. nu numai de o îndelungată tradiţie şi de consacrarea sa în textele unor Constituţii dintre cele mai diverse. enunţată şi în perioada dreptului socialist conform căreia activităţile administraţiei publice se pot clasifica în: activităţi cu caracter de dispoziţie. se impune precizarea că. pentru organizarea aplicării şi aplicarea în concret a legii. între actele de conducere politică şi norma juridică. în general. desemnarea judecătorilor. doctrina administrativă actuală a păstrat teza dezvoltată mai ales de ştiinţa administraţiei. administraţia publică este o activitate determinată de voinţa politică şi realizată. contenciosul administrativ. în anul 2003. prin care s-au adăugat două noi alineate articolului 1. din analiza constituţiilor europene ale ultimelor decenii rezultă tendinţa legiuitorilor constituanţi de a renunţa treptat la menţionarea sa expresă. În principal. Acestei poziţii din doctrină i s-a dat satisfacţie cu ocazia revizuirii Constituţiei. executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale. În al doilea rând. “Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor legislativă. prin folosirea unor expresii specifice. ca fiind singurul în măsură să garanteze funcţionalitatea normală a raporturilor şi echilibrului dintre diversele puteri. de executiv. Rolul executivului în dreptul public contemporan Dacă iniţial în constituţiile clasice. 12 . principiul fiind mai degrabă sugerat. § 2.

13 . ombudsmanul este legat de puterea executivă pentru că cel mai adesea. Din aşezarea în structura Constituţiei rezultă o primă constatare şi anume că această autoritate publică nu se integrează în nici una din clasicele puteri. cel mai adesea cu atribuţii de control. Curtea Constituţională are ca scop garantarea supremaţiei Constituţiei. Curtea de Conturi reglementată în art. litigiile rezultate din activitatea Curţii de Conturi au fost date în competenţa instanţelor judecătoreşti specializate. Totodată. Procedurile prin care se realizează atribuţiile Curţii Constituţionale au în mare parte însă. În concluzie. ea fiind însărcinată să le facă să-şi respecte atribuţiile.140 din Constituţia republicată exercită controlul asupra modului de formare. compunerea sa fiind rezultatul colaborării dintre puterea legiuitoare (fiecare Cameră numeşte câte 3 judecători) şi puterea executivă. Curtea Constituţională. Consiliul Legislativ reglementat în art.79 din Constituţie este organ consultativ de specialitate al Parlamentului. După cum se arată într-o lucrare consacrată unei analize comparate a administraţiilor publice specifice ţărilor Uniunii Europene. care avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării. în regimul constituţional românesc actual se află şi alte autorităţi publice precum. Curtea de Conturi. ombudsmanul are şi atribuţii de natură judecătorească dacă avem în vedere că cel mai adesea. are obligaţia de a prezenta anual sau la cerere rapoarte Parlamentului. Consiliul Legislativ. într-una sau alta din cele trei puteri clasice ale statului este practic imposibilă. Cu ocazia revizuirii Constituţiei. ombudsmanul (denumirea tradiţională a acestei autorităţi) este legat de puterea legislativă. pentru că de regulă. Jurisdicţia constituţională se situează în afara celor trei puteri. Ea este alcătuită din 9 judecători. Avocatul Poporului este dificil de încadrat în una din cele trei puteri clasice. În sfârşit. modificându-se corespunzător şi legislaţia în materie. care numeşte de asemenea 3 judecători. reprezentată de Preşedintele României. distinct de Autoritatea judecătorească reglementată în capitolul VI din titlul III consacrat Autorităţilor publice. În raport cu actuala fizionomie constituţională. trăsăturile procedurilor judecătoreşti. Consiliul Economic şi Social etc. îşi propune să rezolve conflictele apărute în societate ca urmare a lezării unor persoane în drepturile şi libertăţile lor. Deşi autoritate publică. fără a exista însă un punct de vedere comun cu privire la natura sa juridică. plângerile cetăţenilor sunt îndreptate împotriva administraţiei publice şi în această sferă îşi coordonează activitatea. în Constituţia din 1991. unificării şi coordonării întregii legislaţii. încadrarea acestei autorităţi publice. În doctrina de drept public. care strict ştiinţific nu pot fi încadrate în nici una din cele trei puteri ale statului. această autoritate publică a fost calificată ca o autoritate administrativă autonomă cu atribuţii jurisdicţionale. În aceeaşi situaţie. Avocatul Poporului constituie un exemplu elocvent în această privinţă. atribuţiile Curţii Constituţionale înscriindu-se în zona echilibrului şi controlului reciproc. de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public. Curtea Constituţională este reglementată în titlul V din Constituţie. El ţine evidenţa oficială a legislaţiei României. strict. la acest nivel este numit şi în plus.reprezentând deci autorităţi publice. Curtea de Conturi a fost încadrată printre autorităţile publice cu atribuţii exclusive de control. în anul 2003. care nu intră în vreuna din cele trei puteri dar contribuie la funcţionarea şi echilibrul acestora. instituţia fiind prevăzută pentru prima dată la noi.

Sistemul constituţional românesc se caracterizează printr-un un executiv bicefal compus din Preşedintele României. Aproape toate sunt condiţionate însă fie de acordul Parlamentului. Tocmai de aceea ele sunt expresia unor modalităţi de colaborare în virtutea principiului general al separaţiei puterilor în stat. de a realiza politica internă şi externă a ţării şi de a exercita conducerea generală a administraţiei publice. reglementat prin lege organică sub aspect organizatoric şi funcţional. prin evitarea paralelismelor. adoptă norme doar în aplicarea legii. în sensul în care o asemenea caracteristică defineşte autorităţile ce compun puterea legiuitoare şi cea executivă. Constituţia neconţinând o enumerare a atribuţiilor acestuia. problema fundamentală care îşi păstrează actualitatea o constituie distincţia dintre legislativ şi executiv. care a căpătat o consacrare constituţională. ce nu au caracter politic. ca în anumite limite şi cu respectarea unor condiţii să emită ordonanţe ce conţin norme cu putere de lege. autorităţi prevăzute expres în Constituţie. Preşedintele României are o serie de atribuţii cu caracter administrativ. altfel spus. înfiinţarea unor autorităţi cu atribuţii de control etc. pe de-o parte şi libertatea lăsată legislativului de a controla acţiunea executivului. al dreptului constituţional normativ. spre deosebire de executiv care în principiu. Menţionăm cu titlu de exemplu. principiul respectării ierarhiei normelor juridice. având în frunte pe primul-ministru. promovarea unor principii cum sunt principiul supremaţiei Constituţiei şi legii.Rolul său este preventiv. Consiliul Naţional al Audiovizualului reglementat printr-o lege specială. ci şi prin colaborare cu celelalte autorităţi 14 . pe de altă parte. în prezent. fiind deci un garant al sistemului normativ al Constituţiei. ca o excepţie de la regula mai sus evocată. Un capitol distinct din titlul III al Constituţiei (Autorităţile publice) este consacrat raporturilor dintre Parlament şi Guvern. ce rezumă în esenţă posibilitatea acordată Guvernului. pe de altă parte. dificil de încadrat într-una sau alta din cele trei puteri ale statului. Trăsătura comună a tuturor structurilor menţionate este că ele reprezintă autorităţi independente. Art. în practica de Stat este imposibilă delimitarea atribuţiilor preponderent politice de atribuţiile preponderent administrative. Astfel. Analiza raportului dintre legislativ şi executiv în sistemul constituţional românesc actual porneşte de la dispoziţiile art.1 din Constituţia republicată se limitează la a prevedea rolul Guvernului. doar cu ocazia revizuirii Constituţiei din octombrie 2003 reprezintă un organ consultativ al Parlamentului şi Guvernului. fie de propunerea primului-ministru etc. în vederea punerii ei în executare. la care Constituţia nu face referire expresă. Limitarea puterilor în regimurile constituţionale actuale se realizează prin: asigurarea independenţei autorităţii judecătoreşti. adevărata divizare este cea dintre puterea executivului de a conduce politica naţională. având prerogativa de a reglementa primar relaţiile sociale. dar şi unele cu caracter politic. încălcării ierarhiei izvoarelor de drept etc. fiind evident rolul politic al Guvernului ce se exprimă nu numai în sfera exclusiv executivă.61 din Constituţie care consacră expres rolul Parlamentului de organ reprezentativ suprem al poporului român şi unică autoritate legiuitoare a ţării. În ce priveşte Guvernul. dar care în egală măsură sunt dificil de încadrat în clasica separaţie a puterilor în stat. contradicţiilor. Consiliul Economic şi Social.115 din Constituţia republicată consacră însă instituţia delegării legislative. Pe lângă aceste autorităţi publice. există şi alte structuri învestite cu prerogative de putere publică. pe de-o parte şi Guvern. În dreptul public contemporan. utilizând administraţia publică. Dacă iniţial se delimita între puterea de a face legea şi puterea de a o executa.102 alin. art. distincţie ce reprezintă şi esenţa structurii puterii politice.

publice. asupra autorităţilor publice care realizează clasicele funcţii ale statului. Curtea de Conturi. În toate aceste trei cazuri este vorba despre autorităţi publice în sensul de structuri organizaţionale învestite cu prerogative de putere publică. am arătat deja.2 din Constituţie se face referire expresă la “puterile statului” avându-se în vedere. în cazul iniţiativei legislative şi al delegării legislative. calificate în legislaţie şi doctrină tot ca autorităţi publice. în două accepţiuni şi anume. În practică este dificil de stabilit unde începe şi unde se sfârşeşte impulsul politic la nivelul puterii executive. de 15 . Constituţia României din 1991 a preferat utilizarea noţiunii de autoritate publică şi respectiv. apropiat de un regim parlamentar clasic sau semi-parlamentar. într-un sens larg şi într-un sens restrâns. Din analiza dispoziţiilor constituţionale se constată că noţiunea de autoritate publică este folosită de actuala Constituţie. reglementând autorităţile publice care exercită clasicele funcţii ale statului: legislativă. Pe lângă autorităţile publice prevăzute în titlul III din Constituţie. fiind vorba despre sensul larg al acestei noţiuni. în special cu cea legiuitoare. acesta neputând interveni de pildă în cazul unei neînţelegeri dintre o instanţă judecătorească şi o altă autoritate publică. folosind prerogativele de putere publică de care dispun. prevăzut în titlul al II-lea (Drepturile. că în alte titluri ale acesteia sunt reglementate şi alte organe ce exercită prerogative de putere publică. în principiu. executivă şi judecătorească.80 alin. în sensul de structură organizaţională avută în vedere de titlul III. § 3. După cum constant s-a subliniat în doctrina franceză. guvernarea vizează decizii esenţiale ce angajează viitorul naţiunii. Între Preşedinte şi Guvern. administraţia reprezintă activitatea prin care autorităţile publice asigură satisfacerea necesităţilor de interes public. prevăzută în titlul al IV-lea (Economia şi finanţele) sau Curtea Constituţională căreia Constituţia îi consacră un titlu special. diferite de la o guvernare la alta. cât şi ale “executivului” sunt mai complexe. De altfel. clasica trinitate. în timp ce. este explicată uneori şi prin referire la termenul generic de organ. Astfel. 1952 şi 1965 care au consacrat noţiunea de organ al statului şi respectiv. Este vorba despre Parlament care înfăptuieşte funcţia de legiferare. Noţiunea de autoritate publică. organ al administraţiei de stat. reprezentat de primul-ministru. Toate regimurile politice se caracterizează prin existenţa unor autorităţi cu caracter constituţional şi origine politică aflate în fruntea administraţiei. autoritate a administraţiei publice. libertăţile şi îndatoririle fundamentale). nu există raporturi de subordonare. conceptul de mediere în care se poate implica Preşedintele fiind utilizat în conotaţia sa politică. Noţiunea de autoritate publică potrivit Constituţiei României Am subliniat deja faptul că. despre Preşedinte şi Guvern care realizează împreună funcţia executivă alături de autorităţile administraţiei publice centrale şi locale şi autorităţile administrative centrale autonome precum şi despre autoritatea judecătorească care prin instanţele judecătoreşti realizează funcţia de înfăptuire a justiţiei. dar expresia are o semnificaţie preponderent politică. Avocatul Poporului. Titlul III din Constituţie purtând chiar denumirea “Autorităţile publice” are în vedere sensul restrâns al noţiunii. spre exemplu. ce exercită diverse forme de control. Constituţia României nu foloseşte în titlul III denumirea tradiţională de “puterile statului” pentru simplul motiv că atât funcţiile Parlamentului. regimul politic actual find caracterizat ca un regim semiprezidenţial atenuat sau parlamentarizat. ci doar de colaborare. fără a epuiza însă sfera autorităţilor publice din sistemul constituţional actual. titlul al V-lea. Avem în vedere spre exemplu. spre deosebire de Constituţiile socialiste din anii 1948. în principal. în art. în ce priveşte delimitarea guvernare-administrare.

52 din Constituţia României republicată (fostul art. care alături de dreptul de petiţionare prevăzut la articolul anterior din Constituţie formează categoria drepturilor-garanţii. Această structură şi terminologie ridică problema de a şti dacă administraţia publică se circumscrie doar la autorităţile avute în vedere în capitolul V al Titlului III din Constituţie sau există administraţie publică atât în sens funcţional cât şi în sens organic. de o autoritate publică.61: Parlamentul. astfel cum acesta a fost revizuit. Preşedintele României. Parlamentul.1 din Constituţie. aspect ce presupune o discuţie specială.3. organ reprezentativ suprem al poporului român. 52 din Constituţia României Art. 155 se referă la “instituţiile prevăzute în Constituţie” fiind avute în vedere cele mai importante autorităţi publice.. Autorităţile administraţiei publice evocate în capitolul V nu sunt singurele autorităţi publice care fac administraţie publică.48.111: Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice. În ce priveşte formularea de la art. din formularea art. Noţiunea de administraţie publică potrivit Constituţiei României Titlul al III-lea din Constituţie (Autorităţile publice) cuprinde următoarele capitole: I. Din necesităţi redacţionale a fost inclusă şi instituţia prefectului. IV. În plus.” În sfârşit.). Preşedintele României are prevăzute atribuţii de natură administrativă cum ar fi: apărarea ţării. Sfera administraţiei publice potrivit art.” La alin. art. şi nu “jocuri politice”. VI. Raporturile Parlamentului cu Guvernul. mai precis a administraţiei de stat. înainte de revizuire) consacră un drept tradiţional . Nu doar din modul de sistematizare dar şi din formulările unor texte rezultă că sfera administraţiei publice este mai mare decât sfera de activitate a autorităţilor publice reglementate în cap. printrun act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri.52 alin. § 5. este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim.2 se specifică: “condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică.unde concluzia echivalenţei lor (de ex. Conform art. “statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. de unde concluzia că Preşedintele este şi autoritate a administraţiei publice.52 (dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică) se lasă să se înţeleagă că actele administrative emană de la orice autoritate publică. care reprezintă o autoritate de tutelă administrativă. anularea actului şi repararea pagubei. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. şi implicit al răspunderii acestora pentru pagubele produse cetăţenilor. art. Analiza sensului reglementării evidenţiază delimitarea pe care legiuitorul constituant a urmărit să o facă între executiv şi administrativ. Guvernul României. Astfel. Autoritatea judecătorească. “persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim.dreptul celui vătămat într-un drept al său de o autoritate publică. V. V al titlului III din Constituţie. dar ele fac numai administraţie publică. Administraţia publică. 16 . III. conform alin.111 din Constituţie rezultă că şi Guvernul este “organ al administraţiei publice”. la nivel central şi local. etc. asigurarea ordinii publice etc. Constituţia nu foloseşte niciodată expresia “autorităţi publice de stat” sau sintagma “organe de stat”. II.52 din Constituţie reprezintă deci fundamentul constituţional al apărării cetăţenilor faţă de abuzurile autorităţilor publice. astfel cum acesta a fost revizuit. şi în afara acestor prevederi. § 4. în schimb art. mai precis între zona preponderent politică a executivului şi zona tehnico-administrativă a acestuia.” Art.

fie nu răspunde de loc (tăcerea administraţiei). trebuie făcută distincţie între administraţia publică realizată de structuri statale sau locale. trei tipuri de acte administrative: . la sesizare.1 constatăm că.52 are în vedere două categorii de acte juridice prejudiciabile ale autorităţilor publice: actele administrative. susceptibile de a putea fi atacate în instanţa de contencios administrativ. structurile administrative ale Parlamentului sau conducătorii instanţelor de judecată pot emite la rândul lor. cu excepţiile şi limitările stabilite prin lege organică. .2 consacrat semnificaţiei unor termeni. sunt asimilate autorităţilor publice. care realizează o anumită activitate fundamentală dar în subsidiar acesteia pot desfăşura şi acţiuni de natură administrativă. legiuitorul constituant a avut în vedere nu doar actele administrative emise de autorităţile administraţiei publice din sfera puterii executive. Deşi autoritatea legiuitoare are drept principală activitate. deşi art. Din analiza art. în regim de putere publică. Mai mult. persoanele juridice de drept privat care. Uniunea Avocaţilor din România. pentru realizarea unui interes public. textul are în vedere de fapt. Este chiar sensul în care actuala lege a contenciosului administrativ. pe de-o parte şi actele jurisdicţionale.52 alin. în sensul legii. . putând fi atacate în instanţa de contencios administrativ. Curtea Constituţională. noua formulare extinzând vechea dispoziţie ce viza doar actele jurisdicţionale rezultate din “procese penale”.acte administrative emise de structuri organizatorice cu caracter privat care sunt asimilate autorităţilor publice deoarece exercită atribuţii de putere publică. pentru satisfacerea unui interes public. se dă posibilitatea unei acţiuni în regres a statului împotriva judecătorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.52 alin. Avocatul Poporului. iar autoritatea judecătorească urmăreşte în principal. cum ar fi de pildă. Legea nr.acte administrative ale autorităţilor administraţiei publice care realizează funcţia executivă a statului. În practica administrativă se întâlnesc adeseori situaţii în care o autoritate publică fie refuză nejustificat să răspundă la o cerere. Mai mult decât atât în jurisprudenţă s-a admis că instanţa este competentă să judece chiar şi actele emise de unele structuri cu caracter privat care satisfac un interes public.554/2004 defineşte în art. pe când cea de-a doua categorie are în vedere răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin orice eroare judiciară. noţiunea de autoritate publică şi anume: orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează.1 din Constituţie foloseşte expresia generică de act administrativ. prevăzute sau nu în Constituţie. conduse sau tutelate de şeful Statului sau Guvern şi activitatea administrativă desfăşurată de celelalte autorităţi publice cum ar fi: Parlamentul. soluţionarea litigiilor apărute în societate. şi acte administrative.Textul art.acte administrative emise de alte autorităţi publice învestite cu prerogative de putere publică. Prima evocă un fapt administrativ de sorginte politică (fapt administrativ politicostatal). Astfel. ci şi actele administrative emise de alte autorităţi publice din sfera celorlalte două puteri (legislativă şi judecătorească) sau cu atribuţii de control. În prima categorie intră toate actele administrative emise de autorităţile publice. potrivit legii. adoptarea de legi. în regim de putere publică. instanţele judecătoreşti. pe de altă parte. ca o activitate subsidiară activităţii lor fundamentale. Toate aceste cazuri sunt asimilate actului administrativ. În identificarea autorităţilor publice competente să emită acte administrative susceptibile de control în contencios administrativ. fie întârzie cu răspunsul (tardivitate). 17 . au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public. cea de-a doua evocă un fapt administrativ ce mijloceşte realizarea competenţei (fapt administrativ-mijloc).

dreptul de a-i transmite instrucţiuni obligatorii. autorităţilor administrative autonome centrale. . dreptul de tragere la răspundere şi dreptul de control al activităţii cu posibilitatea de anulare a actelor. regiile autonome şi companiile naţionale subordonate ministerelor. prin care. regiile autonome şi companiile naţionale subordonate organelor centrale autonome.instituţiile bugetare. Constituţia României nu admite constituirea de “organe administrative nici în subordinea”. Potrivit art. .autorităţile administrative autonome (organele centrale de specialitate care nu sunt în subordinea Guvernului). ci şi unităţile administrativ-teritoriale. -instituţiile bugetare şi regiile autonome de interes local subordonate organic sau funcţional consiliului judeţean sau local. administraţia publică reprezintă ansamblul activităţilor Preşedintelui. evocă acte juridice şi operaţiuni materiale prin care se pune în aplicare legea. dreptul de numire a conducătorilor.§ 6. deoarece nu doar statul este persoană morală de drept public. noţiunea de administraţie publică în sens formal organic. realizată de autorităţi cu caracter constituţional şi cu origine politică. în limitele legii se prestează servicii publice. . iar organele centrale de specialitate se pot organiza: în subordinea Guvernului sau în subordinea ministerelor ori ca autorităţi administrative autonome.serviciile deconcentrate ale ministerelor. structurilor subordonate acestora. § 7. autorităţilor administrative autonome locale şi. În prezent.ministerele şi alte organe centrale de specialitate subordonate Guvernului. Autorităţile care realizează administraţia publică sunt: . după caz. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 18 . care impulsionează administraţia formând de fapt conducerea acesteia. Din această definiţie se desprind următoarele trăsături: . Definiţia şi trăsăturile administraţiei publice După cum am precizat deja. iar în sens material-funcţional. prin intermediul prerogativelor constituţionale sau legale ce fac să prevaleze interesul public.este o activitate realizată în principal de autorităţi executive şi administrative pe care le numim autorităţi ale administraţiei publice. nici pe lângă Preşedintele României. . Administraţia publică nu mai este formă de realizare a puterii de stat ca în dreptul socialist. .este o activitate de aducere la îndeplinire a legii sau după caz. de organizare sau realizare efectivă a serviciilor publice.prefectul (administraţie de stat în teritoriu). Administraţia publică este o specie a activităţii publice. -autorităţiile administrative autonome locale (consiliul judeţean. Subordonarea administrativă în sens organic presupune: dreptul de organizare a activităţii autorităţii inferioare.este o activitate ce se realizează în regim de putere publică. . .cei doi şefi ai executivului (Preşedintele României şi Guvernul. Guvernului. în regim de putere publică se aduc la îndeplinire legile sau. o formă a vieţii publice. preşedintele consiliului judeţean. . Într-o definiţie globală. în frunte cu primulministru).116 din Constituţia republicată.instituţiile bugetare. dreptul de supraveghere generală a activităţii. doctrina utilizează noţiunea de executiv pentru a evoca activitatea publică care nu este nici legiferare şi nici justiţie. ministerele se pot organiza numai în subordinea Guvernului. consiliul local şi primarul). evocă o serie de autorităţi publice.

Curtea de Conturi reprezintă: a. o componentă a autorităţii judecătoreşti c. Administraţia publică.1. întreaga activitate a statului. În ce constă distincţia legislativ .executiv în dreptul public contemporan ? a.între puterea executivului de a conduce politica naţională. echivalenţă b. În Constituţia României republicată. Art. numită administraţie de stat c. Consiliul Economic şi Social 10. o jurisdicţie constituţională 7. Curtea Constituţională c. înfiinţarea unor autorităţi cu atribuţii de control b. asigurarea independenţei autorităţii judecătoreşti. între activitatea de elaborare a legii şi activitatea de aplicare a ei 8. dar aceasta aflându-se sub controlul puterii executive 3. o instituţie de utilitate publică care realizează un serviciu public c. o formă fundamentală de activitate a statului. Potrivit Constituţiei României care autorităţi publice pot fi privite în sens restrâns: a. sfera administraţiei publice fiind mai largă. o autoritate administrativă autonomă cu atribuţii jurisdicţionale c. Parlamentul. un raport de la întreg la parte. asigurarea rolului Parlamentului de organ reprezentativ suprem al poporului c. consacrat expres c. respectarea ierarhiei normelor juridice. activitatea de soluţionare a conflictelor 2. administraţia publică era privită ca: a. Preşedintele. un raport de subordonare c. principiul separaţiei puterilor în stat este: a. o autoritate a administraţiei publice centrale b. o componentă a autorităţii judecătoreşti 5. o autoritate publică cu atribuţii de control b. Avocatul Poporului. instanţele judecătoreşti b. dreptul persoanei vătămate de o instituţie publică b. dreptul persoanei vătămate de o autoritate a administraţiei publice 19 . un organ politico-jurisdicţional 6. ignorat 4. Avocatul Poporului reprezintă: a. Între noţiunea de administraţie publică şi puterea executivă există: a. între puterea de a face legea şi puterea de a o executa b. o autoritate publică cu atribuţii de control privind gestiunea banului public b. care nu este nici legislaţie şi nici justiţie b. utilizând administraţia şi libertatea legislativului de a controla acţiunea executivului c. Curtea de Conturi. În doctrina interbelică.52 din Constituţia republicată consacră: a. Curtea Constituţională reprezintă: a. Prin ce mijloace poate fi realizată limitarea puterilor în regimurile constituţionale actuale ? a. Guvernul. asigurarea rolului Guvernului de conducere generală a administraţiei publice 9. sugerat implicit b.

52 din Constituţia republicată ? a. în regim de putere publică.554/2004 privind contenciosul administrativ noţiunea de autoritate publică include: a. după caz. Potrivit Legii nr. noţiunea de “administraţie publică” în sens global 13. actele administrative cu caracter intern b. actele de gestiune. actele administrative ale unor persoane juridice de drept privat autorizate să realizeze servicii publice c. cu excluderea structurilor nestatale care asigură satisfacerea unui interes public c. precum şi orice alte autorităţi publice. Se dă următorul enunţ: Administraţia publică desemnează ansamblul activităţilor Preşedintelui României. numai autorităţile administraţiei publice. 52 din Constituţia republicată pot emite acte administrative: a. actele administrative ale autorităţilor administraţiei publice. autorităţilor administrative autonome locale şi. actele administrative ale altor autorităţi publice ce desfăşoară o activitate administrativă subsecventă activităţii lor principale. autorităţilor administrative autonome centrale. noţiunea de “administraţie publică” în sens organic c. autorităţile locale alese autonome d. pentru satisfacerea unui interes public şi persoanele juridice de drept privat autorizate să presteze un serviciu public c. Această definiţie are în vedere: a. dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică 11. numai autorităţile administraţiei publice. structurilor subordonate acestora. autorităţile administraţiei publice centrale şi cele locale alese autonome 20 . cât şi orice alte autorităţi publice 14. în limitele legii. atât autorităţile administraţiei publice. autorităţile publice care exercită clasicele funcţii ale statului b. Potrivit art. se prestează servicii publice. prin care. actele de autoritate. Guvernului. se aduc la îndeplinire legile sau. numai autorităţile administraţiei publice b. Care sunt cele trei tipuri de acte administrative care pot fi atacate în contencios administrativ potrivit art.c. celelalte autorităţi publice care acţionează în regim de putere publică. ale administraţiei ministeriale şi ale administraţiei extra-ministeriale 12. noţiunea de “administraţie publică” în sens material b. actele administrative ale Guvernului. precum şi anumite structuri nestatale care asigură satisfacerea unui interes public d. autorităţile administraţiei publice centrale şi locale.

Modulul III Dreptul aplicabil administraţiei publice • • • Obiective specifice : cunoaşterea. 21 . a rapoartelor şi normelor de drept administrativ. Rezultatele aşteptate :studenţii vor înţelege. dreptul financiar etc. Teza dublei naturi juridice conduce la concluzia că. aparţinând altor ramuri de drept. normele dreptului administrativ se aplică administraţiei publice şi împreună cu alte norme juridice. Pentru a defini obiectul de reglementare al dreptului administrativ sunt identificate deci două situaţii: reglementarea relaţiilor sociale din sfera administraţiei publice împreună cu alte ramuri ale dreptului public şi reglementarea relaţiilor sociale din sfera administraţiei publice împreună cu alte ramuri ale dreptului privat.). gestiona şi opera cu noţiunile specifice legate de izvoarele dreptului administrativ sau tipuri de rapoarte specifice dreptului administrativ. Competenţe dobândite :în urma studierii acestui modul studenţii vor fi capabili să: . În ce priveşte reglementarea relaţiilor sociale din sfera administraţiei publice împreună cu alte ramuri ale dreptului public pot fi identificate trei ipoteze. Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore. alte categorii de relaţii sociale din aceeaşi sferă fiind reglementate prin norme juridice din cadrul altor ramuri de drept (dreptul constituţional. Se apreciază că trebuie făcută distincţia după cum normele dreptului administrativ se intersectează cu normele altor ramuri ale dreptului public.precizeze care sunt cele două mari categorii de ivoare ale dreptului administrativ .definească dreptul administrativ . dreptul civil. Obiectul dreptului administrativ este privit într-o opinie.remarce tipurile de norme şi rapoarte de drept administrativ. faţă de regimul constituţional actual ca fiind constituit din acel grup de norme juridice care reglementează anumite relaţii sociale din sfera de administrare a treburilor statului şi unităţilor administrativteritoriale exercitate prin autorităţile lor. • §1.repereze şi să explice cele trei teorii care pun în discuţie dreptul administrativ şi raporturile create între normele acestuia şi norme ale altor norme de drept . Cu alte cuvinte. înţelegerea. Teza unicităţii susţine că dreptul administrativ este singura ramură de drept aplicabilă administraţiei publice. Teza subsidiarităţii consideră că dreptul administrativ se aplică nu doar activităţilor desfăşurate de autorităţile administraţiei publice. respectiv cu normele altor ramuri ale dreptului privat. dreptul administrativ se aplică administraţiei publice alături de norme aparţinând altor ramuri de drept. ci şi acţiunilor de natură administrativă realizate de alte autorităţi publice. a izvoarelor scrise şi nescrise de drept administrativ. Obiectul dreptului administrativ Discuţiile cu privire la conţinutul şi sfera administraţiei publice nu pot fi separate de cele care privesc obiectul dreptului administrativ. aprofundarea obiectului dreptului administrativ. În doctrina postbelică s-au formulat mai multe puncte de vedere în această problemă care permit delimitarea a trei teorii.

dispoziţiile din Constituţie care se referă la Guvern. dreptul familiei etc. calitate ce nu exclude ci dimpotrivă îngăduie calificarea unor raporturi juridice şi din perspectiva altor ramuri ale dreptului. stricta şi necondiţionata conformitate a tuturor normelor ce alcătuiesc toate celelalte ramuri ale dreptului cu normele dreptului constituţional. dreptul urbanismului etc. fiind vorba despre un raport de subsecvenţă între dreptul administrativ şi dreptul internaţional public. contencios administrativ. rezultă că în acest domeniu. dreptul funciar. normele dreptului internaţional public au preeminenţă faţă de normele interne ale dreptului administrativ. funcţie publică etc. În al doilea rând. Pe de altă parte. dreptul financiar.(2) din Constituţia republicată consacră prioritatea reglementărilor internaţionale în raport cu reglementările interne în materia drepturilor omului. caz în care regimul administrativ e subsecvent altor regimuri juridice. cum este spre exemplu.În primul rând este vorba despre raporturile reglementate de dreptul administrativ subsecvent altei ramuri de drept public. reclamând la rândul său. poate fi vorba despre raporturi reglementate de dreptul administrativ ca drept comun altor ramuri ale dreptului. dreptul constituţional se constituie ca factor structurant al întregului sistem de drept. Cum izvorul formal principal al dreptului constituţional este Constituţia. regimurile juridice de drept civil. întregesc reglementările referitoare la competenţa autorităţilor administraţiei publice. instituind un sistem complex de măsuri de constrângere administrativă. Deoarece art. de drept constituţional şi în subsidiar. potrivit legii de revizuire. iar aceasta aflându-se la vârful arhitecturii sistemului actelor juridice din ţara noastră implică stricta şi necondiţionata conformitate a tuturor normelor dreptului cu dispoziţiile ei. ca urmare a evoluţiei sale tot mai diversificate. Astfel. de drept administrativ. dreptul administrativ. poate fi vorba despre raporturi reglementate de dreptul administrativ în colaborare cu alte ramuri ale dreptului. În această ipoteză dreptul administrativ are rol de factor structurant. cum ar fi dreptul internaţional public etc. cum ar fi de pildă. În al treilea rând. mai distingem raporturile sociale ce fac obiectul administraţiei publice realizate de alte structuri organizatorice decât cele ale administraţiei publice. Prin urmare. cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. Astfel. dreptul administrativ are ca obiect de reglementare şi acel “fascicol” de relaţii sociale care garantează producerea efectelor de “drept civil”. În ce priveşte reglementarea relaţiilor sociale din sfera administraţiei publice împreună cu alte ramuri ale dreptului privat trebuie precizat că în această situaţie. În sfârşit. cu sau fără caracter sancţionator. administraţie publică centrală de specialitate sau locală. efect firesc al creşterii sarcinilor administraţiei publice. aflându-se cel mai adesea într-un raport de subsecvenţă faţă de normele dreptului administrativ. au o dublă natură juridică. Relaţiile externe ale unui stat neputând fi scoase din sfera administraţiei publice. fiind vorba în egală măsură de acceptarea tezei dublei naturi juridice a raporturilor care apar în sfera administraţiei publice. 20 alin. cum ar fi dreptul constituţional. în dreptul constituţional domină teza dublei naturi juridice a unor raporturi sociale ce porneşte de la ideea că toate relaţiile sociale reglementate de normele constituţionale sunt raporturi de drept constituţional. Un asemenea rol de drept comun îi revine dreptului administrativ datorită desprinderii în timp a unor instituţii ale sale în veritabile ramuri ale dreptului. dreptul administrativ are rol de factor structurant. 22 . determinant în raport cu celelalte ramuri ale dreptului. dreptul administrativ reglementează “administraţia exterioară” în cooperare cu dreptul internaţional public.

punerea lor în aplicare. pe de altă parte. asimilate autorităţilor publice. normele dreptului administrativ sunt mai mobile faţă de normele dreptului privat. organizarea şi funcţionarea serviciilor publice sunt stabilite unilateral de autorităţile administraţiei publice. În principiu. 23 . în sensul că. Este fenomenul cunoscut în prezent sub denumirea de inflaţie legislativă. În al patrulea rând. aspect ce decurge din specificul activităţii administrative şi din transformările rapide care au loc în administraţie. interesele statului sunt ale colectivităţii. pentru realizarea unui interes public. ce deosebeşte dreptul administrativ de dreptul privat. distincte de cele care reglementează raporturile dintre particulari. Cu alte cuvinte. Pe linia de idei dezvoltată în doctrina interbelică. urmărindu-se în principal. Astfel. dreptul administrativ este dominat de principiul legalităţii. pe de-o parte şi cei vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative ale acestor autorităţi. problemele care apar în activitatea administrativă diferă de problemele născute din raporturile apărute între particulari. activitatea autorităţilor administraţiei publice se desfăşoară pe baza legilor şi în conformitate cu acestea. în statul de drept. dreptul administrativ are un pronunţat caracter de mobilitate. De asemenea. interesul public are prioritate faţă de interesul particular. deci trebuie să fie prioritare în raport cu cele ale individului. constând în faptul că normele sale se înlocuiesc sau se modifică destul de repede după adoptarea lor. de dreptul civil. ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile sociale ce formează obiectul administraţiei publice reprezintă “dreptul aplicabil administraţiei publice”. Tocmai datorită acestei poziţii a administraţiei publice faţă de cetăţeni. În al cincilea rând. În al treilea rând. tocmai datorită prerogativelor de putere publică ce revin autorităţilor administraţiei publice. Prin sfera largă a domeniilor reglementate.51 şi 52 aşa-numitele drepturi garanţii. în limitele legii precum şi cele care privesc soluţionarea litigiilor dintre autorităţile administraţiei publice (autorităţile publice în general) şi cei vătămaţi în drepturile lor recunoscute de lege sau chiar în interesele lor legitime (administraţie contencioasă). Constituţia a instituit prin art. ca o ramură de drept relativ tânără comparativ cu dreptul civil sau cu dreptul penal. Dreptul administrativ poate fi definit ca ramura dreptului public care reglementează relaţiile sociale din sfera administraţiei publice precum şi pe cele de natură conflictuală dintre autorităţile publice sau persoanele juridice de drept privat care exercită atribuţii de putere publică. Definiţia şi trăsăturile dreptului administrativ Sub incidenţa normelor de drept administrativ intră două categorii de raporturi sociale şi anume: cele care privesc aplicarea legii şi prestarea de servicii publice. cărora trebuie să li se aducă norme de perfecţionare. dreptul administrativ este privit şi de o parte a doctrinei actuale. constituind regimul juridic administrativ. În ce priveşte trăsăturile dreptului administrativ. pornindu-se de la ideea că.§ 2. vom reţine următoarele caracteristici fundamentale: În primul rând. în dreptul administrativ. dreptul administrativ este calificat în mod unanim ca fiind o ramură a dreptului public şi implicit a sistemului unitar al dreptului român. mai ales. există o tehnică juridică de acţiune proprie administraţiei publice atât în ce priveşte emiterea actelor administrative cât şi în ce priveşte încheierea unor contracte administrative cu particularii. în absenţa unei poziţii comune. În al doilea rând. supuse unui regim juridic diferit de cel aplicabil contractelor civile sau comerciale. dreptul administrativ se caracterizează prin existenţa unui ansamblu de reguli specifice activităţilor administrative.

este nevoie ca acea regulă să capete o formă juridică. imperative. cele care privesc drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor a căror realizare revine administraţiei publice. Trebuie precizat însă că nu toate dispoziţiile constituţionale sunt izvoare ale dreptului administrativ. ordinele prefecţilor. ordonanţele Guvernului. dispoziţiile primarilor. decretele-legi adoptate până în mai 1990. izvoarele de drept reprezintă procedurile prin care se elaborează regulile de drept. Acestea reprezintă actele normative adoptate sau emise de către autorităţile publice competente. actele administraţiei ministeriale şi extra-ministeriale indiferent de denumirea lor (ordine. se admite ideea ordonării şi ierarhizării izvoarelor scrise avându-se în vedere un sistem al normativităţii juridice. Izvoarele scrise ale dreptului administrativ ‚Analiza izvoarelor dreptului în teoria generală a dreptului a pus în lumină două categorii de accepţiuni ale acestei noţiuni: izvor de drept în sens material şi izvor de drept în sens formal. şi deci forţei juridice superioare a normelor de drept administrativ pe care le conţine.§ 3. Constituţia reprezintă cel mai important izvor al dreptului administrativ datorită caracterului de lege fundamentală a statului. Prin urmare. precizări. de drept constituţional şi în subsidiar. determinate de natura şi poziţia autorităţii publice de la care emană actul respectiv. Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. prin care voinţa guvernanţilor să devină voinţă de stat.). normele care se referă la raporturile administraţiei publice cu alte autorităţi publice precum şi cu cetăţenii etc. ci doar cele care se referă spre exemplu la organizarea şi funcţionarea celor mai importante autorităţi ale administraţiei publice (Preşedinte. Izvoarele materiale ale dreptului. administraţie ministerială şi extraministerială. Constituţia fiind primul dintre acestea. În doctrina franceză. actele autorităţilor administrative centrale autonome cum ar fi Banca Naţională a României. acte ce conţin norme juridice. Doctrina occidentală face în mod obişnuit distincţie între izvoarele scrise (Constituţie. hotărârile consiliilor locale. obligatorie pentru membrii societăţii. legi. realităţi exterioare acestuia. reguli de conduită obligatorii. Asemenea norme constituţionale au deci o dublă natură juridică. dispoziţiile preşedintelui consiliului judeţean. modifică sau sting raporturi de drept administrativ. În principiu. hotărârile consiliilor judeţene. jurisprudenţa. În raport de autoritatea publică de la care provin şi implicit de forţa lor juridică izvoarele scrise ale dreptului administrativ sunt: Constituţia. putem defini izvoarele dreptului administrativ ca reprezentând formele în care se exprimă normele dreptului administrativ care nasc. Guvern. organice sau ordinare). autorităţile administraţiei publice locale). principiile generale de drept). pentru a putea să intervină în caz de nevoie forţa de constrângere a statului. prefect. hotărârile Guvernului. precizări. Izvoarele scrise prezintă în epoca contemporană o determinare constituţională. ierarhizarea făcându-se după forţa juridică a actelor normative. Constituţia este sursa directă sau indirectă a tuturor prerogativelor de “administraţie publică”. denumite şi izvoare reale sunt concepute ca adevărate “dat”-uri ale dreptului. ordonanţe etc.) şi izvoarele nescrise (cutuma. Pentru ca o regulă de conduită să devină obligatorie pentru cei cărora li se adresează. Aici intervin izvoarele formale ale dreptului. hotărâri etc. înţeleasă ca forţa de a produce efecte juridice. 24 . Într-o formulare succintă. circulare). de drept administrativ. izvoarele formale reprezintă formele juridice de exprimare a voinţei guvernanţilor. Izvoarele materiale reprezintă condiţiile sociale care determină adoptarea unor norme juridice. instrucţiuni. legile (constituţionale. indiferent de denumirea lor (circulare. care determină acţiunea legiuitorului sau dau naştere unor reguli izvorâte din necesităţile practice. Forţa juridică a unui izvor scris este dată de conţinutul şi caracterul acestuia.

215/2001 privind administraţia publică locală republicată în 2007. la 8 decembrie 1991.93 alin.(2) din Constituţie]. Este vorba despre legi ale Marii Adunări 25 . Legile ordinare reprezintă regula în raport cu legile organice.92 alin. cu regimul lor specific consacrat de art.Legile constituţionale adică legile de revizuire a Constituţiei sunt izvor al dreptului administrativ numai în măsura în care au ca obiect de reglementare. şi deci nu pot constitui izvoare ale dreptului administrativ. decretele sale neavând decât rolul de a face incidente hotărârile colective ale Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. conţinând reguli generale şi impersonale.(1) din Constituţie]. potrivit legii. ele pot fi adoptate în orice domeniu specific activităţii de legiferare. La actele normative enumerate mai sus. fiind vorba despre acte administrative care se adresează tuturor. nu pot fi decât acte administrative individuale.188/1999 privind statutul funcţionarilor publici republicată în 2007 etc. de a declanşa aplicarea cadrului legal în materie.92 alin. sunt izvor al dreptului administrativ de asemenea numai în măsura în care reglementează relaţii sociale ce fac obiectul administraţiei publice.(3) din Constituţie] precum şi despre decretele prin care Preşedintele instituie. Legile organice sunt legile ce pot fi adoptate doar în materiile expres prevăzute în Constituţie şi sunt izvor al dreptului administrativ de asemenea în măsura în care reglementează raporturi de drept administrativ. decretele preşedintelui emise în exercitarea atribuţiilor sale constituţionale.92 alin. spre exemplu. Considerăm că. Ordonanţele Guvernului. în calitate de Preşedinte al acestuia [potrivit art. oricine putând intra sub incidenţa lor la un moment dat. fie anterior evenimentelor din decembrie 1989.100 din Constituţia republicată. ale autorităţilor administrative centrale autonome. unii autori adaugă şi decretele Preşedintelui emise în baza art. Legea nr. prin referendum naţional.(1) din Constituţie]. “în măsura în care acestea au caracter normativ”. În ansamblul actelor normative ce pot constitui izvoare ale dreptului administrativ mai trebuie amintit că. şi de fapt. şi acte normative adoptate înaintea Constituţiei din 1991. în prezent mai sunt în vigoare. Este vorba în opinia acestor specialişti despre decretele emise în exercitarea atribuţiilor constituţionale de declarare a mobilizării generale sau totale a forţelor armate [art.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului şi a ministerelor cu modificările şi completările ulterioare. în foarte mică măsură însă. În ce ne priveşte considerăm că. Exemplificăm cu Legea nr. având o natură juridică specială pot fi calificate toate ca izvoare ale dreptului administrativ dacă avem în vedere organul emitent.115 din Constituţie. simple sau de urgenţă. în funcţie de obiectul lor de reglementare. Caracterul normativ este stabilit după criteriul sferei de cuprindere. până la intrarea în vigoare a actualei Constituţii. decretele privind măsurile luate pentru respingerea unei agresiuni armate îndreptate împotriva ţării [art. Hotărârile Guvernului. dar care pot constitui la rândul lor. ale autorităţilor administraţiei publice locale şi ale prefecţilor constituie izvoare ale dreptului administrativ numai în măsura în care au caracter normativ. starea de asediu sau starea de urgenţă în întreaga ţară ori în unele localităţi [art. fie ulterior. Această calificare nu exclude însă posibilitatea ca ordonanţele să fie şi izvoare ale altor ramuri ale dreptului. probleme din sfera acestei ramuri de drept. care constituie izvoare ale dreptului administrativ cu precizările aduse. Preşedintele nu ar putea lua decizii fundamentale pentru soarta ţării decât în fruntea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. actele administraţiei ministeriale şi extra-ministeriale. adică de reglementare primară a relaţiilor sociale. Pot fi adoptate şi acte administrative comune de către două sau mai multe ministere. care nu vor avea însă o forţă juridică superioară celor adoptate de o singură autoritate administrativă. acte normative cu forţa juridică egală cu a legii. Legea nr. izvoare ale dreptului administrativ dacă au caracter normativ.

regulamentele şi deciziile) dar şi raporturile dintre normele adoptate de Parlament şi cele adoptate la nivelul puterii executive au fost bulversate. Art. 26 .11 şi 20 din Constituţie. acesta a afectat ordonanţarea clasică a ierarhiei izvoarelor dreptului (Constituţie. devenit titlul VI. Tratatele şi convenţiile internaţionale reprezintă izvoare ale dreptului administrativ numai cu îndeplinirea următoarelor trei condiţii: să fie de aplicaţie directă. Pentru perioada de după decembrie 1989 şi până la intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991 au fost adoptate de asemenea decrete-legi (acte cu forţa juridică egală cu a legii. în ce priveşte dreptul comunitar. Pentru a ajunge la concluzia de mai sus. tratatele ratificate de Parlament. cu ocazia revizuirii din 2003. decrete ale Consiliului de Stat (fost organ al puterii de stat cu activitate permanentă) cu forţa juridică egală cu a legii. potrivit alin. a ţării noastre vom reţine că. să cuprindă reglementări ale relaţiilor sociale ce fac obiectul dreptului administrativ. apoi legi. regulamente sau directive comunitare. hotărâri ale Consiliului de Miniştri (denumirea fostului Guvern). o cerinţă esenţială căreia i s-a dat curs în majoritatea cazurilor printr-o modificare expresă a legilor fundamentale. sugestiv denumit: „Integrarea euro-atlantică”. Pentru a marca importanţa pe care statul român o acordă aderării la Uniunea Europeană. aceasta este o exigenţă avută în vedere nu doar de către statele membre.148 din Constituţie reglementează mai multe aspecte referitoare la integrarea României în Uniunea Europeană.(3). nemijlocită. cu atât mai mult cu cât jurisdicţiile recunosc peste tot această superioritate.(1) din Constituţie]. ci chiar şi de către statele candidate la aderare. normele constituţionale au prevăzut proceduri speciale de ratificare a tratatelor fondatoare ale Uniunii Europene. care derogă de la dispoziţiile art. introdus prin Legea de revizuire.Naţionale (fosta autoritate legiuitoare). să fie ratificate conform dispoziţiilor constituţionale [art. fie ea conţinută în tratate. deja evocate. În fiecare din cele 27 state membre ale Uniunii Europene. potrivit doctrinei occidentale. ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei. potrivit legii. în mod indiscutabil. hotărâri de Guvern etc. în anul 2003. conform căruia statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Toate aceste acte juridice reprezintă izvoare ale dreptului administrativ în măsura în care reglementează în sfera acestuia şi îşi păstrează caracterul de acte normative. Semnificativă este. act al executivului) pentru toate statele membre. De altfel. dreptul comunitar. sub acest aspect. începând cu aderarea propriu-zisă şi continuând cu participarea României ca stat membru al Uniunii Europene. în sensul asigurării compatibilizării ordinii juridice naţionale cu principiile de bază ale Uniunii Europene. adoptate până la constituirea prin alegeri libere a noii autorităţi legiuitoare cu rol şi de Adunare Constituantă) şi decrete ale executivului de atunci.91 alin. cum a fost şi România până la 1 ianuarie 2007. doctrina actuală s-a raportat la dispoziţiile art. “în cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei. el însuşi ierarhizat între dreptul originar (tratatele) şi dreptul derivat (directivele.11 din Constituţie.” Din perspectiva calităţii de membru cu drepturi depline la Uniunea Europeană. decrete prezidenţiale. de a înlătura norma naţională contrară unei norme direct aplicabile a dreptului comunitar. introducerea unui nou titlu în Constituţia României din 1991. făcând parte din dreptul intern. În plus. ansamblul dreptului comunitar este superior legii. de la 1 ianuarie 2007. Nu doar ordonanţarea formală conţine o nouă sursă. lege.

din perspectiva dreptului comparat. ca de exemplu. Spre exemplu. Obiceiul sau cutuma. atunci când legea ar permite. spre exemplu. principiile generale ale dreptului şi doctrina. ar putea fi totuşi izvor al dreptului administrativ. comune statelor membre şi aflate într-un proces evolutiv. dreptul anglo-saxon. discuţiile se poartă de regulă în literatura de specialitate în legătură cu obiceiul (cutuma). fără a avea obligaţii legale în acest sens. În doctrină a fost susţinută necesitatea de a se face distincţie între acele principii care sunt prevăzute în acte normative. Curtea Europeană de Justiţie a recurs adesea la principiile generale de drept ale statelor membre. Curtea Europeană de Justiţie a definit un număr considerabil de principii specifice administraţiei publice. şi mai mult. În doctrina interbelică deşi se considera că jurisprudenţa nu constituie un izvor de drept. s-a susţinut că instanţele judecătoreşti având dreptul de a interpreta legea. în anumite situaţii. analiza evoluţiei jurisprudenţei instanţelor de contencios administrativ şi mai nou. evoluţia autonomiei locale poate conduce la apariţia unor reguli cutumiare. căpătând valoarea unor izvoare distincte de actele normative respective. Astfel. În alte sisteme de drept. de gradul de dispersie a locuitorilor. raportându-se la principiile generale ce se regăsesc în legislaţia aplicabilă administraţiei publice. în mod indirect o creează. În ce priveşte caracterul de izvor al dreptului administrativ al jurisprudenţei instanţelor de contencios administrativ. putem considera că şi în România. de ocupaţia acestora. se consideră în mod tradiţional că. Izvoarele nescrise ale dreptului administrativ În ce priveşte izvoarele nescrise ale dreptului administrativ. şi acele principii. judecătorul în pronunţarea unei soluţii într-o speţă determinată va ţine întotdeauna cont de poziţia avută anterior. care fără a fi prevăzute expres în vreun act normativ se degajă prin generalizare. El poate însă să suplinească o prevedere legală dacă aceasta lipseşte. ca regulă de conduită nescrisă. cutuma ca regulă nescrisă. după cum s-a menţionat mai sus. poate fi privită ca izvor de drept în anumite circumstanţe. căci nimeni nu contestă rolul imens pe care-l joacă jurisprudenţa în dezvoltarea dreptului. oficierea căsătoriilor civile de către primari chiar în zilele de duminică. Principiile generale ale dreptului administrativ reprezintă izvoare importante ale acestei ramuri de drept. nu poate prin el însuşi să fie izvor de drept. aplicată în mod repetat o perioadă de timp şi acceptată ca având un caracter obligatoriu de către o colectivitate umană. fiind vorba de practici administrative mai îndelungate impuse de condiţiile geografice. fiind invocat întotdeauna când apar probleme asemănătoare sau identice. Fie că este vorba de ţări în care se aplică sistemul de common-law. care sunt respectate în administraţia activă şi sunt impuse acesteia de către instanţele judecătoreşti. o poziţie cristalizată. în doctrină nu s-a fundamentat până în prezent un punct de vedere comun. mai ales în epoca modernă. fie că este vorba de ţări continentale. cutuma are un loc limitat şi este de natură supletivă. La nivelul Uniunii Europene. a jurisprudenţei instanţelor de contencios constituţional a permis doctrinei 27 . s-a apreciat de către unii autori. atunci când sunt încălcate. aplicându-le în profitul dreptului comunitar. Cutuma este izvor al dreptului administrativ în cea mai mare parte a statelor Uniunii Europene. aşa-numitul precedent judiciar constituie izvor de drept. În realitate. într-o cauză asemănătoare sau identică. Mai precis.§ 4. jurisprudenţa. Regimul juridic al actelor administrative se sprijină în bună parte pe principii de drept formulate de doctrina juridică şi aplicate în practica instanţelor de contencios administrativ care controlează legalitatea administraţiei publice. utilizarea lui. când dreptul s-a dezvoltat mult. situaţie în care chiar acele acte normative sunt izvoare ale dreptului administrativ. Cu alte cuvinte. de sărbătorile şi obiceiurile religioase etc. De-a lungul vremii s-au format principii ale dreptului administrativ care au dobândit valoarea unor veritabile izvoare impuse de drept. practica judiciară. Cu alte cuvinte.

se susţine că apariţia şi dezvoltarea dreptului administrativ francez se bazează în principal pe jurisprudenţa Consiliului de Stat (instanţa administrativă supremă franceză având şi atribuţii de avizare a proiectelor de acte normative). Sub aspectul structurii logico-juridice. În ce priveşte doctrina. Este cunoscut faptul că. în elaborarea unor acte normative fundamentale au fost reţinute multe din propunerile formulate de doctrină. normele cu caracter contravenţional) şi dispoziţii cu 28 . chiar dacă sub aspect strict juridic ea nu constituie izvor al dreptului administrativ. principii. Normele de drept administrativ Multitudinea şi varietatea activităţilor şi a formelor de organizare a sistemului administraţiei publice. între acestea şi particulari. într-un veritabil izvor al dreptului administrativ. § 5. dispoziţia (de regulă. norma de drept administrativ conţine trei elemente şi anume: ipoteza (de regulă. impun cu necesitate reglementarea juridică. se pune problema dacă jurisprudenţa secţiilor de contencios administrativ şi fiscal aparţinând instanţelor judecătoreşti prevăzute de legislaţia în materie ar putea constitui un izvor al dreptului administrativ. nu există nici un motiv ca aceasta să nu se constituie cu timpul. condiţiile în care se aplică şi subiectele la care se referă dispoziţia (ea poate conţine spre exemplu. dacă ar fi doar să exemplificăm cu actuala lege privind contenciosul administrativ. când sunt prevăzute în general. tehnicojuridică. când sunt precizate cu exactitate împrejurările în care se aplică dispoziţia (competenţă legată) sau relativ determinată. Distingem între dispoziţii cu caracter onerativ atunci când subiectele vizate sunt obligate la o anumită conduită. După modul de determinare. într-o formă sau alta. în absenţa unei justiţii administrative distincte ca în Franţa.). ca la orice normă juridică. conform unei opinii constant exprimate în doctrina franceză. Ea este în general categorică. imperativă) precum şi sancţiunea. Ipoteza normei de drept administrativ prevede împrejurările. În ţara noastră. definiţii.occidentale contemporane să aprecieze că este vorba despre noi izvoare ale dreptului administrativ. ipoteza poate fi absolut determinată. normele dreptului administrativ se exprimă în articole şi alineate. împrejurările în care se aplică norma. la realizarea administraţiei publice. Sub aspectul structurii lor. dar în timp şi asupra evoluţiei legislaţiei. în mod neîndoielnic ea are un rol hotărâtor asupra jurisprudenţei. imperativă deoarece relaţiile sociale ce fac obiectul reglementării în dreptul administrativ se desfăşoară în procesul de realizare a puterii publice. Normele juridice constituie o modalitate importantă de introducere a ordinii în organizarea şi funcţionarea sistemului administraţiei publice. ce trebuie să facă sau să nu facă acestea. Normele de drept administrativ sunt norme de conduită ale subiecţilor care participă.. logico-juridică şi o structură externă. înţelesul unor termeni etc. dispoziţii cu caracter prohibitiv ce conţin reguli de interzicere a unor acţiuni (spre ex. mai dezvoltată). Din punct de vedere al structurii tehnico-juridice. Normele de drept administrativ sunt acele norme ce reglementează raporturile sociale care apar între autorităţile administraţiei publice în realizarea sarcinilor executive. la normele dreptului administrativ. În măsura în care se va forma o practică judiciară bogată a acestor instanţe. oferind un criteriu obiectiv de apreciere a conduitei oamenilor care realizează administraţia publică. existenţa lor concretă urmând a fi stabilită de organul care o aplică (putere discreţionară sau competenţă de apreciere). după 1990. De altfel. deosebim o structură internă. Dispoziţia normei de drept administrativ indică conduita pe care trebuie să o urmeze subiectele la care se referă.

cum ar fi: criteriul sectorului de activitate. Între acestea există un raport de la întreg la parte. În doctrina actuală. adică norme obligatorii de executat sau de realizat. Astfel. se mai poate distinge între norme cu caracter imperativ. normele de drept administrativ pot fi: norme care reglementează organizarea şi funcţionarea autorităţilor administraţiei publice şi raporturile dintre ele. având la bază diferite criterii. în doctrina postbelică au fost propuse mai multe criterii pentru clasificarea normelor de drept administrativ. criteriul ramurii şi domeniului activităţii executive ( identic pe fond cu cel mai înainte menţionat) sau criteriul obiectului de reglementare. având o sferă largă de reglementare. Sancţiunea normei de drept administrativ prevede urmările ce decurg în cazul nerespectării normei. norme de apărare a valorilor sociale cu caracter generic şi norme de contencios administrativ. organizarea şi funcţionarea structurilor administrative). care reglementează principiile şi procedura după care se desfăşoară activitatea autorităţilor administraţiei publice. După un alt criteriu. norme care reglementează instituţia contenciosului administrativ şi norme procesuale. norme care reglementează controlul administrativ. al specificului raporturilor sociale pe care le reglementează. Sub aspectul gradului de determinare. potrivit căruia distingem între: norme organice. 29 . pe de-o parte. După criteriul obiectului de reglementare au fost identificate următoarele categorii de norme de drept administrativ: norme organice (cele care reglementează înfiinţarea. norme referitoare la statutul funcţionarului public. în plus faţă de aceste criterii şi implicit clasificări fundamentate de doctrina postbelică. În ce priveşte clasificarea normelor de drept administrativ. Ca şi ipoteza. acestea pot fi împărţite în mai multe categorii. pentru a reglementa situaţii apărute în mod excepţional. şi persoane fizice şi juridice. s-a apreciat în doctrină prezintă importanţă în opera de interpretare şi aplicare a lor. pe de altă parte. o normă specială sau una excepţională poate deroga de la normele generale de acelaşi rang pentru că primele au fost adoptate sau emise pentru a reglementa o situaţie specială sau una excepţională. care reglementează o anumită grupă de raporturi sociale. după criteriul sferei de cuprindere a normelor s-a delimitat între: norme generale. prin care subiectelor raporturilor juridice administrative li se permite să facă sau să nu facă un anumit act sau fapt. relativ determinate. bine determinate şi norme excepţionale. sancţiunile de drept administrativ pot fi: determinate. respectiv al sferei de cuprindere. adoptate în cazuri de excepţie. alternative sau cumulative. a fost adăugat şi criteriul funcţiei dreptului administrativ. lăsând subiectelor de drept posibilitatea de a face sau a nu face ceva. De asemenea. atunci când se prevede facultatea de a acţiona. aceasta poate fi absolut determinată sau relativ determinată. norme care reglementează răspunderea administrativă. norme de drept material (cele care reglementează drepturile şi obligaţiile unor structuri administrative şi/sau ale unor categorii de particulari) şi norme de drept procesual (cele care reglementează aspecte procedurale în domeniul contravenţiilor). adică normele prin care se interzic anumite fapte sau acte administrative şi norme cu caracter permisiv. Clasificarea normelor de drept după criteriul sferei lor de cuprindere.caracter permisiv. Trebuie făcută însă distincţia între sancţiune ca element al structurii logico-juridice şi sancţiune ca element al răspunderii juridice din dreptul administrativ. Spre exemplu. După criteriul gradului de impunere a normelor sau caracterul dispoziţiei. norme speciale. norme care au ca obiect raporturile dintre autorităţile administraţiei publice. norme cu caracter prohibitiv. care se realizează prin norma respectivă. norme de structurare în sistem a altor categorii de norme juridice. norme de garantare a aplicării altor categorii de norme juridice. existând situaţii în care aceasta nu apare însă prevăzută expres.

Prima trăsătură urmăreşte să individualizeze raporturile de drept administrativ faţă de raporturile de drept civil. denumite subiecte. să modifice sau să stingă un raport de drept administrativ este necesar să intervină ceva exterior ei. Subiectul titular de drepturi se numeşte subiect activ. poate fi vorba şi de o structură autorizată de o autoritate publică să presteze un serviciu public. Prin urmare. ce pot fi independente de voinţa omului sau de acţiuni ori inacţiuni ale omului. raporturile de drept administrativ sunt relaţii sociale ce se formează. Pentru ca norma juridică să acţioneze. prin raporturi juridice înţelegem relaţiile sociale ce se află sub incidenţa normelor juridice. este vorba de raporturi de putere care apar în sfera relaţiilor sociale. unul din subiecte este titular de drepturi. În anumite raporturi. Este vorba despre fapte juridice administrative. în timp ce prin cea de-a doua trăsătură se urmăreşte delimitarea raporturilor de drept administrativ de celelalte raporturi de drept public. iar subiectul titular de obligaţii se numeşte subiect pasiv. autorităţi publice sau structuri ne-statale. norma specială este cea care se aplică în raport cu norma generală. Totodată. să se pună în mişcare şi să dea naştere. Cu alte cuvinte. şi în subsidiar de autorităţile publice. în legătură cu organizarea şi exercitarea competenţei organelor administraţiei publice. ambele subiecte pot fi titulare atât de drepturi cât şi de obligaţii. reglementate de dreptul administrativ. Raportul de drept administrativ presupune existenţa a cel puţin două persoane. nu orice relaţie socială este reglementată de norme juridice şi nu poate fi conceput un raport juridic în absenţa normelor juridice. în care pot intra şi autorităţi ale administraţiei publice. În al doilea rând. În primul rând. direct sau indirect. Raporturile de drept administrativ Într-o formulare generală. adică prin intervenţia unor fapte juridice. cel puţin unul din subiectele raporturilor de drept administrativ este învestit cu prerogative de putere publică. Obiectul raporturilor de drept administrativ îl constituie acele acţiuni sau inacţiuni. alături sau în locul unei autorităţi a administraţiei publice. De asemenea. iar celălalt este titular de obligaţii. normele de drept administrativ au valoare de drept comun atunci ele se aplică înaintea altor categorii de norme ce vizează aceeaşi materie. determinând. fiind prin natura lor 30 . de către normele dreptului administrativ. în principal. în timp ce în alte categorii de raporturi de drept administrativ. iar norma de excepţie se va aplica şi în raport cu norma generală şi în raport cu norma specială. Obiectul raportului juridic este definit de regulă ca reprezentând o anumită acţiune sau conduită asupra căreia sunt îndreptate drepturile şi obligaţiile părţilor. Deoarece activitatea de administrare este realizată în principal de autorităţile administraţiei publice. Ele se nasc. Dacă într-un act normativ. un fapt de care însăşi norma juridică leagă aplicarea sa. Raporturile de drept administrativ reprezintă relaţiile sociale care au fost reglementate. se modifică sau se sting în condiţiile prevăzute de normele dreptului administrativ. ori fapte materiale care se realizează în sfera administraţiei publice. § 6. relaţii sociale ce sunt supuse reglementărilor normelor dreptului administrativ. Raportul de drept administrativ se compune ca orice raport juridic din trei elemente: subiecte. în condiţiile legii.Semnificaţia practică a acestor delimitări decurge din faptul că atunci când există mai multe norme juridice care reglementează aceleaşi relaţii sociale este necesară o operaţie de analiză a criteriilor ce fundamentează aplicarea unei norme înaintea alteia. Raporturile de drept administrativ se caracterizează prin două trăsături esenţiale. obiect şi conţinut. un anumit comportament din partea celuilalt subiect. unul dintre subiecte este întotdeauna un purtător al autorităţii publice.

drepturile şi obligaţiile autorităţilor administraţiei publice nu pot fi transmise sau cedate unei alte autorităţi administrative. în special cu privire la organizarea şi funcţionarea administraţiei publice. norma juridică să lege naşterea. unul din subiecte acţionează ca o autoritate ierarhic superioară. O primă categorie o reprezintă raporturile care se formează în cadrul administraţiei publice. A doua categorie mare de raporturi o reprezintă raporturile care se formează între un subiect ce aparţine administraţiei publice şi unul din afara acestui sistem. nu de puţine ori contradictorii. varietăţii de acţiuni specifice administraţiei publice. modificarea sau stingerea unor drepturi şi obligaţii din sfera administraţiei publice. şi alte structuri administrative sau particulari (persoane fizice sau juridice). subiecţii participă la exercitarea unor atribuţii pe care legea le dă în competenţa unui organism colegial. controla şi anula actele emise de organul ierarhic inferior şi eventual de a-l sancţiona pe cel subordonat. dar în calitatea lor de servicii publice înfiinţate pentru desfăşurarea de activităţi cu caracter de prestaţie în vederea satisfacerii unor necesităţi de interes public. 31 . ele neputând să decidă singure dacă le exercită sau nu. faţă de care subiecţii se pot afla în raporturi de subordonare. de colaborare şi de participare. § 7. a determinat specialiştii în drept administrativ şi ştiinţa administraţiei să se pronunţe dea lungul vremii în favoarea unei reglementări unitare şi sistematizate în ce priveşte procedura administrativă. În aceste situaţii. Conţinutul raporturilor de drept administrativ îl formează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor ce revin subiectelor acestora. datorată mai ales. subiectele realizează acte de drept public sau de drept privat. sau chiar o autoritate publică. În doctrină se apreciază că. În această categorie de raporturi juridice. Fără a nega dificultatea unui demers legislativ de asemenea anvergură. În principiu. de colaborare şi de participare. În acest caz. De asemenea mai poate fi adăugată categoria raporturilor care privesc soluţionarea conflictelor juridice dintre o autoritate a administraţiei publice. îndruma. el având ponderea cea mai ridicată în ansamblul raporturilor juridice administrative. normele dreptului public. În cazul raporturilor de colaborare. caracterizată printr-o extremă diversitate impune ca raporturile juridice născute din aplicarea normelor de drept administrativ să fie foarte diverse. Ele pot fi raporturi de subordonare. Şi aceste raporturi pot fi: de subordonare. Unii autori au identificat şi categoria raporturilor juridice de utilizare a serviciilor publice. În cazul raporturilor de subordonare. având dreptul de a conduce. subiectele raporturilor de drept administrativ se află pe aceeaşi poziţie şi acţionează împreună în vederea realizării unui scop comun. Important este ca de acestea. în cadrul cărora subiectele active acţionează tot pe baza şi în executarea legii. fiind vorba despre raporturi de natură procesuală. Codificarea dreptului administrativ şi a procedurii administrative Dezvoltarea unei practici administrative diversificate.foarte numeroase şi diverse. excepţiile fiind stabilite expres prin lege. subiectele din afara sistemului intră în raporturi juridice cu reprezentanţii administraţiei publice. acest gen de raporturi ar fi cel mai răspândit. Complexitatea administraţiei publice. O particularitate a raporturilor de drept administrativ o constituie faptul că exercitarea drepturilor autorităţilor administraţiei publice reprezintă şi o obligaţie a acestora. dar în egală măsură dinamismului şi mobilităţii ce caracterizează în mod uzual. subiectul supraordonat dispune cu privire la comportamentul celuilalt subiect. în general. În cazul raporturilor de participare.

necesitatea codificării procedurii administrative rămâne în principiu. Dintr-o altă perspectivă. ducând la simplificarea tuturor actelor normative privitoare la conducerea. Deşi denumită generic procedură administrativă. considerându-se că. Doctrina de după 1990 a revenit la teza necesităţii codificării normelor de drept administrativ. Pe linia de gândire promovată de specialiştii din perioada interbelică. spre deosebire de procedura folosită pentru soluţionarea de litigii de către organele de jurisdicţie din cadrul administraţiei de stat. formele necesare şi condiţiile ce trebuie îndeplinite în vederea elaborării şi executării unei decizii legale. ar avea proporţii imense şi ar fi într-o continuă transformare. pornindu-se de la premisa că. cunoscute de toată lumea. civilizată. un Cod administrativ nu ar fi niciodată la curent cu legislaţia în vigoare din cauza modificărilor sau reînnoirilor prea dese şi prea repezi ale legilor ce o alcătuiesc. un Cod de procedură administrativă. însă practica legiferării s-a îndepărtat tot mai mult de această idee. De asemenea. pornind de la 32 . principiul revocării şi principiul limitării recursului ierarhic. ca de exemplu. principiul aprecierii autonome a probelor. concretizat deja în elaborarea unui proiect al unui Cod de procedură administrativă. fără altă specificare. metodelor şi tehnicilor de conducere. În plus. Paradoxal. procedură administrativă contencioasă. ea reprezenta doar o parte a procedurii în cadrul aparatului administraţiei de stat şi anume procedura administrativă necontencioasă cuprinzând principiile şi regulile de emitere şi executare a actelor administrative. transparenţă de neconceput în absenţa unor norme clare. în doctrina interbelică s-a apreciat că. care reglementează o materie sau materii analoage. Doctrina postbelică românească s-a caracterizat dimpotrivă pe poziţia unei susţineri constante a necesităţii codificării. urmau să fie enumerate principiile fundamentale ale administraţiei publice. o administraţie publică. asemănătoare celei judecătoreşti. să constituie o unificare sintetică a reglementărilor în domeniu. organizare şi funcţionare apreciate ca optime. modernă. Codul de procedură administrativă trebuia să conţină reguli privind emiterea actelor administrative. în doctrina postbelică a fost subliniată şi necesitatea elaborării unui Cod administrativ care ar fi urmat: să confere forţă juridică obligatorie procedeelor. la ideea unui Cod administrativ. pornindu-se de la premisa că. la vămi. organizarea şi funcţionarea organelor administraţiei de stat. principiul legalităţii. doctrina interbelică a promovat un punct de vedere oarecum diferit. principiul contradictorialităţii. datorită numărului mare şi diversificat de norme ce alcătuiesc această ramură a dreptului. un obiectiv important al societăţii româneşti actuale. într-un stat de drept. cele privitoare la administraţia locală. a principiilor de drept. În doctrina postbelică.. Astfel. un cod reprezintă o reunire. o încercare de codificare a unor materii atât de diferite cum sunt. la poliţia vânătoarei sau a pescuitului sau la poliţia circulaţiei etc. pe cât posibil unitare. observăm că. într-o ordine logică. să elimine paralelismele sau contradicţiile din reglementările în domeniu şi să utilizeze o terminologie unitară. în timp ce doctrina interbelică s-a referit de regulă. în contextul analizei procedurii actelor administrative. În egală măsură. principiul motivării. democratic şi social ar trebui să fie înainte de toate o administraţie publică transparentă. procedura administrativă a fost definită ca reprezentând totalitatea normelor juridice care reglementează forma în care se îndeplineşte întreaga activitate a organelor administraţiei de stat. principiul adevărului material. codificarea dreptului administrativ este privită însă ca o operaţiune dificilă. doctrina postbelică ca şi doctrina actuală au în vedere în primul rând. în măsură să asigure realizarea drepturilor şi intereselor cetăţenilor. precum şi mai cu seamă mobilităţii lor permanente. este pusă în discuţie necesitatea codificării procedurii administrative.

ca forme principale de activitate a autorităţilor administraţiei publice. după cum urmăreşte sau nu soluţionarea unei situaţii conflictuale. garanţiile acordate celor administraţi. Grigore Ghica. Prin conţinutul său. care se completează cu regulile procedurii civile. codificarea procedurii administrative ar permite utilizarea unei terminologii unitare. cu alte cuvinte. regăsim sub conceptul de contencios administrativ. Urmare a măsurilor luate de Domnul Moldovei. Procedura administrativă poate fi contencioasă sau necontencioasă. în timp. cei care se impune a fi protejaţi împotriva arbitrariului administraţiei. o astfel de reglementare ar trebui să răspundă necesităţilor izvorâte din practica administrativă. punerea lor în executare. adică ceea ce în mod tradiţional. Simplificarea. respectiv elementar. O dată cu formarea Universităţii din Bucureşti (1864). În plus. s-a întocmit. exercitat fie prin autorităţile cu atribuţii administrativ-jurisdicţionale. fie prin instanţele specializate ce fac parte din structura puterii judecătoreşti. orientarea şi raţionalizarea activităţii autorităţilor învestite cu prerogative de putere publică. coerenţa şi accesibilitatea şi în raport cu cetăţenii. Codificarea procedurii administrative şi-ar dovedi utilitatea. şi chiar mai înainte a Facultăţii de drept din Bucureşti (1859) identificăm o disciplină unică “Drept public şi drept administrativ”. Loc şi rol în mişcarea de idei contemporană Ştiinţa dreptului administrativ românesc se formează în secolul al XIX-lea. ea urmând să stabilească cu prioritate nu doar formalităţile care stau la baza emiterii actelor administrative. regimul juridic aplicabil acestor acte. § 8. întreaga activitate în administraţia publică fiind caracterizată printr-o mare varietate de noţiuni. în doctrina de drept public contemporană. aspectele legate de forma lor. rezumând legislativ problemele fundamentale ale dreptului administrativ contemporan. normalizarea şi unificarea activităţii administraţiei publice reprezintă cele mai puternice argumente care s-ar afla la baza codificării administrative.premisa că. Totodată. Este vorba despre aspecte precum: supunerea administraţiei legalităţii. alături de normele materiale. un rol important îl au şi normele de procedură. 33 . dar mai ales. principiile fundamentale specifice administraţiei publice precum şi regulile de elaborare şi executare a actelor administrative. Sinteză a evoluţiei doctrinei administrative româneşti. efectele produse. cursurile de drept administrativ fiind introduse prin Legea asupra instrucţiunii a Principatelor Unite din 1864. Procedura administrativă contencioasă se referă la controlul jurisdicţional asupra administraţiei. sistematizarea. un Manual Administrativ al Principatului Moldovei. sintagma procedura administrativă este adesea utilizată cu referire la principiile şi regulile aplicabile administraţiei active. o asemenea reglementare ar trebui să conducă la eliminarea oricăror paralelisme sau contradicţii între actele normative în domeniu. cât mai ales. regimul actelor administrative şi în egală măsură. Deoarece pentru această importantă instituţie a dreptului administrativ. ce fac parte din administraţia activă. care cuprinde legile administrative de la 1832 până la 1855. de către o comisie. există în principiu reglementări speciale. nu numai în învăţământul superior juridic dar şi ca materie de cultură generală în învăţământul secundar. viciile lor precum şi modalităţile de contestare. Adoptarea unui astfel de cod ar permite în timp. în activitatea executivă. ar contribui la protejarea cetăţenilor împotriva arbitrariului administrativ. Procedura administrativă necontencioasă cuprinde de regulă.

date cu călcarea de legi şi regulamente. a reprezentat cea mai importantă contribuţie în teoretizarea şi construirea unui sistem al contenciosului administrativ. Contenciosul administrativ român. legea sa organică stabilind expres dreptul particularilor şi al persoanelor juridice vătămate în interesele lor de a acţiona în contencios administrativ împotriva hotărârilor miniştrilor date cu exces de putere şi cu călcarea legilor şi regulamentelor. autor Victor Onişor. ediţia a III-a. 1928. toate la Bucureşti. Din păcate. Tratat de drept administrativ. în 1930. dar cea mai valoroasă din punct de vedere ştiinţific şi didactic o reprezintă volumul al treilea al cursului de Drept public. reglementări în domeniul Administraţiei Statului au existat în ţara noastră chiar înainte de constituirea disciplinei ştiinţifice a dreptului administrativ. în special în cadrul cursurilor de doctorat. A urmat a doua lucrare cu titlul Elemente de drept administrativ. În ordine cronologică pot fi identificate apoi următoarele lucrări mai importante: Drept administrativ român. Astfel. În plus. o parte generală şi o parte specială). prin care se aducea atingere intereselor lor. exercita şi un contencios de interpretare. Despre ierarhia şi corpii administrativi (adică funcţionarii din administraţia publică centrală şi locală). ambele la Bucureşti. 34 . cărora li se mai pot adăuga nume de rezonanţă precum: Constantin Rarincescu. având două părţi. II. în 1925 şi vol. Jean Vermeulen. 1929 şi vol. Bucureşti. ediţia a II-a. hotărârilor sau actelor de executare ale prefecţilor sau altor agenţi administrativi. 1904.I ediţia a IV-a. model de cercetare monografică a unei instituţii juridice. vol. 1944. vol.I. pentru ca apoi să apară vol. ediţia a III-a. fiind vorba despre anul apariţiei primei lucrări consacrată în întregime acestei discipline şi intitulată chiar Dreptul administrativ român aparţinând lui Giorgie Alexandrescu-Urechea şi publicată la Iaşi. Tratat de drept administrativ român. deoarece potrivit legii sale organice. prof. care să reprime abuzul şi arbitrariul administrativ. autor Marin Văraru. autor Anibal Teodorescu. Lucrarea clasică în materie. Noţiuni de drept administrativ. ediţia a III-a.S-ar părea că anul 1875 reprezintă anul în care Dreptul administrativ şi-a câştigat autonomia ca ştiinţă de sine-stătătoare. Consiliul de Stat era competent să judece toate litigiile care îi erau deferite de anumite legi. De asemenea. a Consiliului de Stat. I. ediţia a I-a apărută în 1923 şi ediţia a II-a apărută în 1930. Cernăuţi. Principii generale şi II. În ce priveşte contribuţia legislaţiei la fundamentarea dreptului administrativ. conţinând două părţi: Persoanele administrative şi Materiile administrative. aparţinând lui Cristodul Suliotis. în anul 1891. ambele la Cluj. particularii se puteau adresa direct Consiliului de Stat pentru a cere interpretarea unui decret. Tratat de drept administrativ. regulament sau ordonanţă dată în materie administrativă. De altfel.I şi II. autor Anibal Teodorescu. lucrare scrisă sub influenţa şcolii germane. 1935. 1906. 1900.II. particularii fiind astfel lipsiţi de o instanţă jurisdicţională în conflictele lor cu Administraţia Statului. cu o valoare ştiinţifică mai redusă. A treia în ordinea apariţiei. 1912. ediţia a IV-a. aparţinând profesorului Constantin Dissescu. autor Paul Negulescu. poate cel mai important moment l-a constituit înfiinţarea printr-o lege din anul 1864. în 1934. Ea grupează materia în două părţi şi anume: I. autor Aurel Onciul (Viena. primul mare specialist în domeniu. iar vol. Este o enumerare exemplificativă a celor mai apreciaţi specialişti ai timpului. Ion Gruia şi alţii. lucrare apărută la Bucureşti. hotărârile comisiilor de lucrări publice. Drept administrativ român. ediţia a I-a. ca organ consultativ al Guvernului. intitulat Drept administrativ. după doar doi ani de funcţionare. apărută în anul 1881. Consiliul de Stat a fost desfiinţat prin Constituţia din 1866. în perioada 1924-1944. Consiliul de Stat avea şi atribuţii de contencios administrativ. Erast Diti Tarangul. Bucureşti. Constantin Rarincescu a realizat o cercetare ştiinţifică a dreptului administrativ. elaborată de acesta. Tratat de drept administrativ.

în anul 1946.) şi Grupul European de Administraţie Publică ( G. în opinia căruia: Ştiinţa administraţiei stabileşte principiile raţionalizării administraţiei de stat. sociologic. cercetând diferite domenii de activitate socială. ştiinţa administraţiei se ocupă cu organizarea diferitelor autorităţi administrative. şi ştiinţa administraţiei.I. ea are caracter dinamic. de necesitatea înfiinţării unui învăţământ administrativ de specialitate şi respectiv. ele sunt totuşi distincte ca discipline. dar aflate în interdependenţă. continuatorul lui Dissescu.E.). înfiinţat în anul 1930.D. La 30 iunie 1925. 35 . contacte cu marii specialişti ai vremii. din ţară şi din străinătate. Paul Negulescu a înfiinţat “fără nici un sprijin oficial sau subvenţie din partea statului”. singur sau în colaborare. ştiinţa dreptului administrativ o cercetează sub aspect juridic. cu sediul în Bucureşti. administraţia publică. tinzând să formeze administratori. “Institutul de Ştiinţe Administrative al României”. Astfel. al normelor juridice aplicabile în administraţia publică iar ştiinţa administraţiei o cercetează şi sub alte aspecte ale sale. La rândul său. precum şi un caracter larg.A. cu ierarhia. Paul Negulescu după primul război mondial. el “guvernează drepturile şi datoriile reciproce ale administraţiei şi ale administratorilor”. ca două ştiinţe distincte. Asociaţia Internaţională de Informatică şi de Documentare în Administraţia Publică (A. deoarece fiecare o cercetează sub diferite aspecte. întrucât ambele au ca obiect comun de cercetare.E. unicitate profesională şi adaptarea permanentă la realităţile în continuă mişcare. ţara noastră a devenit membru fondator al Institutului Internaţional de Ştiinţe Administrative (Institut International des Sciences Administratives).P.În strânsă legătură cu ştiinţa dreptului administrativ s-a dezvoltat de regulă. În opinia profesorului Paul Negulescu.A. fiind în permanentă evoluţie şi căutând soluţii noi pentru viitor.P. printre primele de acest gen din lume. Paul Negulescu. pe care l-a condus până la sfârşitul vieţii. conducătorul ei fiind profesorul de talie europeană. deşi formal a deţinut doar funcţia de “secretar general”.I. periodic sunt organizate manifestări ştiinţifice şi de către “asociaţiile specializate” ale Institutului şi anume: Asociaţia Internaţională de Şcoli şi Institute de Administraţie (A. neutralitate absolută.A. Una din preocupările majore ale prof. pe când dreptul administrativ formează numai o parte a ştiinţei administraţiei. Prin acest institut. Cu toate că şi una şi cealaltă cercetează administraţia publică. de ordin economic. cu sediul la Bruxelles (în Belgia). s-au conturat două ştiinţe: Ştiinţa Dreptului administrativ şi Ştiinţa administraţiei. Aşa cum putem vorbi despre Şcoala românească interbelică de drept public. pe câtă vreme. prof. Ea are un caracter practic. institut ce organizează Congrese internaţionale de ştiinţe administrative. Institutul de Ştiinţe Administrative al României din perioada interbelică. de către aceiaşi autori.I. a unui institut de cercetare ştiinţifică. Institutul Internaţional de Ştiinţe Administrative îşi desfăşoară activitatea cu respectarea a patru principii fundamentale: internaţionalitate fără rezerve. tehnic etc. din 3 în 3 ani şi editează Revista internaţională de ştiinţe administrative (Revue internationale des sciences administratives) cu apariţie trimestrială. Dincolo de reuniunile ştiinţifice organizate de acest Institut. dreptul administrativ este totalitatea regulilor după care se exercită această activitate. a stabilit încă de la înfiinţare. Primul autor român care face referire la obiectul ştiinţei administraţiei şi la delimitarea acesteia faţă de ştiinţa dreptului administrativ a fost profesorul Constantin Dissescu. a fost aceea de a îi convinge pe guvernanţii vremii.I.). cu atribuţiile şi modul lor de funcţionare. în domeniul dreptului administrativ şi ştiinţelor administrative. tot aşa putem vorbi despre Şcoala românească interbelică de ştiinţa administraţiei.

Sisteme administrative contemporane. Istoria administraţiei. Documentare administrativă. tradiţia a fost reluată prin reînfiinţarea la Sibiu. Revista de drept public a avut o apariţie trimestrială până în anul 1933. specific noului regim politic instalat. De asemenea. În perioada postbelică. începând cu anul 1968 a constituit un puternic impuls pentru reactualizarea ştiinţei administraţiei. ca urmare a Simpozionului naţional cu tema “Constituţionalitate şi legalitate în administraţia locală şi judeţeană” organizat în octombrie 1994. În anul 1928 se înfiinţează Şcoala superioară de documentare şi ştiinţe administrative pe lângă Institutul de Ştiinţe Administrative al României. prin introducerea alături de tradiţionalul curs de Drept administrativ a unor discipline de specialitate precum: Ştiinţa şi tehnica administraţiei. metoda analitică a fost îmbinată cu metoda experimentală (ancheta administrativă). După decembrie 1989. contenciosul administrativ şi urbanismul. Şcoala a avut încă de la început un dublu obiectiv: pe de-o parte. a Institutului de Ştiinţe Administrative. Revista de drept public conţinea şi studii privind jurisprudenţa în care deciziile judecătoreşti erau prezentate în grupe pentru a se putea formula principiile. În aceste scopuri. iar pe de altă parte.Obiectivul fundamental al Institutului l-a constituit elaborarea unei doctrine administrative româneşti unitare. În acest scop se organiza un ciclu de conferinţe anuale în care se dezbăteau diverse probleme administrative. etapa continuării cercetărilor de ştiinţa administraţiei. principii. la care au colaborat alături de specialiştii români şi personalităţi străine de mare reputaţie ştiinţifică. doctrina administrativă românească a parcurs următoarele etape: a). Activitatea acestor două instituţii fundamentale în domeniul administraţiei publice sa axat pe cercetarea următoarelor teme principale: organizarea administrativă a României. Ea a permis crearea de noi curente de idei ce au influenţat pozitiv dezvoltarea dreptului administrativ. profesorul Paul Negulescu fiind numit directorul acestei şcoli. astfel încât prin cercetările sale “să servească drept călăuză organelor administrative şi instanţelor judecătoreşti” oferind soluţii pentru o mai bună organizare administrativă. etapa juridicizării cercetărilor asupra administraţiei de stat. 36 . Începând cu anul 1926. când şi-a încetat apariţia ca urmare a războiului. Ştiinţa dreptului constituţional se redefinea. împreună cu Prefectul judeţului şi Consiliul Judeţean. iar apoi lunară până în anul 1943. în anul 1995. documentarea administrativă. ale dreptului administrativ. de Universitatea Lucian Blaga din Sibiu prin Facultatea de ştiinţe juridice. etapa reactualizării cercetărilor de ştiinţa administraţiei prin înfiinţarea secţiei de Drept economic-administrativ la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti. sub egida Institutului a început publicarea Revistei de drept public. începând cu anul universitar 1968-1969 (după anul 1967). deveniţi şi oaspeţi ai acestuia. după desfiinţarea Institutului (1948-1967). să formeze profesional pe tinerii care doreau să se dedice unei cariere în administraţia publică. şi în raport de aceasta s-a impus fundamentarea unor categorii noi. sub conducerea Institutului de Ştiinţe Administrative al României (1944-1948). pe baza consacrării principiului fundamental al unicităţii puterii în stat. cu ocazia conferinţelor organizate la Bucureşti. Reînfiinţarea învăţământului superior administrativ. să perfecţioneze educaţia profesională a funcţionarilor existenţi la data înfiinţării sale. Unul dintre obiectivele importante ale Institutului l-a reprezentat şi realizarea unor schimburi de experienţă cu institutele asemănătoare din străinătate. După adoptarea Constituţiei din anul 1948 a trecut pe primul plan cercetarea juridică a administraţiei de stat. Organizare şi metode în administraţia de stat. Urbanism etc. c). b).

246/2007 privind înfiinţarea. România a redevenit gazdă a reuniunilor ştiinţifice patronate de Institutul Internaţional de Ştiinţe Administrative. reuniuni în care sunt implicate şi structuri guvernamentale. organizarea şi funcţionarea Institutului de drept public şi Ştiinţe Administrative al României s-au pus bazele transformării Institutului de Ştiinţe Administrative “Paul Negulescu” în Institutul de drept public şi Ştiinţe Administrative al României. teoria unicităţii.La Congresul Jubiliar din octombrie 1995 al Institutului s-a hotărât ca la numele său tradiţional să se mai adauge şi numele lui “Paul Negulescu”. Din anul 2001. teoria triplei naturi juridice şi teoria subsidiarităţii 2. teoria dublei naturi juridice şi teoria subsidiarităţii c. ramura dreptului public care reglementează relaţiile sociale din sfera administraţiei publice precum şi pe cele de natură conflictuală dintre autorităţile publice şi cei vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative b. Din anul 2003. teoria unicităţii. Revista de drept public are din nou o apariţie trimestrială. actele administraţiei ministeriale şi extra-ministeriale. dreptul administrativ se aplică administraţiei publice alături de ştiinţa administraţiei b. spre a cinsti memoria primului fondator. apariţia sa a fost anuală sub forma unui număr dublu). cu o apariţie semestrială (doar în anii 1996 şi 1997. ordinele prefecţilor şi ale autorităţilor administraţiei publice locale 37 . condiţiile sociale care determină adoptarea unor norme juridice b. decretele-legi. actele autorităţilor autonome centrale. Institutul de Ştiinţe Administrative “Paul Negulescu” a fost recunoscut ca secţie naţională a Institutului Internaţional de Ştiinţe Administrative de la Bruxelles. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 1. ramura dreptului public care reglementează relaţiile sociale din sfera administraţiei publice c. hotărârile Guvernului. dreptul administrativ se aplică administraţiei publice alături de norme aparţinând altor ramuri de drept c. Prin teza dublei naturi juridice se înţelege că: a. Care sunt cele trei teorii dezvoltate în doctrina postbelică cu privire la sfera de întindere a dreptului administrativ ? a. actele normative adoptate sau emise de către autorităţile publice competente 5. ramura dreptului public care reglementează relaţiile de natură conflictuală dintre autorităţile publice şi cei vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative 4. subiect de drept. realităţi exterioare ale dreptului c. Din anul 1995 s-a reluat tradiţia publicării Revistei de drept public. Tot din anul 1995. teoria pluralităţii. teoria dublei naturi juridice şi teoria subsidiarităţii b. § 9. Izvoarele formale ale dreptului reprezintă: a. Prin Legea nr.dreptul administrativ este singura ramură de drept aplicabilă administraţiei publice 3. Constituţia. Izvoarele scrise ale dreptului administrativ sunt: a. ordonanţele Guvernului. persoană juridică de drept public. legile. Dreptul administrativ poate fi definit ca reprezentând: a.

hotărârile Guvernului. norme imperative. să fie de aplicaţie directă. relaţiile sociale reglementate. dispoziţia şi sancţiunea 10. nemijlocită. conduita pe care trebuie să o urmeze subiectele la care se referă. legile. relaţiile sociale reglementate de norme ale ştiinţei administraţiei c. actele administraţiei ministeriale şi extra-ministeriale. Normele de drept administrativ sunt: a. direct sau indirect. condiţiile în care urmează să se aplice conţinutul normei b. între acestea şi particulari c. Constituţia. adică prin intervenţia unor fapte juridice de normele dreptului administrativ 13. nemijlocită. să conţină norme de drept administrativ b. Constituţia. subiectele la care se referă norma c. normele ce reglementează relaţiile sociale ce apar între autorităţile administraţiei publice b. relaţiile sociale reglementate de norme ale dreptului public b. norma de drept administrativ conţine următoarele elemente: a. ordonanţele Guvernului. principiile generale ale dreptului b. obiceiul şi principiile generale ale dreptului 8. să fie ratificat conform dispoziţiilor constituţionale. După criteriul sferei de cuprindere. să fie ratificat conform dispoziţiilor constituţionale 7.b. ipoteza şi dispoziţia c. actele autorităţilor autonome centrale. obiceiul. actele autorităţilor autonome centrale c. să conţină norme de drept administrativ c. actele administraţiei ministeriale şi extra-ministeriale. normele ce reglementează raporturile sociale care apar între autorităţile administraţiei publice în realizarea sarcinilor executive. dispoziţia şi sancţiunea b. să fie de aplicaţie directă. ipoteza. Izvoarele nescrise ale dreptului administrativ sunt: a. jurisprudenţa. ce trebuie să facă sau să nu facă acestea 11. norme constituţionale. să fie de aplicaţie directă.Dispoziţia normei de drept administrativ indică: a. În cazul raportului de drept administrativ: 38 . legile. Raporturile de drept administrativ reprezintă: a. nemijlocită. norme speciale şi norme excepţionale b. normele ce reglementează raporturile sociale ce apar între autorităţile administraţiei publice şi restul autorităţilor publice 9. Sub aspectul structurii logico-juridice. norme organice şi norme ordinare c. Ce condiţii trebuie să îndeplinească tratatul internaţional pentru a fi izvor al dreptului administrativ? a. împrejurările. norme generale. ordonanţele Guvernului. obiceiul şi jurisprudenţa c. norme prohibitive şi norme permisive 12. ordinele prefecţilor şi ale autorităţilor administraţiei publice locale 6. normele de drept administrativ se clasifică în: a.

ambele subiecte sunt întotdeauna.stabilească diferenţele dintre competenţele materială. Noţiuni specifice Organizarea administraţiei de stat. • § 1. capacitatea şi competenţa acestor autorităţi. În doctrina franceză domină teza potrivit căreia. sub controlul direct sau indirect al Parlamentului. fie într-o activitate statală. Competenţe dobândite : în momentul în care vor finaliza studiul acestui modul. în sens organic. sarcinile. odată cu apariţia şi dezvoltarea dreptului administrativ şi a ştiinţei administraţiei. colectiv organizat de oameni care exercită prerogative de putere publică. Rezultatele aşteptate : studenţii vor înţelege. Guvern şi ministere. dar teoriile ştiinţifice despre aceasta s-au conturat mai târziu. ambele subiecte sunt întotdeauna. Legislaţia românească actuală utilizează cel mai adesea. un sistem al organizării administraţiei publice. Administraţia de stat şi administraţia locală compun administraţia publică. iar noţiunea de administraţie locală. gestiona şi opera cu noţiunile specifice referitoare la noţiunile de administraţie centrală şi administraţie de stat. noţiunea de administraţie de stat. fie într-o activitate din administraţia locală. potrivit Constituţiei şi legii are personalitate de drept public şi acţionează din oficiu pentru executarea legii sau prestarea serviciilor publice. studenţii vor avea posibilitatea să: . putând fi identificat cel puţin în plan teoretic. înţelegerea. desemnează autorităţile locale autonome alese la nivelul unităţilor administrativ – teritoriale existente. autorităţile ce formează puterea executivă sunt studiate la drept constituţional sub aspectul rolului lor politic şi la drept administrativ. aprofundarea şi utilizarea noţiunilor fundamentale referitoare la autorităţile administraţiei publice. 39 . unul dintre subiecte este întotdeauna un purtător al autorităţii publice c. persoane juridice de drept public Partea a II-a Autorităţile administraţiei publice Modulul I Teoria generală a organizării administraţiei publice • • • Obiective specifice : cunoaşterea. organele administraţiei publice se clasifică în: organe ale administraţiei publice alese şi organe ale administraţiei publice numite.a.stabilească criteriile pe baza cărora se stabilesc capacitatea şi competenţa diverselor autorităţi publice de la nivel local şi central. prin secolul XIX. Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore. în limitele legii. autorităţi ale administraţiei publice b. noţiunea de autoritate publică privită ca organ public. După criteriul modului de formare. Autoritatea (organul) administraţiei publice reprezintă acea structură organizaţională care. competenţa şi capacitatea organelor administraţiei publice. ca fenomen a apărut odată cu statul. cu referire la şeful de stat. teritorială şi temporală. sub aspectul rolului lor administrativ. În doctrina occidentală. este folosită de regulă. . alte structuri centrale de specialitate precum şi ramificaţiile acestora în teritoriu. tot în sens organic.

în timp ce ştiinţa dreptului financiar şi unele ştiinţe economice abordează aspectele economice ale acestor autorităţi. pentru activitatea şi actele lor juridice. în ce priveşte competenţa organelor administraţiei publice. care îşi desfăşoară de regulă. 40 . Guvern. într-o viziune tradiţională. se află criteriul teritorial. La baza delimitării autorităţilor administraţiei publice în autorităţi ale administraţiei publice centrale şi autorităţi ale administraţiei publice locale. Cunoaşterea clasificării organelor administraţiei publice prezintă şi un deosebit interes practic. organele de conducere colegială. organele administraţiei publice se clasifică în: organe ale administraţiei publice centrale şi organe ale administraţiei publice locale (sub aspectul competenţei teritoriale) şi în: organe ale administraţiei publice cu competenţă generală şi organe ale administraţiei publice cu competenţă specială (sub aspectul competenţei materiale).administraţia locală: consiliul local şi primarul (administraţie locală de bază) şi consiliul judeţean şi preşedintele consiliului judeţean (administraţie locală intermediară). Dacă personalul din administraţie va face obiectul unei analize distincte consacrate funcţiei publice. noţiunile de competenţă şi capacitate au constituit obiect de analiză la cursurile de drept administrativ iar conceptul de sarcini ale administraţiei a intrat în sfera de preocupare a ştiinţei administraţiei. După criteriul competenţei lor. activitatea. Sarcinile. atât pentru modul de formare şi organizare. Criteriul funcţional se află la baza delimitării autorităţilor administraţiei publice în autorităţi cu competenţă generală şi autorităţi cu competenţă specială. competenţei şi capacităţii administrative. iar sfera competenţei acestora este înţeleasă prin intermediul activităţii funcţionarilor publici cu care intră în contact.administraţia centrală: Preşedinte. şi mai ales. servicii deconcentrate subordonate ministerelor sau celorlalte organe centrale de specialitate.administraţia de stat în teritoriu: prefect. privit ca acea rază teritorială în care poate acţiona autoritatea respectivă. mijloacele materiale şi financiare şi competenţa de care dispun. prin identificarea clădirilor în care aceste autorităţi îşi au sediul. alte organe subordonate Guvernului sau ministerelor. adoptă acte administrative ca urmare a deliberării lor. organele administraţiei publice se clasifică în: organe ale administraţiei publice colegiale şi organe ale administraţiei publice individuale. În mod tradiţional. aceasta va fi prezentată în cele ce urmează prin raportare la noţiunea conexă de capacitate şi implicit la conceptul de sarcini ale administraţiei publice. a sarcinilor organelor administrative şi a mijloacelor din dotare. în doctrina administrativă au fost identificate următoarele părţi componente ale organului administraţiei publice şi implicit ale oricărei autorităţi publice: personalul din administraţie. capacitatea juridică pe care o exercită. după caz. şi instituţii publice centrale subordonate ministerelor sau autorităţilor administrative autonome (inclusiv regiile autonome. mai ales sub aspectul juridic al problematicii funcţiei. Studiul acestor componente structurale se face atât de ştiinţa dreptului administrativ. cât. autorităţi administrative autonome). În regimul constituţional românesc actual. competenţa şi capacitatea organelor administraţiei publice De regulă. cât şi de ştiinţa administraţiei sub aspectul recrutării. sistemul autorităţilor administraţiei publice se compune din: . pe când organele de conducere individuală emit acte administrative. atâtea câte mai există şi companiile naţionale). . . repartizării şi promovării personalului. în doctrina administrativă. § 2. organe centrale de specialitate (ministere. Existenţa autorităţilor publice este percepută în mod curent de către cetăţeni. Astfel. prin întrunirea majorităţii persoanelor care le compun.După criteriul naturii lor.

Potrivit celei de-a doua teze fundamentale. După gradul de întindere. mod constant prin stabilirea corelaţiei dintre competenţă şi capacitate. element determinant al competenţei. exercitarea acesteia este obligatorie. sub următoarele trei aspecte: . Identificarea conţinutului acestei noţiuni s-a realizat însă. o serie de caractere ale competenţei. în această teorie.capacitatea presupune posibilitatea de a acţiona în nume propriu.capacitatea este proprie doar organelor administrative. nefiind lăsată la libera alegere a administraţiei publice. În doctrina postbelică s-au dezvoltat două teze cu privire la această corelaţie.În doctrina actuală s-a pus problema dacă. teritorială (rationae loci) şi temporală (rationae temporis). Potrivit unei teze devenită tradiţională. Pe baza acestor teorii. potrivit noului sistem constituţional pot fi identificate anumite sarcini generale ale statului la a căror realizare să contribuie toate categoriile de autorităţi publice. noţiune fundamentală pentru ştiinţa dreptului administrativ. Competenţa materială desemnează sfera şi natura atribuţiilor unei autorităţi a administraţiei publice. în doctrina românească de regulă. Competenţa are un caracter obligatoriu. cât şi în doctrina postbelică. . Observăm că. în sensul că. o anumită activitate administrativă. în timp ce competenţă au atât organele administrative cât şi structurile lor organizatorice şi funcţionale. atât în doctrina clasică. sarcinile reprezentând atât obiectul cât şi finalitatea îndeplinirii atribuţiilor (competenţei). doctrina a identificat în unanimitate. evaluate politic şi consacrate prin norme juridice. Competenţa are un caracter autonom. deşi. capacitatea nu se identifică cu competenţa. constând în dreptul autorităţii administraţiei publice de a-şi realiza atribuţiile şi corelativ obligaţia celorlalte autorităţi de a-i asigura independenţa necesară. în funcţie de sarcinile ce-i revin. fiind vorba de elementele ce definesc esenţa regimului politic actual. putem realiza dacă o anumită formaţiune colectivă are sau nu calitatea de subiect de drept administrativ numai cercetând competenţa ei legală. practic. în timp ce competenţa nu presupune o astfel de independenţă. Sarcinile autorităţilor administraţiei publice reprezintă ansamblul necesităţilor sociale. Răspunsul nu poate fi decât pozitiv. o autoritate a administraţiei publice 41 . Atribuţiile unui organ al administraţiei publice sunt mijloacele juridice de realizare a sarcinilor. capacitatea reprezintă aptitudinea de a fi titular de drepturi şi de obligaţii în raporturile administrative. obiectiv determinate. stabilită în legea organică. fundamentul capacităţii administrative îl constituie normele de conferire a competenţei pe care o întâlnim numai în cazul organelor administraţiei publice. . Capacitatea administrativă reprezintă aptitudinea organelor administraţiei publice de a fi subiecte în raporturile juridice administrative. însăşi competenţa. capacitatea se identifică cu competenţa. În ce priveşte clasificarea competenţei. Noţiunea de competenţă. în doctrină s-a dezvoltat teza potrivit căreia. De-a lungul vremii. Competenţa desemnează ansamblul atribuţiilor stabilite de Constituţie sau de lege ce conferă drepturi şi obligaţii pentru a desfăşura în nume propriu şi în realizarea puterii publice. Capacitatea se distinge de competenţă. este diferit analizată. elementul cheie în definirea celor două noţiuni fiind conceptul de atribuţii.atribuţiile ce formează conţinutul categoriei de competenţă pot fi delegate. se identifică trei tipuri de competenţă: materială (rationae materiae). reclamate de realizarea competenţei lor. în sensul că fiecare autoritate a administraţiei publice are o competenţă determinată de lege. Competenţa are un caracter legal. în timp ce capacitatea nu poate fi transmisă altui subiect de drept. necesităţi care reprezintă raţiunea de a fi a acestor organe.

administraţia locală de bază şi administraţia locală intermediară c. organe de conducere colegiale şi organe de conducere unipersonală c. § 3. Încetarea exerciţiului activităţii unei anumite persoane fizice nu va putea duce însă la încetarea activităţii autorităţii pe care aceasta o reprezintă. organele administraţiei publice se clasifică în: a. organe ale administraţiei publice alese şi organe ale administraţiei publice numite c. continuitatea fiind o caracteristică esenţială a administraţiei publice. După criteriul naturii lor. organe ale administraţiei publice alese şi organe ale administraţiei publice numite c. organele administraţiei publice se clasifică în: a. organe ale administraţiei publice cu competenţă generală şi organe ale administraţiei publice cu competenţă specială 4. După criteriul competenţei lor teritoriale. o autoritate a administraţiei publice poate avea o competenţă teritorială centrală sau naţională (la nivelul întregii ţări) cum este cazul Guvernului sau al ministerelor sau o competenţă teritorială locală (la nivelul unei unităţi administrativ-teritoriale) cum este cazul unui consiliu local sau unui primar. Administraţia publică locală se compune din: a. organe ale administraţiei publice cu competenţă generală şi organe ale administraţiei publice cu competenţă specială 5. organele administraţiei publice se clasifică în: a. Competenţa temporală desemnează limitele de timp în care o autoritate a administraţiei publice îşi poate exercita atribuţiile. Competenţa teritorială desemnează limitele teritoriale în care poate acţiona o autoritate a administraţiei publice. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 1. pe un mandat de patru ani). administraţia centrală şi administraţia locală 42 . organe alese şi organe numite b. organe de conducere colegiale şi organe de conducere unipersonală c. administraţia de stat în teritoriu şi administraţia intermediară b.poate dispune de o competenţa materială generală (în toate domeniile şi sectoarele de activitate) cum este cazul Guvernului sau consiliilor locale sau de o competenţă materială specială (într-un anumit domeniu sau sector de activitate) cum este cazul unui minister etc. organe centrale şi organe locale 2. în conformitate cu legea. Cea mai mare parte a autorităţilor administraţiei publice sunt conduse însă pe perioade determinate de timp (de regulă. După gradul de întindere. De regulă. După criteriul competenţei lor materiale. organe ale administraţiei publice centrale şi organe ale administraţiei publice locale b. organele administraţiei publice se clasifică în: a. După criteriul modului de formare. organe ale administraţiei publice centrale şi organe ale administraţiei publice locale b. organe centrale şi organe locale 3. organe alese şi organe numite b. în cazul funcţiilor eligibile. autorităţile administraţiei publice au o competenţă temporală nelimitată deoarece normele juridice prin care sunt înfiinţate şi organizate nu stabilesc un timp determinat de existenţă a acestora.

statul nu poate fi conceput fără un şef. un grup de persoane (oligarhia) sau poporul în mod direct (democraţia) ? Forma de guvernământ. Competenţe dobândite : în mlomentul în care vor finaliza studiul acestui modul studenţii vor avea posibilitatea să: . temporal şi personal Modulul II Preşedintele României • • • Obiective specifice : cunoaşterea.cunoască cele două tipuri de răspundere –penală şi politică Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore • § 1. În dreptul public modern. evaluate politic şi consacrate prin norme juridice c. ideea şefului de stat este legată de forma de guvernământ. gestionaşi opera cu noţiunile specifice legate de rolul şi atribuţiile Preşedintelui. o raportăm de regulă. material.înţeleagă rolul şi locul Preşedintelui în planul dreptului administrativ românesc . s-a răspuns la întrebarea. aprofundarea şi utilizarea noţiunilor fundamentale legate de instituţia preşedinţiei. mijloacele juridice de realizare a sarcinilor b. de regulă. aptitudinea unui organ al administraţiei publice de a fi subiect de drept c. Rolul Preşedintelui şi implicaţiile privind calificarea regimului constituţional actual Potrivit unei axiome a dreptului public. concept prin care. înţelegerea. ansamblul atribuţiilor stabilite de Constituţie sau lege ce conferă drepturi şi obligaţii pentru a desfăşura în nume propriu şi în realizarea puterii publice o anumită activitate administrativă 8. 43 . la trăsăturile definitorii ale şefului de stat şi la raporturile sale cu puterea legiuitoare.6. oricât de simbolic ar fi rolul acestuia în unele sisteme politice.precizeze atribuţiile Preşedintelui în raport cu fiecare dintre cele trei puteri în parte . cine exercită puterea în stat: o singură persoană (monocraţia). raporturile acestuia cu cele trei puteri din stat sau răspunderea Preşedintelui. obligaţilor corelative şi responsabilităţilor 7. ansamblul drepturilor. teritorial şi temporal c. obiectiv determinate.cunoască tipurile de acte emise de Preşedinte . legal. Competenţa desemnează: a. ansamblul necesităţilor sociale. Atribuţiile unui organ al administraţiei publice reprezintă: a. capacitatea unui organ al administraţiei publice de a sta în justiţie b. privită ca modalitatea în care sunt constituite şi funcţionează organele statului. Competenţa are următoarele caractere: a. Rezultatele aşteptate :studenţii vor înţelege. obligatoriu şi autonom b.

calificare pe care o întâlnim pentru prima dată în lucrarea apărută în anul 1992.84 alin. consacrată comentării şi adnotării Constituţiei României din 1991. numit cel mai adesea. prin vot universal. statele se clasifică de regulă în două categorii: monarhii. este vorba despre o instituţie care pare a fi fost reglementată atipic în raport cu sistemele constituţionale clasice. Potrivit art. mai ales în raport cu Guvernul. în care şeful statului. afirmaţia din doctrină. s-a prevăzut expres interdicţia de a fi membru al vreunui partid politic. motiv pentru care în art. Cum şeful statului nu poate interveni direct între autorităţile publice ce realizează clasicele funcţii ale statului. neutru şi echidistant faţă de partidele politice.80 din Constituţia republicată: “(1).După forma de guvernământ. În acest scop. apreciază că Preşedintele României apare într-o triplă ipostază: de şef al statului. actul normativ aflat la baza primelor alegeri parlamentare şi prezidenţiale libere. consacrat prin Decretul-Lege nr. direct. Astfel. de la un regim semi-prezidenţial cu un Preşedinte de Republică destul de puternic. pornind de la dispoziţiile constituţionale privind raporturile dintre autorităţile publice care realizează funcţia legislativă şi cea executivă au fost formulate o serie de argumente prin care este justificată această calificare şi anume: 1. fie de Parlament (republici parlamentare). rămas neschimbat. majoritar şi curentul monarhic. în care şeful statului este desemnat pe baze ereditare sau pe viaţă. pornind de la conţinutul art. iar pe de altă parte. de arbitru între “puterile statului. între cele două curente politice care s-au confruntat cu privire la forma de guvernământ. necesitatea de arbitraj între “puterile statului”. Mai apropiat de un regim parlamentar decât de un regim semi-prezidenţial. Legea de revizuire din 2003 nu a schimbat această opţiune. 44 . cu singura deosebire esenţială a alegerii acestuia de către popor.61 alin. (2). potrivit căreia.92/1990.” Conţinutul art. curentul republican. Cea de-a treia ipostază conduce la necesitatea unui Preşedinte de Republică. preşedinte. după dobândirea celei mai înalte funcţii în stat. ca o autoritate suprastatală. fie de popor. al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. pe de-o parte necesitatea de reprezentare a statului. precum şi între stat şi societate.(1) din Constituţia republicată]. Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. direct.80 din Constituţie. egal. Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului. din 20 mai 1990. De aici. Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale. alese prin vot universal. este ales pe o perioadă determinată. 80 din Constituţie care consacră rolul Preşedintelui reprezintă rezultatul disputei din Adunarea Constituantă. între “stat şi societate”. dar doar Parlamentul este calificat expres ca fiind organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării [art.(1) din Constituţie. de şef al executivului alături de primul-ministru şi de garant al Constituţiei şi mediator între puterile statului. acest regim a fost calificat de majoritatea specialiştilor ca fiind un regim semi-prezidenţial atenuat sau parlamentarizat. dispunând de atribuţii largi. secret şi liber exprimat. Consacrarea expresă a rolului Preşedintelui. prin vot direct sau indirect (republici prezidenţiale sau republici semi-prezidenţiale). şi republici. precum şi între stat şi societate” nu poate fi interpretată în conotaţia sa juridică. Constituţia României din anul 1991 “a proiectat” un Preşedinte de Republică pentru a satisface. Constituţia din 1991 a reglementat un Preşedinte mai apropiat de regimul republicii parlamentare. eventual. Atât Parlamentul cât şi Preşedintele sunt organe reprezentative la nivel naţional. secret şi liber exprimat. În doctrina românească actuală. o asemenea interpretare ar duce la concluzia de neacceptat că acesta s-ar situa undeva deasupra celor trei puteri ale statului. Doctrina românească actuală. minoritar.

12. Preşedintele poate cere poporului să-şi exprime voinţa cu privire la probleme de interes naţional. atribuţii în raporturile cu justiţia şi Curtea Constituţională. fie de cea a Parlamentului sau se află sub controlul acestuia din urmă. potrivit art.96 din Constituţia republicată o formă de răspundere penală a Preşedintelui.90 din Constituţie. Din punct de vedere al conţinutului lor pot fi identificate următoarele categorii: atribuţii privind legiferarea.(1) din Constituţia republicată. 6. 3. Refuzul Preşedintelui de a promulga o lege se poate exercita o singură dată după primire. potrivit art. competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 5. pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. promulgarea se face în cel mult 10 zile. cu votul a două treimi din totalul parlamentarilor. mult mai rar întâlnite).100 alin.89 presupune îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii. atribuţii exercitate în raporturile cu Guvernul. 8. fie de intervenţia Guvernului. în domeniul apărării etc. Preşedintele nu are drept de iniţiativă legislativă.109 alin. potrivit art. 4. atribuţii în raporturile cu poporul. al apărării. atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice. Guvernul în întregul său şi fiecare membru solidar cu ceilalţi membrii. dacă s-a cerut urmărirea penală. Din punct de vedere al procedurii delimităm atribuţii exercitate fără condiţionări sau restricţii şi atribuţii condiţionate de termene.(2) din Constituţia republicată.2. Din punct de vedere al frecvenţei delimităm atribuţii obişnuite. 11. atribuţii care se realizează prin operaţiuni administrative şi atribuţii care se realizează prin acte exclusiv politice. Constituţia consacră în art. al stărilor excepţionale sunt condiţionate.109 alin. 7. deşi iniţiată şi finalizată de Preşedinte presupune obligatoriu acordarea votului de încredere de către Parlament. caz în care după punerea sa sub acuzarea de înaltă trădare. numai după consultarea Parlamentului. atribuţii exercitate în raporturile cu alte autorităţi ale administraţiei publice. urmată de organizarea unui referendum pentru demiterea sa. propuneri etc. aceasta aparţinând doar Guvernului. 10. atribuţii de apărare a Constituţiei şi asigurare a bunei funcţionări a autorităţilor publice.. Clasificarea atribuţiilor Preşedintelui României Din punct de vedere al funcţiilor sale delimităm: atribuţii specifice şefului de stat (pe plan intern şi extern). Învestitura Guvernului. Decretele Preşedintelui emise în exercitarea celor mai importante atribuţii ale sale trebuie contrasemnate de primul-ministru.74 alin. Nu doar Preşedintele ci şi fiecare Cameră a Parlamentului are dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului. 45 . Dreptul Preşedintelui de a dizolva Parlamentul prevăzut expres în art. potrivit art. potrivit art. prevăzând suspendarea acestuia din funcţie în anumite condiţii. parlamentarilor sau unui număr de cetăţeni. § 2. Constituţia consacră în art. în exercitarea lor. în realizarea unor servicii publice naţionale. răspund politic numai în faţa Parlamentului. 9. Preşedintele putând dispune însă suspendarea acestora din funcţie. aproape imposibil de realizat.95 o formă de răspundere politică a Preşedintelui. Din punct de vedere al formelor tehnico-juridice delimităm: atribuţii care se realizează prin decrete. Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii sau dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei. Cele mai importante atribuţii ale Preşedintelui în domeniul politicii externe. atribuţii de realizare a funcţiei de şef al executivului. curente activităţii de stat (cea mai mare parte) şi atribuţii în situaţii ieşite din comun (în situaţii excepţionale.(2) din Constituţia republicată. Din punct de vedere al subiectelor faţă de care se exercită delimităm: atribuţii exercitate în raporturile cu Parlamentul. prin referendum.(1) din Constituţia republicată.

iar cea de-a treia categorie va fi evocată în sfera atribuţiilor Preşedintelui în cadrul puterii executive. Atribuţiile Preşedintelui României în raporturile cu autoritatea legiuitoare De regulă. specialiştii în drept administrativ evocă de regulă. 46 . Sub aspectul formei de adresare a mesajului. În timp ce atribuţiile în domeniul apărării şi în cazuri excepţionale sunt condiţionate de acordul prealabil al Parlamentului. alte atribuţii care sunt expresia unei competenţe legate. ce dispune în alin.” O prevedere constituţională cu privire la obligativitatea prezentării unui mesaj de către Preşedintele României se regăseşte şi în art. trebuie aduse neîntârziat la cunoştinţa Parlamentului. în doctrină s-au ridicat probleme cu privire la conţinutul mesajului. adresarea de mesaje Parlamentului. după criteriul subiectelor în raport cu care se exercită sunt avute în vedere în principiu. care urmează să fie prezentat Parlamentului. Pe baza analizei acestor categorii. fiind lăsată la libera apreciere a Preşedintelui. atribuţiile în domeniul politicii externe implică în principiu. formarea. efectele mesajului. potrivit cărora: “Preşedintele României adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii. unii autori se referă la o serie de atribuţii al căror exerciţiu depinde exclusiv de voinţa Preşedintelui. În ce priveşte primul aspect s-a apreciat că sfera problemelor ce pot face obiectul mesajului este relativ determinată. în absenţa unui cadru legislativ adecvat.(3) că. atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii publice. După criteriul domeniului în care intervin. numirea sau revocarea unor autorităţi publice. printr-un mesaj.92 consacrat atribuţiilor în domeniul apărării. Astfel. de către acesta. Preşedintele intrând în componenţa acesteia. intervenţia Guvernului. § 3. analiza porneşte de la dispoziţiile art. care poate decide asupra conţinutului acestuia. atribuţiile sale în raporturile cu Curtea Constituţională. putând fi imaginate diverse forme de adresare şi anume: prezentarea directă de către Preşedinte. doctrina analizează următoarele atribuţii: adresarea de mesaje Parlamentului. Legat de exercitarea acestei atribuţii constituţionale. sunt analizate atribuţiile sale în raporturile cu Guvernul şi alte autorităţi ale administraţiei publice. atribuţii în domeniul politicii externe şi alte atribuţii. citirea mesajului de către un consilier prezidenţial sau chiar trimiterea mesajului sub forma unei scrisori publice. datorită naturii juridice speciale a acestei autorităţi publice. cum ar fi numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament. primele două categorii le vom include în prezentarea atribuţiilor Preşedintelui în raporturile sale cu Parlamentul. atribuţiile pe care Preşedintele le exercită în raporturile sale cu celelalte autorităţi constituţionale care realizează clasicele funcţii ale statului. atribuţiile Preşedintelui sunt în principal analizate după două criterii.atribuţii privind alegerea. luate de Preşedintele României. la forma de adresare a acestuia precum şi la regimul juridic aplicabil şi implicit. Legat de prima categorie de atribuţii. şi respectiv. atribuţiile Preşedintelui în domeniul apărării şi în cazuri excepţionale precum şi în domeniul politicii externe. convocarea şi dizolvarea Parlamentului şi promulgarea legii. nici Constituţia şi nici vreun alt text legal nu conţin vreo precizare. după cum am precizat deja. În consecinţă.88 din Constituţie. măsurile de respingere a unei agresiuni armate împotriva ţării. Faţă de puterea executivă. Faţă de puterea legislativă sunt analizate atribuţiile sale în raporturile cu Parlamentul. fiind vorba despre puterea sa discreţionară. avizarea formării. Sub titlul. Faţă de puterea judecătorească sunt analizate atribuţiile sale în raporturile cu justiţia şi distinct. Este vorba despre o veritabilă putere discreţionară de care dispune Preşedintele în alegerea conţinutului mesajului. atribuţiile Preşedintelui în raporturile sale cu Parlamentul.

fără a se distinge dacă este vorba despre un mesaj adresat în condiţiile art. aspect care o face aproape imposibil de realizat în practica de Stat. la sesizarea Preşedinţilor celor două Camere.144 litera b) din Constituţia din 1991. de regulă. dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură ”. În ce priveşte convocarea şi dizolvarea Parlamentului.(2) litera a) din Constituţia republicată. Curtea Constituţională a declarat neconstituţională această prevedere. alături de biroul permanent al fiecărei Camere ori cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor. dacă termenul se împlineşte în perioada celor două sesiuni ordinare (de la începutul lunii februarie până la sfârşitul lunii iunie sau de la începutul lunii septembrie până la sfârşitul lunii decembrie) sau în sesiune extraordinară dacă împlinirea termenului are loc în perioada vacanţei parlamentare. potrivit art. De aici şi dreptul şefului de stat de a dizolva Parlamentul. “după consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare. Prin Decizia nr.(3). Astfel.(2) din Constituţie. din conţinutul prevederii constituţionale. (3) din Constituţia republicată: “Parlamentul nou ales se întruneşte la convocarea Preşedintelui României. în doctrină s-a ridicat problema dacă dezbaterea efectivă a acestuia ar trebui să aibă loc imediat sau poate fi făcută şi ulterior. potrivit căruia “prezentarea şi dezbaterea mesajelor adresate parlamentului se înscriu cu prioritate pe ordinea de zi”.(3) este cea referitoare la obligaţia celor două Camere de a se reuni în şedinţă comună pentru a “primi mesajul Preşedintelui României”. dizolvarea Parlamentului este o atribuţie lăsată la latitudinea Preşedintelui. Convocarea Parlamentului de către Preşedintele României intervine în două situaţii. în practica parlamentară şi implicit. Curtea Constituţională a fost solicitată să se pronunţe cu privire la conţinutul art. Dizolvarea Parlamentului reglementată expres în art. un motiv de reflecţie şi de meditaţie. rezultă că.65 alin. Mesajul poate constitui deci. Sub acest aspect. Convocarea propriu-zisă însă revine preşedinţilor celor două Camere. şi potrivit art.66 alin. declarând sesiunea închisă. În al doilea caz.7 alin.89 din Constituţie. în cel mult 20 de zile de la alegeri”. Astfel.92 alin. după o simplă consultare cu preşedinţii Camerelor şi a Primului-ministru. 47 .63 alin.92 alin. Preşedintele României (biroul permanent al fiecărei Camere ori cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau senatorilor) poate cere întrunirea Camerei Deputaţilor şi a Senatului în sesiune extraordinară. poate să intervină doar în caz de criză guvernamentală gravă cu îndeplinirea cumulativă a nu mai puţin de şase condiţii. cu sau fără participarea Preşedintelui. fără a fi absolut necesară o dezbatere ulterioară. de cele mai multe ori. în condiţiile art.88. în sesiune ordinară. cu excepţia situaţiei avute în vedere de art. Termenul de 20 de zile începe să curgă de la data stabilită pentru desfăşurarea alegerilor parlamentare.87/1994.Faţă de conţinutul art. o atenţionare oficială a Parlamentului. legat de regimul juridic şi efectele mesajului. potrivit art. prevedere de natură să dea expresie principiului independenţei Camerelor în raport cu executivul. şeful statului este cel care convoacă şi corespunzător “concediază” Parlamentul. indiferent de rezultatul acestora şi indiferent de numărul tururilor de scrutin stabilit prin legea electorală. în ceea ce priveşte obligativitatea dezbaterii. referitor la aducerea la cunoştinţă Parlamentului a măsurilor luate pentru respingerea unei agresiuni. Singura precizare constituţională legată de mesajul Preşedintelui. Preşedintele are obligaţia constituţională de a convoca noul parlament după alegerile parlamentare generale. în doctrina occidentală s-a admis în mod tradiţional că.88 sau în condiţiile art. În primul caz. Preşedintele este unul din subiectele de sesizare a unei sesiuni extraordinare. întrucât reuneşte două aspecte ce nu pot fi decât distincte.(1) din Regulamentul şedinţelor comune ale celor două Camere.

(3). legea se retrimite Parlamentului care. Dacă soluţionând sesizarea. de asediu sau de urgenţă. Potrivit art. dar în condiţii normale ale vieţii politice şi în nici un caz în timpul stării de asediu. ce nu poate fi luată decât în situaţii cu totul deosebite.Înainte de promulgare. Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei. Este clar că măsura dizolvării Parlamentului este o măsură gravă. fie după alegerile legislative. Promulgarea legii se face în termen de cel mult 20 de zile de la primire. o retrimite Preşedintelui care va fi obligat să o promulge în termen de 10 zile. promulgarea se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale. acesta fiind obligat apoi să o promulge în termen de 10 zile.147 alin. prin care i s-a confirmat constituţionalitatea. Ca regulă.146 litera a) din Constituţia republicată.” După cum s-a apreciat în primul comentariu al acestui articol.Legea se trimite. votul fiind acelaşi ca şi la început. Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată şi el “nu poate fi dizolvat în ultimele şase luni ale mandatului Preşedintelui României şi nici în timpul stării de mobilizare. fie monarh constituţional. ca urmare a noii dezbateri pot apare două situaţii: fie parlamentarii îşi însuşesc în totalitate sau doar parţial punctul de vedere al Preşedintelui. promulgarea legii. într-un asemenea caz existând temeri că dizolvarea ar putea fi făcută de Preşedinte pentru aşi asigura în continuare. fie preşedinte de republică. după tipul de lege adoptată.În plus. pentru orice motive. reprezintă o constantă a dreptului public contemporan constând în recunoaşterea în favoarea şefului de stat. A treia atribuţie a Preşedintelui în raporturile cu Parlamentul. în sistemul nostru constituţional s-a optat pentru restrângerea acestei atribuţii a şefului statului numai la situaţia în care trebuie format un nou Guvern. a dreptului de a învesti legile adoptate de Parlament cu formulă executorie. Astfel. Curtea Constituţională împărtăşeşte poziţia Preşedintelui. fie sub aspectul oportunităţii. Constituţia îi oferă două pârghii de acţiune. s-a apreciat întrun alt comentariu al art. fiind puse în discuţie observaţiile făcute de acesta. fie în urma exprimării unui vot de neîncredere în cel existent. refuzând să ţină cont de propunerile făcute de Preşedinte. reexaminarea legii. Măsura dizolvării Camerelor trebuie să fie rezultatul eşecului evident de formare a unui Guvern care să aibă acceptul Parlamentului. după ce i-a fost returnată.” În doctrină s-a apreciat că. Preşedintele poate cere reexaminarea legii. care pot merge de la neacceptarea unor texte până la îndreptarea erorilor materiale. Pe de-o parte. obligând autorităţile publice să treacă la executarea prevederilor lor. Preşedintele poate cere Parlamentului.89 din Constituţie. Curtea Constituţională decide că legea este constituţională. (2). spre promulgare Preşedintelui României. Preşedintele trebuie să promulge legea în 20 de zile de la primirea ei. poate sesiza Curtea Constituţională înainte de promulgarea legii. caz în care legea se va întoarce la Parlament. ce adaugă însă unele reguli de drept substanţial şi de drept procesual în ce priveşte drepturile şi obligaţiile Preşedintelui legate de cererea de reexaminare. influenţa politică.(2) din Constituţia 48 . alături de alte subiecte de drept. total sau doar parţial. potrivit art. Preşedintele României. o singură dată. Dacă dimpotrivă. fie sub aspectul constituţionalităţii. de urgenţă sau în ultimele şase luni ale mandatului prezidenţial. fie parlamentarii îşi menţin punctul de vedere iniţial.77 din Constituţie rămas neschimbat în urma revizuirii din 2003: “(1). Dacă Preşedintele are însă îndoieli cu privire la conţinutul legii în întregime sau doar cu privire la anumite prevederi ale ei. “în cursul unui an. Pe de altă parte. Preşedintele fiind de asemenea obligat să promulge legea în maxim 10 zile. de război. cu aspecte de neconstituţionalitate ale acesteia. este vorba de o soluţie constituţională apropiată de formula legiuitorului constituant francez. potrivit art.

mai observăm. Constituţia nu precizează care sunt aceste cazuri excepţionale. în maxim 5 zile. prin instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă. În domeniul apărării. Parlamentul putea adopta legea în aceeaşi formă. Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. În statele occidentale. caz în care obiecţia de neconstituţionalitate era înlăturată. potrivit căreia. prevede art. deoarece el poate să o dispună fără aprobarea prealabilă a Parlamentului. În exercitarea acestei funcţii. În plus. a unui cadru legislativ adecvat şi cu atât mai puţin a unor prevederi exprese de natură constituţională.65 alin. spre deosebire de prevederea imediat următoare care reglementează atribuţiile Preşedintelui.92 din Constituţia din 1991. 49 . că legea de revizuire a remediat o deficienţă evidentă de redactare. dar sub condiţia aprobării ulterioare a acestuia şi încă într-un termen foarte scurt. cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere. Este raţiunea pentru care analizăm aceste atribuţii în contextul mai larg al atribuţiilor Preşedintelui în raporturile cu Parlamentul. În primul rând.republicată. cum ar fi iminenţa unei agresiuni. Din considerente didactice. Numai în cazuri excepţionale. Aceste dispoziţii trebuie coroborate cu dispoziţiile art. de cel mult 5 zile. Cu alte cuvinte. faţă de dispoziţiile iniţiale ale art. în primul caz. În al doilea rând. o astfel de decizie nu va putea fi luată decât după dezbaterea în Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. oportunitatea şi necesitatea luării acestei măsuri şi deci aprecierea situaţiilor de fapt care ar justifica-o este lăsată la aprecierea Parlamentului. respingerea agresiunii armate) cât şi atribuţiile privind măsuri excepţionale. ameninţarea ţării cu deschiderea ostilităţilor împotriva sa etc. mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate.(2) din Constituţie.” Această normă constituţională atrage două observaţii. în cel mult 5 zile de la adoptare. în Parlament să nu se poată atinge votul de două treimi necesar înlăturării voinţei Curţii Constituţionale. cu aprobarea prealabilă a Parlamentului. şi anume. această apreciere este lăsată.(2) litera c) din Constituţia republicată. al cărui preşedinte este Preşedintele României. Este vorba despre teoria circumstanţelor excepţionale. situaţie în care legea sau dispoziţiile considerate de Curtea Constituţională ca având un caracter neconstituţional nu puteau intra în vigoare. luarea unor măsuri excepţionale fiind de regulă încredinţată executivului. criticată de unii specialişti de-a lungul vremii. analizăm în continuare atribuţiile Preşedintelui României în situaţii excepţionale care includ la o analiză atentă atât atribuţiile în domeniul apărării (declararea mobilizării. care prevăd că declararea mobilizării totale sau parţiale se face de către Camerele reunite în şedinţă comună. absenţa oricărei precizări cu privire la situaţia în care Parlamentul nu se află în sesiune. Este adevărat însă. În al doilea caz. s-a dezvoltat mai ales o practică administrativă şi în baza ei a evoluat doctrina. iar promulgarea devenea obligatorie.92 alin. potrivit art. Prin legea de revizuire a fost înlăturată astfel vechea prevedere.92 alin.(1) din Constituţie. potrivit unei analize din perspectiva dreptului comparat. exista şi posibilitatea ca. într-o asemenea situaţie neputând fi vorba despre exerciţiul unei puteri discreţionare. “el poate declara. dar supusă unor forme variate de control parlamentar. într-o primă etapă la îndemâna Preşedintelui. refuzul Parlamentului de a aproba hotărârea Preşedintelui României are ca efect anularea decretului prezidenţial de mobilizare. în absenţa de regulă. hotărârea Preşedintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului. în cazul unei agresiuni armate. dar ele nu ar putea fi decât situaţii de o urgenţă cu totul deosebită. Regula enunţată prevede că aprobarea Parlamentului trebuie să fie prealabilă şi numai în cazuri cu totul excepţionale ea poate surveni ulterior. că. al unor situaţii excepţionale. va fi obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale.

putând cere poporului să-şi exprime. Parlamentul îşi continuă activitatea pe toată durata acestor stări. el se convoacă de drept în 24 de ore de la declanşarea agresiunii. de data aceasta în raporturile sale cu poporul.90 din Constituţie este un referendum facultativ. prin care poporul este consultat cu privire la probleme de interes naţional. starea de asediu şi starea de urgenţă sunt calificate ca privind “situaţii de criză ce impun măsuri excepţionale care se instituie în cazuri determinate de apariţia unor pericole grave la adresa apărării ţării şi securităţii naţionale.92 alin. voinţa cu privire la probleme de interes naţional (art. într-o accepţie extensivă. O interpretare corectă.Astfel. potrivit legii. Preşedintele nefiind obligat să-l declanşeze.” În această materie a fost adoptată Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 50 .53 din Constituţia republicată. nou introdus: “În caz de mobilizare sau de război. Instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă presupune restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. în întreaga ţară ori în unele unităţi administrativ-teritoriale. a democraţiei constituţionale ori pentru prevenirea. În conţinutul acestei reglementări.” Potrivit art. militar sau politic. Preşedintele României ia măsuri pentru respingerea agresiunii şi le aduce neîntârziat la cunoştinţă Parlamentului. iar dacă nu se află în sesiune. În ce priveşte cea de-a doua categorie de atribuţii constând în măsuri excepţionale. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune. în cel mult 5 zile de la luarea acesteia. se convoacă de drept în 24 de ore de la declararea lor. în condiţiile art.93 din Constituţia republicată: “Preşedintele României instituie. limitarea sau înlăturarea urmărilor unor dezastre” (art.(4) din art. Tot din sfera atribuţiilor prezidenţiale care necesită intervenţia Parlamentului. el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă şi funcţionează pe toată durata acestora.92. Preşedintele României. § 4. referendumul ar trebui să se refere la alte probleme decât cele care sunt în mod expres date în competenţa puterii legislative. printr-un mesaj.1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. starea de asediu sau starea de urgenţă. Pe această cale se realizează îmbinarea democraţiei reprezentative cu procedee ale democraţiei semi-directe. s-a apreciat în doctrină.90 din Constituţie). există pericolul unui conflict cu urmări imprevizibile. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune. face parte referendumul.1). de “mediere între puterile statului. conform art. Termenul de “consultare” nu trebuie să constituie un motiv de minimalizare a intervenţiei Parlamentului. indiferent dacă sunt de ordin economic. Această prerogativă a Preşedintelui trebuie interpretată însă. Camerele reunite în şedinţă comună declară starea de război. Cu alte cuvinte. ar putea fi aceea că.453/2004. motiv pentru care nici una din cele două autorităţi publice implicate nu ar putea fi interesată într-o asemenea eventualitate. riscurile politice ale unui asemenea demers pot anula efectele scontate ale referendumului. în cazul în care acesta ar da un aviz negativ. toate problemele importante fiind de interes naţional. dar referendumul ar avea loc totuşi. De aici rezultă şi faptul că referendumul prevăzut de art. şi solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate. Formularea referitoare la “probleme de interes naţional” a fost criticată în doctrină ca având un caracter prea general. prin referendum. Atribuţiile Preşedintelui României în cadrul puterii executive Într-o formulare generală s-ar putea spune că. potrivit alin. între stat şi societate” sunt atribuţii din sfera executivului. după consultarea Parlamentului. toate atribuţiile Preşedintelui României care nu privesc sarcinile de reprezentare a statului şi respectiv.(3): În caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării. în lumina dispoziţiei constituţionale potrivit căreia.

în caz de vacanţă a postului sau de remaniere guvernamentală. la propunerea Preşedintelui. În primul rând. Toate aceste categorii de atribuţii vor fi prezentate cu ocazia analizei Guvernului. republicată în 2004. pe directorii serviciilor de informaţii şi exercită controlul asupra activităţii acestor servicii. convoacă lucrările. Tot în categoria atribuţiilor în raporturile cu alte autorităţi ale administraţiei publice.85 alin. şi în principal.(2) litera g) din Constituţia republicată prevede obligaţia Camerelor de a se reuni în şedinţă comună pentru examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. cât şi individual.(1) şi art. Preşedintele are atribuţii limitate. În spiritul exigenţelor impuse de Legea nr. acestea se comunică autorităţilor administraţiei publice şi instituţiilor interesate. potrivit dispoziţiilor constituţionale şi legale în materie. cu conducătorul acestuia. Tot în raporturile cu Guvernul. Spre exemplu. exercitând următoarele două atribuţii în acest scop: desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru şi numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament [art.103 din Constituţia republicată]. autorităţilor administraţiei publice la care se referă. Astfel. Din păcate. Constituţia mai prevede următoarele atribuţii în sarcina Preşedintelui: revocarea şi numirea unor membri ai Guvernului. potrivit legii speciale în materie.Preşedintele României fiind unul din cei doi şefi ai executivului. participarea la menţinerea securităţii internaţionale şi la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară. Preşedintele României propune numirea conducătorilor unor autorităţi ale administraţiei publice. dacă se decide astfel. faţă de varianta iniţială a acestei dispoziţii constituţionale care se rezuma la a prevedea atribuţia de numire. în sensul că. figura politică centrală a Guvernului. formată din membri de drept. integral sau în extras.65 alin.85 alin. Conform art. consultarea Guvernului cu privire la probleme urgente şi de importanţă deosebită (art.119 din Constituţia republicată: “Consiliul Suprem de Apărare a Ţării organizează şi coordonează unitar activităţile care privesc apărarea ţării şi securitatea naţională. cu primul-ministru şi apoi cu alte autorităţi ale administraţiei publice.415/2002 care reglementează această autoritate publică a prevăzut necesitatea comunicării acestor hotărâri. deşi firesc ar fi fost să se prevadă invers. precum şi la acţiuni de menţinere sau de restabilire a păcii.(2) şi (3) din Constituţie]. la propunerea primului-ministru [art. hotărârile Consiliului Suprem de Apărare a Ţării ar trebui publicate în Monitorul Oficial. cu excepţia hotărârilor cu caracter militar. potrivit tezei devenită tradiţională. Preşedintele iniţiază şi finalizează procedura de învestitură a Guvernului. Din această perspectivă. În ce priveşte atribuţiile sale în raporturile cu alte autorităţi ale administraţiei publice am arătat deja cu prilejul evocării atribuţiilor în domeniul apărării că. coordonează şi îndrumă întreaga activitate a acestuia. În raport cu primul-ministru. potrivit art. care poate fi un om politic sau o personalitate neutră faţă de partidele politice (un tehnocrat). organizarea şi funcţionarea acestuia. astfel cum acesta a fost completat. care se comunică numai instituţiilor interesate. Actele Consiliului Suprem de Apărare a Ţării pot avea atât caracter normativ.65 alin.86 din Constituţie) şi participarea la şedinţele Guvernului (art.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. doar a directorului 51 . Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi preşedintele Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. atribuţiile sale în cadrul puterii executive se exercită în raport cu Guvernul. Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a fost calificat ca fiind o autoritate autonomă colegială.(2) litera h) din Constituţia republicată. calitate în care. numeşte la propunerea Preşedintelui României.” Art. sub semnătura Preşedintelui României şi a primului-ministru. Legea nr.87 din Constituţie). fiind legate strâns de formarea. Parlamentul reunit în şedinţă comună. cu excepţia celor pentru care se hotărăşte altfel.

în care Preşedintele trebuia să trimită tratatul internaţional spre ratificare. conform unei dispoziţii din Legea audiovizualului. Potrivit art. după caz. de general şi de amiral. şi restul tratatelor de mai mică importanţă.(1) din Constituţia republicată: “Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României. împiedicându-l să pertracteze şi să semneze tratate secrete. prin care se exprimă rolul de reprezentare a intereselor ţării noastre de către Preşedintele său. În acelaşi timp. De asemenea. urmare a negocierilor Guvernului. Pe de-o parte.(1). tratatele internaţionale devin opera comună a Preşedintelui. a fost introdusă o formulare generică. Semnătura Preşedintelui nu va avea nici o relevanţă dacă Parlamentul nu va ratifica acel tratat. prevăzută în art. permite o delimitare între tratatele internaţionale semnate de Preşedinte. Constituţia a urmărit să-l pună pe Preşedinte sub control în ce priveşte “mişcările externe”. prin legea de revizuire s-a folosit pluralul.(2) şi (3) din Constituţie. la propunerea directorului Serviciului Român de Informaţii. în relaţiile internaţionale. consacrată inclusiv prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. priveşte asigurarea legăturilor diplomatice cu alte state prin: acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României. care se negociază de experţi din diferite ministere. fiind semnate de miniştrii de resort sau. ” Faţă de varianta iniţială a art.” Spre exemplu. se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite de lege. Vom reţine în acest context. alături de Serviciul Român de Informaţii. aprecierea din doctrină potrivit căreia. aprobarea înfiinţării. (termen rezonabil). nu şi şefii compartimentelor de informaţii din cadrul diferitelor ministere. într-un termen rezonabil. cu ocazia revizuirii au intervenit două modificări esenţiale. potrivit art. Preşedintele numeşte în funcţii pe prim-adjunctul directorului Serviciului Român de Informaţii şi pe cei trei adjuncţi ai acestuia. 94 litera c) din Constituţie: “Preşedintele României numeşte în funcţii publice în condiţiile prevăzute de lege. Guvernului şi Parlamentului. astfel cum a fost completat. Preşedintele României numeşte doi membri în Consiliul Naţional al Audiovizualului. potrivit art. Parlamentului. reglementează două mari categorii de atribuţii în acest domeniu. Prin modalitatea de reglementare. şi le supune spre ratificare Parlamentului. textul constituţional. negociate de Guvern. şi nu doar una singură. de la termenul fix de 60 de zile. Art.94 literele a) şi b) din Constituţie: “Preşedintele României conferă decoraţii şi titluri de onoare şi acordă gradele de mareşal. la propunerea Guvernului şi acreditarea reprezentanţilor diplomatici ai altor state (una din puţinele atribuţii prezidenţiale exercitată necondiţionat). fiind organizat prin lege şi Serviciul de Informaţii Externe precum şi un serviciu de informaţii cu caracter tehnic în sfera comunicaţiilor. Celelalte tratate şi acorduri internaţionale se încheie.91 alin.91 alin. de ministrul de externe ori aprobate de către Guvern. potrivit legii speciale în materie.Serviciului Român de Informaţii. desfiinţării sau schimbării rangului misiunilor diplomatice. În plus. Totodată.” Considerând politica externă tot o dimensiune a administraţiei publice rezultă că reglementarea unor atribuţii şi pentru şeful de stat în acest domeniu prezintă şi semnificaţia implicării sale în procesul decizional administrativ. 91 alin. O altă categorie de atribuţii în domeniul politicii externe. Se înţelege. Preşedintele fiind doar obligat să-l trimită Parlamentului într-un termen rezonabil. fiind vorba de un domeniu în care îşi desfăşoară activitatea mai multe autorităţi. 52 .91 din Constituţie consacrat atribuţiilor în domeniul politicii externe. că vor fi numiţi de Parlament numai directorii autorităţilor cu atribuţii în această materie. la propunerea Guvernului.

potrivit art.(6) al aceluiaşi articol. fără a se exclude însă posibilitatea pentru Preşedintele ţării de a participa la lucrările Consiliului. În practica României după 1990 a fost folosită şi o instituţie nouă. în mod obişnuit. esenţială pentru menţinerea stabilităţii în raporturile juridice. numit de Preşedintele Ţării. consacră expres rolul Consiliului Superior al Magistraturii de garant al independenţei justiţiei. Faţă de rangul său. prin Legea de revizuire din 2003. şi anume: funcţia de a asigura numirea judecătorilor şi funcţia de a veghea la respectarea principiului inamovibilităţii judecătorilor. Astfel. De remarcat că iniţial aceasta a fost o cutumă parlamentară.(2) din Constituţia republicată. Atribuţiile Preşedintelui României în raporturile cu justiţia şi alte autorităţi jurisdicţionale În ce priveşte atribuţiile Preşedintelui în raporturile cu justiţia. Astfel. acesta este invitat de drept la lucrările Consiliului. pentru ordinea de drept şi constituţională.(1) din Constituţia republicată. potrivit prevederilor din Regulamentele de organizare şi funcţionare a Camerelor. şi în special. el participând de câte ori consideră că prezenţa sa la dezbateri este necesară. Potrivit alin. În plus. dintre membrii acestuia. În realizarea primei funcţii. consacrată apoi expres de Regulamentele celor două Camere. condiţionarea instituită de Constituţie scoţând în evidenţă caracterul temperat al semiprezidenţialismului specific regimului constituţional actual. numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor. nefăcând parte din membrii Consiliului. în calitate de consiliu de disciplină. “Preşedintele României prezidează lucrările Consiliului Superior al Magistraturii la care participă”.” Consiliul Superior al Magistraturii. în general. el va prezida lucrările acestui organism atunci când participă la şedinţele sale. care continuă să fie recrutaţi de Ministerul Justiţiei. cu excepţia celor stagiari. Este o soluţie interesantă şi inedită. Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României. fără a fi nevoie de o invitaţie.(1) din Constituţia republicată: “Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor. se impune a adăuga şi atribuţia Preşedintelui de a putea participa la şedinţele acestui organism. Faţă de schimbările profunde aduse dispoziţiilor constituţionale referitoare la autoritatea judecătorească. Potrivit art. fără drept de vot. se înţelege. în virtutea atribuţiilor sale constituţionale. Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii este un magistrat. ales prin rotaţie pe un mandat unic de un an. spre deosebire de alte ţări (Franţa sau Italia) unde Preşedintele Republicii este şi preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii. Decretele Preşedintelui de acreditare şi rechemare a reprezentanţilor diplomatici trebuie contrasemnate de primul-ministru. La noi. să se înţeleagă asupra persoanelor şi rangului misiunilor diplomatice. art. aceea de ambasador cu misiuni speciale.În ce priveşte primele două atribuţii rezultă că cei doi şefi ai executivului trebuie să negocieze. 53 . În cadrul prevederilor constituţionale privitoare la numirea magistraţilor. se poate observa proiectarea unui sistem complex. în doctrină au fost analizate două categorii de atribuţii şi anume: numirea magistraţilor şi acordarea graţierii individuale.100 alin. faţă de noua configuraţie a Consiliului Superior al Magistraturii. cu excepţia celor stagiari. reprezentanţii diplomatici ce urmează a fi acreditaţi sunt supuşi unui vot consultativ în comisiile de specialitate ale celor două Camere. § 5. din proprie iniţiativă.134 alin. Această instituţie nu se suprapune însă cu instituţia de ambasador în sensul clasic al termenului. astfel cum acestea au fost reglementate în varianta iniţială a Constituţiei din 1991 era posesorul a două funcţii izvorâte din necesitatea protejării independenţei judecătorilor şi a imparţialităţii procurorilor. în condiţiile legii.133 alin.

73 lit. de către Curte [art. Astfel. Potrivit art. atribuţie introdusă în anul 2003].94 litera d) din Constituţia republicată. în art. Preşedintele poate refuza numirea unor persoane dar nu poate adăuga nici un nume pe lista propusă de Consiliul Superior al Magistraturii. există şi un text de trimitere [art. Constituţia prevăzând expres.) nu au drept de vot. caz în care ea va fi acordată doar prin lege organică conform art. de către Curte [art. în materie disciplinară.142-147). trei fiind numiţi de Camera Deputaţilor şi trei de către Senat. constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunicarea celor constatate Parlamentului şi Guvernului. potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică. decretele emise de Preşedinte în exercitarea acestei atribuţii urmând a fi contrasemnate de primul-ministru. în activitatea de numire a magistraţilor este implicat şi Preşedintele României care va proceda la numire în baza unei competenţe legate. Numirea judecătorilor semnifică dobândirea inamovibilităţii. de către Curte [art. în doctrina românească actuală s-a admis că. În plus.134 alin (2) din Constituţia republicată: “Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte şi rolul de instanţă de judecată. În sfera raporturilor dintre Preşedinte şi Curtea Constituţională se înscriu şi cele referitoare la: sesizarea Curţii. prin secţiile sale.a). spre deosebire de reglementarea constituţională iniţială. În plus. reglementată în titlul V din Constituţie (art. fiind exercitată fără vreo altă condiţionare prealabilă. Acordarea graţierii individuale este un drept universal al şefului de stat. i) din Constituţie. 54 . privită ca un statut juridic special care presupune protecţia judecătorilor în faţa oricăror imixtiuni exterioare.146 litera g) din Constituţia republicată]. Preşedintele poate sesiza Curtea Constituţională. preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (care fac de drept parte din Consiliul Superior al Magistraturii – subl. aceştia neputând fi transferaţi. În aceste situaţii. ministrul justiţiei. ce constă într-o măsură de clemenţă în virtutea căreia o persoană condamnată penal este scutită de executarea totală sau parţială a pedepsei stabilite prin hotărâre judecătorească de condamnare rămasă definitivă. Potrivit art.(4) din Constituţie] ce permite ca prin legea sa organică să i se stabilească şi alte atribuţii Consiliului.146 litera f) din Constituţia republicată]. Preşedintele acordă graţierea individuală. 142 alin.sistem ce este detaliat prin lege. vom reţine că potrivit art.ns. controlul respectării procedurii alegerii Preşedintelui României şi confirmării rezultatelor sufragiului.” Este vorba despre cea de-a doua funcţie a Consiliului Superior al Magistraturii. posibilitatea ca hotărârile acestui organism în materie disciplinară să poată fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi de Justiţie. în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor. Faţă de această prevedere. alături de alte subiecte de sesizare. dar nu şi ulterioară. acordarea graţierii individuale este o atribuţie exclusivă a Preşedintelui României. “în realizarea rolului său de garant al justiţiei ”.146 litera e) din Constituţia republicată.134 alin. În ce priveşte raporturile Preşedintelui cu Curtea Constituţională. cu privire la neconstituţionalitatea unei legi. potrivit art. înainte de promulgare.146 litera h) din Constituţie]. acordarea unui aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României. în doctrină au fost formulate două concluzii şi anume: graţierea poate fi şi colectivă. pentru soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice [art.(3) din Constituţia republicată.134 alin. În considerarea unor situaţii apărute în practică. detaşaţi şi nici chiar promovaţi fără acordul lor.146 lit.(3). Preşedintele României numeşte trei din judecătorii Curţii Constituţionale.

alături de alţi autori. sunt supuse unor condiţii stabilite de lege. emiterea de decrete.88 din Constituţie. potrivit legii speciale în materie. decretele pot fi atacate în instanţa de contencios administrativ. ele sunt supuse regulii contrasemnării de către primul-ministru. Preşedintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al României. ca de exemplu. Actele Preşedintelui României Potrivit art. Decretele emise de Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor sale prevăzute în articolul 91 alineatele (1) şi (2). care pot avea însă şi o conotaţie politică.§ 6. decretele care nu sunt contrasemnate de primulministru intră în sfera relaţiilor Preşedintelui României cu Parlamentul. emiterea acestora fiind condiţionată de consultarea sau încuviinţarea Parlamentului. producătoare de efecte juridice. la angajarea răspunderii şefului Guvernului pentru conţinutul actului. în realitate sunt avute în vedere doar actele juridice ale şefului statului. atestând conformitatea acestuia atât cu prevederile legale. decretele Preşedintelui pot fi şi acte administrative normative. acestea sunt calificate de specialişti ca fiind acte administrative. ca acte exclusiv politice. În exercitarea atribuţiilor sale constituţionale. tratatele internaţionale pe care le-a încheiat. articolul 93 alineatul (1) şi articolul 94 literele a).92 şi 93 din Constituţie. considerându-se că actul nici nu a existat vreodată.100 alin. face avansări în gradele superioare ale armatei şi acordă graţierea individuală.100 din Constituţia republicată: “(1). Din enumerarea art. Un exemplu. sub sancţiunea inexistenţei. declară mobilizarea totală sau parţială a forţelor armate sau ia măsuri de respingere a unei agresiuni armate declanşate împotriva ţării. deci în acte producătoare de efecte juridice. în dreptul public. conferă distincţii. Prin urmare. Termenul de inexistenţă a unui act are. decât în fruntea 55 .” Deşi art. Preşedintele nu ar putea lua decizii fundamentale pentru soarta ţării cum sunt cele ce pot fi instituite prin decretele mai sus menţionate. care nu se concretizează în decrete. realizarea respectivelor atribuţii presupune obligatoriu. Preşedintele poate fi însă şi autorul unor acte cu caracter politic. îl reprezintă mesajele adresate Parlamentului. majoritatea fiind condiţionate de propunerile altor autorităţi publice. instituie starea de asediu sau de urgenţă. a căror publicare în Monitorul Oficial al României este obligatorie. numirea în funcţii publice. cât şi cu voinţa organului pe care îl reprezintă primulministru. b) şi d) se contrasemnează de primul-ministru. iar o altă categorie de decrete. Prin urmare. în principiu. Contrasemnarea decretelor Preşedintelui contribuie în esenţă. cu excepţia decretelor care intră în sfera actelor exceptate de la controlul în contencios administrativ. Preşedintele emite decrete. că ele nu pot fi decât acte administrative individuale. în ce ne priveşte considerăm şi noi. În ce priveşte regimul juridic aplicabil decretelor Preşedintelui. Dacă aceasta reprezintă regula.100 din Constituţie are ca titlu marginal “Actele Preşedintelui”. desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru. exemplificând cu decretele de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate sau cu cele de instituire a stării de asediu sau de urgenţă emise în condiţiile art. potrivit art. (2). în special cele de numiri în funcţii. În opinia noastră. numite decrete. Contrasemnarea este cerută expres pentru decretele prin care Preşedintele: înaintează Parlamentului. spre ratificare. Nepublicarea atrage inexistenţa decretului. Deşi o parte a doctrinei actuale susţine că. accepţiunea lipsei totale de valoare juridică. declaraţii etc. În exercitarea atribuţiilor sale. Astfel. articolul 92 alineatele (2) şi (3).. în cea mai mare parte. excepţia o constituie doar decretele care concretizează atribuţii inerente Preşedintelui. acreditează sau recheamă reprezentanţii diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea. În ce priveşte natura juridică a decretelor Preşedintelui. precum şi mesaje. ca acte juridice. dizolvarea Parlamentului. desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice.(2) nu trebuie să se tragă concluzia că.

în final. În noua concepţie. faţă de formele răspunderii administrative.96 în Constituţia republicată. de votul poporului. iar treimea de parlamentari se raportează la totalul acestora şi nu la membrii uneia din Camere. O. tocmai ca urmare a situaţiei de război sau a unor stări excepţionale apărute.84 alin. de o răspundere administrativ-disciplinară. prin deplasarea fostului art. în mod obişnuit analiza răspunderii Preşedintelui României porneşte de la dispoziţiile constituţionale în materie. Procedura tragerii la răspundere. autoritate care în situaţiile evocate (mobilizare totală sau parţială şi instituire a stării de asediu sau de urgenţă) ar trebui să se întrunească imediat. § 7. cu rezolvarea aspectelor sesizate de doctrină. se reglementează tragerea la răspundere penală a Preşedintelui României pentru fapte penale deosebit de grave. În acest caz. primind titlul marginal “punerea sub acuzare” instituie posibilitatea înlăturării imunităţii Preşedintelui şi a punerii sale sub acuzare pentru o faptă deosebit de gravă.(3) din Constituţia din 1991.95 din Constituţia republicată prevede suspendarea din funcţie privită ca o răspundere politică a Preşedintelui. reglementările ce vor fi puse în aplicare în astfel de situaţii consacră restrângeri ale exerciţiului unor drepturi sau unor libertăţi cetăţeneşti. autorii de drept administrativ prezintă instituţia. Deoarece.G. În ce priveşte regimul răspunderii politice a Preşedintelui României. Această deficienţă de redactare iniţială a regimului constituţional consacrat răspunderii Preşedintelui României a fost remediată. care în constituţiile democratice sunt exprimate generic prin sintagma “înaltă trădare”. Propunerea trebuie temeinic motivată. Dar ele sunt conţinute în acte normative speciale (ca de exemplu. delimitând răspunderea politică de răspunderea penală a acestuia. Competenţa dezbaterii şi votării propunerii aparţine Camerelor reunite în şedinţă comună. prin legea de revizuire. imediat după textul constituţional consacrat suspendării sale din funcţie.95]. soluţie tehnică ce a determinat o serie de consecinţe sub aspectul naturii şi a regimului juridic aplicabil fiecărei forme de răspundere. Constituţia din 1991 a consacrat două texte distincte acestei instituţii [art. devenit art.(3) referitor la punerea sa sub acuzare. fiind vorba. Constituţia leagă procedura acesteia de iniţiativa parlamentară. şi de fapt de a declanşa aplicarea cadrului legal în materie.84 alin. Propunerea de suspendare motivată şi lista celor care o susţin se depune la Secretarul General al Camerei unde cei ce au formulat-o au ponderea.U. Răspunderea Preşedintelui României În ce priveşte problema răspunderii Preşedintelui României. consacrând o formă de răspundere penală a acestuia. rezultate din analiza comparativă a celor două reglementări.1/1999 privind regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. Secretarul General al Camerei unde a fost depusă propunerea are obligaţia să comunice Preşedintelui o copie de pe listă şi motivele sesizării şi să aducă la cunoştinţă celeilalte Camere. 56 . cu unele modificări şi completări.84 alin. decretele Preşedintelui vor avea doar rolul de a face incidente hotărârile colective ale Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. după textul consacrat răspunderii politice pentru fapte care nu au semnificaţie penală. de poziţia autorităţii ce exercită jurisdicţia constituţională şi. nr. Art. în calitate de Preşedinte al acestuia. iar data depunerii semnifică declanşarea procedurii de suspendare. acuzarea de înaltă trădare. În mod firesc. Art. urmată de sancţiunea demiterii prin referendum.Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care Preşedintele încalcă prevederile Constituţiei poate fi iniţiată de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor şi trebuie adusă neîntârziat la cunoştinţă Preşedintelui.453/2004) iar decretul Preşedintelui nu face decât să instituie regimul juridic prevăzut în astfel de acte normative.(3) şi art. conţinutul propunerii de suspendare.

în opinia noastră. populaţia a avut un punct de vedere diferit de cel al majorităţii parlamentare. de unde concluzia necesităţii unui regim special al răspunderii pentru fapte comise în exercitarea prerogativelor funcţiei sale. decât cu respectarea în totalitate a acestor prevederi. el ar fi trebuit să-şi găsească o consacrare expresă în Constituţie. este obligatorie sesizarea Curţii Constituţionale în vederea emiterii unui aviz consultativ potrivit art. intervenind vacanţa funcţiei şi declanşându-se procedura organizării de noi alegeri prezidenţiale. pentru a putea fi efectiv aplicat. iar acest lucru nu s-a întâmplat cu ocazia revizuirii. Potrivit art. în art. în cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea preşedintelui. În practica parlamentară s-a confirmat acest ultim punct de vedere.Înainte de dezbaterea propunerii de suspendare. Astfel. Camera Deputaţilor şi Senatul.146 litera h) din Constituţia republicată. astfel că. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. neîntârziat. la libera sa apreciere. Parlamentul la rândul său. Într-o a doua ipoteză. 57 . (2). (3). Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. Abia după primirea avizului se poate trece la dezbaterea propunerii de suspendare. (4). după respingerea demiterii Preşedintelui. continuânduşi activitatea. Procedura de suspendare este dezbătută după procedura stabilită de Regulamentul şedinţelor comune. două situaţii. Prin urmare. în cazul în care populaţia se va pronunţa contrar demiterii Preşedintelui şi implicit. Potrivit Constituţiei. Într-o primă ipoteză. cu toate consecinţele juridice ce decurg de aici. ce intră sub incidenţa legii penale. Preşedintele ar trebui să–şi reia activitatea. la cunoştinţă Preşedintelui României pentru a putea da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. În urma referendumului pot apare însă. aspect care ar putea determina punerea în discuţie a dizolvării sale. aspect lăsat la latitudinea şefului de stat. asemeni parlamentarilor se bucură de imunitate. contrar poziţiei exprimate de Parlament. în şedinţă comună. înalta trădare. De la data punerii sub acuzare şi până la data demiterii. Propunerea de punere sub acuzare poate fi iniţiată de majoritatea deputaţilor şi senatorilor şi se aduce. ceea ce o face aproape imposibil de realizat. ca urmare a revizuirii.89 din Constituţie şi supusă unor multiple condiţionări nu poate să intervină. În ce priveşte regimul răspunderii penale a Preşedintelui.96 din Constituţia republicată. cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor.(1) coroborat cu art. de către popor. reglementată expres în art. pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare. Preşedintele este demis de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. situaţie ce a fost apreciată în doctrina actuală. se poate întâmpla ca populaţia să aibă o poziţie diferită faţă de cea a Parlamentului. În cazul aprobării ei. Preşedintele este suspendat de drept.96 din Constituţia republicată: “(1). acesta şi-a reluat exercitarea atribuţiilor. caz în care. Preşedintele. Deşi perfect argumentat punctul de vedere exprimat mai sus. 322 parlamentari au votat în favoarea suspendării. ca echivalând cu un vot de blam adresat forului legislativ. să nu voteze în favoarea demiterii Preşedintelui. ştiut fiind faptul că în primăvara anului 2007 a fost declanşată procedura de suspendare a Preşedintelui în exerciţiu. dizolvarea Parlamentului. iar cu ocazia referendumului din 19 mai 2007.95 alin.” Această dispoziţie consacră o importantă excepţie constând în posibilitatea înlăturării imunităţii Preşedintelui şi a punerii sale sub acuzare pentru o faptă deosebit de gravă. iar pentru a deveni efectivă trebuie să fie votată de majoritatea deputaţilor şi senatorilor. acesta este consacrat. Preşedintele se consideră demis pe data organizării referendumului. poporul poate să confirme votul parlamentar.

ridicarea imunităţii parlamentare prevăzute de art. 58 . în fond sau în recurs. prin simpla constatare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că nu sunt întrunite elementele punerii sub acuzare de înaltă trădare. deşi nu se prevede expres. a punerii sub acuzare. este prevăzută expres suspendarea din funcţie a Preşedintelui. judecata în fond (secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi de Justiţie) şi judecata în recurs (Înalta Curte de Casaţie şi de Justiţie. este prevăzută expres obligaţia aducerii neîntârziat. adică exact majoritatea necesară pentru a vota suspendarea Preşedintelui din funcţie. în cazul răspunderii politice. ci constituind şi o îmbunătăţire pe fond a reglementării iniţiale. ca “faptă”. fie pe parcursul judecăţii. în exerciţiul atribuţiilor prezidenţiale. ce constă “în abuzul de funcţie pentru o acţiune contrară Constituţiei şi intereselor superioare ale ţării. dar ca o faptă care este apreciată pe planul consecinţelor politice de către autoritatea legiuitoare. urmare a condamnării.95 din Constituţie. pentru ca acesta să poată. pentru a da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. Este şi motivul pentru care ea nu este definită numai ca infracţiune ci. s-a susţinut că. instituţia tragerii la răspundere penală a Preşedintelui României este pusă în consonanţă logică cu instituţia tragerii la răspundere politică a acestuia. după efectuarea urmăririi penale. de unde refuzul trimiterii în judecată. dacă doreşte. iar sub aspect strict juridic. de la data punerii sub acuzare şi până la data demiterii. la graniţa dintre politică şi drept. Şi în cazul declanşării acestei forme de răspundere. la cunoştinţă Preşedintelui. În primul rând este prevăzut expres numărul de deputaţi şi senatori care pot face propunerea de punere sub acuzare. Acum textele se conciliază. se aprecia că Preşedintele ar trebui suspendat din funcţie pe data votului Parlamentului de punere sub acuzare de înaltă trădare. iar pe planul consecinţelor juridice de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.84 alin. să se prezinte în faţa Parlamentului. În felul acesta.(2) din Constituţie. fiind vorba de majoritatea absolută. noua reglementare neavând doar semnificaţia unei simple schimbări de loc a unuia şi aceluiaşi text constituţional. putând fi definită ca cea mai gravă încălcare a jurământului şi intereselor poporului şi ţării. un alt autor este de părere că. punerea sub acuzare având precumpănitor un sens politic. Procedura propriu-zisă presupune două faze: faza punerii sub acuzare pentru înaltă trădare (politică) şi faza judiciară ( tehnico-juridică) compusă din trei etape şi anume: trimiterea în judecată realizată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.95 alin. În al doilea rând.Sintagma “înaltă trădare” depăşeşte sfera strictă a conceptelor juridice. Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îi revine rolul de a întocmi rechizitoriul pentru trimiterea în judecată a Preşedintelui. se poate constata de instanţa de judecată. Şi într-un caz şi în celălalt. Prin noile dispoziţii se consacră mai clar faptul că Parlamentul nu îndeplineşte rolul de instanţă de judecată. pe baza analogiei cu dispoziţia din art. pur şi simplu. în condiţiile legii. Tot prin analogie cu dispoziţiile art. că Preşedintele nu poate fi condamnat pentru acuzare de înaltă trădare din anumite considerente. ea se situează cum se exprimă un autor francez consacrat. Pe aceeaşi linie de idei. fapta de înaltă trădare nu este o infracţiune care să ţină în exclusivitate de ilicitul penal. există posibilitatea nefinalizării. Aceste deficienţe au fost remediate cu ocazia revizuirii. în Secţiuni Unite). Cu alte cuvinte. Preşedintele. evocând o crimă politică. ca autorităţi ale puterii judecătoreşti. fie chiar înainte de a se ajunge la instanţă.(1) teza finală din Constituţie. Preşedintele se poate prezenta în faţa Parlamentului să-şi formuleze apărarea.” Anterior revizuirii. având mai ales o semnificaţie politică. În al treilea rând. îşi va reîncepe activitatea putându-se purta discuţii cu privire la “seriozitatea Parlamentului”.

Preşedintelui României. primirea şi dezbaterea mesajului Preşedintelui b. Preşedintelui României b. în termen de 20 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare c. în termen de 10 zile de la data la care a primit decizia Curţii Constituţionale. desemna în calitate de prim-ministru. Preşedintele României poate adresa Parlamentului un mesaj cu privire la: a. în termen de 10 zile de la data la care a solicitat reexaminarea d. principalele probleme politice ale naţiunii c. Dreptul de convocare a Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară aparţine: a. în termen de 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare b. Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc şi în sesiuni extraordinare la cererea: a. de a reprezenta statul român şi de a fi garantul independenţei naţionale. Preşedintele este obligat să o promulge: a. aprobarea mesajului Preşedintelui 6. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 1. de a avea iniţiativă legislativă 3. Preşedintele României exercită: a. precum şi între stat şi societate b.funcţia de mediere între autorităţile administraţiei publice d. Preşedintele României are rolul: a. funcţia de mediere între Guvern şi autorităţile publice 2. Biroului permanent al Camerei Deputaţilor c. Primului-ministru 7. prin care i s-a confirmat constituţionalitatea legii 59 . probleme urgente şi de importanţă deosebită b. Potrivit Constituţiei. În situaţia în care a cerut reexaminarea unei legi de către Parlament.funcţia de mediere între puterile statului. Preşedintelui Camerei d.§ 8. al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării d. Potrivit Constituţiei.funcţia de mediere între Parlament şi Guvern c. Camerele se întrunesc în şedinţă comună pentru: a. de a exercita conducerea generală a administraţiei publice c. desemna candidatul la funcţia de prim-ministru şi de a numi Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament 4. unei treimi din numărul deputaţilor 8. de a fi organul reprezentativ suprem al poporului român b. Preşedintele României are rolul de a: a. intenţia de adoptare a unei legi 5. pe preşedintele partidului majoritar în Parlament c. a biroului permanent al fiecărei Camere ori a cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor b. În procedura de învestitură a Guvernului. Preşedintelui României sau a cel puţin unei pătrimi din numărul deputaţilor sau al senatorilor c. primirea mesajului Preşedintelui c. numi candidatul la funcţia de prim-ministru b.

participă la adoptarea hotărârilor C. Preşedintele României este obligat să promulge legea în termen de cel mult: a. preşedintele României are drept atribuţie: a. Nu trebuie contrasemnate de către primul-ministru: a. d.M. este membru al C. În exercitarea atribuţiilor sale. Propunerea de punere sub acuzare a Preşedintelui României poate fi iniţiată: a.M. decretele de instituire a stării de urgenţă în anumite unităţi administrativteritoriale. Potrivit Constituţiei. 15.M. În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei. decretele de numire în funcţie a unor membri ai Guvernului d. intenţia de adoptare a unei legi 11. decretele prin care se acordă titluri de onoare c. de majoritatea deputaţilor sau senatorilor d. 15 zile de la primire c. 10 zile de la primire b. Preşedintele României emite: a.S.S. poate doar să participe la şedinţele C. cu votul unei treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor b. 13. reiese că acesta: a. dispoziţii care se publică în Monitorul Oficial sub sancţiunea inexistenţei 14. decretele prin care sunt acreditaţi reprezentanţii diplomatici ai României b. numirea ministrului de externe din proprie iniţiativă 12. de cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor 17. majorităţii deputaţilor şi senatorilor prezenţi b. c. Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie cu votul: a. cu majoritate absolută c. b.S.9. probleme urgente şi de importanţă deosebită b. a cel puţin două treimi din totalul parlamentarilor c. este şi Preşedintele C. acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României. decrete care se publică în Monitorul Oficial sub sancţiunea inexistenţei c. 20 de zile de la primire 10. de cel puţin jumătate plus unul din numărul deputaţilor şi senatorilor c. la propunerea Guvernului b. Preşedintele României poate consulta Guvernul cu privire la: a. majorităţii deputaţilor şi senatorilor 60 . ratificarea tratatelor internaţionale. principalele probleme politice ale naţiunii c. cu majoritate simplă d. de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor b.M.S. decizii care se publică în Monitorul Oficial sub sancţiunea inexistenţei b. Întrucât Preşedintele României prezidează şedinţele Consiliului Superior al Magistraturii la care participă. negociate de Guvern c. În domeniul politicii externe. cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor 16. Propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României se aprobă: a.

dacă în sistemul monarhiei absolute. Faţă de utilizarea de-a lungul vremii. termenul de guvern semnifica exercitarea suveranităţii de către titularul ei. termenul de guvern avea mai multe accepţiuni. care nu era reglementat însă în constituţii. precede apariţia Guvernului. ca organ de sine stătător. Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore • § 1. În România. care se va specializa. În unele sisteme naţionale. în doctrină s-a pus problema dacă 61 . în sensul modern al termenului. în fostele consilii ale regelui. actele tipice sau răspunderea membrilor Guvernului Competenţe dobândite : în momentul în care vor finaliza studiul acestui modul studenţii vor avea posibilitatea să: . Guvern). reprezintă o creaţie a vremurilor moderne. aplicarea legilor în cuprinsul teritoriului. Consiliul de Miniştri apare ca o creaţie a Unirii Principatelor. iar în altele. termenul de guvern desemna numai puterea executivă ori ministerul sau cabinetul ministerial. care desemna cele două puteri politice: legiferarea şi menţinerea ordinii legale. adică suveranitatea în acţiune. rolul şi structura Guvernului Rezultatele aşteptate : studenţii vor înţelege. (Consiliu de Miniştri şi respectiv. “corpul de sfetnici”ai monarhului.Modulul III Guvernul României • • • Obiective specifice : cunoaşterea. înţelegerea. gestiona şi opera cu noţiuni referitoare la statutul membrilor Guvernului. apariţia miniştrilor şi implicit a ministerelor. În sensul actual al termenului.precizeze care este mandatul Guvernului şi formele de răspundere tipice membrilor Guvernului. În sens restrâns.stabilească rolul Guvernului în cadrul executivului . cel puţin în ţările Europei continentale. formând “casta” marilor dregători. deşi Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1858) nu conţine o reglementare amplă a acestuia. a miniştrilor. atât în constituţii cât şi în legi a celor două noţiuni. a marilor funcţionari. de regulă. apariţia ministerelor precede apariţia Consiliului de Miniştri. în sensul de organ de stat. în baza dreptului de suveranitate. Rolul şi structura Guvernului Sub aspect istoric. În doctrina interbelică. Pentru sistemul politic românesc. în accepţiunea modernă a termenului. raportul este invers. în timp. din perioada interbelică. Curia regis. aprofundarea şi utilizarea noţiunilor fundamnetale care vizează sfera executivului în România. regimul învestiturii . din perioada absolutismului monarhic. originea sa aflându-se. Guvernul sau Consiliul de Miniştri. monarhul deţinea toate funcţiile supreme în stat.cunoască principalele acte ale Guvernului. În sens larg. ce nu trebuie însă confundat cu Consiliul de miniştri. acesta se va înconjura de un corp de consilieri. apărută o dată cu primele Constituţii. îl reprezenta aşanumitul Consiliu de Coroană. subiect în raporturile de drept administrativ în nume propriu. Astfel. regimul învestiturii.

37/1990 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României. cu alte cuvinte. raţiunea fundamentală a Guvernului o reprezintă asigurarea realizării liniilor politice interne şi externe ale ţării.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor supusă unor modificări şi completări ulterioare.87 etc. ceea ce sub aspect juridic se concretizează în iniţierea de proiecte legislative.2/1989 privind constituirea. răspunde de ordinea publică. Decretul-Lege nr. modelatorul şi executantul măsurilor de redresare economică. primele dispoziţii cu privire la Guvern. al ministerelor.este vorba despre una şi aceeaşi instituţie.85. cum ar fi secretarii de stat. el fiind mai puţin o entitate cât un mod de a lucra al miniştrilor. iar după câteva zile a fost adoptat Decretul-Lege nr. Astfel. art. Într-o viziune generală. Spre deosebire de perioada interbelică în care. rezultă că noţiunile erau echivalente. le găsim în Decretul-Lege nr. În Constituţia României republicată. înlocuită cu Legea nr. dacă noţiunile sunt sinonime. adică guverne cu structură simplă şi Guverne ce conţin o ierarhizare. organizarea şi funcţionarea Guvernului României. adică Guverne cu structură ierarhică. adoptarea de hotărâri pentru aplicarea 62 . potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament. cum ar fi art. În ce priveşte componenţa Guvernului. cabinetul sau guvernul sunt titulaturi întrebuinţate din punct de vedere politic. la art.86.10/1989 privind constituirea. art. în Guvern. organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale (prima structură organizatorică cu atribuţii de legiferare şi cu origine revoluţionară). Guvernul are sarcina de a realiza politica naţiunii. Din conţinutul art.) sau în cel consacrat Parlamentului.102 alin. în capitolul III. mai intrau şi secretarii de stat şi subsecretarii de stat. s-a susţinut în doctrina interbelică.104/1990 privind activităţile pentru care Guvernul adoptă hotărâri au consacrat principalele norme privind organizarea şi funcţionarea Guvernului. adică al existenţei unor nivele ierarhice între membrii Guvernului. Ulterior a fost adoptată Legea nr. intitulat Raporturile Parlamentului cu Guvernul (art. asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice.” Cu alte cuvinte. dar prevederi cu privire la această autoritate publică se regăsesc şi în capitolul următor.74 privitor la iniţiativa legislativă.102-110. Sub aspectul modului de constituire. pot fi identificate Guverne formate din prim-ministru şi ceilalţi membri.92/1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României.111-115) precum şi în alte capitole. de apărarea naţională sau de raporturile statului pe care-l guvernează cu alte state. pe seama legii sau pe seama jocului politic de formare a Guvernului. căci. Deşi s-ar părea că este vorba de noţiuni cu conţinut identic. cum ar fi: cel consacrat Preşedintelui (art. alte constituţii stabilesc o cifră minimă sau indică autoritatea care va stabili acest număr iar cele mai multe lasă problema deschisă. există constituţii care stabilesc un număr fix de ministere. pe lângă miniştri. Guvernul este reglementat în titlul III (Autorităţile publice). primul act cu caracter constituţional din perioada postdecembristă. sfera Guvernului era mai mare decât a Consiliului de Miniştri. scădere a inflaţiei şi stabilitate economică. din analiza reglementărilor constituţionale. În perioada postdecembristă. lege pre-constituţională. pe când Consiliul de miniştri are un înţeles administrativ. el este iniţiatorul. se întâlnesc constituţii care restrâng sfera membrilor Guvernului exclusiv la sfera miniştrilor.(1) din Constituţia republicată rezultă că Guvernul României are un dublu rol: politic şi administrativ. „Guvernul. în perioada postbelică. Legat de numărul miniştrilor şi implicit. constituţii care admit şi prezenţa miniştrilor fără portofoliu şi constituţii care extind sfera membrilor Guvernului şi la alte funcţii de demnitari. în opinia unor specialişti iar apoi Decretul-Lege nr.

(3) din Constituţie rezultă că formula ministrului de stat menţinută constant. din care hotărâtoare este acţiunea sa în sfera puterii legislative. potrivit căreia. aceea de “acceptare” semnifică acceptarea în bloc a programului de guvernare. are drept scop tocmai îndeplinirea acestor valori politice.90/2001 au fost în concordanţă cu textul constituţional.102 alin. dacă motivele pentru care fusese acordată la învestitură au dispărut ulterior. şi cu atât mai mult. Parlamentul. acestea au fost modificate stabilindu-se expres că. Legea nr. dispoziţiile Legii nr. care ar fi trebuit menţionate expres. din formularea normei constituţionale rezultând că s-a urmărit reglementarea unui Guvern fără scară ierarhică interioară. în baza Legii nr. îşi exprimă doar încrederea în acest program. la 8 decembrie 1991. cum este cea de ministru de stat. legiuitorul constituant român a preluat teza doctrinei occidentale contemporane. noţiunea folosită. Din analiza art. Deşi în forma iniţială. Astfel. programul politic al Guvernului rămâne un document exclusiv al acestuia.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor cu modificările şi completările ulterioare preia conţinutul art. lege preconstituţională.37/1990 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României. prin Legea nr. de administrare a proprietăţii statului. după intrarea în vigoare a Constituţiei. În timp ce utilizarea verbului “a aproba” ar fi avut semnificaţia unei implicări a Parlamentului şi în procesul de realizare a liniilor politice concretizate în programul de guvernare.acestora. din Guvern pot face parte şi miniştri de stat precum şi miniştri-delegaţi cu 63 .) şi de tutelă administrativă (faţă de autorităţile administraţiei publice locale).(1) din Constituţia republicată. prin exercitarea iniţiativei legislative şi a modalităţilor de conlucrare cu Camerele Parlamentului. prin votul acordat. el semnifică “încheierea contractului de guvernare”. de reglementare.(2) din Constituţia republicată. Între Guvern şi toate celelalte autorităţi ale administraţiei publice se stabilesc raporturi de drept administrativ care pot fi: de subordonare (ministerele şi prefecţii). ci şi prin colaborarea cu celelalte autorităţi publice. prin adoptarea unei moţiuni de cenzură. calificând expres Guvernul ca fiind o autoritate publică a puterii executive. legiuitorul constituant a consacrat un principiu general al activităţii Guvernului. Votul de învestitură are valoare de fapt juridic. Guvernul este organ al administraţiei publice cu competenţă materială generală care exercită potrivit legii. în îndeplinirea atribuţiilor sale. următoarele funcţii: de strategie. de reprezentare şi de autoritate de stat. încredere pe care o poate retrage oricând. El marchează trecerea din sfera competiţiei pentru putere în sfera exercitării puterii politice. Rolul politic al Guvernului se exprimă nu numai în sfera exclusiv executivă.(3) din Constituţia republicată: Guvernul este alcătuit din primministru.102 alin. Prezumţia de neconstituţionalitate este clară şi ea rezultă din interpretarea gramaticală a dispoziţiei constituţionale.23/2004. Prin această formulare. În art.102 alin.102 alin. Potrivit art. cea de viceprim-ministru. iar administraţia publică a cărei conducere generală este realizată de Guvern. de colaborare (cu autorităţile administraţiei publice autonome etc. Guvernul este parlamentar prin origine şi guvernamental prin funcţie. potrivit căreia. legitimează echipa guvernamentală şi implicit programul politic de partid ca program politic oficial de guvernare a ţării. în toate cabinetele care s-au succedat din anul 1990 până în anul 2000 a fost neconstituţională. lăsând să se înţeleagă că. miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică. dar liniile sale de forţă sunt acceptate de Parlament. între funcţia de prim-ministru şi cea de ministru nu se poate interpune o altă categorie mai importantă. cooperarea cu organismele sociale interesate. Prin această dispoziţie este prevăzută structura Guvernului.

prevăzuţi în lista Guvernului prezentată Parlamentului pentru acordarea votului de încredere.(1) coroborat cu art. . scop în care conlucrează cu miniştrii care răspund de îndeplinirea acestui program în cadrul ministerelor pe care le conduc.3 alin.90/2001 primind următorul conţinut: Din Guvern pot face parte: un viceprim-ministru. 64 . Învestirea Guvernului în exerciţiu.” În ce priveşte modalităţile concrete de consultare.85 alin. de practica vieţii politice. Rangul superior al funcţiei de ministru de stat. procedura de învestitură presupune patru etape procedurale bine definite. prevăzuţi în lista Guvernului prezentată Parlamentului pentru acordarea votului de încredere.desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru. Regimul învestiturii Guvernului Învestitura Guvernului poate fi definită ca reprezentând complexul de acte şi fapte juridice. în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori. incompatibilă cu dispoziţiile constituţionale a fost evidenţiat prin noi dispoziţii de completare a legii potrivit cărora: Miniştrii de stat coordonează. un tehnocrat. .221/2008 pentru stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale. Ea poate interveni însă şi în cursul unui mandat parlamentar sau prezidenţial.G. prin O.103 alin.85 alin. el poate fi şi o persoană neînregimentată politic. Desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru prezintă semnificaţia unui mandat acordat de Preşedintele României. precum şi procedurile corespunzătoare. eventual liderul partidului majoritar dar în egală măsură. Potrivit art. în absenţa oricăror alte detalii constituţionale sau legislative. În mod obişnuit. finalizată prin jurământul de credinţă. în opinia noastră.numirea Guvernului. elaborarea programului de guvernare şi prezentarea cererii pentru acordarea votului de încredere către Parlament.(1) din Constituţia republicată: “Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru. dacă nu există o asemenea majoritate. În Constituţia actuală a României.103 şi 104. un specialist. precum şi miniştri-delegaţi. adică. art.U. aceea a numirii unui viceprim-ministru. în raport cu textul constituţional. în caz de criză guvernamentală gravă. respectiv după alegerile prezidenţiale. de stilul Preşedintelui ca om politic. într-un regim prezidenţial. sub conducerea nemijlocită a primului-ministru. Preşedintele urmează singur să decidă.” § 2. Cele patru etape sunt: . Legat de candidatul la funcţia de prim-ministru. Astfel.(1) din Constituţie: “Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de către Parlament.însărcinări speciale pe lângă primul-ministru. adică la începutul mandatului Preşedintelui de Republică.” Iniţiată şi finalizată de Preşedinte. .solicitarea votului de învestitură. procedura de învestitură a Guvernului se declanşează după alegerile generale. cu însărcinări speciale pe lângă primul-ministru. personalităţii însărcinate cu formarea listei viitorului Guvern. a partidelor reprezentate în Parlament.(2) din Legea nr. deci la începutul unui mandat parlamentar. potrivit art. procedura de învestitură a Guvernului este prevăzută în art. acesta poate fi un om politic. pentru a ne afla în prezenţa unei echipe guvernamentale legale şi legitime. la 22 decembrie 2008 a condus la o formulă şi mai de neacceptat. nr. cerute de Constituţie. realizarea programului de guvernare acceptat de Parlament într-un domeniu de activitate. miniştri de stat. într-un regim parlamentar. fiind o chestiune ce ţine de fapt. dar ponderea în realizarea ei efectivă revine Parlamentului prin acordarea votului de învestitură.acordarea votului de încredere de către Parlament.

în sensul că ea permite crearea de noi ministere sau reorganizarea celor existente prin procedura de formare a unui nou Cabinet. Conform Regulamentului şedinţelor comune ale celor două Camere.103 alin. Aşa să-mi ajute Dumnezeu !”. pe de altă parte. Potrivit art.(1) din Constituţia republicată: “Primul-ministru. în faţa Preşedintelui României. jurământul de la articolul 82 ”. înlocuind Cabinetul demisionar. dezbaterea programului şi a listei Cabinetului are loc în cel mult 15 zile de la prezentarea acestora în şedinţa comună a Parlamentului. Conţinutul jurământului este următorul: “Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român.” Prin urmare. În plus. pe de-o parte. să apăr democraţia.(2) din Constituţia republicată: “Guvernul în întregul său şi fiecare membru în parte îşi exercită mandatul. în faţa Preşedintelui României. pe calea moţiunii de cenzură. votul fiind secret. potrivit art. tot în şedinţa comună a celor două Camere.103 alin. Candidaţii la funcţiile de miniştri urmează să fie audiaţi în comisiile de specialitate ale celor două Camere. 104 alin. miniştrii şi ceilalţi membri ai Guvernului vor depune individual. Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Potrivit art. 65 . Hotărârea Parlamentului prin care s-a acordat votul de încredere se va comunica Preşedintelui României care va emite decretul de numire a noului Cabinet. cu bile. întrucât nu dispune de o libertate de apreciere în acest sens. în cea de-a doua etapă. prin acordarea votului de încredere asupra Programului de guvernare şi întregii liste a Guvernului. se precizează că organizarea şi funcţionarea ministerelor privind apărarea naţională şi ordinea publică sunt reglementate prin legi speciale. Numirea Guvernului de către Preşedintele României. Astfel. Procedura de învestire are drept consecinţă stabilirea unui raport constituţional complex între Guvern.90/2001 a adoptat o poziţie elastică. suveranitatea.36 din Legea nr. reprezintă manifestarea unei competenţe legate. pe baza votului de încredere acordat de către Parlament. În ce priveşte componenţa Cabinetului şi posibilitatea realizării unor modificări în structura acestuia. Pentru acordarea încrederii Guvernului şi învestirea Cabinetului este necesar votul majorităţii parlamentarilor.” Astfel. rolul determinant revine candidatului la funcţia de prim-ministru. începând de la data depunerii jurământului. în sensul că Preşedintele nu ar putea să refuze numirea. care în termen de 10 zile de la desemnare. la învestitură. votul de încredere al Parlamentului asupra programului şi a întregii liste a Guvernului. unitatea şi integritatea teritorială a României.90/2001 prevăzut în capitolul referitor la organizarea şi funcţionarea ministerelor: ministerele şi miniştrii se aprobă de către Parlament. Potrivit art.Potrivit art.(3) din Constituţia republicată: “Programul şi lista Guvernului se dezbat de Camera Deputaţilor şi de Senat. şi Parlament sau Preşedintele României.(2) din Constituţia republicată: “Candidatul pentru funcţia de prim-ministru va cere. cu aceeaşi majoritate. prin art. să respect Constituţia şi legile ţării. Legea nr.” Acest text arată egalitatea celor două Camere în procedura de învestitură a Guvernului. în termen de 10 zile de la desemnare. acesta fiind publicat împreună cu programul de guvernare în Monitorul Oficial al României. individual. drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor. data depunerii efective a jurământului de credinţă. în vederea obţinerii unui aviz consultativ.104 alin. are obligaţia constituţională de a se prezenta în faţa Parlamentului cu două elemente: lista membrilor viitorului Cabinet şi programul de guvernare. reprezintă momentul de la care Cabinetul nou învestit începe exercitarea mandatului. partea I. independenţa. chiar cu prilejul unei remanieri guvernamentale. el este obligat să o facă. de unde necesitatea retragerii încrederii Guvernului.59 prevăzut în dispoziţiile finale ale legii. în şedinţă comună.

deces. nici nu s-ar putea susţine că primul-ministru ar putea să se propună singur spre a fi revocat.(3) din Constituţia republicată.110 alin. O a treia modalitate apare în cazul în care primul-ministru nu îşi poate exercita atribuţiile pe o perioadă de peste 45 de zile. Potrivit art. pe unii membrii ai Guvernului.(1) din Constituţia republicată.56 face precizarea că. Încetarea mandatului Guvernului este prevăzută în art. astfel cum acesta a fost completat.110 din Constituţia republicată.(1) din Constituţie. În toate aceste trei situaţii se declanşează procedura de învestitură a unui nou Cabinet devenind aplicabile prevederile art. în mod normal. a unor prevederi legale exprese.(2) din Constituţie poate revoca din funcţie la propunerea primului-ministru. cu excepţia revocării. Durata mandatului şi statutul membrilor Guvernului În ce priveşte durata mandatului Guvernului. aceasta nu poate interveni cu privire la primul-ministru. potrivit art.85 alin. § 3. ori este în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 45 de zile.114 din Constituţia republicată.113 din Constituţia republicată sau în cazul angajării răspunderii Guvernului potrivit art. Astfel. cel care potrivit art. O primă modalitate o reprezintă retragerea încrederii acordate unui Cabinet prin introducerea unei moţiuni de cenzură în condiţiile art.106. În practică. precum şi în alte cazuri prevăzute de lege. termen valabil şi pentru ceilalţi membrii ai Guvernului potrivit art. deoarece. cât şi în art. într-un regim prezidenţial. De altfel. starea de incompatibilitate. 66 . art. poate fi făcută prin adoptarea unor Hotărâri ale Guvernului.106 şi anume: demisie. un Cabinet rezistă atâta timp cât este susţinut de majoritatea parlamentară. dacă s-a introdus o moţiune de cenzură şi aceasta a fost aprobată. în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului. modificări în organizarea şi funcţionarea ministerelor precum şi transferul unor activităţi de la un minister la altul ori la organe de specialitate din subordinea Guvernului. practică încetăţenită după anul 1990. de unde calificarea ei ca având un caracter neconstituţional.(2) mai sus menţionat. Guvernul poate dispune prin hotărâre. în absenţa însă.(4) din Constituţie. potrivit art.110 alin.103.109 alin.107 alin. Această poziţie din doctrină şi-a găsit confirmarea expresă atât în art.Prin urmare. Prin aceste dispoziţii. O a doua modalitate de încetare a mandatului poate interveni în cazurile în care primul-ministru se află într-una din situaţiile de încetare a funcţiei de membru al Guvernului avute în vedere de art. răspunderea Guvernului nu poate fi antrenată prin simpla voinţă a Preşedintelui României. reglementarea celorlalte ministere. În plus.110 alin. “Guvernul îşi exercită mandatul până la data validării alegerilor parlamentare generale”. Guvernul este demis la data retragerii de Parlament a încrederii acordate sau dacă primulministru se află într-una din situaţiile prevăzute la art. În ce priveşte revocarea. pierderea drepturilor electorale. Constituţia a avut în vedere trei situaţii atipice de încetare a activităţii unui Cabinet.107 din Constituţia republicată consacrat primului-ministru. Prin urmare.110 alin. Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate. fiind vorba despre situaţia tipică în care un Cabinet funcţionează pe durata întregului mandat parlamentar. printr-o interpretare per a contrario. enumerată expres printre cazurile de încetare a funcţiei de membru al Guvernului.(2) din Constituţie. ea este echivalentă cu cea a mandatului Parlamentului într-un regim parlamentar şi cu cea a mandatului Preşedintelui. potrivit art.

La incompatibilităţile deja menţionate. administrator. precum şi orice funcţie. această compatibilitate ar favoriza imixtiunea parlamentară în rândurile executivului. Astfel. până la depunerea jurământului de către membrii noului Guvern. şi în plus. Legat de înţelesul conceptului de “administrare a treburilor publice”. funcţia de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizaţiilor cu scop comercial. societăţile de asigurare şi cele financiare. ale serviciilor publice administrative cum ar fi funcţiile de conducere a serviciilor publice din învăţământ. din sănătate dar nu şi funcţia de specialist într-un asemenea serviciu public.(3) din Lege. Regulamentele celor două Camere au optat pentru cea de-a doua variantă. Reprezintă de asemenea. putându-se utiliza mijloace de coerciţiune şi sancţiune statală. membru al echipei guvernamentale şi primul-ministru poate duce la renunţarea parlamentarului la funcţia guvernamentală. (2) Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică. Dacă într-o primă fază. se compensează în statul de drept. Guvernul continuă să îndeplinească numai actele cu caracter individual sau normativ. este vorba despre o soluţie preluată integral din Constituţia Franţei. membru al consiliului de administraţie sau cenzor la societăţile comerciale.90/2001 a adus un plus de precizări. pe fondul ofensivei reale a Guvernului din perioada anterioară adoptării Constituţiei.110 alin. s-a apreciat în doctrină. precum şi la instituţiile publice. cu caracter public. inclusiv băncile sau alte instituţii de credit. Potrivit art. Guvernul al cărui mandat a încetat potrivit alin. cea de-a doua incompatibilitate. echipa guvernamentală. până la depunerea jurământului de membrii noului Guvern. din punct de vedere al izvorului care le consacră. prin Legea nr. orice neînţelegere între un parlamentar. În această perioadă Guvernul nu poate emite ordonanţe şi nu poate iniţia proiecte de lege”. de către una şi aceeaşi persoană. cu excepţia celei de deputat sau de senator.Conform art.26 alin. “În cazul încetării mandatului sau. Legea nr. ca parlamentarii care îndeplinesc funcţii guvernamentale să poată reveni în fotoliile parlamentare atunci când se pune capăt mandatului guvernamental din proprie iniţiativă sau din alte motive. aceasta este privită ca orice funcţie de conducere din cadrul organelor administraţiei publice. s-a admis în Adunarea Constituantă. ea este incompatibilă cu exercitarea unei funcţii de reprezentare profesională salarizate în cadrul organizaţiilor cu scop comercial. faţă de care practica de Stat ar fi urmat să-şi spună cuvântul. funcţia de preşedinte sau de secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau asociaţilor la societăţile comerciale mai sus 67 . O asemenea soluţie. în doctrina actuală. care a declanşat numeroase controverse în practica de stat. De asemenea.(1) şi (2) îndeplineşte numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice. Pe de altă parte s-a exprimat şi poziţia că. fără a promova politici noi. funcţiile de consilieri locali sau judeţeni. prezintă unele riscuri. director general. potrivit art. clarificându-i semnificaţia. se poate găsi oricând în situaţia de a putea bloca iniţiativele primului-ministru prin refugiul asigurat în Parlament. bazată pe componenţă parlamentară.” Incompatibilităţile urmăresc asigurarea obiectivităţii în executarea unei funcţii publice şi evitarea concentrării. Pe de-o parte. Legat de înţelesul noţiunii de funcţie publică de autoritate.(4) din Constituţia republicată. în condiţiile prevăzute de Constituţie. În ce priveşte incompatibilităţile funcţiei de membru al Guvernului. prin creşterea gradului de colaborare dintre puterea legislativă şi Guvern. acestea pot fi de două feluri: de ordin constituţional şi de ordin legal. În ce priveşte.161/2003 s-au mai adăugat următoarele incompatibilităţi: funcţia de preşedinte. dezavantajele pe care le implică o astfel de soluţie. necesare pentru administrarea treburilor publice. director. aleasă sau numită. prin care se execută legile. a unor prerogative excesive. vicepreşedinte.105 din Constituţia republicată: “(1) Funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu exercitarea altei funcţii publice de autoritate. funcţii publice de autoritate.

85 alin.107 alin. în condiţiile art. următoarele atribuţii: propune Preşedintelui României. în acest scop. dar prezintă riscul introducerii unei moţiuni de cenzură împotriva întregului Guvern şi poate duce la demiterea acestuia. Astfel. Primul – ministru Art. potrivit altor dispoziţii constituţionale.(2) din Constituţie. aşa cum se întâmplă în cazul învestiturii unui nou Guvern. companiilor şi societăţilor naţionale.90/2001.109. care prezintă caracterul unei sancţiuni. respectând atribuţiile ce le revin. În ce priveşte atribuţia Preşedintelui României de a revoca şi numi. în sensul larg al termenului. la propunerea primului-ministru. în măsura 68 . concretizându-se într-o remaniere guvernamentală. unii autori consideră că.13 din Legea nr. § 4.107 alin.109 alin. deja evocat: “Funcţia de membru al Guvernului încetează în urma demisiei.100 alin.Dacă revocarea unui membru al Guvernului poate interveni pe considerente pur politice.107 consacrat chiar primului-ministru. în condiţiile art. o funcţie publică încredinţată de un stat străin. De asemenea.(1) din Constituţia republicată. în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului. cere Preşedintelui României să participe la anumite şedinţe de Guvern. decretele Preşedintelui. precum şi în alte cazuri prevăzute de lege ”. cu excepţia acelor funcţii prevăzute în acordurile şi convenţiile la care România este parte. ca urmare a începerii urmăririi penale sau a trimiterii în judecată a unui ministru. funcţia de manager sau membru al consiliilor de administraţie ale regiilor autonome. în condiţiile art. prezintă Camerei Deputaţilor sau Senatului rapoarte şi declaraţii cu privire la politica Guvernului.90/2001 mai precizează: “Primul-ministru prezintă Camerei Deputaţilor şi Senatului rapoarte şi declaraţii cu privire la politica Guvernului şi răspunde la întrebările ori interpelările care îi sunt adresate de deputaţi sau senatori.(2).106 din Constituţie precum şi în condiţiile aplicării art.108.” În plus. Astfel. putând desemna un membru al Guvernului. (1) din Constituţie şi art. a decesului. este vorba de o prevedere constituţională care a creat în timp. în funcţie de domeniul de activitate ce formează obiectul interpelării. a stării de incompatibilitate. Potrivit art. acestuia îi mai revin. remanierea guvernamentală este o operaţiune care nu este supusă aprobării Parlamentului. suspendarea intervine într-o situaţie anormală. funcţia de reprezentant al statului în adunările generale ale societăţilor comerciale mai sus prevăzute. care va dispune măsurile necesare pentru încetarea acesteia. contrasemnează cu unele excepţii. calitatea de comerciant persoană fizică. a revocării. Legea nr. Încetarea funcţiei de membru al Guvernului intervine în cazurile prevăzute de art. pe unii membri ai Guvernului.” Pe lângă atribuţiile prevăzute în art. s-a pus problema dacă noii miniştri propuşi de primul-ministru ar trebui să mai fie supuşi avizului consultativ al comisiilor de specialitate ale celor două Camere. În absenţa unor precizări de ordin legislativ cu privire la aplicarea acestei proceduri. care se dezbat cu prioritate. în condiţiile art.(2) şi semnează actele Guvernului. Potrivit art.90/2001 îi consacră acestuia o întreagă secţiune (a 4-a) în capitolul privitor la organizarea şi funcţionarea Guvernului. Constatarea stării de incompatibilitate se face de primul-ministru. potrivit dispoziţiei rămase nemodificate din Legea nr. revocarea şi numirea unor membri ai Guvernului. a pierderii drepturilor electorale.prevăzute. cauză de încetare a mandatului unui ministru.107 din Constituţia republicată are ca titlu marginal Primul-ministru iar Legea nr.87. ce reflectă un joc politic al forţelor ce formează echipa guvernamentală. faţă de teza a doua a art. spre deosebire de suspendare. calitatea de membru al unui grup de interes economic. unele dispute în aplicarea sa concretă. revocarea prezintă semnificaţia unei măsuri juridice.106 din Constituţia republicată.90/2001: “Primulministru conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia. în condiţiile art. în mod obişnuit.

cu păstrarea doar a primului-ministru ? Este oare de acceptat.85 alin. în doctrină s-a exprimat şi poziţia contrară. cu situaţia solicitării reexaminării de către Parlament a unei legi. secretarii de stat. secretarul general şi secretarii generali adjuncţi ai Guvernului. să fie schimbat întregul Cabinet. prin votul de încredere pe care l-au primit pe lista Guvernului. Dacă strict juridic. În scopul rezolvării unor probleme operative. să nu fi beneficiat de încrederea Guvernului ? O a doua chestiune apărută în practica de stat. primul-ministru poate constitui prin decizie.în care ea contravine intereselor majorităţii parlamentare care a susţinut echipa guvernamentală. se ajunge la situaţia unor miniştri care beneficiază de încrederea Parlamentului. în aplicarea aceleiaşi dispoziţii constituţionale a vizat posibilitatea revocării primului-ministru de către Preşedinte. ipotetic. Secţiunea consacrată primului-ministru se încheie cu o prevedere referitoare la actele emise de acesta. potrivit art. ar fi posibil ca prin două remanieri guvernamentale succesive. argumentându-şi decizia prin analogie. această dispoziţie nu mai era necesară. dacă este necesară şi modificarea structurii este necesară şi aprobarea prealabilă a Parlamentului. în cazul utilizării acestor funcţii. Asemeni decretelor Preşedintelui şi actelor Guvernului.90/2001. în care nici unul din membri. prin legea de revizuire a Constituţiei din octombrie 2003. deciziile primului69 . adică numărul de posturi şi destinaţia acestora.conducătorii organelor de specialitate din subordinea Guvernului. e). ca urmare a introducerii unui nou alineat la art. funcţionarea unui Guvern. soluţia fiind dedusă din textele deja existente. în 2003. conform căreia. Relativ recent. Preşedintele României va putea exercita atribuţia prevăzută la alineatul (2) numai pe baza aprobării Parlamentului. art.15 din Legea nr. personalul din cadrul Cancelariei primului-ministru. în felul acesta. mai ales faţă de un precedent deja creat la sfârşitul anului 1999.(2) din Constituţia republicată şi anume. problemă deja analizată.(3) din Constituţia republicată: “Dacă prin propunerea de remaniere se schimbă structura sau compoziţia politică a Guvernului. Prin remaniere nu se poate schimba structura Guvernului. şi miniştri care nu ar beneficia în mod expres de această încredere. în condiţiile art. neexistând nici o precizare cu privire la distincţia dintre acestea. cu excepţia persoanelor care au calitatea de membru al Guvernului. consilii.85 alin. a apărut o altă problemă privind aplicarea art. ce se întâmplă în cazul în care Preşedintele refuză propunerea primului-ministru de numire a unui ministru. în cazurile prevăzute de lege. Chemată să se pronunţe într-o asemenea situaţie. comisii şi comitete interministeriale. alte persoane care îndeplinesc funcţii publice. acordată la propunerea primului-ministru. Curtea Constituţională a stabilit că. Astfel.85 consacrat numirii Guvernului. cu excepţia primului-ministru. o singură dată. introdus prin legea de revizuire. primul-ministru numeşte şi eliberează din funcţie: a). În ce ne priveşte. în condiţiile legii.” Legat de simpla remaniere guvernamentală constând în înlocuirea unor miniştrii sau ocuparea unor posturi de ministru devenite vacante. ceea ce ar fi o inadvertenţă. o singură dată. ne întrebăm dacă. pornind de la formularea din norma constituţională “unii membri ai Guvernului”.90/2001. c). prin care se prevede expres că: Preşedintele României nu îl poate revoca pe primul-ministru. cu o serie de argumente. sub aspect politic. Potrivit art. numite decizii. în îndeplinirea atribuţiilor ce-i revin.107 din Constituţie beneficiază de un nou alineat. soluţia apare ca justificată. d). Aceasta este soluţia constituţională actuală. b). în cadrul unuia şi aceluiaşi Guvern. apreciate ca fiind de natură legală.146 litera e) din Constituţie. De menţionat că. Preşedintele poate refuza o propunere. potrivit Legii nr. aprobată la învestitură. încă din 1991.

” § 5. după caz. ce vine şi eventual. potrivit art. Guvernul are un Secretariat General condus de secretarul general al Guvernului. Organizarea şi funcţionarea Cancelariei Primului-ministru se aprobă prin decizie a primului-ministru. rezolvarea problemelor organizatorice.22 din Legea nr. juridice. economice şi tehnice ale activităţii Cabinetului. ns. Conducerea compartimentelor din cadrul Cancelariei Primului-ministru se asigură.90/2001. Organizarea şi atribuţiile Secretariatului General al Guvernului se stabilesc prin hotărâre a Guvernului. Personalului Cancelariei primului-ministru nu i se aplică prevederile Legii privind statutul funcţionarilor publici. care poate avea rang de ministru. “Prevederile alin.110 alin. Din dispoziţia finală se subînţelege că. aparatul de lucru al Guvernului este alcătuit din Cancelaria primuluiministru. din motive de sănătate) interimatul durează doar până când primul-ministru titular îşi va relua activitatea în Guvern. o structură trihotomică a acestuia.107 alin. Dacă motivul ce a determinat numirea primului-ministru interimar se datorează faptului că funcţia primului-ministru titular a încetat.3 se aplică în mod corespunzător şi celorlalţi membri ai Guvernului. 70 . încetează dacă primul-ministru îşi reia activitatea în Guvern. cu excepţia revocării (corelare necesară . partea I. stipulându-se expres că.107 alin. perioada de interimat este mai mare de 45 de zile. primul-ministru interimar urmând să conducă un Guvern demisionar până la depunerea jurământului de către noul Guvern. funcţionarea acestuia. Guvernul se consideră demis. fiind prevăzută deci. în art.(4) din Constituţia republicată este adăugată o altă modalitate de încetare a funcţiei de membru al Guvernului. Secretariatul General asigură derularea operaţiunilor tehnice aferente actelor de guvernare. Guvernul va fi demis. este vorba despre un personal administrativ. Dacă însă. ce pot avea rang de secretar de stat.110 alin. astfel cum acesta a fost modificat prin Legea nr.(2) din Constituţie. pentru o perioadă de cel mult 45 de zile.20 din Legea nr.90/2001 reglementează în secţiunea a 5-a organizarea aparatului de lucru al Guvernului şi în secţiunea a 6-a. motivul ce a determinat numirea primului-ministru interimar se datorează faptului că primul-ministru titular se află în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile (spre exemplu. departamente şi alte asemenea structuri organizatorice cu atribuţii specifice stabilite prin hotărâre a Guvernului. Secretariatul General al Guvernului. Cancelaria Primului-ministru are personalitate juridică şi este coordonată direct de Primul-ministru.subl. Preşedintele României va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar.) sau este în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile. Dacă însă.90/2001.ministru se publică în Monitorul Oficial al României.” Desemnarea este întotdeauna pe o perioadă limitată. cu toate consecinţele ce decurg de aici. Interimatul pe perioada imposibilităţii exercitării atribuţiilor.23/2004. Legea nr. pentru a îndeplini atribuţiile primului-ministru. Organizarea şi funcţionarea Guvernului Legea organică privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor. până la formarea noului Guvern.(3): “Dacă primul-ministru se află în una dintre situaţiile prevăzute la articolul 106. În ce priveşte modalităţile de încetare a calităţii de prim-ministru. ce poate fi angajat pe criterii exclusiv politice. precum şi reprezentarea Guvernului în faţa instanţelor judecătoreşti. faţă de conţinutul art. ajutat de unul sau mai mulţi secretari generali adjuncţi. Potrivit art. potrivit art. la propunerea primului-ministru. sub sancţiunea inexistenţei. pleacă o dată cu primul-ministru. Cancelaria Primului-ministru este condusă de şeful cancelariei care are rang de ministru şi calitatea de ordonator principal de credite. Constituţia republicată prevede expres în art. Potrivit art.(2) din Constituţie. În sfârşit.106. de personal cu funcţii de conducere sau de demnitari.

Legea prevede că. în continuare se precizează că: “Preşedintele României poate lua parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă.90/2001 menţionăm: a).11 din Legea nr. ordonanţe în temeiul unei legi speciale de abilitare şi ordonanţe de urgenţă potrivit Constituţiei. asigurarea ordinii publice şi la cererea primului-ministru în alte situaţii. ale căror conducători nu fac parte din Guvern. ca structuri specializate şi auxiliare ale Guvernului. În ce priveşte atribuţia prevăzută la litera a). precum şi a oricăror alte măsuri stabilite se înregistrează pe bandă magnetică şi se consemnează în stenograma şedinţei.emite puncte de vedere asupra propunerilor legislative. precum şi aspecte privind conducerea generală a administraţiei publice. oficii. elaborează proiectele de lege a bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat şi le supune spre adoptare Parlamentului. Nerespectarea acestui termen echivalează cu susţinerea implicită a formei iniţiatorului. având rolul de coordonare şi sinteză în domenii de interes general. şi le transmite Parlamentului. în doctrină se mai face distincţie între atribuţii interne şi atribuţii internaţionale. aflată în subordinea premierului. În cadrul şedinţelor se dezbat probleme ale politicii interne şi externe a ţării. e).(1) din Constituţia republicată. f). având atribuţii. b¹). Pe lângă Guvern mai pot funcţiona agenţii. După conţinutul lor. cea administrativă.. în cadrul căreia se dezbat şi se soluţionează probleme ce intră în sfera sa de atribuţii. fără personalitate juridică şi fără unităţi subordonate. rol ce se realizează prin intermediul funcţiilor sale. în termen de 60 de zile de la data solicitării. certificată de Secretarul General al Guvernului. de exercitare a conducerii generale a administraţiei publice. care în exercitarea atribuţiilor emite ordine cu caracter individual. După importanţa lor. g). Guvernul îndeplineşte o serie de atribuţii. ce desemnează “zone mari de activitate” din competenţa 71 . Preşedintele României prezidează şedinţele Guvernului la care participă.emite hotărâri pentru organizarea executării legilor. b).90/2001: “Guvernul se întruneşte săptămânal sau ori de câte ori este nevoie. în conformitate cu atribuţiile Guvernului. la rolul acestuia stabilit de art. “Dezbaterile din şedinţele Guvernului şi modul de adoptare a actelor acestuia. După locul producerii efectelor. aprobă strategiile şi programele de dezvoltare economică pe ramuri şi domenii de activitate. d). asigură realizarea politicii în domeniul social potrivit programului de guvernare etc. exercită conducerea generală a administraţiei publice.87 din Constituţie. apărarea ţării. şedinţele Guvernului se convoacă şi sunt conduse de primul-ministru. Departamentul este condus de un demnitar. atribuţiile pot fi de natură economică-financiară şi socială precum şi de natură politico-administrativă. Dintre atribuţiile prevăzute în art.” În realizarea funcţiilor sale. secretariate etc. adoptându-se măsurile corespunzătoare.Departamentul este o structură organizatorică. Şedinţele plenului sunt unica modalitate de lucru a Guvernului.iniţiază proiecte de lege şi le supune spre adoptare Parlamentului. asigură executarea de către autorităţile administraţiei publice a legilor şi a celorlalte dispoziţii normative date în aplicarea acestora. sus-menţionată. Preluându-se conţinutul art.102 alin. c). În ce priveşte funcţionarea Guvernului. iniţiate cu respectarea Constituţiei. structuri şi personal stabilite prin Hotărâri ale Guvernului sau decizii ale primului ministru.” Potrivit Legii nr. observăm că este vorba chiar de una din cele două componente ale rolului său. atribuţiile Guvernului pot fi atribuţii principale prevăzute în legea sa organică şi atribuţii secundare prevăzute de alte legi sau care decurg din rolul şi funcţiile sale.” Observăm cum legiuitorul organic circumscrie câmpul de acţiune al Guvernului.

(3) din Legea nr. § 6. Astfel. prevăzută de Constituţie. funcţii care la rândul lor sunt duse la îndeplinire prin intermediul atribuţiilor. Astfel. Hotărârile care au caracter militar se comunică numai instituţiilor interesate. acestea sunt acte administrative normative sau acte administrative individuale.Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare. hotărăşte primul-ministru”. controversate în timp. conţinutul literei a ar trebui eliminat. cu atât mai mult cu cât el este avut în vedere şi cu ocazia stabilirii conţinutului şedinţelor Guvernului. în vederea exercitării dreptului de iniţiativă legislativă a acestuia. Nepublicarea atrage inexistenţa hotărârii sau a ordonanţei. prevederi „ce se aplică şi în cazul documentelor şi altor măsuri dezbătute în Guvern.26 din lege stabileşte posibilitatea membrilor Guvernului de a propune proiecte de hotărâri şi de ordonanţe. (4). 27 alin. în doctrina administrativă este unanim admis că. sub sancţiunea inexistenţei. ar putea apare în cazul în care ar exista o egalitate între numărul membrilor care susţin un proiect şi cel al celor care sunt împotrivă. de regulă. conţinutul art.(1) şi (2) din Lege: “Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe în prezenţa majorităţii membrilor săi. intitulat Actele Guvernului) şi un sediu consacrat regimului delegării legislative (art. reprezentând expresia unei competenţe originare a Guvernului. în mod natural. despre acte adoptate în exercitarea atribuţiilor sale. (3). Potrivit art. în art. Dacă nu se realizează consensul.108 din Constituţia republicată: “(1) Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe. care să asigure corecta aplicare a acestora. proiecte de lege. La rândul său. ordonanţe în temeiul unei legi speciale de abilitare şi ordonanţe de urgenţă potrivit Constituţiei. tipică pentru rolul acestuia de autoritate publică a puterii executive. în ce priveşte hotărârile Guvernului.26 din Legea nr. Hotărârea Guvernului intervine atunci când. despre mijloacele juridice prin care structura organizatorică avută în vedere îşi realizează competenţa. art. se contrasemnează de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare şi se publică în Monitorul Oficial al României. Actele Guvernului. în perspectiva unei noi modificări a legii. în Legea nr. În egală măsură. Hotărârile şi ordonanţele adoptate de Guvern se semnează de primulministru. este preluat ca atare.” Aceste prevederi constituţionale. Cum rolul Guvernului.” O astfel de modalitatea de adoptare a actelor Guvernului a fost criticată în doctrină deoarece acordă puteri exagerate primului-ministru. executarea unor prevederi din lege “presupune stabilirea de măsuri sau a unor reguli subsecvente. credem că.108 alin. Guvernul emite hotărâri pentru organizarea executării legilor. al căror ansamblu formează competenţa materială generală a acestuia.108.(4) din Constituţia republicată. şi nicidecum despre atribuţii ale acesteia.90/2001. nu putem fi de acord cu conţinutul literei c) de la acelaşi articol.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor.115). Potrivit art. (2). mult prea succint însă. fiind vorba în realitate.90/ 2001. Singura situaţie în care ar fi de acceptat ca primul-ministru să aibă votul decisiv. chiar şi parţial evocat nu se poate identifica cu o atribuţie a acestuia.27 alin. ca acte juridice având o natură juridică diferită.Guvernului. aşa cum de altfel şi legiuitorul organic precizează expres la art.” 72 . Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor. O analiză a celor două tipuri de acte ale Guvernului presupune delimitarea acestora. referitor la obligativitatea publicării actelor Guvernului. în aplicare. au fost preluate şi dezvoltate. precum şi. Hotărârile şi ordonanţele se adoptă prin consens. conform căruia. Delegarea legislativă Constituţia României din 1991 republicată în 2003 conţine un sediu general (art. în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta.

pe fondul acestor dispoziţii constituţionale. să adopte ordonanţe. Uneori necesitatea adoptării unei hotărâri a Guvernului este expres prevăzută în dispoziţiile legii. cât şi din art.114 din Constituţia din 1991: “(1). rezultă că. în mod obligatoriu. până la împlinirea termenului de abilitare. Legea nr. domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe. rezultat al unei practici excesive în aplicarea acestei instituţii. mai sus menţionat. Atunci când o hotărâre a Guvernului încalcă legea sau chiar Constituţia sau adaugă la dispoziţiile legii. Nimic nu opreşte însă. (4). sfera legilor organice fiind expres şi limitativ prevăzută în art. hotărârile se adoptă întotdeauna în baza legii. pe de-o parte. într-o încercare de clarificare a regimului juridic aplicabil ordonanţelor. ea poate fi atacată în instanţa de contencios administrativ în temeiul art. în practica statală fiind rareori utilizată. Aprobarea sau respingerea ordonanţelor se face printr-o lege în care vor fi cuprinse şi ordonanţele ale căror efecte au încetat potrivit alineatului 3. punerea în aplicare sau aducerea la îndeplinire a legilor. Elementul facultativ lăsat la libera apreciere a parlamentarilor se referă la supunerea acestora. sau într-o formulă mai sintetică. analiza acestei instituţii s-a aflat în mică măsură în atenţia doctrinei.(3) din Constituţia republicată. domenii care nu pot intra în sfera legii organice. consacrat instituţiei delegării legislative. Acestea intră în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare la Parlament. domenii identificate prin eliminare. şi în raport cu o bogată doctrină.115.108 din Constituţia republicată. ce tinde să se îndepărteze tot mai mult de litera şi spiritul Constituţiei. Dacă legea de abilitare o cere. În cazuri excepţionale. Deşi. ordonanţele se supun aprobării Parlamentului. ca Parlamentul să abiliteze Guvernul să adopte ordonanţe şi în timpul sesiunilor sale. Ordonanţele simple sau legale se adoptă întotdeauna în baza unei legi de abilitare care conţine două elemente obligatorii şi un element facultativ. fiind secundum legem şi urmărind organizarea executării şi executarea în concret a legii.Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice. (2). pe perioada vacanţei parlamentare.Hotărârea reprezintă prin excelenţă. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune. Cele două categorii de dispoziţii obligatorii privesc perioada de abilitare şi domeniile în care se pot adopta ordonanţele.52 din Constituţia republicată şi a dispoziţiilor legii speciale în materie. ca în anumite limite şi cu respectarea unor condiţii. în practica de stat s-a format regula abilitării Guvernului. reglementând relaţii sociale care sunt prin natura lor inferioare ca importanţă faţă de cele reglementate de lege. din considerente didactice. Legea de abilitare va stabili. pe de altă parte. Instituţia delegării legislative rezumă în esenţă posibilitatea acordată Guvernului.554/2004 privind contenciosul administrativ cu modificările şi completările ulterioare. el se convoacă în mod obligatoriu. doctrina a început să acorde atenţie sporită acestei instituţii. Dacă în primii ani după adoptarea Constituţiei. (5). acte ce conţin norme cu putere de lege. s-a intervenit substanţial. 73 . cu ocazia revizuirii din octombrie 2003.” Din analiza acestor prevederi. actul prin care Guvernul îşi realizează rolul de exercitare a conducerii generale a administraţiei publice.73 alin. Este motivul pentru care. rezultă atât din art. norma constituţională nu conţine vreo precizare expresă în acest sens. Deci. potrivit procedurii legislative. mai ales după 1997. (3). alteori ea se subînţelege. potrivit art. spre aprobare Parlamentului. Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă. Astfel. Datorită acestui aspect. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanţei. Regimul juridic aplicabil ordonanţelor Guvernului. ordonanţele Guvernului pot fi de două feluri: simple şi de urgenţă. în ultimul deceniu. vom începe analiza pornind de la dispoziţiile iniţiale în materie.

în absenţa unor precizări exprese. stabilit chiar prin denumirea lor. dar această condiţie rezultă din caracterul de urgenţă al acestor ordonanţe. Au existat însă şi autori care s-au menţinut constant pe poziţia respingerii posibilităţii de adoptare a ordonanţelor de urgenţă în materia legii organice.” Într-o interpretare sintetică. această problemă a fost rezolvată ca urmare a revizuirii. devenită curentă în această direcţie. atunci când recurgea la adoptarea de ordonanţe de urgenţă. Or. numărul ordonanţelor de urgenţă adoptate în domenii ale legii organice crescând vertiginos. observăm că. ordonanţele de urgenţă se supun toate. numai dacă legea de abilitare o cere. dacă primele trei alineate au rămas neschimbate. situaţie rămasă neschimbată şi în urma revizuirii. Astfel fiind s-a ridicat întrebarea: cum va vota Parlamentul. precizându-se că.115 din Constituţia republicată are în prezent următorul cuprins: “Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată. o parte a specialiştilor s-a pronunţat în favoarea admiterii acestei posibilităţi.(4) din Constituţia din 1991. Fireşte că. în ultimii ani). Parlamentul poate adopta o lege de aprobare a ordonanţei în forma iniţială (situaţia cea mai convenabilă sub aspectul efectelor juridice dar şi cea mai rar întâlnită în practică). în noua configuraţie constituţională se defineşte de fapt. iar dacă acesta nu se afla în sesiune. fiind vorba despre situaţii extraordinare. dar pe care nici Guvernul nu-l respecta decât rareori. ea urmând să intervină imediat. argumente procedurale. reglementarea lor este şi urgentă. fiind lărgită astfel sfera acestora. spre deosebire de varianta iniţială. care a dus la conturarea a două poziţii fundamental opuse în rândul autorilor de drept public privea posibilitatea adoptării de ordonanţe de urgenţă în materia legii organice. sensul noţiunii de urgenţă. Astfel. cât şi legile de aprobare sau de respingere a ordonanţelor sunt legi ordinare. prin legea de revizuire a Constituţiei. a cărui interpretare este lăsată în continuare la discreţia Guvernului. invocând în special. în anul 2003.În varianta iniţială a Constituţiei. Curtea Constituţională emiţând şi decizii în acest sens. Însă. Atât legea de abilitare. O problemă controversată. în pofida evoluţiei în sens contrar a practicii guvernamentale. şi deci neputând să fie amânată. prin actuala dispoziţie constituţională se încearcă clarificarea acestui concept. alineatul (4) al art. tot un concept juridic nedeterminat. Faţă de problemele apărute în practica de stat. cu votul necesar legilor organice. Pe scurt. prin încălcarea prevederilor constituţionale. Spre deosebire de ordonanţele simple care se supun aprobării Parlamentului. încurajată fiind în timp şi de poziţia adoptată de Curtea Constituţională care a admis o practică. o lege de aprobare a unei ordonanţe de urgenţă ? S-a ajuns în timp. După cum vom vedea. Nimeni nu contestă la ora actuală. trebuia convocat în mod obligatoriu. “reglementarea nu poate fi amânată ”. începând cu anul 1997. iată acum modificările şi completările aduse instituţiei delegării legislative. o lege de aprobare cu modificări şi completări a ordonanţei (situaţia cea mai frecvent întâlnită în practică) sau o lege de respingere a ordonanţei (practică intensificată mai ales. pe care nimeni nu-l contestă. ca o a doua condiţie de adoptare a acestui tip de ordonanţe. O atenţie specială este acordată ordonanţelor de urgenţă. având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora.114 alin. acest caracter. la adoptarea legilor de aprobare sau de respingere a ordonanţelor. ordonanţele de urgenţă sau constituţionale trebuiau adoptate doar în cazuri excepţionale şi intrau în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare la Parlament. ca urmare a excesului de ordonanţe simple şi de urgenţă. nefiind expres menţionate nici în norma constituţională care enumără domeniile legii organice şi nici calificate ca atare. 74 . În urma dezbaterii. printr-o interpretare per a contrario a dispoziţiilor art. cu privire la existenţa celor două condiţii. formularea iniţială “cazuri excepţionale” a fost înlocuită cu sintagma situaţii extraordinare. fără excepţie aprobării forului legislativ.

măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanţei. doar sub aspectul formei şi nu al fondului. sub forma unor expuneri de motive. după care acestea sunt trimise la cea de-a doua Cameră. aspect subliniat şi prin numeroase decizii ale Curţii Constituţionale. care datorită importanţei lor pentru cetăţeni.115. al optulea al art.114 este reformulat. Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei.” În plus. termen prevăzut pentru toate proiectele de legi. devenind alin.115 din Constituţia republicată: “Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. de doar 30 de zile şi nu de 45. lărgindu-se astfel sfera legilor organice. O asemenea dispoziţie. Evident că. faţă de dispoziţiile art. se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau. cu legile de aprobare sau de respingere (subl. prin ordonanţe de urgenţă. Această posibilitate este limitată însă prin noul alin. dintotdeauna a existat necesitatea motivării actelor normative.” Deşi de apreciat dorinţa de a se limita expres sfera de acţiune a Guvernului.(7) al art.ns. potrivit alin. Depăşirea termenelor semnifică adoptarea tacită a reglementării. dacă nu se află în sesiune. trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere. Camerele. are exclusiv meritul de a putea constitui un fundament constituţional serios în cazul sesizării Curţii Constituţionale. în continuare.75 din Constituţia republicată privitor la sesizarea Camerelor. dacă este cazul.” Diferenţierea în ce priveşte Camera la care urmează să fie depus proiectul legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă este determinată de modificările aduse procedurii legislative.” Or. În plus. formularea propusă are un caracter mult prea general. stabilindu-se ca acestea să fie aprobate cu majoritatea prevăzută de Constituţie pentru adoptarea legilor organice. (6) al art. Astfel. Ordonanţa de urgenţă cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la articolul 76 alineatul (1).115 în Constituţia republicată. care va decide de asemenea în procedură de urgenţă. după caz.115: “Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale.(5) nou introdus al art. 60 de zile. Este adevărat că. în cazul legilor şi a unor note de fundamentare. libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie. Prin noua configuraţie constituţională au fost modificate şi completate şi dispoziţiile iniţiale privitoare la supunerea spre aprobare Parlamentului. Vechiul alineat (5) al art. se doreşte a fi lăsate exclusiv la dispoziţia forului legiuitor. aceasta este considerată adoptată şi se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în procedură de urgenţă.” 75 . care îi încalcă conţinutul. în cazul ordonanţelor şi hotărârilor Guvernului. cu excepţia de neconstituţionalitate a unei ordonanţe de urgenţă. nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului. în opinia noastră. pentru ordonanţele de urgenţă a fost dintotdeauna necesară motivarea urgenţei. respectarea ei fiind lăsată din nou la libera apreciere a Guvernului. care dispune în acest sens. în anumite domenii. aşa cum este prevăzut şi în cazul ordonanţelor de urgenţă. pentru coduri şi alte legi de complexitate deosebită. şi respectiv. a fost introdus un nou alineat. având următorul cuprins: “Prin legea de aprobare sau de respingere se vor reglementa. “Ordonanţele cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se resping printr-o lege în care vor fi cuprinse şi ordonanţele ale căror efecte au încetat potrivit alineatului 3. termenul aflat la dispoziţia primei Camere este mai scurt.) a ordonanţelor de urgenţă ce cuprind norme de natura legii organice.Un al doilea element de “noutate” priveşte “obligativitatea motivării urgenţei în cuprinsul acestora. a acestui tip de ordonanţe. prin legea de revizuire. se admite expres posibilitatea adoptării de ordonanţe de urgenţă în materia legii organice. drepturile. de o largă putere discreţionară. drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.

prin care se 76 . Astfel.” Regulamentele Camerelor. după caz. Dacă li se solicită prezenţa. § 7. membrii Guvernului având acces la lucrările Parlamentului. Potrivit art. potrivit art. interpelări şi moţiuni simple. după caz. actele şi informaţiile solicitate sau. nefiind vorba de un atribut personal al acestora. (2). practica deja existentă în materie a continuat şi în ultimii 5 ani. Noua dispoziţie conţinută în teza finală a art. instituţia fiind lăsată în continuare la discreţia Guvernului. dacă Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice înţeleg să comunice Camerei. după caz. O chestiune distinctă priveşte limitele cererii. deşi prin revizuirea dispoziţiilor constituţionale în materie s-ar părea că s-a încercat soluţionarea diferitelor probleme apărute în aplicarea delegării legislative.112 din Constituţia republicată. va rezolva situaţii concrete. dacă au intenţia să adopte o hotărâre într-o problemă anume. Membrii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului. potrivit art. cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări. înţeleg prin întrebare o simplă cerere de a răspunde dacă un fapt este adevărat.111 din Constituţia republicată consacrat informării Parlamentului: “(1). ale cărui origini se regăsesc chiar în sistemul instituit în România. astfel cum acesta a fost modificat şi completat. dar nu poate contribui decisiv la schimbarea opticii în aplicarea instituţiei delegării legislative. În concluzie. Obligaţia de informare există numai dacă cererea vine din partea Preşedinţilor Camerelor sau comisiilor parlamentare. participarea lor fiind obligatorie.Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice.O asemenea dispoziţie a deschis în opinia noastră o adevărată “cutie a Pandorei”.” Acest control a fost calificat ca fiind un control atotcuprinzător. Obligaţia de informare acţionează şi în sens invers. este consacrat Raporturilor Parlamentului cu Guvernul. în virtutea căruia exercitarea suveranităţii naţionale se face prin organele sale reprezentative şi prin referendum. Solicitările adresate nu pot depăşi sfera activităţii guvernamentale şi a administraţiei publice. prin intermediul preşedinţilor acestora.(6) din Constituţia republicată care prevede competenţa “instanţelor de contencios administrativ de a soluţiona cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau. iar atunci când li se solicită prezenţa. o cerere adresată Guvernului. în dorinţa de a restrânge sfera ei de aplicare.(2) din Constituţia republicată. în condiţiile prevăzute de regulamentele celor două Camere ale Parlamentului.111 alin. dacă o informaţie este exactă.Guvernul şi fiecare dintre membrii săi au obligaţia să răspundă la întrebările sau la interpelările formulate de deputaţi sau de senatori. ce a completat vechea formulare referitoare doar la întrebări şi interpelări : “(1). în sensul că el poartă asupra tuturor actelor şi faptelor săvârşite pe toată durata mandatului unui Guvern şi un control preponderent politic. participarea lor este obligatorie. prin intermediul preşedinţilor acestora. În cazul în care o iniţiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat. Camera Deputaţilor sau Senatul poate adopta o moţiune simplă prin care să-şi exprime poziţia cu privire la o problemă de politică internă sau externă ori. (2). inclusiv sub aspectul titlului marginal. solicitarea informării este obligatorie. prin dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale”. Controlul parlamentar şi răspunderea membrilor Guvernului ‚Un întreg capitol (al IV-lea) din titlul III (Autorităţile publice) al Constituţiei României. de efectele juridice pe care ordonanţele le produc din chiar momentul publicării în Monitorul Oficial. de Senat sau de comisiile parlamentare. sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor.126 alin. Prin interpelare se înţelege în principiu. care poate să vizeze doar situaţii ce ţin obiectiv de natura controlului parlamentar şi nu interese personale ale parlamentarilor. fiind vorba în prezent de controlul parlamentar prin întrebări. în cadrul controlului parlamentar al activităţii lor. ştiut fiind faptul că problemele cele mai mari ridicate în practică au fost şi sunt legate de regulă.

Moţiunea de cenzură se prezintă Birourilor permanente ale celor două Camere şi se comunică Guvernului de către Preşedintele Camerei Deputaţilor în ziua în care a fost depusă. uzitată constant de către opoziţie. realizată tot în şedinţa comună a celor două Camere. Moţiunea de cenzură se adoptă cu votul majorităţii parlamentarilor. din care rezultă autonomia. prin vot secret cu bile. o nouă moţiune de cenzură. (4). ca mijloc democratic de “luptă”. în aceeaşi sesiune. moţiunea de cenzură cuprinde trei momente esenţiale: iniţierea. grupul parlamentar de care aparţin şi de semnătură. hotărâre care se înaintează Preşedintelui României în vederea declanşării procedurii de formare a unui nou Guvern. singurul pe temeiul căruia Guvernul poate funcţiona în mod normal. îndeplinirea rolului constituţional ce revine fiecăreia dintre cele două autorităţi publice. cu votul majorităţii parlamentarilor. dezbaterea şi supunerea la vot. ocazie cu care se dă cuvântul primului-ministru sau unui alt ministru desemnat de acesta pentru a prezenta poziţia Guvernului. Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor şi se comunică Guvernului la data depunerii. Mandatul de încredere. semnată de Preşedinţii celor două Camere. cunoscându-i conţinutul să se poată apăra. (3).113 din Constituţia republicată:“(1). prin procedura moţiunii de cenzură. pentru ca acesta. 77 .solicită explicaţii asupra politicii sale în probleme importante ale activităţii interne şi externe.109 alin. Camera Deputaţilor şi Senatul.(1) din Constituţia republicată. Ca o condiţie obligatorie de validitate. iniţiată numai de deputaţi sau de senatori. în şedinţă comună. expresie a principiului separaţiei dintre puterea legislativă şi cea executivă şi colaborarea lor. Pentru a se putea verifica îndeplinirea acestei condiţii este necesar ca numele şi prenumele semnatarilor să fie însoţite de calitatea de deputat sau de senator. Moţiunea de cenzură este simetric opusă votului de încredere. Potrivit art. Întrebările pot fi scrise şi orale. Dacă moţiunea de cenzură a fost respinsă. Dezbaterea propriu-zisă are loc în maxim trei zile de la prezentare. Parlamentul retrage încrederea acordată Guvernului la învestitură. o practică parlamentară. Convocarea are loc în maxim 5 zile. constituie esenţa raporturilor dintre Parlament şi Guvern. ”. la şedinţa comună a celor două Camere fiind prezentat textul moţiunii de cenzură. demiterea prin retragerea încrederii acordate de către Parlament. adică moţiunea simplă. iar cele scrise pot fi: întrebări la care răspunsul urmează a fi dat în scris şi întrebări la care răspunsul se dă oral de la tribuna Camerei.” Rezultă că. cu excepţia cazului în care Guvernul îşi angajează răspunderea potrivit articolului 114. Guvernul ca organ rezultat din jocul politic. Următorul articol din Constituţie din capitolul consacrat raporturilor Parlamentului cu Guvernul reglementează forma cea mai gravă de sancţiune care intervine în cazul răspunderii politice a Guvernului şi anume. printr-o hotărâre a Parlamentului. întrucât prin adoptarea ei. Dacă moţiunea de cenzură este admisă se ia act de aceasta. cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. instituţie tradiţională a dreptului public modern. Prin legea de revizuire a fost consacrată expres. Moţiunea de cenzură se dezbate după 3 zile de la data când a fost prezentată în şedinţa comună a celor două Camere. finalizată prin vot. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia. pot retrage încrederea acordată Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură. deputaţii şi senatorii care au semnat-o nu mai pot iniţia. Este o soluţie simetrică cu cea privitoare la acordarea votului de încredere unui anumit Cabinet. “răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate. moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor. potrivit art. (2).

114 din Constituţia republicată. (modificat sau completat. unei declaraţii de politică generală sau unui proiect de lege. iar aplicarea programului sau a declaraţiei de politică generală devine obligatorie pentru Guvern. deşi iniţial s-a susţinut că Guvernul poate accepta eventuale modificări ale acestuia. (4). ea este respinsă la vot. dacă în termen de 3 zile se introduce o moţiune de cenzură. practic rolul Parlamentului ca unică autoritate legiuitoare a ţării. depusă în termen de 3 zile de la prezentarea programului. dezbaterea acesteia se va face în şedinţa comună a celor două Camere. în şedinţă comună. cei care au iniţiat-o nu mai pot depune o alta în aceeaşi sesiune. ce reclamă stabilirea de măsuri urgente. echipa guvernamentală anterioară. Angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege reprezintă o modalitate legislativă indirectă de adoptare a unei legi. această procedură parlamentară cunoscută în doctrină şi sub denumirea de moţiune de cenzură provocată. Dacă Guvernul nu a fost demis potrivit alineatului (2).(4) din Constituţie.ns. Guvernul este demis dacă o moţiune de cenzură. de îndeplinirea actelor necesare pentru administrarea treburilor publice. Raporturile politice dintre Parlament şi Guvern şi implicit. Potrivit art. situaţie care ar anula. cu sprijinul majorităţii parlamentare pe care se întemeiază şi în condiţii de maximă celeritate.) se consideră adoptat iar programul sau declaraţia de politică generală devin obligatorii pentru Guvern. Expresia “un proiect de lege”. se desfăşoară în Camerele reunite prin votul cărora Guvernul a fost învestit şi poate fi şi dezînvestit. s-a mai susţinut. cu amendamente acceptate de Guvern. a Guvernului demisionar. motiv pentru care o vom prezenta mai în detaliu. care sunt de competenţa Parlamentului. (3). Este motivul pentru care.Până la depunerea jurământului de către membrii noului Guvern. cu amendamente acceptate de Guvern. În cazul în care Preşedintele României cere reexaminare legii adoptate potrivit alineatului (3). după caz. în practica de Stat conturată în aplicarea art. a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege. va răspunde potrivit art. în varianta iniţială a Constituţiei. adică nu prin dezbaterea legii în cadrul procedurii legislative ordinare.). a declaraţiei de politică generală sau a proiectului de lege.Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului. iar dezbaterile ce au loc ar putea privi atât conţinutul acestui proiect cât şi al unui program sau a unei declaraţii de politică generală. răspunderea politică a acestuia din urmă au conotaţii speciale în cazul acestei proceduri. pentru a face faţă unor împrejurări deosebite. în două categorii: angajarea răspunderii asupra unui program sau unei declaraţii de politică generală şi angajarea răspunderii asupra unui proiect de lege. Dacă moţiunea de cenzură este respinsă. modificat sau completat. 78 .110 alin. după caz. Dacă nu se depune moţiunea de cenzură sau dacă deşi introdusă. potrivit completării aduse prin legea de revizuire din 2003 – subl. a fost votată în condiţiile articolului 113. proiectul de lege prezentat. În ce priveşte posibilitatea de a se interveni în conţinutul efectiv al proiectului de lege (până la soluţionarea acestei probleme prin legea de revizuire –subl. Ipotezele de angajare a răspunderii Guvernului au fost grupate. ultima ipoteză creând reale probleme în practica de stat. se consideră adoptat. Cu alte cuvinte. după caz. astfel cum acesta a fost completat: “(1). Guvernul va deveni demisionar. excepţie făcând ipoteza angajării răspunderii Guvernului. iar ulterior aceasta este adoptată.113.ns. legate de rămânerea sau demiterea Guvernului. Angajarea răspunderii politice a Guvernului reprezintă o procedură prin care. ci prin dezbaterea unei problematici prin excelenţă politice. textul legii a rămas întotdeauna cel promovat de Guvern. angajarea răspunderii neputându-se face cu privire la două proiecte de lege sau la un pachet de asemenea proiecte. (2). ar trebui înţeleasă în sens restrâns. proiectul de lege prezentat. Guvernul urmăreşte adoptarea unui program. asupra unui program.

în dauna forului legiuitor. datorită caracterului prea general al redactării. dilemele vor fi amplificate. dar atunci ne întrebăm ce rost ar mai avea propunerea de amendamente de către parlamentari. Din enumerarea cazurilor de mai sus este evident că probleme se ridică în practică. considerăm că. instituind un regim derogatoriu de la dreptul comun. Preşedintele României poate dispune suspendarea acestora din funcţie. în sensul admiterii posibilităţii modificării sau completării proiectului de lege promovat de către Guvern. nu şi alte persoane ce deţin funcţii asimilate 79 . Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcţie. ce vizează doar membrii Guvernului. oricare ar fi acesta.” Din dispoziţiile de mai sus se poate observa că este vorba despre norme procedurale. cu condiţia ca amendamentele aduse în Parlament. ne întrebăm care ar fi perioada de timp necesară parlamentarilor pentru a promova amendamente de substanţă ? În ce priveşte răspunderea penală a membrilor Guvernului. aplicarea acestei proceduri în practica de stat s-a dovedit atipică. Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. de către Guvern. Dacă termenul de introducere a moţiunii de cenzură este atât de scurt. proprietatea şi justiţia şi mai recent. care va fi perioada de timp aflată la dispoziţia parlamentarilor pentru a formula amendamente? Iar. are tendinţa de a-şi extinde puterea de a legifera. şi întotdeauna. mai precis. pentru adoptarea unui “Pachet de legi anticorupţie” conţinând nu mai puţin de 15 obiecte de reglementare. aspecte de natură procedurală se vor ridica în aplicarea noilor prevederi constituţionale. un Guvern. dacă ar fi vorba despre un întreg pachet legislativ. de unde concluzia că. pentru un proiect de lege care conţinea 6 obiecte de reglementare. Or. de doar 3 zile de la prezentarea proiectului de lege. Prima întrebare care se ridică vizează în mod firesc refuzul amendării proiectului de lege. pentru adoptarea unor măsuri privind două obiecte de reglementare distincte şi anume. Faţă de consacrarea constituţională expresă a rolului Parlamentului de organ reprezentativ suprem şi unică autoritate legiuitoare a ţării. în practica de stat a fost angajată răspunderea în cele mai variate situaţii: pentru un proiect de lege de aprobare a unei ordonanţe de urgenţă (care deja îşi producea efecte juridice). completarea adusă prin legea de revizuire. nu credem că va contribui la clarificarea procedurii speciale. de adoptare a unui proiect de lege pe calea angajării răspunderii Guvernului. potrivit art. două proceduri constituţionale şi anume angajarea răspunderii Guvernului şi delegarea legislativă au permis în timp. să intre în câmpul de acţiune a forului legiuitor. ne întrebăm.109 alin.În pofida unei astfel de poziţii logice a doctrinei. mai ales. în ponderea acordată Guvernului în activitatea de legiferare. Numai Camera Deputaţilor.Cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Guvernului nu ar trebui să i se permită decât cu titlu de excepţie să pătrundă în sfera de reglementare primară a relaţiilor sociale. Dacă s-a cerut urmărirea penală.(2) şi (3) din Constituţia republicată: ”(2). în legătură cu angajarea răspunderii Guvernului pentru un proiect de lege. Din această perspectivă. În plus. proiectul de lege va fi trimis spre promulgare în forma iniţială. credem că. Ce se va întâmpla într-o asemenea situaţie ? Este de presupus că. pentru un proiect de lege care intrase deja în dezbaterea parlamentară. să fie acceptate de acesta. până la urmă. de natură penală. pentru un pachet legislativ în domeniul sănătăţii. (3). Dimpotrivă. faţă de noua modalitate de redactare. pentru promovarea unui nou Cod al muncii. răspunsul trebuie căutat în raporturile pe care legiuitorul constituant le stabileşte între Parlament şi Guvern. Legat de modalităţile concrete în care angajarea răspunderii Guvernului este pusă în practică pentru un proiect de lege. transformarea excepţiei în regulă.

miniştrilor, fără a fi membri ai Guvernului, nici persoane care deţin alte demnităţi din sfera puterii executive. Deoarece competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se subînţelege că începerea urmăririi penale, apoi trimiterea în judecată şi susţinerea acuzării sunt de competenţa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, mai nou, a Parchetului Naţional Anticorupţie, transformat ulterior, în Departamentul Naţional Anticorupţie. Legea responsabilităţii ministeriale nr.115/1999 republicată în 2007 a introdus necesitatea unei Comisii pentru faza politică: “Dezbaterea propunerii de începere a urmăririi penale în Camera Deputaţilor sau în Senat se face pe baza raportului întocmit de o comisie permanentă care, în cadrul competenţei sale, a efectuat o anchetă privitoare la activitatea desfăşurată de Guvern sau de un minister ori de o comisie specială de anchetă, constituită în acest scop.” Sesizată de Avocatul Poporului, în legătură cu O.U.G. nr.95/2007 de modificare a legii, prin care se intenţionase formarea unei comisii alcătuite din 5 judecători, Curtea Constituţionala a stabilit prin Decizia nr.1133/2007 caracterul neconstituţional al numirii acestora în comisia specială, şi chiar mai mult, caracterul neconstituţional al unei astfel de comisii speciale, care restrânge, dreptul preşedintelui României de a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Dacă a avut loc trimiterea în judecată, suspendarea din funcţie a membrului Guvernului devenit inculpat operează de drept. Dispoziţiile constituţionale se aplică deopotrivă membrilor Guvernului în funcţie cât şi foştilor miniştri. Prin urmare, un membru al Guvernului răspunde penal în următoarele situaţii: a). pentru infracţiunile prevăzute de legea specială în materie; b). pentru alte infracţiuni prevăzute în Codul penal sau în legi penale speciale, săvârşite în exerciţiul funcţiei sale; c). pentru infracţiuni săvârşite în afara exerciţiului funcţiei, potrivit dreptului comun. § 8. Administraţia centrală de specialitate O administraţie centrală departamentală, condusă de miniştrii, a existat în Ţările Române cu mult înainte de organizarea Guvernului ca organ de stat. Izvoarele juridice ale ministerelor le regăsim în Regulamentele organice, prin transformarea unor ranguri boiereşti în funcţii de miniştrii. Conducătorii departamentelor ţineau legătura cu Domnul prin mijlocirea secretarului statului. Noţiunea de ministru este formulată abia în Convenţia pentru organizarea definitivă a Principatelor Române, semnată la Paris în 1858 şi apoi în Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris. Unirea Principatelor a adus elemente noi în organizarea administraţiei departamentelor. Au fost organizate 8 ministere: Interne, Finanţe, Justiţie, Culte şi Instrucţiune Publică, Afaceri Străine, Lucrări Publice, Război şi Control. Până la Marea Unire din 1918 au mai intervenit modificări în organizarea administraţiei centrale, în anul 1864 fiind înfiinţată Curtea de Conturi, în locul Ministerului Controlului. Astfel, deşi ministerele, în sensul modern al termenului, au fost create prin Regulamentele Organice, prima lege cadru de organizare şi funcţionare a administraţiei ministeriale a fost adoptată abia în anul 1929, ea conţinând şi dispoziţii referitoare la organizarea internă sau funcţionarea Guvernului. Legea pentru organizarea ministerelor din 1929 va stabili un număr de zece ministere: Interne, Externe, Finanţe, Justiţie, Instrucţie Publică şi Culte, Armată, Agricultură şi Domenii, Industrie şi Comerţ, Lucrări Publice şi Comunicaţii, Muncă, Sănătate şi Ocrotiri Sociale. Prin Constituţia din 1938 care va instaura dictatura regală, puterea executivă a regelui se va exercita prin miniştrii care răspundeau politic numai faţă de rege, pentru ca în perioada 1940-1944, căpătând puteri depline pentru a conduce statul, miniştrii să fie numiţi de acesta.
80

În perioada postbelică, în domeniul administraţiei centrale sunt de remarcat dispoziţiile Constituţiei din anul 1948, potrivit cărora numărul, atribuţiile, denumirea ministerelor şi desfiinţarea, contopirea sau noua denumire a celor existente se stabileau de către organul suprem al puterii de stat. Este consacrată şi instituţia răspunderii penale a miniştrilor “pentru faptele penale săvârşite în exercitarea funcţiei”. Constituţia din 1952 va nominaliza un număr de 28 de ministere, fără a mai reţine însă instituţia răspunderii penale a miniştrilor iar Constituţia din 1965 va da în competenţa organului suprem al puterii de stat “stabilirea numărului de ministere, denumirea, contopirea şi desfiinţarea de ministere”. Din perspectiva dreptului comparat, în doctrina administrativă se reţine că, în general, constituţiile occidentale actuale nu conţin reglementări ample cu privire la organizarea şi funcţionarea administraţiei ministeriale, fiind o materie supusă cel mai adesea schimbărilor. Legiuitorii constituanţi se rezumă doar la unele dispoziţii de principiu în ce priveşte organizarea şi funcţionarea ministerelor, strâns legate de clarificarea statutului constituţional al miniştrilor. În România, ministerele formează al doilea eşalon al sistemului administraţiei publice, fiind organele centrale de specialitate care conduc şi coordonează administraţia publică în diferite domenii şi ramuri de activitate. Numărul lor este determinat de volumul sarcinilor administraţiei publice într-un domeniu sau altul de activitate, dar şi de concepţiile şi interesele politice ce se manifestă la cei aflaţi la guvernare. Constituţia României din 1991 revizuită şi republicată în 2003 conţine o secţiune distinctă cu privire la administraţia publică centrală de specialitate, în capitolul consacrat administraţiei publice din titlul III (Autorităţile publice). Potrivit art.116 din Constituţia republicată, ministerele se organizează numai în subordinea Guvernului iar alte organe de specialitate se pot organiza în subordinea Guvernului ori a ministerelor sau ca autorităţi administrative autonome. Deci, administraţia centrală de specialitate se compune din: administraţia ministerială (ministerele) şi administraţia extra-ministerială (autorităţile administrative subordonate Guvernului sau ministerelor şi autorităţile administrative autonome). Potrivit art.117 alin.(1) din Constituţia republicată, ministerele se înfiinţează, se organizează şi funcţionează potrivit legii. O asemenea prevedere constituţională, a dus în doctrină la enumerarea următoarelor variante posibile: fie adoptarea unei legi organice, care să constituie sediul unic al materiei pentru toate ministerele; fie adoptarea unei legi-cadru, urmată de norme speciale pentru fiecare minister în parte, fie adoptarea câte unei legi speciale pentru fiecare minister. Fiind însă vorba de o lege ordinară, se mai precizează, se subînţelege că, în locul acesteia se poate adopta şi o ordonanţă. Deşi s-ar părea că acestea erau singurele variante posibile de înfiinţare, organizare şi funcţionare a ministerelor, acceptate de legiuitorul constituant, în practica de stat, până la adoptarea actualei reglementări, majoritatea ministerelor, cu excepţia Ministerului de Interne şi a Ministerului Apărării Naţionale au fost organizate şi au funcţionat pe baza unor Hotărâri ale Guvernului, schimbate de fiecare dată o dată cu învestirea unui nou Cabinet, modificate şi completate uneori, chiar pe parcursul funcţionării aceluiaşi Cabinet. Din cele trei variante enunţate de doctrină, s-a optat pentru cea de-a doua, prin adoptarea Legii nr.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor ce conţine un capitol distinct consacrat organizării şi funcţionării ministerelor, structurat pe patru secţiuni: Dispoziţii generale, Organizarea ministerelor, Conducerea ministerelor şi Atribuţiile generale ale miniştrilor. Potrivit legii, ministerele şi miniştrii se aprobă de către Parlament, prin acordarea votului de încredere la învestitură, iar primul-ministru poate cere Parlamentului modificarea structurii Guvernului prin înfiinţarea, desfiinţarea sau după caz, divizarea ori comasarea unor ministere, situaţii care se supun votului Parlamentului, în condiţiile
81

învestiturii. Este un aspect ce a mai fost evocat cu prilejul punerii în discuţie a procedurii de învestitură a Guvernului. Astfel, din interpretarea dispoziţiilor mai sus menţionate rezultă că, este posibilă crearea de noi ministere sau reorganizarea celor existente prin procedura de formare a unui nou Cabinet, atât ministerele cât şi miniştri fiind supuşi aprobării votului de încredere de către Parlament, cu ocazia învestiturii. În plus, dacă primul-ministru, intenţionează să modifice structura Guvernului, pe parcursul mandatului, intervenind în vreo formă sau alta asupra numărului de ministere, va avea nevoie din nou, de votul de încredere al Parlamentului, aspect consacrat expres în art.85 alin.(3) din Constituţia republicată, introdus cu ocazia revizuirii. Din dispoziţiile legii rezultă că doar pentru organizarea şi funcţionarea ministerelor privind apărarea naţională şi ordinea publică sunt necesare legi speciale, putând fi adoptate implicit şi ordonanţe, dacă Guvernul primeşte abilitare în acest scop, pentru restul ministerelor fiind suficientă adoptarea unor Hotărâri ale Guvernului. Sub aspectul formei, s-a relevat în doctrină, nu există în prezent un minister al "ordinii publice", fiind de presupus că ar fi vorba despre Ministerul de Interne, devenit în 2003, Ministerul Administraţiei şi Internelor, ulterior Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, iar la finele anului 2008, din nou Ministerul Administraţiei şi Internelor, referirea fiind în orice caz, confuză şi imprecisă. Legea precizează şi competenţa Guvernului de a aproba prin Hotărâre “rolul, funcţiile, atribuţiile, structura organizatorică şi numărul de posturi ale ministerelor”, în raport de importanţa, volumul, complexitatea şi specificul acestora. De asemenea, Legea nr.90/2001 a recunoscut personalitatea juridică a ministerelor precizând că acestea au sediul în municipiul Bucureşti. Cu privire la calificarea ca "minister" a unei autorităţi publice este de remarcat şi faptul că unele autorităţi pot avea şi altă denumire decât cea de minister, dar conducătorii lor să aibă calitatea de ministru, după cum este posibil în consecinţă, ca numărul miniştrilor din echipa guvernamentală să nu coincidă, stricto-senso, cu numărul ministerelor. Conducerea ministerelor se exercită de miniştri, ajutaţi de unul sau mai mulţi secretari de stat. Secretarii de stat exercită atribuţiile delegate de către ministru. Potrivit unei completări ulterioare aduse prevederilor legale de mai sus, în cadrul ministerelor, instituţiilor publice şi al altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale poate fi utilizată şi funcţia de subsecretar de stat, potrivit hotărârii Guvernului privind organizarea şi funcţionarea acestora. Ministrul reprezintă ministerul în raporturile cu celelalte autorităţi publice, cu persoanele juridice şi fizice din ţară şi din străinătate, precum şi în justiţie. Fiecare minister are şi un secretar general, funcţionar public de carieră, numit prin concurs sau examen, pe criterii de profesionalism, având drept principal scop al activităţii, asigurarea stabilităţii funcţionării ministerului, continuitatea conducerii şi realizarea legăturilor funcţionale între structurile ministerului. Pe lângă ministru funcţionează, ca organ consultativ, colegiul ministerului. Acesta se întruneşte la cererea şi sub preşedinţia ministrului, pentru dezbaterea unor probleme privind activitatea ministerului. Componenţa şi regulamentul de funcţionare al colegiului ministerului se aprobă prin ordin al ministrului. De asemenea, în fiecare minister se organizează cabinetul ministrului, cu personal propriu, căruia nu i se aplică prevederile Legii privind Statutul funcţionarilor publici. Ministerele pot avea în subordinea lor, servicii publice deconcentrate, care funcţionează în unităţile administrativ-teritoriale. Conducătorii acestora se numesc şi se eliberează din funcţie, de către ministru, cu avizul consultativ al prefectului. Atribuţiile compartimentelor ministerelor se stabilesc prin regulamentul de organizare şi funcţionare a ministerului aprobat prin ordin al ministrului. În ce priveşte actele emise la nivelul conducerii unipersonale a unui minister, legea precizează că, în exercitarea atribuţiilor ce-i revin, ministrul emite ordine şi
82

doar cu avizul Curţii de Conturi. enumerăm printre autorităţile administrative autonome: Consiliul Suprem de Apărare a Ţării.(2) din Constituţia republicată. instrucţiunilor şi altor acte normative emise de organele administraţiei publice centrale de specialitate. sub sancţiunea inexistenţei. În ce priveşte actele autorităţilor centrale de specialitate. Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii). În ce priveşte organizarea administraţiei centrale autonome. o conducere desemnată de către Parlament şi fiind de regulă. trebuind însă emise cu respectarea principiului ierarhiei juridice.(2) din Constituţia republicată. organe de coordonare şi organe de control. cum ar fi. fie de volumul mai restrâns de activitate care nu reclama organizarea unui minister. (art.117 alin.d. Serviciul Român de Informaţii. principiul potrivit căruia.100 şi art. Ministerul Educaţiei. Cercetării şi Inovaţiei) şi ministere cu activitate politico-administrativă (ca de ex. iar prin simetrie. Ministerul Dezvoltării Regionale şi Locuinţei. faţă de dispoziţiile art. Ele au organe proprii de conducere stabilite prin actul de înfiinţare.m. Aceste structuri nu se subordonează ierarhic Guvernului. Nu există nici o precizare în ce priveşte caracterul actelor ministrului de a fi acte administrative individuale sau normative. acestea pot avea şi un caracter normativ. Legea nr. ş. Ministerul Economiei. şi pentru aceste acte va exista aceiaşi obligaţie sub aceeaşi sancţiune. obligate să depună rapoarte de activitate care sunt supuse dezbaterii şi aprobării acestuia. organele centrale de specialitate la care se referă art. Serviciul de Protecţie şi Pază. Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. legea conţine un capitol distinct intitulat “Norme cu privire la ordinele. instrucţiunile şi celelalte acte normative emise de conducătorii ministerelor şi ai altor 83 . numai dacă legea le recunoaşte această competenţă. o structură organizatorică proprie şi atribuţii de specialitate.instrucţiuni. Cu titlu de exemplu. care la rândul lor pot fi de trei categorii: organe de sinteză. Toate aceste autorităţi administrative autonome prevăzute sau nu expres în Constituţie. Sub aspectul structurii şi conducerii autorităţilor administrative autonome. Înfiinţarea organelor administraţiei publice centrale de specialitate cu alte denumiri decât ministerele a fost determinată fie de necesitatea desfăşurării unei activităţi coordonate şi unitare în rezolvarea unor probleme de specialitate.a. După natura activităţii pe care o realizează sunt clasificate în: ministere cu activitate economică (ca de exemplu. De altfel. în capitolul consacrat dispoziţiilor generale.108 din Constituţia republicată. Consiliul Naţional al Audiovizualului.Ministerul Administraţiei şi Internelor). în subordinea Guvernului şi a ministerelor. Partea I. Banca Naţională a României. sunt organizate şi funcţionează în baza unor legi organice.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative republicată în 2004 stabileşte expres. Ministerul Mediului. potrivit art. obligativitatea publicării în Monitorul Oficial al României.119) sau Serviciul Român de Informaţii. La rândul lor. Constituţia republicată stabileşte în art. Ministerele sunt privite în doctrină ca organe de ramură. precum şi ordinelor.(3). actelor normative ale autorităţilor administrative autonome. ordonanţelor şi hotărârilor Guvernului.117 alin. în condiţiile legii. care consacră obligativitatea publicării decretelor Preşedintelui şi actelor Guvernului în Monitorul Oficial al României.116 alin. se pot înfiinţa. De asemenea. Observăm că unele dintre ele sunt prevăzute expres şi în Constituţie. Serviciul de Informaţii Externe. în vederea intrării lor în vigoare. având de regulă. ministere cu activitate social-culturală şi ştiinţifică (ca de ex. care le fac să se deosebească de celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale. Autorităţile administrative autonome apar ca organe de domeniu. autorităţi administrative autonome se pot înfiinţa prin lege organică. aceasta poate fi colegială sau unipersonală. a legilor şi celorlalte acte normative adoptate de Parlament.

Acordarea votului de încredere de către Parlament presupune: a. circularele sunt acte cu caracter explicativ şi de îndrumare cu privire la modul în care trebuie să se desfăşoare unele activităţi de competenţa ministerului iar rezoluţiile sunt acte prin care se soluţionează probleme concrete.554/2004 privind contenciosul administrativ cu modificările şi completările ulterioare. ordinele şi instrucţiunile se vor elabora în termenul prevăzut de actul superior sau. miniştrii de stat.desemnează candidatul la funcţia de prim-ministru. după consultarea partidelor parlamentare b. exclusiv administrativ 2. după consultarea partidelor parlamentare c. instrucţiunile şi alte asemenea acte trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza şi în executarea cărora au fost emise şi nu pot conţine soluţii care să contravină prevederilor acestora. politic şi administrativ b. pentru structurile subordonate acestuia. prim-ministru. a hotărârilor şi a ordonanţelor Guvernului. În ce priveşte sfera reglementării. în ce priveşte termenul de emitere. În procedura de învestitură a Guvernului. Preşedintele României: a. exercită exclusiv conducerea generală a administraţiei publice c. În sfârşit. Guvernul României are un rol: a. Guvernul este alcătuit din: a. § 9. iar ordinele reprezintă actele prin care miniştrii rezolvă anumite probleme concrete. Prin instrucţiuni se stabilesc reguli generale în ramura din competenţa ministerului. În preambulul acestor acte se indică expres actul normativ superior pe care se întemeiază. asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice 3. Legat de posibilitatea de control asupra actelor autorităţilor centrale de specialitate vom reţine că ele pot fi atacate în instanţa de contencios administrativ potrivit art.organe ale administraţiei publice centrale de specialitate sau de autorităţile administrative autonome”. asigură exclusiv realizarea politicii interne şi externe a ţării b. ordinele. numeşte primul-ministru. La rândul lor. Astfel. Guvernul.desemnează drept candidat la funcţia de prim-ministru pe preşedintele partidului majoritar 5.52 din Constituţia republicată şi Legii nr. miniştri delegaţi cu însărcinări speciale pe lângă primul-ministru şi alţi membri stabiliţi prin lege organică 4. Potrivit Constituţiei României republicată. votul majorităţii parlamentarilor 84 . miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică b. potrivit dispoziţiilor conţinute în acest capitol. potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament: a. după caz. miniştri. într-un termen util care să facă posibilă aducerea lor la îndeplinire. exclusiv politic c. miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică c. ordinele cu caracter normativ. prim-ministru. instrucţiunile şi alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor şi ai celorlalte organe ale administraţiei publice centrale de specialitate sau ale autorităţilor administrative autonome se emit numai pe baza şi în executarea legilor. prim-ministru. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 1.

hotărâri şi regulamente c. presupune un nou vot de încredere din partea Parlamentului 12. Potrivit Constituţiei României republicată. organizarea şi funcţionarea ministerelor sunt reglementate prin: a.b. Calitatea de deputat sau senator este: a. nu pot afecta drepturile electorale c. fãrã alte condiţionări b. Guvernul îşi exercită mandatul până la data alegerilor parlamentare generale b. Preşedintelui b. pot fi adoptate atât în situaţii extraordinare. Curţii Constituţionale 10. compatibilă cu calitatea de membru al Guvernului. De regulă. cu excepţia calităţii de prim-ministru 8. de către Parlament d. 11.Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului: a. intervin numai în domeniul legii organice b. se face de către primul-ministru. votul a două treimi dintre parlamentari 6. Guvernul îşi exercită mandatul până la organizarea alegerilor parlamentare generale 7. potrivit Constituţiei. hotărâri şi ordonanţe b. lege b. Potrivit Constituţiei României republicată: a. incompatibilă cu calitatea de membru al Guvernului c. Guvernul îşi exercită mandatul până la data validării alegerilor parlamentare generale c. cât şi în situaţii obişnuite 85 . se dispune de către Preşedintele României. Guvernul adoptă: a. la propunerea primului-ministru. intră în vigoare numai după ce au fost aprobate. Guvernul răspunde politic numai în faţa: a. Parlamentului c. Potrivit Constituţiei României republicată. în prealabil. votul majorităţii parlamentarilor prezenţi c. hotărâri şi decizii 9. compatibilă cu calitatea de membru al Guvernului b. ordin al ministrului de resort. decizie a primului-ministru c. hotãrâre a Guvernului d. Desfiinţarea unor funcţii din cadrul Guvernului României: a. fără alte condiţionări c.

Schimbările fundamentale produse în societatea românească. Constituţia din 1948 va introduce. denumite iniţial sfaturi populare. Între cele două categorii. fiind adoptată Legea nr. ambele de influenţă franceză. Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore • § 1. dar sunt şi delimitări datorate faptului că. la sfârşitul lui 1989 nu puteau rămâne fără efect pe planul administraţiei publice organizată la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale. legile din timpul lui Cuza. competenţa şi funcţionarea Consiliului local. competentă la nivelul întregii ţări. administraţia publică centrală şi cea locală există legături strânse. reglementare ce conţinea un capitol distinct referitor la “organele locale de specialitate ale administraţiei de stat”. în Regulamentele Organice. instituţia Prefectului. au recunoscut personalitatea juridică atât judeţelor cât şi comunelor.6/1957 pentru organizarea şi funcţionarea sfaturilor populare. actele sau răspunderea acestuia Competenţe dobândite : în momentul în care vor finaliza studiul acestui modul. Legea pentru înfiinţarea consiliilor judeţene şi Legea comunală. competenţa şi modul de funcţionare a Consiliului local. aprofundarea şi utilizarea noţiunilor specifice legate de principiile fundamentale ale administraţiei publice. în anul 1950 fiind create comitetele executive. în linii generale. înţelegerea.stabilească. studenţii vor avea posibilitatea să : . înzestrându-le “cu organe deliberative şi reprezentative. aflată în timpul regimului socialist într-o strictă subordonare faţă de administraţia centrală de stat. deconcentrare. Constituţia din 1952 va menţine acelaşi sistem. Ideea de autonomie locală a fost prezentă pentru prima dată la noi.Modulul IV Administraţia publică locală • • • Obiective specifice : cunoaşterea. organele locale ale puterii de stat. reglementările constituţionale şi legale ce au fost adoptate până la instaurarea republicii au consacrat soluţii cu privire la realizarea administraţiei de stat pe plan local. În baza dispoziţiilor Constituţiei din 1965 a fost adoptată Legea nr. administraţia publică locală este competentă numai în limitele unităţii administrativ-teritoriale în care aceasta funcţionează. ca “organe de direcţie şi execuţie” ale acestora. la baza organizării şi funcţionării administraţiei publice locale se află principiul constituţional al autonomiei locale.precizeze care sunt principiile fundamentale de organizare a administraţiei publice locale . determinate de caracterul unitar al statului nostru. actele adoptate de acesta.stabilească rolul şi atribuţiile primarului.” În perioada interbelică. din anul 1864. instituşia prefectului sau autoritatea Consiliului local. Evoluţia legislaţiei în domeniu Spre deosebire de administraţia publică centrală. viceprimarului sau administratorului public. durata mandatului de consilier sau forme de răspundere la care pot fi supuşi consilierii .57/1968 privind organizarea şi funcţionarea consiliilor populare. Rezultatele aşteptate : studenţii vor înţelege. autonomie şi centralizare. oscilând între descentralizare. Ulterior. dar numai pentru oraşe. fără a se pune problema constituirii unor organe administrative de specialitate. Ulterior. după model sovietic. gestiona şi opera cu noţiuni legate de constituirea. 86 .

care au exercitat conducerea activităţii administrative în unităţile administrativ-teritoriale existente.69/1991 privind administraţia publică locală.8/1990 privind organizarea şi funcţionarea organelor locale ale administraţiei de stat. care prevedea că.69/1991 privind administraţia publică locală. ca organe locale ale administraţiei de stat. motiv pentru care ea a fost republicată în februarie 2007.286/2006.25/1996 a fost modificată şi completată Legea nr. în februarie 1992. nu doar în Europa.G. § 2.145 alin. administrarea judeţelor. la nivelul administraţiei publice locale.22/1997. va intra în vigoare Constituţia. 87 . De-a lungul ultimilor ani această lege a suferit o serie de modificări şi completări.69/1991 privind administraţia publică locală. nr. în spiritul reglementărilor europene consacrate în domeniu. sectoare ale municipiului Bucureşti. oraşelor şi comunelor până la organizarea de alegeri locale. municipiilor. în absenţa unui cadrul constituţional corespunzător.83 din 19 mai 1998. noua concepţie aflată la baza organizării şi funcţionării autorităţilor administraţiei publice locale. a fost promovat un nou proiect de lege privind organizarea administraţiei publice locale şi regimul general al autonomiei locale. la mai puţin de o lună de la intrarea în vigoare a Legii nr. lege care a abrogat expres printr-o dispoziţie finală. Ulterior ambele legi au fost republicate. republicată în 1996 a fost modificată şi completată substanţial prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. până la formarea viitoarelor organe locale. cu puţin timp înainte de alegerile locale generale din vara anului 1996. devenind Legea nr. deconcentrarea ca formulă intermediară şi federalismul.2 din Constituţia din 1991 (în varianta iniţială . După alegerile din 1990. din 20 mai 1990. prin Legea nr. din momentul publicării în Monitorul Oficial al României. La 8 decembrie 1991. Ulterior. Potrivit art. în judeţe. respectiv a municipiului Bucureşti. ulterior republicării fiindu-i aduse noi amendamente. Un an mai târziu. proiect adoptat cu modificări.70/1991 privind alegerile locale s-a aflat la baza primelor alegeri locale generale organizate în România. Astfel.69/1991 privind administraţia publică locală. care alături de Legea nr. de Parlamentul constituit în urma alegerilor generale din toamna anului 2000. organe locale ale administraţiei de stat cu competenţă generală.ns. ci peste tot în lume. municipiilor. după decembrie 1989. în toamna anului 1998. ca urmare a aprobării ei prin referendum naţional. până la primele alegeri parlamentare de după decembrie 1989. republicată în 1996.subl. această reglementare cu caracter provizoriu a fost înlocuită cu Legea nr. republicată în 1996. iar prin Legea nr.5/1990 privind administrarea judeţelor. Constituţie ce va fundamenta în cuprinsul a doar 4 articole. Ca urmare a problemelor apărute însă.22/1997 s-a revenit la reglementarea anterioară acesteia.69/1991. adică la Legea nr. principiul descentralizării prin raportare la cel al centralizării. ca rezultat al alegerilor. declarată neconstituţională prin Decizia Curţii Constituţionale nr. La scurt timp. Principii contemporane de organizare a administraţiei publice locale Organizarea administraţiei publice locale din România potrivit actualei Constituţii se bazează pe aplicarea principiilor fundamentale dominante în prezent. cele mai numeroase au intervenit însă prin Legea nr. în doctrina administrativă se analizează în mod tradiţional.). Legea nr. oraşe şi comune s-au constituit primării. Legea nr.Prin Decretul-Lege nr. a Deciziei Curţii Constituţionale prin care se constatase neconstituţionalitatea O. în timp. oraşelor şi comunelor se realizează de prefecturi şi primării. a fost adoptată Legea nr.70/1991. municipiul Bucureşti.69/1991 privind administraţia publică locală.24/1996 a fost modificată şi completată Legea nr. municipii. adoptate la sfârşitul anului 1991.215/2001 privind administraţia publică locală. în aplicarea unora din dispoziţiile conţinute în legile mai sus menţionate.U.

Prin urmare. condiţiile economice şi politice existente. 88 . în primul rând. ce intervin direct în gestionarea şi administrarea problemelor colectivităţii. în dreptul şi obligaţia corelativă acestui drept. implicând autonomia locală. în favoarea agenţilor statului repartizaţi pe întreg teritoriul ţării (prefectul. cea a gradului de descentralizare necesar. Prin urmare. cu respectarea legalităţii. tutela administrativă se materializează în sistemul românesc de organizare şi funcţionare a autorităţilor administraţiei publice locale. autonomie locală. Descentralizarea administrativă nu trebuie confundată cu descentralizarea politică ce implică federalismul. În doctrina administrativă au fost în mod tradiţional identificate două forme ale descentralizării şi anume: descentralizarea teritorială şi descentralizarea tehnică sau prin servicii. Centralizarea caracterizată prin dependenţa organelor locale de cele centrale ce stabilesc deciziile aplicabile în teritoriu. ceea ce nu e posibil. Deconcentrarea este o măsură intermediară în procesul descentralizării. rezolvarea propriilor afaceri. Autonomia locală constituie principiul fundamental al organizării administrativ-teritoriale a unui stat. cu atribuţii proprii. Cu alte cuvinte. serviciile exterioare ale ministerelor răspund ideii de deconcentrare).Prin aplicarea acestor principii se încearcă rezolvarea celor două tendinţe care se manifestă în guvernarea oricărei ţări şi anume: tendinţa la unitate (centralizatoare) şi tendinţa la diversitate (descentralizatoare). ce variază după întinderea teritoriului. ea înseamnă mult mai puţin decât descentralizarea şi presupune recunoaşterea unei anumite puteri de decizie. rezervându-se colectivităţilor locale. în sensul unei libertăţi totale. fiind privită ca transfer de atribuţii de la centru la agenţii puterii centrale aflaţi la conducerea diferitelor organisme locale. presupune o strictă subordonare. fără existenţa unui control statal. ci micşorarea ei. distincte de masa serviciilor publice prestate de autorităţile statale. descentralizarea administrativă nu poate fi concepută în statele unitare. le consideră ilegale. Descentralizarea teritorială presupune existenţa unor autorităţi alese. opusul ei ar fi lipsa de raport. Autonomia locală reprezintă dreptul recunoscut unităţilor administrativ-teritoriale de a-şi satisface interesele proprii după cum consideră oportun. Elementele descentralizării sunt: personalitatea juridică. ce revine prefectului de a ataca în contencios administrativ. Descentralizarea tehnică sau prin servicii presupune existenţa unor persoane morale de drept public care prestează anumite servicii publice. prin serviciul său de specialitate. prin descentralizare se renunţă la unitatea caracteristică centralizării. Astfel. desemnate de comunitatea teritoriului. Problema ce preocupă orice naţiune este deci. centralizarea concentrează ansamblul sarcinilor administrative din teritoriul naţional la nivelul statului. dar fără intervenţia puterii centrale. mărimea populaţiei. sarcini a căror îndeplinire şi-o asumă printr-o administraţie ierarhizată şi unificată. Centralizarea administrativă fiind privită ca raportul natural al puterii centrale cu cea locală. Descentralizarea administrativă presupune existenţa unor persoane publice locale. sarcina de a-şi rezolva problemele şi de a-şi satisface interesele lor specifice. cunoscut în doctrină sub denumirea de tutelă administrativă. la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale. autorităţi ce dispun de competenţă materială generală. Autonomia locală este un drept iar descentralizarea administrativă constituie un sistem ce o presupune. descentralizarea nu reprezintă opusul centralizării. cu eliminarea oricărei intervenţii a statului atunci când aceasta se dovedeşte necesară. actele acestor autorităţi pe care. După cum vom vedea. tradiţii etc. Ea nu trebuie înţeleasă însă. diminuarea concentrării puterilor.

În condiţiile legii.” În ce priveşte organizarea administrativă a teritoriului se află încă în vigoare o lege anterioară regimului constituţional actual şi anume. În ce priveşte însă. despre deconcentrarea serviciilor publice. şi respectiv. art. după cum doctrina s-a grăbit să precizeze imediat după intrarea ei în vigoare. conform cărora „Teritoriul este organizat.122 (Consiliul judeţean) şi art. Constituţia României s-a limitat la a preciza care sunt autorităţile administraţiei publice locale de bază (consiliile comunale şi orăşeneşti şi primarii). în această materie era necesară adoptarea unei legi organice. cu privire la teritoriu. Astfel. „organizarea administraţiei publice locale. serviciile exterioare ale ministerelor. Legea nr. oraşelor şi judeţelor. Constituţia României a optat pentru o formulă intermediară de tehnică legislativă faţă de alte Constituţii europene care. din titlul III (Autorităţile publice). după prima secţiune consacrată Administraţiei publice centrale de specialitate.120 din secţiunea a doua (Administraţia publică locală) din capitolul V consacrat administraţiei publice. Constituţia României din 1991 revizuită şi republicată în 2003 reglementează administraţia publică locală în patru articole şi anume: art. Sub aspectul modalităţii de redactare. În ce priveşte sintagma “descentralizarea serviciilor publice”. se regăseşte în capitolul V intitulat Administraţia publică. menţinut şi după revizuirea din octombrie 2003. fie cuprind un întreg titlu sau capitol consacrat administraţiei publice locale. mai putea fi vorba despre înfiinţarea unor servicii publice la nivelul colectivităţilor locale. pentru că erau avute în vedere.2/1968 privind organizarea administrativă a României. autorităţile administraţiei publice centrale de specialitate sunt în exclusivitate autorităţi ale administraţiei de stat. a principiului deconcentrării serviciilor publice. sub aspect administrativ. pe verticală. adică ramificaţiile în teritoriu ale ministerelor. a teritoriului. cerinţă respectată de Legea nr.215/2001. autonomia locală şi deconcentrarea serviciilor publice. Se impun a fi precizate în acest context dispoziţiile art.73 alin. În art. pe orizontală. Administraţia publică locală. ca urmare a modificării şi completării aduse prin legea de revizuire sunt prevăzute cele trei principii de bază pe care se întemeiază administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale şi anume: descentralizarea.120 (Principii de bază). ce rămân pe mai departe. art. în timp ce autorităţile administraţiei publice din unităţile administrativ-teritoriale se împart în: servicii publice ale autorităţilor administraţiei publice de specialitate deconcentrate în unităţile administrativ-teritoriale şi autorităţi administrative autonome ale comunelor. utilizată în varianta iniţială a Constituţiei. ca un principiu distinct în raport cu descentralizarea şi autonomia 89 . Această împărţire a fost interpretată în doctrina administrativă în sensul că legiuitorul constituant a dorit să delimiteze în cadrul administraţiei publice. în primul rând. şi prefectului. constatăm că.(3) litera o) din Constituţia republicată potrivit căruia. Prin introducerea expresă cu ocazia revizuirii.§ 3. unele oraşe sunt declarate municipii. Principiile organizării administraţiei publice locale în România Cadrul constituţional. autorităţile intermediare la nivelul judeţelor (consiliile judeţene) precum şi principiile care stau la baza raporturilor dintre acestea.121 (Autorităţi comunale şi orăşeneşti). subordonate acestora. 123 (Prefectul). Astfel. rămas nemodificat. strict ştiinţific era vorba de fapt. în comune. precum şi regimul general privind autonomia locală” se reglementează prin lege organică. alegerea autorităţilor administraţiei publice locale. Dacă ne raportăm la art. în secţiunea a doua intitulată. două sfere cu regimuri juridice diferite. În plus.(3) din Constituţia republicată. Constituţia face trimitere la dispoziţiile legii. fie se rezumă la inserarea unei norme de trimitere. oraşe şi judeţe.3 alin. organizarea şi funcţionarea fiecăreia dintre acestea.

” „Autorităţile administraţiei publice locale exercită. Deconcentrarea este definită în art. din care decurg toate celelalte. şi anume. autorităţi ale administraţiei publice locale alese prin vot universal. competenţele partajate sunt competenţele exercitate de către autorităţile administraţiei publice locale. adaugă celor trei principii constituţionale. potrivit legii. în condiţiile prevăzute de legea organică. secret şi liber exprimat. după caz.” Potrivit art. legalitatea şi consultarea cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit.competenţele exclusive sunt competenţele atribuite prin lege autorităţilor administraţiei publice locale de realizarea cărora acestea sunt responsabile. fiind exercitată pe baza şi în limitele prevăzute de lege. Aplicarea acestor principii nu poate aduce atingere caracterului de stat naţional. ratificată prin Legea nr. b). Descentralizarea este definită în acelaşi art.120 din Constituţia republicată.locală se răspunde astfel rigorii ştiinţifice. competenţele şi atribuţiile precum şi gestionarea resurselor care. Autonomia locală priveşte organizarea.competenţele delegate sunt competenţele atribuite prin lege autorităţilor administraţiei publice locale împreună cu resursele financiare corespunzătoare. în condiţiile legii. Principiul descentralizării administrative a fost dezvoltat într-o reglementare distinctă. Prin colectivitate locală se înţelege totalitatea locuitorilor din unitatea administrativ-teritorială. alte trei principii şi anume: eligibilitatea autorităţilor administraţiei publice locale. funcţionarea.199/1997: „Prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona. competenţe partajate şi competenţe delegate.215/2001 republicată cu modificările şi completările ulterioare. este definit în lege (aşa cum se procedase şi în 1996). direct.” “Autonomia locală este numai administrativă şi financiară. fiind preluată în linii generale. împreună cu alte niveluri ale administraţiei publice (judeţean sau central). ca transferul de competenţă administrativă şi financiară de la nivelul administraţiei publice centrale la nivelul administraţiei publice locale sau către sectorul privat.” “Acest drept se exercită de consiliile locale şi primari precum şi de consiliile judeţene.2 din Legea nr. consacrat principiilor de bază aplicabile administraţiei publice locale este completat cu un nou alineat potrivit căruia: “În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere semnificativă se asigură folosirea limbii minorităţii naţionale respective în scris şi oral în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu serviciile publice deconcentrate. înlocuită în prezent. în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă. legea-cadru privind descentralizarea.” Legea administraţiei publice locale nr. precizat chiar din primul său articol. în condiţiile legii. actualul cadru legislativ în materia regimului general al autonomiei locale. în condiţiile legii. municipiului sau judeţului. treburile publice. adică autonomia locală. competenţe exclusive. precum şi al organizării şi funcţionării autorităţilor administraţiei publice locale. în Legea nr. îl constituie principiile.195/2006 a descentralizării: a). oraşului. în această chestiune. definiţia formulată în Carta europeană a autonomiei locale adoptată la Strasbourg la 15 octombrie 1985.2 din Legea-cadru nr. prin Legea-cadru nr. de altfel cel mai important. În acord cu standardele europene. aparţin comunei. evocată în repetate rânduri. c). de 90 . unitar şi indivizibil al României. în doctrina actuală.339/2004. regulile şi cadrul instituţional care se află la baza procesului de descentralizare administrativă şi financiară. Obiectul de reglementare al acestei legi. egal.195/2006 ca redistribuirea de competenţe administrative şi financiare de către ministere şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale către propriile structuri de specialitate din teritoriu. Primul principiu enunţat. art.195/2006 a descentralizării.2.

candidatul în alegeri trebuie să respecte anumite condiţii stabilite atât de Constituţie cât şi de lege.” Pentru a fi ales consilier ori primar. se impune precizat în acest context. oraşele şi judeţele sunt unităţi administrativ-teritoriale în care se exercită autonomia locală şi în care se organizează şi funcţionează autorităţi ale administraţiei publice locale. ca urmare a revizuirii legii fundamentale. Procedura de organizare şi desfăşurare a referendumului. În art.(5) din Constituţia republicată ce stabileşte că: “În România. responsabilităţii. chiar în capitolul consacrat unor dispoziţii generale. Principiul legalităţii a fost prevăzut în legislaţia privind administraţia publică locală. materiale. administrative. abia cu ocazia modificărilor şi completărilor aduse reglementării anterioare în anul 1996. “comunele. De asemenea. Astfel. acesta se regăseşte de o manieră indirectă în dispoziţiile constituţionale din art. rezultat al autonomiei locale. autorităţile administraţiei publice locale nu se află în raporturi de subordonare. autoritate a administraţiei de stat în teritoriu. respectarea Constituţiei. aspect ce reflectă dubla 91 . în baza autonomiei locale.122 care prevăd alegerea consiliilor locale. contravenţionale şi penale. Raporturile dintre autorităţile administraţiei publice locale din comune. Primarii comunelor şi oraşelor sunt aleşi pe circumscripţii electorale prin vot exprimat pe baza scrutinului uninominal. Aceste unităţi administrativ-teritoriale au personalitate juridică. a consiliilor judeţene şi a primarilor. ele sunt proprietare ale bunurilor din domeniul public de interes local sau judeţean şi emit acte administrative de autoritate.123 referitor la prefect. 1 alin. cooperării şi solidarităţii în rezolvarea problemelor întregului judeţ. precum şi între consiliul local şi primar. oraşele şi judeţele sunt persoane juridice de drept public. ci dimpotrivă îşi trage forţa din voinţa alegătorilor care sunt reprezentaţi prin aceste autorităţi. Acestea au patrimoniu propriu şi capacitate juridică deplină. “Consiliile locale şi judeţene se aleg pe circumscripţii electorale prin vot exprimat pe baza reprezentării proporţionale. în cadrul unui scrutin de listă.” În ce priveşte principiul eligibilităţii. dispoziţie legală ce a căpătat. Puterea lor nu provine de la stat. În relaţiile dintre autorităţile administraţiei publice locale şi consiliul judeţean pe de-o parte. ele au în proprietate bunuri din domeniul privat. după caz. dreptul de a fi ales şi domiciliu. legalităţii. este subliniată lipsa de subordonare dintre autorităţile administraţiei publice locale. În calitate de persoane juridice civile. atât a celui naţional cât şi a celui local este prevăzută de Legea nr. Aceste condiţii de eligibilitate sunt cumulative şi se referă la: calitatea de alegător. oraşe şi municipii şi autorităţile administraţiei publice de la nivel judeţean se bazează pe principiile autonomiei. deoarece organizarea referendumului local reprezintă o veritabilă caracteristică a acesteia. nu există raporturi de subordonare.121 din Constituţia republicată referitor la autorităţile comunale şi orăşeneşti a fost consacrată dubla natură juridică a acestora. că.121 şi art.” Principiul legalităţii este garantat în sensul respectării sale.către autorităţile publice centrale. Comunele.3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului cu modificările şi completările ulterioare. a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Potrivit legii. potrivit legii. în condiţiile legii. Principiul consultării cetăţenilor decurge din autonomia locală. el decurgând explicit şi din conţinutul art. atunci când sunt încălcate normele legale. iar în calitate de persoane juridice de drept public. la nivelul administraţiei publice locale prin consacrarea răspunderii juridice şi prin aplicarea de sancţiuni disciplinare. pe de altă parte. în art. pentru a le exercita în numele şi în limitele stabilite de către acestea. o consacrare constituţională.

dar va înfiinţa 10 ţinuturi.215/2001 republicată.286/2006 sunt definite asociaţiile de dezvoltare intercomunitară ca fiind structurile de cooperare cu personalitate juridică. care va menţine circumscripţiile existente. prin modificările substanţiale aduse Legii nr. Consiliul General al municipiului Bucureşti şi consiliile locale ale subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor sunt autorităţi deliberative iar primarii comunelor. în raport cu cel de organ unipersonal al primarului. în număr de şapte. Prin această lege se făcea distincţia între comune rurale. Comunele erau conduse de consilii comunale. Potrivit Legii administraţiei publice locale nr. ca organe de execuţie. legea din 1991 în vederea organizării alegerilor locale a revenit la denumirea de consilier. Dacă în varianta iniţială a Legii nr.70/1991 va generaliza principiul alegerii directe şi pentru consiliile judeţene. fiecare comună era reprezentată printr-un consiliu comunal. şi de primari. Cu puţin timp înainte de alegerile locale generale din vara 92 .24/1996 de modificare şi completare a Legii nr.natură juridică a comunei sau oraşului: de colectivitate locală şi de unitate administrativ-teritorială. dispoziţie din care rezultă caracterul de organ colegial al consiliului local. Legea nr. ca organe locale ale puterii de stat şi comitetele lor executive. ai subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor. înfiinţate. în condiţiile legii. pentru ca printr-o lege adoptată în anul 1949 să fie înfiinţate sfaturile populare şi apoi consiliile populare. Constituirea. În plus. consiliul local. dar va desfiinţa directoratele. de unităţile administrativ-teritoriale pentru realizarea în comun a unor proiecte de dezvoltare de interes zonal sau regional ori furnizarea în comun a unor servicii publice. Această organizare s-a menţinut până la adoptarea Legii comunale din 1864. printr-o lege adoptată în anul 1947 au fost instituite comisii interimare la comune şi judeţe. Pe fondul noului regim politic în curs de instaurare. Consiliile locale alegeau din rândul consilierilor. Această organizare a administraţiei publice locale va fi menţinută şi de Legea pentru organizarea administraţiei publice locale din 1929. ca organe locale ale administraţiei de stat. ca organe deliberative. de drept privat. dar organizarea şi funcţionarea organelor administraţiei publice comunale astfel cum fuseseră instituite în 1864 vor dura până la Legea pentru unificarea administrativă din 1925. ulterior modificată în repetate rânduri. La scurt timp. Constituţia din 1866 va menţine această lege. potrivit legii. potrivit dispoziţiilor căreia.70/1991 privind alegerile locale ce s-a aflat la baza alegerilor locale generale din februarie 1992. § 4. ţinuturile vor fi desfiinţate şi se va reveni la prefecturile de judeţ. care era capul administraţiei comunale. Legea administrativă din 1936 va păstra aceeaşi organizare a administraţiei publice locale. ca centre de administraţie şi inspecţie locală. care prevedeau pentru comunele urbane înfiinţarea sfaturilor orăşeneşti. în anul 1938 va fi adoptată o nouă lege administrativă. competenţa şi funcţionarea consiliului local Primele organe colegiale de administrare a treburilor comunelor le întâlnim reglementate în Regulamentele Organice. consiliile judeţene fiind alese prin vot indirect. doar consiliile locale au fost alese prin vot direct. consiliul judeţean. delegaţia pemanentă a consiliului şi pe primarul comunei. După modelul reglementărilor din perioada interbelică. iar administraţia treburilor fiecărei comune era încredinţată unei persoane numită primar. având un caracter centralizator. municipiilor. oraşelor.215/2001 prin Legea nr. care va înfiinţa însă şi aşa-numitele directorate ministeriale locale. După numai 2 ani. primarul general al municipiului Bucureşti şi preşedintele consiliului judeţean sunt autorităţi executive. alcătuite din unul sau mai multe sate şi comune urbane privite ca centre de populaţie declarate astfel prin lege.

după anul 1990 duce la concluzia tendinţei legiuitorului de scădere a numărului consilierilor. funcţia de prefect sau subprefect. pentru a fi ales consilier. secretar de stat. director general. cât şi a celor judeţeni. c). calitatea de deputat sau senator. să aibă vârsta de cel puţin 23 de ani. Legea nr. Convocarea consilierilor declaraţi aleşi pentru şedinţa de constituire se face de către prefect. în funcţie de numărul locuitorilor comunei.anului 2004. g). Şedinţa este legal constituită dacă participă cel puţin două treimi din numărul consilierilor aleşi. stabilite de Constituţie şi de Legea alegerilor locale vom reţine că. funcţia de reprezentant al statului la o societate comercială care îşi are sediul ori care deţine filiale în unitatea administrativ-teritorială respectivă.161/2003 mai adaugă şi altele. administrator. atât a celor locali. b). după caz.67/2004 privind alegerea autorităţilor administraţiei publice locale. Potrivit dispoziţiilor unui titlu din Legea nr. o persoană nu poate exercita în acelaşi timp un mandat de consilier local şi un mandat de consilier judeţean. numărul consilierilor locali variază între 9 membri (în localităţile cu până la 1500 de locuitori) şi respectiv. la data de 1 iulie a anului care precede alegerile. 31 de membri (în localităţile cu peste 400.29 o serie de precizări de ordin procedural. Potrivit art. precum şi primarul chiar dacă procedura de validare a mandatului acestuia nu a fost finalizată. cu precizarea expresă că. şedinţa se va 93 . d). h). O analiză a evoluţiei legislaţiei adoptate în domeniu. În plus. în cazul candidaţilor independenţi mai există şi condiţia listei susţinătorilor. Legea nr. asociat. funcţia de consilier local sau judeţean este incompatibilă cu: a).. La aceste incompatibilităţi. director. calitatea de funcţionar public sau angajat cu contract individual de muncă în aparatul propriu al consiliului local respectiv sau în aparatul propriu al consiliului judeţean ori al prefecturii din judeţul respectiv.40 alin. funcţia de preşedinte. prevăzând atribuţia prefectului de a stabili prin ordin. În cazul în care nu se poate asigura această majoritate. funcţia de ministru. numărul membrilor fiecărui consiliu local. Pe acest principiu. f). potrivit dispoziţiilor legii. vicepreşedinte.. manager. persoana fizică trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: să aibă calitatea de alegător. membru al consiliului de administraţie sau cenzor la regiile autonome şi societăţile comerciale de interes local înfiinţate sau aflate sub autoritatea consiliului local ori a consiliului judeţean respectiv sau la regiile autonome şi societăţile comerciale de interes naţional care îşi au sediul sau care deţin filiale în unitatea administrativ-teritorială respectivă. În ce priveşte condiţiile de eligibilitate. subsecretar de stat şi funcţiile asimilate acestora. funcţia de primar sau viceprimar.70/1991 republicată a fost înlocuită cu Legea nr.215/2001 privind administraţia publică locală introduce în art.(3) din Constituţia republicată]. să aibă domiciliul în comuna sau oraşul unde candidează.161/2003 vizând regimul incompatibilităţilor în exercitarea demnităţilor publice şi funcţiilor publice.funcţia de preşedinte sau de secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau asociaţilor la o societate comercială de interes local ori la o societate comercială de interes naţional care îşi are sediul sau care deţine filiale în unitatea administrativ-teritorială respectivă. să nu aibă funcţia de magistrat (judecător sau procuror) sau să nu fie militar activ ori alt funcţionar căruia îi este interzisă asocierea în partide politice [potrivit art.000 de locuitori). e). Legea nr. oraşului sau municipiului raportat de Institutul Naţional de Statistică la data de 1 ianuarie a anului în curs sau.30 din Legea administraţiei publice locale. constituirea consiliilor locale se face în termen de 20 de zile de la data desfăşurării alegerilor. la care ne-am referit şi cu ocazia analizei incompatibilităţilor funcţiei de ministru. La şedinţa de constituire pot participa prefectul sau reprezentantul său. Numărul membrilor consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti se stabileşte în funcţie de numărul locuitorilor sectoarelor respective. Consiliul General al Municipiului Bucureşti este compus din 55 de membri.

cerut de lege. a unei deplasări în străinătate în interes de serviciu sau a unor evenimente de forţă majoră. legea anterioară în materie. dacă majoritatea consilierilor locali validaţi au depus jurământul iar constituirea consiliului local se constată prin hotărâre. fără motive temeinice. Legea conţine dispoziţii atât de stricte legate de constituirea consiliului local dar şi a consiliului judeţean. reuniunea nu este legal constituită. este confirmată în vederea ocupării şi exercitării funcţiei respective. când din considerente politice. prefectul va declara vacante. consiliul local alege dintre membrii săi. a consilierilor. pe întreaga durată a mandatului. şi doar de un preşedinte de şedinţă. În situaţia în care consiliul local nu se poate reuni nici la această ultima convocare. luni de zile. cu votul deschis al majorităţii consilierilor prezenţi la şedinţă. din cauza absenţei.69/1991. peste alte 3 zile. nu s-a reuşit constituirea unor consilii locale şi respectiv. după primele alegeri locale generale din anul 1992. în termen de 30 de zile. peste 3 zile. După declararea ca legal constituit. în cazul celor absenţi de la şedinţă. ce poate conduce şedinţele consiliului local. aşa cum se întâmplă în cazul consiliului judeţean. ar trebui ca sancţiunea să fie retragerea validării. pentru refuzul de a depune jurământul. de la comunicare. Dacă nici la a doua convocare. Prin urmare. procedura prealabilă nu se mai efectuează. Consilierii locali care refuză să depună jurământul sunt consideraţi demisionaţi de drept.31 din lege. în cazul consiliului local. se va proceda la o nouă convocare. Potrivit art. direct. 94 . secret şi liber exprimat. pentru a conduce şedinţele consiliului şi a semna hotărârile adoptate de acesta. locurile consilierilor aleşi care au lipsit nemotivat de la cele 3 convocări anterioare. în aceleaşi condiţii. adoptată cu votul majorităţii consilierilor locali validaţi. Validarea este operaţia prin care o autoritate a statului sau a administraţiei publice locale. în ordine alfabetică. aleasă prin vot universal. un preşedinte de şedinţă. validarea sau invalidarea mandatelor. Hotărârea de validare sau invalidare a mandatelor poate fi atacată de cei interesaţi la instanţa de contencios administrativ în termen de 5 zile de la adoptare sau. de către prefect. Comisia de validare examinează legalitatea alegerii fiecărui consilier şi propune consiliului local. Consiliul local se declară legal constituit.organiza. tocmai datorită problemelor apărute în unele localităţi. hotărârea instanţei fiind definitivă şi irevocabilă. Observăm că. Ordinul prefectului prin care se declară vacante locurile consilierilor care au lipsit nemotivat poate fi atacat de cei în cauză la instanţa de contencios administrativ în termen de 5 zile de la comunicare. dacă se face dovada că aceasta a intervenit din cauza unei boli care a necesitat spitalizarea sau a făcut imposibilă prezenţa acestora. Persoana al cărei mandat este supusă validării sau invalidării nu participa la vot. consiliile locale aleg prin vot deschis. mai ales. în condiţiile Legii privind alegerea autorităţilor administraţiei publice locale. egal. lucrările şedinţei de constituire sunt conduse de cel mai în vârstă consilier. În acest caz. pe o perioadă de cel mult 3 luni. Absenţa consilierilor de la şedinţa de constituire este considerată motivată. asistat de 2 consilieri dintre cei mai tineri. Pentru validarea mandatelor. a unor consilii judeţene. prevede expres legiuitorul. dispoziţii introduse pentru prima dată în anul 1996. cu ocazia modificării şi completării Legii nr. Faţă de această ultimă prevedere. prin votul deschis al majorităţii consilierilor locali în funcţie. prin ordin. dintre membrii lor. la convocarea prefectului. iar hotărârea primei instanţe este definitivă şi irevocabilă. dacă aceştia nu pot fi înlocuiţi de supleanţii înscrişi pe listele de candidaţi respective. nu putem vorbi de un preşedinte al acestuia. maxim 3 luni. jurământul prevăzut de lege. în aceleaşi condiţii. Consilierii locali ale căror mandate au fost validate depun în faţa consiliului local. Instanţa de contencios administrativ se pronunţă în cel mult 30 de zile. organizându-se alegeri pentru completare. în doctrină s-a arătat pe deplin întemeiat. o comisie de validare alcătuită din 3 – 5 membri. că nu poţi fi “demisionat” dintr-o funcţie sau demnitate pe care nici nu ai dobândit-o.

consiliul local are atribuţii de natură administrativă şi financiară în orice domeniu.(2) din Constituţia republicată: “Consiliile locale şi primarii funcţionează. a bugetului local. oraşului sau municipiului. atribuţii privind administrarea domeniului public şi privat al comunei. Consiliul local are iniţiativă şi hotărăşte. la propunerea primarului. ale instituţiilor şi serviciilor publice de interes local şi ale societăţilor comerciale şi regiilor autonome de interes local: aprobarea statutului comunei. a virărilor de credite. de pieţe şi de obiective de interes public local.286/2006 a introdus chiar ea mai multe categorii de atribuţii. în condiţiile legii. atribuţii privind organizarea şi funcţionarea aparatului de specialitate al primarului. în doctrină ele erau grupate pe mai multe categorii. hotărăşte acordarea unor sporuri şi altor facilităţi. sprijină activitatea cultelor religioase. la propunerea primarului. în condiţiile legii. aprobarea. în domeniul protecţiei mediului şi gospodăririi apelor pentru serviciile furnizate cetăţenilor. calificate. în condiţiile legii.286/2006. stabilirea şi aprobarea impozitelor şi taxelor locale. atribuţii privind gestionarea serviciilor furnizate către cetăţeni: asigură cadrul necesar pentru furnizarea serviciilor publice de interes local. după caz. în condiţiile legii. a documentaţiilor tehnico-ecnomice pentru lucrările de investiţii de interes local.Potrivit art. a modului de utilizare a rezervei bugetare şi a contului de încheiere a exerciţiului bugetar. e). aprobarea. dacă nu există vreo interdicţie expresă a legii. asigurarea realizării lucrărilor şi luarea măsurilor necesare în procesul de integrare europeană. la propunerea primarului. servicii sau proiecte de interes public local. oraşului sau municipiului: aprobarea. precum şi a serviciilor publice de interes local. erau enumerate 26 de atribuţii ale consiliului local. aprobă construirea locuinţelor sociale etc.” Prin urmare. în condiţiile legii. precum şi a serviciilor publice. ca autorităţi administrative autonome şi rezolvă treburile publice din comune şi din oraşe.atribuţii privind cooperarea interinstituţională pe plan intern şi extern: hotărăşte cooperarea sau asocierea cu persoane juridice române sau străine. precum şi aderarea la asociaţii naţionale şi internaţionale ale autorităţilor administraţiei publice locale. a contractării şi/sau garantării împrumuturilor şi contractarea de datorie publică locală prin emisiuni de titluri de valoare în numele unităţii administrativ-teritoriale. Înainte de modificările şi completările aduse Legii nr. în funcţie de specificul activităţii avută în vedere. 95 . în condiţiile legii. De regulă. locale sau centrale. concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică a comunei. a regulamentului de organizare şi funcţionare a consiliului local. în vederea promovării unor interese comune etc. al instituţiilor şi serviciilor publice de interes local. oraşului sau municipiului. atribuţii privind dezvoltarea economico-socială şi de mediu a comunei. avizează sau aprobă documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi urbanism ale localităţilor. hotărăşte vânzarea. lucrări. grupate pe o serie de criterii precum: a). personalului sanitar şi didactic. cu excepţia celor care sunt date prin lege în competenţa altor autorităţi ale administraţiei publice. în numele unităţii administrativ-teritoriale. în mod impropriu. b).. c). concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a comunei.121 alin. în condiţiile legii. în toate problemele de interes local. ca fiind principale. în vederea finanţării şi realizării în comun a unor acţiuni. denumiri de străzi. acesta dispune deci de o competenţă materială generală. Legea nr. atribuie sau schimbă. hotărăşte cooperarea sau asocierea cu alte unităţi administrativ-teritoriale din ţară sau din străinătate. În ce priveşte atribuţiile consiliului local. oraşului sau municipiului. aprobarea strategiilor privind dezvoltarea economico-socială şi de mediu a unităţii administrativ-teritoriale. d). a statului de funcţii al aparatului de specialitate al primarului. a tuturor drepturilor şi obligaţiilor corespunzătoare participaţiilor deţinute la regii autonome sau societăţi comerciale. după caz.215/2001 prin Legea nr. oraşului sau municipiului: hotărăşte darea în administrare. exercitarea.

precum şi primarul. Formularea acestui text de lege (care în varianta iniţială se referea la o treime din numărul total. în aceste cazuri se va asigura. prin grija primarului. de unde propunerea de lege ferenda. în faţa majorităţii. mandat ce poate fi prelungit.” Stabilirea acestui procent de 20% a fost criticată în doctrină. potrivit unei alte dispoziţii a legii. ca având un caracter aleatoriu. prin această dispoziţie se ajunge la situaţia nedemocratică ca. În caz de forţă majoră şi de maximă urgenţă pentru rezolvarea intereselor locuitorilor. de 50%. doar procentul de 50% plus unul din numărul locuitorilor fiind unul democratic. ci doar că. alegerea acestuia pe o perioadă de “4 ani. două treimi să se supună voinţei unei treimi. deoarece şi pentru români.” Legiuitorul a avut în vedere şi ipoteza reorganizărilor administrativ-teritoriale... prin lege organică. În primul rând. în caz de război sau de catastrofă. prin intermediul secretarului unităţii administrativ-teritoriale. lunar. de dominaţie a unei minorităţi. 96 .). la şedinţele de consiliu se poate folosi şi limba maternă..subl. aleşi. În consiliile locale în care consilierii aparţinând unei minorităţi naţionale reprezintă cel puţin o cincime din numărul total. Convocarea consiliului local se face în scris. Aşa cum a fost stabilit procentul de 20% putea fi stabilit unul de 10% sau 30% sau oricare altul până la cel corect. traducerea în limba română. ordinea de zi se aprobă de consiliu. sunt puse la dispoziţia consilierilor locali materialele înscrise pe ordinea de zi. în text nu se prevede ca folosirea limbii materne a consilierilor minoritari să se facă la cererea acestora cum ar fi fost firesc. documentele şedinţelor de consiliu se întocmesc în limba română.” Faţă de această prevedere legală se ridică întrebarea firească. Mandatul consiliului local se exercită de la data constituirii până la data declarării ca legal constituit a consiliului nou-ales. Lucrările şedinţelor se desfăşoară în limba română. simpla sintagmă limba maternă este incompletă.” “Consiliul local se întruneşte în şedinţe ordinare. pe parcursul unui mandat stabilind expres o normă tranzitorie: “Consiliul local sau consiliul judeţean. la cererea primarului sau a cel puţin unei treimi din numărul membrilor consiliului. În sfârşit. de a se face precizarea: limba maternă a acelei minorităţi naţionale. pentru că. limba română este limba maternă... a fost criticată în doctrină sub mai multe aspecte. ordinea de zi se aduce la cunoştinţă publică şi în limba maternă a cetăţenilor aparţinând minorităţii respective. putem vorbi de necesitatea ca patru cincimi să se supună unei singure cincimi. cu cel puţin 5 zile înaintea şedinţelor ordinare sau cu cel puţin 3 zile înainte de şedinţele extraordinare. Şedinţele consiliului local se desfăşoară legal în prezenţa majorităţii consilierilor locali în funcţie. “În toate cazurile. prezenţa fiind obligatorie. ce rost mai are aducerea la cunoştinţă a ordinii de zi a şedinţei. a şedinţelor consiliului local. “În comunele sau oraşele în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor. în opinia unui autor.ns.” Această prevedere impune precizarea că este vorba despre proiectul ordinii de zi. În al doilea rând. respectiv vacantării unor posturi de primari. la convocarea primarului şi se poate întruni şi în şedinţe extraordinare. Odată cu notificarea convocării. în limba minorităţilor care deţin o pondere de peste 20% şi chiar ce rost ar mai avea desfăşurarea în limba minorităţilor care deţin o treime din numărul consilierilor. în urma organizării unei noi unităţi administrativteritoriale sau în urma dizolvării unor consilii.convocarea consiliului local se poate face de îndată. îşi exercită mandatul numai până la organizarea următoarelor alegeri locale generale. Şedinţele consiliului local sunt publice. adică o situaţie mai paradoxală.Legat de mandatul consiliului local reţinem în primul rând. se aprecia înainte de modificările din 2006. În prezent. Ordinea de zi a şedinţei consiliului local se aduce la cunoştinţă locuitorilor comunei sau ai oraşului prin mass-media sau prin orice alt mijloc de publicitate.

” Prevederea este urmată imediat de sancţiune. participarea la programe de dezvoltare judeţeană. hotărârea consiliului local se semnează de 3-5 consilieri locali.” Prin aceste semnături. pentru legalitate. “Proiectele de hotărâri pot fi propuse de consilieri locali. adică din cei care trebuie să participe la şedinţă pentru ca aceasta să se desfăşoare legal.” Legea prevede o serie de incompatibilităţi. iar actele organelor de conducere unipersonală sunt denumite dispoziţii. zonală sau de cooperare transfrontalieră. Actele şi răspunderea consiliului local În epoca modernă s-a dezvoltat tradiţia ca. prin care se stabilesc impozite şi taxe locale. în afară de cazurile în care legea sau regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului cere o altă majoritate. De la această regulă. “Hotărârile adoptate de consiliul local cu încălcarea acestor dispoziţii sunt nule de drept. legea prevede posibilitatea consiliului local de a stabili ca unele hotărâri să fie luate prin vot secret. fie cu o majoritate calificată de două treimi din numărul consilierilor. De regulă. Redactarea proiectelor se face de cei care le propun. are un interes patrimonial în problema supusă dezbaterilor consiliului local. “nu poate lua parte la deliberare şi la adoptarea hotărârilor consilierul local care. actele organelor colegiale sunt denumite hotărâri sau regulamente. În cazul în care preşedintele de şedinţă lipseşte sau refuză să semneze. cu votul majorităţii membrilor prezenţi. contractarea de împrumuturi. ordine. De asemenea. Acţiunea poate fi introdusă de orice persoană interesată. § 5. potrivit textului legal. trebuie să se abţină de la deliberare şi votare. “În exercitarea atribuţiilor ce îi revin consiliul local adoptă hotărâri. situaţiile în care este obligatorie adoptarea unei hotărâri. precum şi cele privind asocierea sau cooperarea cu alte autorităţi publice.” Hotărârile privind patrimoniul se adoptă cu votul a două treimi din numărul total al consilierilor locali în funcţie. În acest caz. jumătate plus unul din cei prezenţi. precum şi modul în care şi-a exercitat votul fiecare consilier local se consemnează într-un proces verbal. Astfel. viceprimar sau de cetăţeni. care va fi consemnată în procesul-verbal al şedinţei. cu persoane juridice române sau străine se adoptă cu votul majorităţii consilierilor locali în funcţie. preşedintele de şedinţă şi secretarul comunei sau oraşului îşi asumă responsabilitatea veridicităţii celor consemnate. în anumite situaţii. fie cu majoritatea absolută.” “Hotărârile consiliului local se semnează de preşedintele de şedinţă şi se contrasemnează. fie prin soţ. actele autorităţilor administraţiei publice să poarte o denumire specifică. regula o reprezintă majoritatea simplă. Astfel. organizarea şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor şi amenajarea teritoriului. prevăzând expres. Hotărârile privind bugetul local.” 97 .“Dezbaterile din şedinţele consiliului local. cu precizarea că hotărârile cu caracter individual cu privire la persoane vor fi luate întotdeauna prin vot secret. soţie. fie personal. legea stabileşte excepţii. de primar. în condiţiile legii. decrete. de către secretar. cu excepţiile prevăzute de lege. decizii etc. nulitatea putând fi constatată de instanţa de contencios administrativ. cu sprijinul secretarului unităţii administrativ-teritoriale şi al serviciilor din cadrul aparatului de specialitate al primarului. regională. stabilind că anumiţi consilieri. Secretarul unităţii administrativ-teritoriale nu va contrasemna hotărârea în cazul în care consideră că aceasta este ilegală. va depune în scris şi va expune consiliului local opinia sa motivată. în ce priveşte adoptarea hotărârilor consiliului local. afini sau rude până la gradul al patrulea inclusiv. deşi unele repetări apar ca inevitabile. semnat de preşedintele de şedinţă şi de secretarul unităţii administrativ-teritoriale.

“Secretarul unităţii administrativ-teritoriale va comunica hotărârile consiliului local, primarului şi prefectului, de îndată, dar nu mai târziu de 10 zile lucrătoare de la data adoptării.” În absenţa unei sancţiuni exprese, în practica administrativă sunt destul de des întâlnite situaţiile, în care secretarul nu-şi îndeplineşte această obligaţie extrem de importantă, lipsindu-l astfel pe prefect de posibilitatea de a ataca în contencios administrativ, actele autorităţilor administraţiei publice locale pe care le consideră ilegale, atâta vreme cât nu le cunoaşte conţinutul. Hotărârile consiliului local sunt acte administrative, legea stabilind o distincţie în ce priveşte momentul intrării lor în vigoare după cum au caracter individual sau normativ. Astfel, potrivit art.49 din lege: “hotărârile cu caracter normativ devin obligatorii şi produc efecte de la data aducerii lor la cunoştinţă publică, iar cele individuale, de la data comunicării. Aducerea la cunoştinţă publică a hotărârilor cu caracter normativ se face în termen de 5 zile de la data comunicării oficiale către prefect.” Prin această dispoziţie expresă, legiuitorul a introdus practic o suspendare pe o perioadă determinată a actelor administrative normative adoptate de consiliul local. În doctrina actuală s-a pus problema dacă consiliul local emite sau încheie şi alte categorii de acte juridice. În reglementarea anterioară se făcea distincţie între calitatea de persoane juridice de drept public şi calitatea de persoane juridice de drept privat a unităţilor administrativteritoriale. Astfel, consiliul local putea încheia acte supuse circuitului civil, ca persoană juridică de drept privat şi respectiv, acte administrative unilaterale, dar şi contracte administrative, ca persoană juridică de drept public. Deşi actuala reglementare prevede pentru unităţile administrativ-teritoriale doar calitatea de persoane juridice de drept public, ce dispun de patrimoniu propriu şi capacitate juridică deplină, în doctrină se apreciază în continuare că, unităţile administrativ-teritoriale îşi păstrează şi calitatea de persoane juridice civile. După constituire, consiliul local îşi organizează comisii de specialitate, pe principalele domenii de activitate. Pot fi membri ai acestora, numai consilierii locali. “Comisiile de specialitate îşi aleg câte un preşedinte şi un secretar. Ele analizează şi avizează proiectele de hotărâre din domeniul lor de activitate. Comisiile de specialitate lucrează în plen şi iau hotărâri cu votul majorităţii membrilor lor.” În afară de comisiile de specialitate, consiliile locale pot organiza, din proprie iniţiativă sau la iniţiativa primarului, după caz, comisii speciale de analiză şi verificare, pe perioadă determinată. Potrivit art.55 din Legea nr.215/2001 republicată, dizolvarea consiliului local poate interveni de drept sau prin referendum local. Consiliul local se dizolvă de drept în cazul în care acesta “nu se întruneşte timp de 2 luni consecutiv” sau „nu a adoptat în 3 şedinţe ordinare consecutive nicio hotărâre”, precum şi „în situaţia în care numărul consilierilor locali se reduce sub jumătate plus unu şi nu se poate completa prin supleanţi.” În legătură cu cea din urmă situaţie se ridică întrebarea firească, ce se va întâmpla în situaţia în care consiliul local trebuie să adopte o hotărâre privind patrimoniul, pentru care legea prevede votul majorităţii calificate a membrilor săi, iar numărul acestora a scăzut sub această majoritate, dar nu a ajuns încă la majoritatea absolută, cea cerută de lege pentru a putea fi dizolvat de drept. Prin urmare, de lege ferenda propunem ca dizolvarea de drept a consiliului local să poată interveni în situaţia în care numărul consilierilor se reduce sub două treimi. Primarul, viceprimarul, secretarul unităţii administrativ-teritoriale sau orice altă persoană interesată sesizează instanţa de contencios administrativ cu privire la cazurile care atrag dizolvarea de drept a consiliului local iar instanţa analizează situaţia de fapt şi se pronunţă cu privire la dizolvarea consiliului local. Hotărârea instanţei este definitivă şi se comunică prefectului.
98

Consiliul local poate fi dizolvat prin referendum local, organizat în condiţiile legii. Referendumul se organizează ca urmare a cererii adresate în acest sens prefectului de cel puţin 25% din numărul cetăţenilor cu drept de vot înscrişi pe listele electorale ale unităţii administrativ-teritoriale. Legea detaliază procedura desfăşurării referendumului prevăzând că, stabilirea datei pentru organizarea alegerii noului consiliu local se face de Guvern, la propunerea prefectului. Alegerile se organizează în maxim 90 de zile de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti prin care s-a constatat dizolvarea consiliului local sau, după caz, de la validarea rezultatului referendumului. Până la constituirea noului consiliu local, primarul sau, în absenţa acestuia, secretarul unităţii administrativ-teritoriale va rezolva problemele curente ale comunei, oraşului sau municipiului, potrivit competenţelor şi atribuţiilor ce îi revin potrivit legii. „Mandatul de consilier local se suspendă de drept numai în cazul în care acesta a fost arestat preventiv. Măsura arestării preventive se comunică de îndată de către instanţa de judecată prefectului, care, prin ordin, constată suspendarea mandatului”. Aceasta durează până la încetarea situaţiei mai sus prevăzute, iar în cazul în care consilierul local este găsit nevinovat, el va avea dreptul la despăgubiri, în condiţiile legii. Potrivit Legii nr.393/2004 privind Statutul aleşilor locali cu modificările şi completările ulterioare, calitatea de consilier local, ca şi cea de consilier judeţean încetează de drept, înainte de expirarea duratei normale a mandatului, în următoarele situaţii: demisie; incompatibilitate; schimbarea domiciliului într-o altă unitate administrativteritorială, inclusiv ca urmare a reorganizării acesteia; lipsa nemotivată de la mai mult de 3 şedinţe ordinare consecutive ale consiliului; imposibilitatea exercitării mandatului pe o perioadă mai mare de 6 luni consecutive, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege; condamnarea, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate; punerea sub interdicţie judecătorească; pierderea drepturilor electorale; deces. Tot potrivit Legii nr.393/2004 privind Statutul aleşilor locali cu modificările şi completările ulterioare, consilierii răspund în nume propriu, pentru activitatea desfăşurată în exercitarea mandatului, precum şi solidar, pentru activitatea consiliului din care fac parte şi pentru hotărârile pe care le-au votat. În doctrina actuală sunt identificate trei forme de răspundere a consilierilor locali: o răspundere administrativ-disciplinară; o răspundere administrativ-patrimonială şi o răspundere penală. O situaţie specială o prezintă administraţia publică a municipiului Bucureşti, căreia Legea nr.215/2001 îi rezervă un întreg capitol, ce nu rezolvă însă, multitudinea de probleme ce apar la nivelul administraţiei Capitalei. Este motivul pentru care, de mai multă vreme este vehiculată ideea adoptării unei legi distincte consacrate zonei metropolitane Bucureşti. Potrivit legii, hotărârile Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi dispoziţiile cu caracter normativ ale primarului general sunt obligatorii şi pentru autorităţile administraţiei publice locale organizate în sectoarele municipiului Bucureşti. În opinia noastră, printr-o astfel de dispoziţie expresă se consacră o formă indirectă de subordonare între autorităţile alese la nivelul sectoarelor Capitalei şi cele alese la nivelul Capitalei. “Consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti se constituie, funcţionează şi pot fi dizolvate în condiţiile prevăzute de dispoziţiile legii administraţiei publice locale pentru consiliile locale care se aplică în mod corespunzător.” Consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti exercită în principal o serie de atribuţii din care reţinem următoarele: a). aleg din rândul consilierilor, consilierul care conduce şedinţele consiliului, precum şi un viceprimar; aceştia îşi păstrează calitatea de consilier; b). aprobă regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului;
99

c). avizează studii, prognoze şi programe de dezvoltare economico-socială, de organizare şi amenajare a teritoriului şi urbanism etc.; d). aprobă bugetul local, împrumuturile, virările de credite şi modul de utilizare a rezervei bugetare, aprobă contul de încheiere a exerciţiului bugetar, stabilesc impozite şi taxe locale, precum şi taxe speciale, în condiţiile legii; f). administrează, în condiţiile legii, bunurile proprietate publică sau privată a municipiului, de pe raza sectorului, pe baza hotărârii Consiliului General al Municipiului Bucureşti etc. Unele din atribuţiile expres prevăzute pot fi exercitate numai pe baza împuternicirii date prin hotărâre a Consiliului General al municipiului Bucureşti, potrivit legii. § 6. Primarul, viceprimarul şi administratorul public Din perspectiva dreptului comparat, funcţia de primar reprezintă o funcţie tradiţională în administraţia publică locală, nu numai din Europa, dar şi din alte continente, ca de exemplu în America, unde a pătruns influenţa europeană. Sub aspectul evoluţiei istorice, la noi, prin Legea comunală din 1864 s-a impus soluţia alegerii consiliului local şi a primarului de către locuitorii comunei rurale, iar primarul era magistratul comunal, căruia legea îi încredinţa întreaga administraţie a comunei, dar în acelaşi timp era şi delegatul puterii centrale, în comunele rurale, unde trebuia să fie confirmat de prefect. În comunele urbane, primarul era numit de Domn, dintre primii trei consilieri care întruniseră cele mai multe voturi. Reglementările ulterioare au consacrat soluţia alegerii primarului de către consiliu. Legislaţia actuală a optat pentru soluţia alegerii primarului, la fel ca şi consiliul local, şi consiliul judeţean, direct de către comunitatea locală, indiferent că este vorba de mediul rural sau urban. Astfel, potrivit Legii nr.215/2001 privind administraţia publică locală, „comunele, oraşele şi municipiile au câte un primar şi un viceprimar, iar municipiile reşedinţă de judeţ au un primar şi 2 viceprimari, aleşi în condiţiile legii.” Sectoarele municipiului Bucureşti au câte un primar şi un viceprimar iar municipiul Bucureşti are un primar general şi 2 viceprimari. Validarea alegerii primarului se face în termen de 20 de zile de la data desfăşurării alegerilor, în camera de consiliu a judecătoriei în a cărei rază teritorială se află comuna sau oraşul, de către un judecător desemnat de preşedintele judecătoriei. Rezultatul validării sau invalidării alegerii primarului se aduce la cunoştinţă prefectului şi se prezintă în şedinţa de constituire a consiliului local sau, după caz, într-o şedinţă extraordinară, de către un judecător desemnat de preşedintele judecătoriei. “În caz de invalidare a alegerii primarului, Guvernul, la propunerea prefectului, va stabili data alegerilor. Acestea se organizează în termen de maxim 90 de zile de la data invalidării sau, după caz, de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti, în condiţiile legii. ” Potrivit Legii nr.393/2004 privind Statutul aleşilor locali cu modificările şi completările ulterioare, pe timpul exercitării mandatului de primar, viceprimar, preşedinte sau vicepreşedinte al consiliului judeţean se suspendă contractul de muncă sau actul de numire a acestora în cadrul unei instituţii ori autorităţi publice, respectiv la regii autonome sau la societăţi comerciale cu capital integral ori majoritar de stat sau ale unităţilor administrativ-teritoriale. Sunt exceptate de la suspendarea contractului de muncă sau a actului de numire cadrele didactice, cecetătorii ştiinţifici, ziariştii cu atestat profesional, oamenii de cultură şi artă. Potrivit Legii administraţiei publice locale, “primarul îndeplineşte o funcţie de autoritate publică. Primarul asigură respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a prevederilor Constituţiei, precum şi punerea în aplicare a legilor, a decretelor Preşedintelui României, a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, a hotărârilor consiliului local; dispune măsurile necesare şi acordă sprijin pentru aplicarea ordinelor şi instrucţiunilor cu caracter normativ ale miniştrilor, ale celorlalţi conducători ai
100

maxim 5 persoane la municipii reşedinţă de judeţ. primarul dispunând în acest sens. atât a sediului social principal. primarul emite dispoziţii cu caracter normativ sau individual. ia măsuri pentru prevenirea şi. Legat de actele primarului. b). la solicitarea consiliului local. un raport anual privind starea economică. c).286/2006 o constituie posibilitatea primarilor de a angaja consilieri personali. prin compartimentele de specialitate. Astfel. etc. gestionarea situaţiilor de urgenţă. a referendumului şi a recensământului etc. atribuţii referitoare la bugetul local: exercită funcţia de ordonator principal de credite. 3 persoane la oraşe şi municipii.68 din Legea nr. alte atribuţii stabilite prin lege. atribuţii exercitate în calitate de reprezentant al statului. şi atribuţiile primarului au fost grupate în mai multe categorii. negocieri pentru contractarea de împrumuturi şi emiterea de titluri de valoare în numele unităţii administrativ-teritoriale. verifică. în condiţiile legii. doar unul în cazul comunelor.autorităţilor administraţiei publice centrale. în primul trimestru. acordurile şi autorizaţiile date în competenţa sa prin lege şi alte acte normative etc. alte rapoarte şi informări. ce formează cabinetul primarului. în condiţiile legii. ale prefectului. potrivit Legii administraţiei publice locale nr. în condiţiile legii: ofiţer de stare civilă şi de autoritate tutelară. cât şi a sediului secundar. de un veritabil drept de apreciere. asigură elaborarea planurilor urbanistice prevăzute de lege. le supune aprobării consiliului local şi acţionează pentru respectarea prevederilor acestora. d).286/2006. atribuţii privind serviciile publice asigurate cetăţenilor: coordonează realizarea serviciilor publice de interes local. Pentru exercitarea corespunzătoare a atribuţiilor sale. Atribuţiile de ofiţer de stare civilă şi de autoritate tutelară pot fi delegate şi secretarului unităţii administrativ-teritoriale sau altor funcţionari publici din aparatul de specialitate cu competenţe în domeniu. emite avizele. Acestea devin executorii după ce sunt aduse la cunoştinţă publică sau după ce au fost comunicate persoanelor interesate. atribuţii referitoare la relaţia cu consiliul local: primarul prezintă consiliului local. precum şi cu consiliul judeţean. întocmeşte proiectul bugetului local şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar şi le supune spre aprobare consiliului local. Ca urmare a modificărilor şi completărilor introduse prin legea nr. prezintă. asemeni celor ale consiliilor locale. primarul colaborează cu serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale. după caz. O inovaţie adusă prin Legea nr. precum şi a hotărârilor consiliului judeţean. Dispoziţii speciale sunt consacrate cabinetului primarului general al municipiului Bucureşti. publicare în presa locală sau afişare în locuri special amenajate. socială şi de mediu a unităţii administrativ-teritoriale.215/2001 privind administraţia publică locală republicată prevede că: “în exercitarea atribuţiilor sale. Actele administrative individuale emise de primar se comunică celor interesaţi şi-şi produc efecte din momentul comunicării. după caz. 101 . iniţiază. ” Actele administrative cu caracter normativ emise de primar vor produce efecte după ce vor fi aduse la cunoştinţă publică în formele consacrate legislativ (publicare în Monitorul Oficial al judeţului.). e).215/2001 republicată vom distinge: a). corecta înregistrare fiscală a contribuabililor la organul fiscal teritorial. art. elaborează proiectele de strategii privind starea economică. organizarea şi desfăşurarea alegerilor. socială şi de mediu a unităţii administrativ-teritoriale şi le supune aprobării consiliului local.

pierderea drepturilor electorale. ca urmare a nesocotirii de către acesta a intereselor generale ale colectivităţii locale sau a neexercitării atribuţiilor ce îi revin. O noutate adusă de Legea administraţiei publice locale nr. potrivit legii. viceprimarul este ales cu votul majorităţii consilierilor locali în funcţie. prefectul prin ordin ia act de încetarea mandatului primarului. înainte de termen ca urmare a rezultatului unui referendum local. Potrivit Legii nr. în caz de război.“Mandatul primarului este de 4 ani şi se exercită până la depunerea jurământului de primarul nou ales. calamitate naturală. în maxim 90 de zile. deces. menţinută şi în prezent a constituit-o posibilitatea înlăturării primarului pe calea referendumului local. Legea nr.3/2000. prefectului. Schimbarea din funcţie a viceprimarului se poate face de consiliul local. viceprimarul fiind calificat drept înlocuitorul de drept al acestuia. În toate acest cazuri. punerea sub interdicţie judecătorească.” 102 . Statutul viceprimarului este succint reglementat în conţinutul actualei reglementări. în condiţiile legii. la propunerea prefectului. pe principiul simetriei juridice. care îi poate delega atribuţiile sale. ” Suspendarea mandatului primarului intervine de drept. putând fi prelungit prin lege organică. Referendumul pentru încetarea mandatului primarului se organizează ca urmare a cererii adresate în acest sens. “măsura arestării preventive se comunică de îndată. inclusiv a celor pe care le exercită ca reprezentant al statului. datorită unei boli grave. conform procedurii prevăzute pentru înlăturarea consiliului local prin referendum local. Legea nr. prin ordin. schimbarea domiciliului într-o altă unitate administrativ-teritorială. dezastru sau sinistru deosebit de grav.393/2004 privind Statutul aleşilor locali cu modificările şi completările ulterioare. Organizarea referendumului trebuie să fie solicitată. acesta are dreptul la despăgubiri. de cel puţin 25% dintre locuitorii cu drept de vot. vizează instituirea unei subordonări exprese a viceprimarului faţă de primar. Ordinul de suspendare se comunică de îndată primarului. înainte de expirarea duratei normale a mandatului. de asemenea. deja criticată de doctrină. incompatibilitate. Cea mai importantă modificare.215/2001 în varianta iniţială. care. de către instanţa de judecată prefectului. prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă. de drept în condiţiile legii statutului aleşilor locali precum şi în următoarele situaţii: dacă acesta se află în imposibilitatea exercitării funcţiei. constată suspendarea mandatului. numai în cazul arestării sale preventive. data organizării alegerilor pentru funcţia de primar fiind stabilită de Guvern. în următoarele cazuri: demisie. care nu permite desfăşurarea activităţii în bune condiţii timp de 6 luni pe parcursul unui an calendaristic sau dacă acesta nu îşi exercită. de drept. condamnarea. Suspendarea durează până la încetarea arestării preventive. oraşului sau municipiului. mandatul timp de 45 de zile consecutiv. Acest procent trebuie să fie realizat în fiecare dintre localităţile componente ale comunei sau oraşului. din rândul membrilor acestuia. la o pedeapsă privativă de libertate. calitatea de primar încetează. Potrivit actualei reglementări.286/2006 aducând modificări şi cu privire la această funcţie. la propunerea primarului sau a unei treimi din numărul consilierilor locali în funcţie. organizat în condiţiile legii.” Aceste prevederi se aplică şi viceprimarului. de locuitorii comunei. Legea reglementează condiţiile în care primarul poate ataca ordinul prefectului la instanţa de contencios administrativ. în scris. ” Mandatul primarului încetează. Potrivit legii. Mandatul primarului încetează. Expresia “în condiţiile legii” vizează procedura de organizare şi desfăşurare a referendumului stabilită prin legea specială în materie. prin hotărâre adoptată cu votul majorităţii consilierilor în funcţie. certificate. la plata drepturilor salariale corespunzătoare perioadei în care a fost suspendat. iar dacă primarul suspendat din funcţie a fost găsit nevinovat. în mod nejustificat.

viceprimarul îşi păstrează statutul de consilier local. Totodată. pe lângă organele alese sau numite pe baza unor criterii politice. oraş şi comună. numirea şi eliberarea din funcţie a administratorului public se face de preşedintele consiliului judeţean. Dacă ideea ce se află în spatele înfiinţării acestei funcţii. în opinia noastră-. Din analiza cadrului legal extrem de sintetic. primarul sau la nivel judeţean. din conţinutul art. cu ocazia modificărilor aduse în vara anului 2006. preşedintele consiliului judeţean pot delega administratorului public. La nivel judeţean. consiliului local este primarul iar în cel de-al doilea caz. încheiat în acest sens cu primarul. administratorul public este o funcţie ce se poate regăsi atât la nivelul comunelor şi oraşelor cât şi la nivelul judeţelor. poate îndeplini. Iniţiativa de a înfiinţa funcţia de administrator public la nivelul administraţiei publice locale româneşti a vizat creşterea gradului de profesionalism în funcţionarea autorităţilor publice la nivel de judeţ. În primul caz. Astfel. de a decide desemnarea unui administrator public pentru gestionarea serviciilor de interes general care fac obiectul asocierii. poate îndeplini. atribuţii de coordonare a aparatului de specialitate sau a serviciilor publice de interes judeţean. § 7. La nivel local. aflat la baza creării acestei funcţii apreciem că nu este vorba de un funcţionar public. în ce priveşte statutul administratorului public. supus dispoziţiilor Codului muncii. de multitudinea de probleme pe care le ridică administrarea unei colectivităţi locale. aprobate de consiliul local. pe baza unor criterii. creat după modelul existent în sistemul anglo-saxon. Legii administraţiei publice locale priveşte funcţia de administrator public. încheiat în acest sens cu preşedintele consiliului judeţean.-deja calificate în doctrina de specialitate. proceduri şi atribuţii specifice. ca fiind una neconstituţională.215/2001 republicată rezultă că. administratorul public. numirea în funcţie având loc pe baza unui concurs. Secretarul unităţii administrativ-teritoriale Tradiţional. numirea în funcţie având loc pe baza unui concurs. în schimb. calitatea de ordonator principal de credite. aceea de a degreva primarul. insuficient reglementat. în baza unui contract de management (baza legală a angajării acestuia). tot în baza unui contract de management. -ce au un statut insuficient reglementat. în administraţia publică locală românească. prin lege se mai precizează. deoarece nu este enumerat printre autorităţile administraţiei publice locale identificate de legiuitorul constituant-.112-114 din Legea nr. numirea şi eliberarea din funcţie a administratorului public se face de primar. ar putea fi una generoasă. administratorul public. La nivel local. aprobate de consiliul judeţean. La nivel judeţean. acesta este în mod evident. proceduri şi atribuţii specifice. 103 . La nivel local. cel care poate propune înfiinţarea acestei funcţii. în condiţiile legii. om politic prin excelenţă. fără a beneficia de indemnizaţia aferentă acestui statut. cel care poate propune înfiinţarea acestei funcţii. consiliului judeţean este preşedintele consiliului judeţean. pe baza unor criterii. cunoscut sub denumirea de city manager. au existat şi funcţionari care au avut statutul de funcţionari de carieră şi au asigurat continuitatea.Pe durata exercitării mandatului. atribuţii de coordonare a aparatului de specialitate sau a serviciilor publice de interes local. supus rigorilor Statutului funcţionarilor publici. municipiu. posibilitatea asociaţiilor de dezvoltare intercomunitară. ci de un angajat contractual. O instituţie nou creată.

” Numărul membrilor fiecărui consiliu judeţean se stabileşte prin ordin al prefectului. oraşului.122 alin. respectiv ale consiliului judeţean. respectiv a consiliului judeţean şi comisiilor de specialitate ale acestuia etc. instituţiile publice şi persoanele interesate a actelor autorităţilor locale. secretarii comunelor care. municipiului. secret şi liber exprimat. în funcţie de numărul locuitorilor judeţului.000 de locuitori şi 36 de consilieri pentru o populaţie de peste 650.” Observăm că legea precizează expres posibilitatea ca funcţia de secretar al unei unităţi administrativ-teritoriale să poată fi ocupată şi de absolvenţi ai unei forme de pregătire universitară în domeniul administraţiei publice. pentru legalitate. sub sancţiunea eliberării din funcţie. preluând şi atribuţii ale acestuia. sub sancţiunea eliberării din funcţie. să absolve o formă de învăţământ superior de lungă durată în specialitatea ştiinţe juridice sau administraţie publică. sub sancţiunea încetării raportului de muncă. respectiv. după caz. Potrivit Legii administraţiei publice locale. Potrivit unei dispoziţii tranzitorii introduse de Legea nr. 104 . Astfel. orăşeneşti şi municipale.După modelul european. nu au studii superioare îşi pot păstra funcţia publică cu obligaţia ca. Până la data de 31 decembrie 2006. soţie sau rudă de gradul întâi cu primarul sau cu viceprimarul. Secretarul comunei.215/2001 republicată: “Fiecare unitate administrativ-teritorială şi subdiviziune administrativ-teritorială a municipiilor are un secretar salarizat din bugetul local. variind între 30 de consilieri pentru o populaţie de până la 350. cu studii superioare juridice sau administrative. treptat. constituită la nivel judeţean. care să le permită îndeplinirea în termen a obligaţiei mai sus prevăzute. direct. judeţului şi al subdiviziunii administrativ-teritoriale a municipiilor este funcţionar public de conducere. potrivit Legii administraţiei publice locale. “consiliul judeţean este compus din consilieri aleşi prin vot universal. de primar. art. suspendarea. încetarea raporturilor de serviciu şi regimul disciplinar ale secretarului unităţii administrativ-teritoriale se fac în conformitate cu prevederile legislaţiei privind funcţia publică şi funcţionarii publici. la data de 1 iulie a anului care precede alegerile.” § 8. respectiv cu preşedintele sau vicepreşedintele consiliului judeţean. Potrivit Legii administraţiei publice locale.000 de locuitori. sub sancţiunea destituirii din funcţie. în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean. numirea. alături de notar. asigurarea transparenţei şi comunicării către autorităţile publice. pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale.286/2006. precum şi între aceştia şi prefect. sau. prin schimbări legislative a înlocuit funcţia de notar. a început să apară şi la noi. după caz. ale consiliului judeţean. funcţia de secretar al consiliului comunal. a hotărârilor consiliului local. Recrutarea. modificarea. aceştia aveau obligaţia de a prezenta documente care să dovedească situaţia lor şcolară. al ştiinţelor administrative în general. care. în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi.(2) din Constituţia republicată se rezumă la a preciza că acesta este ales şi funcţionează în condiţiile legii. asigurarea gestionării procedurilor administrative privind relaţia dintre consiliul local şi primar. a dispoziţiilor primarului şi ale preşedintelui consiliului judeţean. secretarul nu poate fi membru al unui partid politic. Consiliul judeţean şi preşedintele consiliului judeţean “Consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice locale. Printre atribuţiile principale ale secretarului enumerăm: avizarea. Secretarul unităţii administrativteritoriale nu poate fi soţ. de consiliul judeţean sau de preşedintele consiliului judeţean.” În ce priveşte alegerea consiliului judeţean. respectiv consiliul judeţean şi preşedintele acestuia. nr. raportat de Institutul Naţional de Statistică la data de 1 ianuarie a anului curs. “Secretarul îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de lege sau însărcinări date de consiliul local. pregătirea lucrărilor supuse dezbaterii consiliului local. participarea la şedinţele consiliului local. în condiţiile legii. egal. la data intrării în vigoare a prezentei legi. funcţie.

ca autoritatea executivă. adresată preşedintelui consiliului judeţean. 105 . f). precum atribuţia privind darea în administrare. ” Consiliul judeţean se dizolvă de drept în aceleaşi condiţii ca şi consiliul local sau prin referendum judeţean. vom reţine că. epidemiilor sau epizootiilor.Consiliul judeţean ales în conformitate cu prevederile legii se completează cu preşedintele consiliului judeţean. validarea alegerii preşedintelui consiliului judeţean se face în termen de 20 de zile de la data desfăşurării alegerilor. convocarea în şedinţa de constituire revenind însă preşedintelui consiliului judeţean. în vederea finanţării şi realizării în comun a unor acţiuni. schimbare ce a constat în esenţă în alegerea directă a preşedintelui consiliului judeţean. alte atribuţii prevăzute prin lege. de către preşedintele tribunalului sau înlocuitorul acestuia. o schimbare radicală a intervenit cu ocazia alegerilor locale generale de la 1 iunie 2008. Consiliul judeţean îndeplineşte următoarele categorii principale de atribuţii: a). e). “În exercitarea atribuţiilor ce îi revin consiliul judeţean adoptă hotărâri cu votul majorităţii membrilor prezenţi. în afară de cazurile în care legea sau regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului cere o altă majoritate. precum şi pentru apărarea ordinii şi liniştii publice. prin lege organică. Potrivit art. Asemeni celorlalţi aleşi. consacrat astfel expres. cooperarea sau asocierea cu persoane juridice române ori străine. limitarea sau înlăturarea urmărilor calamităţilor. la 3 zile de la depunerea jurământului de către acesta. jurământul prevăzut de lege. atribuţii privind dezvoltarea economico-socială a judeţului. atribuţii privind cooperarea interinstituţională precum atribuţia de a hotărî. Hotărârile se semnează de preşedinte sau în lipsa acestuia de vicepreşedintele consiliului judeţean care a condus şedinţa şi se contrasemnează de secretarul judeţului. în camera de consiliu a tribunalului. incendiilor. În ce priveşte conducerea consiliului judeţean. la convocarea preşedintelui consiliului judeţean. prezenţa acestora fiind obligatorie.89 din lege. atribuţii privind organizarea şi funcţionarea aparatului de specialitate al consiliului judeţean. “Consiliul judeţean se întruneşte în şedinţă ordinară în fiecare lună. catastrofelor. atribuţii privind gestionarea serviciilor publice din subordine precum asigurarea cadrului necesar pentru furnizarea serviciilor publice de interes judeţean. cel care refuză să depună jurământul fiind considerat demisionat de drept. lucrări. preşedintele consiliului judeţean are obligaţia de a depune în faţa preşedintelui tribunalului şi a prefectului. aprobarea bugetului propriu al judeţului. Consiliul judeţean se poate întruni şi în şedinţe extraordinare ori de câte ori este necesar. legea prevede necesitatea prezenţei majorităţii consilierilor judeţeni în funcţie. în condiţiile legii. concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică a judeţului. mandatul acestuia este de 4 ani. Legat de funcţionarea consiliului judeţean. servicii sau proiecte de interes public judeţean. inclusiv cu parteneri din societatea civilă.” În ce priveşte cvorumul necesar pentru desfăşurarea şedinţelor. Constituirea consiliilor judeţene şi validarea mandatelor consilierilor judeţeni este reglementată de o manieră asemănătoare celei privind consiliile locale. cea mai importantă fiind alegerea celor 2 vicepreşedinţi dintre consilierii judeţeni. precum. în caz de război sau de catastrofă şi se exercită de la data constituirii până la data declarării ca legal constituit a consiliului nouales. c). la propunerea preşedintelui consiliului judeţean. la cererea preşedintelui sau a cel puţin unei treimi din numărul membrilor consiliului ori la solicitarea prefectului. la nivelul judeţului. d). b). ale instituţiilor şi serviciilor publice de interes judeţean şi ale societăţilor comerciale şi regiilor autonome de interes judeţean. în şedinţă publică. care are drept de vot şi conduce şedinţele acestuia. putând fi prelungit. în cazuri excepţionale care necesită adoptarea de măsuri imediate pentru prevenirea. atribuţii privind gestionarea patrimoniului judeţului.

preşedintele şi vicepreşedinţii consiliului judeţean primesc o indemnizaţie lunară. următoarele categorii de atribuţii: a). Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale. organizarea. În exercitarea atribuţiilor sale. Potrivit art.atribuţii privind funcţionarea aparatului de specialitate al consiliului judeţean. Şi la nivelul acestei funcţii se regăseşte cabinetul preşedintelui. cu votul secret al majorităţii consilierilor judeţeni în funcţie. care devin executorii numai după ce sunt aduse la cunoştinţă publică sau după ce au fost comunicate persoanelor interesate. Între prefecţi pe de-o parte. cu persoanele fizice şi juridice române şi străine precum şi în justiţie.alte atribuţii prevăzute de lege sau sarcini date de consiliul judeţean. Prefectul poate ataca. a decretelor Preşedintelui României. în condiţiile legii.atribuţii privind relaţia cu consiliul judeţean. Preşedintele consiliului judeţean reprezintă judeţul în relaţiile cu celelalte autorităţi publice. prevederile referitoare la mandatul primarului şi suspendarea de drept a mandatului acestuia. prezentată în mass-media drept “legea votului uninominal” au fost modificate cele trei acte normative ce se referă la alegerea. a hotărârilor consiliului judeţean. e). a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului.atribuţii privind serviciile publice de interes judeţean. a Legii administraţiei publice locale nr. punerea în aplicare a legilor. vicepreşedinţii consiliului judeţean îşi păstrează calitatea de consilier. (5). Potrivit legii. Preşedintele consiliului judeţean îndeplineşte. la propunerea a cel puţin unei treimi din numărul acestora. (2). nu există raporturi de subordonare. Prefectul şi subprefectul Prefectul este un reprezentant al Guvernului în teritoriu. motiv pentru care este şi calificat ca administraţie de stat în teritoriu.67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale.35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr.123 din Constituţia republicată : “Guvernul numeşte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti. Pe durata mandatului. în consecinţă. Preşedintele consiliului judeţean asigură respectarea prevederilor Constituţiei. un act al consiliului judeţean. după caz. f). răspunzând principiului deconcentrării administrative. Eliberarea din funcţie a vicepreşedinţilor consiliului judeţean se face cu votul secret al majorităţii consilierilor în funcţie.atribuţii privind bugetul propriu al judeţului. format din maxim 5 persoane. b). Atribuţiile prefectului se stabilesc prin lege organică. preşedintele consiliului judeţean emite dispoziţii cu caracter normativ sau individual. Consiliul judeţean alege dintre membrii săi 2 vicepreşedinţi. ce reprezintă baza de calcul pentru stabilirea drepturilor şi obligaţiilor care se determină în raport cu venitul salarial. § 9. precum şi consiliile judeţene şi preşedinţii acestora. a instituţiilor şi serviciilor publice de interes judeţean şi a societăţilor comerciale şi regiilor autonome de interes judeţean.Prin Legea nr. funcţionarea şi statutul autorităţilor locale. c). atribuţii privind relaţia cu alte autorităţi ale administraţiei publice locale şi serviciile publice. d). precum şi a altor acte normative. 106 . în faţa instanţei de contencios administrativ. Preşedintele consiliului judeţean răspunde de buna funcţionare a aparatului de specialitate al consiliului judeţean pe care îl conduce. Eliberarea din funcţie a vicepreşedinţilor consiliului judeţean nu se poate face în ultimele 6 luni ale mandatului consiliului judeţean. consiliile locale şi primari. ca unică formă de remunerare a activităţii. aplicându-se în mod corespunzător şi preşedintelui consiliului judeţean. numit şi eliberat din funcţie de acesta. pe de altă parte. în cazul arestării preventive.215/2001 şi a Legii nr. (4).393/2004 privind Statutul aleşilor locali. (3).

după caz. ce a suferit modificări şi completări ulterioare. De remarcat că. Guvernul numeşte câte un prefect.12 din Legea nr.ns. consiliile locale şi primari. profesionalizării şi orientării către cetăţean. ca şi noţiunea de primărie. Prefectul este garantul respectării legii şi a ordinii publice la nivel local. Prefectul municipiului Bucureşti este ajutat de trei subprefecţi. nu există raporturi de subordonare. fiind republicată în 2008. începând cu anul 2006. Prefectul şi subprefectul fac parte din categoria înalţilor funcţionari publici. dispoziţia de mai sus. între prefecţi. şi în art. republicată în 2007.al celui local sau al primarului. ” Dacă iniţial. în sensul în care această sintagmă se regăseşte consacrată în legislaţia în vigoare. a judeţului sau a municipiului.340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului. nr. prefectul este ajutat de doi subprefecţi.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice. într-un imobil proprietate publică a statului. în mod eşalonat. Legea nr. imparţialităţii. Actul atacat este suspendat de drept. că „instituţia prefectului este o instituţie publică cu personalitate juridică.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici. sub conducerea prefectului. în baza hotărârii Guvernului. se precizează. cu aparate proprii de specialitate. prevenirea şi sancţionarea corupţiei a prevăzut că: “În funcţiile de prefect şi subprefect pot fi numite persoanele care îndeplinesc condiţiile prevăzute de prezentul titlu (este vorba despre Titlul III din cartea a II-a. responsabilizării. ca organe de conducere unipersonală. Până la acea dată funcţiilor de prefect şi subprefect li se aplică regimul juridic prevăzut de Legea administraţiei publice locale nr. dispoziţie consacrată expres şi în Legea nr. a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri. Constituţia referindu-se doar la primar şi prefect. prefectul. în cazul în care consideră actul ilegal. eficienţei. Dintr-o asemenea perspectivă nu putem fi de acord nici cu prevederile O. Legea nr. se regăseşte ca urmare a revizuirii.340/2004 cu modificările şi completările ulterioare.G.U.215/2001. Mai mult decât atât. total inadecvat în opinia noastră. pentru exercitarea de către acesta a prerogativelor care revin potrivit Constituţiei şi legii. potrivit dispoziţiilor constituţionale. încetăţenită în vorbirea cotidiană. organ de conducere unipersonală reprezintă o autoritate a administraţiei statale în teritoriu ce dispune de un aparat propriu de specialitate. pe de altă parte. instituţia prefectului a fost reglementată într-un capitol distinct al Legii administraţiei publice locale. Potrivit primelor dispoziţii ale Legii nr.123 din Constituţia republicată. Atribuţiile care pot fi delegate se stabilesc prin hotărâre a Guvernului. Miniştrii şi conducătorii celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din subordinea Guvernului pot delega prefectului unele din atribuţiile lor de conducere şi control cu privire la activitatea serviciilor publice deconcentrate din subordine. care nu poate constitui o instituţie publică. în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti. Activitatea prefectului se întemeiază pe principiile: legalităţii.340/2004 cu modificările şi completările ulterioare. ulterior a fost adoptată o lege specială.) pentru numirea ca înalt funcţionar public. purtând denumirea Reglementări privind funcţia publică şi funcţionarii publici – subl. pe de-o parte. la propunerea ministrului administraţiei şi internelor. Or. Atribuţiile prefectului se stabilesc prin hotărâre a Guvernului. Pentru îndeplinirea atribuţiilor şi prerogativelor care îi revin potrivit legii. transparenţei şi liberului acces la informaţiile de interes public. Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local.” 107 . Sediul instituţiei prefectului denumit prefectură este în municipiul reşedinţă de judeţ. obiectivităţii. Potrivit art.340/2004 prin care se organizează şi funcţionează instituţia prefectului. precum şi consiliile judeţene şi preşedinţii acestora. cu modificările şi completările ulterioare. cu patrimoniu şi buget propriu”. Este utilizată expres noţiunea de prefectură.179/2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr.

554/2004. doi consilieri. asigurarea împreună cu organismele abilitate a măsurilor de pregătire şi intervenţie pentru situaţii de urgenţă etc. prefectul emite ordine cu caracter individual sau normativ. potrivit legii. Acţiunea se formulează în termenul prevăzut la art. cu avizul conform al ministerului de resort.262/2007 care a modificat substanţial Legea contenciosului administrativ nr. în condiţiile legii.340/2004 mai reţine: asigurarea aplicării şi respectării Constituţiei şi a tuturor actelor normative precum şi a ordinii publice. Printre atribuţiile principale ale prefectului. Pe de altă parte. În prezent.G. O. funcţie echivalentă cu funcţia de director executiv. prefectul are două sarcini esenţiale în calitate de reprezentant al statului în teritoriu.3 (consacrat tutelei administrative) din Legea contenciosului administrativ nr. verificarea legalităţii actelor administrative ale autorităţilor administraţiei publice locale şi judeţene. prin scoaterea începând cu anul 2006 de sub impactul politicii. în urma promovării unui examen de atestare pe post.U. sub forma unui compartiment organizatoric distinct. Ordinul prefectului care conţine dispoziţii normative devine executoriu numai după ce a fost adus la cunoştinţă publică iar ordinul prefectului cu caracter individual devine executoriu de la data comunicării către persoanele interesate. prefectul conduce activitatea serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor (avizând numirea şi eliberarea din funcţie a conducătorilor acestora) precum şi activitatea celorlalte autorităţi ale administraţiei publice centrale de specialitate. prefectul şi subprefectul nu pot fi membri ai unui partid politic sau ai unei organizaţii căreia îi este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice.(1) din lege (6 luni-n. actele emise de autorităţile administraţiei publice locale. de subprefect.n. oficii prefectorale. potrivit art.(5) din Constituţia republicată şi art. potrivit Constituţiei. Un element de noutate. prin ordin. dacă le consideră nelegale. şi respectiv.179/2005 îl constituie Cancelaria prefectului. ca reprezentant al Guvernului.340/2004 au fost expres abrogate prin Legea nr. direct în faţa instanţei de contencios administrativ. organizate la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale.nr. Pentru îndeplinirea atribuţiilor sale.U.340/2004 cu modificările şi completările ulterioare prevede expres că. ce cuprinde un director.554/2004. Oficiile prefectorale fac parte integrantă din instituţia prefectului şi sunt conduse de către un şef al oficiului prefectural.11 alin. În municipiul Bucureşti se pot organiza oficii prefecturale în fiecare sector. sub sancţiunea destituirii lor din funcţia publică. § 10. actul atacat fiind suspendat de drept.În dorinţa de profesionalizare a acestor funcţii. un consultant şi un secretar. Precizăm că dispoziţiile speciale în materia controlului de legalitate din Legea nr. Legea nr. adus de O. teritoriul României este organizat în: 108 . Acţiunea introdusă de prefect este scutită de taxa de timbru. prefectul poate ataca. Prefecţii şi subprefecţii nu au dreptul la grevă şi nu pot să înfiinţeze organizaţii sindicale proprii.123 alin.G.) şi începe să curgă de la momentul comunicării actului către prefect. Începând cu data de 1 ianuarie 2006. Legea nr.nr. în cadrul numărului de posturi şi al fondurilor aprobate anual. funcţia publică de secretar general al prefecturii s-a transformat în funcţia publică de subprefect. prefectul poate organiza.179/2005 a reglementat modalitatea în care prefecţii şi subprefecţii în funcţie la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă urmau să fie numiţi în funcţii publice de prefect. Totodată. organizată în cadrul instituţiei prefectului. Pe de-o parte. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 1. Sub aspect administrativ.

o competenţă teritorială naţională c. Reprezintă fundamentul şi limita activităţii autorităţilor administraţiei publice locale: a. În relaţiile dintre autorităţile administraţiei publice locale şi consiliul judeţean. Potrivit Constituţiei României republicată. legalitatea şi consultarea cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit 3. descentralizării. legalitatea d. eligibilitatea. 20 de zile de la data desfăşurării alegerilor b. primarii şi prefecţii b. consiliile judeţene. consiliile locale. proporţionalitatea şi transparenţa b. comune. pe o perioadă de cel mult 3 luni. o competenţă materială generală b. primarii şi preşedinţii consililor judeţene c. Consiliul local dispune de: a. după validarea mandatelor tuturor membrilor săi b. Preşedintele consiliului local este ales: a. Constituirea consiliilor locale are loc în termen de: a. o competenţă materială specială 109 . autonomia locală b. nu există raporturi de subordonare b. comune. oraşe şi judeţe 2. municipii şi regiuni c. 30 de zile de la data desfăşurării alegerilor c. există raporturi de subordonare c.a. judeţe şi regiuni b. prin votul deschis al membrilor săi c. 4. în fiecare şedinţă. precum şi între consiliul local şi primar: a. descentralizarea administrativă şi descentralizarea politică c. deconcentrarea administrativă şi federalismul Legea privind administraţia publică locală adaugă următoarele principii aplicabile administraţiei publice locale la cele prevăzute de Constituţie: a. primarii şi viceprimarii 6. autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice b. Consiliul local se declară legal constituit: a. pentru un mandat de 4 ani b. oraşe. după validarea a cel puţin două treimi din numărul membrilor săi c. 25 de zile de la data validării mandatelor 8. motivarea şi subsidiaritatea c. deconcentrarea serviciilor publice c. oraşe. prin votul deschis al membrilor săi 10. există raporturi de participare 7. administraţia publică locală în România se întemeiază pe următoarele principii de bază: a. consultarea cetãţenilor în probleme locale de interes deosebit 5 Autorităţile administraţiei publice locale sunt: a. comune. dacă majoritatea consilerilor locali validaţi au depus jurământul 9.

la două luni c. a cel puţin două treimi din totalul consilierilor în funcţie 14. este o autoritate deliberativă 16. majoritatea consilierilor locali în funcţie c. o majoritate calificată de consilieri locali 13.Hotărârile consiliului local se adoptă cu votul: a. Suspendarea mandatului de consilier intervine de drept numai: a. întotdeauna c. săptămânal 12. în fiecare şedinţă. este cetăţean român cu drept de vot b. direct şi secret b. are reşedinţa pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale în care urmează să fie aleasă 17. se poate asocia în partide politice d. lunar b. este înalt funcţionar public b. în cazul în care acesta a fost arestat preventiv b. îndeplineşte o funcţie de autoritate publică c. prin vot universal. o dată la 3 luni. Consiliul local se întruneşte în şedinţe ordinare: a. a împlinit vârsta de 23 de ani c. majorităţii membrilor prezenţi. persoana fizică care: a. în afară de cazurile în care legea sau regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului cere o altă majoritate b.Consiliul judeţean se întruneşte în şedinţe ordinare: a. o majoritate de două treimi din totalul consilierilor locali în funcţie b. prin votul deschis al membrilor săi c. trimestrial c. dacă acesta a fost condamnat c. pe un mandat de 4 ani. prin votul deschis al membrilor săi 110 . o dată la două luni 18.Şedinţele consiliului local se desfăşoară legal dacă este prezentă: a. majorităţii consilierilor în funcţie. Primarul: a.11. dacă acesta a fost acţionat în justiţie 15. Preşedintele consiliului judeţean este ales: a. Nu poate fi aleasă consilier judeţean. lunar b.

diferite propuneri legislative. înţelegerea şi aprofundarea noţiunilor specifice legate de funcţia publică şi funcţionarul public. Noţiuni specifice. etc. trei elemente: competenţă. autoritate. şi deci protejarea funcţionarului de presiunile guvernamentale sau ale administraţiei. linii ierarhice şi funcţii. ce nu trebuie însă confundate cu apariţia unui statut general. 111 . În toate ţările există tradiţii privind reglementarea funcţiei publice. derivat din verbul statuere (a statua. Funcţionarea oricărei autorităţi sau instituţii publice presupune. dar prima codificare generală s-a adoptat abia în anul 1937. iar în Danemarca. în anul 1872. mijloace materiale şi financiare şi personal. iar Camerele au examinat de-a lungul vremii. dar şi să întărească garanţiile de bună îndeplinire a serviciilor publice”. Olanda a adoptat prima lege privind funcţionarii în anul 1929 şi Regulamentul general privind funcţionarii Regatului. Denumirea de statut. provenind de la cuvântul latin statutum. dintre care doar unele sunt funcţii publice. gestiona şi opera cu noţiunile specifice legate de funcţia publică şi funcţionarul public Competenţe dobândite : în momentul în care vor finaliza studiul acestui modul. dar nu întotdeauna. “ce ar urma să împiedice arbitrariul organelor politice. apoi în Luxemburg. prima lege despre funcţionari datează din anul 1899. Titularul unei funcţii publice este de regulă. după cum deja s-a precizat. în general. Evoluţia legislaţiei în domeniu Noţiunea de funcţie publică reprezintă o noţiune fundamentală a dreptului public în general. iar prima lege irlandeză referitoare la funcţia publică datează din anul 1922. în anul 1852. să pună stavilă stării de nesiguranţă în care se aflau slujbaşii administraţiei centrale şi locale. Doctrina românească interbelică s-a pronunţat dintotdeauna ferm. în anul 1908. în mod autoritar. deşi tradiţiile privitoare la funcţia publică sunt anterioare Revoluţiei de la 1789. Primul statut al funcţiei publice a fost adoptat în Spania. în favoarea unui Statut. primul Statut al funcţiei publice a fost adoptat abia în anul 1941. activitate administrativă. structurat pe compartimente. a ordona) semnifică un ansamblu de norme juridice ce cuprinde voinţa statului de a reglementa. strâns legată de noţiunea de organ. a dreptului administrativ în special. a decide. În Germania a existat încă din anul 1806 un Cod bavarez al funcţiei publice. În acest spirit a fost subliniată necesitatea ca acesta să asigure “garantarea imparţialităţii şi neutralităţii în administraţie”. o anumită categorie de raporturi sociale ori instituţii juridice. constituţionalitatea şi legalitatea funcţiei publice şi raporturile tipice de serviciu Rezultatele aşteptate : studenţii vor înţelege. în anul 1931.stabilească bazele constituţionale ale funcţiei publice în România Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore • • • § 1. În Franţa.stabilească o comparaţie între funcţia publică din ţara noastră şi celelalte state europene . studenţii vor avea posibilitatea să : . Primul Statut al angajaţilor civili ai statului a fost adoptat în Italia.Partea a III-a Funcţia publică şi funcţionarul public Modulul I Teoria generală a funcţiei publice • Obiective specifice : cunoaşterea. un funcţionar public.

Într-un prim grup de state. de pildă. de la o ţară la alta. fiind urmat de reglementări. după cum diferă şi tehnica sau conţinutul reglementării. cu rol de drept comun al funcţiei publice ridică două probleme legate de sfera funcţionarilor publici şi anume: în ce măsură se aplică Statutul. între legislativ şi executiv. Italia. În acest sens. abrogată după numai 3 ani. Spania. Se ştie. în baza prerogativelor sale regale. Codul funcţionarilor publici a fost abrogat după anul 1944. Statutul funcţionarilor publici sau dreptul comun al funcţiei publice. fără a se ieşi însă din sfera regimului contractual. neputând fi identificat un text unic care să poată fi calificat drept “statutul general al funcţiei publice”. în absenţa unor reglementări speciale. se poate regăsi un Statut al funcţionarilor publici. mai peste tot în Europa. pe fondul preocupărilor pentru adoptarea primului Cod al muncii. corpul didactic. şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1924. votată cu 13 ani mai înainte. Constituţionalitatea şi legalitatea funcţiei publice În ce priveşte constituţionalitatea funcţiei publice. preoţii etc. Tot din perspectiva dreptului comparat. Suedia. adoptându-se şi unele reglementări speciale. pe o Lege privind funcţia publică. cărora li se aplicau reglementări speciale (corpul judecătoresc. iar a doua se referea doar la funcţionarii administrativi şi la funcţionarii de specialitate. Acesta se compunea din două părţi. ofiţerii. în fiecare din ţările care au constituţii scrise se regăsesc principii ale funcţiei publice. care sunt categoriile de funcţionari publici ce intră sub incidenţa Statutului şi care este gradul de generalitate a regulilor cuprinse în Statut. După numeroase modificări. în baza căruia s-a adoptat şi un Regulament conţinând regimul juridic al funcţionarilor publici din administraţia de stat a reprezentat dreptul comun pentru funcţionarii publici. Austria şi Finlanda) Constituţia prevede competenţa legiuitorului de a stabili regulile aplicabile funcţiei publice. într-o formulare mai riguroasă sub aspect juridic. dacă ne raportăm la alte state ale Uniunii Europene constatăm că. atribuirea acestei competenţe este implicită şi rezultă chiar din supremaţia legiuitorului. De asemenea. Prima lege specială în materie a fost adoptată la 19 iunie 1923. (Danemarca. ordonarea formală a acestui statut este mai mult sau mai puţin omogenă. în spiritul noii ordini constituţionale. care poate interveni pentru a reglementa materia.Denumirea de “Statut al funcţionarilor publici” a fost utilizată pentru prima dată în art. care la rândul ei. majoritar. ca urmare a principiilor stabilite prin Constituţia din 1923. prima conţinea dispoziţii aplicabile funcţionarilor publici din toate serviciile.8 al Constituţiei din 1923. în Olanda şi în Franţa. funcţionarilor publici li s-au aplicat prevederile Codului muncii. Luxemburg). În septembrie 1946 s-a adoptat o nouă Lege privind Statutul funcţionarilor publici. Dar. care a stabilit două principii fundamentale: numai românii erau admişi în funcţiile şi demnităţile publice şi necesitatea adoptării unor legi speciale privind statutul funcţionarilor publici. existenţa unor statute sau Coduri. că separarea Republicii irlandeze de tradiţia britanică s-a realizat prin votarea Constituţiei din 1937. personalului din administraţie sau cu alte cuvinte. inginerii. cu excepţia unor categorii expres prevăzute. În perioada 1949-1989. a reglementării funcţiei publice. ar putea fi definit ca ansamblul regulilor referitoare la situaţia juridică a funcţionarului public. Statutul din anul 1923. Portugalia. dată la care a fost promulgat Codul funcţionarilor publici. Un al treilea grup de state se caracterizează printr-o partajare. § 2. Statutul s-a aplicat până la 8 iunie 1940. Şeful statului dispune de competenţă în materie de statut al funcţionarilor. medicii. s-a fundamentat juridic.). Germania. În alte state (Irlanda. Numărul articolelor din Constituţie referitoare la funcţia publică diferă însă. avocaţii. Grecia. În Belgia şi în Marea Britanie. în baza dispoziţiilor constituţionale. 112 .

în toate ţările Uniunii Europene. de regulă. Este în general. a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri. în condiţiile legii. Statutul funcţionarilor publici a fost din nou substanţial modificat. civile sau militare. După republicare. consacră principiul potrivit căruia: “Funcţiile şi demnităţile publice. Astfel.16 din Constituţia României. de cel sindical. care beneficiază de garanţii de independenţă speciale. un regim de drept public. dar dispunând în schimb de indemnizaţii semnificative. Deoarece la acelaşi articol. în sens larg pot fi consideraţi ca funcţionari. transparent. Ulterior. statutul funcţionarilor publici.188/1999. În al doilea rând. “regimul general al raporturilor juridice dintre funcţionarii publici şi stat sau administraţia publică locală. Este vorba în primul rând. legiuitorul constituant a urmărit să consacre un regim statutar pentru funcţionarii publici şi un regim contractual. de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice. art.16 alin.3 şi art. legea a suferit o serie de modificări şi completări. în care au fost dezbătute diferite proiecte legislative realizate pe această temă. garanţie ce corespunde unui curent de idei caracteristic dezvoltării democraţiilor contemporane şi prezintă semnificaţia unei discriminări pozitive. în urma angajării răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului. pentru a dobândi un rol mai important în viaţa publică a ţării. mai exact. schimbări substanţiale fiindu-i aduse prin Legea nr. acesta este un aspect care ţine de legiuitorul organic. prin autorităţile administrative autonome ori prin autorităţile şi instituţiile publice ale administraţiei publice centrale şi locale. denumite în continuare. privată de dreptul de grevă şi uneori.” Două modificări esenţiale au intervenit faţă de dispoziţia iniţială. nu era justificată interdicţia ocupării acestor funcţii de către cetăţenii români care au şi altă cetăţenie. j). la finele lui 2008. a ţărilor din zona civilizaţiei europene. la litera p) se menţionează şi “regimul general privind raporturile de muncă. în conformitate cu dispoziţiile legale. putând fi identificat la lit.În plus. în favoarea femeilor. ce reglementează deci. rezultă că. şi cazul diplomaţilor. patronatele şi protecţia socială” ca materie a legii organice. pot fi ocupate. în conţinutul art. seminarii şi conferinţe naţionale şi internaţionale organizate pe marginea acestei problematici. a unui serviciu public stabil. Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi. raporturi de serviciu. Bazele constituţionale ale funcţiei publice în România se regăsesc în principal. După ani de zile de mese rotunde. profesionist. a fost eliminată condiţia de a avea numai cetăţenia română pentru ocuparea unei demnităţi sau funcţii publice. chiar dacă. Este de asemenea. nefiind însă de conceput un funcţionar public în afara principiilor generale ale Statutului. eficient şi imparţial. O altă dispoziţie constituţională în materie. deja evocată.3 litera j. un regim de drept administrativ. deoarece în spiritul reglementărilor europene.73 alin. cazul judecătorilor. potrivit art. se regăseşte în art.(3) ce enumără domeniile în care se reglementează prin lege organică. aşa cum a fost modificat şi completat prin legea de revizuire. sindicatele. devenind Legea nr. prevenirea şi sancţionarea corupţiei. Scopul legii îl constituie asigurarea. Obiectul de reglementare al Legii privind Statutul funcţionarilor publici îl reprezintă. A urmat o nouă republicare în anul 2007 urmată de noi modificări prin două ordonanţe de urgenţă. pentru restul salariaţilor. despre poliţie. s-a prevăzut garanţia egalităţii dintre femei şi bărbaţi în ocuparea unei asemenea funcţii. În primul rând.73 alin. Legea privind Statutul funcţionarilor publici a fost adoptată în şedinţa comună a Camerelor. supusă unei ierarhii speciale.114 din Constituţia republicată. anumite tipuri de funcţii sunt exercitate în cadrul unor reglementări statutare particulare. În ce priveşte sfera funcţionarilor publici. supuşi unor constrângeri privind mobilitatea şi adoptarea unei atitudini rezervate. în interesul 113 .

care este un act administrativ de autoritate. în chip temporar. şi nu de dreptul muncii. în condiţiile expres prevăzute de lege”. natura juridică a raportului de serviciu trebuie stabilită în funcţie de specificul elementelor acestui raport juridic şi anume: părţile. actul său de instituire fiind un act de autoritate. de drept al muncii au susţinut teza unicităţii izvorului raportului juridic de muncă. Calitatea de funcţionar public izvorăşte din actul de numire în funcţie. funcţionarii publici sunt priviţi ca agenţi ai autorităţilor/instituţiilor publice care concură la realizarea puterii publice şi de aceea. Acest punct de vedere a fost îmbrăţişat şi de legiuitor. cu toate consecinţele juridice ce decurg de aici. de-a lungul vremii. ce ducea la un raport de sine stătător – raportul de funcţie. ce viza situaţia juridică a funcţionarului învestit cu 114 . şi nu de dreptul muncii. raportul de serviciu este tot o formă a raportului juridic de muncă. A fost fundamentată astfel. sunt supuşi. de un titular sau de mai mulţi. în doctrină a apărut necesitatea stabilirii naturii juridice a acestuia. axată pe ideea de subiect de drept. În opinia specialiştilor în dreptul muncii. Ulterior. susţinută de autorii francezi. care defineşte expres raporturile de serviciu. poate fi identificată teoria “situaţiei contractuale”. şi nu un raport de drept administrativ. iar cel ce exercită funcţia. Pe de altă parte. emis în condiţiile legii” cu precizarea că: “exercitarea raporturilor de serviciu se realizează pe perioadă nedeterminată ” şi doar prin excepţie de la această prevedere. diferite. persoană fizică care. autorii de drept civil. fie prin intermediul unor instituţii ale dreptului administrativ. în speţă contractul de mandat. Pe de-o parte. în speţă contractul administrativ. Astfel.” În ce priveşte conceptul de raport de serviciu. Dintr-o asemenea perspectivă. deşi cele două raporturi prezintă şi unele trăsături comune. doctrina de drept public referitoare la statutul funcţionarilor publici a fost indisolubil legată de analiza noţiunii şi implicit de natura juridică a funcţiei publice. funcţia publică a fost definită în doctrina interbelică ca reprezentând “complexul de puteri şi competenţe. o a doua accepţiune a noţiunii de funcţie de stat. cu preponderenţă regulilor speciale de drept administrativ. raportul de serviciu este un raport contractual de drept administrativ. exercitând autoritatea statală şi nu drepturile izvorâte dintr-o situaţie contractuală. În opinia autorilor de drept administrativ. în vederea ocupării. la ora actuală. în special. exercitând puterea în limitele competenţei. problemă în legătură cu care s-au dezvoltat două poziţii fundamentale. funcţia de stat fiind privită ca un statut legal. În concluzie. cele două categorii de raporturi au fost privite ca formând o unitate dialectică indestructibilă. În doctrina postbelică s-au fundamentat de asemenea două teze opuse cu privire la natura juridică a funcţiei publice. urmăreşte realizarea scopului pentru care a fost creată funcţiunea”. ca fiind acele raporturi care “se nasc şi se exercită pe baza actului administrativ de numire. conţinutul şi obiectul său. Pe de altă parte. “funcţiile publice temporar vacante pe o perioadă de cel puţin o lună pot fi ocupate pe perioadă determinată. Pe de-o parte. În baza actului de numire în funcţie ia naştere un raport de serviciu care este un raport de drept public având ca obiect realizarea puterii publice. precum şi al autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia publică centrală şi locală. fie prin intermediul unor instituţii ale dreptului civil.cetăţenilor. organizat de lege pentru satisfacerea unui interes general. De-a lungul vremii. este vorba despre teoria “statutului legal”. prin care s-a încercat definirea funcţiei publice. orientarea iniţială a autorilor de drept administrativ şi a unor autori de dreptul muncii s-a axat pe ideea dublului raport juridic al funcţionarului de stat care apărea atât ca subiect al unui raport de serviciu cât şi ca subiect al unui raport de muncă.

eficienţă şi eficacitate. stabilitatea garanta funcţionarilor publici dreptul de a nu fi transferat. un complex de drepturi c. potrivit legii. Funcţia publică reprezintă: a. în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală. ce conduce la regimul dreptului privat. în mod legal. stabilitate în exercitarea funcţiei publice. axată pe ideea statutului legal. transparenţă. Aflându-se într-o situaţie legală. d). f). contractului de muncă. dar cu respectarea prevederilor legale. În legislaţia şi doctrina interbelică. numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară b. ci ale funcţionarilor publici. fără ca una să fie opusă cu necesitate celeilalte. În ce priveşte reglementarea funcţiei publice. încheiat în condiţiile legislaţiei muncii c. legalitate. cu capacitatea de a acţiona în realizarea competenţei unui organ de stat. prevăzute de lege. b). în celelalte state ale Uniunii Europene se menţine şi în prezent. chiar şi în altă localitate. Principiile care stau la baza exercitării funcţiei publice. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 1. § 3. c). sancţionat sau înlocuit decât în condiţiile legii. vechea dispută între concepţia dominantă de altfel. în interesul serviciului public. După cum se poate lesne observa. e). civile sau militare pot fi ocupate de persoanele care au: a. emis în condiţiile legii b. iar transferul în interesul serviciului. un ansamblu de atribuţii şi responsabilităţi b.188/1999. În cazul funcţionarilor publici. g). actului administrativ de numire. teză valabilă şi potrivit actualului cadru legislativ. Printre principiile care se află la baza exercitării funcţiei publice menţionăm: 115 . cetăţenia română şi cel puţin reşedinţa în ţară 2. orientare către cetăţean. în conformitate cu prevederile legale. imparţialitate şi obiectivitate. sunt: a). responsabilitate. potrivit dreptului comparat. aceste principii nu sunt ale funcţiilor publice. Potrivit Legii nr. se poate implicit vorbi despre funcţia publică ca statut legal sau despre funcţia publică ca un raport de drept privat. cetăţenia română şi domiciliul în ţară c. dacă înlocuim noţiunea de organ de stat cu cea de autoritate publică. Funcţia publică a fost definită astfel ca reprezentând situaţia juridică a persoanei fizice învestită. raporturile de serviciu sunt acele raporturi care se nasc şi se exercită pe baza: a. republicată în 2007: “funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor. acordului de voinţă dintre angajat şi angajator 3. Potrivit Constituţiei României republicate. iar atribuţiile ce îi sunt încredinţate sunt de ordin general. Fără a se fi ajuns la un numitor comun. se putea face şi fără acordul funcţionarului. ca subiect al raporturilor juridice pe care le presupune exercitarea acesteia. ce conduce la un regim juridic unilateral de drept public şi concepţia statutului contractual. funcţiile şi demnităţile publice. un complex de obligaţii 4. funcţionarului public îi sunt stabilite coordonatele funcţiei prin lege.atribuţiile funcţiei.” Funcţiile publice sunt prevăzute prin anexa la lege. stabilite în temeiul legii. se subliniază în doctrina actuală.subordonare ierarhică. administraţia publică locală şi autorităţile administrative autonome.

înţelegerea. li se aplică legislaţia de dreptul muncii b. Definirea. condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a fi funcţionar public. inclusiv celor care beneficiază de statute proprii. a unei funcţii publice.precizeze drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici . li se aplică acelaşi statut ca şi funcţionarilor din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice centrale Modulul II Statutul funcţionarilor publici • Obiective specifice : cunoaşterea. aprofundarea şi utilizarea noţiunilor specifice referitoare la definirea. obligaţiile sau răspunderile acestora. persoana fizică învestită în mod legal.stabilească în ce condiţii se poate accede la o fun9cţie publică . aprobate prin legi speciale. selecţia. clasele de funcţionari. numirea şi avansarea funcţionarilor publici În doctrina actuală.” “Persoana care a fost eliberată din funcţia publică şi se află în corpul de rezervă al funcţionarilor publici îşi păstrează calitatea de funcţionar public. motivarea şi proporţionalitatea b. drepturile.a. “pot beneficia de statute speciale.” Dispoziţiile legii se aplică tuturor funcţionarilor publici. sunt supuşi unui statut special d. selecţie sau avansare a funcţionarilor publici . beneficiază de un statut propriu c. Rezultatele aşteptate : studenţii vor înţelege. cu precizarea că: “totalitatea funcţionarilor publici din cadrul autorităţilor administrative autonome şi din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia publică centrală şi locală constituie corpul funcţionarilor publici. cu sarcina îndeplinirii pe un timp nedeterminat. dacă nu se dispune altfel. de regulă. Statutul funcţionarilor publici recunoaşte că mai sunt şi alţi funcţionari publici în afara celor supuşi reglementărilor sale. prevedere din care rezultă implicit că. Legea nr. prin actul de voinţă unilaterală al unei autorităţi publice sau al cetăţenilor.precizeze categoriile de răspundere tipice Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore • • • § 1. gestiona şi opera cu noţiuni legate de accesul la funcţia publică. selecţia. legalitatea. avansarea funcţionarilor publici. funcţionarul public este definit ca. Potrivit legii. tipuri de răspundere la care pot fi traşi funcţionari publici şi sancţiunile specifice. Funcţionarilor publici din cadrul autorităţilor publice locale: a. imparţialitatea şi obiectivitatea 5. Competenţe dobândite : după finalizarea studierii acestui modul studenţii vor fi capabili : . funcţionarii publici care îşi desfăşoară activitatea în cadrul următoarelor servicii publice: structurile de specialitate 116 .188/1999 republicată în 2007 defineşte funcţionarul public ca reprezentând persoana numită. subsidiaritatea şi deconcentrarea c. într-o funcţie publică. condiţiile de ocupare a unei funcţii publice. în condiţiile legii. în vederea realizării competenţei organului din structura căreia face parte funcţia respectivă.stabilească criterii de numire.

Accesul la funcţia publică respectă în toate statele Uniunii Europene. b). e). necesare pentru ocuparea anumitor categorii de funcţii din administraţie. corpului magistraţilor. În doctrină. ce contează fiind consecinţele juridice ale actelor emise de acea persoană. în cazul anulării actului. pază precum şi altor categorii de personal care nu exercită prerogative de putere publică. două principii complementare a căror importanţă variază pentru fiecare ţară. al sistemului de acordare a funcţiei după merit (merit system) generalizat în Marea Britanie. în funcţie de evoluţia istorică şi de cultura juridică proprie fiecărei ţări: principiul egalităţii şi principiul meritului. În astfel de situaţii.ale Parlamentului României. Toate legislaţiile naţionale consacră şi principiul recrutării prin concurs. autoritatea vamală. Principiul accesului egal la funcţia publică îşi are originea în Europa. ce îşi are originea în principiul mai degrabă politic decât juridic. fie învestitura sa a fost ilegală. d). structurile de specialitate ale Administraţiei Prezidenţiale. Dacă prin noţiunea de funcţie publică înţelegem o profesie. fie nu dispune în realitate de nici un fel de învestitură. în respingerea privilegiilor. pentru dreptul administrativ interesează mai puţin consecinţele juridice pe care le va suporta persoana fizică pentru faptele sale. în sec.” Legea prevede expres categoriile de personal cărora nu li se aplică dispoziţiile sale şi anume: a). atunci vom distinge două categorii de condiţii şi anume: condiţii generale. c). serviciile diplomatice şi consulare. ilegalitatea învestiturii fiind dificil de imputat cuiva iar în anumite cazuri. în condiţiile arătate. ca urmare a Revoluţiei franceze. pornind de la legalitatea învestiturii a fost pusă în discuţie constant. dar în prezenţa unor dispoziţii conţinute în legi speciale care prevăd acoperirea nulităţii actelor încheiate de asemenea funcţionari. pentru partidele politice aflate la guvernare sau. în fiecare ţară şi pentru fiecare epocă. a legislativului etc. necesare pentru ocuparea oricărei funcţii publice şi condiţii specifice. selecţia funcţionarilor publici a reprezentat o preocupare de prim ordin pentru “clasa politică”. care desfăşoară activităţi de secretariat. o importanţă mai mare se acordă recrutării după merit. adică acel funcţionar care exercită în public şi într-un loc public. Din perspectiva dreptului comparat. Acest principiu se regăseşte în toate constituţiile scrise ale Statelor membre ale Uniunii Europene. problema regimului juridic aplicabil funcţionarului de fapt. pe baza încrederii personale. cu excepţia Danemarcei şi a Irlandei. Condiţiile obiective sunt calificate ca fiind acele condiţii a căror natură nu trebuie lăsată la libera apreciere a autorităţii însărcinate să verifice dacă candidatul le respectă. structurile de specialitate ale Consiliului Legislativ. doctrina s-a pronunţat de regulă. cadrelor didactice. se arată în dreptul comparat. întreţinere-reparaţii şi de deservire. personalului salariat încadrat. ţări în care este consacrat prin lege. gospodărire. atribuţiile specifice unei funcţii dar care. după caz. administrative. fie la administraţie iar în acest din urmă 117 . În unele ţări occidentale. În absenţa unui text legal cu valoare de principiu. din sfera justiţiei. în opoziţie. în favoarea salvgardării actului încheiat de un funcţionar de fapt. în anumite situaţii. personalului contractual salariat din aparatul propriu al autorităţilor şi instituţiilor publice. Dintotdeauna. în virtutea căreia persoana care o ocupă are un drept la carieră. precum şi o serie de condiţii prealabile înscrierii. alte servicii publice stabilite prin lege. Condiţiile obiective se referă fie la candidaţi. protocol. poliţia şi alte structuri ale Ministerului Administraţiei şi Internelor. respectiv. al XIX-lea. Criteriile şi metodele de selecţie reflectă însă. caracteristicile fundamentale ale sistemului administrativ statal respectiv. persoanelor numite sau alese în funcţii de demnitate publică. existând riscul unui rău mai mare. de regulă se face distincţie între condiţiile obiective şi condiţiile subiective de acces la funcţia publică. la cabinetul demnitarului.

funcţionarilor publici de conducere şi funcţionarilor publici de execuţie.54 din Legea nr. are o stare de sănătate corespunzătoare funcţiei publice pentru care candidează. contra statului sau contra autorităţii. care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice. are vârsta de minimum 18 ani împliniţi. în raport cu natura funcţiilor ce urmează să fie îndeplinite şi de calităţile particulare ale fiecărui candidat. cu excepţia situaţiei în care a intervenit reabilitarea. d). g). capabile să facă faţă exigenţelor impuse de o funcţie publică. toate ţările cunosc un minim de formalităţi care duc la delimitarea funcţiei publice de sectorul privat. atestată pe bază de examen medical de specialitate. c). i). de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie. Potrivit legii. prin care se urmăreşte recrutarea persoanelor apte. Modelul german caracterizat prin selecţia în etape şi recrutarea liberă preluat parţial şi de Luxemburg pentru selecţia funcţionarilor de rang înalt. secretar general din ministere şi alte organe de 118 . Sub aspectul modalităţilor de selectare şi de recrutare.caz. categoria înalţilor funcţionari publici cuprinde persoanele care sunt numite într-una din următoarele funcţii publice: secretar general al Guvernului şi secretar general adjunct al Guvernului. are capacitate deplină de exerciţiu. dar acest grad de formalism este foarte diferit de la un stat la altul putând fi identificate următoarele patru modele distincte: Modelul unui minim comun de formalităţi ce presupune obligaţia de publicare a posturilor vacante şi poate fi întâlnit în Olanda şi Danemarca. unor criterii de eficienţă. scris şi vorbit. j). Instituirea unor condiţii de acces la funcţia publică răspunde şi unor necesităţi de ordin tehnic şi administrativ. În ce priveşte condiţiile subiective. După nivelul atribuţiilor titularului funcţiei publice. Modelul britanic caracterizat prin recrutarea printr-o comisie independentă preluat şi de Irlanda. cunoaşte limba română. b). de a exista posturi bugetare vacante. monopolul juriştilor în funcţiile publice de conducere. astfel cum este definită prin lege. nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii. poate ocupa o funcţie publică persoana care îndeplineşte următoarele condiţii: a). sistemul de selectare german a menţinut în practică. Statutul identifică cele trei categorii de funcţionari publici instituind un regim distinct pentru înalţii funcţionari publici. funcţiile publice se împart în trei categorii corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici. Potrivit art. funcţionarii publici sunt debutanţi sau definitivi. are cetăţenia română şi domiciliul în România. numiţi într-un anumit corp la finalizarea pregătirii şi dispunând de posibilitatea de a-şi alege locurile de activitate. în funcţie de ordinea rezultatelor. f). h). care împiedică înfăptuirea justiţiei. îndeplineşte condiţiile de studii prevăzute de lege pentru funcţia publică. îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei publice. Modelul francez caracterizat prin organizarea de concursuri şi pregătirea în şcoli de formare profesională a funcţionarilor publici ce răspund preocupării de profesionalism. nu a desfăşurat activitate de poliţie politică. În pofida numeroaselor tentative de reformă.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici republicată. Este vorba de recrutarea cursanţilor unei şcoli specializate în care se pregătesc viitorii funcţionari. nu a fost destituită dintr-o funcţie publică sau nu i-a încetat contractul individual de muncă pentru motive disciplinare în ultimii 7 ani. de serviciu sau în legătură cu serviciul. este vorba despre condiţii a căror definiţie lasă o largă libertate de apreciere autorităţilor care sunt însărcinate cu verificarea lor. e). este vorba despre exigenţa pe care o regăsim peste tot. Astfel. se apreciază în doctrină.

specialitate ale administraţiei publice centrale; prefect; secretar general adjunct din ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, subprefect şi inspector guvernamental. Potrivit Statutului, înalţii funcţionari publici realizează managementul de nivel superior în administraţia publică centrală şi în autorităţile administrative autonome. Pentru a ocupa o funcţie publică corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici persoana trebuie să îndeplinească mai multe condiţii prevăzute de Statut, începând cu condiţiile generale mai sus enunţate, condiţii speciale de studii şi să promoveze concursul naţional pentru intrarea în categoria înalţilor funcţionari publici. Ocuparea funcţiilor publice se face prin promovare, transfer, redistribuire, recrutare şi alte modalităţi prevăzute expres de lege. Recrutarea în vederea intrării în corpul funcţionarilor publici se face prin concurs, în limita funcţiilor publice vacante rezervate în acest scop prin planul de ocupare a funcţiilor publice. Condiţiile de participare şi procedura de organizare a concursului se stabilesc potrivit legii. “Concursul are la bază principiile competiţiei deschise, transparenţei, meritelor profesionale şi competenţei, precum şi cel al egalităţii accesului la funcţiile publice pentru fiecare cetăţean care îndeplineşte condiţiile legale. Anunţul privind concursul se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a, şi într-un cotidian de largă circulaţie cu cel puţin 30 de zile înainte de data desfăşurării concursului.” Odată întrunite condiţiile generale şi cele speciale de acces la funcţia publică urmează învestitura ca procedură desfăşurată de către o autoritate sau instituţie publică prin care se încredinţează unei persoane exercitarea unei funcţii publice în cadrul autorităţii sau instituţiei respective. Învestirea poate cuprinde şi o procedură mai complexă care să includă formalităţi anterioare, concomitente sau ulterioare operaţiunii propriu-zise de ocupare a funcţiei, dar strâns legate de aceasta, sub forma propunerii, avizului, acordului, aprobării, confirmării etc. Potrivit doctrinei actuale, numirea este un act administrativ individual emis de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, fiind o manifestare de voinţă exclusivă şi unilaterală provenită de la acea parte a raportului juridic care încredinţează funcţia spre exercitare. Statutul funcţionarilor publici, în forma sa actuală distinge în ce priveşte numirea funcţionarilor publici, după cum este vorba despre înalţi funcţionari publici, funcţionari publici de conducere sau funcţionari publici de execuţie. În toate cazurile, “actul administrativ de numire are formă scrisă şi trebuie să conţină temeiul legal al numirii, numele funcţionarului public, denumirea funcţiei publice, data de la care urmează să exercite funcţia publică, drepturile salariale, precum şi locul de desfăşurare a activităţii.” La intrarea în corpul funcţionarilor publici, funcţionarul public depune jurământul de credinţă în termen de trei zile de la emiterea actului de numire în funcţia publică definitivă. Jurământul este cel prevăzut de lege cu precizarea expresă a legiuitorului potrivit căreia, formula religioasă de încheiere trebuie să respecte libertatea convingerilor religioase. Refuzul depunerii jurământului se consemnează în scris şi atrage revocarea actului administrativ de numire în funcţia publică. După intrarea în corpul funcţionarilor publici, fiecăruia dintre aceştia i se întocmeşte un dosar profesional. Avansarea era privită în doctrina interbelică ca un drept al funcţionarului public, constând în trecerea acestuia, cu acordul său, într-un alt grad ori treaptă profesională, în cadrul aceleiaşi funcţii sau trecerea într-o funcţie superioară.
119

În prezent, avansarea este privită şi ca un drept obiectiv al funcţionarului, sistemele şi condiţiile de avansare în funcţii publice putând fi diferit reglementate şi putând conţine condiţii specifice anumitor categorii de funcţionari publici. Din punct de vedere al modului de avansare al funcţionarilor publici există două posibilităţi: avansarea liberă şi avansarea prin concurs sau examen. Avansarea liberă se poate realiza fie prin aprecierea conducătorului cu privire la persoana, funcţia şi momentul în care ea trebuie să aibă loc, fie prin constatarea îndeplinirii automate şi integrale a unor condiţii legale, ca de exemplu, vechimea în funcţia deţinută. Prima modalitate este criticabilă deoarece implică subiectivism din partea celui care face aprecierea. Avansarea prin concurs sau examen se face ca urmare a verificării cunoştinţelor de specialitate necesare exercitării funcţiei superioare. Această metodă de avansare permite o selecţie obiectivă a candidaţilor, care pot proveni atât din cadrul autorităţii, cât şi din afara ei, în măsura în care îndeplinesc condiţiile legale. Concursul se organizează atunci când numărul candidaţilor este mai mare decât al funcţiilor publice vacante, iar examenul se organizează atunci când numărul candidaţilor este egal sau mai mic cu cel al funcţiilor publice vacante. Statutul actual reglementează în detaliu, modalităţile de promovare a funcţionarilor publici şi de evaluare a performanţelor profesionale ale acestora. În carieră, funcţionarul public poate promova în funcţia publică şi poate avansa în treptele de salarizare, în condiţiile legii. Promovarea în clasă, promovarea în grade profesionale şi avansarea în trepte de salarizare nu sunt condiţionate de existenţa unui pot vacant. Promovarea este modalitatea de dezvoltare a carierei prin ocuparea unei funcţii publice superioare. Promovarea în gradul profesional imediat superior celui deţinut de funcţionarul public se face prin concurs sau examen, organizat anual, prin transformarea postului ocupat de funcţionarul public ca urmare a promovării concursului sau examenului. Faţă de accepţiunea clasică a noţiunii, se ridică problema, în ce măsură mai reprezintă promovarea, ocuparea unei funcţii publice superioare vacante, dacă aceasta se realizează tot prin concurs ? Evaluarea performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici se face anual, calificativele obţinute la evaluarea profesională fiind avute în vedere la: avansarea în treptele de salarizare, promovarea într-o funcţie publică superioară, eliberarea din funcţia publică precum şi stabilirea cerinţelor de formare profesională a funcţionarilor publici. În urma evaluării, funcţionarului public i se acordă unul din următoarele calificative: “foarte bine”, “bine”, “satisfăcător”, “nesatisfăcător”.” Diversitatea şi complexitatea funcţiilor publice, organizarea şi exercitarea lor la nivel micro-social sau macrosocial, începând cu autorităţile şi instituţiile publice locale şi până la cele centrale ridică şi problema gestionării lor într-un sistem global coerent, corelat şi bazat pe principii şi norme comune tuturor funcţiilor publice, aplicabile funcţionarilor publici. Vom vorbi astfel, de gestiunea funcţiei publice privită în doctrină ca ansamblul activităţilor desfăşurate, în condiţiile legii, de către structuri organizatorice anume create pentru elaborarea şi aplicarea politicii şi strategiei, precum şi a reglementărilor referitoare la funcţionarii publici. În acest scop, Statutul funcţionarilor publici a prevăzut astfel de structuri organizatorice în subordinea unor autorităţi sau instituţii publice, cărora le-a precizat şi competenţa. Astfel, pentru crearea şi dezvoltarea unui corp de funcţionari publici profesionist, stabil şi imparţial a fost înfiinţată, în subordinea ministerului de resort, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică.
120

Potrivit legii, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici este condusă de un preşedinte, cu rang de secretar de stat, numit de către primul-ministru, la propunerea ministrului administraţiei şi internelor. În exercitarea atribuţiilor care îi revin, acesta emite ordine cu caracter normativ sau individual. De asemenea, potrivit legii, “în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice se constituie comisii paritare, în a căror componenţă intră un număr egal de reprezentanţi desemnaţi de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice şi de sindicatul reprezentativ al funcţionarilor publici. În cazul în care sindicatul nu este reprezentativ sau funcţionarii publici nu sunt organizaţi în sindicat, reprezentanţii lor vor fi desemnaţi prin votul majorităţii funcţionarilor publici din respectiva autoritate sau instituţie publică.” § 2. Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici În doctrina de drept public se fac referiri la o deontologie a funcţionarilor publici privită ca ansamblul atribuţiilor, obligaţiilor morale şi juridice ale acestora, necesare pentru îndeplinirea misiunilor ce incumbă funcţiilor lor, considerate ca îndatoriri în slujba societăţii, în scopul înfăptuirii raţionale, eficiente, operative şi legale a administraţiei publice şi a satisfacerii drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice. De menţionat că, prin Legea nr.7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici sunt reglementate normele de conduită profesională a funcţionarilor publici, norme obligatorii pentru toţi funcţionarii publici, precum şi pentru persoanele care ocupă temporar o funcţie publică, din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice. Existenţa sistemului funcţiei publice demonstrează că funcţionarilor publici nu le poate fi în mod necesar garantat un drept la carieră. De regulă, după efectuarea unei perioade de probă, la sfârşitul căreia, dacă nu corespunde cerinţelor postului, stagiarul poate fi eliberat din funcţie, după îndeplinirea unor formalităţi, funcţionarul îşi obţine titularizarea sau, potrivit unei expresii consacrate în dreptul german, îşi obţine numirea pe viaţă, în cazul în care se dovedeşte corespunzător. În toate ţările Uniunii Europene, Statutul funcţionarilor publici prevede dreptul acestora la încadrarea într-o funcţie echivalentă şi vărsarea unei indemnizaţii compensatorii pe perioada în care aceştia au fost privaţi de slujbă. Peste tot, există însă şi un sistem de sancţiuni disciplinare aplicabile în cazul abaterilor săvârşite de funcţionari, cea mai gravă fiind eliberarea din funcţie. În ce priveşte, participarea funcţionarilor la viaţa politică, aceştia sunt supuşi de regulă, unei obligaţii de loialitate faţă de naţiune şi de instituţiile sale. Într-o viziune sintetică se poate susţine că, neutralitatea politică a funcţionarilor publici este o problemă care are răspunsuri diferite, în funcţie de tradiţiile şi de legislaţia fiecărei ţări în parte. De asemenea se regăseşte în toate ţările Uniunii, o obligaţie de rezervă, distinctă de obligaţia de loialitate şi cea privind discreţia profesională, care impune funcţionarilor o anumită reţinere în exprimarea opiniilor, variabilă în funcţie de moment, de locul unde se află şi de responsabilităţile specifice. În ce priveşte dreptul la grevă al funcţionarilor publici există variaţii de la o ţară la alta. Înaintea celui de-al doilea război mondial, cel mai răspândit principiu era interdicţia dreptului la grevă în serviciile publice. În prezent, greva rămâne interzisă funcţionarilor publici, în sens strict, în Belgia, Danemarca, Germania şi Portugalia. Experienţa ţărilor ce cunosc o interdicţie generală a grevei în sectorul public constă în faptul că, o dată ce mişcarea grevistă este suficient de puternică, devenind practic generalizată, ameninţarea cu sancţiunile disciplinare sau chiar penale devine ineficientă. Ca regulă, în toate statele democratice se aşteaptă de la funcţionarul public, pe lângă o solidă competenţă profesională, neutralitate, loialitate, imparţialitate, simţ al datoriei şi grijă faţă de interesul general.
121

pe care le au numai anumite categorii de funcţionari publici. proteze şi medicamente în condiţiile legii. acelaşi termen cu cel utilizat în legislaţia muncii. de natură să le ocrotească sănătatea şi integritatea fizică şi psihică. este firesc ca aceştia să mai beneficieze şi de o serie de drepturi cuvenite la încetarea activităţii.salariul de bază. “Funcţionarii publici beneficiază de asistenţă medicală. în dreptul funcţiei publice se admite că. potrivit legii. în condiţiile legii. asistenţa medicală gratuită în instituţiile sanitare publice. vom reţine următoarele precizări făcute de legiuitor. 122 . “Pentru activitatea desfăşurată.” “Funcţionarii publici beneficiază de pensii precum şi de celelalte drepturi de asigurări sociale de stat. dreptul la pensie de urmaş. În ce priveşte drepturile funcţionarilor publici ce privesc situaţia personală a acestora. cu precizarea posibilităţii desfăşurării unor ore suplimentare. la concediu de odihnă. concediu. materializate în primul rând în pensie. care să ocrotească sănătatea.” Elementele esenţiale ale acestui drept vizează: asigurarea condiţiilor normale de muncă şi igienă. datorită diferenţelor de regim juridic existente. În plus. şi drepturi şi îndatoriri specifice funcţiei publice deţinute. V din Legea nr. d). care să permită realizarea corespunzătoare a atribuţiilor. Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici. legea prevede expres. “în perioada concediilor de boală. dar numai pentru funcţionarii publici de execuţie. suplimentul postului.). utilizarea termenului de “salariu” pentru a defini contraprestaţia activităţii desfăşurată de funcţionarii publici. la concedii medicale şi la alte concedii. în condiţiile legii. protecţie socială) pe de-o parte. în două mari categorii şi anume: drepturi şi obligaţii cu caracter general.” “Autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să asigure funcţionarilor publici. pe de altă parte.” În doctrina actuală. suplimentul corespunzător treptei de salarizare.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici republicată în 2007. Funcţia se exercită în mod limitat în timp şi în cadrul unui program bine determinat. raporturile de serviciu nu pot înceta şi nu pot fi modificate decât din iniţiativa funcţionarului public în cauză. plătite cu un spor de 100% din salariul de bază. Pe lângă drepturile funcţionarilor publici pe perioada în care se află în activitate. c). indiferent de titular. pe care le au toţi funcţionarii publici şi drepturi şi obligaţii speciale. a concediilor de maternitate şi a celor pentru creşterea şi îngrijirea copiilor. Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale. În strânsă legătură cu dreptul la salariu este reglementat şi dreptul la durata normală a timpului de lucru. rezultă pentru autoritatea sau instituţia publică unde funcţionarul public îşi desfăşoară activitatea o obligaţie corelativă de a le acorda. Cea mai des întâlnită delimitare din doctrina actuală românească este însă. a fost criticată. condiţii normale de muncă şi igienă. suplimente etc. limitate la 360 pe an. între drepturi şi obligaţii care privesc situaţia personală a funcţionarului (salarizare.” În plus. “Funcţionarii publici au dreptul. funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din: a). sporul pentru vechime în muncă. salariul cuvenit funcţionarului public cuprinde o parte constantă (venitul de bază) şi o parte variabilă (sporuri.” Textul legal prevăzând expres cele trei categorii de concediu. care este de regulă. b). într-o opinie. de 8 ore pe zi şi de 40 ore pe săptămână. ajutoare în cazul accidentelor de muncă sau a bolilor profesionale. în condiţiile legislaţiei speciale în materie.Drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici pot fi împărţite. Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici sunt reglementate în cap. adică a raportului de funcţie publică. integritatea fizică şi psihică a persoanei. Potrivit legii.

în timpul îndeplinirii atribuţiilor. Această limită este variabilă în raport cu natura funcţiilor şi cu gradul de răspundere al funcţionarilor.privită în doctrina occidentală ca. Prin această prevedere este consacrat dreptul de asociere sindicală. De asemenea. ca dimensiune a dreptului de asociere prevăzut de art. un prejudiciu material. de sex. referitor la libertatea de exprimare. să înfiinţeze organizaţii sindicale. prin Legea nr.30 din Constituţia republicată. ca un principiu de exercitare a drepturilor funcţionarilor publici. Funcţionarii publici se pot asocia în organizaţii profesionale sau în alte organizaţii având ca scop protejarea intereselor profesionale. chiar înainte de adoptarea Statutului. origine socială sau de orice altă natură. Funcţionarii publici pot. 123 . Fiind vorba de un drept. Obligaţia de a se abţine în manifestarea opiniilor ar trebui să fie mai strictă pentru funcţionarii superiori. un tip de remuneraţie cuvenit funcţionarului public la încetarea exercitării funcţiei. În situaţia în care înalţii funcţionari publici sau funcţionarii publici care au calitatea de ordonatori de credite sunt aleşi în organele de conducere ale organizaţiilor sindicale. aceştia au obligaţia ca în termen de 15 zile de la alegerea în organele de conducere ale organizaţiilor sindicale să opteze pentru una dintre cele două funcţii. cu precizarea expresă a obligaţiei autorităţii sau instituţiei publice de a asigura protecţie funcţionarului public împotriva ameninţărilor. Statutul funcţionarilor publici mai enunţă dreptul acestora de a beneficia în exercitarea atribuţiilor lor de protecţia legii. dar libertatea de manifestare a opiniilor este limitată. susţinea un autor. În doctrina occidentală se susţine că exerciţiul acestui drept trebuie circumstanţiat după cum funcţionarul se află în timpul serviciului sau în afara orelor de serviciu.” “Dreptul de asociere sindicală este garantat funcţionarilor publici. În cazul în care funcţionarul public optează pentru desfăşurarea activităţii în funcţia de conducere în organizaţiile sindicale. etnice. Dreptul la opinie al funcţionarilor publici este garantat.161/2003 fusese adăugat un nou articol. faptelor de ultraj cărora le-ar putea fi victimă în exercitarea funcţiei publice sau în legătură cu aceasta. în mod liber. sindicale. Statutul reglementează obligaţia autorităţii sau instituţiei publice de a-l despăgubi pe funcţionarul public în situaţia în care acesta a suferit. din culpa autorităţii sau a instituţiei publice. exercitarea nu este obligatorie. potrivit căruia: “Funcţionarul public are dreptul de a fi informat cu privire la deciziile care se iau în aplicarea prezentului statut şi care îl vizează în mod direct. potrivit legii. raporturile de serviciu ale acestuia se suspendă pe o perioadă egală cu cea a mandatului în funcţia de conducere din organizaţia sindicală. autoritatea sau instituţia publică va solicita sprijinul organelor abilitate.29 referitor la libertatea conştiinţei şi art. presupune respectarea dispoziţiilor cu valoare de principiu consacrate prin norma constituţională privitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.40 din Constituţia republicată. Restrângerea exercitării dreptului de asociere sindicală. violenţelor. Ulterior dispoziţiei statutare mai sus menţionate. religioase. să adere la ele şi să exercite orice mandat în cadrul acestora. legiuitorul constituant român garantând atât libertatea de a avea o anumită opinie cât şi libertatea de a exprima această opinie. Libertatea de opinie este inviolabilă. potrivit doctrinei actuale. putând exista autorităţi şi instituţii în care să nu existe organizaţii sindicale sau să existe funcţionari publici care să nu facă parte din ele. Această dispoziţie legală particularizează art. stare materială. el conţinând doar două dimensiuni ale acestuia şi anume: asocierea sindicală şi asocierea profesională. ca urmare a retragerii sale din activitate. privită în doctrină. Pentru garantarea acestui drept. Pentru a asigura totuşi o protecţie juridică completă a funcţionarilor faţă de posibile discriminări rezultate din exercitarea dreptului la opinie s-a prevăzut interzicerea oricărei discriminări între funcţionarii publici pe criterii politice.

Funcţionarii publici de conducere sunt obligaţi să sprijine propunerile şi iniţiativele motivate ale personalului din subordine. şi cu caracterul acesteia de continuitate. în realitatea juridică nu există drepturi şi obligaţii independente unele de altele. definite conform statutului acestora. cu respectarea obligaţiei de rezervă. ale partidelor politice. Înalţilor funcţionari publici le este interzis să facă parte din partide politice.” Profesionalismul se manifestă pe multiple planuri şi anume în relaţiile de serviciu. Funcţionarii publici care se află în grevă nu beneficiază de salariu şi alte drepturi salariale pe durata grevei. să se abţină de la exprimarea sau manifestarea publică a convingerilor şi preferinţelor lor politice. Se distinge astfel în doctrină între îndatoriri legate de îndeplinirea funcţiei şi îndatoriri legate de viaţa privată a funcţionarilor publici. realizarea unui interes general. cu colegii din compartiment şi din instituţie. să nu favorizeze vreun partid politic sau vreo organizaţie căreia îi este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice. faţă de superiorii şi subordonaţii ierarhici. funcţia trebuind să se exercite fără întreruperile inerente acţiunilor greviste. Faţă de formularea iniţială a acestei îndatoriri a funcţionarilor publici. nu ar fi trebuit recunoscut dreptul la grevă pentru funcţionarii publici. După cum constant se susţine în doctrină. legea specială în materia soluţionării conflictelor de muncă indică o serie de servicii publice în care declanşarea grevei nu se poate face decât cu menţinerea a cel puţin unei treimi din activitatea normală. dar şi în exteriorul acesteia. Astfel. legiuitorul rezumându-se însă doar la prima categorie. un drept. consacrat de Constituţie pentru apărarea intereselor profesionale. îndatoririle de serviciu şi să se abţină de la orice faptă care ar putea aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului funcţionarilor publici. din anumite considerente ce ţin de regulă de necesitatea asigurării continuităţii unui serviciu public. precum şi a calităţii serviciilor publice oferite cetăţenilor. Funcţionarilor publici le este interzis să ocupe funcţii de conducere în structurile sau organele de conducere. “Funcţionarii publici au obligaţia să-şi îndeplinească cu profesionalism. alese sau numite. în condiţiile legii. organizaţii cărora le este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice sau din fundaţiile ori asociaţiile care funcţionează pe lângă partidele politice. În esenţă. în exercitarea atribuţiilor ce le revin. imparţialitate şi în conformitate cu legea. interzicându-le expres să intre în structurile de conducere ale partidelor politice. ale organizaţiilor cărora le este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice sau ale fundaţiilor ori asociaţiilor care funcţionează pe lângă partidele politice. în vederea îmbunătăţirii activităţii autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea. În ce priveşte enumerarea efectivă a îndatoririlor funcţionarilor publici vom reţine următoarele precizări făcute de legiuitor. Funcţionarii publici au obligaţia ca. 124 . Nimic nu opreşte ca statute speciale să nu recunoască un asemenea drept. Este vorba de o obligaţie care trebuie obligatoriu coroborată cu dreptul la opinie garantat funcţionarilor publici. drepturilor funcţionarilor publici le corespund anumite îndatoriri care decurg din Statutul acestora. Fiecărui drept îi corespunde o obligaţie corelativă şi fiecare obligaţie naşte la rândul său. Funcţionarii publici au îndatorirea de a respecta normele de conduită profesională şi civică prevăzute de lege. a îndatoririlor de serviciu. Astfel. economice şi sociale ale acestora. varianta actuală aduce o serie de circumstanţieri. deoarece acesta este incompatibil cu scopul funcţiei publice. dreptul la grevă reprezintă un drept fundamental al salariaţilor.“Funcţionarilor publici le este recunoscut dreptul la grevă. În doctrina actuală s-a exprimat şi opinia potrivit căreia. cu persoanele fizice sau juridice cu care instituţia intră în contact.

urmate la iniţiativa funcţionarului public. civilă sau penală. Statutul reglementează în detaliu. în condiţiile legii. “Funcţionarii publici au obligaţia să păstreze secretul de stat. stabilite potrivit legii. a îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea disciplinară. contravenţională. dreptul şi obligaţia funcţionarilor publici de aşi îmbunătăţi în mod continuu abilităţile şi pregătirea profesională. referitoare la liberul acces la informaţiile de interes public. pentru ei sau pentru alţii.Revenind la Statut. aspect care reprezintă doar unul din scopurile răspunderii. în care acesta îşi desfăşoară activitatea. a cărui menire este reprimarea greşelilor comise de agenţii publici. precum şi la încetarea raportului de serviciu. După cum se poate observa. având însă dreptul de a refuza. 125 . îndeplinirea acestora. cu vinovăţie. în scris şi motivat. în condiţiile legii. cu acordul conducătorului autorităţii sau instituţiei publice. Nu constituie forme de perfecţionare profesională şi nu pot fi finanţate din bugetul de stat sau din bugetul local. Sancţiunile disciplinare şi răspunderea funcţionarilor publici.188/1999 privind statutul funcţionarilor publici republicată în 2007. încălcarea de către funcţionarii publici. obligaţia de a păstra informaţiile ce reprezintă unul din cele două tipuri de secrete. Legea nr. Răspunderea funcţionarilor publici În doctrina interbelică. Legea consacră un regim juridic complex privitor la perfecţionarea pregătirii profesionale care atrage drepturi şi obligaţii atât pentru funcţionarul în cauză cât şi pentru autoritatea sau instituţia publică. b). Declaraţia de avere se actualizează anual. § 3.” Legea se referă la două categorii de secrete. atrasă de încălcarea unor norme de comportament profesional. beneficiază de drepturile salariale cuvenite. conducătorului autorităţii sau instituţiei publice. cu excepţia informaţiilor de interes public. La numirea într-o funcţie publică.” Funcţionarii publici au obligaţia să respecte întocmai regimul juridic al conflictului de interese şi al incompatibilităţilor. declaraţia de avere. reglementează în capitolul VIII. urmând a fi realizată cu respectarea legislaţiei speciale în materie. potrivit legii. răspunderea statului şi a funcţionarilor săi era privită ca una din formele de manifestare a responsabilităţii în dreptul administrativ. Potrivit legii. informaţiile sau documentele de care iau cunoştinţă în exercitarea funcţiei publice. daruri sau alte avantaje. legea stabileşte patru forme de răspundere aplicabile funcţionarilor publici. secretul de serviciu. direct sau indirect. acesta prevede expres obligaţia funcţionarilor publici de a se conforma dispoziţiilor primite de la superiorii ierarhici. dacă le consideră ilegale. ceea ce atrăgea intervenţia unei răspunderi materiale a acestora. organizate la iniţiativa ori în interesul autorităţii sau instituţiei publice. Se pornea de la teza că. alături de cea disciplinară. “Funcţionarilor publici le este interzis să solicite sau să accepte. după caz. activitatea administraţiei poate fi de multe ori o cauză de daune pentru particularii care vin în contact cu ea. Autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să prevadă în bugetul anual propriu sumele necesare pentru acoperirea cheltuielilor de perfecţionare profesională a funcţionarilor publici organizată la iniţiativa ori în interesul autorităţii sau instituţiei publice. în considerarea funcţiei lor publice. Pe perioada în care funcţionarii publici urmează forme de perfecţionare profesională. în situaţia în care acestea sunt: a). de ordine şi disciplină dintr-un serviciu public. studiile universitare sau studiile de doctorat. Regimul juridic al funcţiei publice include şi problema răspunderii. precum şi confidenţialitatea în legătură cu faptele. funcţionarii publici sunt obligaţi să prezinte.

subiectul activ este un funcţionar public iar subiectul pasiv este autoritatea sau instituţia publică la care acesta este încadrat. nerespectarea în mod repetat a programului de lucru. procedurile de constatare. În cazul în care acţiunea se admite şi se constată vinovăţia funcţionarului public. k). abaterile şi sancţiunile disciplinare sunt prevăzute prin norme cu putere de lege sau.” Răspunderea disciplinară reprezintă un ansamblu de norme care reglementează actele şi faptele (acţiunile şi inacţiunile) săvârşite de funcţionarul public în exercitarea atribuţiilor sale sau în legătură cu acestea. prin statute speciale. refuzul de a îndeplini atribuţiile de serviciu. un delict civil ori printr-o infracţiune. “Încălcarea cu vinovăţie de către funcţionarii publici a îndatoririlor corespunzătoare funcţiei publice pe care o deţin şi a normelor de conduită profesională şi civică prevăzute de lege constituie abatere disciplinară şi atrage răspunderea disciplinară a acestora. persoana respectivă va fi obligată la plata daunelor. în condiţiile legii. sancţiunile care se aplică şi normele procedurale corespunzătoare. b). aplicare şi contestare a sancţiunilor disciplinare sunt supuse unor norme speciale. Ceea ce. este doar aplicarea a două sancţiuni de aceeaşi natură juridică pentru aceeaşi faptă. nerespectarea secretului profesional sau a confidenţialităţii lucrărilor cu acest caracter. întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor. Expresia “răspundere civilă” are în vedere o răspundere pentru pagubele cauzate. principial. Poate fi identificată însă şi ca o instituţie a dreptului civil atunci când paguba a fost produsă printr-o faptă plasată în afara atribuţiilor de serviciu. Constituie abateri disciplinare următoarele fapte: a).Funcţionarul public poate deci să fie sancţionat cu sancţiuni specifice fiecărei forme de răspundere. Răspunderea juridică a funcţionarului public nu se poate angaja dacă acesta a respectat prevederile legale şi procedurile administrative aplicabile autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea. Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim se poate adresa instanţei judecătoreşti. Aceasta este o instituţie a dreptului administrativ atunci când paguba a fost cauzată printr-un act administrativ declarat ilegal de către instanţa de contencios administrativ. intervine numai în cazul săvârşirii unei abateri disciplinare calificată ca atare prin norme ale dreptului public. manifestări care aduc atingere prestigiului autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea. i). este interzis. h). e). conflicte de interese şi interdicţii stabilite prin lege pentru funcţionarii publici. intervenţiile sau stăruinţele pentru soluţionarea unor cereri în afara cadrului legal. fiind vorba de latura civilă în procesul penal. fiind vorba de o răspundere administrativ-patrimonială. încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri. d). solidar cu autoritatea sau instituţia publică. deci în cadrul unor raporturi de drept public. j). absenţe nemotivate de la serviciu. desfăşurarea în timpul programului de lucru. f). g). împotriva autorităţii sau instituţiei publice care a emis actul sau care a refuzat să rezolve cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim. a unor activităţi cu caracter politic. neglijenţă repetată în rezolvarea lucrărilor. alte fapte prevăzute ca abateri disciplinare în actele normative din domeniul funcţiei publice şi funcţionarilor publici Abaterea disciplinară a fost definită în doctrină ca reprezentând fapta săvârşită cu vinovăţie de către funcţionarul public prin care acesta încalcă obligaţiile ce-i revin din 126 . incompatibilităţi. specifică dreptului administrativ. în baza acestora. În doctrina actuală au fost identificate următoarele trăsături ale răspunderii disciplinare: este o răspundere de drept public. c).

unele abateri disciplinare sunt definite sumar iar altele ridică unele probleme. legea reglementează sancţiuni cu caracter precumpănitor material şi sancţiuni cu caracter material. numiţi prin decizia primului-ministru. Statutul se referă la comisiile de disciplină. destituirea din funcţia publică. putând determina dificultăţi în înţelegerea şi aplicarea concretă a sancţiunii. că această enumerare limitativă reprezintă un pas înainte faţă de alte reglementări. precum şi de existenţa în antecedentele acestuia a altor sancţiuni disciplinare care nu au fost radiate în condiţiile legii. comisia de disciplină este compusă din 5 înalţi funcţionari publici. afectează cariera funcţionarului public. 127 . ce are însă un caracter relativ. Sancţiunile disciplinare se aplică în termen de cel mult 1 an de la data sesizării comisiei de disciplină cu privire la săvârşirea abaterii disciplinare dar nu mai târziu de 2 ani de la data săvârşirii abaterii disciplinare. după caz. diminuarea drepturilor salariale cu 5-20% pe o perioadă de până la 3 luni.” Într-un articol distinct. “La individualizarea sancţiunii disciplinare se va ţine seama de cauzele şi gravitatea abaterii disciplinare. au caracter personal. la propunerea comisiei de disciplină. Din conţinutul normei legale pot fi făcute următoarele precizări cu privire la sancţiunile disciplinare aplicabile funcţionarilor publici: se stabilesc numai prin norme cu putere de lege. b). suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau. sub sancţiunea nulităţii. împrejurările în care aceasta a fost săvârşită. din cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice. k Μustrarea scrisă se poate aplica direct de către persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică. e). Pentru înalţii funcţionari publici. comportarea generală în timpul serviciului a funcţionarului public. Refuzul funcţionarului public de a se prezenta la audieri sau de a semna o declaraţie privitoare la abaterile disciplinare care i se impută se consemnează într-un proces verbal.” Sancţiunile disciplinare nu pot fi aplicate decât după cercetarea prealabilă a faptei săvârşite şi după audierea funcţionarului public. cea mai gravă atrăgând chiar încetarea raportului de funcţie publică. dar pe de altă parte. putând fi aplicată o sancţiune mai gravă chiar dacă în prealabil nu fusese aplicată alta mai uşoară. Sancţiunile disciplinare sunt: a). nu sunt prevăzute pentru fiecare abatere disciplinară. Audierea funcţionarului public trebuie consemnată în scris. la propunerea ministrului administraţiei şi internelor. Pe lângă o sancţiune cu caracter moral. constituite pentru analizarea faptelor sesizate ca abateri disciplinare şi pentru a propune sancţiunile disciplinare aplicabile. în cazul în care sindicatul nu este reprezentativ sau funcţionarii publici nu sunt organizaţi în sindicat. mustrare scrisă. retrogradarea în treptele de salarizare sau retrogradarea în funcţia publică pe o perioadă de până la un an. principiu fundamental aplicabil regimului răspunderii disciplinare a funcţionarului public. aplicarea uneia sau alteia fiind lăsată la latitudinea autorităţii competente cu sancţionarea. în sensul că se aplică funcţionarului public vinovat de săvârşirea abaterii disciplinare.” Legea prevede astfel principiul individualizării sancţiunii disciplinare.raportul de funcţie publică sau în legătură cu acesta şi care afectează statutul său socio-profesional şi moral. gradul de vinovăţie şi consecinţele abaterii. Celelalte sancţiuni se aplică de persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică. d). sunt instituite într-un sistem ierarhic. un reprezentant desemnat prin votul majorităţii funcţionarilor publici pentru care este organizată comisia de disciplină. de promovare în funcţia publică pe o perioadă de la 1 la 3 ani. dar care în primul rând. Se introduce astfel un termen de prescripţie a aplicării sancţiunii. c). În doctrină s-a mai susţinut pe de-o parte. de maxim 2 ani. Din comisia de disciplină face parte şi un reprezentant al organizaţiei sindicale reprezentative sau după caz.

să fie propusă nesancţionarea celui care a săvârşit abaterea disciplinară. diferite de cele săvârşite în afara activităţii profesionale. Există însă o derogare de la procedura comună. Pentru primele două sancţiuni disciplinare. funcţionarul public nemulţumit de sancţiunea aplicată se poate adresa instanţei de contencios administrativ. situaţie în care însă. astfel încât să existe o anumită proporţionalitate între sancţiunea aplicată şi gravitatea faptei săvârşite. atribuţiile. sancţionarea diferită trebuie motivată. dar nu mai aspră decât cea iniţial dispusă. cel mult. modul de sesizare şi procedura de lucru ale acestora se stabilesc prin hotărâre a Guvernului. Dacă instanţa judecătorească apreciază că actul de sancţionare este nelegal. să indice sancţiunea cea mai severă care ar putea fi aplicată funcţionarului public. Potrivit legii. având în vedere acele fapte ce constituie contravenţii. în doctrină s-a subliniat că este vorba despre o răspundere administrativ-contravenţională. a ordinului sau dispoziţiei de sancţionare. 128 .” Faţă de regimul de drept comun în materia răspunderii administrativcontravenţionale prin care a fost stabilită competenţa judecătoriei în a cărei circumscripţie a fost săvârşită contravenţia. s-a apreciat în doctrină. la propunerea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici. radierea se constată prin act administrativ al conducătorului autorităţii sau instituţiei publice. Statutul adăugând la soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de judecată şi pe aceea a modificării ordinului sau dispoziţiei de sancţionare. în urma cercetării. în termen de 7 ani de la aplicare. de a soluţiona plângerea contravenientului. Sancţiunile disciplinare se radiază după cum urmează: în termen de 6 luni de la aplicare. care poate să nu fie cea de la locul săvârşirii contravenţiei. ea va dispune anularea actului şi poate. În tăcerea legii. în termen de un an de la expirarea termenului pentru care au fost aplicate. după caz. funcţionarul public se poate adresa cu plângere la judecătoria în a cărei circumscripţie îşi are sediul autoritatea sau instituţia publică în care este numit funcţionarul public sancţionat. solicitând anularea sau modificarea. “Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii. în absenţa altor dispoziţii procedurale speciale. nu poate fi exclusă nici situaţia ca. deoarece modificarea actului administrativ de sancţionare ar echivala cu o imixtiune a puterii judecătoreşti în sfera de competenţă a administraţiei publice. Această dispoziţie a fost considerată neconstituţională. Statutul prevede expres competenţa judecătoriei în a cărei circumscripţie îşi are sediul autoritatea sau instituţia publică în care este numit funcţionarul public sancţionat. Răspunderea contravenţională a funcţionarilor publici se angajează în cazul în care aceştia au săvârşit o contravenţie în timpul şi în legătură cu sarcinile de serviciu. asemeni oricărui cetăţean. Faţă de prevederile Statutului. după cum şi persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică poate aplica o sancţiune mai uşoară sau mai severă decât cea propusă de comisia de disciplină. Referitor la această prevedere legală. aceste litigii urmează să fie soluţionate de către instanţa judecătorească potrivit Legii contenciosului administrativ. însă nu poate ea însăşi să aplice o sancţiune disciplinară unui funcţionar aparţinând administraţiei publice. în cadrul răspunderii administrative a funcţionarilor publici. mustrarea scrisă.Modul de constituire. destituirea din funcţia publică. săvârşite în timpul şi în legătură cu atribuţiile de serviciu. inclusiv în ce priveşte individualizarea sancţiunii. celelalte sancţiuni disciplinare cu excepţia destituirii din funcţia publică. care implică o răspundere contravenţională potrivit dreptului comun în materie. Este adevărat că instanţa judecătorească trebuie să verifice legalitatea actului de sancţionare. de a soluţiona plângerea acestuia. în doctrină s-a apreciat că. organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină precum şi componenţa.

răspunderea civilă a funcţionarului public se angajează: a). prin asumarea unui angajament de plată. b).” § 4. Într-o formă sintetică. fie autorităţii sau instituţiei publice din care fac parte. de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie. de serviciu sau în legătură cu serviciul. În ce priveşte modul de reparare a pagubelor aduse autorităţii sau instituţiei publice. suspendarea din funcţia publică încetează. pe baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. funcţionarul public în cauză se poate adresa instanţei de contencios administrativ. persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de o autoritate publică. Dreptul conducătorului autorităţii sau instituţiei publice de a emite ordinul sau dispoziţia de imputare se prescrie în termen de 3 ani de la data producerii faptei. funcţionarul public reprezintă persoana: a. pentru pagubele produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiei publice în care funcţionează. În situaţia în care nu sunt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii penale.Deoarece. numită într-o funcţie publică 129 . Împotriva ordinului sau dispoziţiei de imputare.52 alin. printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal al unei cereri este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins. în primele două situaţii. în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. În cea de-a treia situaţie. în doctrină s-a relevat că. unor terţe persoane. în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei sau. iar fapta funcţionarului public poate fi considerată abatere disciplinară. anularea actului şi repararea pagubei.(1) din Constituţia republicată. răspunderea funcţionarului public îşi are sorgintea în art. legiuitorul nu a prevăzut un termen în care funcţionarul se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi nici dacă procedura prealabilă pe care legea contenciosului administrativ o prevede mai este obligatorie. fie unei alte persoane fizice sau juridice de drept public sau privat. pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit. contra statului sau contra autorităţii. În cazul în care funcţionarul public este trimis în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii. Potrivit Statutului. dreptul comun al contravenţiilor stabileşte şi calea de atac a recursului la secţia de contencios administrativ a tribunalului. potrivit căruia. pentru daunele plătite de autoritatea sau instituţia publică. va fi sesizată comisia de disciplină competentă. aceasta intervine pentru infracţiunile săvârşite în timpul serviciului sau în legătură cu atribuţiile funcţiei publice pe care o ocupă. “Dacă instanţa judecătorească dispune achitarea sau încetarea procesului penal. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 1. în calitate de comitent. acesta poate fi exercitat şi de către funcţionarii publici. vom interpreta că. c). după caz. răspunderea patrimonială a funcţionarilor publici intervine în cazul în care aceştia au cauzat prin actele sau faptele lor anumite prejudicii. iar în a treia situaţie. După cum se poate observa. iar funcţionarul public respectiv îşi va relua activitatea în funcţia publică deţinută anterior şi îi vor fi achitate drepturile salariale aferente perioadei de suspendare. aceasta se va dispune prin emiterea de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice a unui ordin sau a unei dispoziţii de imputare. care împiedică înfăptuirea justiţiei. Potrivit Statutului funcţionarilor publici. În ce priveşte răspunderea penală a funcţionarului public. persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică va dispune suspendarea funcţionarului public din funcţia publică pe care o deţine.

fără personalitate juridică 8. funcţionari debutanţi şi funcţionari definitivi 6. după caz 10. Încălcarea de către funcţionarii publici. intră în categoria funcţionarilor publici b. egalităţii şi meritului 4. o persoană trebuie să aibă vârsta de minimum: a. legalităţii şi transparenţei b. cu personalitate juridică b. revocarea actului administrativ de numire în funcţie 7. 21 de ani împliniţi c. penală b. După nivelul atribuţiilor titularului funcţiei publice distingem: a. funcţionari de conducere şi funcţionari de execuţie b. Dreptul la opinie al funcţionarilor publici este: a. asigurat b. contravenţională. cadrele didactice: a. c) directorii generali adjuncţi din cadrul ministerelor. Pentru a ocupa o funcţie publică. motivării şi proporţionalităţii c. garantat c. civilă sau penală. un organ subordonat Ministerului Administraţiei şi Internelor. intră în categoria angajaţilor cu contract de muncă c. a îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea: a. 16 ani împliniţi 5. suspendarea actului de numire în funcţie c. cu vinovăţie. înalţi funcţionari publici. un organ de specialitate al administraţiei publice centrale. Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici reprezintă: a. Potrivit Statutului funcţionarilor publici. funcţionari de conducere şi funcţionari de execuţie c. numită sau aleasă într-o funcţie publică c. Refuzul depunerii jurământului de credinţă de către funcţionarul public atrage: a. disciplinară. civilă c. accesul la funcţia publică respectă principiile: a. b) secretarii municipiilor. intră în categoria liberilor profesionişti 3. aleasă într-o funcţie publică 2. În statele Uniunii Europene.b. o autoritate administrativă autonomă c. 18 ani împliniţi b. 130 . limitat 9. Sunt înalţi funcţionari publici: a) secretarii generali adjuncţi din ministere. printre alte condiţii. anularea actului de numire în funcţie b. d) directorii executivi ai serviciilor deconcentrate ale ministerelor.

ed. 1992. Verginia VEDINAŞ. Ed. a II-a. Ed. Antonie IORGOVAN. coordonatori Ioan MURARU. Alexandru-Sorin CIOBANU. Bucureşti.I. 4. Ioan SANTAI. vol. C. Bucureşti. Sylvi. Bucureşti. Antonie IORGOVAN. Bucureşti. a III-a revăzută şi actualizată. 2008. 1994. Elena Simina TĂNĂSESCU. Les systèmes politico-administratifs de l'Europe des Douze. Accent. Paris. Ed.. Tratat de drept administrativ. Ioan MURARU. Drept administrativ. ed. 2004. Florin VASILESCU. ediţie revizuită pentru uzul studenţilor. Ed. Cluj-Napoca. C. Anton TRĂILESCU. Emil BĂLAN. All Beck. 2004. Instituţii administrative. Rodica Narcisa PETRESCU. a II-a. Partea generală. All Beck. I. 3. a III-a revăzută şi adăugită. Constituţia României – comentată şi adnotată. Instituţii administrative europene.Tratat elementar. 2002. Bucureşti. 2002. Ed. Ioan VIDA. Bucureşti. 2006.Bibliografie orientativă Antonie IORGOVAN. Drept administrativ. Rosetti. Editions Montchrestien – E. 2008. Cerma. Bucureşti. Ed. Lumina Lex. 2007. Bucureşti. Ed. Bucureşti. Drept administrativ. Tratat de drept administrativ român. Casa de Presă şi Editură “Tribuna”. Aurel SEGĂRCEANU. Tratat de drept administrativ. revăzută şi adăugită. C. Regia Autonomă „Monitorul Oficial”. Drept administrativ. Drept administrativ. 131 . 2007. 2008. Universul Juridic. Ed. 2008. 2005. 2004.Tratat elementar. Ion DELEANU. Administrations comparées. Dana APOSTOL TOFAN. ed. Drept administrativ. 2003. vol. Bucureşti. Jaques ZILLER.Beck. Lumina Lex. Explicaţii şi comentarii. Beck. Comentariu pe articole. Bucureşti.H. Mihai CONSTANTINESCU. Dana APOSTOL TOFAN.H. Ed. Florin COMAN KUND. Regia Autonomă „Monitorul Oficial”.Beck. colecţia Legi comentate. ediţia a II-a revăzută şi actualizată. Ioan MURARU. 1993. Ed. Bucureşti. Constituţia României. Puterea executivă şi administraţia publică. ed.H. Bucureşti. 2006. Mircea PREDA. Sibiu. 2002. Antonie IORGOVAN. a IV-a. Sisteme administrative europene. Alexandru NEGOIŢĂ. Bucureşti. ed. Cluj-Napoca. Drept administrativ. Mihai CONSTANTINESCU. 2003. Drept administrativ. Partea I. Elena Simina TĂNĂSESCU.J. Mihai OROVEANU. Risoprint. Bucureşti. Corneliu MANDA. Ion VIDA. Sinteze teoretice şi exerciţii practice pentru activitatea de seminar. I. 1996. ed. C. Ed. Ed. Ed. Cristian Giusepe ZAHARIE. Universul Juridic. Drept administrativ. Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii-. Drept administrativ român. Ed. revăzută şi actualizată. 2008.A.Beck. Partea generală. Ed. Ed. C. 1998. All Beck. Ed. Bucureşti. a doua revăzută şi adăugită. Ed. Bucureşti. Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei. Ed. Liviu GIURGIU. vol. Ioan MURARU. Sylvi. Bucureşti. Bucureşti. a IV-a.H. Comentarii Beck. Dumitru BREZOIANU. Liviu COMAN KUND. Mihai CONSTANTINESCU. Ed. Lumina Lex. Ed. ed.H. Revizuirea Constituţiei.Beck. a III-a revăzută şi adăugită. ed. Valentin PRISĂCARU. Ed. Ed.