Universitatea „Dunărea de Jos” Facultatea de drept

DREPT ADMINISTRATIV Volumul I

Note de curs

Dana Apostol Tofan

2009

1

Cuprins Partea a I-a: Introducere în dreptul administrativ şi în ştiinţa administraţiei Capitolul I: Aspecte generale § 1. Noţiuni fundamentale pentru dreptul administrativ……………..................................4 § 2. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)..…………..................................7 Capitolul II: Executivul şi administraţia publică § 1. Relaţia executiv – administraţie publică…………………….......…….........................9 § 2. Rolul executivului în dreptul public contemporan…………………...........................10 § 3. Noţiunea de autoritate publică potrivit Constituţiei României……….......................13 § 4. Noţiunea de administraţie publică potrivit Constituţiei României …........................14 § 5. Sfera administraţiei publice potrivit art. 52 din Constituţia României…...................14 § 6. Definiţia şi trăsăturile administraţiei publice…………….....………….......................16 § 7. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)..…………................................17 Capitolul III: Dreptul aplicabil administraţiei publice § 1. Obiectul dreptului administrativ…………………………........……,.......................…19 § 2. Definiţia şi trăsăturile dreptului administrativ………….......………..........................20 § 3. Izvoarele scrise ale dreptului administrati...........................……………………………..................................................21 § 4. Izvoarele nescrise ale dreptului .administrativ………………………………………….........................……........................24 § 5. Normele de drept administrativ……………………………………………............……......…............……......25 § 6. Raporturile de drept administrativ …………………………………………………………................................…..............…...27 § 7. Codificarea dreptului administrativ şi a procedurii administrative............................29 § 8. Sinteză a evoluţiei doctrinei administrative româneşti. Loc şi rol în mişcarea contemporană…………........................................................……30 § 9. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)..…...........................................34 Partea a II-a: Autorităţile administraţiei publice Capitolul I: Teoria generală a organizării administraţiei publice § 1. Noţiuni specifice……………………………….......................…….……............….…36 § 2. Sarcinile, competenţa şi capacitatea organelor administraţiei publice…............….37 § 3. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)........….....................................38 Capitolul II: Preşedintele României § 1. Rolul Preşedintelui şi implicaţiile privind calificarea regimului constituţional actual …....................................................................................................................................40 §2.Clasificarea atribuţiilor Preşedintelui României………………………..............….......41 § 3. Atribuţiile Preşedintelui României în raporturile cu autoritatea legiuitoare…...................................................................................................................42 §4.Atribuţiile Preşedintelui României în cadrul puterii executive…................................47 §5. Atribuţiile Preşedintelui României în raporturile cu justiţia. şi alte autorităţi jurisdicţionale……......…......……….....................….................……….49 §.6.ActelePreşedinteluiRomâniei……….......……………………………................……..50 §.7.Răspunderea Preşedintelui României…......………………………............…....…....52 §.8. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)……………...............................54
2

Capitolul III: Guvernul României § 1. Rolul şi structura Guvernului…………………………………...………….............…..57 § 2. Regimul învestiturii Guvernului……’….……….............…………………..................59 § 3. Durata mandatului şi statutul membrilor Guvernului…………………………...................................…...........................................61 § 4. Primul ministru……………………………………….......................……...........….....63 § 5. Organizarea şi funcţionarea Guvernului………………………………………..........................……………...........….....65 § 6. Actele Guvernului. Delegarea legislativă…………….………………………...............................……………............…....67 § 7. Controlul parlamentar şi răspunderea membrilor Guvernului………………………......................................................................................71 § 8. Administraţia centrală de specialitate………………........……………............……...75 § 9. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)…….........………............ ….....79 Capitolul IV: Administraţia publică locală §1 Evoluţia legislaţiei în domeniu…………………………………………..............…..…..81 § 2 Principii contemporane de organizare a administraţiei publice locale.....................82 §3. Principiile organizării administraţiei publice locale în România…….........................83 § 4 Constituirea, competenţa şi funcţionarea consiliului local.…… ….........................86 § 5. Actele şi răspunderea consiliului local………………………….................................91 § 6. Primarul, viceprimarul şi administratorul public.…… ………...................................94 § 7. Secretarul unităţii administrativ-teritoriale…………………………...........................98 § 8. Consiliul judeţean şi preşedintele consiliului judeţean........…................................98 § 9. Prefectul şi subprefectul................. ……………....................................................100 § 10.Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)…… …..................................103 . Partea a III-a: Funcţia publică şi funcţionarul public Capitolul I: Teoria generală a funcţiei publice § 1. Noţiuni specifice. Evoluţia legislaţiei în domeniu ………......................................105 §2Constituţionalitatea şi legalitatea funcţiei publice…………………...........................106 § 3. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)……………............... …........109 Capitolul II: Statutul funcţionarilor publici § 1. Definirea, selecţia, numirea şi avansarea funcţionarilor publici…………………..................................................................................................110 § 2. Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici……………………………………........................................……............……......114 § 3. Răspunderea funcţionarilor publici……………………………………………........................…………............……....118 § 4. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)…………………………………............................................…................122 Bibliografie orientativă…………………………...................................……………....124

3

instrumentele specifice utilizate pentru înţelegerea noţiunilor de bază ale dreptului administrativ. Lucrerea are un scop didactic.veţi fi capabili să: • Definiţi dreptul administrativ şi administraţia publică • Distingeţi rolurile şi atribuţiile principalelor autorităţi şi puteri în stat • Conturaţi în linii generale administraţia publică locală • Evidenţiaţi principalele aspecte legate de funcţia publică şi statutul funcţionarului public în România 4 . concluzii sau teme de control. în urma însuşirii conceptelor fundamentale ale analizei regionale.Cuvânt înainte Bine aţi venit la întâlnirea cu disciplina Drept administrativ! Materialul de studiu este destinat documentării studenţilor din anul I Administraţie Publică ID şi Drept Fără Frecvenţă. La finalul parcurgerii acestui material. pe parcursul orelor de pregătire individuală să asimilaţi un minim de cunoştinţe în domeniu. Nu este necesar să citiţi dintr-o dată această carte. instructiv fiind structurată pe trei părţi şi 9 module. astfel încât la sfârşitul celor 9 module de studiu să fiţi familiarizaţi cu elementele teoretice fundamnetale ale obiectului metodei de cercetare a disciplinei. acolo unde va fi cazul. rezultatele aşteptate. fiecare modul fiind împărţit pe lecţii specifice. formativ. Pe baza acestei modalităţi de prezentare a informaţiilor veţi reuşi să parcurgeţi şi să asimilaţi materia într-o manieră plăcută şi eficientă. Materialul de studiu are precizate pentrun fiecare modul : obiectivele specifice. competenţele dobândite. procedeele. rezumatul. Informaţiile sunt prezentate într-o manieră care să vă permită o pregătire graduală astfel încât să reuţiţi singuri. timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor.

rezultat al descentralizării administrative. noţiunea de administraţie publică ocupă poziţia centrală. atât activitatea administraţiei statale cât şi activitatea administraţiei locale. în timpul regimului socialist. Din analiza regimurilor constituţionale româneşti. către şi minister.definească interesul public. Noţiuni fundamentale pentru studiul dreptului administrativ În studiul Dreptului administrativ. dacă sintagma administraţie de stat este diferită ca înţeles de sintagma administraţie publică sau dimpotrivă se identifică cu cea din urmă. consacrată prin Constituţiile socialiste şi legislaţia epocii. administraţia de stat s-a limitat la activitatea organelor centrale şi locale ale administraţiei de stat.Partea I-a Introducere în dreptul administrativ şi în ştiinţa administraţiei Modulul I Aspecte generale • • • Obiective specifice : Cunoaşterea. aceasta din urmă fiind caracterizată prin autonomie locală. Noţiunea de administraţie publică acoperea astfel. între care exista o strictă subordonare. Dimpotrivă. Fără a fi utilizată ca atare. noţiunea de administraţie publică. legislaţia şi jurisprudenţa interbelică din ţara noastră s-a utilizat în principal. la care s-a revenit după 1990. cu alte cuvinte. însemnând la. la comandă. Noţiunea de administraţie publică reprezentând noţiunea fundamentală pentru Dreptul administrativ. larg utilizată. Competenţe dobândite : în momentul în care vor finaliza studiul acestui modul studenţii vor avea posibilitatea să : . sfera administraţiei publice fiind mai largă decât a administraţiei de stat. noţiunea de administraţie publică se identifica cu noţiunea de administraţie de stat. se avea în vedere de regulă. Dacă în doctrina. aprofundarea şi utilizarea noţiunilor fundamentale pentru studiul dreptului administrativ Rezultatele aşteptate : studenţii vor înţelege. în toată perioada postbelică a fost folosită exclusiv noţiunea de administraţie de stat. Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore • § 1. înţelegerea. în absenţa unei administraţii 5 . fiind compus din prepoziţia ad. pusă în slujba cuiva. autoritatea publică. atât activitatea administraţiei centrale cât şi a administraţiei locale. Prin urmare. autoritate publică. prin includerea şi a administraţiei publice locale. serviciul public. cuvântul administraţie provine din limba latină. serviciu public. gestiona şi opera cu noţiunile specifice legate de administraţie publică în sens larg şi în sens restrâns. interes public. Faţă de această situaţie s-a născut întrebarea. principii de bază ale organizării administraţiei publice locale. ramură a dreptului public. prin această noţiune s-a avut în vedere o activitate subordonată. prezentarea principalelor concepte cu care această disciplină operează va începe firesc cu analiza acesteia. caracteristice fiecărei epoci rezultă că spre sfârşitul secolului XIX şi prima parte a secolului XX prin noţiunea de administraţie publică. supus. Etimologic. însemnând servitor. administraţia publică în sens funcţional şi în sens organic .definească dreptul administrativ ca ramură a dreptului public. puterea publică. la origini. dacă este vorba de noţiuni diferite sau de una şi aceeaşi noţiune.

în legislaţie utilizându-se de altfel. când cea de organ al administraţiei publice. Faţă de noţiunea de autoritate publică mai sus definită. între administraţia publică şi administraţia de stat există un raport de la întreg la parte. şi în mai mică măsură. se prestează servicii publice. ce desemnează structurile care înfăptuiesc administraţia. identificăm un sens organic atunci când folosim aceeaşi noţiune pentru a delimita respectivele structuri administrative. ţinându-se cont însă de orientarea Europei occidentale în această privinţă. adeseori formularea “autorităţile şi instituţiile publice”. deci când ne referim la organele care realizează această activitate. care funcţionează din venituri bugetare dar şi din surse extrabugetare. Pe de-o parte. administraţia publică reprezintă activitatea de organizare a executării şi executare în concret a legilor. anterioare regimului socialist. de autoritate tutelară etc. Academia Română şi institutele de cercetare din subordinea acesteia sunt exemple de instituţii publice.). alături de administraţia locală. potrivit legislaţiei în vigoare. După anul 1990. O asemenea distincţie nu ar avea nici o relevanţă în practică. actuala Constituţie utilizează cu predilecţie noţiunea de autoritate a administraţiei publice. administraţia publică constă într-un ansamblu de autorităţi publice prin care. Prin urmare. alese la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale. denumite generic structuri administrative. la nivel statal sau local sau într-o altă formulare. Pe de altă parte. o structură organizatorică ce acţionează în regim de putere publică. problema organismelor care o înfăptuiesc. fiind vorba despre una şi aceeaşi categorie juridică. adică un colectiv organizat de oameni care exercită prerogative de putere publică. Din analiza reglementărilor constituţionale şi legislative româneşti observăm că.. 6 . Din cercetarea mai aprofundată a dispoziţiilor constituţionale şi legale în materie nu rezultă însă vreo distincţie care s-ar putea face între cele două noţiuni. Sub aspect funcţional. identificăm un sens funcţional. Evocarea celor două sensuri ale noţiunii de administraţie publică ridică în mod inevitabil. spre deosebire de Constituţiile socialiste (1948. având un interes exclusiv local (spre ex. jurisprudenţa şi doctrina de la noi se raportează. În ce priveşte noţiunea de instituţie publică considerăm că aceasta nu se identifică nici cu noţiunea de autoritate publică şi nici cu cea de autoritate a administraţiei publice. pentru realizarea unui interes public. urmărindu-se satisfacerea interesului public prin asigurarea bunei funcţionări a serviciilor publice şi prin executarea unor prestaţii către particulari. administraţia de stat reprezentând o componentă a administraţiei publice. se aduc la îndeplinire legile sau în limitele legii. Analiza noţiunii de administraţie publică presupune şi lămurirea celor două sensuri ale sale. la care în permanenţă legislaţia. la nivelul colectivităţilor locale întâlnim atât decizii administrative. Sub aspect organizatoric. în legislaţie şi implicit în doctrină fiind utilizată când noţiunea de autoritate a administraţiei publice. material atunci când folosim noţiunea de administraţie publică cu înţelesul de activitate desfăşurată de anumite structuri administrative. 1952 şi 1965) şi legislaţia adoptată în baza acestora. construirea unei şcoli într-o comună) cât şi atribuţii cu caracter statal (spre ex. Instituţiile de învăţământ de stat. noţiunea de instituţie publică are în vedere structurile subordonate unor autorităţi ale administraţiei publice. noţiunea de organ al administraţiei publice. dar ele nu pot fi calificate şi ca autorităţi publice. sensul principal al sintagmei autoritate publică fiind acela de organ public. în regim de putere publică. Astfel. unde se întâlneşte exclusiv noţiunea de organ al administraţiei de stat. atribuţiile de stare civilă. s-a revenit la aceleaşi principii ale organizării şi funcţionării administraţiei publice caracteristice României interbelice.. distinctă de administraţia de stat sau centrală.specifice autorităţilor autonome.

cazuri excepţionale. multe dintre ele regăsite în texte constituţionale şi legale. siguranţa publică sau altele. judeţului sau comunei. avându-se în vedere sensul material al noţiunii şi anume: continuitatea. Noţiunea de serviciu public la rândul ei. deci să confere obligativitate. desemnează activitatea cu caracter continuu şi regulat organizată sau autorizată de o autoritate a administraţiei publice în vederea satisfacerii unor necesităţi de interes public. În doctrina actuală. propriului punct de vedere cu privire la o anumită instituţie. bun public. egalitatea tuturor în faţa lui şi necesitatea adaptării lui la nevoile utilizatorilor. Cu alte cuvinte. dreptul privit ca ansamblu de norme juridice. variază în funcţie de poziţia celor aflaţi la putere. cu mijloace publice. Din definiţiile de mai sus identificăm alte noţiuni fundamentale pentru studiul dreptului administrativ. şi anume. În baza prerogativelor de putere publică de care dispun. 7 . funcţional. teza conceptelor juridice nedeterminate. ca de exemplu. Încă din perioada interbelică au fost evidenţiate trăsăturile esenţiale ale serviciului public. etc. în cazul alternanţei la putere. Noţiunea de putere publică desemnează drepturile speciale. definit ca un procedeu tehnic menit să dea o mai bună satisfacţie interesului general. În ce priveşte unele din noţiunile mai sus enumerate. creat din iniţiativa Statului. corespondentul acestei noţiuni se regăseşte în sintagma instituţie de interes public. nu orice activitate de interes public reprezentând un serviciu public. ca o persoană morală de drept public ce exercita anumite prerogative de putere publică.. interesul public. Prin urmare. noţiunea de putere publică (prerogative de putere publică) şi cea de interes public. idee etc. Noţiunea de interes public desemnează necesităţile materiale şi spirituale ale cetăţenilor. ca de exemplu. în vederea exercitării atribuţiilor sale şi pentru satisfacerea interesului public. este un concept ce depinde de scopurile politice. româneşti sau occidentale. Acest regim de putere publică presupune într-un stat democratic posibilitatea celor administraţi de a acţiona în justiţie împotriva vătămărilor aduse prin actele administraţiei publice fiind vorba despre instituţia contenciosului administrativ. dacă avem în vedere organismul sau “întreprinderea” girată de administraţie prin care se satisface o necesitate de interes public. orice autoritate publică. cum ar fi ordinea publică. Ca şi în cazul administraţiei putem distinge şi pentru serviciul public două sensuri: un sens material. cu precizarea că această sintagmă asemeni altora. exorbitante (prerogativele) de care dispune orice autoritate a administraţiei publice şi implicit. la un moment dat. pericol grav. Astfel. situaţii de urgenţă. s-a dezvoltat de către o parte a doctrinei germane. orice forţă politică ajunsă la guvernare are tendinţa să îmbrace în “haină” juridică. care în cazul unui conflict cu cel particular trebuie să se impună. corespondentul noţiunii de instituţie publică l-a reprezentat noţiunea de stabiliment public. în legislaţia şi doctrina interbelică s-a impus şi noţiunea de stabiliment de utilitate publică definit ca acea persoană juridică privată autorizată de administraţia publică să presteze un serviciu public prin exercitarea unei activităţi de interes general. cărora li se pot adăuga şi altele. reprezintă instrumentul prin care puterea politică aflată la conducerea unei ţări stabileşte decizii obligatorii pentru cetăţenii săi. fenomen. măsurile luate de aceste autorităţi se aplică direct iar în cazul în care nu sunt respectate. ci doar acea activitate apreciată de puterea politică ca fiind de interes public. concept. ordine publică. sensul noţiunilor de mai sus. în care tocmai l-am definit şi un sens organic sau formal. Alături de noţiunea de stabiliment public. sensul său putând să se modifice o dată cu schimbarea concepţiilor politice. strâns legată de noţiunile mai sus definite precum şi de noţiunea de administraţie publică.În doctrina şi legislaţia interbelică. beneficiază de forţa de constrângere a statului.

o structură organizatorică ce acţionează în regim de putere publică. se aduc la îndeplinire legile sau în limitele legii. a permis în doctrina interbelică românească şi în mod constant. stabilite de structuri organizatorice superioare. înţeles ca specie a fenomenului social. la nivel statal sau local 3. a personalului din administraţie (funcţionarii publici sau angajaţii contractuali). ca să folosim terminologia de specialitate. aflată la îndemâna administraţiei publice. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 1. în regim de putere publică. Studierea sistematică a fenomenului administrativ presupune cercetarea legăturii complexe a acestuia cu problematica puterii politice şi implicit a guvernării.Prin această teorie. un ansamblu de autorităţi publice prin care. În sens organic. echivalente b. Dreptul de apreciere sau puterea discreţionară reprezintă acea marjă de libertate lăsată la libera apreciere a unei autorităţi astfel ca. noţiunea de administraţie de stat este inclusă în noţiunea de administraţie publică 2. În doctrina actuală. În doctrină a fost subliniat în mod constant caracterul oricărei activităţi de natură administrativă de a constitui un fapt administrativ. acţionând în cadrul acesteia. a oricărei autorităţi publice în general. un colectiv organizat de oameni care exercită prerogative de putere publică. punând-o în mişcare sau. un ansamblu de autorităţi publice prin care. activitatea de administrare fiind prin definiţie o activitate subordonată. noţiunea de administraţie publică este inclusă în noţiunea de administraţie de stat c.Noţiunea de autoritate publică poate fi definită ca reprezentând: a. în regim de putere publică. Dincolo de aceste limite. o activitate apreciată de puterea politică ca fiind de interes public c. în doctrina occidentală. § 2. să poată recurge la orice mijloc de acţiune în limitele competenţei sale. activitatea de organizare a executării şi executare în concret a legii b. instrumentul prin care puterea politică aflată la conducerea unei ţări stabileşte decizii obligatorii pentru cetăţenii săi 4. un fenomen administrativ. a unor obiective. noţiunile de administraţie publică şi administraţie de stat sunt: a. administraţia publică reprezintă: a. orice fapt administrativ presupune o activitate de organizare. dincolo de care se ajunge la exces de putere. o activitate de organizare a executării şi de executare în concret a legii 8 . Identificarea unei astfel de libertăţi de apreciere. În sens funcţional. Din prezentarea de mai sus rezultă că nu poate fi concepută administraţia în absenţa factorului uman. dezvoltarea teoriei puterii discreţionare a administraţiei. autoritatea respectivă va acţiona cu exces de putere ce poate fi cenzurat în instanţa de judecată. se prestează servicii publice c. pentru realizarea unui interes public b. s-a susţinut că este vorba despre noţiuni cu un înţeles larg şi relativ determinat. material. mai precis a funcţionarului public chemat să aplice legea. în vederea atingerii scopului indicat de legiuitor. se aduc la îndeplinire legile sau în limitele legii. a celor care compun administraţia. În termenii ştiinţei administraţiei. activitatea de organizare a executării şi executare în concret a legii b. de dirijare sau de combinare a unor mijloace în vederea înfăptuirii. se prestează servicii publice c. până la faptele materiale concrete. administraţia publică reprezintă: a. a căror interpretare este lăsată la libera alegere a celui chemat să aplice norma juridică în care se regăsesc.

5. o instituţie de interes public 10. Noţiunea de putere publică prezintă următoarea semnificaţie pentru dreptul administrativ: a. în vederea exercitării atribuţiilor sale şi pentru satisfacerea interesului public c. o instituţie de utilitate publică c. Ce se înţelege prin dreptul de apreciere sau puterea discreţionară a administraţiei ? a. o autoritate publică b. la un moment dat b. structură subordonată unei autorităţi a administraţiei publice c. că serviciul public este o activitate neîntreruptă. în mod nediferenţiat. datorită caracterului permanent al nevoilor sociale ce trebuie satisfăcute b. Noţiunea de interes public prezintă următoarea semnificaţie pentru dreptul administrativ: a. necesităţile materiale şi spirituale ale cetăţenilor. o instituţie publică c. exorbitante de care dispune orice autoritate publică. structură subordonată unei autorităţi publice 8. ca natură: a. o instituţie de utilitate publică d. o activitate apreciată de puterea politică ca fiind de interes public 6. Noţiunea de serviciu public prezintă următoarea semnificaţie pentru dreptul administrativ: a. depăşirea limitelor competenţei organului administraţiei publice 9 . Egalitatea în faţa serviciului public presupune: a. ajustarea constantă a acestuia în funcţie de evoluţia nevoilor sociale şi progresul societăţii în ansamblu d. un instrument prin care Guvernul acţionează asupra Parlamentului 12. autorizată să desfăşoare o activitate de serviciu public este. o activitate cu caracter continuu şi regulat b. 11. drepturile speciale. că toţi cetăţenii. O persoană juridică privată. că serviciul public este o activitate supusă unui regim juridic de drept public c. o activitate cu caracter continuu şi regulat c. o instituţie publică d. activitatea cu caracter continuu şi regulat organizată sau autorizată de o autoritate a administraţiei publice în vederea satisfacerii unor necesităţi de interes public b. au acces la serviciul public şi sunt îndreptăţiţi la prestaţiile pe care acesta le oferă 9. O structură înfiinţată de către stat care desfăşoară preponderent o activitate de serviciu public este ca natură: a. o autoritate publică b. un stabiliment public. instrumentul prin care puterea politică aflată la conducerea unei ţări stabileşte decizii obligatorii pentru cetăţenii săi. 7. un ansamblu de norme juridice aplicabil administraţiei publice c. Dreptul reprezintă: a. instrumentul prin care puterea politică aflată la conducerea unei ţări stabileşte decizii obligatorii pentru cetăţenii săi b.

precizeze rolul executivului în administraţie . o activitate de organizare. Competenţe dobândite : în momentul în care voir finaliza studiul acestui modul. Relaţia executiv-administraţie publică Am convenit deja că. resurse. administraţia. Rezultatele aşteptate :studenţii vor înţelege. Activitatea de administrare este o activitate: a. combinare a unor mijloace. o activitate ce are ca finalitate realizarea unor valori politice c. înţelegerea . faţă de care prestatorul activităţii se află în anumite raporturi juridice şi căruia beneficiarul prestaţiei îi pune la dispoziţie mijloacele materiale şi financiare necesare. în sensul cel mai larg. raportul dintre administraţie şi cei administraţi sau autorităţi publice autonome cu atribuţii de control. • • § 1. orice discuţie cu privire la definirea acestuia.b. o activitate ce presupune adoptarea unor decizii esenţiale de politică internă şi externă Modulul II Executivul şi administraţia publică • • Obiective specifice :cunoaşterea. gestiona sau opera cu noţiunile specifice legate de puterea executivă din România. aprofundarea şi utilizarea noţiunilor legate de executiv. relaţia executiv-administraţie publică sau rolul executivului în dreptul public contemporan român. urmând să aibă ca punct de reper. ne aflăm în prezenţa unei administraţii publice.stabilească sediul constituţional al administraţiei şi al contenciosului administrativ. În doctrina de drept public. supraordonată c. Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore. stabilite de structuri organizatorice superioare b.definească noţiunea de administraţie publică . Interesul 10 . valori. noţiunea de administraţie publică reprezintă noţiunea centrală a dreptului administrativ. de soluţionare a unor conflicte 14. până la faptele materiale concrete. în vederea înfăptuirii. o înţelegere a acestei noţiuni. abuzul de putere c. naţionale sau locale. pentru a ajunge la scopul indicat de legiuitor 13. marja de libertate lăsată la aprecierea celui chemat să aplice legea. Faptul administrativ în sens larg reprezintă: a. subordonată b. studenţii vor avea posibilitatea să : . a fost definită ca o activitate ce constă într-o prestaţie a unei persoane sau a unui grup de persoane în folosul altora. iar dacă are drept scop satisfacerea unor interese generale.precizeze importanţa autorităţilor cu atribuţii de control . Dacă activitatea prestată are drept scop realizarea unor interese particulare vorbim de o administrare particulară. dirijare. a unor obiective.

se afirmă că puterea executivă sau executivul îndeplinesc funcţii administrative. administraţia publică este legată de puterea legislativă care. în special între legislativ şi executiv. Prin scopul său. societatea contemporană fiind caracterizată mai degrabă prin diferite forme de colaborare şi control reciproc între clasicele funcţii ale statului. Iniţial consacrată ca o formă de luptă contra absolutismului monarhic. organele administraţiei de stat. Orice discuţie referitoare la puterea executivă a statului porneşte de regulă de la încadrarea acesteia în clasicul principiu al separaţiei puterilor în stat. având o sferă mai largă de cuprindere. Cu alte cuvinte. administraţia publică este foarte strâns legată de puterea executivă dar nu se confundă cu aceasta sau mai exact. organele judecătoreşti şi organele procuraturii. decât printr-o veritabilă delimitare. activitate organizată de lege. înfăptuită prin patru categorii de organe ale statului: organele puterii de stat. exprimat prin actele politice ale celor care deţin puterea. În egală măsură. În doctrina postbelică. în condiţiile consacrării principiului unicităţii puterii în stat. administraţia publică este legată şi de puterea judecătorească. prin activitatea sa principală. Doctrina actuală a menţinut distincţia între activitatea executivă şi activitatea de administrare pornind de la semnificaţia executivului în raport cu administraţia publică. ceea ce face ca activitatea prestatoare în cauză. reuneşte totalitatea serviciilor publice destinate să asigure satisfacerea intereselor generale. statul având o activitate continuă prin care caută să-şi realizeze scopurile sale. activitatea judecătorească. Cu alte cuvinte. constând în legiferare. circumscrie şi stabileşte finalitatea şi sensul în care administraţia va acţiona. evocat mai ales sub aspect istoric. ideea de separaţie a puterilor nu a urmărit altceva decât formularea de soluţii democratice prin exerciţiul în fapt al uneia şi aceleiaşi puteri politico-statale. dar nu se identifică cu aceasta. Problema definirii administraţiei publice prin raportare la celelalte activităţi fundamentale ale statului şi în primul rând la puterea executivă a preocupat dintotdeauna doctrina de drept public românească care a cunoscut cea mai profundă dezvoltare după adoptarea Constituţiei din 1923. Pe aceeaşi linie de idei. regionale sau comunale.general este de regulă.102 din Constituţia României. Prin natura ei. sfera de cuprindere a administraţiei publice fiind mai largă dar în egală măsură se poate afirma că. faţă de prevederile art. care nu este nici legislaţie şi nici justiţie. într-o lucrare colectivă consacrată Dreptului administrativ. republicată. nu este în întregime putere executivă. să aibă un caracter politic. noţiunea de administraţie de stat a fost utilizată pentru a desemna una din formele fundamentale de activitate a statului. Se reţine astfel în doctrină că acestea nu se identifică. Dacă avem în vedere sensul organic al noţiunii de administraţie publică atunci cercetarea locului şi rolului structurilor organizatorice care o realizează implică o analiză prin raportare la celelalte autorităţi publice care înfăptuiesc activitatea legislativă şi respectiv. numită administraţie. În perioada interbelică. ale cărei hotărâri sunt aplicate şi executate tot în sfera acesteia. În realizarea funcţiei executive a statului se desfăşoară două categorii de activităţi: de guvernare şi de administrare. administraţia publică este legată însă în cea mai mare măsură de puterea executivă. pe linia de gândire a autorilor germani s-a susţinut că administraţia cuprinde întreaga activitate a statului. administraţia publică este în întregime sub influenţa şi sub controlul puterii executive. care consacră expres rolul Guvernului de a exercita conducerea generală a administraţiei publice. fără ca 11 . ideea separaţiei puterilor în stat a dobândit în timp valoarea unei metafore. Activitatea de administrare faţă de activitatea de guvernare.

etc. De regulă. acest din urmă principiu rezultă din modul de reglementare a raporturilor dintre autorităţile ce realizează cele trei funcţii ale statului printre care menţionăm: procedura legislativă. devenind dominante la ora actuală în organizarea şi funcţionarea autorităţilor publice. organ statal etc. primul dintre ele prevăzând expres acest principiu. a legăturii între deciziile politice şi cele juridice. în varianta sa iniţială s-a înscris ca tehnică de redactare şi ca limbaj juridic pe linia constituţiilor europene adoptate în ultimele decenii. apreciind că este vorba despre un principiu verificat. Constituţia României din 1991. ca cea de funcţie a statului. Rolul executivului în dreptul public contemporan Dacă iniţial în constituţiile clasice. doctrina administrativă actuală a păstrat teza dezvoltată mai ales de ştiinţa administraţiei. în statele moderne se constată amplificarea raporturilor de interdependenţă între politică şi drept. se mai susţine în doctrină. pentru organizarea aplicării şi aplicarea în concret a legii. executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale. Au existat însă şi autori care au criticat lipsa consacrării exprese a principiului separaţiei puterilor din Constituţia României. niciodată şi nicăieri cele trei puteri nu au fost complet separate. activităţi de asigurare a bunei funcţionări a serviciilor publice şi activităţi de prestaţii în cele mai diverse domenii. principiul separaţiei puterilor în stat a fost prevăzut expres.” Chiar în varianta sa iniţială. doctrina interbelică s-a referit în mod constant şi la colaborarea dintre puteri ca un principiu corelativ. urmărind astfel o consacrare implicită a acestuia. din analiza constituţiilor europene ale ultimelor decenii rezultă tendinţa legiuitorilor constituanţi de a renunţa treptat la menţionarea sa expresă. dar care a fost validat de practică. Justificarea adoptării unei asemenea poziţii presupune două precizări importante ce permit de altfel o corectă înţelegere a rolului executivului în dreptul public contemporan. ca fiind singurul în măsură să garanteze funcţionalitatea normală a raporturilor şi echilibrului dintre diversele puteri. principiul fiind mai degrabă sugerat. executivă şi judecătorească. prin care s-au adăugat două noi alineate articolului 1. administraţia publică este o activitate determinată de voinţa politică şi realizată. formarea şi funcţionarea Guvernului. trebuie menţionată existenţa în societatea contemporană a unor structuri organizatorice învestite cu prerogative de putere publică. Sub acest aspect. autoritate publică.prin acestea să se confunde cu administraţia publică sau să se limiteze la conducerea acesteia. Constituţia României a consacrat întregul său titlu al IIIlea. De asemenea. se impune precizarea că. de executiv. autorităţilor publice care realizează cele trei funcţii clasice ale statului: legislativă. 12 . De altfel. enunţată şi în perioada dreptului socialist conform căreia activităţile administraţiei publice se pot clasifica în: activităţi cu caracter de dispoziţie. contenciosul administrativ. § 2. În principal. în general. în cea mai mare măsură. În primul rând. “Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor legislativă. prin folosirea unor expresii specifice. iar separaţia puterilor fiind reglementată de o manieră implicită. între ele existând diverse forme de colaborare şi control care s-au accentuat în timp. În al doilea rând. Deşi Constituţia din 1923 a consacrat expres principiul separaţiei puterilor în stat. Alţi autori disting pur şi simplu între activităţi executive cu caracter de dispoziţie şi activităţi executive cu caracter de prestaţie. în anul 2003. desemnarea judecătorilor. nu numai de o îndelungată tradiţie şi de consacrarea sa în textele unor Constituţii dintre cele mai diverse. între actele de conducere politică şi norma juridică. Acestei poziţii din doctrină i s-a dat satisfacţie cu ocazia revizuirii Constituţiei.

această autoritate publică a fost calificată ca o autoritate administrativă autonomă cu atribuţii jurisdicţionale. Curtea de Conturi reglementată în art. care strict ştiinţific nu pot fi încadrate în nici una din cele trei puteri ale statului. strict.79 din Constituţie este organ consultativ de specialitate al Parlamentului. instituţia fiind prevăzută pentru prima dată la noi.reprezentând deci autorităţi publice. ombudsmanul (denumirea tradiţională a acestei autorităţi) este legat de puterea legislativă. Consiliul Legislativ reglementat în art. unificării şi coordonării întregii legislaţii. îşi propune să rezolve conflictele apărute în societate ca urmare a lezării unor persoane în drepturile şi libertăţile lor. Curtea Constituţională este reglementată în titlul V din Constituţie. care numeşte de asemenea 3 judecători. atribuţiile Curţii Constituţionale înscriindu-se în zona echilibrului şi controlului reciproc. distinct de Autoritatea judecătorească reglementată în capitolul VI din titlul III consacrat Autorităţilor publice. cel mai adesea cu atribuţii de control. care nu intră în vreuna din cele trei puteri dar contribuie la funcţionarea şi echilibrul acestora. în anul 2003. Jurisdicţia constituţională se situează în afara celor trei puteri. Din aşezarea în structura Constituţiei rezultă o primă constatare şi anume că această autoritate publică nu se integrează în nici una din clasicele puteri. compunerea sa fiind rezultatul colaborării dintre puterea legiuitoare (fiecare Cameră numeşte câte 3 judecători) şi puterea executivă. Deşi autoritate publică. Totodată. într-una sau alta din cele trei puteri clasice ale statului este practic imposibilă. pentru că de regulă. Curtea Constituţională are ca scop garantarea supremaţiei Constituţiei. fără a exista însă un punct de vedere comun cu privire la natura sa juridică. El ţine evidenţa oficială a legislaţiei României. În raport cu actuala fizionomie constituţională. Ea este alcătuită din 9 judecători. reprezentată de Preşedintele României. În sfârşit. ea fiind însărcinată să le facă să-şi respecte atribuţiile. Cu ocazia revizuirii Constituţiei. Avocatul Poporului constituie un exemplu elocvent în această privinţă. trăsăturile procedurilor judecătoreşti. Avocatul Poporului este dificil de încadrat în una din cele trei puteri clasice. Procedurile prin care se realizează atribuţiile Curţii Constituţionale au în mare parte însă. care avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării. ombudsmanul este legat de puterea executivă pentru că cel mai adesea. În concluzie. la acest nivel este numit şi în plus. are obligaţia de a prezenta anual sau la cerere rapoarte Parlamentului. Consiliul Economic şi Social etc. modificându-se corespunzător şi legislaţia în materie. încadrarea acestei autorităţi publice. 13 . În aceeaşi situaţie. de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public.140 din Constituţia republicată exercită controlul asupra modului de formare. litigiile rezultate din activitatea Curţii de Conturi au fost date în competenţa instanţelor judecătoreşti specializate. În doctrina de drept public. Curtea de Conturi a fost încadrată printre autorităţile publice cu atribuţii exclusive de control. Consiliul Legislativ. în Constituţia din 1991. ombudsmanul are şi atribuţii de natură judecătorească dacă avem în vedere că cel mai adesea. Curtea de Conturi. După cum se arată într-o lucrare consacrată unei analize comparate a administraţiilor publice specifice ţărilor Uniunii Europene. Curtea Constituţională. plângerile cetăţenilor sunt îndreptate împotriva administraţiei publice şi în această sferă îşi coordonează activitatea. în regimul constituţional românesc actual se află şi alte autorităţi publice precum.

doar cu ocazia revizuirii Constituţiei din octombrie 2003 reprezintă un organ consultativ al Parlamentului şi Guvernului. în sensul în care o asemenea caracteristică defineşte autorităţile ce compun puterea legiuitoare şi cea executivă. distincţie ce reprezintă şi esenţa structurii puterii politice.102 alin. pe de-o parte şi Guvern. Consiliul Naţional al Audiovizualului reglementat printr-o lege specială. Consiliul Economic şi Social. ca o excepţie de la regula mai sus evocată. la care Constituţia nu face referire expresă. pe de altă parte. Un capitol distinct din titlul III al Constituţiei (Autorităţile publice) este consacrat raporturilor dintre Parlament şi Guvern. autorităţi prevăzute expres în Constituţie. În dreptul public contemporan. având prerogativa de a reglementa primar relaţiile sociale. de a realiza politica internă şi externă a ţării şi de a exercita conducerea generală a administraţiei publice. promovarea unor principii cum sunt principiul supremaţiei Constituţiei şi legii. dar care în egală măsură sunt dificil de încadrat în clasica separaţie a puterilor în stat.1 din Constituţia republicată se limitează la a prevedea rolul Guvernului. Trăsătura comună a tuturor structurilor menţionate este că ele reprezintă autorităţi independente. Analiza raportului dintre legislativ şi executiv în sistemul constituţional românesc actual porneşte de la dispoziţiile art. Constituţia neconţinând o enumerare a atribuţiilor acestuia. problema fundamentală care îşi păstrează actualitatea o constituie distincţia dintre legislativ şi executiv. în practica de Stat este imposibilă delimitarea atribuţiilor preponderent politice de atribuţiile preponderent administrative. Art. Aproape toate sunt condiţionate însă fie de acordul Parlamentului. fie de propunerea primului-ministru etc. fiind deci un garant al sistemului normativ al Constituţiei. Sistemul constituţional românesc se caracterizează printr-un un executiv bicefal compus din Preşedintele României. ci şi prin colaborare cu celelalte autorităţi 14 . adevărata divizare este cea dintre puterea executivului de a conduce politica naţională.61 din Constituţie care consacră expres rolul Parlamentului de organ reprezentativ suprem al poporului român şi unică autoritate legiuitoare a ţării. există şi alte structuri învestite cu prerogative de putere publică.115 din Constituţia republicată consacră însă instituţia delegării legislative. reglementat prin lege organică sub aspect organizatoric şi funcţional. Menţionăm cu titlu de exemplu. fiind evident rolul politic al Guvernului ce se exprimă nu numai în sfera exclusiv executivă. încălcării ierarhiei izvoarelor de drept etc. Dacă iniţial se delimita între puterea de a face legea şi puterea de a o executa. înfiinţarea unor autorităţi cu atribuţii de control etc. ce rezumă în esenţă posibilitatea acordată Guvernului. Pe lângă aceste autorităţi publice. dificil de încadrat într-una sau alta din cele trei puteri ale statului. art. contradicţiilor. pe de-o parte şi libertatea lăsată legislativului de a controla acţiunea executivului. altfel spus. prin evitarea paralelismelor. dar şi unele cu caracter politic. pe de altă parte. al dreptului constituţional normativ. în vederea punerii ei în executare. Tocmai de aceea ele sunt expresia unor modalităţi de colaborare în virtutea principiului general al separaţiei puterilor în stat.Rolul său este preventiv. În ce priveşte Guvernul. spre deosebire de executiv care în principiu. în prezent. Astfel. Preşedintele României are o serie de atribuţii cu caracter administrativ. adoptă norme doar în aplicarea legii. ca în anumite limite şi cu respectarea unor condiţii să emită ordonanţe ce conţin norme cu putere de lege. având în frunte pe primul-ministru. ce nu au caracter politic. utilizând administraţia publică. care a căpătat o consacrare constituţională. principiul respectării ierarhiei normelor juridice. Limitarea puterilor în regimurile constituţionale actuale se realizează prin: asigurarea independenţei autorităţii judecătoreşti.

După cum constant s-a subliniat în doctrina franceză. fără a epuiza însă sfera autorităţilor publice din sistemul constituţional actual. nu există raporturi de subordonare. spre deosebire de Constituţiile socialiste din anii 1948. Din analiza dispoziţiilor constituţionale se constată că noţiunea de autoritate publică este folosită de actuala Constituţie. Toate regimurile politice se caracterizează prin existenţa unor autorităţi cu caracter constituţional şi origine politică aflate în fruntea administraţiei. În toate aceste trei cazuri este vorba despre autorităţi publice în sensul de structuri organizaţionale învestite cu prerogative de putere publică.publice. este explicată uneori şi prin referire la termenul generic de organ. în ce priveşte delimitarea guvernare-administrare. am arătat deja. folosind prerogativele de putere publică de care dispun. În practică este dificil de stabilit unde începe şi unde se sfârşeşte impulsul politic la nivelul puterii executive. autoritate a administraţiei publice. guvernarea vizează decizii esenţiale ce angajează viitorul naţiunii. § 3. spre exemplu. în art. în special cu cea legiuitoare. în principiu. Este vorba despre Parlament care înfăptuieşte funcţia de legiferare. prevăzut în titlul al II-lea (Drepturile. de 15 . libertăţile şi îndatoririle fundamentale). executivă şi judecătorească. calificate în legislaţie şi doctrină tot ca autorităţi publice. cât şi ale “executivului” sunt mai complexe. 1952 şi 1965 care au consacrat noţiunea de organ al statului şi respectiv. ce exercită diverse forme de control. Astfel. Constituţia României nu foloseşte în titlul III denumirea tradiţională de “puterile statului” pentru simplul motiv că atât funcţiile Parlamentului. conceptul de mediere în care se poate implica Preşedintele fiind utilizat în conotaţia sa politică. titlul al V-lea.2 din Constituţie se face referire expresă la “puterile statului” avându-se în vedere. Noţiunea de autoritate publică. regimul politic actual find caracterizat ca un regim semiprezidenţial atenuat sau parlamentarizat. Între Preşedinte şi Guvern. în cazul iniţiativei legislative şi al delegării legislative. Avocatul Poporului. Pe lângă autorităţile publice prevăzute în titlul III din Constituţie. fiind vorba despre sensul larg al acestei noţiuni. Constituţia României din 1991 a preferat utilizarea noţiunii de autoritate publică şi respectiv. Curtea de Conturi. administraţia reprezintă activitatea prin care autorităţile publice asigură satisfacerea necesităţilor de interes public. reprezentat de primul-ministru. ci doar de colaborare. clasica trinitate. despre Preşedinte şi Guvern care realizează împreună funcţia executivă alături de autorităţile administraţiei publice centrale şi locale şi autorităţile administrative centrale autonome precum şi despre autoritatea judecătorească care prin instanţele judecătoreşti realizează funcţia de înfăptuire a justiţiei. acesta neputând interveni de pildă în cazul unei neînţelegeri dintre o instanţă judecătorească şi o altă autoritate publică. în sensul de structură organizaţională avută în vedere de titlul III. apropiat de un regim parlamentar clasic sau semi-parlamentar. Avem în vedere spre exemplu.80 alin. Titlul III din Constituţie purtând chiar denumirea “Autorităţile publice” are în vedere sensul restrâns al noţiunii. Noţiunea de autoritate publică potrivit Constituţiei României Am subliniat deja faptul că. organ al administraţiei de stat. asupra autorităţilor publice care realizează clasicele funcţii ale statului. în timp ce. într-un sens larg şi într-un sens restrâns. prevăzută în titlul al IV-lea (Economia şi finanţele) sau Curtea Constituţională căreia Constituţia îi consacră un titlu special. diferite de la o guvernare la alta. în două accepţiuni şi anume. că în alte titluri ale acesteia sunt reglementate şi alte organe ce exercită prerogative de putere publică. reglementând autorităţile publice care exercită clasicele funcţii ale statului: legislativă. în principal. dar expresia are o semnificaţie preponderent politică. De altfel.

48. din formularea art.3. Preşedintele României are prevăzute atribuţii de natură administrativă cum ar fi: apărarea ţării. Sfera administraţiei publice potrivit art. de unde concluzia că Preşedintele este şi autoritate a administraţiei publice. printrun act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri. anularea actului şi repararea pagubei. Parlamentul. În plus. asigurarea ordinii publice etc. organ reprezentativ suprem al poporului român. “persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Această structură şi terminologie ridică problema de a şti dacă administraţia publică se circumscrie doar la autorităţile avute în vedere în capitolul V al Titlului III din Constituţie sau există administraţie publică atât în sens funcţional cât şi în sens organic.. VI. 155 se referă la “instituţiile prevăzute în Constituţie” fiind avute în vedere cele mai importante autorităţi publice. Autoritatea judecătorească. Din necesităţi redacţionale a fost inclusă şi instituţia prefectului. astfel cum acesta a fost revizuit.” Art. Noţiunea de administraţie publică potrivit Constituţiei României Titlul al III-lea din Constituţie (Autorităţile publice) cuprinde următoarele capitole: I. În ce priveşte formularea de la art.” În sfârşit.” La alin.111 din Constituţie rezultă că şi Guvernul este “organ al administraţiei publice”. Autorităţile administraţiei publice evocate în capitolul V nu sunt singurele autorităţi publice care fac administraţie publică. “statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. aspect ce presupune o discuţie specială. conform alin.52 alin.61: Parlamentul. care alături de dreptul de petiţionare prevăzut la articolul anterior din Constituţie formează categoria drepturilor-garanţii. Nu doar din modul de sistematizare dar şi din formulările unor texte rezultă că sfera administraţiei publice este mai mare decât sfera de activitate a autorităţilor publice reglementate în cap. înainte de revizuire) consacră un drept tradiţional . art.unde concluzia echivalenţei lor (de ex. Raporturile Parlamentului cu Guvernul. astfel cum acesta a fost revizuit. art.1 din Constituţie. care reprezintă o autoritate de tutelă administrativă.52 din Constituţie reprezintă deci fundamentul constituţional al apărării cetăţenilor faţă de abuzurile autorităţilor publice. Analiza sensului reglementării evidenţiază delimitarea pe care legiuitorul constituant a urmărit să o facă între executiv şi administrativ. etc. de o autoritate publică.52 (dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică) se lasă să se înţeleagă că actele administrative emană de la orice autoritate publică. Preşedintele României. Administraţia publică. V al titlului III din Constituţie. § 4. Constituţia nu foloseşte niciodată expresia “autorităţi publice de stat” sau sintagma “organe de stat”. Astfel. 52 din Constituţia României Art. Guvernul României. Conform art. II. III. în schimb art. şi în afara acestor prevederi. IV. V. la nivel central şi local. şi nu “jocuri politice”. mai precis între zona preponderent politică a executivului şi zona tehnico-administrativă a acestuia.2 se specifică: “condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică.). § 5. şi implicit al răspunderii acestora pentru pagubele produse cetăţenilor. mai precis a administraţiei de stat.52 din Constituţia României republicată (fostul art. este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim. 16 .dreptul celui vătămat într-un drept al său de o autoritate publică.111: Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice. dar ele fac numai administraţie publică.

Uniunea Avocaţilor din România. legiuitorul constituant a avut în vedere nu doar actele administrative emise de autorităţile administraţiei publice din sfera puterii executive. ci şi actele administrative emise de alte autorităţi publice din sfera celorlalte două puteri (legislativă şi judecătorească) sau cu atribuţii de control.554/2004 defineşte în art. 17 . pe de altă parte. pe de-o parte şi actele jurisdicţionale.52 are în vedere două categorii de acte juridice prejudiciabile ale autorităţilor publice: actele administrative. pentru satisfacerea unui interes public.acte administrative ale autorităţilor administraţiei publice care realizează funcţia executivă a statului. putând fi atacate în instanţa de contencios administrativ. Este chiar sensul în care actuala lege a contenciosului administrativ. pe când cea de-a doua categorie are în vedere răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin orice eroare judiciară. adoptarea de legi. Curtea Constituţională. instanţele judecătoreşti. persoanele juridice de drept privat care.Textul art. Astfel. . deşi art.acte administrative emise de structuri organizatorice cu caracter privat care sunt asimilate autorităţilor publice deoarece exercită atribuţii de putere publică. Prima evocă un fapt administrativ de sorginte politică (fapt administrativ politicostatal). fie întârzie cu răspunsul (tardivitate). trebuie făcută distincţie între administraţia publică realizată de structuri statale sau locale. textul are în vedere de fapt. În identificarea autorităţilor publice competente să emită acte administrative susceptibile de control în contencios administrativ. În prima categorie intră toate actele administrative emise de autorităţile publice. în regim de putere publică. soluţionarea litigiilor apărute în societate. Avocatul Poporului. la sesizare. prevăzute sau nu în Constituţie. pentru realizarea unui interes public. Mai mult decât atât în jurisprudenţă s-a admis că instanţa este competentă să judece chiar şi actele emise de unele structuri cu caracter privat care satisfac un interes public. trei tipuri de acte administrative: . structurile administrative ale Parlamentului sau conducătorii instanţelor de judecată pot emite la rândul lor. au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public. susceptibile de a putea fi atacate în instanţa de contencios administrativ. în sensul legii. în regim de putere publică. noţiunea de autoritate publică şi anume: orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează. ca o activitate subsidiară activităţii lor fundamentale. cea de-a doua evocă un fapt administrativ ce mijloceşte realizarea competenţei (fapt administrativ-mijloc). cu excepţiile şi limitările stabilite prin lege organică. cum ar fi de pildă. potrivit legii. iar autoritatea judecătorească urmăreşte în principal. conduse sau tutelate de şeful Statului sau Guvern şi activitatea administrativă desfăşurată de celelalte autorităţi publice cum ar fi: Parlamentul. fie nu răspunde de loc (tăcerea administraţiei). noua formulare extinzând vechea dispoziţie ce viza doar actele jurisdicţionale rezultate din “procese penale”. Mai mult.1 din Constituţie foloseşte expresia generică de act administrativ.acte administrative emise de alte autorităţi publice învestite cu prerogative de putere publică.2 consacrat semnificaţiei unor termeni. sunt asimilate autorităţilor publice. Toate aceste cazuri sunt asimilate actului administrativ. care realizează o anumită activitate fundamentală dar în subsidiar acesteia pot desfăşura şi acţiuni de natură administrativă. Deşi autoritatea legiuitoare are drept principală activitate. se dă posibilitatea unei acţiuni în regres a statului împotriva judecătorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. În practica administrativă se întâlnesc adeseori situaţii în care o autoritate publică fie refuză nejustificat să răspundă la o cerere.1 constatăm că. Legea nr.52 alin. Din analiza art. .52 alin. şi acte administrative.

de organizare sau realizare efectivă a serviciilor publice. prin care. nici pe lângă Preşedintele României. autorităţilor administrative autonome centrale. ci şi unităţile administrativ-teritoriale.prefectul (administraţie de stat în teritoriu).instituţiile bugetare. dreptul de tragere la răspundere şi dreptul de control al activităţii cu posibilitatea de anulare a actelor. dreptul de numire a conducătorilor. doctrina utilizează noţiunea de executiv pentru a evoca activitatea publică care nu este nici legiferare şi nici justiţie. consiliul local şi primarul). . § 7.este o activitate realizată în principal de autorităţi executive şi administrative pe care le numim autorităţi ale administraţiei publice. În prezent. iar organele centrale de specialitate se pot organiza: în subordinea Guvernului sau în subordinea ministerelor ori ca autorităţi administrative autonome. Potrivit art. în frunte cu primulministru). deoarece nu doar statul este persoană morală de drept public. în regim de putere publică se aduc la îndeplinire legile sau.cei doi şefi ai executivului (Preşedintele României şi Guvernul. evocă o serie de autorităţi publice.autorităţile administrative autonome (organele centrale de specialitate care nu sunt în subordinea Guvernului).ministerele şi alte organe centrale de specialitate subordonate Guvernului. dreptul de a-i transmite instrucţiuni obligatorii. . o formă a vieţii publice. regiile autonome şi companiile naţionale subordonate organelor centrale autonome. Constituţia României nu admite constituirea de “organe administrative nici în subordinea”. Autorităţile care realizează administraţia publică sunt: .este o activitate de aducere la îndeplinire a legii sau după caz. structurilor subordonate acestora. ministerele se pot organiza numai în subordinea Guvernului. . .este o activitate ce se realizează în regim de putere publică. Administraţia publică nu mai este formă de realizare a puterii de stat ca în dreptul socialist. Într-o definiţie globală. . prin intermediul prerogativelor constituţionale sau legale ce fac să prevaleze interesul public.§ 6. administraţia publică reprezintă ansamblul activităţilor Preşedintelui. -instituţiile bugetare şi regiile autonome de interes local subordonate organic sau funcţional consiliului judeţean sau local. Guvernului. . realizată de autorităţi cu caracter constituţional şi cu origine politică.instituţiile bugetare. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 18 . noţiunea de administraţie publică în sens formal organic. Administraţia publică este o specie a activităţii publice. care impulsionează administraţia formând de fapt conducerea acesteia. după caz. .serviciile deconcentrate ale ministerelor. preşedintele consiliului judeţean. Din această definiţie se desprind următoarele trăsături: . iar în sens material-funcţional. Subordonarea administrativă în sens organic presupune: dreptul de organizare a activităţii autorităţii inferioare. evocă acte juridice şi operaţiuni materiale prin care se pune în aplicare legea. autorităţilor administrative autonome locale şi.116 din Constituţia republicată. în limitele legii se prestează servicii publice. -autorităţiile administrative autonome locale (consiliul judeţean. . regiile autonome şi companiile naţionale subordonate ministerelor. Definiţia şi trăsăturile administraţiei publice După cum am precizat deja. dreptul de supraveghere generală a activităţii.

activitatea de soluţionare a conflictelor 2. Prin ce mijloace poate fi realizată limitarea puterilor în regimurile constituţionale actuale ? a. Curtea de Conturi reprezintă: a. o autoritate a administraţiei publice centrale b. asigurarea independenţei autorităţii judecătoreşti. un raport de subordonare c. o componentă a autorităţii judecătoreşti c. o autoritate administrativă autonomă cu atribuţii jurisdicţionale c. utilizând administraţia şi libertatea legislativului de a controla acţiunea executivului c. Curtea de Conturi. dreptul persoanei vătămate de o autoritate a administraţiei publice 19 . sfera administraţiei publice fiind mai largă. Parlamentul. între activitatea de elaborare a legii şi activitatea de aplicare a ei 8. întreaga activitate a statului. asigurarea rolului Guvernului de conducere generală a administraţiei publice 9.52 din Constituţia republicată consacră: a. instanţele judecătoreşti b. Curtea Constituţională reprezintă: a. o autoritate publică cu atribuţii de control privind gestiunea banului public b. Avocatul Poporului reprezintă: a. înfiinţarea unor autorităţi cu atribuţii de control b. ignorat 4. Între noţiunea de administraţie publică şi puterea executivă există: a. În doctrina interbelică. echivalenţă b. un organ politico-jurisdicţional 6. Consiliul Economic şi Social 10. între puterea de a face legea şi puterea de a o executa b. administraţia publică era privită ca: a. consacrat expres c. o instituţie de utilitate publică care realizează un serviciu public c. o componentă a autorităţii judecătoreşti 5. Administraţia publică. Avocatul Poporului. Preşedintele. o jurisdicţie constituţională 7. o formă fundamentală de activitate a statului. Guvernul. dreptul persoanei vătămate de o instituţie publică b.1. sugerat implicit b. un raport de la întreg la parte. Art. respectarea ierarhiei normelor juridice.executiv în dreptul public contemporan ? a. Curtea Constituţională c. dar aceasta aflându-se sub controlul puterii executive 3. numită administraţie de stat c. Potrivit Constituţiei României care autorităţi publice pot fi privite în sens restrâns: a. o autoritate publică cu atribuţii de control b. În Constituţia României republicată. În ce constă distincţia legislativ .între puterea executivului de a conduce politica naţională. care nu este nici legislaţie şi nici justiţie b. principiul separaţiei puterilor în stat este: a. asigurarea rolului Parlamentului de organ reprezentativ suprem al poporului c.

actele administrative ale autorităţilor administraţiei publice. noţiunea de “administraţie publică” în sens organic c. se prestează servicii publice. noţiunea de “administraţie publică” în sens material b. actele de autoritate. autorităţilor administrative autonome centrale. Se dă următorul enunţ: Administraţia publică desemnează ansamblul activităţilor Preşedintelui României. autorităţile administraţiei publice centrale şi locale. ale administraţiei ministeriale şi ale administraţiei extra-ministeriale 12. actele administrative ale altor autorităţi publice ce desfăşoară o activitate administrativă subsecventă activităţii lor principale. cât şi orice alte autorităţi publice 14. în regim de putere publică. actele administrative cu caracter intern b.554/2004 privind contenciosul administrativ noţiunea de autoritate publică include: a. Potrivit Legii nr. celelalte autorităţi publice care acţionează în regim de putere publică. numai autorităţile administraţiei publice. atât autorităţile administraţiei publice. dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică 11. structurilor subordonate acestora. Guvernului. 52 din Constituţia republicată pot emite acte administrative: a. actele de gestiune.52 din Constituţia republicată ? a. autorităţile administraţiei publice centrale şi cele locale alese autonome 20 . actele administrative ale unor persoane juridice de drept privat autorizate să realizeze servicii publice c. Această definiţie are în vedere: a. noţiunea de “administraţie publică” în sens global 13. prin care. numai autorităţile administraţiei publice b. pentru satisfacerea unui interes public şi persoanele juridice de drept privat autorizate să presteze un serviciu public c.c. autorităţilor administrative autonome locale şi. numai autorităţile administraţiei publice. autorităţile locale alese autonome d. cu excluderea structurilor nestatale care asigură satisfacerea unui interes public c. precum şi orice alte autorităţi publice. autorităţile publice care exercită clasicele funcţii ale statului b. după caz. precum şi anumite structuri nestatale care asigură satisfacerea unui interes public d. în limitele legii. se aduc la îndeplinire legile sau. Care sunt cele trei tipuri de acte administrative care pot fi atacate în contencios administrativ potrivit art. Potrivit art. actele administrative ale Guvernului.

). Cu alte cuvinte. normele dreptului administrativ se aplică administraţiei publice şi împreună cu alte norme juridice. dreptul civil. Competenţe dobândite :în urma studierii acestui modul studenţii vor fi capabili să: .definească dreptul administrativ . faţă de regimul constituţional actual ca fiind constituit din acel grup de norme juridice care reglementează anumite relaţii sociale din sfera de administrare a treburilor statului şi unităţilor administrativteritoriale exercitate prin autorităţile lor. Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore. Rezultatele aşteptate :studenţii vor înţelege.remarce tipurile de norme şi rapoarte de drept administrativ. aparţinând altor ramuri de drept. gestiona şi opera cu noţiunile specifice legate de izvoarele dreptului administrativ sau tipuri de rapoarte specifice dreptului administrativ. Obiectul dreptului administrativ este privit într-o opinie. alte categorii de relaţii sociale din aceeaşi sferă fiind reglementate prin norme juridice din cadrul altor ramuri de drept (dreptul constituţional. Teza dublei naturi juridice conduce la concluzia că. a izvoarelor scrise şi nescrise de drept administrativ.repereze şi să explice cele trei teorii care pun în discuţie dreptul administrativ şi raporturile create între normele acestuia şi norme ale altor norme de drept . 21 .Modulul III Dreptul aplicabil administraţiei publice • • • Obiective specifice : cunoaşterea. aprofundarea obiectului dreptului administrativ. Teza subsidiarităţii consideră că dreptul administrativ se aplică nu doar activităţilor desfăşurate de autorităţile administraţiei publice. a rapoartelor şi normelor de drept administrativ. dreptul financiar etc. În ce priveşte reglementarea relaţiilor sociale din sfera administraţiei publice împreună cu alte ramuri ale dreptului public pot fi identificate trei ipoteze. dreptul administrativ se aplică administraţiei publice alături de norme aparţinând altor ramuri de drept.precizeze care sunt cele două mari categorii de ivoare ale dreptului administrativ . Obiectul dreptului administrativ Discuţiile cu privire la conţinutul şi sfera administraţiei publice nu pot fi separate de cele care privesc obiectul dreptului administrativ. Pentru a defini obiectul de reglementare al dreptului administrativ sunt identificate deci două situaţii: reglementarea relaţiilor sociale din sfera administraţiei publice împreună cu alte ramuri ale dreptului public şi reglementarea relaţiilor sociale din sfera administraţiei publice împreună cu alte ramuri ale dreptului privat. În doctrina postbelică s-au formulat mai multe puncte de vedere în această problemă care permit delimitarea a trei teorii. • §1. ci şi acţiunilor de natură administrativă realizate de alte autorităţi publice. Se apreciază că trebuie făcută distincţia după cum normele dreptului administrativ se intersectează cu normele altor ramuri ale dreptului public. respectiv cu normele altor ramuri ale dreptului privat. Teza unicităţii susţine că dreptul administrativ este singura ramură de drept aplicabilă administraţiei publice. înţelegerea.

în dreptul constituţional domină teza dublei naturi juridice a unor raporturi sociale ce porneşte de la ideea că toate relaţiile sociale reglementate de normele constituţionale sunt raporturi de drept constituţional. iar aceasta aflându-se la vârful arhitecturii sistemului actelor juridice din ţara noastră implică stricta şi necondiţionata conformitate a tuturor normelor dreptului cu dispoziţiile ei. de drept administrativ. mai distingem raporturile sociale ce fac obiectul administraţiei publice realizate de alte structuri organizatorice decât cele ale administraţiei publice. dreptul familiei etc. Astfel. normele dreptului internaţional public au preeminenţă faţă de normele interne ale dreptului administrativ. stricta şi necondiţionata conformitate a tuturor normelor ce alcătuiesc toate celelalte ramuri ale dreptului cu normele dreptului constituţional. dreptul administrativ reglementează “administraţia exterioară” în cooperare cu dreptul internaţional public. Cum izvorul formal principal al dreptului constituţional este Constituţia. cum ar fi dreptul constituţional. dreptul urbanismului etc. dreptul administrativ are rol de factor structurant. Astfel. aflându-se cel mai adesea într-un raport de subsecvenţă faţă de normele dreptului administrativ. În al doilea rând. În sfârşit. Prin urmare. cu sau fără caracter sancţionator. În ce priveşte reglementarea relaţiilor sociale din sfera administraţiei publice împreună cu alte ramuri ale dreptului privat trebuie precizat că în această situaţie. dreptul constituţional se constituie ca factor structurant al întregului sistem de drept. Deoarece art.(2) din Constituţia republicată consacră prioritatea reglementărilor internaţionale în raport cu reglementările interne în materia drepturilor omului. determinant în raport cu celelalte ramuri ale dreptului. poate fi vorba despre raporturi reglementate de dreptul administrativ în colaborare cu alte ramuri ale dreptului. Un asemenea rol de drept comun îi revine dreptului administrativ datorită desprinderii în timp a unor instituţii ale sale în veritabile ramuri ale dreptului. 22 . Pe de altă parte. efect firesc al creşterii sarcinilor administraţiei publice. cum ar fi de pildă. regimurile juridice de drept civil. reclamând la rândul său.În primul rând este vorba despre raporturile reglementate de dreptul administrativ subsecvent altei ramuri de drept public. dreptul funciar. cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. funcţie publică etc. poate fi vorba despre raporturi reglementate de dreptul administrativ ca drept comun altor ramuri ale dreptului. cum este spre exemplu. contencios administrativ. dreptul financiar. potrivit legii de revizuire. 20 alin. dreptul administrativ are ca obiect de reglementare şi acel “fascicol” de relaţii sociale care garantează producerea efectelor de “drept civil”. Relaţiile externe ale unui stat neputând fi scoase din sfera administraţiei publice. rezultă că în acest domeniu. fiind vorba despre un raport de subsecvenţă între dreptul administrativ şi dreptul internaţional public. caz în care regimul administrativ e subsecvent altor regimuri juridice. au o dublă natură juridică. În această ipoteză dreptul administrativ are rol de factor structurant. În al treilea rând. cum ar fi dreptul internaţional public etc. calitate ce nu exclude ci dimpotrivă îngăduie calificarea unor raporturi juridice şi din perspectiva altor ramuri ale dreptului. dreptul administrativ. de drept constituţional şi în subsidiar. instituind un sistem complex de măsuri de constrângere administrativă. întregesc reglementările referitoare la competenţa autorităţilor administraţiei publice. dispoziţiile din Constituţie care se referă la Guvern. fiind vorba în egală măsură de acceptarea tezei dublei naturi juridice a raporturilor care apar în sfera administraţiei publice. administraţie publică centrală de specialitate sau locală. ca urmare a evoluţiei sale tot mai diversificate.

În al patrulea rând. aspect ce decurge din specificul activităţii administrative şi din transformările rapide care au loc în administraţie. Prin sfera largă a domeniilor reglementate. Constituţia a instituit prin art. În al cincilea rând.§ 2. punerea lor în aplicare. de dreptul civil. organizarea şi funcţionarea serviciilor publice sunt stabilite unilateral de autorităţile administraţiei publice. În al doilea rând. pentru realizarea unui interes public. interesele statului sunt ale colectivităţii. în dreptul administrativ. normele dreptului administrativ sunt mai mobile faţă de normele dreptului privat. pornindu-se de la ideea că. activitatea autorităţilor administraţiei publice se desfăşoară pe baza legilor şi în conformitate cu acestea. În al treilea rând. Cu alte cuvinte. asimilate autorităţilor publice. mai ales. dreptul administrativ are un pronunţat caracter de mobilitate. ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile sociale ce formează obiectul administraţiei publice reprezintă “dreptul aplicabil administraţiei publice”. Tocmai datorită acestei poziţii a administraţiei publice faţă de cetăţeni. ce deosebeşte dreptul administrativ de dreptul privat. pe de-o parte şi cei vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative ale acestor autorităţi. pe de altă parte. supuse unui regim juridic diferit de cel aplicabil contractelor civile sau comerciale. vom reţine următoarele caracteristici fundamentale: În primul rând. În ce priveşte trăsăturile dreptului administrativ. distincte de cele care reglementează raporturile dintre particulari. în sensul că. cărora trebuie să li se aducă norme de perfecţionare. există o tehnică juridică de acţiune proprie administraţiei publice atât în ce priveşte emiterea actelor administrative cât şi în ce priveşte încheierea unor contracte administrative cu particularii. De asemenea. ca o ramură de drept relativ tânără comparativ cu dreptul civil sau cu dreptul penal. în limitele legii precum şi cele care privesc soluţionarea litigiilor dintre autorităţile administraţiei publice (autorităţile publice în general) şi cei vătămaţi în drepturile lor recunoscute de lege sau chiar în interesele lor legitime (administraţie contencioasă). deci trebuie să fie prioritare în raport cu cele ale individului. interesul public are prioritate faţă de interesul particular. constituind regimul juridic administrativ. Dreptul administrativ poate fi definit ca ramura dreptului public care reglementează relaţiile sociale din sfera administraţiei publice precum şi pe cele de natură conflictuală dintre autorităţile publice sau persoanele juridice de drept privat care exercită atribuţii de putere publică.51 şi 52 aşa-numitele drepturi garanţii. în statul de drept. problemele care apar în activitatea administrativă diferă de problemele născute din raporturile apărute între particulari. Este fenomenul cunoscut în prezent sub denumirea de inflaţie legislativă. tocmai datorită prerogativelor de putere publică ce revin autorităţilor administraţiei publice. Pe linia de idei dezvoltată în doctrina interbelică. 23 . în absenţa unei poziţii comune. În principiu. dreptul administrativ este dominat de principiul legalităţii. constând în faptul că normele sale se înlocuiesc sau se modifică destul de repede după adoptarea lor. Astfel. Definiţia şi trăsăturile dreptului administrativ Sub incidenţa normelor de drept administrativ intră două categorii de raporturi sociale şi anume: cele care privesc aplicarea legii şi prestarea de servicii publice. urmărindu-se în principal. dreptul administrativ este calificat în mod unanim ca fiind o ramură a dreptului public şi implicit a sistemului unitar al dreptului român. dreptul administrativ este privit şi de o parte a doctrinei actuale. dreptul administrativ se caracterizează prin existenţa unui ansamblu de reguli specifice activităţilor administrative.

Guvern. instrucţiuni. Într-o formulare succintă. Constituţia fiind primul dintre acestea. legile (constituţionale. putem defini izvoarele dreptului administrativ ca reprezentând formele în care se exprimă normele dreptului administrativ care nasc. ci doar cele care se referă spre exemplu la organizarea şi funcţionarea celor mai importante autorităţi ale administraţiei publice (Preşedinte. hotărârile Guvernului. care determină acţiunea legiuitorului sau dau naştere unor reguli izvorâte din necesităţile practice. jurisprudenţa. 24 . ordonanţe etc. reguli de conduită obligatorii. obligatorie pentru membrii societăţii. ordinele prefecţilor. realităţi exterioare acestuia. hotărârile consiliilor judeţene. determinate de natura şi poziţia autorităţii publice de la care emană actul respectiv. normele care se referă la raporturile administraţiei publice cu alte autorităţi publice precum şi cu cetăţenii etc. Asemenea norme constituţionale au deci o dublă natură juridică. Forţa juridică a unui izvor scris este dată de conţinutul şi caracterul acestuia. este nevoie ca acea regulă să capete o formă juridică. imperative. înţeleasă ca forţa de a produce efecte juridice. acte ce conţin norme juridice. denumite şi izvoare reale sunt concepute ca adevărate “dat”-uri ale dreptului. actele autorităţilor administrative centrale autonome cum ar fi Banca Naţională a României. hotărâri etc. izvoarele de drept reprezintă procedurile prin care se elaborează regulile de drept. dispoziţiile primarilor. autorităţile administraţiei publice locale). Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. precizări. organice sau ordinare). actele administraţiei ministeriale şi extra-ministeriale indiferent de denumirea lor (ordine. precizări. Pentru ca o regulă de conduită să devină obligatorie pentru cei cărora li se adresează. Constituţia este sursa directă sau indirectă a tuturor prerogativelor de “administraţie publică”. Izvoarele scrise prezintă în epoca contemporană o determinare constituţională. Izvoarele materiale ale dreptului. şi deci forţei juridice superioare a normelor de drept administrativ pe care le conţine. principiile generale de drept). Aici intervin izvoarele formale ale dreptului.§ 3. de drept administrativ. se admite ideea ordonării şi ierarhizării izvoarelor scrise avându-se în vedere un sistem al normativităţii juridice. de drept constituţional şi în subsidiar. Izvoarele scrise ale dreptului administrativ ‚Analiza izvoarelor dreptului în teoria generală a dreptului a pus în lumină două categorii de accepţiuni ale acestei noţiuni: izvor de drept în sens material şi izvor de drept în sens formal. ordonanţele Guvernului. În doctrina franceză. hotărârile consiliilor locale. decretele-legi adoptate până în mai 1990. Doctrina occidentală face în mod obişnuit distincţie între izvoarele scrise (Constituţie. În principiu. dispoziţiile preşedintelui consiliului judeţean. indiferent de denumirea lor (circulare. Acestea reprezintă actele normative adoptate sau emise de către autorităţile publice competente. prin care voinţa guvernanţilor să devină voinţă de stat.). cele care privesc drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor a căror realizare revine administraţiei publice. ierarhizarea făcându-se după forţa juridică a actelor normative.) şi izvoarele nescrise (cutuma. modifică sau sting raporturi de drept administrativ. Trebuie precizat însă că nu toate dispoziţiile constituţionale sunt izvoare ale dreptului administrativ. Constituţia reprezintă cel mai important izvor al dreptului administrativ datorită caracterului de lege fundamentală a statului. prefect. În raport de autoritatea publică de la care provin şi implicit de forţa lor juridică izvoarele scrise ale dreptului administrativ sunt: Constituţia. circulare). Prin urmare. Izvoarele materiale reprezintă condiţiile sociale care determină adoptarea unor norme juridice. legi. pentru a putea să intervină în caz de nevoie forţa de constrângere a statului. administraţie ministerială şi extraministerială. izvoarele formale reprezintă formele juridice de exprimare a voinţei guvernanţilor.

simple sau de urgenţă. Hotărârile Guvernului. de a declanşa aplicarea cadrului legal în materie. spre exemplu. Ordonanţele Guvernului. “în măsura în care acestea au caracter normativ”.215/2001 privind administraţia publică locală republicată în 2007. fie anterior evenimentelor din decembrie 1989.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului şi a ministerelor cu modificările şi completările ulterioare.100 din Constituţia republicată. în funcţie de obiectul lor de reglementare. care nu vor avea însă o forţă juridică superioară celor adoptate de o singură autoritate administrativă.92 alin. Pot fi adoptate şi acte administrative comune de către două sau mai multe ministere. potrivit legii. decretele sale neavând decât rolul de a face incidente hotărârile colective ale Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. oricine putând intra sub incidenţa lor la un moment dat. şi de fapt. şi deci nu pot constitui izvoare ale dreptului administrativ. Legile ordinare reprezintă regula în raport cu legile organice. adică de reglementare primară a relaţiilor sociale.188/1999 privind statutul funcţionarilor publici republicată în 2007 etc.Legile constituţionale adică legile de revizuire a Constituţiei sunt izvor al dreptului administrativ numai în măsura în care au ca obiect de reglementare. dar care pot constitui la rândul lor. în prezent mai sunt în vigoare. conţinând reguli generale şi impersonale. Caracterul normativ este stabilit după criteriul sferei de cuprindere. probleme din sfera acestei ramuri de drept.93 alin. decretele preşedintelui emise în exercitarea atribuţiilor sale constituţionale. ale autorităţilor administraţiei publice locale şi ale prefecţilor constituie izvoare ale dreptului administrativ numai în măsura în care au caracter normativ. ele pot fi adoptate în orice domeniu specific activităţii de legiferare. Exemplificăm cu Legea nr.(1) din Constituţie].(1) din Constituţie]. Legile organice sunt legile ce pot fi adoptate doar în materiile expres prevăzute în Constituţie şi sunt izvor al dreptului administrativ de asemenea în măsura în care reglementează raporturi de drept administrativ. Este vorba despre legi ale Marii Adunări 25 . cu regimul lor specific consacrat de art. având o natură juridică specială pot fi calificate toate ca izvoare ale dreptului administrativ dacă avem în vedere organul emitent. La actele normative enumerate mai sus.92 alin. fiind vorba despre acte administrative care se adresează tuturor. decretele privind măsurile luate pentru respingerea unei agresiuni armate îndreptate împotriva ţării [art. Legea nr. unii autori adaugă şi decretele Preşedintelui emise în baza art.(3) din Constituţie] precum şi despre decretele prin care Preşedintele instituie. sunt izvor al dreptului administrativ de asemenea numai în măsura în care reglementează relaţii sociale ce fac obiectul administraţiei publice. la 8 decembrie 1991. Considerăm că. Această calificare nu exclude însă posibilitatea ca ordonanţele să fie şi izvoare ale altor ramuri ale dreptului. Este vorba în opinia acestor specialişti despre decretele emise în exercitarea atribuţiilor constituţionale de declarare a mobilizării generale sau totale a forţelor armate [art. izvoare ale dreptului administrativ dacă au caracter normativ. nu pot fi decât acte administrative individuale. în foarte mică măsură însă. până la intrarea în vigoare a actualei Constituţii. acte normative cu forţa juridică egală cu a legii. starea de asediu sau starea de urgenţă în întreaga ţară ori în unele localităţi [art. care constituie izvoare ale dreptului administrativ cu precizările aduse. Legea nr. şi acte normative adoptate înaintea Constituţiei din 1991. În ce ne priveşte considerăm că. În ansamblul actelor normative ce pot constitui izvoare ale dreptului administrativ mai trebuie amintit că. prin referendum naţional. fie ulterior.(2) din Constituţie].92 alin. ale autorităţilor administrative centrale autonome. Preşedintele nu ar putea lua decizii fundamentale pentru soarta ţării decât în fruntea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.115 din Constituţie. actele administraţiei ministeriale şi extra-ministeriale. în calitate de Preşedinte al acestuia [potrivit art.

deja evocate. hotărâri ale Consiliului de Miniştri (denumirea fostului Guvern). acesta a afectat ordonanţarea clasică a ierarhiei izvoarelor dreptului (Constituţie. De altfel. conform căruia statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.11 din Constituţie. dreptul comunitar. lege. cum a fost şi România până la 1 ianuarie 2007. care derogă de la dispoziţiile art. potrivit legii.Naţionale (fosta autoritate legiuitoare). fie ea conţinută în tratate. a ţării noastre vom reţine că. Pentru a marca importanţa pe care statul român o acordă aderării la Uniunea Europeană. În fiecare din cele 27 state membre ale Uniunii Europene. Semnificativă este. de a înlătura norma naţională contrară unei norme direct aplicabile a dreptului comunitar. apoi legi. în mod indiscutabil. Tratatele şi convenţiile internaţionale reprezintă izvoare ale dreptului administrativ numai cu îndeplinirea următoarelor trei condiţii: să fie de aplicaţie directă. în sensul asigurării compatibilizării ordinii juridice naţionale cu principiile de bază ale Uniunii Europene. devenit titlul VI. în anul 2003. sub acest aspect. ci chiar şi de către statele candidate la aderare. ansamblul dreptului comunitar este superior legii. decrete prezidenţiale. nemijlocită. ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei. sugestiv denumit: „Integrarea euro-atlantică”. regulamentele şi deciziile) dar şi raporturile dintre normele adoptate de Parlament şi cele adoptate la nivelul puterii executive au fost bulversate.(1) din Constituţie]. începând cu aderarea propriu-zisă şi continuând cu participarea României ca stat membru al Uniunii Europene. făcând parte din dreptul intern. aceasta este o exigenţă avută în vedere nu doar de către statele membre.148 din Constituţie reglementează mai multe aspecte referitoare la integrarea României în Uniunea Europeană. tratatele ratificate de Parlament. Pentru a ajunge la concluzia de mai sus. Nu doar ordonanţarea formală conţine o nouă sursă. potrivit doctrinei occidentale. adoptate până la constituirea prin alegeri libere a noii autorităţi legiuitoare cu rol şi de Adunare Constituantă) şi decrete ale executivului de atunci. cu ocazia revizuirii din 2003.91 alin. Toate aceste acte juridice reprezintă izvoare ale dreptului administrativ în măsura în care reglementează în sfera acestuia şi îşi păstrează caracterul de acte normative.(3). el însuşi ierarhizat între dreptul originar (tratatele) şi dreptul derivat (directivele. Art. 26 . “în cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei. o cerinţă esenţială căreia i s-a dat curs în majoritatea cazurilor printr-o modificare expresă a legilor fundamentale. doctrina actuală s-a raportat la dispoziţiile art. potrivit alin. de la 1 ianuarie 2007. introdus prin Legea de revizuire. act al executivului) pentru toate statele membre.” Din perspectiva calităţii de membru cu drepturi depline la Uniunea Europeană. cu atât mai mult cu cât jurisdicţiile recunosc peste tot această superioritate. decrete ale Consiliului de Stat (fost organ al puterii de stat cu activitate permanentă) cu forţa juridică egală cu a legii. regulamente sau directive comunitare.11 şi 20 din Constituţie. în ce priveşte dreptul comunitar. să cuprindă reglementări ale relaţiilor sociale ce fac obiectul dreptului administrativ. introducerea unui nou titlu în Constituţia României din 1991. Pentru perioada de după decembrie 1989 şi până la intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991 au fost adoptate de asemenea decrete-legi (acte cu forţa juridică egală cu a legii. normele constituţionale au prevăzut proceduri speciale de ratificare a tratatelor fondatoare ale Uniunii Europene. să fie ratificate conform dispoziţiilor constituţionale [art. În plus. hotărâri de Guvern etc.

s-a susţinut că instanţele judecătoreşti având dreptul de a interpreta legea. căci nimeni nu contestă rolul imens pe care-l joacă jurisprudenţa în dezvoltarea dreptului. Fie că este vorba de ţări în care se aplică sistemul de common-law. În alte sisteme de drept. Cu alte cuvinte. căpătând valoarea unor izvoare distincte de actele normative respective. a jurisprudenţei instanţelor de contencios constituţional a permis doctrinei 27 . În doctrină a fost susţinută necesitatea de a se face distincţie între acele principii care sunt prevăzute în acte normative. fără a avea obligaţii legale în acest sens. Principiile generale ale dreptului administrativ reprezintă izvoare importante ale acestei ramuri de drept. atunci când legea ar permite. în mod indirect o creează. ar putea fi totuşi izvor al dreptului administrativ. atunci când sunt încălcate. raportându-se la principiile generale ce se regăsesc în legislaţia aplicabilă administraţiei publice. fie că este vorba de ţări continentale. ca de exemplu. practica judiciară. de gradul de dispersie a locuitorilor. La nivelul Uniunii Europene. Spre exemplu. de sărbătorile şi obiceiurile religioase etc. principiile generale ale dreptului şi doctrina. care sunt respectate în administraţia activă şi sunt impuse acesteia de către instanţele judecătoreşti. şi mai mult. aşa-numitul precedent judiciar constituie izvor de drept. de ocupaţia acestora. judecătorul în pronunţarea unei soluţii într-o speţă determinată va ţine întotdeauna cont de poziţia avută anterior. spre exemplu. dreptul anglo-saxon. mai ales în epoca modernă. în anumite situaţii. comune statelor membre şi aflate într-un proces evolutiv. cutuma ca regulă nescrisă. din perspectiva dreptului comparat. Curtea Europeană de Justiţie a definit un număr considerabil de principii specifice administraţiei publice. Regimul juridic al actelor administrative se sprijină în bună parte pe principii de drept formulate de doctrina juridică şi aplicate în practica instanţelor de contencios administrativ care controlează legalitatea administraţiei publice. Cutuma este izvor al dreptului administrativ în cea mai mare parte a statelor Uniunii Europene. jurisprudenţa. Izvoarele nescrise ale dreptului administrativ În ce priveşte izvoarele nescrise ale dreptului administrativ. se consideră în mod tradiţional că. s-a apreciat de către unii autori. De-a lungul vremii s-au format principii ale dreptului administrativ care au dobândit valoarea unor veritabile izvoare impuse de drept. discuţiile se poartă de regulă în literatura de specialitate în legătură cu obiceiul (cutuma). evoluţia autonomiei locale poate conduce la apariţia unor reguli cutumiare. care fără a fi prevăzute expres în vreun act normativ se degajă prin generalizare. putem considera că şi în România. Curtea Europeană de Justiţie a recurs adesea la principiile generale de drept ale statelor membre. El poate însă să suplinească o prevedere legală dacă aceasta lipseşte. analiza evoluţiei jurisprudenţei instanţelor de contencios administrativ şi mai nou. În realitate. utilizarea lui. În ce priveşte caracterul de izvor al dreptului administrativ al jurisprudenţei instanţelor de contencios administrativ. aplicată în mod repetat o perioadă de timp şi acceptată ca având un caracter obligatoriu de către o colectivitate umană. În doctrina interbelică deşi se considera că jurisprudenţa nu constituie un izvor de drept. nu poate prin el însuşi să fie izvor de drept.§ 4. poate fi privită ca izvor de drept în anumite circumstanţe. în doctrină nu s-a fundamentat până în prezent un punct de vedere comun. fiind invocat întotdeauna când apar probleme asemănătoare sau identice. ca regulă de conduită nescrisă. o poziţie cristalizată. Cu alte cuvinte. situaţie în care chiar acele acte normative sunt izvoare ale dreptului administrativ. Astfel. fiind vorba de practici administrative mai îndelungate impuse de condiţiile geografice. aplicându-le în profitul dreptului comunitar. cutuma are un loc limitat şi este de natură supletivă. Obiceiul sau cutuma. într-o cauză asemănătoare sau identică. şi acele principii. Mai precis. oficierea căsătoriilor civile de către primari chiar în zilele de duminică. când dreptul s-a dezvoltat mult. după cum s-a menţionat mai sus.

se pune problema dacă jurisprudenţa secţiilor de contencios administrativ şi fiscal aparţinând instanţelor judecătoreşti prevăzute de legislaţia în materie ar putea constitui un izvor al dreptului administrativ. Dispoziţia normei de drept administrativ indică conduita pe care trebuie să o urmeze subiectele la care se referă. dispoziţii cu caracter prohibitiv ce conţin reguli de interzicere a unor acţiuni (spre ex. deosebim o structură internă. imperativă deoarece relaţiile sociale ce fac obiectul reglementării în dreptul administrativ se desfăşoară în procesul de realizare a puterii publice. nu există nici un motiv ca aceasta să nu se constituie cu timpul. în absenţa unei justiţii administrative distincte ca în Franţa. normele cu caracter contravenţional) şi dispoziţii cu 28 . la normele dreptului administrativ. logico-juridică şi o structură externă. Normele de drept administrativ sunt norme de conduită ale subiecţilor care participă.). între acestea şi particulari. chiar dacă sub aspect strict juridic ea nu constituie izvor al dreptului administrativ. oferind un criteriu obiectiv de apreciere a conduitei oamenilor care realizează administraţia publică. după 1990. în mod neîndoielnic ea are un rol hotărâtor asupra jurisprudenţei. tehnicojuridică. impun cu necesitate reglementarea juridică. când sunt prevăzute în general. înţelesul unor termeni etc. dar în timp şi asupra evoluţiei legislaţiei. imperativă) precum şi sancţiunea. În măsura în care se va forma o practică judiciară bogată a acestor instanţe. În ce priveşte doctrina.occidentale contemporane să aprecieze că este vorba despre noi izvoare ale dreptului administrativ. ca la orice normă juridică. Este cunoscut faptul că. normele dreptului administrativ se exprimă în articole şi alineate. După modul de determinare. Din punct de vedere al structurii tehnico-juridice. într-o formă sau alta. Ipoteza normei de drept administrativ prevede împrejurările. când sunt precizate cu exactitate împrejurările în care se aplică dispoziţia (competenţă legată) sau relativ determinată. definiţii. împrejurările în care se aplică norma. mai dezvoltată). Normele de drept administrativ Multitudinea şi varietatea activităţilor şi a formelor de organizare a sistemului administraţiei publice. dispoziţia (de regulă. norma de drept administrativ conţine trei elemente şi anume: ipoteza (de regulă.. condiţiile în care se aplică şi subiectele la care se referă dispoziţia (ea poate conţine spre exemplu. Sub aspectul structurii logico-juridice. Sub aspectul structurii lor. la realizarea administraţiei publice. într-un veritabil izvor al dreptului administrativ. principii. În ţara noastră. dacă ar fi doar să exemplificăm cu actuala lege privind contenciosul administrativ. Normele juridice constituie o modalitate importantă de introducere a ordinii în organizarea şi funcţionarea sistemului administraţiei publice. existenţa lor concretă urmând a fi stabilită de organul care o aplică (putere discreţionară sau competenţă de apreciere). § 5. conform unei opinii constant exprimate în doctrina franceză. ce trebuie să facă sau să nu facă acestea. în elaborarea unor acte normative fundamentale au fost reţinute multe din propunerile formulate de doctrină. De altfel. Normele de drept administrativ sunt acele norme ce reglementează raporturile sociale care apar între autorităţile administraţiei publice în realizarea sarcinilor executive. ipoteza poate fi absolut determinată. Ea este în general categorică. se susţine că apariţia şi dezvoltarea dreptului administrativ francez se bazează în principal pe jurisprudenţa Consiliului de Stat (instanţa administrativă supremă franceză având şi atribuţii de avizare a proiectelor de acte normative). Distingem între dispoziţii cu caracter onerativ atunci când subiectele vizate sunt obligate la o anumită conduită.

prin care subiectelor raporturilor juridice administrative li se permite să facă sau să nu facă un anumit act sau fapt. având la bază diferite criterii. în doctrina postbelică au fost propuse mai multe criterii pentru clasificarea normelor de drept administrativ. în plus faţă de aceste criterii şi implicit clasificări fundamentate de doctrina postbelică. adică norme obligatorii de executat sau de realizat. organizarea şi funcţionarea structurilor administrative). şi persoane fizice şi juridice. Astfel. având o sferă largă de reglementare. adoptate în cazuri de excepţie. 29 . existând situaţii în care aceasta nu apare însă prevăzută expres.caracter permisiv. norme care reglementează răspunderea administrativă. Trebuie făcută însă distincţia între sancţiune ca element al structurii logico-juridice şi sancţiune ca element al răspunderii juridice din dreptul administrativ. adică normele prin care se interzic anumite fapte sau acte administrative şi norme cu caracter permisiv. norme care reglementează instituţia contenciosului administrativ şi norme procesuale. norme de apărare a valorilor sociale cu caracter generic şi norme de contencios administrativ. norme speciale. bine determinate şi norme excepţionale. Sancţiunea normei de drept administrativ prevede urmările ce decurg în cazul nerespectării normei. o normă specială sau una excepţională poate deroga de la normele generale de acelaşi rang pentru că primele au fost adoptate sau emise pentru a reglementa o situaţie specială sau una excepţională. Între acestea există un raport de la întreg la parte. a fost adăugat şi criteriul funcţiei dreptului administrativ. Sub aspectul gradului de determinare. norme de drept material (cele care reglementează drepturile şi obligaţiile unor structuri administrative şi/sau ale unor categorii de particulari) şi norme de drept procesual (cele care reglementează aspecte procedurale în domeniul contravenţiilor). după criteriul sferei de cuprindere a normelor s-a delimitat între: norme generale. respectiv al sferei de cuprindere. relativ determinate. se mai poate distinge între norme cu caracter imperativ. pe de altă parte. atunci când se prevede facultatea de a acţiona. După criteriul obiectului de reglementare au fost identificate următoarele categorii de norme de drept administrativ: norme organice (cele care reglementează înfiinţarea. norme de structurare în sistem a altor categorii de norme juridice. aceasta poate fi absolut determinată sau relativ determinată. care se realizează prin norma respectivă. Clasificarea normelor de drept după criteriul sferei lor de cuprindere. alternative sau cumulative. După un alt criteriu. s-a apreciat în doctrină prezintă importanţă în opera de interpretare şi aplicare a lor. norme cu caracter prohibitiv. norme care au ca obiect raporturile dintre autorităţile administraţiei publice. Ca şi ipoteza. În ce priveşte clasificarea normelor de drept administrativ. Spre exemplu. al specificului raporturilor sociale pe care le reglementează. norme de garantare a aplicării altor categorii de norme juridice. potrivit căruia distingem între: norme organice. criteriul ramurii şi domeniului activităţii executive ( identic pe fond cu cel mai înainte menţionat) sau criteriul obiectului de reglementare. sancţiunile de drept administrativ pot fi: determinate. care reglementează principiile şi procedura după care se desfăşoară activitatea autorităţilor administraţiei publice. cum ar fi: criteriul sectorului de activitate. lăsând subiectelor de drept posibilitatea de a face sau a nu face ceva. normele de drept administrativ pot fi: norme care reglementează organizarea şi funcţionarea autorităţilor administraţiei publice şi raporturile dintre ele. pentru a reglementa situaţii apărute în mod excepţional. acestea pot fi împărţite în mai multe categorii. De asemenea. norme care reglementează controlul administrativ. care reglementează o anumită grupă de raporturi sociale. pe de-o parte. În doctrina actuală. După criteriul gradului de impunere a normelor sau caracterul dispoziţiei. norme referitoare la statutul funcţionarului public.

iar subiectul titular de obligaţii se numeşte subiect pasiv. obiect şi conţinut. poate fi vorba şi de o structură autorizată de o autoritate publică să presteze un serviciu public. În primul rând. autorităţi publice sau structuri ne-statale. Raporturile de drept administrativ se caracterizează prin două trăsături esenţiale. reglementate de dreptul administrativ. Subiectul titular de drepturi se numeşte subiect activ. unul dintre subiecte este întotdeauna un purtător al autorităţii publice. § 6. în legătură cu organizarea şi exercitarea competenţei organelor administraţiei publice. este vorba de raporturi de putere care apar în sfera relaţiilor sociale. ambele subiecte pot fi titulare atât de drepturi cât şi de obligaţii. în timp ce prin cea de-a doua trăsătură se urmăreşte delimitarea raporturilor de drept administrativ de celelalte raporturi de drept public. iar norma de excepţie se va aplica şi în raport cu norma generală şi în raport cu norma specială. alături sau în locul unei autorităţi a administraţiei publice. prin raporturi juridice înţelegem relaţiile sociale ce se află sub incidenţa normelor juridice. Raportul de drept administrativ presupune existenţa a cel puţin două persoane. Cu alte cuvinte. iar celălalt este titular de obligaţii. Raporturile de drept administrativ Într-o formulare generală. cel puţin unul din subiectele raporturilor de drept administrativ este învestit cu prerogative de putere publică. Prima trăsătură urmăreşte să individualizeze raporturile de drept administrativ faţă de raporturile de drept civil. Raporturile de drept administrativ reprezintă relaţiile sociale care au fost reglementate. Obiectul raportului juridic este definit de regulă ca reprezentând o anumită acţiune sau conduită asupra căreia sunt îndreptate drepturile şi obligaţiile părţilor. Este vorba despre fapte juridice administrative. raporturile de drept administrativ sunt relaţii sociale ce se formează. în care pot intra şi autorităţi ale administraţiei publice. Obiectul raporturilor de drept administrativ îl constituie acele acţiuni sau inacţiuni. Raportul de drept administrativ se compune ca orice raport juridic din trei elemente: subiecte. un anumit comportament din partea celuilalt subiect. relaţii sociale ce sunt supuse reglementărilor normelor dreptului administrativ. se modifică sau se sting în condiţiile prevăzute de normele dreptului administrativ. În al doilea rând. direct sau indirect. norma specială este cea care se aplică în raport cu norma generală. determinând. Dacă într-un act normativ. Totodată. fiind prin natura lor 30 . normele de drept administrativ au valoare de drept comun atunci ele se aplică înaintea altor categorii de norme ce vizează aceeaşi materie. denumite subiecte. şi în subsidiar de autorităţile publice. unul din subiecte este titular de drepturi.Semnificaţia practică a acestor delimitări decurge din faptul că atunci când există mai multe norme juridice care reglementează aceleaşi relaţii sociale este necesară o operaţie de analiză a criteriilor ce fundamentează aplicarea unei norme înaintea alteia. în principal. să se pună în mişcare şi să dea naştere. Pentru ca norma juridică să acţioneze. De asemenea. de către normele dreptului administrativ. În anumite raporturi. Prin urmare. ori fapte materiale care se realizează în sfera administraţiei publice. adică prin intervenţia unor fapte juridice. să modifice sau să stingă un raport de drept administrativ este necesar să intervină ceva exterior ei. nu orice relaţie socială este reglementată de norme juridice şi nu poate fi conceput un raport juridic în absenţa normelor juridice. în timp ce în alte categorii de raporturi de drept administrativ. în condiţiile legii. Deoarece activitatea de administrare este realizată în principal de autorităţile administraţiei publice. ce pot fi independente de voinţa omului sau de acţiuni ori inacţiuni ale omului. Ele se nasc. un fapt de care însăşi norma juridică leagă aplicarea sa.

în special cu privire la organizarea şi funcţionarea administraţiei publice. 31 . controla şi anula actele emise de organul ierarhic inferior şi eventual de a-l sancţiona pe cel subordonat. În aceste situaţii. varietăţii de acţiuni specifice administraţiei publice. faţă de care subiecţii se pot afla în raporturi de subordonare. În cazul raporturilor de participare. Unii autori au identificat şi categoria raporturilor juridice de utilizare a serviciilor publice. § 7. În cazul raporturilor de colaborare. În acest caz. dar în egală măsură dinamismului şi mobilităţii ce caracterizează în mod uzual. caracterizată printr-o extremă diversitate impune ca raporturile juridice născute din aplicarea normelor de drept administrativ să fie foarte diverse. subiectele din afara sistemului intră în raporturi juridice cu reprezentanţii administraţiei publice. îndruma. de colaborare şi de participare. în general. datorată mai ales. subiecţii participă la exercitarea unor atribuţii pe care legea le dă în competenţa unui organism colegial. O primă categorie o reprezintă raporturile care se formează în cadrul administraţiei publice. subiectul supraordonat dispune cu privire la comportamentul celuilalt subiect.foarte numeroase şi diverse. În această categorie de raporturi juridice. Complexitatea administraţiei publice. Fără a nega dificultatea unui demers legislativ de asemenea anvergură. Codificarea dreptului administrativ şi a procedurii administrative Dezvoltarea unei practici administrative diversificate. drepturile şi obligaţiile autorităţilor administraţiei publice nu pot fi transmise sau cedate unei alte autorităţi administrative. fiind vorba despre raporturi de natură procesuală. A doua categorie mare de raporturi o reprezintă raporturile care se formează între un subiect ce aparţine administraţiei publice şi unul din afara acestui sistem. Şi aceste raporturi pot fi: de subordonare. excepţiile fiind stabilite expres prin lege. Ele pot fi raporturi de subordonare. subiectele raporturilor de drept administrativ se află pe aceeaşi poziţie şi acţionează împreună în vederea realizării unui scop comun. O particularitate a raporturilor de drept administrativ o constituie faptul că exercitarea drepturilor autorităţilor administraţiei publice reprezintă şi o obligaţie a acestora. sau chiar o autoritate publică. În doctrină se apreciază că. subiectele realizează acte de drept public sau de drept privat. ele neputând să decidă singure dacă le exercită sau nu. Conţinutul raporturilor de drept administrativ îl formează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor ce revin subiectelor acestora. dar în calitatea lor de servicii publice înfiinţate pentru desfăşurarea de activităţi cu caracter de prestaţie în vederea satisfacerii unor necesităţi de interes public. de colaborare şi de participare. De asemenea mai poate fi adăugată categoria raporturilor care privesc soluţionarea conflictelor juridice dintre o autoritate a administraţiei publice. având dreptul de a conduce. norma juridică să lege naşterea. modificarea sau stingerea unor drepturi şi obligaţii din sfera administraţiei publice. şi alte structuri administrative sau particulari (persoane fizice sau juridice). Important este ca de acestea. În cazul raporturilor de subordonare. a determinat specialiştii în drept administrativ şi ştiinţa administraţiei să se pronunţe dea lungul vremii în favoarea unei reglementări unitare şi sistematizate în ce priveşte procedura administrativă. normele dreptului public. nu de puţine ori contradictorii. În principiu. el având ponderea cea mai ridicată în ansamblul raporturilor juridice administrative. unul din subiecte acţionează ca o autoritate ierarhic superioară. în cadrul cărora subiectele active acţionează tot pe baza şi în executarea legii. acest gen de raporturi ar fi cel mai răspândit.

ca de exemplu. principiul revocării şi principiul limitării recursului ierarhic. Doctrina de după 1990 a revenit la teza necesităţii codificării normelor de drept administrativ. ar avea proporţii imense şi ar fi într-o continuă transformare. un obiectiv important al societăţii româneşti actuale. într-o ordine logică. considerându-se că. doctrina postbelică ca şi doctrina actuală au în vedere în primul rând. la ideea unui Cod administrativ. codificarea dreptului administrativ este privită însă ca o operaţiune dificilă. un cod reprezintă o reunire. în doctrina interbelică s-a apreciat că. într-un stat de drept. civilizată. în timp ce doctrina interbelică s-a referit de regulă. la poliţia vânătoarei sau a pescuitului sau la poliţia circulaţiei etc. Codul de procedură administrativă trebuia să conţină reguli privind emiterea actelor administrative. Astfel. principiul legalităţii. În egală măsură. Doctrina postbelică românească s-a caracterizat dimpotrivă pe poziţia unei susţineri constante a necesităţii codificării. însă practica legiferării s-a îndepărtat tot mai mult de această idee. organizare şi funcţionare apreciate ca optime. spre deosebire de procedura folosită pentru soluţionarea de litigii de către organele de jurisdicţie din cadrul administraţiei de stat.necesitatea codificării procedurii administrative rămâne în principiu. Pe linia de gândire promovată de specialiştii din perioada interbelică. transparenţă de neconceput în absenţa unor norme clare. o administraţie publică. Dintr-o altă perspectivă. principiul motivării. o încercare de codificare a unor materii atât de diferite cum sunt. pe cât posibil unitare. În doctrina postbelică. la vămi.. să constituie o unificare sintetică a reglementărilor în domeniu. a principiilor de drept. care reglementează o materie sau materii analoage. modernă. ducând la simplificarea tuturor actelor normative privitoare la conducerea. concretizat deja în elaborarea unui proiect al unui Cod de procedură administrativă. observăm că. principiul contradictorialităţii. procedură administrativă contencioasă. pornindu-se de la premisa că. democratic şi social ar trebui să fie înainte de toate o administraţie publică transparentă. metodelor şi tehnicilor de conducere. pornind de la 32 . în măsură să asigure realizarea drepturilor şi intereselor cetăţenilor. precum şi mai cu seamă mobilităţii lor permanente. să elimine paralelismele sau contradicţiile din reglementările în domeniu şi să utilizeze o terminologie unitară. ea reprezenta doar o parte a procedurii în cadrul aparatului administraţiei de stat şi anume procedura administrativă necontencioasă cuprinzând principiile şi regulile de emitere şi executare a actelor administrative. procedura administrativă a fost definită ca reprezentând totalitatea normelor juridice care reglementează forma în care se îndeplineşte întreaga activitate a organelor administraţiei de stat. asemănătoare celei judecătoreşti. formele necesare şi condiţiile ce trebuie îndeplinite în vederea elaborării şi executării unei decizii legale. doctrina interbelică a promovat un punct de vedere oarecum diferit. Paradoxal. cunoscute de toată lumea. Deşi denumită generic procedură administrativă. principiul adevărului material. De asemenea. urmau să fie enumerate principiile fundamentale ale administraţiei publice. un Cod de procedură administrativă. cele privitoare la administraţia locală. În plus. principiul aprecierii autonome a probelor. organizarea şi funcţionarea organelor administraţiei de stat. în doctrina postbelică a fost subliniată şi necesitatea elaborării unui Cod administrativ care ar fi urmat: să confere forţă juridică obligatorie procedeelor. în contextul analizei procedurii actelor administrative. este pusă în discuţie necesitatea codificării procedurii administrative. fără altă specificare. datorită numărului mare şi diversificat de norme ce alcătuiesc această ramură a dreptului. pornindu-se de la premisa că. un Cod administrativ nu ar fi niciodată la curent cu legislaţia în vigoare din cauza modificărilor sau reînnoirilor prea dese şi prea repezi ale legilor ce o alcătuiesc.

Loc şi rol în mişcarea de idei contemporană Ştiinţa dreptului administrativ românesc se formează în secolul al XIX-lea. aspectele legate de forma lor. o asemenea reglementare ar trebui să conducă la eliminarea oricăror paralelisme sau contradicţii între actele normative în domeniu. care se completează cu regulile procedurii civile. Urmare a măsurilor luate de Domnul Moldovei. normalizarea şi unificarea activităţii administraţiei publice reprezintă cele mai puternice argumente care s-ar afla la baza codificării administrative. viciile lor precum şi modalităţile de contestare. regimul actelor administrative şi în egală măsură. sintagma procedura administrativă este adesea utilizată cu referire la principiile şi regulile aplicabile administraţiei active. după cum urmăreşte sau nu soluţionarea unei situaţii conflictuale. întreaga activitate în administraţia publică fiind caracterizată printr-o mare varietate de noţiuni. cursurile de drept administrativ fiind introduse prin Legea asupra instrucţiunii a Principatelor Unite din 1864. în doctrina de drept public contemporană. respectiv elementar. principiile fundamentale specifice administraţiei publice precum şi regulile de elaborare şi executare a actelor administrative. fie prin instanţele specializate ce fac parte din structura puterii judecătoreşti. Procedura administrativă poate fi contencioasă sau necontencioasă. codificarea procedurii administrative ar permite utilizarea unei terminologii unitare. alături de normele materiale. o astfel de reglementare ar trebui să răspundă necesităţilor izvorâte din practica administrativă.premisa că. Sinteză a evoluţiei doctrinei administrative româneşti. În plus. Deoarece pentru această importantă instituţie a dreptului administrativ. un Manual Administrativ al Principatului Moldovei. ea urmând să stabilească cu prioritate nu doar formalităţile care stau la baza emiterii actelor administrative. orientarea şi raţionalizarea activităţii autorităţilor învestite cu prerogative de putere publică. Procedura administrativă contencioasă se referă la controlul jurisdicţional asupra administraţiei. care cuprinde legile administrative de la 1832 până la 1855. un rol important îl au şi normele de procedură. în activitatea executivă. Grigore Ghica. Este vorba despre aspecte precum: supunerea administraţiei legalităţii. cât mai ales. există în principiu reglementări speciale. ar contribui la protejarea cetăţenilor împotriva arbitrariului administrativ. Adoptarea unui astfel de cod ar permite în timp. regimul juridic aplicabil acestor acte. Procedura administrativă necontencioasă cuprinde de regulă. Totodată. Prin conţinutul său. § 8. ca forme principale de activitate a autorităţilor administraţiei publice. de către o comisie. O dată cu formarea Universităţii din Bucureşti (1864). garanţiile acordate celor administraţi. dar mai ales. coerenţa şi accesibilitatea şi în raport cu cetăţenii. nu numai în învăţământul superior juridic dar şi ca materie de cultură generală în învăţământul secundar. adică ceea ce în mod tradiţional. punerea lor în executare. 33 . în timp. s-a întocmit. Codificarea procedurii administrative şi-ar dovedi utilitatea. exercitat fie prin autorităţile cu atribuţii administrativ-jurisdicţionale. cei care se impune a fi protejaţi împotriva arbitrariului administraţiei. efectele produse. ce fac parte din administraţia activă. Simplificarea. regăsim sub conceptul de contencios administrativ. rezumând legislativ problemele fundamentale ale dreptului administrativ contemporan. sistematizarea. cu alte cuvinte. şi chiar mai înainte a Facultăţii de drept din Bucureşti (1859) identificăm o disciplină unică “Drept public şi drept administrativ”.

în anul 1891. hotărârile comisiilor de lucrări publice. legea sa organică stabilind expres dreptul particularilor şi al persoanelor juridice vătămate în interesele lor de a acţiona în contencios administrativ împotriva hotărârilor miniştrilor date cu exces de putere şi cu călcarea legilor şi regulamentelor. A treia în ordinea apariţiei.I ediţia a IV-a. Tratat de drept administrativ român. autor Victor Onişor. în 1930. conţinând două părţi: Persoanele administrative şi Materiile administrative. date cu călcarea de legi şi regulamente. aparţinând lui Cristodul Suliotis. Erast Diti Tarangul. regulament sau ordonanţă dată în materie administrativă. În plus. Tratat de drept administrativ. ediţia a II-a. Tratat de drept administrativ. autor Anibal Teodorescu. cărora li se mai pot adăuga nume de rezonanţă precum: Constantin Rarincescu. iar vol. lucrare scrisă sub influenţa şcolii germane. autor Paul Negulescu. poate cel mai important moment l-a constituit înfiinţarea printr-o lege din anul 1864. ca organ consultativ al Guvernului. Bucureşti. Lucrarea clasică în materie. De altfel. Consiliul de Stat avea şi atribuţii de contencios administrativ. De asemenea. toate la Bucureşti. particularii fiind astfel lipsiţi de o instanţă jurisdicţională în conflictele lor cu Administraţia Statului. 1935. ediţia a III-a. cu o valoare ştiinţifică mai redusă. reglementări în domeniul Administraţiei Statului au existat în ţara noastră chiar înainte de constituirea disciplinei ştiinţifice a dreptului administrativ.S-ar părea că anul 1875 reprezintă anul în care Dreptul administrativ şi-a câştigat autonomia ca ştiinţă de sine-stătătoare. vol. Cernăuţi. ediţia a III-a. ambele la Cluj. apărută în anul 1881. Noţiuni de drept administrativ. În ce priveşte contribuţia legislaţiei la fundamentarea dreptului administrativ. Consiliul de Stat a fost desfiinţat prin Constituţia din 1866. 1904. autor Anibal Teodorescu. în 1934. în special în cadrul cursurilor de doctorat. fiind vorba despre anul apariţiei primei lucrări consacrată în întregime acestei discipline şi intitulată chiar Dreptul administrativ român aparţinând lui Giorgie Alexandrescu-Urechea şi publicată la Iaşi. autor Marin Văraru. ambele la Bucureşti. ediţia a III-a. 1906. după doar doi ani de funcţionare. a Consiliului de Stat. particularii se puteau adresa direct Consiliului de Stat pentru a cere interpretarea unui decret. prof. Drept administrativ român. Astfel. vol. în perioada 1924-1944. Contenciosul administrativ român. ediţia a I-a apărută în 1923 şi ediţia a II-a apărută în 1930.I şi II. 1929 şi vol. în 1925 şi vol. Din păcate. II. Jean Vermeulen. 1912. aparţinând profesorului Constantin Dissescu. În ordine cronologică pot fi identificate apoi următoarele lucrări mai importante: Drept administrativ român. intitulat Drept administrativ. ediţia a IV-a. prin care se aducea atingere intereselor lor. Constantin Rarincescu a realizat o cercetare ştiinţifică a dreptului administrativ. Ea grupează materia în două părţi şi anume: I. elaborată de acesta. Despre ierarhia şi corpii administrativi (adică funcţionarii din administraţia publică centrală şi locală). pentru ca apoi să apară vol. 1928. primul mare specialist în domeniu. autor Aurel Onciul (Viena. Este o enumerare exemplificativă a celor mai apreciaţi specialişti ai timpului. deoarece potrivit legii sale organice. Consiliul de Stat era competent să judece toate litigiile care îi erau deferite de anumite legi. Ion Gruia şi alţii. Tratat de drept administrativ. 1900. care să reprime abuzul şi arbitrariul administrativ. Bucureşti. 34 . model de cercetare monografică a unei instituţii juridice.II. Principii generale şi II.I. dar cea mai valoroasă din punct de vedere ştiinţific şi didactic o reprezintă volumul al treilea al cursului de Drept public. I. hotărârilor sau actelor de executare ale prefecţilor sau altor agenţi administrativi. 1944. exercita şi un contencios de interpretare. a reprezentat cea mai importantă contribuţie în teoretizarea şi construirea unui sistem al contenciosului administrativ. o parte generală şi o parte specială). având două părţi. ediţia a I-a. A urmat a doua lucrare cu titlul Elemente de drept administrativ. lucrare apărută la Bucureşti.

printre primele de acest gen din lume. Dincolo de reuniunile ştiinţifice organizate de acest Institut. ea are caracter dinamic.I. Aşa cum putem vorbi despre Şcoala românească interbelică de drept public.A. “Institutul de Ştiinţe Administrative al României”.I. în anul 1946. conducătorul ei fiind profesorul de talie europeană. din 3 în 3 ani şi editează Revista internaţională de ştiinţe administrative (Revue internationale des sciences administratives) cu apariţie trimestrială. deoarece fiecare o cercetează sub diferite aspecte.D. periodic sunt organizate manifestări ştiinţifice şi de către “asociaţiile specializate” ale Institutului şi anume: Asociaţia Internaţională de Şcoli şi Institute de Administraţie (A.). pe câtă vreme.În strânsă legătură cu ştiinţa dreptului administrativ s-a dezvoltat de regulă. de către aceiaşi autori. Institutul Internaţional de Ştiinţe Administrative îşi desfăşoară activitatea cu respectarea a patru principii fundamentale: internaţionalitate fără rezerve. cu ierarhia. Paul Negulescu după primul război mondial. fiind în permanentă evoluţie şi căutând soluţii noi pentru viitor. al normelor juridice aplicabile în administraţia publică iar ştiinţa administraţiei o cercetează şi sub alte aspecte ale sale. unicitate profesională şi adaptarea permanentă la realităţile în continuă mişcare. Astfel.I. administraţia publică. ele sunt totuşi distincte ca discipline. În opinia profesorului Paul Negulescu. Ea are un caracter practic. continuatorul lui Dissescu. Institutul de Ştiinţe Administrative al României din perioada interbelică. cu sediul la Bruxelles (în Belgia). ştiinţa dreptului administrativ o cercetează sub aspect juridic.P. neutralitate absolută. a unui institut de cercetare ştiinţifică. a fost aceea de a îi convinge pe guvernanţii vremii. în domeniul dreptului administrativ şi ştiinţelor administrative. în opinia căruia: Ştiinţa administraţiei stabileşte principiile raţionalizării administraţiei de stat. pe când dreptul administrativ formează numai o parte a ştiinţei administraţiei. tot aşa putem vorbi despre Şcoala românească interbelică de ştiinţa administraţiei. pe care l-a condus până la sfârşitul vieţii. 35 . Cu toate că şi una şi cealaltă cercetează administraţia publică. dreptul administrativ este totalitatea regulilor după care se exercită această activitate. tehnic etc. şi ştiinţa administraţiei. singur sau în colaborare. întrucât ambele au ca obiect comun de cercetare. deşi formal a deţinut doar funcţia de “secretar general”. La rândul său. precum şi un caracter larg. de necesitatea înfiinţării unui învăţământ administrativ de specialitate şi respectiv.E. Primul autor român care face referire la obiectul ştiinţei administraţiei şi la delimitarea acesteia faţă de ştiinţa dreptului administrativ a fost profesorul Constantin Dissescu. el “guvernează drepturile şi datoriile reciproce ale administraţiei şi ale administratorilor”. ţara noastră a devenit membru fondator al Institutului Internaţional de Ştiinţe Administrative (Institut International des Sciences Administratives). ştiinţa administraţiei se ocupă cu organizarea diferitelor autorităţi administrative. din ţară şi din străinătate. prof. înfiinţat în anul 1930.A. La 30 iunie 1925.E. dar aflate în interdependenţă. Prin acest institut.). ca două ştiinţe distincte. s-au conturat două ştiinţe: Ştiinţa Dreptului administrativ şi Ştiinţa administraţiei.P. Paul Negulescu. cu atribuţiile şi modul lor de funcţionare.) şi Grupul European de Administraţie Publică ( G. a stabilit încă de la înfiinţare. contacte cu marii specialişti ai vremii. Asociaţia Internaţională de Informatică şi de Documentare în Administraţia Publică (A.A. Una din preocupările majore ale prof. cercetând diferite domenii de activitate socială. de ordin economic. tinzând să formeze administratori. cu sediul în Bucureşti. Paul Negulescu a înfiinţat “fără nici un sprijin oficial sau subvenţie din partea statului”.I. institut ce organizează Congrese internaţionale de ştiinţe administrative. sociologic.

b). după desfiinţarea Institutului (1948-1967). profesorul Paul Negulescu fiind numit directorul acestei şcoli. În perioada postbelică. să perfecţioneze educaţia profesională a funcţionarilor existenţi la data înfiinţării sale. cu ocazia conferinţelor organizate la Bucureşti. Ea a permis crearea de noi curente de idei ce au influenţat pozitiv dezvoltarea dreptului administrativ. Documentare administrativă. etapa reactualizării cercetărilor de ştiinţa administraţiei prin înfiinţarea secţiei de Drept economic-administrativ la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti. Activitatea acestor două instituţii fundamentale în domeniul administraţiei publice sa axat pe cercetarea următoarelor teme principale: organizarea administrativă a României. 36 . de Universitatea Lucian Blaga din Sibiu prin Facultatea de ştiinţe juridice. sub egida Institutului a început publicarea Revistei de drept public. principii. în anul 1995. Revista de drept public conţinea şi studii privind jurisprudenţa în care deciziile judecătoreşti erau prezentate în grupe pentru a se putea formula principiile. După adoptarea Constituţiei din anul 1948 a trecut pe primul plan cercetarea juridică a administraţiei de stat. documentarea administrativă. etapa juridicizării cercetărilor asupra administraţiei de stat. Ştiinţa dreptului constituţional se redefinea. contenciosul administrativ şi urbanismul. Începând cu anul 1926. Sisteme administrative contemporane. pe baza consacrării principiului fundamental al unicităţii puterii în stat. începând cu anul universitar 1968-1969 (după anul 1967). împreună cu Prefectul judeţului şi Consiliul Judeţean. tradiţia a fost reluată prin reînfiinţarea la Sibiu. specific noului regim politic instalat. doctrina administrativă românească a parcurs următoarele etape: a). În aceste scopuri. În anul 1928 se înfiinţează Şcoala superioară de documentare şi ştiinţe administrative pe lângă Institutul de Ştiinţe Administrative al României. când şi-a încetat apariţia ca urmare a războiului. Istoria administraţiei. De asemenea. ale dreptului administrativ.Obiectivul fundamental al Institutului l-a constituit elaborarea unei doctrine administrative româneşti unitare. a Institutului de Ştiinţe Administrative. etapa continuării cercetărilor de ştiinţa administraţiei. iar pe de altă parte. După decembrie 1989. Organizare şi metode în administraţia de stat. Urbanism etc. În acest scop se organiza un ciclu de conferinţe anuale în care se dezbăteau diverse probleme administrative. Şcoala a avut încă de la început un dublu obiectiv: pe de-o parte. începând cu anul 1968 a constituit un puternic impuls pentru reactualizarea ştiinţei administraţiei. Unul dintre obiectivele importante ale Institutului l-a reprezentat şi realizarea unor schimburi de experienţă cu institutele asemănătoare din străinătate. să formeze profesional pe tinerii care doreau să se dedice unei cariere în administraţia publică. c). sub conducerea Institutului de Ştiinţe Administrative al României (1944-1948). iar apoi lunară până în anul 1943. ca urmare a Simpozionului naţional cu tema “Constituţionalitate şi legalitate în administraţia locală şi judeţeană” organizat în octombrie 1994. la care au colaborat alături de specialiştii români şi personalităţi străine de mare reputaţie ştiinţifică. metoda analitică a fost îmbinată cu metoda experimentală (ancheta administrativă). Reînfiinţarea învăţământului superior administrativ. astfel încât prin cercetările sale “să servească drept călăuză organelor administrative şi instanţelor judecătoreşti” oferind soluţii pentru o mai bună organizare administrativă. prin introducerea alături de tradiţionalul curs de Drept administrativ a unor discipline de specialitate precum: Ştiinţa şi tehnica administraţiei. Revista de drept public a avut o apariţie trimestrială până în anul 1933. şi în raport de aceasta s-a impus fundamentarea unor categorii noi. deveniţi şi oaspeţi ai acestuia.

spre a cinsti memoria primului fondator. Izvoarele formale ale dreptului reprezintă: a.La Congresul Jubiliar din octombrie 1995 al Institutului s-a hotărât ca la numele său tradiţional să se mai adauge şi numele lui “Paul Negulescu”.246/2007 privind înfiinţarea. teoria unicităţii. reuniuni în care sunt implicate şi structuri guvernamentale. Revista de drept public are din nou o apariţie trimestrială. Care sunt cele trei teorii dezvoltate în doctrina postbelică cu privire la sfera de întindere a dreptului administrativ ? a. Institutul de Ştiinţe Administrative “Paul Negulescu” a fost recunoscut ca secţie naţională a Institutului Internaţional de Ştiinţe Administrative de la Bruxelles. apariţia sa a fost anuală sub forma unui număr dublu). actele autorităţilor autonome centrale. Tot din anul 1995. § 9. realităţi exterioare ale dreptului c. ramura dreptului public care reglementează relaţiile de natură conflictuală dintre autorităţile publice şi cei vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative 4.dreptul administrativ este singura ramură de drept aplicabilă administraţiei publice 3. Prin teza dublei naturi juridice se înţelege că: a. cu o apariţie semestrială (doar în anii 1996 şi 1997. Constituţia. actele administraţiei ministeriale şi extra-ministeriale. teoria triplei naturi juridice şi teoria subsidiarităţii 2. Dreptul administrativ poate fi definit ca reprezentând: a. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 1. teoria pluralităţii. Izvoarele scrise ale dreptului administrativ sunt: a. organizarea şi funcţionarea Institutului de drept public şi Ştiinţe Administrative al României s-au pus bazele transformării Institutului de Ştiinţe Administrative “Paul Negulescu” în Institutul de drept public şi Ştiinţe Administrative al României. ramura dreptului public care reglementează relaţiile sociale din sfera administraţiei publice precum şi pe cele de natură conflictuală dintre autorităţile publice şi cei vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative b. hotărârile Guvernului. decretele-legi. ordinele prefecţilor şi ale autorităţilor administraţiei publice locale 37 . teoria dublei naturi juridice şi teoria subsidiarităţii c. persoană juridică de drept public. subiect de drept. ramura dreptului public care reglementează relaţiile sociale din sfera administraţiei publice c. dreptul administrativ se aplică administraţiei publice alături de norme aparţinând altor ramuri de drept c. actele normative adoptate sau emise de către autorităţile publice competente 5. teoria unicităţii. ordonanţele Guvernului. dreptul administrativ se aplică administraţiei publice alături de ştiinţa administraţiei b. Din anul 2001. Din anul 2003. legile. condiţiile sociale care determină adoptarea unor norme juridice b. Prin Legea nr. Din anul 1995 s-a reluat tradiţia publicării Revistei de drept public. România a redevenit gazdă a reuniunilor ştiinţifice patronate de Institutul Internaţional de Ştiinţe Administrative. teoria dublei naturi juridice şi teoria subsidiarităţii b.

norme constituţionale.Dispoziţia normei de drept administrativ indică: a. norme speciale şi norme excepţionale b. actele autorităţilor autonome centrale. obiceiul şi principiile generale ale dreptului 8. norme organice şi norme ordinare c. norme imperative. ordinele prefecţilor şi ale autorităţilor administraţiei publice locale 6. norme prohibitive şi norme permisive 12. legile. Normele de drept administrativ sunt: a. nemijlocită. relaţiile sociale reglementate. Sub aspectul structurii logico-juridice. norme generale. principiile generale ale dreptului b. dispoziţia şi sancţiunea 10. norma de drept administrativ conţine următoarele elemente: a. ce trebuie să facă sau să nu facă acestea 11. relaţiile sociale reglementate de norme ale dreptului public b. actele autorităţilor autonome centrale c. ipoteza şi dispoziţia c. conduita pe care trebuie să o urmeze subiectele la care se referă. jurisprudenţa. relaţiile sociale reglementate de norme ale ştiinţei administraţiei c. ipoteza. normele de drept administrativ se clasifică în: a. Raporturile de drept administrativ reprezintă: a. În cazul raportului de drept administrativ: 38 . obiceiul. să fie de aplicaţie directă. După criteriul sferei de cuprindere. să fie ratificat conform dispoziţiilor constituţionale. normele ce reglementează relaţiile sociale ce apar între autorităţile administraţiei publice b. actele administraţiei ministeriale şi extra-ministeriale. adică prin intervenţia unor fapte juridice de normele dreptului administrativ 13. nemijlocită. direct sau indirect. ordonanţele Guvernului. obiceiul şi jurisprudenţa c. ordonanţele Guvernului. să fie de aplicaţie directă. Izvoarele nescrise ale dreptului administrativ sunt: a. dispoziţia şi sancţiunea b. între acestea şi particulari c. să fie de aplicaţie directă. împrejurările. să fie ratificat conform dispoziţiilor constituţionale 7. nemijlocită. normele ce reglementează raporturile sociale ce apar între autorităţile administraţiei publice şi restul autorităţilor publice 9. actele administraţiei ministeriale şi extra-ministeriale. să conţină norme de drept administrativ b. subiectele la care se referă norma c. Ce condiţii trebuie să îndeplinească tratatul internaţional pentru a fi izvor al dreptului administrativ? a. legile. condiţiile în care urmează să se aplice conţinutul normei b. normele ce reglementează raporturile sociale care apar între autorităţile administraţiei publice în realizarea sarcinilor executive. Constituţia. Constituţia.b. să conţină norme de drept administrativ c. hotărârile Guvernului.

prin secolul XIX. autorităţile ce formează puterea executivă sunt studiate la drept constituţional sub aspectul rolului lor politic şi la drept administrativ. gestiona şi opera cu noţiunile specifice referitoare la noţiunile de administraţie centrală şi administraţie de stat. autorităţi ale administraţiei publice b. ca fenomen a apărut odată cu statul. sarcinile.stabilească criteriile pe baza cărora se stabilesc capacitatea şi competenţa diverselor autorităţi publice de la nivel local şi central. Competenţe dobândite : în momentul în care vor finaliza studiul acestui modul. După criteriul modului de formare. înţelegerea. persoane juridice de drept public Partea a II-a Autorităţile administraţiei publice Modulul I Teoria generală a organizării administraţiei publice • • • Obiective specifice : cunoaşterea. este folosită de regulă. iar noţiunea de administraţie locală. unul dintre subiecte este întotdeauna un purtător al autorităţii publice c. 39 . aprofundarea şi utilizarea noţiunilor fundamentale referitoare la autorităţile administraţiei publice. Legislaţia românească actuală utilizează cel mai adesea. ambele subiecte sunt întotdeauna. • § 1. putând fi identificat cel puţin în plan teoretic. Rezultatele aşteptate : studenţii vor înţelege. dar teoriile ştiinţifice despre aceasta s-au conturat mai târziu. un sistem al organizării administraţiei publice. fie într-o activitate din administraţia locală.a. Autoritatea (organul) administraţiei publice reprezintă acea structură organizaţională care. desemnează autorităţile locale autonome alese la nivelul unităţilor administrativ – teritoriale existente. Guvern şi ministere. Administraţia de stat şi administraţia locală compun administraţia publică. competenţa şi capacitatea organelor administraţiei publice. teritorială şi temporală. sub aspectul rolului lor administrativ. alte structuri centrale de specialitate precum şi ramificaţiile acestora în teritoriu. în sens organic. În doctrina franceză domină teza potrivit căreia. capacitatea şi competenţa acestor autorităţi. Noţiuni specifice Organizarea administraţiei de stat. noţiunea de administraţie de stat. odată cu apariţia şi dezvoltarea dreptului administrativ şi a ştiinţei administraţiei. organele administraţiei publice se clasifică în: organe ale administraţiei publice alese şi organe ale administraţiei publice numite. Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore. cu referire la şeful de stat. studenţii vor avea posibilitatea să: . colectiv organizat de oameni care exercită prerogative de putere publică.stabilească diferenţele dintre competenţele materială. fie într-o activitate statală. ambele subiecte sunt întotdeauna. tot în sens organic. În doctrina occidentală. sub controlul direct sau indirect al Parlamentului. noţiunea de autoritate publică privită ca organ public. . în limitele legii. potrivit Constituţiei şi legii are personalitate de drept public şi acţionează din oficiu pentru executarea legii sau prestarea serviciilor publice.

§ 2. Criteriul funcţional se află la baza delimitării autorităţilor administraţiei publice în autorităţi cu competenţă generală şi autorităţi cu competenţă specială. pe când organele de conducere individuală emit acte administrative.administraţia locală: consiliul local şi primarul (administraţie locală de bază) şi consiliul judeţean şi preşedintele consiliului judeţean (administraţie locală intermediară). atâtea câte mai există şi companiile naţionale). şi instituţii publice centrale subordonate ministerelor sau autorităţilor administrative autonome (inclusiv regiile autonome. adoptă acte administrative ca urmare a deliberării lor. capacitatea juridică pe care o exercită. în timp ce ştiinţa dreptului financiar şi unele ştiinţe economice abordează aspectele economice ale acestor autorităţi. şi mai ales. Cunoaşterea clasificării organelor administraţiei publice prezintă şi un deosebit interes practic. noţiunile de competenţă şi capacitate au constituit obiect de analiză la cursurile de drept administrativ iar conceptul de sarcini ale administraţiei a intrat în sfera de preocupare a ştiinţei administraţiei. a sarcinilor organelor administrative şi a mijloacelor din dotare.administraţia centrală: Preşedinte. în doctrina administrativă au fost identificate următoarele părţi componente ale organului administraţiei publice şi implicit ale oricărei autorităţi publice: personalul din administraţie. se află criteriul teritorial. mijloacele materiale şi financiare şi competenţa de care dispun. Dacă personalul din administraţie va face obiectul unei analize distincte consacrate funcţiei publice. prin identificarea clădirilor în care aceste autorităţi îşi au sediul. aceasta va fi prezentată în cele ce urmează prin raportare la noţiunea conexă de capacitate şi implicit la conceptul de sarcini ale administraţiei publice. care îşi desfăşoară de regulă.administraţia de stat în teritoriu: prefect. autorităţi administrative autonome). organele administraţiei publice se clasifică în: organe ale administraţiei publice centrale şi organe ale administraţiei publice locale (sub aspectul competenţei teritoriale) şi în: organe ale administraţiei publice cu competenţă generală şi organe ale administraţiei publice cu competenţă specială (sub aspectul competenţei materiale).După criteriul naturii lor. 40 . cât şi de ştiinţa administraţiei sub aspectul recrutării. atât pentru modul de formare şi organizare. Guvern. după caz. Studiul acestor componente structurale se face atât de ştiinţa dreptului administrativ. servicii deconcentrate subordonate ministerelor sau celorlalte organe centrale de specialitate. alte organe subordonate Guvernului sau ministerelor. În mod tradiţional. competenţei şi capacităţii administrative. prin întrunirea majorităţii persoanelor care le compun. repartizării şi promovării personalului. Existenţa autorităţilor publice este percepută în mod curent de către cetăţeni. iar sfera competenţei acestora este înţeleasă prin intermediul activităţii funcţionarilor publici cu care intră în contact. Astfel. activitatea. mai ales sub aspectul juridic al problematicii funcţiei. . în ce priveşte competenţa organelor administraţiei publice. competenţa şi capacitatea organelor administraţiei publice De regulă. Sarcinile. pentru activitatea şi actele lor juridice. După criteriul competenţei lor. într-o viziune tradiţională. organele administraţiei publice se clasifică în: organe ale administraţiei publice colegiale şi organe ale administraţiei publice individuale. În regimul constituţional românesc actual. în doctrina administrativă. . organe centrale de specialitate (ministere. privit ca acea rază teritorială în care poate acţiona autoritatea respectivă. cât. organele de conducere colegială. La baza delimitării autorităţilor administraţiei publice în autorităţi ale administraţiei publice centrale şi autorităţi ale administraţiei publice locale. sistemul autorităţilor administraţiei publice se compune din: .

capacitatea presupune posibilitatea de a acţiona în nume propriu. atât în doctrina clasică. capacitatea se identifică cu competenţa. Competenţa materială desemnează sfera şi natura atribuţiilor unei autorităţi a administraţiei publice. reclamate de realizarea competenţei lor. în timp ce competenţa nu presupune o astfel de independenţă. o serie de caractere ale competenţei. sub următoarele trei aspecte: . Competenţa are un caracter obligatoriu. o anumită activitate administrativă. Competenţa are un caracter autonom. În ce priveşte clasificarea competenţei. elementul cheie în definirea celor două noţiuni fiind conceptul de atribuţii. se identifică trei tipuri de competenţă: materială (rationae materiae). exercitarea acesteia este obligatorie. în timp ce competenţă au atât organele administrative cât şi structurile lor organizatorice şi funcţionale. mod constant prin stabilirea corelaţiei dintre competenţă şi capacitate. practic. în timp ce capacitatea nu poate fi transmisă altui subiect de drept. însăşi competenţa. este diferit analizată. necesităţi care reprezintă raţiunea de a fi a acestor organe. Sarcinile autorităţilor administraţiei publice reprezintă ansamblul necesităţilor sociale. Capacitatea se distinge de competenţă. De-a lungul vremii. sarcinile reprezentând atât obiectul cât şi finalitatea îndeplinirii atribuţiilor (competenţei). potrivit noului sistem constituţional pot fi identificate anumite sarcini generale ale statului la a căror realizare să contribuie toate categoriile de autorităţi publice. constând în dreptul autorităţii administraţiei publice de a-şi realiza atribuţiile şi corelativ obligaţia celorlalte autorităţi de a-i asigura independenţa necesară. o autoritate a administraţiei publice 41 .capacitatea este proprie doar organelor administrative. .atribuţiile ce formează conţinutul categoriei de competenţă pot fi delegate. Competenţa desemnează ansamblul atribuţiilor stabilite de Constituţie sau de lege ce conferă drepturi şi obligaţii pentru a desfăşura în nume propriu şi în realizarea puterii publice. Pe baza acestor teorii. stabilită în legea organică. în doctrină s-a dezvoltat teza potrivit căreia. obiectiv determinate. Capacitatea administrativă reprezintă aptitudinea organelor administraţiei publice de a fi subiecte în raporturile juridice administrative. Răspunsul nu poate fi decât pozitiv. element determinant al competenţei. Identificarea conţinutului acestei noţiuni s-a realizat însă. în funcţie de sarcinile ce-i revin. în sensul că fiecare autoritate a administraţiei publice are o competenţă determinată de lege. Noţiunea de competenţă. în această teorie. cât şi în doctrina postbelică. fiind vorba de elementele ce definesc esenţa regimului politic actual. capacitatea reprezintă aptitudinea de a fi titular de drepturi şi de obligaţii în raporturile administrative.În doctrina actuală s-a pus problema dacă. După gradul de întindere. nefiind lăsată la libera alegere a administraţiei publice. capacitatea nu se identifică cu competenţa. Observăm că. putem realiza dacă o anumită formaţiune colectivă are sau nu calitatea de subiect de drept administrativ numai cercetând competenţa ei legală. Atribuţiile unui organ al administraţiei publice sunt mijloacele juridice de realizare a sarcinilor. evaluate politic şi consacrate prin norme juridice. noţiune fundamentală pentru ştiinţa dreptului administrativ. fundamentul capacităţii administrative îl constituie normele de conferire a competenţei pe care o întâlnim numai în cazul organelor administraţiei publice. în doctrina românească de regulă. teritorială (rationae loci) şi temporală (rationae temporis). deşi. doctrina a identificat în unanimitate. Competenţa are un caracter legal. în sensul că. În doctrina postbelică s-au dezvoltat două teze cu privire la această corelaţie. Potrivit celei de-a doua teze fundamentale. Potrivit unei teze devenită tradiţională. .

organe ale administraţiei publice cu competenţă generală şi organe ale administraţiei publice cu competenţă specială 5. organe alese şi organe numite b. După criteriul modului de formare. După criteriul competenţei lor teritoriale. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 1. § 3. în cazul funcţiilor eligibile. organe centrale şi organe locale 2. organele administraţiei publice se clasifică în: a. Administraţia publică locală se compune din: a. continuitatea fiind o caracteristică esenţială a administraţiei publice. autorităţile administraţiei publice au o competenţă temporală nelimitată deoarece normele juridice prin care sunt înfiinţate şi organizate nu stabilesc un timp determinat de existenţă a acestora. organele administraţiei publice se clasifică în: a. o autoritate a administraţiei publice poate avea o competenţă teritorială centrală sau naţională (la nivelul întregii ţări) cum este cazul Guvernului sau al ministerelor sau o competenţă teritorială locală (la nivelul unei unităţi administrativ-teritoriale) cum este cazul unui consiliu local sau unui primar. După criteriul competenţei lor materiale. Încetarea exerciţiului activităţii unei anumite persoane fizice nu va putea duce însă la încetarea activităţii autorităţii pe care aceasta o reprezintă. Competenţa temporală desemnează limitele de timp în care o autoritate a administraţiei publice îşi poate exercita atribuţiile. Cea mai mare parte a autorităţilor administraţiei publice sunt conduse însă pe perioade determinate de timp (de regulă. pe un mandat de patru ani). organe alese şi organe numite b. organe ale administraţiei publice centrale şi organe ale administraţiei publice locale b. organe ale administraţiei publice alese şi organe ale administraţiei publice numite c. Competenţa teritorială desemnează limitele teritoriale în care poate acţiona o autoritate a administraţiei publice. După criteriul naturii lor. organe centrale şi organe locale 3. organe de conducere colegiale şi organe de conducere unipersonală c.poate dispune de o competenţa materială generală (în toate domeniile şi sectoarele de activitate) cum este cazul Guvernului sau consiliilor locale sau de o competenţă materială specială (într-un anumit domeniu sau sector de activitate) cum este cazul unui minister etc. administraţia centrală şi administraţia locală 42 . organele administraţiei publice se clasifică în: a. De regulă. organe ale administraţiei publice centrale şi organe ale administraţiei publice locale b. organele administraţiei publice se clasifică în: a. organe ale administraţiei publice alese şi organe ale administraţiei publice numite c. organe ale administraţiei publice cu competenţă generală şi organe ale administraţiei publice cu competenţă specială 4. organe de conducere colegiale şi organe de conducere unipersonală c. în conformitate cu legea. administraţia locală de bază şi administraţia locală intermediară c. După gradul de întindere. administraţia de stat în teritoriu şi administraţia intermediară b.

o raportăm de regulă. legal.6. ideea şefului de stat este legată de forma de guvernământ. oricât de simbolic ar fi rolul acestuia în unele sisteme politice. material.înţeleagă rolul şi locul Preşedintelui în planul dreptului administrativ românesc .cunoască cele două tipuri de răspundere –penală şi politică Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore • § 1. Competenţa are următoarele caractere: a. la trăsăturile definitorii ale şefului de stat şi la raporturile sale cu puterea legiuitoare. înţelegerea. cine exercită puterea în stat: o singură persoană (monocraţia). de regulă. Competenţa desemnează: a. obiectiv determinate. teritorial şi temporal c. statul nu poate fi conceput fără un şef. 43 . un grup de persoane (oligarhia) sau poporul în mod direct (democraţia) ? Forma de guvernământ. ansamblul drepturilor. raporturile acestuia cu cele trei puteri din stat sau răspunderea Preşedintelui. gestionaşi opera cu noţiunile specifice legate de rolul şi atribuţiile Preşedintelui. Competenţe dobândite : în mlomentul în care vor finaliza studiul acestui modul studenţii vor avea posibilitatea să: . Atribuţiile unui organ al administraţiei publice reprezintă: a. ansamblul atribuţiilor stabilite de Constituţie sau lege ce conferă drepturi şi obligaţii pentru a desfăşura în nume propriu şi în realizarea puterii publice o anumită activitate administrativă 8. concept prin care. evaluate politic şi consacrate prin norme juridice c. Rolul Preşedintelui şi implicaţiile privind calificarea regimului constituţional actual Potrivit unei axiome a dreptului public. temporal şi personal Modulul II Preşedintele României • • • Obiective specifice : cunoaşterea. aptitudinea unui organ al administraţiei publice de a fi subiect de drept c.cunoască tipurile de acte emise de Preşedinte .precizeze atribuţiile Preşedintelui în raport cu fiecare dintre cele trei puteri în parte . obligatoriu şi autonom b. mijloacele juridice de realizare a sarcinilor b. obligaţilor corelative şi responsabilităţilor 7. capacitatea unui organ al administraţiei publice de a sta în justiţie b. ansamblul necesităţilor sociale. s-a răspuns la întrebarea. În dreptul public modern. privită ca modalitatea în care sunt constituite şi funcţionează organele statului. Rezultatele aşteptate :studenţii vor înţelege. aprofundarea şi utilizarea noţiunilor fundamentale legate de instituţia preşedinţiei.

şi republici. între cele două curente politice care s-au confruntat cu privire la forma de guvernământ.84 alin. în care şeful statului este desemnat pe baze ereditare sau pe viaţă. Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale. consacrat prin Decretul-Lege nr. de la un regim semi-prezidenţial cu un Preşedinte de Republică destul de puternic. pornind de la conţinutul art. majoritar şi curentul monarhic. calificare pe care o întâlnim pentru prima dată în lucrarea apărută în anul 1992. ca o autoritate suprastatală. între “stat şi societate”.” Conţinutul art. curentul republican. necesitatea de arbitraj între “puterile statului”. secret şi liber exprimat. motiv pentru care în art. mai ales în raport cu Guvernul. preşedinte. consacrată comentării şi adnotării Constituţiei României din 1991.(1) din Constituţie. Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului.(1) din Constituţia republicată]. De aici.61 alin. fie de popor. după dobândirea celei mai înalte funcţii în stat. precum şi între stat şi societate” nu poate fi interpretată în conotaţia sa juridică. numit cel mai adesea. direct. minoritar. egal. 44 . alese prin vot universal. o asemenea interpretare ar duce la concluzia de neacceptat că acesta s-ar situa undeva deasupra celor trei puteri ale statului.După forma de guvernământ. Consacrarea expresă a rolului Preşedintelui. statele se clasifică de regulă în două categorii: monarhii. Cea de-a treia ipostază conduce la necesitatea unui Preşedinte de Republică. prin vot direct sau indirect (republici prezidenţiale sau republici semi-prezidenţiale). este vorba despre o instituţie care pare a fi fost reglementată atipic în raport cu sistemele constituţionale clasice. actul normativ aflat la baza primelor alegeri parlamentare şi prezidenţiale libere. precum şi între stat şi societate. este ales pe o perioadă determinată. Potrivit art. apreciază că Preşedintele României apare într-o triplă ipostază: de şef al statului.80 din Constituţie. s-a prevăzut expres interdicţia de a fi membru al vreunui partid politic. prin vot universal. de şef al executivului alături de primul-ministru şi de garant al Constituţiei şi mediator între puterile statului. (2).80 din Constituţia republicată: “(1). Legea de revizuire din 2003 nu a schimbat această opţiune. de arbitru între “puterile statului. fie de Parlament (republici parlamentare). al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. secret şi liber exprimat. dispunând de atribuţii largi. pe de-o parte necesitatea de reprezentare a statului. din 20 mai 1990. iar pe de altă parte. neutru şi echidistant faţă de partidele politice. în care şeful statului. acest regim a fost calificat de majoritatea specialiştilor ca fiind un regim semi-prezidenţial atenuat sau parlamentarizat. Atât Parlamentul cât şi Preşedintele sunt organe reprezentative la nivel naţional. Mai apropiat de un regim parlamentar decât de un regim semi-prezidenţial. pornind de la dispoziţiile constituţionale privind raporturile dintre autorităţile publice care realizează funcţia legislativă şi cea executivă au fost formulate o serie de argumente prin care este justificată această calificare şi anume: 1. Constituţia din 1991 a reglementat un Preşedinte mai apropiat de regimul republicii parlamentare. Doctrina românească actuală. Cum şeful statului nu poate interveni direct între autorităţile publice ce realizează clasicele funcţii ale statului.92/1990. potrivit căreia. direct. În acest scop. Astfel. afirmaţia din doctrină. cu singura deosebire esenţială a alegerii acestuia de către popor. eventual. Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. 80 din Constituţie care consacră rolul Preşedintelui reprezintă rezultatul disputei din Adunarea Constituantă. rămas neschimbat. Constituţia României din anul 1991 “a proiectat” un Preşedinte de Republică pentru a satisface. dar doar Parlamentul este calificat expres ca fiind organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării [art. În doctrina românească actuală.

atribuţii exercitate în raporturile cu alte autorităţi ale administraţiei publice.109 alin. curente activităţii de stat (cea mai mare parte) şi atribuţii în situaţii ieşite din comun (în situaţii excepţionale.74 alin. în exercitarea lor. potrivit art. deşi iniţiată şi finalizată de Preşedinte presupune obligatoriu acordarea votului de încredere de către Parlament. atribuţii care se realizează prin operaţiuni administrative şi atribuţii care se realizează prin acte exclusiv politice. Dreptul Preşedintelui de a dizolva Parlamentul prevăzut expres în art. caz în care după punerea sa sub acuzarea de înaltă trădare. 11.(1) din Constituţia republicată. mult mai rar întâlnite).96 din Constituţia republicată o formă de răspundere penală a Preşedintelui. Din punct de vedere al conţinutului lor pot fi identificate următoarele categorii: atribuţii privind legiferarea. 7. Preşedintele putând dispune însă suspendarea acestora din funcţie. potrivit art. al stărilor excepţionale sunt condiţionate. Cele mai importante atribuţii ale Preşedintelui în domeniul politicii externe. în realizarea unor servicii publice naţionale. fie de cea a Parlamentului sau se află sub controlul acestuia din urmă.89 presupune îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii. atribuţii exercitate în raporturile cu Guvernul. 6. 10. în domeniul apărării etc. pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Guvernul în întregul său şi fiecare membru solidar cu ceilalţi membrii. numai după consultarea Parlamentului. aproape imposibil de realizat. competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 5.(2) din Constituţia republicată. atribuţii de realizare a funcţiei de şef al executivului. atribuţii în raporturile cu justiţia şi Curtea Constituţională. cu votul a două treimi din totalul parlamentarilor. răspund politic numai în faţa Parlamentului.(1) din Constituţia republicată. 4. prin referendum. promulgarea se face în cel mult 10 zile. Din punct de vedere al frecvenţei delimităm atribuţii obişnuite. Clasificarea atribuţiilor Preşedintelui României Din punct de vedere al funcţiilor sale delimităm: atribuţii specifice şefului de stat (pe plan intern şi extern). Din punct de vedere al subiectelor faţă de care se exercită delimităm: atribuţii exercitate în raporturile cu Parlamentul. Preşedintele nu are drept de iniţiativă legislativă. Din punct de vedere al procedurii delimităm atribuţii exercitate fără condiţionări sau restricţii şi atribuţii condiţionate de termene. prevăzând suspendarea acestuia din funcţie în anumite condiţii. 12. Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii sau dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei. Refuzul Preşedintelui de a promulga o lege se poate exercita o singură dată după primire. propuneri etc.(2) din Constituţia republicată. aceasta aparţinând doar Guvernului. atribuţii de apărare a Constituţiei şi asigurare a bunei funcţionări a autorităţilor publice. al apărării. Din punct de vedere al formelor tehnico-juridice delimităm: atribuţii care se realizează prin decrete. 3. Constituţia consacră în art. potrivit art.90 din Constituţie. Constituţia consacră în art. Nu doar Preşedintele ci şi fiecare Cameră a Parlamentului are dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului. potrivit art. fie de intervenţia Guvernului.2. potrivit art. 9. dacă s-a cerut urmărirea penală. Preşedintele poate cere poporului să-şi exprime voinţa cu privire la probleme de interes naţional. parlamentarilor sau unui număr de cetăţeni. 45 . § 2.95 o formă de răspundere politică a Preşedintelui. atribuţii în raporturile cu poporul. Învestitura Guvernului. Decretele Preşedintelui emise în exercitarea celor mai importante atribuţii ale sale trebuie contrasemnate de primul-ministru.100 alin. atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice. 8.109 alin. urmată de organizarea unui referendum pentru demiterea sa..

printr-un mesaj. Faţă de puterea executivă. adresarea de mesaje Parlamentului. efectele mesajului. după cum am precizat deja. Este vorba despre o veritabilă putere discreţionară de care dispune Preşedintele în alegerea conţinutului mesajului. Faţă de puterea legislativă sunt analizate atribuţiile sale în raporturile cu Parlamentul. în absenţa unui cadru legislativ adecvat. iar cea de-a treia categorie va fi evocată în sfera atribuţiilor Preşedintelui în cadrul puterii executive. avizarea formării. atribuţiile Preşedintelui în raporturile sale cu Parlamentul. § 3. După criteriul domeniului în care intervin. în doctrină s-au ridicat probleme cu privire la conţinutul mesajului. la forma de adresare a acestuia precum şi la regimul juridic aplicabil şi implicit. ce dispune în alin. atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii publice. atribuţiile Preşedintelui sunt în principal analizate după două criterii.(3) că. care urmează să fie prezentat Parlamentului. analiza porneşte de la dispoziţiile art. 46 . de către acesta. atribuţiile Preşedintelui în domeniul apărării şi în cazuri excepţionale precum şi în domeniul politicii externe. nici Constituţia şi nici vreun alt text legal nu conţin vreo precizare. Faţă de puterea judecătorească sunt analizate atribuţiile sale în raporturile cu justiţia şi distinct. fiind lăsată la libera apreciere a Preşedintelui.92 consacrat atribuţiilor în domeniul apărării.” O prevedere constituţională cu privire la obligativitatea prezentării unui mesaj de către Preşedintele României se regăseşte şi în art. Legat de exercitarea acestei atribuţii constituţionale. potrivit cărora: “Preşedintele României adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii. citirea mesajului de către un consilier prezidenţial sau chiar trimiterea mesajului sub forma unei scrisori publice. Atribuţiile Preşedintelui României în raporturile cu autoritatea legiuitoare De regulă. atribuţii în domeniul politicii externe şi alte atribuţii. În timp ce atribuţiile în domeniul apărării şi în cazuri excepţionale sunt condiţionate de acordul prealabil al Parlamentului. trebuie aduse neîntârziat la cunoştinţa Parlamentului. doctrina analizează următoarele atribuţii: adresarea de mesaje Parlamentului. Astfel. Pe baza analizei acestor categorii. putând fi imaginate diverse forme de adresare şi anume: prezentarea directă de către Preşedinte. unii autori se referă la o serie de atribuţii al căror exerciţiu depinde exclusiv de voinţa Preşedintelui. intervenţia Guvernului. Legat de prima categorie de atribuţii. sunt analizate atribuţiile sale în raporturile cu Guvernul şi alte autorităţi ale administraţiei publice. fiind vorba despre puterea sa discreţionară. specialiştii în drept administrativ evocă de regulă. convocarea şi dizolvarea Parlamentului şi promulgarea legii. Preşedintele intrând în componenţa acesteia. alte atribuţii care sunt expresia unei competenţe legate. după criteriul subiectelor în raport cu care se exercită sunt avute în vedere în principiu. şi respectiv. cum ar fi numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament. formarea. În consecinţă. atribuţiile sale în raporturile cu Curtea Constituţională. Sub aspectul formei de adresare a mesajului.atribuţii privind alegerea. atribuţiile în domeniul politicii externe implică în principiu. atribuţiile pe care Preşedintele le exercită în raporturile sale cu celelalte autorităţi constituţionale care realizează clasicele funcţii ale statului. numirea sau revocarea unor autorităţi publice. În ce priveşte primul aspect s-a apreciat că sfera problemelor ce pot face obiectul mesajului este relativ determinată. care poate decide asupra conţinutului acestuia. primele două categorii le vom include în prezentarea atribuţiilor Preşedintelui în raporturile sale cu Parlamentul. datorită naturii juridice speciale a acestei autorităţi publice. Sub titlul.88 din Constituţie. luate de Preşedintele României. măsurile de respingere a unei agresiuni armate împotriva ţării.

Mesajul poate constitui deci. de cele mai multe ori. în doctrina occidentală s-a admis în mod tradiţional că. în cel mult 20 de zile de la alegeri”. 47 . în practica parlamentară şi implicit. rezultă că. În primul caz.7 alin. în doctrină s-a ridicat problema dacă dezbaterea efectivă a acestuia ar trebui să aibă loc imediat sau poate fi făcută şi ulterior.(2) litera a) din Constituţia republicată. în sesiune ordinară.(3) este cea referitoare la obligaţia celor două Camere de a se reuni în şedinţă comună pentru a “primi mesajul Preşedintelui României”. un motiv de reflecţie şi de meditaţie.65 alin. Dizolvarea Parlamentului reglementată expres în art. şeful statului este cel care convoacă şi corespunzător “concediază” Parlamentul.144 litera b) din Constituţia din 1991.(2) din Constituţie. dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură ”. o atenţionare oficială a Parlamentului. Convocarea Parlamentului de către Preşedintele României intervine în două situaţii. alături de biroul permanent al fiecărei Camere ori cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor. În ce priveşte convocarea şi dizolvarea Parlamentului. în condiţiile art. legat de regimul juridic şi efectele mesajului. aspect care o face aproape imposibil de realizat în practica de Stat. întrucât reuneşte două aspecte ce nu pot fi decât distincte. dizolvarea Parlamentului este o atribuţie lăsată la latitudinea Preşedintelui.88 sau în condiţiile art.63 alin.92 alin. poate să intervină doar în caz de criză guvernamentală gravă cu îndeplinirea cumulativă a nu mai puţin de şase condiţii. Astfel. fără a fi absolut necesară o dezbatere ulterioară. Sub acest aspect. Curtea Constituţională a declarat neconstituţională această prevedere. referitor la aducerea la cunoştinţă Parlamentului a măsurilor luate pentru respingerea unei agresiuni. potrivit art. În al doilea caz.89 din Constituţie. şi potrivit art. la sesizarea Preşedinţilor celor două Camere.(1) din Regulamentul şedinţelor comune ale celor două Camere. Convocarea propriu-zisă însă revine preşedinţilor celor două Camere. Termenul de 20 de zile începe să curgă de la data stabilită pentru desfăşurarea alegerilor parlamentare. Preşedintele este unul din subiectele de sesizare a unei sesiuni extraordinare. Prin Decizia nr.66 alin. dacă termenul se împlineşte în perioada celor două sesiuni ordinare (de la începutul lunii februarie până la sfârşitul lunii iunie sau de la începutul lunii septembrie până la sfârşitul lunii decembrie) sau în sesiune extraordinară dacă împlinirea termenului are loc în perioada vacanţei parlamentare. Preşedintele României (biroul permanent al fiecărei Camere ori cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau senatorilor) poate cere întrunirea Camerei Deputaţilor şi a Senatului în sesiune extraordinară. din conţinutul prevederii constituţionale. indiferent de rezultatul acestora şi indiferent de numărul tururilor de scrutin stabilit prin legea electorală. potrivit căruia “prezentarea şi dezbaterea mesajelor adresate parlamentului se înscriu cu prioritate pe ordinea de zi”. de regulă. Singura precizare constituţională legată de mesajul Preşedintelui. Curtea Constituţională a fost solicitată să se pronunţe cu privire la conţinutul art. după o simplă consultare cu preşedinţii Camerelor şi a Primului-ministru.88. (3) din Constituţia republicată: “Parlamentul nou ales se întruneşte la convocarea Preşedintelui României.Faţă de conţinutul art. “după consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare. cu sau fără participarea Preşedintelui.87/1994. potrivit art. cu excepţia situaţiei avute în vedere de art. declarând sesiunea închisă. Preşedintele are obligaţia constituţională de a convoca noul parlament după alegerile parlamentare generale. De aici şi dreptul şefului de stat de a dizolva Parlamentul. în ceea ce priveşte obligativitatea dezbaterii. fără a se distinge dacă este vorba despre un mesaj adresat în condiţiile art. Astfel.(3).92 alin. prevedere de natură să dea expresie principiului independenţei Camerelor în raport cu executivul.

fiind puse în discuţie observaţiile făcute de acesta. refuzând să ţină cont de propunerile făcute de Preşedinte. fie sub aspectul constituţionalităţii. Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei. “în cursul unui an. o retrimite Preşedintelui care va fi obligat să o promulge în termen de 10 zile. legea se retrimite Parlamentului care. este vorba de o soluţie constituţională apropiată de formula legiuitorului constituant francez. Dacă Preşedintele are însă îndoieli cu privire la conţinutul legii în întregime sau doar cu privire la anumite prevederi ale ei. după ce i-a fost returnată. total sau doar parţial. Este clar că măsura dizolvării Parlamentului este o măsură gravă. fie după alegerile legislative. promulgarea legii.77 din Constituţie rămas neschimbat în urma revizuirii din 2003: “(1). de urgenţă sau în ultimele şase luni ale mandatului prezidenţial. Preşedintele poate cere reexaminarea legii. potrivit art. o singură dată. de război. fie monarh constituţional. fie în urma exprimării unui vot de neîncredere în cel existent. Preşedintele poate cere Parlamentului.147 alin. ca urmare a noii dezbateri pot apare două situaţii: fie parlamentarii îşi însuşesc în totalitate sau doar parţial punctul de vedere al Preşedintelui. reexaminarea legii. Pe de-o parte. fie parlamentarii îşi menţin punctul de vedere iniţial. Preşedintele fiind de asemenea obligat să promulge legea în maxim 10 zile. Pe de altă parte. caz în care legea se va întoarce la Parlament. A treia atribuţie a Preşedintelui în raporturile cu Parlamentul. cu aspecte de neconstituţionalitate ale acesteia. ce nu poate fi luată decât în situaţii cu totul deosebite. Preşedintele trebuie să promulge legea în 20 de zile de la primirea ei. spre promulgare Preşedintelui României. Potrivit art. potrivit art.(2) din Constituţia 48 . care pot merge de la neacceptarea unor texte până la îndreptarea erorilor materiale. (2). Preşedintele României. alături de alte subiecte de drept. prin care i s-a confirmat constituţionalitatea. într-un asemenea caz existând temeri că dizolvarea ar putea fi făcută de Preşedinte pentru aşi asigura în continuare. de asediu sau de urgenţă. Curtea Constituţională împărtăşeşte poziţia Preşedintelui. în sistemul nostru constituţional s-a optat pentru restrângerea acestei atribuţii a şefului statului numai la situaţia în care trebuie format un nou Guvern. Dacă soluţionând sesizarea.89 din Constituţie. Curtea Constituţională decide că legea este constituţională. Promulgarea legii se face în termen de cel mult 20 de zile de la primire. votul fiind acelaşi ca şi la început.Înainte de promulgare.146 litera a) din Constituţia republicată. (3). Măsura dizolvării Camerelor trebuie să fie rezultatul eşecului evident de formare a unui Guvern care să aibă acceptul Parlamentului.” În doctrină s-a apreciat că. promulgarea se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale. Constituţia îi oferă două pârghii de acţiune. a dreptului de a învesti legile adoptate de Parlament cu formulă executorie. reprezintă o constantă a dreptului public contemporan constând în recunoaşterea în favoarea şefului de stat. Ca regulă.În plus. s-a apreciat întrun alt comentariu al art. fie preşedinte de republică. ce adaugă însă unele reguli de drept substanţial şi de drept procesual în ce priveşte drepturile şi obligaţiile Preşedintelui legate de cererea de reexaminare. dar în condiţii normale ale vieţii politice şi în nici un caz în timpul stării de asediu. Dacă dimpotrivă. după tipul de lege adoptată.Legea se trimite. pentru orice motive. Astfel. obligând autorităţile publice să treacă la executarea prevederilor lor. fie sub aspectul oportunităţii. poate sesiza Curtea Constituţională înainte de promulgarea legii. Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată şi el “nu poate fi dizolvat în ultimele şase luni ale mandatului Preşedintelui României şi nici în timpul stării de mobilizare.” După cum s-a apreciat în primul comentariu al acestui articol. influenţa politică. acesta fiind obligat apoi să o promulge în termen de 10 zile.

criticată de unii specialişti de-a lungul vremii. În plus. al unor situaţii excepţionale. exista şi posibilitatea ca. care prevăd că declararea mobilizării totale sau parţiale se face de către Camerele reunite în şedinţă comună. în cel mult 5 zile de la adoptare. mai observăm. această apreciere este lăsată. potrivit căreia. Numai în cazuri excepţionale.92 alin. potrivit art. Parlamentul putea adopta legea în aceeaşi formă.republicată. luarea unor măsuri excepţionale fiind de regulă încredinţată executivului. de cel mult 5 zile. hotărârea Preşedintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului.92 din Constituţia din 1991. iar promulgarea devenea obligatorie. Regula enunţată prevede că aprobarea Parlamentului trebuie să fie prealabilă şi numai în cazuri cu totul excepţionale ea poate surveni ulterior. dar supusă unor forme variate de control parlamentar. Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. cu aprobarea prealabilă a Parlamentului. a unui cadru legislativ adecvat şi cu atât mai puţin a unor prevederi exprese de natură constituţională. cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere.65 alin.(1) din Constituţie. mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate. “el poate declara. într-o primă etapă la îndemâna Preşedintelui. Este adevărat însă. într-o asemenea situaţie neputând fi vorba despre exerciţiul unei puteri discreţionare. dar ele nu ar putea fi decât situaţii de o urgenţă cu totul deosebită. în Parlament să nu se poată atinge votul de două treimi necesar înlăturării voinţei Curţii Constituţionale. situaţie în care legea sau dispoziţiile considerate de Curtea Constituţională ca având un caracter neconstituţional nu puteau intra în vigoare. oportunitatea şi necesitatea luării acestei măsuri şi deci aprecierea situaţiilor de fapt care ar justifica-o este lăsată la aprecierea Parlamentului. prin instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă. caz în care obiecţia de neconstituţionalitate era înlăturată. al cărui preşedinte este Preşedintele României. o astfel de decizie nu va putea fi luată decât după dezbaterea în Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. analizăm în continuare atribuţiile Preşedintelui României în situaţii excepţionale care includ la o analiză atentă atât atribuţiile în domeniul apărării (declararea mobilizării. va fi obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale. dar sub condiţia aprobării ulterioare a acestuia şi încă într-un termen foarte scurt. faţă de dispoziţiile iniţiale ale art. potrivit unei analize din perspectiva dreptului comparat. spre deosebire de prevederea imediat următoare care reglementează atribuţiile Preşedintelui. În domeniul apărării. Constituţia nu precizează care sunt aceste cazuri excepţionale. s-a dezvoltat mai ales o practică administrativă şi în baza ei a evoluat doctrina. deoarece el poate să o dispună fără aprobarea prealabilă a Parlamentului. Este raţiunea pentru care analizăm aceste atribuţii în contextul mai larg al atribuţiilor Preşedintelui în raporturile cu Parlamentul. Aceste dispoziţii trebuie coroborate cu dispoziţiile art. refuzul Parlamentului de a aproba hotărârea Preşedintelui României are ca efect anularea decretului prezidenţial de mobilizare.(2) din Constituţie. că legea de revizuire a remediat o deficienţă evidentă de redactare.” Această normă constituţională atrage două observaţii. şi anume. absenţa oricărei precizări cu privire la situaţia în care Parlamentul nu se află în sesiune. că. cum ar fi iminenţa unei agresiuni.(2) litera c) din Constituţia republicată. În al doilea rând. Este vorba despre teoria circumstanţelor excepţionale. în maxim 5 zile. în absenţa de regulă. În al doilea caz. Din considerente didactice. Prin legea de revizuire a fost înlăturată astfel vechea prevedere. ameninţarea ţării cu deschiderea ostilităţilor împotriva sa etc. respingerea agresiunii armate) cât şi atribuţiile privind măsuri excepţionale. în primul caz. În statele occidentale.92 alin. Cu alte cuvinte. În primul rând. 49 . în cazul unei agresiuni armate. prevede art. În exercitarea acestei funcţii.

prin referendum.453/2004.Astfel. În conţinutul acestei reglementări.93 din Constituţia republicată: “Preşedintele României instituie. între stat şi societate” sunt atribuţii din sfera executivului. § 4. există pericolul unui conflict cu urmări imprevizibile. Cu alte cuvinte. nou introdus: “În caz de mobilizare sau de război. Această prerogativă a Preşedintelui trebuie interpretată însă. printr-un mesaj.(3): În caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării. după consultarea Parlamentului. de “mediere între puterile statului. Camerele reunite în şedinţă comună declară starea de război. face parte referendumul. el se convoacă de drept în 24 de ore de la declanşarea agresiunii. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune. şi solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate. limitarea sau înlăturarea urmărilor unor dezastre” (art. motiv pentru care nici una din cele două autorităţi publice implicate nu ar putea fi interesată într-o asemenea eventualitate. a democraţiei constituţionale ori pentru prevenirea. putând cere poporului să-şi exprime. starea de asediu sau starea de urgenţă. în cazul în care acesta ar da un aviz negativ. toate atribuţiile Preşedintelui României care nu privesc sarcinile de reprezentare a statului şi respectiv. Preşedintele nefiind obligat să-l declanşeze. toate problemele importante fiind de interes naţional. prin care poporul este consultat cu privire la probleme de interes naţional. riscurile politice ale unui asemenea demers pot anula efectele scontate ale referendumului. starea de asediu şi starea de urgenţă sunt calificate ca privind “situaţii de criză ce impun măsuri excepţionale care se instituie în cazuri determinate de apariţia unor pericole grave la adresa apărării ţării şi securităţii naţionale.92 alin. potrivit legii. voinţa cu privire la probleme de interes naţional (art. într-o accepţie extensivă. Preşedintele României. De aici rezultă şi faptul că referendumul prevăzut de art. s-a apreciat în doctrină. Instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă presupune restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. ar putea fi aceea că. militar sau politic.92. în cel mult 5 zile de la luarea acesteia. se convoacă de drept în 24 de ore de la declararea lor.” Potrivit art. iar dacă nu se află în sesiune. indiferent dacă sunt de ordin economic. el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă şi funcţionează pe toată durata acestora. dar referendumul ar avea loc totuşi. în întreaga ţară ori în unele unităţi administrativ-teritoriale. În ce priveşte cea de-a doua categorie de atribuţii constând în măsuri excepţionale. Parlamentul îşi continuă activitatea pe toată durata acestor stări. în condiţiile art. referendumul ar trebui să se refere la alte probleme decât cele care sunt în mod expres date în competenţa puterii legislative. Termenul de “consultare” nu trebuie să constituie un motiv de minimalizare a intervenţiei Parlamentului. Atribuţiile Preşedintelui României în cadrul puterii executive Într-o formulare generală s-ar putea spune că.” În această materie a fost adoptată Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.53 din Constituţia republicată. potrivit alin.1). O interpretare corectă. Pe această cale se realizează îmbinarea democraţiei reprezentative cu procedee ale democraţiei semi-directe. conform art. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune.90 din Constituţie este un referendum facultativ. Preşedintele României ia măsuri pentru respingerea agresiunii şi le aduce neîntârziat la cunoştinţă Parlamentului. de data aceasta în raporturile sale cu poporul.(4) din art.1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 50 . în lumina dispoziţiei constituţionale potrivit căreia. Formularea referitoare la “probleme de interes naţional” a fost criticată în doctrină ca având un caracter prea general.90 din Constituţie). Tot din sfera atribuţiilor prezidenţiale care necesită intervenţia Parlamentului.

Astfel. Din păcate. precum şi la acţiuni de menţinere sau de restabilire a păcii. În primul rând. şi în principal.Preşedintele României fiind unul din cei doi şefi ai executivului. integral sau în extras. potrivit dispoziţiilor constituţionale şi legale în materie. autorităţilor administraţiei publice la care se referă. figura politică centrală a Guvernului.85 alin. deşi firesc ar fi fost să se prevadă invers. exercitând următoarele două atribuţii în acest scop: desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru şi numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament [art. astfel cum acesta a fost completat.87 din Constituţie). În spiritul exigenţelor impuse de Legea nr.65 alin. fiind legate strâns de formarea. Spre exemplu. atribuţiile sale în cadrul puterii executive se exercită în raport cu Guvernul. În raport cu primul-ministru. convoacă lucrările. formată din membri de drept. cu excepţia celor pentru care se hotărăşte altfel. cât şi individual. Preşedintele României propune numirea conducătorilor unor autorităţi ale administraţiei publice.415/2002 care reglementează această autoritate publică a prevăzut necesitatea comunicării acestor hotărâri. consultarea Guvernului cu privire la probleme urgente şi de importanţă deosebită (art. Din această perspectivă. acestea se comunică autorităţilor administraţiei publice şi instituţiilor interesate. participarea la menţinerea securităţii internaţionale şi la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară. numeşte la propunerea Preşedintelui României. Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a fost calificat ca fiind o autoritate autonomă colegială. în caz de vacanţă a postului sau de remaniere guvernamentală. Legea nr.119 din Constituţia republicată: “Consiliul Suprem de Apărare a Ţării organizează şi coordonează unitar activităţile care privesc apărarea ţării şi securitatea naţională. cu conducătorul acestuia. Parlamentul reunit în şedinţă comună. care poate fi un om politic sau o personalitate neutră faţă de partidele politice (un tehnocrat). coordonează şi îndrumă întreaga activitate a acestuia.65 alin. Preşedintele are atribuţii limitate.(2) litera g) din Constituţia republicată prevede obligaţia Camerelor de a se reuni în şedinţă comună pentru examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.(2) litera h) din Constituţia republicată.86 din Constituţie) şi participarea la şedinţele Guvernului (art. care se comunică numai instituţiilor interesate. potrivit art. Conform art. În ce priveşte atribuţiile sale în raporturile cu alte autorităţi ale administraţiei publice am arătat deja cu prilejul evocării atribuţiilor în domeniul apărării că. Preşedintele iniţiază şi finalizează procedura de învestitură a Guvernului. Actele Consiliului Suprem de Apărare a Ţării pot avea atât caracter normativ.85 alin. organizarea şi funcţionarea acestuia.(2) şi (3) din Constituţie]. Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi preşedintele Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.” Art. cu excepţia hotărârilor cu caracter militar. cu primul-ministru şi apoi cu alte autorităţi ale administraţiei publice.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. dacă se decide astfel. calitate în care. potrivit legii speciale în materie. în sensul că. sub semnătura Preşedintelui României şi a primului-ministru. Tot în categoria atribuţiilor în raporturile cu alte autorităţi ale administraţiei publice. hotărârile Consiliului Suprem de Apărare a Ţării ar trebui publicate în Monitorul Oficial. Tot în raporturile cu Guvernul. doar a directorului 51 . Constituţia mai prevede următoarele atribuţii în sarcina Preşedintelui: revocarea şi numirea unor membri ai Guvernului.103 din Constituţia republicată]. pe directorii serviciilor de informaţii şi exercită controlul asupra activităţii acestor servicii. Toate aceste categorii de atribuţii vor fi prezentate cu ocazia analizei Guvernului. potrivit tezei devenită tradiţională. faţă de varianta iniţială a acestei dispoziţii constituţionale care se rezuma la a prevedea atribuţia de numire. la propunerea Preşedintelui.(1) şi art. republicată în 2004. la propunerea primului-ministru [art.

nu şi şefii compartimentelor de informaţii din cadrul diferitelor ministere. se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite de lege. Art. la propunerea directorului Serviciului Român de Informaţii. O altă categorie de atribuţii în domeniul politicii externe. că vor fi numiţi de Parlament numai directorii autorităţilor cu atribuţii în această materie. 94 litera c) din Constituţie: “Preşedintele României numeşte în funcţii publice în condiţiile prevăzute de lege. Celelalte tratate şi acorduri internaţionale se încheie.” Considerând politica externă tot o dimensiune a administraţiei publice rezultă că reglementarea unor atribuţii şi pentru şeful de stat în acest domeniu prezintă şi semnificaţia implicării sale în procesul decizional administrativ.(2) şi (3) din Constituţie. fiind vorba de un domeniu în care îşi desfăşoară activitatea mai multe autorităţi. În plus. (termen rezonabil). prin legea de revizuire s-a folosit pluralul. în relaţiile internaţionale. în care Preşedintele trebuia să trimită tratatul internaţional spre ratificare. Vom reţine în acest context.91 din Constituţie consacrat atribuţiilor în domeniul politicii externe.91 alin. ” Faţă de varianta iniţială a art. negociate de Guvern. cu ocazia revizuirii au intervenit două modificări esenţiale. de la termenul fix de 60 de zile. fiind semnate de miniştrii de resort sau. conform unei dispoziţii din Legea audiovizualului. într-un termen rezonabil. Preşedintele României numeşte doi membri în Consiliul Naţional al Audiovizualului. Totodată. potrivit art. desfiinţării sau schimbării rangului misiunilor diplomatice. Guvernului şi Parlamentului.” Spre exemplu. care se negociază de experţi din diferite ministere. aprobarea înfiinţării. Preşedintele fiind doar obligat să-l trimită Parlamentului într-un termen rezonabil.94 literele a) şi b) din Constituţie: “Preşedintele României conferă decoraţii şi titluri de onoare şi acordă gradele de mareşal. Semnătura Preşedintelui nu va avea nici o relevanţă dacă Parlamentul nu va ratifica acel tratat. Preşedintele numeşte în funcţii pe prim-adjunctul directorului Serviciului Român de Informaţii şi pe cei trei adjuncţi ai acestuia. Potrivit art. prin care se exprimă rolul de reprezentare a intereselor ţării noastre de către Preşedintele său. De asemenea. de ministrul de externe ori aprobate de către Guvern. Parlamentului. împiedicându-l să pertracteze şi să semneze tratate secrete. şi le supune spre ratificare Parlamentului. a fost introdusă o formulare generică. Se înţelege. la propunerea Guvernului. În acelaşi timp. fiind organizat prin lege şi Serviciul de Informaţii Externe precum şi un serviciu de informaţii cu caracter tehnic în sfera comunicaţiilor. priveşte asigurarea legăturilor diplomatice cu alte state prin: acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României. Pe de-o parte.91 alin. Prin modalitatea de reglementare. 52 . astfel cum a fost completat. şi nu doar una singură. potrivit art. consacrată inclusiv prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. la propunerea Guvernului şi acreditarea reprezentanţilor diplomatici ai altor state (una din puţinele atribuţii prezidenţiale exercitată necondiţionat). permite o delimitare între tratatele internaţionale semnate de Preşedinte. alături de Serviciul Român de Informaţii. tratatele internaţionale devin opera comună a Preşedintelui. urmare a negocierilor Guvernului. de general şi de amiral.Serviciului Român de Informaţii.(1). aprecierea din doctrină potrivit căreia.(1) din Constituţia republicată: “Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României. potrivit legii speciale în materie. după caz. prevăzută în art. Constituţia a urmărit să-l pună pe Preşedinte sub control în ce priveşte “mişcările externe”. şi restul tratatelor de mai mică importanţă. 91 alin. textul constituţional. reglementează două mari categorii de atribuţii în acest domeniu.

el va prezida lucrările acestui organism atunci când participă la şedinţele sale. Faţă de rangul său. § 5. dintre membrii acestuia. potrivit prevederilor din Regulamentele de organizare şi funcţionare a Camerelor. “Preşedintele României prezidează lucrările Consiliului Superior al Magistraturii la care participă”. La noi. astfel cum acestea au fost reglementate în varianta iniţială a Constituţiei din 1991 era posesorul a două funcţii izvorâte din necesitatea protejării independenţei judecătorilor şi a imparţialităţii procurorilor. prin Legea de revizuire din 2003. Atribuţiile Preşedintelui României în raporturile cu justiţia şi alte autorităţi jurisdicţionale În ce priveşte atribuţiile Preşedintelui în raporturile cu justiţia. fără drept de vot. consacrată apoi expres de Regulamentele celor două Camere. în doctrină au fost analizate două categorii de atribuţii şi anume: numirea magistraţilor şi acordarea graţierii individuale.100 alin. Decretele Preşedintelui de acreditare şi rechemare a reprezentanţilor diplomatici trebuie contrasemnate de primul-ministru. din proprie iniţiativă. Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii este un magistrat. În plus. în mod obişnuit. În cadrul prevederilor constituţionale privitoare la numirea magistraţilor. fără a fi nevoie de o invitaţie. să se înţeleagă asupra persoanelor şi rangului misiunilor diplomatice.(2) din Constituţia republicată. De remarcat că iniţial aceasta a fost o cutumă parlamentară.În ce priveşte primele două atribuţii rezultă că cei doi şefi ai executivului trebuie să negocieze. în calitate de consiliu de disciplină. în condiţiile legii.(6) al aceluiaşi articol. se poate observa proiectarea unui sistem complex. esenţială pentru menţinerea stabilităţii în raporturile juridice. Faţă de schimbările profunde aduse dispoziţiilor constituţionale referitoare la autoritatea judecătorească.(1) din Constituţia republicată: “Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor. numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor. acesta este invitat de drept la lucrările Consiliului. în general. faţă de noua configuraţie a Consiliului Superior al Magistraturii. condiţionarea instituită de Constituţie scoţând în evidenţă caracterul temperat al semiprezidenţialismului specific regimului constituţional actual. Potrivit alin. În practica României după 1990 a fost folosită şi o instituţie nouă. în virtutea atribuţiilor sale constituţionale.” Consiliul Superior al Magistraturii. Potrivit art. aceea de ambasador cu misiuni speciale. se impune a adăuga şi atribuţia Preşedintelui de a putea participa la şedinţele acestui organism. nefăcând parte din membrii Consiliului. Astfel. ales prin rotaţie pe un mandat unic de un an. şi în special. pentru ordinea de drept şi constituţională. art. şi anume: funcţia de a asigura numirea judecătorilor şi funcţia de a veghea la respectarea principiului inamovibilităţii judecătorilor. potrivit art. fără a se exclude însă posibilitatea pentru Preşedintele ţării de a participa la lucrările Consiliului.(1) din Constituţia republicată. În realizarea primei funcţii.133 alin. numit de Preşedintele Ţării. reprezentanţii diplomatici ce urmează a fi acreditaţi sunt supuşi unui vot consultativ în comisiile de specialitate ale celor două Camere. consacră expres rolul Consiliului Superior al Magistraturii de garant al independenţei justiţiei.134 alin. Astfel. se înţelege. cu excepţia celor stagiari. el participând de câte ori consideră că prezenţa sa la dezbateri este necesară. spre deosebire de alte ţări (Franţa sau Italia) unde Preşedintele Republicii este şi preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii. cu excepţia celor stagiari. Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României. Este o soluţie interesantă şi inedită. care continuă să fie recrutaţi de Ministerul Justiţiei. 53 . Această instituţie nu se suprapune însă cu instituţia de ambasador în sensul clasic al termenului.

sistem ce este detaliat prin lege. preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (care fac de drept parte din Consiliul Superior al Magistraturii – subl. Potrivit art. atribuţie introdusă în anul 2003]. reglementată în titlul V din Constituţie (art. În plus. acordarea unui aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României.146 litera e) din Constituţia republicată.142-147).134 alin (2) din Constituţia republicată: “Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte şi rolul de instanţă de judecată. alături de alte subiecte de sesizare.) nu au drept de vot. în materie disciplinară. În ce priveşte raporturile Preşedintelui cu Curtea Constituţională. prin secţiile sale. În considerarea unor situaţii apărute în practică. Preşedintele poate sesiza Curtea Constituţională. Preşedintele poate refuza numirea unor persoane dar nu poate adăuga nici un nume pe lista propusă de Consiliul Superior al Magistraturii. Acordarea graţierii individuale este un drept universal al şefului de stat. ce constă într-o măsură de clemenţă în virtutea căreia o persoană condamnată penal este scutită de executarea totală sau parţială a pedepsei stabilite prin hotărâre judecătorească de condamnare rămasă definitivă. “în realizarea rolului său de garant al justiţiei ”. potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică. În plus.” Este vorba despre cea de-a doua funcţie a Consiliului Superior al Magistraturii. cu privire la neconstituţionalitatea unei legi. Preşedintele României numeşte trei din judecătorii Curţii Constituţionale.(3) din Constituţia republicată. Faţă de această prevedere. spre deosebire de reglementarea constituţională iniţială. acordarea graţierii individuale este o atribuţie exclusivă a Preşedintelui României. potrivit art.73 lit. în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor.(3). posibilitatea ca hotărârile acestui organism în materie disciplinară să poată fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi de Justiţie. i) din Constituţie.146 litera h) din Constituţie].134 alin. trei fiind numiţi de Camera Deputaţilor şi trei de către Senat.146 lit. aceştia neputând fi transferaţi. dar nu şi ulterioară. în art. În aceste situaţii. fiind exercitată fără vreo altă condiţionare prealabilă.134 alin. Astfel. în doctrina românească actuală s-a admis că. vom reţine că potrivit art. Constituţia prevăzând expres. Potrivit art. de către Curte [art. detaşaţi şi nici chiar promovaţi fără acordul lor. Numirea judecătorilor semnifică dobândirea inamovibilităţii. ministrul justiţiei.146 litera g) din Constituţia republicată]. există şi un text de trimitere [art. controlul respectării procedurii alegerii Preşedintelui României şi confirmării rezultatelor sufragiului.a).(4) din Constituţie] ce permite ca prin legea sa organică să i se stabilească şi alte atribuţii Consiliului. înainte de promulgare. de către Curte [art.146 litera f) din Constituţia republicată]. În sfera raporturilor dintre Preşedinte şi Curtea Constituţională se înscriu şi cele referitoare la: sesizarea Curţii.ns. privită ca un statut juridic special care presupune protecţia judecătorilor în faţa oricăror imixtiuni exterioare. 54 . Preşedintele acordă graţierea individuală. caz în care ea va fi acordată doar prin lege organică conform art. constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunicarea celor constatate Parlamentului şi Guvernului. 142 alin. pentru soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice [art. în activitatea de numire a magistraţilor este implicat şi Preşedintele României care va proceda la numire în baza unei competenţe legate. decretele emise de Preşedinte în exercitarea acestei atribuţii urmând a fi contrasemnate de primul-ministru. în doctrină au fost formulate două concluzii şi anume: graţierea poate fi şi colectivă.94 litera d) din Constituţia republicată. de către Curte [art.

conferă distincţii. Preşedintele poate fi însă şi autorul unor acte cu caracter politic. la angajarea răspunderii şefului Guvernului pentru conţinutul actului. acreditează sau recheamă reprezentanţii diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea. Din enumerarea art. Actele Preşedintelui României Potrivit art. Termenul de inexistenţă a unui act are. desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice. Preşedintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al României. Prin urmare. articolul 92 alineatele (2) şi (3).§ 6. face avansări în gradele superioare ale armatei şi acordă graţierea individuală. Un exemplu. ca acte juridice. că ele nu pot fi decât acte administrative individuale. exemplificând cu decretele de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate sau cu cele de instituire a stării de asediu sau de urgenţă emise în condiţiile art. În ce priveşte natura juridică a decretelor Preşedintelui. ca de exemplu. numirea în funcţii publice. în dreptul public. instituie starea de asediu sau de urgenţă. care pot avea însă şi o conotaţie politică. Decretele emise de Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor sale prevăzute în articolul 91 alineatele (1) şi (2). Contrasemnarea este cerută expres pentru decretele prin care Preşedintele: înaintează Parlamentului. articolul 93 alineatul (1) şi articolul 94 literele a). Preşedintele emite decrete.100 alin. atestând conformitatea acestuia atât cu prevederile legale. tratatele internaţionale pe care le-a încheiat. în realitate sunt avute în vedere doar actele juridice ale şefului statului. numite decrete. în cea mai mare parte. cu excepţia decretelor care intră în sfera actelor exceptate de la controlul în contencios administrativ. Dacă aceasta reprezintă regula. Astfel. emiterea acestora fiind condiţionată de consultarea sau încuviinţarea Parlamentului. Contrasemnarea decretelor Preşedintelui contribuie în esenţă. cât şi cu voinţa organului pe care îl reprezintă primulministru. declară mobilizarea totală sau parţială a forţelor armate sau ia măsuri de respingere a unei agresiuni armate declanşate împotriva ţării. a căror publicare în Monitorul Oficial al României este obligatorie.” Deşi art. considerându-se că actul nici nu a existat vreodată. decât în fruntea 55 . alături de alţi autori. majoritatea fiind condiţionate de propunerile altor autorităţi publice. decretele care nu sunt contrasemnate de primulministru intră în sfera relaţiilor Preşedintelui României cu Parlamentul. emiterea de decrete. potrivit legii speciale în materie.92 şi 93 din Constituţie. Deşi o parte a doctrinei actuale susţine că. Prin urmare. b) şi d) se contrasemnează de primul-ministru. ca acte exclusiv politice.100 din Constituţie are ca titlu marginal “Actele Preşedintelui”. sub sancţiunea inexistenţei. În exercitarea atribuţiilor sale. în ce ne priveşte considerăm şi noi. iar o altă categorie de decrete. în principiu. dizolvarea Parlamentului. În ce priveşte regimul juridic aplicabil decretelor Preşedintelui. În exercitarea atribuţiilor sale constituţionale. În opinia noastră. în special cele de numiri în funcţii. excepţia o constituie doar decretele care concretizează atribuţii inerente Preşedintelui.88 din Constituţie. (2).(2) nu trebuie să se tragă concluzia că.100 din Constituţia republicată: “(1). deci în acte producătoare de efecte juridice. sunt supuse unor condiţii stabilite de lege. producătoare de efecte juridice. declaraţii etc. decretele pot fi atacate în instanţa de contencios administrativ. desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru. care nu se concretizează în decrete. acestea sunt calificate de specialişti ca fiind acte administrative. accepţiunea lipsei totale de valoare juridică. potrivit art. Nepublicarea atrage inexistenţa decretului. îl reprezintă mesajele adresate Parlamentului. Preşedintele nu ar putea lua decizii fundamentale pentru soarta ţării cum sunt cele ce pot fi instituite prin decretele mai sus menţionate. decretele Preşedintelui pot fi şi acte administrative normative. precum şi mesaje. ele sunt supuse regulii contrasemnării de către primul-ministru.. realizarea respectivelor atribuţii presupune obligatoriu. spre ratificare.

rezultate din analiza comparativă a celor două reglementări. care în constituţiile democratice sunt exprimate generic prin sintagma “înaltă trădare”. În noua concepţie. Competenţa dezbaterii şi votării propunerii aparţine Camerelor reunite în şedinţă comună.Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. şi de fapt de a declanşa aplicarea cadrului legal în materie.G. tocmai ca urmare a situaţiei de război sau a unor stări excepţionale apărute.U. cu unele modificări şi completări. cu rezolvarea aspectelor sesizate de doctrină. iar data depunerii semnifică declanşarea procedurii de suspendare. Procedura tragerii la răspundere. nr. reglementările ce vor fi puse în aplicare în astfel de situaţii consacră restrângeri ale exerciţiului unor drepturi sau unor libertăţi cetăţeneşti.95]. consacrând o formă de răspundere penală a acestuia. de o răspundere administrativ-disciplinară. Art. în final. Propunerea trebuie temeinic motivată. urmată de sancţiunea demiterii prin referendum. § 7. acuzarea de înaltă trădare. Dar ele sunt conţinute în acte normative speciale (ca de exemplu. delimitând răspunderea politică de răspunderea penală a acestuia.96 în Constituţia republicată. autoritate care în situaţiile evocate (mobilizare totală sau parţială şi instituire a stării de asediu sau de urgenţă) ar trebui să se întrunească imediat. decretele Preşedintelui vor avea doar rolul de a face incidente hotărârile colective ale Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.95 din Constituţia republicată prevede suspendarea din funcţie privită ca o răspundere politică a Preşedintelui. devenit art. prin legea de revizuire. Deoarece. faţă de formele răspunderii administrative.84 alin. Art. conţinutul propunerii de suspendare. În acest caz.84 alin. Secretarul General al Camerei unde a fost depusă propunerea are obligaţia să comunice Preşedintelui o copie de pe listă şi motivele sesizării şi să aducă la cunoştinţă celeilalte Camere. În ce priveşte regimul răspunderii politice a Preşedintelui României. de votul poporului. Această deficienţă de redactare iniţială a regimului constituţional consacrat răspunderii Preşedintelui României a fost remediată. imediat după textul constituţional consacrat suspendării sale din funcţie. soluţie tehnică ce a determinat o serie de consecinţe sub aspectul naturii şi a regimului juridic aplicabil fiecărei forme de răspundere. În mod firesc. Constituţia din 1991 a consacrat două texte distincte acestei instituţii [art. fiind vorba. Propunerea de suspendare motivată şi lista celor care o susţin se depune la Secretarul General al Camerei unde cei ce au formulat-o au ponderea.(3) referitor la punerea sa sub acuzare. O. 56 . în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care Preşedintele încalcă prevederile Constituţiei poate fi iniţiată de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor şi trebuie adusă neîntârziat la cunoştinţă Preşedintelui. în calitate de Preşedinte al acestuia. în mod obişnuit analiza răspunderii Preşedintelui României porneşte de la dispoziţiile constituţionale în materie. Răspunderea Preşedintelui României În ce priveşte problema răspunderii Preşedintelui României.(3) din Constituţia din 1991.453/2004) iar decretul Preşedintelui nu face decât să instituie regimul juridic prevăzut în astfel de acte normative. Constituţia leagă procedura acesteia de iniţiativa parlamentară.(3) şi art. autorii de drept administrativ prezintă instituţia. prin deplasarea fostului art.1/1999 privind regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. primind titlul marginal “punerea sub acuzare” instituie posibilitatea înlăturării imunităţii Preşedintelui şi a punerii sale sub acuzare pentru o faptă deosebit de gravă. se reglementează tragerea la răspundere penală a Preşedintelui României pentru fapte penale deosebit de grave. iar treimea de parlamentari se raportează la totalul acestora şi nu la membrii uneia din Camere. de poziţia autorităţii ce exercită jurisdicţia constituţională şi.84 alin. după textul consacrat răspunderii politice pentru fapte care nu au semnificaţie penală.

(1) coroborat cu art. de către popor. Preşedintele. în cazul în care populaţia se va pronunţa contrar demiterii Preşedintelui şi implicit. Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. În urma referendumului pot apare însă. la libera sa apreciere. se poate întâmpla ca populaţia să aibă o poziţie diferită faţă de cea a Parlamentului. situaţie ce a fost apreciată în doctrina actuală. Preşedintele ar trebui să–şi reia activitatea. Preşedintele este demis de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare. reglementată expres în art. ce intră sub incidenţa legii penale. decât cu respectarea în totalitate a acestor prevederi. (2).Înainte de dezbaterea propunerii de suspendare. caz în care. el ar fi trebuit să-şi găsească o consacrare expresă în Constituţie. în opinia noastră. Parlamentul la rândul său. iar pentru a deveni efectivă trebuie să fie votată de majoritatea deputaţilor şi senatorilor. ca urmare a revizuirii. în art. Preşedintele este suspendat de drept. ştiut fiind faptul că în primăvara anului 2007 a fost declanşată procedura de suspendare a Preşedintelui în exerciţiu. Într-o a doua ipoteză. Abia după primirea avizului se poate trece la dezbaterea propunerii de suspendare. poporul poate să confirme votul parlamentar. Camera Deputaţilor şi Senatul. Deşi perfect argumentat punctul de vedere exprimat mai sus. neîntârziat. (4). iar acest lucru nu s-a întâmplat cu ocazia revizuirii. la cunoştinţă Preşedintelui României pentru a putea da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. astfel că. continuânduşi activitatea. Procedura de suspendare este dezbătută după procedura stabilită de Regulamentul şedinţelor comune. 322 parlamentari au votat în favoarea suspendării. Propunerea de punere sub acuzare poate fi iniţiată de majoritatea deputaţilor şi senatorilor şi se aduce. este obligatorie sesizarea Curţii Constituţionale în vederea emiterii unui aviz consultativ potrivit art. două situaţii. după respingerea demiterii Preşedintelui. Potrivit Constituţiei. ca echivalând cu un vot de blam adresat forului legislativ.96 din Constituţia republicată. de unde concluzia necesităţii unui regim special al răspunderii pentru fapte comise în exercitarea prerogativelor funcţiei sale. asemeni parlamentarilor se bucură de imunitate. iar cu ocazia referendumului din 19 mai 2007. Potrivit art. să nu voteze în favoarea demiterii Preşedintelui. Prin urmare. acesta şi-a reluat exercitarea atribuţiilor. dizolvarea Parlamentului. 57 . În practica parlamentară s-a confirmat acest ultim punct de vedere.” Această dispoziţie consacră o importantă excepţie constând în posibilitatea înlăturării imunităţii Preşedintelui şi a punerii sale sub acuzare pentru o faptă deosebit de gravă. acesta este consacrat. Preşedintele se consideră demis pe data organizării referendumului. (3). în şedinţă comună.89 din Constituţie şi supusă unor multiple condiţionări nu poate să intervină. Astfel. De la data punerii sub acuzare şi până la data demiterii. cu toate consecinţele juridice ce decurg de aici. ceea ce o face aproape imposibil de realizat. în cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea preşedintelui. înalta trădare. În cazul aprobării ei.95 alin. În ce priveşte regimul răspunderii penale a Preşedintelui. aspect care ar putea determina punerea în discuţie a dizolvării sale. contrar poziţiei exprimate de Parlament. aspect lăsat la latitudinea şefului de stat. pentru a putea fi efectiv aplicat. intervenind vacanţa funcţiei şi declanşându-se procedura organizării de noi alegeri prezidenţiale. populaţia a avut un punct de vedere diferit de cel al majorităţii parlamentare. Într-o primă ipoteză.146 litera h) din Constituţia republicată.96 din Constituţia republicată: “(1). cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor.

dar ca o faptă care este apreciată pe planul consecinţelor politice de către autoritatea legiuitoare. În felul acesta. se poate constata de instanţa de judecată. ea se situează cum se exprimă un autor francez consacrat. pentru a da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. ca autorităţi ale puterii judecătoreşti. ci constituind şi o îmbunătăţire pe fond a reglementării iniţiale. Şi în cazul declanşării acestei forme de răspundere. pe baza analogiei cu dispoziţia din art. să se prezinte în faţa Parlamentului.95 din Constituţie. Pe aceeaşi linie de idei. Şi într-un caz şi în celălalt. în condiţiile legii. în Secţiuni Unite). ca “faptă”. este prevăzută expres obligaţia aducerii neîntârziat. Procedura propriu-zisă presupune două faze: faza punerii sub acuzare pentru înaltă trădare (politică) şi faza judiciară ( tehnico-juridică) compusă din trei etape şi anume: trimiterea în judecată realizată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Aceste deficienţe au fost remediate cu ocazia revizuirii. Prin noile dispoziţii se consacră mai clar faptul că Parlamentul nu îndeplineşte rolul de instanţă de judecată. Este şi motivul pentru care ea nu este definită numai ca infracţiune ci. că Preşedintele nu poate fi condamnat pentru acuzare de înaltă trădare din anumite considerente. ce constă “în abuzul de funcţie pentru o acţiune contrară Constituţiei şi intereselor superioare ale ţării. În primul rând este prevăzut expres numărul de deputaţi şi senatori care pot face propunerea de punere sub acuzare. instituţia tragerii la răspundere penală a Preşedintelui României este pusă în consonanţă logică cu instituţia tragerii la răspundere politică a acestuia.84 alin. Acum textele se conciliază. În al doilea rând. adică exact majoritatea necesară pentru a vota suspendarea Preşedintelui din funcţie. a punerii sub acuzare. la cunoştinţă Preşedintelui. noua reglementare neavând doar semnificaţia unei simple schimbări de loc a unuia şi aceluiaşi text constituţional. fie chiar înainte de a se ajunge la instanţă. judecata în fond (secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi de Justiţie) şi judecata în recurs (Înalta Curte de Casaţie şi de Justiţie. 58 . în exerciţiul atribuţiilor prezidenţiale. un alt autor este de părere că. pentru ca acesta să poată. îşi va reîncepe activitatea putându-se purta discuţii cu privire la “seriozitatea Parlamentului”. fiind vorba de majoritatea absolută. Preşedintele se poate prezenta în faţa Parlamentului să-şi formuleze apărarea. Tot prin analogie cu dispoziţiile art. Preşedintele. urmare a condamnării. punerea sub acuzare având precumpănitor un sens politic. de unde refuzul trimiterii în judecată. după efectuarea urmăririi penale.95 alin.(1) teza finală din Constituţie. În al treilea rând. se aprecia că Preşedintele ar trebui suspendat din funcţie pe data votului Parlamentului de punere sub acuzare de înaltă trădare. pur şi simplu. putând fi definită ca cea mai gravă încălcare a jurământului şi intereselor poporului şi ţării. fapta de înaltă trădare nu este o infracţiune care să ţină în exclusivitate de ilicitul penal. evocând o crimă politică. la graniţa dintre politică şi drept. Cu alte cuvinte. fie pe parcursul judecăţii.” Anterior revizuirii.Sintagma “înaltă trădare” depăşeşte sfera strictă a conceptelor juridice. ridicarea imunităţii parlamentare prevăzute de art. de la data punerii sub acuzare şi până la data demiterii. dacă doreşte. deşi nu se prevede expres. iar pe planul consecinţelor juridice de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. s-a susţinut că. având mai ales o semnificaţie politică.(2) din Constituţie. în cazul răspunderii politice. Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îi revine rolul de a întocmi rechizitoriul pentru trimiterea în judecată a Preşedintelui. este prevăzută expres suspendarea din funcţie a Preşedintelui. iar sub aspect strict juridic. prin simpla constatare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că nu sunt întrunite elementele punerii sub acuzare de înaltă trădare. există posibilitatea nefinalizării. în fond sau în recurs.

Preşedintele este obligat să o promulge: a. primirea mesajului Preşedintelui c. Preşedintele României exercită: a. a biroului permanent al fiecărei Camere ori a cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor b. Camerele se întrunesc în şedinţă comună pentru: a. precum şi între stat şi societate b. Preşedintele României are rolul de a: a. Biroului permanent al Camerei Deputaţilor c. de a avea iniţiativă legislativă 3. de a fi organul reprezentativ suprem al poporului român b. intenţia de adoptare a unei legi 5. în termen de 20 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare c. prin care i s-a confirmat constituţionalitatea legii 59 .funcţia de mediere între Parlament şi Guvern c. unei treimi din numărul deputaţilor 8. Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc şi în sesiuni extraordinare la cererea: a.funcţia de mediere între autorităţile administraţiei publice d. Dreptul de convocare a Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară aparţine: a. Preşedintelui României b. În situaţia în care a cerut reexaminarea unei legi de către Parlament. Potrivit Constituţiei. de a exercita conducerea generală a administraţiei publice c. principalele probleme politice ale naţiunii c. pe preşedintele partidului majoritar în Parlament c. în termen de 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare b. în termen de 10 zile de la data la care a solicitat reexaminarea d.funcţia de mediere între puterile statului. Potrivit Constituţiei. Preşedintelui României sau a cel puţin unei pătrimi din numărul deputaţilor sau al senatorilor c. numi candidatul la funcţia de prim-ministru b. probleme urgente şi de importanţă deosebită b. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 1. în termen de 10 zile de la data la care a primit decizia Curţii Constituţionale. funcţia de mediere între Guvern şi autorităţile publice 2. aprobarea mesajului Preşedintelui 6. Primului-ministru 7. primirea şi dezbaterea mesajului Preşedintelui b. desemna candidatul la funcţia de prim-ministru şi de a numi Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament 4. desemna în calitate de prim-ministru. Preşedintelui României. Preşedintelui Camerei d.§ 8. de a reprezenta statul român şi de a fi garantul independenţei naţionale. În procedura de învestitură a Guvernului. Preşedintele României poate adresa Parlamentului un mesaj cu privire la: a. Preşedintele României are rolul: a. al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării d.

15 zile de la primire c. de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor b. acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României. Propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României se aprobă: a. Preşedintele României este obligat să promulge legea în termen de cel mult: a. b. În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei. Preşedintele României poate consulta Guvernul cu privire la: a. În exercitarea atribuţiilor sale. cu majoritate absolută c.S. poate doar să participe la şedinţele C. este şi Preşedintele C. ratificarea tratatelor internaţionale. este membru al C. a cel puţin două treimi din totalul parlamentarilor c. decretele de numire în funcţie a unor membri ai Guvernului d. Nu trebuie contrasemnate de către primul-ministru: a. Întrucât Preşedintele României prezidează şedinţele Consiliului Superior al Magistraturii la care participă. decizii care se publică în Monitorul Oficial sub sancţiunea inexistenţei b. În domeniul politicii externe. majorităţii deputaţilor şi senatorilor 60 . Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie cu votul: a. de majoritatea deputaţilor sau senatorilor d. 20 de zile de la primire 10. Preşedintele României emite: a. cu majoritate simplă d. numirea ministrului de externe din proprie iniţiativă 12.S. Propunerea de punere sub acuzare a Preşedintelui României poate fi iniţiată: a.9.S. de cel puţin jumătate plus unul din numărul deputaţilor şi senatorilor c. decrete care se publică în Monitorul Oficial sub sancţiunea inexistenţei c. decretele prin care sunt acreditaţi reprezentanţii diplomatici ai României b. cu votul unei treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor b.M. intenţia de adoptare a unei legi 11. de cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor 17. la propunerea Guvernului b. 10 zile de la primire b. reiese că acesta: a.S. negociate de Guvern c. probleme urgente şi de importanţă deosebită b. decretele de instituire a stării de urgenţă în anumite unităţi administrativteritoriale. 15. majorităţii deputaţilor şi senatorilor prezenţi b. d. 13. dispoziţii care se publică în Monitorul Oficial sub sancţiunea inexistenţei 14. principalele probleme politice ale naţiunii c. Potrivit Constituţiei.M. c. preşedintele României are drept atribuţie: a. cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor 16. participă la adoptarea hotărârilor C.M. decretele prin care se acordă titluri de onoare c.M.

a marilor funcţionari. regimul învestiturii. aprofundarea şi utilizarea noţiunilor fundamnetale care vizează sfera executivului în România. (Consiliu de Miniştri şi respectiv. acesta se va înconjura de un corp de consilieri. subiect în raporturile de drept administrativ în nume propriu. termenul de guvern semnifica exercitarea suveranităţii de către titularul ei. apariţia miniştrilor şi implicit a ministerelor. actele tipice sau răspunderea membrilor Guvernului Competenţe dobândite : în momentul în care vor finaliza studiul acestui modul studenţii vor avea posibilitatea să: . Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore • § 1. îl reprezenta aşanumitul Consiliu de Coroană. termenul de guvern avea mai multe accepţiuni. în sensul de organ de stat. În sens restrâns.Modulul III Guvernul României • • • Obiective specifice : cunoaşterea. Astfel. În unele sisteme naţionale. Rolul şi structura Guvernului Sub aspect istoric. regimul învestiturii . originea sa aflându-se. care nu era reglementat însă în constituţii. în sensul modern al termenului. în timp. din perioada absolutismului monarhic. În România. cel puţin în ţările Europei continentale. rolul şi structura Guvernului Rezultatele aşteptate : studenţii vor înţelege. deşi Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1858) nu conţine o reglementare amplă a acestuia. Curia regis. iar în altele. gestiona şi opera cu noţiuni referitoare la statutul membrilor Guvernului. în baza dreptului de suveranitate. “corpul de sfetnici”ai monarhului. precede apariţia Guvernului. înţelegerea. În sensul actual al termenului. care se va specializa. Guvern). Faţă de utilizarea de-a lungul vremii. atât în constituţii cât şi în legi a celor două noţiuni. în accepţiunea modernă a termenului. dacă în sistemul monarhiei absolute. termenul de guvern desemna numai puterea executivă ori ministerul sau cabinetul ministerial. În doctrina interbelică. a miniştrilor.stabilească rolul Guvernului în cadrul executivului .cunoască principalele acte ale Guvernului. care desemna cele două puteri politice: legiferarea şi menţinerea ordinii legale. formând “casta” marilor dregători. ca organ de sine stătător. apariţia ministerelor precede apariţia Consiliului de Miniştri. din perioada interbelică. de regulă. raportul este invers. reprezintă o creaţie a vremurilor moderne. În sens larg. Consiliul de Miniştri apare ca o creaţie a Unirii Principatelor. ce nu trebuie însă confundat cu Consiliul de miniştri. în fostele consilii ale regelui. monarhul deţinea toate funcţiile supreme în stat. în doctrină s-a pus problema dacă 61 . Guvernul sau Consiliul de Miniştri. adică suveranitatea în acţiune. apărută o dată cu primele Constituţii. Pentru sistemul politic românesc.precizeze care este mandatul Guvernului şi formele de răspundere tipice membrilor Guvernului. aplicarea legilor în cuprinsul teritoriului.

în capitolul III.este vorba despre una şi aceeaşi instituţie. pe când Consiliul de miniştri are un înţeles administrativ. el este iniţiatorul. primul act cu caracter constituţional din perioada postdecembristă. la art.(1) din Constituţia republicată rezultă că Guvernul României are un dublu rol: politic şi administrativ. intitulat Raporturile Parlamentului cu Guvernul (art. cabinetul sau guvernul sunt titulaturi întrebuinţate din punct de vedere politic. cum ar fi: cel consacrat Preşedintelui (art. adică al existenţei unor nivele ierarhice între membrii Guvernului.) sau în cel consacrat Parlamentului. dacă noţiunile sunt sinonime. adoptarea de hotărâri pentru aplicarea 62 . Deşi s-ar părea că este vorba de noţiuni cu conţinut identic. el fiind mai puţin o entitate cât un mod de a lucra al miniştrilor. adică guverne cu structură simplă şi Guverne ce conţin o ierarhizare. Din conţinutul art. scădere a inflaţiei şi stabilitate economică. cum ar fi secretarii de stat. Guvernul este reglementat în titlul III (Autorităţile publice). raţiunea fundamentală a Guvernului o reprezintă asigurarea realizării liniilor politice interne şi externe ale ţării.10/1989 privind constituirea. Legat de numărul miniştrilor şi implicit. alte constituţii stabilesc o cifră minimă sau indică autoritatea care va stabili acest număr iar cele mai multe lasă problema deschisă. „Guvernul. de apărarea naţională sau de raporturile statului pe care-l guvernează cu alte state. se întâlnesc constituţii care restrâng sfera membrilor Guvernului exclusiv la sfera miniştrilor. rezultă că noţiunile erau echivalente. art.111-115) precum şi în alte capitole. În Constituţia României republicată.102-110. Guvernul are sarcina de a realiza politica naţiunii. iar după câteva zile a fost adoptat Decretul-Lege nr. dar prevederi cu privire la această autoritate publică se regăsesc şi în capitolul următor. În ce priveşte componenţa Guvernului. în Guvern. organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale (prima structură organizatorică cu atribuţii de legiferare şi cu origine revoluţionară).85. lege pre-constituţională. ceea ce sub aspect juridic se concretizează în iniţierea de proiecte legislative. în opinia unor specialişti iar apoi Decretul-Lege nr. cum ar fi art.” Cu alte cuvinte. Decretul-Lege nr. există constituţii care stabilesc un număr fix de ministere.2/1989 privind constituirea. organizarea şi funcţionarea Guvernului României. Astfel. le găsim în Decretul-Lege nr. pot fi identificate Guverne formate din prim-ministru şi ceilalţi membri. din analiza reglementărilor constituţionale. asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice. sfera Guvernului era mai mare decât a Consiliului de Miniştri.87 etc. Sub aspectul modului de constituire.92/1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României. modelatorul şi executantul măsurilor de redresare economică. Spre deosebire de perioada interbelică în care. s-a susţinut în doctrina interbelică. art.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor supusă unor modificări şi completări ulterioare. Într-o viziune generală. Ulterior a fost adoptată Legea nr. În perioada postdecembristă. mai intrau şi secretarii de stat şi subsecretarii de stat.74 privitor la iniţiativa legislativă. căci. răspunde de ordinea publică. pe lângă miniştri.37/1990 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României. al ministerelor. primele dispoziţii cu privire la Guvern. cu alte cuvinte. constituţii care admit şi prezenţa miniştrilor fără portofoliu şi constituţii care extind sfera membrilor Guvernului şi la alte funcţii de demnitari. în perioada postbelică.104/1990 privind activităţile pentru care Guvernul adoptă hotărâri au consacrat principalele norme privind organizarea şi funcţionarea Guvernului. adică Guverne cu structură ierarhică.102 alin. pe seama legii sau pe seama jocului politic de formare a Guvernului. înlocuită cu Legea nr. potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament.86.

Potrivit art. încredere pe care o poate retrage oricând. şi cu atât mai mult.102 alin.acestora.102 alin. el semnifică “încheierea contractului de guvernare”. în îndeplinirea atribuţiilor sale.102 alin. Prin această dispoziţie este prevăzută structura Guvernului. de reprezentare şi de autoritate de stat. de administrare a proprietăţii statului. după intrarea în vigoare a Constituţiei. Între Guvern şi toate celelalte autorităţi ale administraţiei publice se stabilesc raporturi de drept administrativ care pot fi: de subordonare (ministerele şi prefecţii).102 alin. iar administraţia publică a cărei conducere generală este realizată de Guvern. din care hotărâtoare este acţiunea sa în sfera puterii legislative. programul politic al Guvernului rămâne un document exclusiv al acestuia. acestea au fost modificate stabilindu-se expres că. cooperarea cu organismele sociale interesate. potrivit căreia. legitimează echipa guvernamentală şi implicit programul politic de partid ca program politic oficial de guvernare a ţării. între funcţia de prim-ministru şi cea de ministru nu se poate interpune o altă categorie mai importantă. dispoziţiile Legii nr. în baza Legii nr.(3) din Constituţie rezultă că formula ministrului de stat menţinută constant. prin votul acordat.90/2001 au fost în concordanţă cu textul constituţional. miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică. prin adoptarea unei moţiuni de cenzură. care ar fi trebuit menţionate expres. calificând expres Guvernul ca fiind o autoritate publică a puterii executive. îşi exprimă doar încrederea în acest program. aceea de “acceptare” semnifică acceptarea în bloc a programului de guvernare. în toate cabinetele care s-au succedat din anul 1990 până în anul 2000 a fost neconstituţională.) şi de tutelă administrativă (faţă de autorităţile administraţiei publice locale). prin Legea nr. Prin această formulare. prin exercitarea iniţiativei legislative şi a modalităţilor de conlucrare cu Camerele Parlamentului. În art. dar liniile sale de forţă sunt acceptate de Parlament. Rolul politic al Guvernului se exprimă nu numai în sfera exclusiv executivă.(1) din Constituţia republicată. Guvernul este organ al administraţiei publice cu competenţă materială generală care exercită potrivit legii. În timp ce utilizarea verbului “a aproba” ar fi avut semnificaţia unei implicări a Parlamentului şi în procesul de realizare a liniilor politice concretizate în programul de guvernare. Guvernul este parlamentar prin origine şi guvernamental prin funcţie. Astfel.37/1990 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României. cum este cea de ministru de stat. ci şi prin colaborarea cu celelalte autorităţi publice. de reglementare. Legea nr. lăsând să se înţeleagă că. din formularea normei constituţionale rezultând că s-a urmărit reglementarea unui Guvern fără scară ierarhică interioară. următoarele funcţii: de strategie. legiuitorul constituant a consacrat un principiu general al activităţii Guvernului. potrivit căreia.(3) din Constituţia republicată: Guvernul este alcătuit din primministru. legiuitorul constituant român a preluat teza doctrinei occidentale contemporane. El marchează trecerea din sfera competiţiei pentru putere în sfera exercitării puterii politice. din Guvern pot face parte şi miniştri de stat precum şi miniştri-delegaţi cu 63 . la 8 decembrie 1991. noţiunea folosită. Parlamentul. Votul de învestitură are valoare de fapt juridic. Deşi în forma iniţială. lege preconstituţională. Din analiza art. cea de viceprim-ministru.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor cu modificările şi completările ulterioare preia conţinutul art. Prezumţia de neconstituţionalitate este clară şi ea rezultă din interpretarea gramaticală a dispoziţiei constituţionale.(2) din Constituţia republicată. de colaborare (cu autorităţile administraţiei publice autonome etc.23/2004. are drept scop tocmai îndeplinirea acestor valori politice. dacă motivele pentru care fusese acordată la învestitură au dispărut ulterior.

de practica vieţii politice. deci la începutul unui mandat parlamentar.(1) coroborat cu art. art. un specialist. în raport cu textul constituţional. realizarea programului de guvernare acceptat de Parlament într-un domeniu de activitate. Legat de candidatul la funcţia de prim-ministru. în absenţa oricăror alte detalii constituţionale sau legislative. în caz de criză guvernamentală gravă. adică la începutul mandatului Preşedintelui de Republică.103 şi 104. procedura de învestitură presupune patru etape procedurale bine definite. Ea poate interveni însă şi în cursul unui mandat parlamentar sau prezidenţial. Astfel. .” § 2.acordarea votului de încredere de către Parlament. dacă nu există o asemenea majoritate.103 alin. Învestirea Guvernului în exerciţiu. Rangul superior al funcţiei de ministru de stat. într-un regim parlamentar.(1) din Constituţia republicată: “Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru.solicitarea votului de învestitură. Potrivit art. nr.însărcinări speciale pe lângă primul-ministru.3 alin. prevăzuţi în lista Guvernului prezentată Parlamentului pentru acordarea votului de încredere.85 alin. elaborarea programului de guvernare şi prezentarea cererii pentru acordarea votului de încredere către Parlament. fiind o chestiune ce ţine de fapt. cerute de Constituţie. scop în care conlucrează cu miniştrii care răspund de îndeplinirea acestui program în cadrul ministerelor pe care le conduc. personalităţii însărcinate cu formarea listei viitorului Guvern. 64 . procedura de învestitură a Guvernului se declanşează după alegerile generale.desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru. respectiv după alegerile prezidenţiale.” În ce priveşte modalităţile concrete de consultare. incompatibilă cu dispoziţiile constituţionale a fost evidenţiat prin noi dispoziţii de completare a legii potrivit cărora: Miniştrii de stat coordonează. Desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru prezintă semnificaţia unui mandat acordat de Preşedintele României. . dar ponderea în realizarea ei efectivă revine Parlamentului prin acordarea votului de învestitură. Preşedintele urmează singur să decidă. prin O. într-un regim prezidenţial. Cele patru etape sunt: . pentru a ne afla în prezenţa unei echipe guvernamentale legale şi legitime. finalizată prin jurământul de credinţă. În mod obişnuit. adică. miniştri de stat. de stilul Preşedintelui ca om politic.221/2008 pentru stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale. a partidelor reprezentate în Parlament.85 alin. .” Iniţiată şi finalizată de Preşedinte. el poate fi şi o persoană neînregimentată politic. aceea a numirii unui viceprim-ministru.U.G.90/2001 primind următorul conţinut: Din Guvern pot face parte: un viceprim-ministru. potrivit art. sub conducerea nemijlocită a primului-ministru.(1) din Constituţie: “Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de către Parlament. în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori. în opinia noastră. un tehnocrat. În Constituţia actuală a României. precum şi procedurile corespunzătoare. acesta poate fi un om politic. procedura de învestitură a Guvernului este prevăzută în art. prevăzuţi în lista Guvernului prezentată Parlamentului pentru acordarea votului de încredere. la 22 decembrie 2008 a condus la o formulă şi mai de neacceptat. precum şi miniştri-delegaţi.numirea Guvernului. cu însărcinări speciale pe lângă primul-ministru.(2) din Legea nr. Regimul învestiturii Guvernului Învestitura Guvernului poate fi definită ca reprezentând complexul de acte şi fapte juridice. eventual liderul partidului majoritar dar în egală măsură.

votul de încredere al Parlamentului asupra programului şi a întregii liste a Guvernului. rolul determinant revine candidatului la funcţia de prim-ministru. acesta fiind publicat împreună cu programul de guvernare în Monitorul Oficial al României. pe de-o parte. în faţa Preşedintelui României.(3) din Constituţia republicată: “Programul şi lista Guvernului se dezbat de Camera Deputaţilor şi de Senat. pe baza votului de încredere acordat de către Parlament. Legea nr.(1) din Constituţia republicată: “Primul-ministru. reprezintă manifestarea unei competenţe legate.” Prin urmare. jurământul de la articolul 82 ”. în şedinţă comună. pe de altă parte.” Astfel.104 alin. în termen de 10 zile de la desemnare. în cea de-a doua etapă. Candidaţii la funcţiile de miniştri urmează să fie audiaţi în comisiile de specialitate ale celor două Camere. Potrivit art. Astfel. în sensul că Preşedintele nu ar putea să refuze numirea. prin acordarea votului de încredere asupra Programului de guvernare şi întregii liste a Guvernului. întrucât nu dispune de o libertate de apreciere în acest sens. are obligaţia constituţională de a se prezenta în faţa Parlamentului cu două elemente: lista membrilor viitorului Cabinet şi programul de guvernare. Hotărârea Parlamentului prin care s-a acordat votul de încredere se va comunica Preşedintelui României care va emite decretul de numire a noului Cabinet. independenţa. suveranitatea.59 prevăzut în dispoziţiile finale ale legii. reprezintă momentul de la care Cabinetul nou învestit începe exercitarea mandatului. în sensul că ea permite crearea de noi ministere sau reorganizarea celor existente prin procedura de formare a unui nou Cabinet. votul fiind secret.103 alin. Potrivit art.(2) din Constituţia republicată: “Candidatul pentru funcţia de prim-ministru va cere.36 din Legea nr. miniştrii şi ceilalţi membri ai Guvernului vor depune individual. Procedura de învestire are drept consecinţă stabilirea unui raport constituţional complex între Guvern. 65 . se precizează că organizarea şi funcţionarea ministerelor privind apărarea naţională şi ordinea publică sunt reglementate prin legi speciale. Conform Regulamentului şedinţelor comune ale celor două Camere. individual.90/2001 prevăzut în capitolul referitor la organizarea şi funcţionarea ministerelor: ministerele şi miniştrii se aprobă de către Parlament. partea I. Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.” Acest text arată egalitatea celor două Camere în procedura de învestitură a Guvernului. să apăr democraţia. dezbaterea programului şi a listei Cabinetului are loc în cel mult 15 zile de la prezentarea acestora în şedinţa comună a Parlamentului.90/2001 a adoptat o poziţie elastică. potrivit art. Potrivit art. el este obligat să o facă.Potrivit art. data depunerii efective a jurământului de credinţă. de unde necesitatea retragerii încrederii Guvernului. în faţa Preşedintelui României. chiar cu prilejul unei remanieri guvernamentale. tot în şedinţa comună a celor două Camere. Pentru acordarea încrederii Guvernului şi învestirea Cabinetului este necesar votul majorităţii parlamentarilor. În ce priveşte componenţa Cabinetului şi posibilitatea realizării unor modificări în structura acestuia. prin art. Conţinutul jurământului este următorul: “Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român. pe calea moţiunii de cenzură. la învestitură. unitatea şi integritatea teritorială a României. şi Parlament sau Preşedintele României.103 alin. începând de la data depunerii jurământului. care în termen de 10 zile de la desemnare. Numirea Guvernului de către Preşedintele României. 104 alin.(2) din Constituţia republicată: “Guvernul în întregul său şi fiecare membru în parte îşi exercită mandatul. cu aceeaşi majoritate. Aşa să-mi ajute Dumnezeu !”. cu bile. în vederea obţinerii unui aviz consultativ. înlocuind Cabinetul demisionar. În plus. drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor. să respect Constituţia şi legile ţării.

potrivit art. termen valabil şi pentru ceilalţi membrii ai Guvernului potrivit art. în mod normal.(1) din Constituţie. O a treia modalitate apare în cazul în care primul-ministru nu îşi poate exercita atribuţiile pe o perioadă de peste 45 de zile. cel care potrivit art. Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate. precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.110 alin. fiind vorba despre situaţia tipică în care un Cabinet funcţionează pe durata întregului mandat parlamentar.(2) mai sus menţionat.(4) din Constituţie. potrivit art. În plus. pierderea drepturilor electorale. § 3.107 alin. deoarece. un Cabinet rezistă atâta timp cât este susţinut de majoritatea parlamentară. modificări în organizarea şi funcţionarea ministerelor precum şi transferul unor activităţi de la un minister la altul ori la organe de specialitate din subordinea Guvernului. cât şi în art. O primă modalitate o reprezintă retragerea încrederii acordate unui Cabinet prin introducerea unei moţiuni de cenzură în condiţiile art. enumerată expres printre cazurile de încetare a funcţiei de membru al Guvernului. Prin aceste dispoziţii.110 alin. astfel cum acesta a fost completat.(2) din Constituţie poate revoca din funcţie la propunerea primului-ministru.110 alin. ori este în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 45 de zile. În ce priveşte revocarea.107 din Constituţia republicată consacrat primului-ministru. într-un regim prezidenţial.(2) din Constituţie.(3) din Constituţia republicată.Prin urmare. În toate aceste trei situaţii se declanşează procedura de învestitură a unui nou Cabinet devenind aplicabile prevederile art.110 din Constituţia republicată. De altfel. Astfel. Guvernul este demis la data retragerii de Parlament a încrederii acordate sau dacă primulministru se află într-una din situaţiile prevăzute la art. Potrivit art. practică încetăţenită după anul 1990.109 alin. potrivit art.103. dacă s-a introdus o moţiune de cenzură şi aceasta a fost aprobată. În practică. Prin urmare. Constituţia a avut în vedere trei situaţii atipice de încetare a activităţii unui Cabinet. Această poziţie din doctrină şi-a găsit confirmarea expresă atât în art. “Guvernul îşi exercită mandatul până la data validării alegerilor parlamentare generale”.106.56 face precizarea că.114 din Constituţia republicată. Încetarea mandatului Guvernului este prevăzută în art.113 din Constituţia republicată sau în cazul angajării răspunderii Guvernului potrivit art.106 şi anume: demisie. pe unii membrii ai Guvernului. ea este echivalentă cu cea a mandatului Parlamentului într-un regim parlamentar şi cu cea a mandatului Preşedintelui.110 alin. deces. starea de incompatibilitate. reglementarea celorlalte ministere.85 alin. art. O a doua modalitate de încetare a mandatului poate interveni în cazurile în care primul-ministru se află într-una din situaţiile de încetare a funcţiei de membru al Guvernului avute în vedere de art. cu excepţia revocării. răspunderea Guvernului nu poate fi antrenată prin simpla voinţă a Preşedintelui României. în absenţa însă. în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului. a unor prevederi legale exprese.(1) din Constituţia republicată. poate fi făcută prin adoptarea unor Hotărâri ale Guvernului. printr-o interpretare per a contrario. aceasta nu poate interveni cu privire la primul-ministru. Durata mandatului şi statutul membrilor Guvernului În ce priveşte durata mandatului Guvernului. 66 . nici nu s-ar putea susţine că primul-ministru ar putea să se propună singur spre a fi revocat. de unde calificarea ei ca având un caracter neconstituţional. Guvernul poate dispune prin hotărâre.

În această perioadă Guvernul nu poate emite ordonanţe şi nu poate iniţia proiecte de lege”. funcţia de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizaţiilor cu scop comercial. ale serviciilor publice administrative cum ar fi funcţiile de conducere a serviciilor publice din învăţământ. clarificându-i semnificaţia. ca parlamentarii care îndeplinesc funcţii guvernamentale să poată reveni în fotoliile parlamentare atunci când se pune capăt mandatului guvernamental din proprie iniţiativă sau din alte motive. Guvernul al cărui mandat a încetat potrivit alin. fără a promova politici noi.161/2003 s-au mai adăugat următoarele incompatibilităţi: funcţia de preşedinte. cu excepţia celei de deputat sau de senator. Potrivit art. director. Legat de înţelesul conceptului de “administrare a treburilor publice”. necesare pentru administrarea treburilor publice. precum şi la instituţiile publice. se compensează în statul de drept. Regulamentele celor două Camere au optat pentru cea de-a doua variantă. s-a admis în Adunarea Constituantă. La incompatibilităţile deja menţionate.Conform art. putându-se utiliza mijloace de coerciţiune şi sancţiune statală. membru al consiliului de administraţie sau cenzor la societăţile comerciale. cea de-a doua incompatibilitate. potrivit art. prezintă unele riscuri.” Incompatibilităţile urmăresc asigurarea obiectivităţii în executarea unei funcţii publice şi evitarea concentrării.90/2001 a adus un plus de precizări. prin Legea nr. “În cazul încetării mandatului sau. Reprezintă de asemenea. de către una şi aceeaşi persoană. bazată pe componenţă parlamentară. prin care se execută legile. Dacă într-o primă fază. inclusiv băncile sau alte instituţii de credit. În ce priveşte incompatibilităţile funcţiei de membru al Guvernului. Guvernul continuă să îndeplinească numai actele cu caracter individual sau normativ. vicepreşedinte. membru al echipei guvernamentale şi primul-ministru poate duce la renunţarea parlamentarului la funcţia guvernamentală. Legea nr.(1) şi (2) îndeplineşte numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice. în doctrina actuală. Astfel. orice neînţelegere între un parlamentar. prin creşterea gradului de colaborare dintre puterea legislativă şi Guvern. Legat de înţelesul noţiunii de funcţie publică de autoritate. care a declanşat numeroase controverse în practica de stat. până la depunerea jurământului de către membrii noului Guvern. s-a apreciat în doctrină. din sănătate dar nu şi funcţia de specialist într-un asemenea serviciu public. director general. din punct de vedere al izvorului care le consacră.(3) din Lege.(4) din Constituţia republicată. această compatibilitate ar favoriza imixtiunea parlamentară în rândurile executivului. În ce priveşte. cu caracter public. faţă de care practica de Stat ar fi urmat să-şi spună cuvântul. aleasă sau numită. Pe de-o parte. aceasta este privită ca orice funcţie de conducere din cadrul organelor administraţiei publice. administrator. funcţii publice de autoritate. funcţiile de consilieri locali sau judeţeni. De asemenea. în condiţiile prevăzute de Constituţie. pe fondul ofensivei reale a Guvernului din perioada anterioară adoptării Constituţiei. acestea pot fi de două feluri: de ordin constituţional şi de ordin legal. echipa guvernamentală. a unor prerogative excesive. dezavantajele pe care le implică o astfel de soluţie. Pe de altă parte s-a exprimat şi poziţia că. ea este incompatibilă cu exercitarea unei funcţii de reprezentare profesională salarizate în cadrul organizaţiilor cu scop comercial.110 alin. şi în plus. O asemenea soluţie. (2) Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică. societăţile de asigurare şi cele financiare. precum şi orice funcţie.105 din Constituţia republicată: “(1) Funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu exercitarea altei funcţii publice de autoritate. funcţia de preşedinte sau de secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau asociaţilor la societăţile comerciale mai sus 67 . este vorba despre o soluţie preluată integral din Constituţia Franţei. se poate găsi oricând în situaţia de a putea bloca iniţiativele primului-ministru prin refugiul asigurat în Parlament. până la depunerea jurământului de membrii noului Guvern.26 alin.

în condiţiile art. Legea nr. cere Preşedintelui României să participe la anumite şedinţe de Guvern. în sensul larg al termenului.109. în mod obişnuit. deja evocat: “Funcţia de membru al Guvernului încetează în urma demisiei.prevăzute. a decesului. respectând atribuţiile ce le revin. Potrivit art. § 4.109 alin. în funcţie de domeniul de activitate ce formează obiectul interpelării. Primul – ministru Art. Constatarea stării de incompatibilitate se face de primul-ministru. în măsura 68 . a revocării.Dacă revocarea unui membru al Guvernului poate interveni pe considerente pur politice.107 alin.107 consacrat chiar primului-ministru.90/2001 mai precizează: “Primul-ministru prezintă Camerei Deputaţilor şi Senatului rapoarte şi declaraţii cu privire la politica Guvernului şi răspunde la întrebările ori interpelările care îi sunt adresate de deputaţi sau senatori.85 alin. ce reflectă un joc politic al forţelor ce formează echipa guvernamentală. precum şi în alte cazuri prevăzute de lege ”.(2) şi semnează actele Guvernului. contrasemnează cu unele excepţii.106 din Constituţia republicată. potrivit altor dispoziţii constituţionale.90/2001: “Primulministru conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia. a pierderii drepturilor electorale. De asemenea. calitatea de comerciant persoană fizică.(2) din Constituţie. care va dispune măsurile necesare pentru încetarea acesteia.” În plus. revocarea prezintă semnificaţia unei măsuri juridice. cu excepţia acelor funcţii prevăzute în acordurile şi convenţiile la care România este parte. acestuia îi mai revin. pe unii membri ai Guvernului. revocarea şi numirea unor membri ai Guvernului.100 alin. în condiţiile art.90/2001. este vorba de o prevedere constituţională care a creat în timp. unii autori consideră că. în acest scop. prezintă Camerei Deputaţilor sau Senatului rapoarte şi declaraţii cu privire la politica Guvernului. o funcţie publică încredinţată de un stat străin.90/2001 îi consacră acestuia o întreagă secţiune (a 4-a) în capitolul privitor la organizarea şi funcţionarea Guvernului. la propunerea primului-ministru. în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului. spre deosebire de suspendare. Încetarea funcţiei de membru al Guvernului intervine în cazurile prevăzute de art. funcţia de reprezentant al statului în adunările generale ale societăţilor comerciale mai sus prevăzute. companiilor şi societăţilor naţionale. dar prezintă riscul introducerii unei moţiuni de cenzură împotriva întregului Guvern şi poate duce la demiterea acestuia. în condiţiile art. faţă de teza a doua a art.107 din Constituţia republicată are ca titlu marginal Primul-ministru iar Legea nr. unele dispute în aplicarea sa concretă.(2). În ce priveşte atribuţia Preşedintelui României de a revoca şi numi. s-a pus problema dacă noii miniştri propuşi de primul-ministru ar trebui să mai fie supuşi avizului consultativ al comisiilor de specialitate ale celor două Camere. care prezintă caracterul unei sancţiuni. a stării de incompatibilitate. următoarele atribuţii: propune Preşedintelui României. cauză de încetare a mandatului unui ministru. decretele Preşedintelui.87.107 alin. Astfel. suspendarea intervine într-o situaţie anormală.106 din Constituţie precum şi în condiţiile aplicării art. potrivit dispoziţiei rămase nemodificate din Legea nr.13 din Legea nr.108. ca urmare a începerii urmăririi penale sau a trimiterii în judecată a unui ministru. În absenţa unor precizări de ordin legislativ cu privire la aplicarea acestei proceduri. remanierea guvernamentală este o operaţiune care nu este supusă aprobării Parlamentului.(1) din Constituţia republicată. calitatea de membru al unui grup de interes economic. (1) din Constituţie şi art. în condiţiile art. în condiţiile art. Potrivit art. funcţia de manager sau membru al consiliilor de administraţie ale regiilor autonome. aşa cum se întâmplă în cazul învestiturii unui nou Guvern. putând desemna un membru al Guvernului. concretizându-se într-o remaniere guvernamentală.” Pe lângă atribuţiile prevăzute în art. care se dezbat cu prioritate. Astfel.

argumentându-şi decizia prin analogie. consilii. ne întrebăm dacă. în cadrul unuia şi aceluiaşi Guvern. funcţionarea unui Guvern. în aplicarea aceleiaşi dispoziţii constituţionale a vizat posibilitatea revocării primului-ministru de către Preşedinte. prin legea de revizuire a Constituţiei din octombrie 2003. În ce ne priveşte. această dispoziţie nu mai era necesară. personalul din cadrul Cancelariei primului-ministru. b).în care ea contravine intereselor majorităţii parlamentare care a susţinut echipa guvernamentală. acordată la propunerea primului-ministru. Relativ recent. în cazul utilizării acestor funcţii. art. comisii şi comitete interministeriale.146 litera e) din Constituţie. să nu fi beneficiat de încrederea Guvernului ? O a doua chestiune apărută în practica de stat. dacă este necesară şi modificarea structurii este necesară şi aprobarea prealabilă a Parlamentului. cu excepţia persoanelor care au calitatea de membru al Guvernului. De menţionat că. cu păstrarea doar a primului-ministru ? Este oare de acceptat. potrivit art.85 alin. cu o serie de argumente.85 alin. primul-ministru numeşte şi eliberează din funcţie: a). pornind de la formularea din norma constituţională “unii membri ai Guvernului”.conducătorii organelor de specialitate din subordinea Guvernului. Secţiunea consacrată primului-ministru se încheie cu o prevedere referitoare la actele emise de acesta. c). Preşedintele poate refuza o propunere. Curtea Constituţională a stabilit că.15 din Legea nr. Potrivit art. Chemată să se pronunţe într-o asemenea situaţie. în doctrină s-a exprimat şi poziţia contrară. numite decizii. în condiţiile legii. introdus prin legea de revizuire. ca urmare a introducerii unui nou alineat la art.85 consacrat numirii Guvernului. încă din 1991. Aceasta este soluţia constituţională actuală. problemă deja analizată. ar fi posibil ca prin două remanieri guvernamentale succesive.90/2001. prin votul de încredere pe care l-au primit pe lista Guvernului. potrivit Legii nr. cu excepţia primului-ministru. primul-ministru poate constitui prin decizie. cu situaţia solicitării reexaminării de către Parlament a unei legi. în 2003. o singură dată. Asemeni decretelor Preşedintelui şi actelor Guvernului. ceea ce ar fi o inadvertenţă. În scopul rezolvării unor probleme operative. mai ales faţă de un precedent deja creat la sfârşitul anului 1999. soluţia fiind dedusă din textele deja existente. adică numărul de posturi şi destinaţia acestora. Astfel. ipotetic. neexistând nici o precizare cu privire la distincţia dintre acestea.(3) din Constituţia republicată: “Dacă prin propunerea de remaniere se schimbă structura sau compoziţia politică a Guvernului.(2) din Constituţia republicată şi anume. şi miniştri care nu ar beneficia în mod expres de această încredere. e). în care nici unul din membri. apreciate ca fiind de natură legală. Preşedintele României va putea exercita atribuţia prevăzută la alineatul (2) numai pe baza aprobării Parlamentului. se ajunge la situaţia unor miniştri care beneficiază de încrederea Parlamentului. în condiţiile art. aprobată la învestitură. secretarul general şi secretarii generali adjuncţi ai Guvernului. în cazurile prevăzute de lege. secretarii de stat. o singură dată. Prin remaniere nu se poate schimba structura Guvernului. deciziile primului69 .90/2001. prin care se prevede expres că: Preşedintele României nu îl poate revoca pe primul-ministru.” Legat de simpla remaniere guvernamentală constând în înlocuirea unor miniştrii sau ocuparea unor posturi de ministru devenite vacante. sub aspect politic. în felul acesta. a apărut o altă problemă privind aplicarea art. să fie schimbat întregul Cabinet. Dacă strict juridic. conform căreia. soluţia apare ca justificată. în îndeplinirea atribuţiilor ce-i revin. ce se întâmplă în cazul în care Preşedintele refuză propunerea primului-ministru de numire a unui ministru. d).107 din Constituţie beneficiază de un nou alineat. alte persoane care îndeplinesc funcţii publice.

” Desemnarea este întotdeauna pe o perioadă limitată. Organizarea şi atribuţiile Secretariatului General al Guvernului se stabilesc prin hotărâre a Guvernului. economice şi tehnice ale activităţii Cabinetului. Legea nr. Dacă motivul ce a determinat numirea primului-ministru interimar se datorează faptului că funcţia primului-ministru titular a încetat.ministru se publică în Monitorul Oficial al României. faţă de conţinutul art. precum şi reprezentarea Guvernului în faţa instanţelor judecătoreşti. Dacă însă. fiind prevăzută deci. 70 . de personal cu funcţii de conducere sau de demnitari. Potrivit art. Secretariatul General asigură derularea operaţiunilor tehnice aferente actelor de guvernare. “Prevederile alin. În ce priveşte modalităţile de încetare a calităţii de prim-ministru. care poate avea rang de ministru. ce vine şi eventual. ce pot avea rang de secretar de stat. pentru o perioadă de cel mult 45 de zile. în art. juridice.107 alin. la propunerea primului-ministru. Guvernul se consideră demis. motivul ce a determinat numirea primului-ministru interimar se datorează faptului că primul-ministru titular se află în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile (spre exemplu. potrivit art.20 din Legea nr. Organizarea şi funcţionarea Guvernului Legea organică privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor. departamente şi alte asemenea structuri organizatorice cu atribuţii specifice stabilite prin hotărâre a Guvernului. cu excepţia revocării (corelare necesară . după caz.22 din Legea nr.(2) din Constituţie.90/2001. Interimatul pe perioada imposibilităţii exercitării atribuţiilor. stipulându-se expres că. Secretariatul General al Guvernului. rezolvarea problemelor organizatorice. Preşedintele României va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar. perioada de interimat este mai mare de 45 de zile. ajutat de unul sau mai mulţi secretari generali adjuncţi. În sfârşit.subl. până la formarea noului Guvern. Dacă însă.106. aparatul de lucru al Guvernului este alcătuit din Cancelaria primuluiministru. partea I. ce poate fi angajat pe criterii exclusiv politice. cu toate consecinţele ce decurg de aici. Cancelaria Primului-ministru este condusă de şeful cancelariei care are rang de ministru şi calitatea de ordonator principal de credite. Conducerea compartimentelor din cadrul Cancelariei Primului-ministru se asigură.90/2001 reglementează în secţiunea a 5-a organizarea aparatului de lucru al Guvernului şi în secţiunea a 6-a. Guvernul are un Secretariat General condus de secretarul general al Guvernului. Guvernul va fi demis. din motive de sănătate) interimatul durează doar până când primul-ministru titular îşi va relua activitatea în Guvern. pentru a îndeplini atribuţiile primului-ministru. Personalului Cancelariei primului-ministru nu i se aplică prevederile Legii privind statutul funcţionarilor publici. Organizarea şi funcţionarea Cancelariei Primului-ministru se aprobă prin decizie a primului-ministru. potrivit art.110 alin.3 se aplică în mod corespunzător şi celorlalţi membri ai Guvernului.(4) din Constituţia republicată este adăugată o altă modalitate de încetare a funcţiei de membru al Guvernului.90/2001. pleacă o dată cu primul-ministru.) sau este în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile. Cancelaria Primului-ministru are personalitate juridică şi este coordonată direct de Primul-ministru. încetează dacă primul-ministru îşi reia activitatea în Guvern. este vorba despre un personal administrativ. primul-ministru interimar urmând să conducă un Guvern demisionar până la depunerea jurământului de către noul Guvern.107 alin.(2) din Constituţie.23/2004.(3): “Dacă primul-ministru se află în una dintre situaţiile prevăzute la articolul 106. o structură trihotomică a acestuia. Din dispoziţia finală se subînţelege că. Potrivit art. astfel cum acesta a fost modificat prin Legea nr. Constituţia republicată prevede expres în art.” § 5.110 alin. ns. funcţionarea acestuia. sub sancţiunea inexistenţei.

care în exercitarea atribuţiilor emite ordine cu caracter individual. aprobă strategiile şi programele de dezvoltare economică pe ramuri şi domenii de activitate. elaborează proiectele de lege a bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat şi le supune spre adoptare Parlamentului. apărarea ţării.90/2001 menţionăm: a). În cadrul şedinţelor se dezbat probleme ale politicii interne şi externe a ţării. După conţinutul lor. Preluându-se conţinutul art. în cadrul căreia se dezbat şi se soluţionează probleme ce intră în sfera sa de atribuţii. După locul producerii efectelor. iniţiate cu respectarea Constituţiei. e). Legea prevede că. ce desemnează “zone mari de activitate” din competenţa 71 .” În realizarea funcţiilor sale. Departamentul este condus de un demnitar. având atribuţii.90/2001: “Guvernul se întruneşte săptămânal sau ori de câte ori este nevoie.11 din Legea nr. f).” Observăm cum legiuitorul organic circumscrie câmpul de acţiune al Guvernului. Pe lângă Guvern mai pot funcţiona agenţii. În ce priveşte funcţionarea Guvernului. Dintre atribuţiile prevăzute în art.. oficii. şedinţele Guvernului se convoacă şi sunt conduse de primul-ministru. în termen de 60 de zile de la data solicitării. g). ale căror conducători nu fac parte din Guvern.102 alin.87 din Constituţie.emite hotărâri pentru organizarea executării legilor. precum şi a oricăror alte măsuri stabilite se înregistrează pe bandă magnetică şi se consemnează în stenograma şedinţei. b¹). ordonanţe în temeiul unei legi speciale de abilitare şi ordonanţe de urgenţă potrivit Constituţiei. sus-menţionată.(1) din Constituţia republicată. şi le transmite Parlamentului. adoptându-se măsurile corespunzătoare. exercită conducerea generală a administraţiei publice. Şedinţele plenului sunt unica modalitate de lucru a Guvernului. aflată în subordinea premierului. asigură realizarea politicii în domeniul social potrivit programului de guvernare etc. în continuare se precizează că: “Preşedintele României poate lua parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă. în conformitate cu atribuţiile Guvernului. de exercitare a conducerii generale a administraţiei publice. fără personalitate juridică şi fără unităţi subordonate.” Potrivit Legii nr. Nerespectarea acestui termen echivalează cu susţinerea implicită a formei iniţiatorului. “Dezbaterile din şedinţele Guvernului şi modul de adoptare a actelor acestuia. având rolul de coordonare şi sinteză în domenii de interes general.Departamentul este o structură organizatorică. secretariate etc.emite puncte de vedere asupra propunerilor legislative. Guvernul îndeplineşte o serie de atribuţii.iniţiază proiecte de lege şi le supune spre adoptare Parlamentului. atribuţiile Guvernului pot fi atribuţii principale prevăzute în legea sa organică şi atribuţii secundare prevăzute de alte legi sau care decurg din rolul şi funcţiile sale. ca structuri specializate şi auxiliare ale Guvernului. Preşedintele României prezidează şedinţele Guvernului la care participă. După importanţa lor. c). precum şi aspecte privind conducerea generală a administraţiei publice. atribuţiile pot fi de natură economică-financiară şi socială precum şi de natură politico-administrativă. asigură executarea de către autorităţile administraţiei publice a legilor şi a celorlalte dispoziţii normative date în aplicarea acestora. la rolul acestuia stabilit de art. În ce priveşte atribuţia prevăzută la litera a). rol ce se realizează prin intermediul funcţiilor sale. structuri şi personal stabilite prin Hotărâri ale Guvernului sau decizii ale primului ministru. b). observăm că este vorba chiar de una din cele două componente ale rolului său. cea administrativă. asigurarea ordinii publice şi la cererea primului-ministru în alte situaţii. în doctrină se mai face distincţie între atribuţii interne şi atribuţii internaţionale. certificată de Secretarul General al Guvernului. d).

Cum rolul Guvernului. O analiză a celor două tipuri de acte ale Guvernului presupune delimitarea acestora.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor. care să asigure corecta aplicare a acestora. aşa cum de altfel şi legiuitorul organic precizează expres la art.Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare. art. nu putem fi de acord cu conţinutul literei c) de la acelaşi articol. Astfel. sub sancţiunea inexistenţei.(1) şi (2) din Lege: “Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe în prezenţa majorităţii membrilor săi.” O astfel de modalitatea de adoptare a actelor Guvernului a fost criticată în doctrină deoarece acordă puteri exagerate primului-ministru.108 alin. de regulă. hotărăşte primul-ministru”. În egală măsură. § 6. Hotărârile care au caracter militar se comunică numai instituţiilor interesate. este preluat ca atare. conform căruia. 27 alin. acestea sunt acte administrative normative sau acte administrative individuale. executarea unor prevederi din lege “presupune stabilirea de măsuri sau a unor reguli subsecvente. în aplicare. reprezentând expresia unei competenţe originare a Guvernului. Hotărârea Guvernului intervine atunci când. funcţii care la rândul lor sunt duse la îndeplinire prin intermediul atribuţiilor. în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta. şi nicidecum despre atribuţii ale acesteia. Potrivit art. tipică pentru rolul acestuia de autoritate publică a puterii executive. (3). prevăzută de Constituţie. ordonanţe în temeiul unei legi speciale de abilitare şi ordonanţe de urgenţă potrivit Constituţiei. prevederi „ce se aplică şi în cazul documentelor şi altor măsuri dezbătute în Guvern.90/ 2001. mult prea succint însă. referitor la obligativitatea publicării actelor Guvernului. intitulat Actele Guvernului) şi un sediu consacrat regimului delegării legislative (art.108 din Constituţia republicată: “(1) Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe. în art. în perspectiva unei noi modificări a legii. conţinutul art. Guvernul emite hotărâri pentru organizarea executării legilor.(3) din Legea nr. La rândul său.27 alin. ca acte juridice având o natură juridică diferită. (4). despre mijloacele juridice prin care structura organizatorică avută în vedere îşi realizează competenţa. Dacă nu se realizează consensul. chiar şi parţial evocat nu se poate identifica cu o atribuţie a acestuia. Nepublicarea atrage inexistenţa hotărârii sau a ordonanţei. conţinutul literei a ar trebui eliminat. Hotărârile şi ordonanţele se adoptă prin consens. Hotărârile şi ordonanţele adoptate de Guvern se semnează de primulministru. Potrivit art.115).” Aceste prevederi constituţionale.26 din Legea nr. în mod natural. Astfel. în doctrina administrativă este unanim admis că. al căror ansamblu formează competenţa materială generală a acestuia.Guvernului. în ce priveşte hotărârile Guvernului. precum şi. în Legea nr.(4) din Constituţia republicată. Actele Guvernului. credem că. Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor.” 72 .26 din lege stabileşte posibilitatea membrilor Guvernului de a propune proiecte de hotărâri şi de ordonanţe. Singura situaţie în care ar fi de acceptat ca primul-ministru să aibă votul decisiv. au fost preluate şi dezvoltate. proiecte de lege. despre acte adoptate în exercitarea atribuţiilor sale.108.90/2001. controversate în timp. fiind vorba în realitate. se contrasemnează de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare şi se publică în Monitorul Oficial al României. ar putea apare în cazul în care ar exista o egalitate între numărul membrilor care susţin un proiect şi cel al celor care sunt împotrivă. cu atât mai mult cu cât el este avut în vedere şi cu ocazia stabilirii conţinutului şedinţelor Guvernului. (2). în vederea exercitării dreptului de iniţiativă legislativă a acestuia. Delegarea legislativă Constituţia României din 1991 republicată în 2003 conţine un sediu general (art.

mai ales după 1997.Hotărârea reprezintă prin excelenţă. (2). Dacă Parlamentul nu se află în sesiune. ea poate fi atacată în instanţa de contencios administrativ în temeiul art. hotărârile se adoptă întotdeauna în baza legii. spre aprobare Parlamentului. Instituţia delegării legislative rezumă în esenţă posibilitatea acordată Guvernului. Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă. alteori ea se subînţelege. pe de-o parte. Deci.52 din Constituţia republicată şi a dispoziţiilor legii speciale în materie. s-a intervenit substanţial. pe de altă parte. Dacă legea de abilitare o cere. ce tinde să se îndepărteze tot mai mult de litera şi spiritul Constituţiei. în mod obligatoriu. rezultat al unei practici excesive în aplicarea acestei instituţii. potrivit procedurii legislative. Atunci când o hotărâre a Guvernului încalcă legea sau chiar Constituţia sau adaugă la dispoziţiile legii. ca Parlamentul să abiliteze Guvernul să adopte ordonanţe şi în timpul sesiunilor sale.114 din Constituţia din 1991: “(1). Este motivul pentru care. până la împlinirea termenului de abilitare. pe fondul acestor dispoziţii constituţionale. domenii care nu pot intra în sfera legii organice. (3). consacrat instituţiei delegării legislative. în practica de stat s-a format regula abilitării Guvernului. Ordonanţele simple sau legale se adoptă întotdeauna în baza unei legi de abilitare care conţine două elemente obligatorii şi un element facultativ. analiza acestei instituţii s-a aflat în mică măsură în atenţia doctrinei. (5). ordonanţele Guvernului pot fi de două feluri: simple şi de urgenţă. punerea în aplicare sau aducerea la îndeplinire a legilor. În cazuri excepţionale. norma constituţională nu conţine vreo precizare expresă în acest sens. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanţei. Deşi.Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice. într-o încercare de clarificare a regimului juridic aplicabil ordonanţelor. Nimic nu opreşte însă. acte ce conţin norme cu putere de lege. în practica statală fiind rareori utilizată. Acestea intră în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare la Parlament. în ultimul deceniu. cu ocazia revizuirii din octombrie 2003. să adopte ordonanţe. din considerente didactice. el se convoacă în mod obligatoriu. domenii identificate prin eliminare. reglementând relaţii sociale care sunt prin natura lor inferioare ca importanţă faţă de cele reglementate de lege. mai sus menţionat. şi în raport cu o bogată doctrină. Legea nr. Elementul facultativ lăsat la libera apreciere a parlamentarilor se referă la supunerea acestora. rezultă că. doctrina a început să acorde atenţie sporită acestei instituţii. 73 .(3) din Constituţia republicată. potrivit art. ca în anumite limite şi cu respectarea unor condiţii.108 din Constituţia republicată.” Din analiza acestor prevederi.115. Aprobarea sau respingerea ordonanţelor se face printr-o lege în care vor fi cuprinse şi ordonanţele ale căror efecte au încetat potrivit alineatului 3. Astfel. sau într-o formulă mai sintetică. (4). Regimul juridic aplicabil ordonanţelor Guvernului. rezultă atât din art. Legea de abilitare va stabili. Datorită acestui aspect. Uneori necesitatea adoptării unei hotărâri a Guvernului este expres prevăzută în dispoziţiile legii.554/2004 privind contenciosul administrativ cu modificările şi completările ulterioare. vom începe analiza pornind de la dispoziţiile iniţiale în materie. actul prin care Guvernul îşi realizează rolul de exercitare a conducerii generale a administraţiei publice. Dacă în primii ani după adoptarea Constituţiei. fiind secundum legem şi urmărind organizarea executării şi executarea în concret a legii. cât şi din art. sfera legilor organice fiind expres şi limitativ prevăzută în art. ordonanţele se supun aprobării Parlamentului. pe perioada vacanţei parlamentare. Cele două categorii de dispoziţii obligatorii privesc perioada de abilitare şi domeniile în care se pot adopta ordonanţele. domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe.73 alin.

“reglementarea nu poate fi amânată ”. cât şi legile de aprobare sau de respingere a ordonanţelor sunt legi ordinare. În urma dezbaterii. alineatul (4) al art. Pe scurt. printr-o interpretare per a contrario a dispoziţiilor art. în noua configuraţie constituţională se defineşte de fapt. 74 . o lege de aprobare a unei ordonanţe de urgenţă ? S-a ajuns în timp. la adoptarea legilor de aprobare sau de respingere a ordonanţelor. ca urmare a excesului de ordonanţe simple şi de urgenţă. dacă primele trei alineate au rămas neschimbate. fiind vorba despre situaţii extraordinare. dar această condiţie rezultă din caracterul de urgenţă al acestor ordonanţe. O atenţie specială este acordată ordonanţelor de urgenţă. fără excepţie aprobării forului legislativ.(4) din Constituţia din 1991. observăm că. spre deosebire de varianta iniţială. ordonanţele de urgenţă se supun toate. argumente procedurale. această problemă a fost rezolvată ca urmare a revizuirii. atunci când recurgea la adoptarea de ordonanţe de urgenţă. Faţă de problemele apărute în practica de stat. încurajată fiind în timp şi de poziţia adoptată de Curtea Constituţională care a admis o practică. o lege de aprobare cu modificări şi completări a ordonanţei (situaţia cea mai frecvent întâlnită în practică) sau o lege de respingere a ordonanţei (practică intensificată mai ales. numărul ordonanţelor de urgenţă adoptate în domenii ale legii organice crescând vertiginos. nefiind expres menţionate nici în norma constituţională care enumără domeniile legii organice şi nici calificate ca atare. acest caracter. devenită curentă în această direcţie. şi deci neputând să fie amânată. o parte a specialiştilor s-a pronunţat în favoarea admiterii acestei posibilităţi. iar dacă acesta nu se afla în sesiune. fiind lărgită astfel sfera acestora. reglementarea lor este şi urgentă. prin încălcarea prevederilor constituţionale. în ultimii ani). precizându-se că.” Într-o interpretare sintetică. invocând în special. prin actuala dispoziţie constituţională se încearcă clarificarea acestui concept. numai dacă legea de abilitare o cere. Curtea Constituţională emiţând şi decizii în acest sens. în absenţa unor precizări exprese.115 din Constituţia republicată are în prezent următorul cuprins: “Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată. Fireşte că. ordonanţele de urgenţă sau constituţionale trebuiau adoptate doar în cazuri excepţionale şi intrau în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare la Parlament.În varianta iniţială a Constituţiei. Parlamentul poate adopta o lege de aprobare a ordonanţei în forma iniţială (situaţia cea mai convenabilă sub aspectul efectelor juridice dar şi cea mai rar întâlnită în practică). stabilit chiar prin denumirea lor. situaţie rămasă neschimbată şi în urma revizuirii. ca o a doua condiţie de adoptare a acestui tip de ordonanţe. După cum vom vedea. în pofida evoluţiei în sens contrar a practicii guvernamentale. formularea iniţială “cazuri excepţionale” a fost înlocuită cu sintagma situaţii extraordinare. Au existat însă şi autori care s-au menţinut constant pe poziţia respingerii posibilităţii de adoptare a ordonanţelor de urgenţă în materia legii organice. Nimeni nu contestă la ora actuală. Astfel. Or. iată acum modificările şi completările aduse instituţiei delegării legislative. Spre deosebire de ordonanţele simple care se supun aprobării Parlamentului. tot un concept juridic nedeterminat. prin legea de revizuire a Constituţiei. ea urmând să intervină imediat. a cărui interpretare este lăsată în continuare la discreţia Guvernului. care a dus la conturarea a două poziţii fundamental opuse în rândul autorilor de drept public privea posibilitatea adoptării de ordonanţe de urgenţă în materia legii organice. O problemă controversată. Astfel fiind s-a ridicat întrebarea: cum va vota Parlamentul. pe care nimeni nu-l contestă. cu privire la existenţa celor două condiţii. cu votul necesar legilor organice. sensul noţiunii de urgenţă. Însă. în anul 2003. începând cu anul 1997.114 alin. Atât legea de abilitare. trebuia convocat în mod obligatoriu. având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora. dar pe care nici Guvernul nu-l respecta decât rareori.

Ordonanţa de urgenţă cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la articolul 76 alineatul (1). În plus. care datorită importanţei lor pentru cetăţeni.) a ordonanţelor de urgenţă ce cuprind norme de natura legii organice.(7) al art. are exclusiv meritul de a putea constitui un fundament constituţional serios în cazul sesizării Curţii Constituţionale. şi respectiv. în continuare.” 75 . Această posibilitate este limitată însă prin noul alin. stabilindu-se ca acestea să fie aprobate cu majoritatea prevăzută de Constituţie pentru adoptarea legilor organice. care dispune în acest sens. al optulea al art. termen prevăzut pentru toate proiectele de legi.114 este reformulat. pentru coduri şi alte legi de complexitate deosebită. Camerele.Un al doilea element de “noutate” priveşte “obligativitatea motivării urgenţei în cuprinsul acestora. lărgindu-se astfel sfera legilor organice. măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanţei. aceasta este considerată adoptată şi se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în procedură de urgenţă. după caz. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere. Evident că.75 din Constituţia republicată privitor la sesizarea Camerelor. în opinia noastră. doar sub aspectul formei şi nu al fondului. O asemenea dispoziţie.(5) nou introdus al art. faţă de dispoziţiile art. prin ordonanţe de urgenţă.ns.” Deşi de apreciat dorinţa de a se limita expres sfera de acţiune a Guvernului. care îi încalcă conţinutul. după care acestea sunt trimise la cea de-a doua Cameră. “Ordonanţele cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se resping printr-o lege în care vor fi cuprinse şi ordonanţele ale căror efecte au încetat potrivit alineatului 3. a acestui tip de ordonanţe.115: “Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale. trimitere.115. Astfel. termenul aflat la dispoziţia primei Camere este mai scurt. potrivit alin. devenind alin. având următorul cuprins: “Prin legea de aprobare sau de respingere se vor reglementa. formularea propusă are un caracter mult prea general. dacă nu se află în sesiune. Depăşirea termenelor semnifică adoptarea tacită a reglementării. de o largă putere discreţionară. se admite expres posibilitatea adoptării de ordonanţe de urgenţă în materia legii organice. cu excepţia de neconstituţionalitate a unei ordonanţe de urgenţă. se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau. în cazul ordonanţelor şi hotărârilor Guvernului. dacă este cazul.115 din Constituţia republicată: “Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. în cazul legilor şi a unor note de fundamentare. (6) al art.” Diferenţierea în ce priveşte Camera la care urmează să fie depus proiectul legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă este determinată de modificările aduse procedurii legislative. cu legile de aprobare sau de respingere (subl. drepturile.115 în Constituţia republicată. prin legea de revizuire. dintotdeauna a existat necesitatea motivării actelor normative. care va decide de asemenea în procedură de urgenţă. respectarea ei fiind lăsată din nou la libera apreciere a Guvernului.” În plus. de doar 30 de zile şi nu de 45. a fost introdus un nou alineat. 60 de zile. Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei. în anumite domenii. aşa cum este prevăzut şi în cazul ordonanţelor de urgenţă. aspect subliniat şi prin numeroase decizii ale Curţii Constituţionale.” Or. Prin noua configuraţie constituţională au fost modificate şi completate şi dispoziţiile iniţiale privitoare la supunerea spre aprobare Parlamentului. sub forma unor expuneri de motive. Este adevărat că. nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului. libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie. se doreşte a fi lăsate exclusiv la dispoziţia forului legiuitor. Vechiul alineat (5) al art. pentru ordonanţele de urgenţă a fost dintotdeauna necesară motivarea urgenţei. drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.

Controlul parlamentar şi răspunderea membrilor Guvernului ‚Un întreg capitol (al IV-lea) din titlul III (Autorităţile publice) al Constituţiei României. În cazul în care o iniţiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat. în sensul că el poartă asupra tuturor actelor şi faptelor săvârşite pe toată durata mandatului unui Guvern şi un control preponderent politic. (2). astfel cum acesta a fost modificat şi completat. membrii Guvernului având acces la lucrările Parlamentului. este consacrat Raporturilor Parlamentului cu Guvernul. care poate să vizeze doar situaţii ce ţin obiectiv de natura controlului parlamentar şi nu interese personale ale parlamentarilor. instituţia fiind lăsată în continuare la discreţia Guvernului. dacă o informaţie este exactă. fiind vorba în prezent de controlul parlamentar prin întrebări. dacă Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice înţeleg să comunice Camerei.(6) din Constituţia republicată care prevede competenţa “instanţelor de contencios administrativ de a soluţiona cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau. deşi prin revizuirea dispoziţiilor constituţionale în materie s-ar părea că s-a încercat soluţionarea diferitelor probleme apărute în aplicarea delegării legislative. Obligaţia de informare există numai dacă cererea vine din partea Preşedinţilor Camerelor sau comisiilor parlamentare. Astfel. actele şi informaţiile solicitate sau. ale cărui origini se regăsesc chiar în sistemul instituit în România. potrivit art. înţeleg prin întrebare o simplă cerere de a răspunde dacă un fapt este adevărat. Dacă li se solicită prezenţa. prin care se 76 . în condiţiile prevăzute de regulamentele celor două Camere ale Parlamentului. prin intermediul preşedinţilor acestora.Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice. va rezolva situaţii concrete.Guvernul şi fiecare dintre membrii săi au obligaţia să răspundă la întrebările sau la interpelările formulate de deputaţi sau de senatori. de efectele juridice pe care ordonanţele le produc din chiar momentul publicării în Monitorul Oficial.111 alin. ce a completat vechea formulare referitoare doar la întrebări şi interpelări : “(1). § 7. după caz. Potrivit art. cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări. (2). Prin interpelare se înţelege în principiu.126 alin. după caz. solicitarea informării este obligatorie. după caz. dar nu poate contribui decisiv la schimbarea opticii în aplicarea instituţiei delegării legislative. o cerere adresată Guvernului. nefiind vorba de un atribut personal al acestora. Obligaţia de informare acţionează şi în sens invers. în cadrul controlului parlamentar al activităţii lor. prin dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale”.” Regulamentele Camerelor. potrivit art.O asemenea dispoziţie a deschis în opinia noastră o adevărată “cutie a Pandorei”. participarea lor fiind obligatorie. interpelări şi moţiuni simple. sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor. de Senat sau de comisiile parlamentare. Noua dispoziţie conţinută în teza finală a art.” Acest control a fost calificat ca fiind un control atotcuprinzător. prin intermediul preşedinţilor acestora. Solicitările adresate nu pot depăşi sfera activităţii guvernamentale şi a administraţiei publice. inclusiv sub aspectul titlului marginal. practica deja existentă în materie a continuat şi în ultimii 5 ani. în virtutea căruia exercitarea suveranităţii naţionale se face prin organele sale reprezentative şi prin referendum. O chestiune distinctă priveşte limitele cererii.112 din Constituţia republicată.(2) din Constituţia republicată. iar atunci când li se solicită prezenţa. dacă au intenţia să adopte o hotărâre într-o problemă anume. Membrii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului.111 din Constituţia republicată consacrat informării Parlamentului: “(1). participarea lor este obligatorie. În concluzie. în dorinţa de a restrânge sfera ei de aplicare. ştiut fiind faptul că problemele cele mai mari ridicate în practică au fost şi sunt legate de regulă. Camera Deputaţilor sau Senatul poate adopta o moţiune simplă prin care să-şi exprime poziţia cu privire la o problemă de politică internă sau externă ori.

(2). Următorul articol din Constituţie din capitolul consacrat raporturilor Parlamentului cu Guvernul reglementează forma cea mai gravă de sancţiune care intervine în cazul răspunderii politice a Guvernului şi anume. Camera Deputaţilor şi Senatul. realizată tot în şedinţa comună a celor două Camere. în aceeaşi sesiune. hotărâre care se înaintează Preşedintelui României în vederea declanşării procedurii de formare a unui nou Guvern. îndeplinirea rolului constituţional ce revine fiecăreia dintre cele două autorităţi publice. Moţiunea de cenzură se dezbate după 3 zile de la data când a fost prezentată în şedinţa comună a celor două Camere.” Rezultă că. Parlamentul retrage încrederea acordată Guvernului la învestitură. Convocarea are loc în maxim 5 zile. expresie a principiului separaţiei dintre puterea legislativă şi cea executivă şi colaborarea lor. singurul pe temeiul căruia Guvernul poate funcţiona în mod normal. Dezbaterea propriu-zisă are loc în maxim trei zile de la prezentare. moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor. Ca o condiţie obligatorie de validitate. din care rezultă autonomia. Dacă moţiunea de cenzură a fost respinsă. uzitată constant de către opoziţie. ocazie cu care se dă cuvântul primului-ministru sau unui alt ministru desemnat de acesta pentru a prezenta poziţia Guvernului. Pentru a se putea verifica îndeplinirea acestei condiţii este necesar ca numele şi prenumele semnatarilor să fie însoţite de calitatea de deputat sau de senator. pot retrage încrederea acordată Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură. Potrivit art. Dacă moţiunea de cenzură este admisă se ia act de aceasta. o nouă moţiune de cenzură. cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. potrivit art. “răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate.solicită explicaţii asupra politicii sale în probleme importante ale activităţii interne şi externe. cu votul majorităţii parlamentarilor. (4). o practică parlamentară. Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor şi se comunică Guvernului la data depunerii. la şedinţa comună a celor două Camere fiind prezentat textul moţiunii de cenzură. instituţie tradiţională a dreptului public modern. finalizată prin vot. cunoscându-i conţinutul să se poată apăra. demiterea prin retragerea încrederii acordate de către Parlament. pentru ca acesta. constituie esenţa raporturilor dintre Parlament şi Guvern. în şedinţă comună. întrucât prin adoptarea ei. dezbaterea şi supunerea la vot. prin vot secret cu bile. iar cele scrise pot fi: întrebări la care răspunsul urmează a fi dat în scris şi întrebări la care răspunsul se dă oral de la tribuna Camerei. adică moţiunea simplă. printr-o hotărâre a Parlamentului. semnată de Preşedinţii celor două Camere. (3). moţiunea de cenzură cuprinde trei momente esenţiale: iniţierea. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia. grupul parlamentar de care aparţin şi de semnătură. prin procedura moţiunii de cenzură. deputaţii şi senatorii care au semnat-o nu mai pot iniţia.113 din Constituţia republicată:“(1). Guvernul ca organ rezultat din jocul politic. iniţiată numai de deputaţi sau de senatori. ”. Moţiunea de cenzură se prezintă Birourilor permanente ale celor două Camere şi se comunică Guvernului de către Preşedintele Camerei Deputaţilor în ziua în care a fost depusă. ca mijloc democratic de “luptă”. Întrebările pot fi scrise şi orale. 77 . Prin legea de revizuire a fost consacrată expres.109 alin. Moţiunea de cenzură este simetric opusă votului de încredere. Moţiunea de cenzură se adoptă cu votul majorităţii parlamentarilor.(1) din Constituţia republicată. Mandatul de încredere. cu excepţia cazului în care Guvernul îşi angajează răspunderea potrivit articolului 114. Este o soluţie simetrică cu cea privitoare la acordarea votului de încredere unui anumit Cabinet.

în şedinţă comună. Ipotezele de angajare a răspunderii Guvernului au fost grupate. Dacă moţiunea de cenzură este respinsă. Raporturile politice dintre Parlament şi Guvern şi implicit. motiv pentru care o vom prezenta mai în detaliu. 78 . proiectul de lege prezentat. dezbaterea acesteia se va face în şedinţa comună a celor două Camere.) se consideră adoptat iar programul sau declaraţia de politică generală devin obligatorii pentru Guvern. Este motivul pentru care. Guvernul urmăreşte adoptarea unui program. va răspunde potrivit art. legate de rămânerea sau demiterea Guvernului. asupra unui program. dacă în termen de 3 zile se introduce o moţiune de cenzură. Dacă Guvernul nu a fost demis potrivit alineatului (2). după caz. ce reclamă stabilirea de măsuri urgente. a declaraţiei de politică generală sau a proiectului de lege. adică nu prin dezbaterea legii în cadrul procedurii legislative ordinare. pentru a face faţă unor împrejurări deosebite. ci prin dezbaterea unei problematici prin excelenţă politice. (3). (2). în varianta iniţială a Constituţiei.114 din Constituţia republicată. excepţie făcând ipoteza angajării răspunderii Guvernului. în practica de Stat conturată în aplicarea art.). Guvernul va deveni demisionar. a Guvernului demisionar. care sunt de competenţa Parlamentului. Potrivit art. ea este respinsă la vot. răspunderea politică a acestuia din urmă au conotaţii speciale în cazul acestei proceduri. modificat sau completat. după caz. se desfăşoară în Camerele reunite prin votul cărora Guvernul a fost învestit şi poate fi şi dezînvestit. unei declaraţii de politică generală sau unui proiect de lege. cu amendamente acceptate de Guvern. a fost votată în condiţiile articolului 113. astfel cum acesta a fost completat: “(1). cei care au iniţiat-o nu mai pot depune o alta în aceeaşi sesiune.Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului. s-a mai susţinut.Până la depunerea jurământului de către membrii noului Guvern. Guvernul este demis dacă o moţiune de cenzură. textul legii a rămas întotdeauna cel promovat de Guvern. depusă în termen de 3 zile de la prezentarea programului.ns. practic rolul Parlamentului ca unică autoritate legiuitoare a ţării. Cu alte cuvinte. situaţie care ar anula.(4) din Constituţie. În ce priveşte posibilitatea de a se interveni în conţinutul efectiv al proiectului de lege (până la soluţionarea acestei probleme prin legea de revizuire –subl.ns. angajarea răspunderii neputându-se face cu privire la două proiecte de lege sau la un pachet de asemenea proiecte. iar dezbaterile ce au loc ar putea privi atât conţinutul acestui proiect cât şi al unui program sau a unei declaraţii de politică generală. deşi iniţial s-a susţinut că Guvernul poate accepta eventuale modificări ale acestuia. cu amendamente acceptate de Guvern. de îndeplinirea actelor necesare pentru administrarea treburilor publice. potrivit completării aduse prin legea de revizuire din 2003 – subl. Expresia “un proiect de lege”. a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege. după caz. (4). Angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege reprezintă o modalitate legislativă indirectă de adoptare a unei legi. (modificat sau completat.110 alin. iar ulterior aceasta este adoptată.113. Dacă nu se depune moţiunea de cenzură sau dacă deşi introdusă. ar trebui înţeleasă în sens restrâns. echipa guvernamentală anterioară. Angajarea răspunderii politice a Guvernului reprezintă o procedură prin care. cu sprijinul majorităţii parlamentare pe care se întemeiază şi în condiţii de maximă celeritate. în două categorii: angajarea răspunderii asupra unui program sau unei declaraţii de politică generală şi angajarea răspunderii asupra unui proiect de lege. această procedură parlamentară cunoscută în doctrină şi sub denumirea de moţiune de cenzură provocată. iar aplicarea programului sau a declaraţiei de politică generală devine obligatorie pentru Guvern. În cazul în care Preşedintele României cere reexaminare legii adoptate potrivit alineatului (3). se consideră adoptat. proiectul de lege prezentat. ultima ipoteză creând reale probleme în practica de stat.

de către Guvern. de doar 3 zile de la prezentarea proiectului de lege. Dacă termenul de introducere a moţiunii de cenzură este atât de scurt. datorită caracterului prea general al redactării. Guvernului nu ar trebui să i se permită decât cu titlu de excepţie să pătrundă în sfera de reglementare primară a relaţiilor sociale. mai ales. (3). cu condiţia ca amendamentele aduse în Parlament. de natură penală. în ponderea acordată Guvernului în activitatea de legiferare. nu credem că va contribui la clarificarea procedurii speciale. Legat de modalităţile concrete în care angajarea răspunderii Guvernului este pusă în practică pentru un proiect de lege. în practica de stat a fost angajată răspunderea în cele mai variate situaţii: pentru un proiect de lege de aprobare a unei ordonanţe de urgenţă (care deja îşi producea efecte juridice). proiectul de lege va fi trimis spre promulgare în forma iniţială. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcţie. în sensul admiterii posibilităţii modificării sau completării proiectului de lege promovat de către Guvern.(2) şi (3) din Constituţia republicată: ”(2). În plus. aspecte de natură procedurală se vor ridica în aplicarea noilor prevederi constituţionale. de unde concluzia că. Faţă de consacrarea constituţională expresă a rolului Parlamentului de organ reprezentativ suprem şi unică autoritate legiuitoare a ţării. Preşedintele României poate dispune suspendarea acestora din funcţie. răspunsul trebuie căutat în raporturile pe care legiuitorul constituant le stabileşte între Parlament şi Guvern. dacă ar fi vorba despre un întreg pachet legislativ.În pofida unei astfel de poziţii logice a doctrinei. Prima întrebare care se ridică vizează în mod firesc refuzul amendării proiectului de lege. dilemele vor fi amplificate. transformarea excepţiei în regulă. două proceduri constituţionale şi anume angajarea răspunderii Guvernului şi delegarea legislativă au permis în timp. pentru un proiect de lege care conţinea 6 obiecte de reglementare. Din această perspectivă. faţă de noua modalitate de redactare. pentru un proiect de lege care intrase deja în dezbaterea parlamentară. şi întotdeauna. Numai Camera Deputaţilor. în legătură cu angajarea răspunderii Guvernului pentru un proiect de lege. potrivit art. pentru adoptarea unor măsuri privind două obiecte de reglementare distincte şi anume. Or. are tendinţa de a-şi extinde puterea de a legifera. Dimpotrivă. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. să intre în câmpul de acţiune a forului legiuitor. pentru un pachet legislativ în domeniul sănătăţii. instituind un regim derogatoriu de la dreptul comun. să fie acceptate de acesta. pentru promovarea unui nou Cod al muncii. de adoptare a unui proiect de lege pe calea angajării răspunderii Guvernului. ce vizează doar membrii Guvernului. aplicarea acestei proceduri în practica de stat s-a dovedit atipică. care va fi perioada de timp aflată la dispoziţia parlamentarilor pentru a formula amendamente? Iar. Dacă s-a cerut urmărirea penală. mai precis. Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. ne întrebăm care ar fi perioada de timp necesară parlamentarilor pentru a promova amendamente de substanţă ? În ce priveşte răspunderea penală a membrilor Guvernului. oricare ar fi acesta.Cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială. dar atunci ne întrebăm ce rost ar mai avea propunerea de amendamente de către parlamentari. completarea adusă prin legea de revizuire. considerăm că. pentru adoptarea unui “Pachet de legi anticorupţie” conţinând nu mai puţin de 15 obiecte de reglementare. Ce se va întâmpla într-o asemenea situaţie ? Este de presupus că. un Guvern.” Din dispoziţiile de mai sus se poate observa că este vorba despre norme procedurale. Din enumerarea cazurilor de mai sus este evident că probleme se ridică în practică. până la urmă.109 alin. în dauna forului legiuitor. proprietatea şi justiţia şi mai recent. ne întrebăm. nu şi alte persoane ce deţin funcţii asimilate 79 . credem că.

miniştrilor, fără a fi membri ai Guvernului, nici persoane care deţin alte demnităţi din sfera puterii executive. Deoarece competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se subînţelege că începerea urmăririi penale, apoi trimiterea în judecată şi susţinerea acuzării sunt de competenţa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, mai nou, a Parchetului Naţional Anticorupţie, transformat ulterior, în Departamentul Naţional Anticorupţie. Legea responsabilităţii ministeriale nr.115/1999 republicată în 2007 a introdus necesitatea unei Comisii pentru faza politică: “Dezbaterea propunerii de începere a urmăririi penale în Camera Deputaţilor sau în Senat se face pe baza raportului întocmit de o comisie permanentă care, în cadrul competenţei sale, a efectuat o anchetă privitoare la activitatea desfăşurată de Guvern sau de un minister ori de o comisie specială de anchetă, constituită în acest scop.” Sesizată de Avocatul Poporului, în legătură cu O.U.G. nr.95/2007 de modificare a legii, prin care se intenţionase formarea unei comisii alcătuite din 5 judecători, Curtea Constituţionala a stabilit prin Decizia nr.1133/2007 caracterul neconstituţional al numirii acestora în comisia specială, şi chiar mai mult, caracterul neconstituţional al unei astfel de comisii speciale, care restrânge, dreptul preşedintelui României de a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Dacă a avut loc trimiterea în judecată, suspendarea din funcţie a membrului Guvernului devenit inculpat operează de drept. Dispoziţiile constituţionale se aplică deopotrivă membrilor Guvernului în funcţie cât şi foştilor miniştri. Prin urmare, un membru al Guvernului răspunde penal în următoarele situaţii: a). pentru infracţiunile prevăzute de legea specială în materie; b). pentru alte infracţiuni prevăzute în Codul penal sau în legi penale speciale, săvârşite în exerciţiul funcţiei sale; c). pentru infracţiuni săvârşite în afara exerciţiului funcţiei, potrivit dreptului comun. § 8. Administraţia centrală de specialitate O administraţie centrală departamentală, condusă de miniştrii, a existat în Ţările Române cu mult înainte de organizarea Guvernului ca organ de stat. Izvoarele juridice ale ministerelor le regăsim în Regulamentele organice, prin transformarea unor ranguri boiereşti în funcţii de miniştrii. Conducătorii departamentelor ţineau legătura cu Domnul prin mijlocirea secretarului statului. Noţiunea de ministru este formulată abia în Convenţia pentru organizarea definitivă a Principatelor Române, semnată la Paris în 1858 şi apoi în Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris. Unirea Principatelor a adus elemente noi în organizarea administraţiei departamentelor. Au fost organizate 8 ministere: Interne, Finanţe, Justiţie, Culte şi Instrucţiune Publică, Afaceri Străine, Lucrări Publice, Război şi Control. Până la Marea Unire din 1918 au mai intervenit modificări în organizarea administraţiei centrale, în anul 1864 fiind înfiinţată Curtea de Conturi, în locul Ministerului Controlului. Astfel, deşi ministerele, în sensul modern al termenului, au fost create prin Regulamentele Organice, prima lege cadru de organizare şi funcţionare a administraţiei ministeriale a fost adoptată abia în anul 1929, ea conţinând şi dispoziţii referitoare la organizarea internă sau funcţionarea Guvernului. Legea pentru organizarea ministerelor din 1929 va stabili un număr de zece ministere: Interne, Externe, Finanţe, Justiţie, Instrucţie Publică şi Culte, Armată, Agricultură şi Domenii, Industrie şi Comerţ, Lucrări Publice şi Comunicaţii, Muncă, Sănătate şi Ocrotiri Sociale. Prin Constituţia din 1938 care va instaura dictatura regală, puterea executivă a regelui se va exercita prin miniştrii care răspundeau politic numai faţă de rege, pentru ca în perioada 1940-1944, căpătând puteri depline pentru a conduce statul, miniştrii să fie numiţi de acesta.
80

În perioada postbelică, în domeniul administraţiei centrale sunt de remarcat dispoziţiile Constituţiei din anul 1948, potrivit cărora numărul, atribuţiile, denumirea ministerelor şi desfiinţarea, contopirea sau noua denumire a celor existente se stabileau de către organul suprem al puterii de stat. Este consacrată şi instituţia răspunderii penale a miniştrilor “pentru faptele penale săvârşite în exercitarea funcţiei”. Constituţia din 1952 va nominaliza un număr de 28 de ministere, fără a mai reţine însă instituţia răspunderii penale a miniştrilor iar Constituţia din 1965 va da în competenţa organului suprem al puterii de stat “stabilirea numărului de ministere, denumirea, contopirea şi desfiinţarea de ministere”. Din perspectiva dreptului comparat, în doctrina administrativă se reţine că, în general, constituţiile occidentale actuale nu conţin reglementări ample cu privire la organizarea şi funcţionarea administraţiei ministeriale, fiind o materie supusă cel mai adesea schimbărilor. Legiuitorii constituanţi se rezumă doar la unele dispoziţii de principiu în ce priveşte organizarea şi funcţionarea ministerelor, strâns legate de clarificarea statutului constituţional al miniştrilor. În România, ministerele formează al doilea eşalon al sistemului administraţiei publice, fiind organele centrale de specialitate care conduc şi coordonează administraţia publică în diferite domenii şi ramuri de activitate. Numărul lor este determinat de volumul sarcinilor administraţiei publice într-un domeniu sau altul de activitate, dar şi de concepţiile şi interesele politice ce se manifestă la cei aflaţi la guvernare. Constituţia României din 1991 revizuită şi republicată în 2003 conţine o secţiune distinctă cu privire la administraţia publică centrală de specialitate, în capitolul consacrat administraţiei publice din titlul III (Autorităţile publice). Potrivit art.116 din Constituţia republicată, ministerele se organizează numai în subordinea Guvernului iar alte organe de specialitate se pot organiza în subordinea Guvernului ori a ministerelor sau ca autorităţi administrative autonome. Deci, administraţia centrală de specialitate se compune din: administraţia ministerială (ministerele) şi administraţia extra-ministerială (autorităţile administrative subordonate Guvernului sau ministerelor şi autorităţile administrative autonome). Potrivit art.117 alin.(1) din Constituţia republicată, ministerele se înfiinţează, se organizează şi funcţionează potrivit legii. O asemenea prevedere constituţională, a dus în doctrină la enumerarea următoarelor variante posibile: fie adoptarea unei legi organice, care să constituie sediul unic al materiei pentru toate ministerele; fie adoptarea unei legi-cadru, urmată de norme speciale pentru fiecare minister în parte, fie adoptarea câte unei legi speciale pentru fiecare minister. Fiind însă vorba de o lege ordinară, se mai precizează, se subînţelege că, în locul acesteia se poate adopta şi o ordonanţă. Deşi s-ar părea că acestea erau singurele variante posibile de înfiinţare, organizare şi funcţionare a ministerelor, acceptate de legiuitorul constituant, în practica de stat, până la adoptarea actualei reglementări, majoritatea ministerelor, cu excepţia Ministerului de Interne şi a Ministerului Apărării Naţionale au fost organizate şi au funcţionat pe baza unor Hotărâri ale Guvernului, schimbate de fiecare dată o dată cu învestirea unui nou Cabinet, modificate şi completate uneori, chiar pe parcursul funcţionării aceluiaşi Cabinet. Din cele trei variante enunţate de doctrină, s-a optat pentru cea de-a doua, prin adoptarea Legii nr.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor ce conţine un capitol distinct consacrat organizării şi funcţionării ministerelor, structurat pe patru secţiuni: Dispoziţii generale, Organizarea ministerelor, Conducerea ministerelor şi Atribuţiile generale ale miniştrilor. Potrivit legii, ministerele şi miniştrii se aprobă de către Parlament, prin acordarea votului de încredere la învestitură, iar primul-ministru poate cere Parlamentului modificarea structurii Guvernului prin înfiinţarea, desfiinţarea sau după caz, divizarea ori comasarea unor ministere, situaţii care se supun votului Parlamentului, în condiţiile
81

învestiturii. Este un aspect ce a mai fost evocat cu prilejul punerii în discuţie a procedurii de învestitură a Guvernului. Astfel, din interpretarea dispoziţiilor mai sus menţionate rezultă că, este posibilă crearea de noi ministere sau reorganizarea celor existente prin procedura de formare a unui nou Cabinet, atât ministerele cât şi miniştri fiind supuşi aprobării votului de încredere de către Parlament, cu ocazia învestiturii. În plus, dacă primul-ministru, intenţionează să modifice structura Guvernului, pe parcursul mandatului, intervenind în vreo formă sau alta asupra numărului de ministere, va avea nevoie din nou, de votul de încredere al Parlamentului, aspect consacrat expres în art.85 alin.(3) din Constituţia republicată, introdus cu ocazia revizuirii. Din dispoziţiile legii rezultă că doar pentru organizarea şi funcţionarea ministerelor privind apărarea naţională şi ordinea publică sunt necesare legi speciale, putând fi adoptate implicit şi ordonanţe, dacă Guvernul primeşte abilitare în acest scop, pentru restul ministerelor fiind suficientă adoptarea unor Hotărâri ale Guvernului. Sub aspectul formei, s-a relevat în doctrină, nu există în prezent un minister al "ordinii publice", fiind de presupus că ar fi vorba despre Ministerul de Interne, devenit în 2003, Ministerul Administraţiei şi Internelor, ulterior Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, iar la finele anului 2008, din nou Ministerul Administraţiei şi Internelor, referirea fiind în orice caz, confuză şi imprecisă. Legea precizează şi competenţa Guvernului de a aproba prin Hotărâre “rolul, funcţiile, atribuţiile, structura organizatorică şi numărul de posturi ale ministerelor”, în raport de importanţa, volumul, complexitatea şi specificul acestora. De asemenea, Legea nr.90/2001 a recunoscut personalitatea juridică a ministerelor precizând că acestea au sediul în municipiul Bucureşti. Cu privire la calificarea ca "minister" a unei autorităţi publice este de remarcat şi faptul că unele autorităţi pot avea şi altă denumire decât cea de minister, dar conducătorii lor să aibă calitatea de ministru, după cum este posibil în consecinţă, ca numărul miniştrilor din echipa guvernamentală să nu coincidă, stricto-senso, cu numărul ministerelor. Conducerea ministerelor se exercită de miniştri, ajutaţi de unul sau mai mulţi secretari de stat. Secretarii de stat exercită atribuţiile delegate de către ministru. Potrivit unei completări ulterioare aduse prevederilor legale de mai sus, în cadrul ministerelor, instituţiilor publice şi al altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale poate fi utilizată şi funcţia de subsecretar de stat, potrivit hotărârii Guvernului privind organizarea şi funcţionarea acestora. Ministrul reprezintă ministerul în raporturile cu celelalte autorităţi publice, cu persoanele juridice şi fizice din ţară şi din străinătate, precum şi în justiţie. Fiecare minister are şi un secretar general, funcţionar public de carieră, numit prin concurs sau examen, pe criterii de profesionalism, având drept principal scop al activităţii, asigurarea stabilităţii funcţionării ministerului, continuitatea conducerii şi realizarea legăturilor funcţionale între structurile ministerului. Pe lângă ministru funcţionează, ca organ consultativ, colegiul ministerului. Acesta se întruneşte la cererea şi sub preşedinţia ministrului, pentru dezbaterea unor probleme privind activitatea ministerului. Componenţa şi regulamentul de funcţionare al colegiului ministerului se aprobă prin ordin al ministrului. De asemenea, în fiecare minister se organizează cabinetul ministrului, cu personal propriu, căruia nu i se aplică prevederile Legii privind Statutul funcţionarilor publici. Ministerele pot avea în subordinea lor, servicii publice deconcentrate, care funcţionează în unităţile administrativ-teritoriale. Conducătorii acestora se numesc şi se eliberează din funcţie, de către ministru, cu avizul consultativ al prefectului. Atribuţiile compartimentelor ministerelor se stabilesc prin regulamentul de organizare şi funcţionare a ministerului aprobat prin ordin al ministrului. În ce priveşte actele emise la nivelul conducerii unipersonale a unui minister, legea precizează că, în exercitarea atribuţiilor ce-i revin, ministrul emite ordine şi
82

m. (art.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative republicată în 2004 stabileşte expres. sub sancţiunea inexistenţei. faţă de dispoziţiile art. Consiliul Naţional al Audiovizualului. Legea nr. Serviciul de Informaţii Externe. Ministerul Mediului. a legilor şi celorlalte acte normative adoptate de Parlament. o conducere desemnată de către Parlament şi fiind de regulă. în vederea intrării lor în vigoare. Ministerul Dezvoltării Regionale şi Locuinţei. trebuind însă emise cu respectarea principiului ierarhiei juridice. doar cu avizul Curţii de Conturi. În ce priveşte actele autorităţilor centrale de specialitate.a. precum şi ordinelor. iar prin simetrie. potrivit art. ordonanţelor şi hotărârilor Guvernului. organele centrale de specialitate la care se referă art. se pot înfiinţa. care le fac să se deosebească de celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale. De asemenea. organe de coordonare şi organe de control. şi pentru aceste acte va exista aceiaşi obligaţie sub aceeaşi sancţiune. acestea pot avea şi un caracter normativ. Autorităţile administrative autonome apar ca organe de domeniu. Toate aceste autorităţi administrative autonome prevăzute sau nu expres în Constituţie. Nu există nici o precizare în ce priveşte caracterul actelor ministrului de a fi acte administrative individuale sau normative. numai dacă legea le recunoaşte această competenţă. Ministerul Educaţiei. autorităţi administrative autonome se pot înfiinţa prin lege organică. Constituţia republicată stabileşte în art. obligativitatea publicării în Monitorul Oficial al României. Ministerele sunt privite în doctrină ca organe de ramură. Partea I.100 şi art. În ce priveşte organizarea administraţiei centrale autonome. Cercetării şi Inovaţiei) şi ministere cu activitate politico-administrativă (ca de ex. Banca Naţională a României. După natura activităţii pe care o realizează sunt clasificate în: ministere cu activitate economică (ca de exemplu. ş. Serviciul Român de Informaţii. principiul potrivit căruia. Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii). o structură organizatorică proprie şi atribuţii de specialitate. instrucţiunilor şi altor acte normative emise de organele administraţiei publice centrale de specialitate.instrucţiuni. Consiliul Suprem de Apărare a Ţării.Ministerul Administraţiei şi Internelor). De altfel. legea conţine un capitol distinct intitulat “Norme cu privire la ordinele. Înfiinţarea organelor administraţiei publice centrale de specialitate cu alte denumiri decât ministerele a fost determinată fie de necesitatea desfăşurării unei activităţi coordonate şi unitare în rezolvarea unor probleme de specialitate.(2) din Constituţia republicată. sunt organizate şi funcţionează în baza unor legi organice.(3). în subordinea Guvernului şi a ministerelor. având de regulă. Serviciul de Protecţie şi Pază. care la rândul lor pot fi de trei categorii: organe de sinteză. fie de volumul mai restrâns de activitate care nu reclama organizarea unui minister.119) sau Serviciul Român de Informaţii. La rândul lor. obligate să depună rapoarte de activitate care sunt supuse dezbaterii şi aprobării acestuia. Aceste structuri nu se subordonează ierarhic Guvernului. Observăm că unele dintre ele sunt prevăzute expres şi în Constituţie.117 alin. instrucţiunile şi celelalte acte normative emise de conducătorii ministerelor şi ai altor 83 .117 alin. în capitolul consacrat dispoziţiilor generale. Cu titlu de exemplu. în condiţiile legii. actelor normative ale autorităţilor administrative autonome. Ele au organe proprii de conducere stabilite prin actul de înfiinţare.d. aceasta poate fi colegială sau unipersonală.116 alin. cum ar fi. care consacră obligativitatea publicării decretelor Preşedintelui şi actelor Guvernului în Monitorul Oficial al României. enumerăm printre autorităţile administrative autonome: Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. Ministerul Economiei.108 din Constituţia republicată. ministere cu activitate social-culturală şi ştiinţifică (ca de ex. Sub aspectul structurii şi conducerii autorităţilor administrative autonome.(2) din Constituţia republicată.

exclusiv administrativ 2. instrucţiunile şi alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor şi ai celorlalte organe ale administraţiei publice centrale de specialitate sau ale autorităţilor administrative autonome se emit numai pe baza şi în executarea legilor. Guvernul României are un rol: a. după consultarea partidelor parlamentare c. asigură exclusiv realizarea politicii interne şi externe a ţării b. iar ordinele reprezintă actele prin care miniştrii rezolvă anumite probleme concrete. ordinele şi instrucţiunile se vor elabora în termenul prevăzut de actul superior sau. după caz.52 din Constituţia republicată şi Legii nr. Acordarea votului de încredere de către Parlament presupune: a. asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice 3. miniştri delegaţi cu însărcinări speciale pe lângă primul-ministru şi alţi membri stabiliţi prin lege organică 4.554/2004 privind contenciosul administrativ cu modificările şi completările ulterioare. în ce priveşte termenul de emitere. Legat de posibilitatea de control asupra actelor autorităţilor centrale de specialitate vom reţine că ele pot fi atacate în instanţa de contencios administrativ potrivit art. exclusiv politic c. instrucţiunile şi alte asemenea acte trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza şi în executarea cărora au fost emise şi nu pot conţine soluţii care să contravină prevederilor acestora. într-un termen util care să facă posibilă aducerea lor la îndeplinire.desemnează drept candidat la funcţia de prim-ministru pe preşedintele partidului majoritar 5. după consultarea partidelor parlamentare b.desemnează candidatul la funcţia de prim-ministru. a hotărârilor şi a ordonanţelor Guvernului. Guvernul este alcătuit din: a. potrivit dispoziţiilor conţinute în acest capitol. Guvernul. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 1. În preambulul acestor acte se indică expres actul normativ superior pe care se întemeiază. În sfârşit. circularele sunt acte cu caracter explicativ şi de îndrumare cu privire la modul în care trebuie să se desfăşoare unele activităţi de competenţa ministerului iar rezoluţiile sunt acte prin care se soluţionează probleme concrete.organe ale administraţiei publice centrale de specialitate sau de autorităţile administrative autonome”. politic şi administrativ b. votul majorităţii parlamentarilor 84 . Prin instrucţiuni se stabilesc reguli generale în ramura din competenţa ministerului. miniştrii de stat. ordinele. potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament: a. Astfel. prim-ministru. La rândul lor. În ce priveşte sfera reglementării. pentru structurile subordonate acestuia. În procedura de învestitură a Guvernului. prim-ministru. numeşte primul-ministru. miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică b. prim-ministru. § 9. ordinele cu caracter normativ. Preşedintele României: a. miniştri. miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică c. Potrivit Constituţiei României republicată. exercită exclusiv conducerea generală a administraţiei publice c.

hotãrâre a Guvernului d. fără alte condiţionări c. Parlamentului c. Potrivit Constituţiei României republicată: a. votul majorităţii parlamentarilor prezenţi c. în prealabil. fãrã alte condiţionări b. Guvernul răspunde politic numai în faţa: a. compatibilă cu calitatea de membru al Guvernului b. hotărâri şi ordonanţe b. Calitatea de deputat sau senator este: a. cât şi în situaţii obişnuite 85 . cu excepţia calităţii de prim-ministru 8. Curţii Constituţionale 10. compatibilă cu calitatea de membru al Guvernului. se face de către primul-ministru. potrivit Constituţiei. nu pot afecta drepturile electorale c. Guvernul îşi exercită mandatul până la organizarea alegerilor parlamentare generale 7. hotărâri şi decizii 9. 11.Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului: a. Guvernul îşi exercită mandatul până la data validării alegerilor parlamentare generale c. Potrivit Constituţiei României republicată. decizie a primului-ministru c. Desfiinţarea unor funcţii din cadrul Guvernului României: a.b. pot fi adoptate atât în situaţii extraordinare. ordin al ministrului de resort. se dispune de către Preşedintele României. Guvernul îşi exercită mandatul până la data alegerilor parlamentare generale b. intră în vigoare numai după ce au fost aprobate. Preşedintelui b. lege b. intervin numai în domeniul legii organice b. hotărâri şi regulamente c. de către Parlament d. Guvernul adoptă: a. incompatibilă cu calitatea de membru al Guvernului c. votul a două treimi dintre parlamentari 6. la propunerea primului-ministru. De regulă. presupune un nou vot de încredere din partea Parlamentului 12. Potrivit Constituţiei României republicată. organizarea şi funcţionarea ministerelor sunt reglementate prin: a.

Ideea de autonomie locală a fost prezentă pentru prima dată la noi. aprofundarea şi utilizarea noţiunilor specifice legate de principiile fundamentale ale administraţiei publice. competenţa şi funcţionarea Consiliului local. aflată în timpul regimului socialist într-o strictă subordonare faţă de administraţia centrală de stat. în anul 1950 fiind create comitetele executive. Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore • § 1. actele adoptate de acesta.” În perioada interbelică.stabilească. administraţia publică locală este competentă numai în limitele unităţii administrativ-teritoriale în care aceasta funcţionează. Între cele două categorii.6/1957 pentru organizarea şi funcţionarea sfaturilor populare. fiind adoptată Legea nr. deconcentrare. reglementare ce conţinea un capitol distinct referitor la “organele locale de specialitate ale administraţiei de stat”. determinate de caracterul unitar al statului nostru. durata mandatului de consilier sau forme de răspundere la care pot fi supuşi consilierii . ca “organe de direcţie şi execuţie” ale acestora. dar numai pentru oraşe. studenţii vor avea posibilitatea să : . în Regulamentele Organice. În baza dispoziţiilor Constituţiei din 1965 a fost adoptată Legea nr. din anul 1864. gestiona şi opera cu noţiuni legate de constituirea. în linii generale. la baza organizării şi funcţionării administraţiei publice locale se află principiul constituţional al autonomiei locale. administraţia publică centrală şi cea locală există legături strânse. actele sau răspunderea acestuia Competenţe dobândite : în momentul în care vor finaliza studiul acestui modul. Evoluţia legislaţiei în domeniu Spre deosebire de administraţia publică centrală. reglementările constituţionale şi legale ce au fost adoptate până la instaurarea republicii au consacrat soluţii cu privire la realizarea administraţiei de stat pe plan local.precizeze care sunt principiile fundamentale de organizare a administraţiei publice locale .Modulul IV Administraţia publică locală • • • Obiective specifice : cunoaşterea. Rezultatele aşteptate : studenţii vor înţelege. viceprimarului sau administratorului public. dar sunt şi delimitări datorate faptului că. organele locale ale puterii de stat. competentă la nivelul întregii ţări. ambele de influenţă franceză. instituşia prefectului sau autoritatea Consiliului local. legile din timpul lui Cuza. competenţa şi modul de funcţionare a Consiliului local. oscilând între descentralizare. Legea pentru înfiinţarea consiliilor judeţene şi Legea comunală. înţelegerea. Schimbările fundamentale produse în societatea românească.stabilească rolul şi atribuţiile primarului. autonomie şi centralizare. 86 .57/1968 privind organizarea şi funcţionarea consiliilor populare. fără a se pune problema constituirii unor organe administrative de specialitate. Constituţia din 1948 va introduce. Constituţia din 1952 va menţine acelaşi sistem. Ulterior. la sfârşitul lui 1989 nu puteau rămâne fără efect pe planul administraţiei publice organizată la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale. instituţia Prefectului. denumite iniţial sfaturi populare. după model sovietic. Ulterior. înzestrându-le “cu organe deliberative şi reprezentative. au recunoscut personalitatea juridică atât judeţelor cât şi comunelor.

). Astfel. în doctrina administrativă se analizează în mod tradiţional. sectoare ale municipiului Bucureşti. Legea nr.5/1990 privind administrarea judeţelor. cu puţin timp înainte de alegerile locale generale din vara anului 1996. în spiritul reglementărilor europene consacrate în domeniu. municipiilor. municipii. principiul descentralizării prin raportare la cel al centralizării. a fost promovat un nou proiect de lege privind organizarea administraţiei publice locale şi regimul general al autonomiei locale. După alegerile din 1990.83 din 19 mai 1998.69/1991 privind administraţia publică locală. care au exercitat conducerea activităţii administrative în unităţile administrativ-teritoriale existente.69/1991 privind administraţia publică locală.subl. ca organe locale ale administraţiei de stat.8/1990 privind organizarea şi funcţionarea organelor locale ale administraţiei de stat.22/1997. nu doar în Europa. republicată în 1996 a fost modificată şi completată substanţial prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. în februarie 1992. prin Legea nr. în absenţa unui cadrul constituţional corespunzător. oraşelor şi comunelor se realizează de prefecturi şi primării.145 alin. respectiv a municipiului Bucureşti. în timp. la mai puţin de o lună de la intrarea în vigoare a Legii nr. Ca urmare a problemelor apărute însă.70/1991. va intra în vigoare Constituţia. Principii contemporane de organizare a administraţiei publice locale Organizarea administraţiei publice locale din România potrivit actualei Constituţii se bazează pe aplicarea principiilor fundamentale dominante în prezent. care alături de Legea nr. ulterior republicării fiindu-i aduse noi amendamente. până la formarea viitoarelor organe locale. La scurt timp. proiect adoptat cu modificări. de Parlamentul constituit în urma alegerilor generale din toamna anului 2000.G. ca rezultat al alegerilor. ca urmare a aprobării ei prin referendum naţional. La 8 decembrie 1991. Legea nr. nr. De-a lungul ultimilor ani această lege a suferit o serie de modificări şi completări. care prevedea că. administrarea judeţelor. a Deciziei Curţii Constituţionale prin care se constatase neconstituţionalitatea O. declarată neconstituţională prin Decizia Curţii Constituţionale nr. noua concepţie aflată la baza organizării şi funcţionării autorităţilor administraţiei publice locale.70/1991 privind alegerile locale s-a aflat la baza primelor alegeri locale generale organizate în România. lege care a abrogat expres printr-o dispoziţie finală. iar prin Legea nr. la nivelul administraţiei publice locale. în toamna anului 1998. din 20 mai 1990.69/1991 privind administraţia publică locală.69/1991 privind administraţia publică locală.Prin Decretul-Lege nr. devenind Legea nr.ns. Constituţie ce va fundamenta în cuprinsul a doar 4 articole.286/2006. § 2.22/1997 s-a revenit la reglementarea anterioară acesteia. republicată în 1996. ci peste tot în lume. adică la Legea nr. din momentul publicării în Monitorul Oficial al României.69/1991. după decembrie 1989. 87 . până la primele alegeri parlamentare de după decembrie 1989. Ulterior. cele mai numeroase au intervenit însă prin Legea nr. deconcentrarea ca formulă intermediară şi federalismul. motiv pentru care ea a fost republicată în februarie 2007. oraşe şi comune s-au constituit primării. această reglementare cu caracter provizoriu a fost înlocuită cu Legea nr. republicată în 1996.2 din Constituţia din 1991 (în varianta iniţială .25/1996 a fost modificată şi completată Legea nr. în aplicarea unora din dispoziţiile conţinute în legile mai sus menţionate. municipiilor. adoptate la sfârşitul anului 1991. Ulterior ambele legi au fost republicate. oraşelor şi comunelor până la organizarea de alegeri locale. Un an mai târziu. Potrivit art.69/1991 privind administraţia publică locală. în judeţe.24/1996 a fost modificată şi completată Legea nr. a fost adoptată Legea nr.215/2001 privind administraţia publică locală. municipiul Bucureşti.U. organe locale ale administraţiei de stat cu competenţă generală.

Elementele descentralizării sunt: personalitatea juridică. în dreptul şi obligaţia corelativă acestui drept. sarcina de a-şi rezolva problemele şi de a-şi satisface interesele lor specifice. Centralizarea caracterizată prin dependenţa organelor locale de cele centrale ce stabilesc deciziile aplicabile în teritoriu. În doctrina administrativă au fost în mod tradiţional identificate două forme ale descentralizării şi anume: descentralizarea teritorială şi descentralizarea tehnică sau prin servicii. rezolvarea propriilor afaceri. în favoarea agenţilor statului repartizaţi pe întreg teritoriul ţării (prefectul. Descentralizarea administrativă presupune existenţa unor persoane publice locale. Problema ce preocupă orice naţiune este deci. sarcini a căror îndeplinire şi-o asumă printr-o administraţie ierarhizată şi unificată. Cu alte cuvinte. prin serviciul său de specialitate. în sensul unei libertăţi totale. dar fără intervenţia puterii centrale. ea înseamnă mult mai puţin decât descentralizarea şi presupune recunoaşterea unei anumite puteri de decizie. mărimea populaţiei. cunoscut în doctrină sub denumirea de tutelă administrativă. actele acestor autorităţi pe care. în primul rând. tutela administrativă se materializează în sistemul românesc de organizare şi funcţionare a autorităţilor administraţiei publice locale. ce revine prefectului de a ataca în contencios administrativ. presupune o strictă subordonare. cea a gradului de descentralizare necesar. opusul ei ar fi lipsa de raport. fiind privită ca transfer de atribuţii de la centru la agenţii puterii centrale aflaţi la conducerea diferitelor organisme locale. Autonomia locală reprezintă dreptul recunoscut unităţilor administrativ-teritoriale de a-şi satisface interesele proprii după cum consideră oportun. tradiţii etc. descentralizarea administrativă nu poate fi concepută în statele unitare. prin descentralizare se renunţă la unitatea caracteristică centralizării. autonomie locală. descentralizarea nu reprezintă opusul centralizării. Descentralizarea tehnică sau prin servicii presupune existenţa unor persoane morale de drept public care prestează anumite servicii publice. ce variază după întinderea teritoriului. fără existenţa unui control statal. rezervându-se colectivităţilor locale. cu eliminarea oricărei intervenţii a statului atunci când aceasta se dovedeşte necesară. autorităţi ce dispun de competenţă materială generală.Prin aplicarea acestor principii se încearcă rezolvarea celor două tendinţe care se manifestă în guvernarea oricărei ţări şi anume: tendinţa la unitate (centralizatoare) şi tendinţa la diversitate (descentralizatoare). Prin urmare. ce intervin direct în gestionarea şi administrarea problemelor colectivităţii. Centralizarea administrativă fiind privită ca raportul natural al puterii centrale cu cea locală. După cum vom vedea. Ea nu trebuie înţeleasă însă. ci micşorarea ei. Astfel. desemnate de comunitatea teritoriului. centralizarea concentrează ansamblul sarcinilor administrative din teritoriul naţional la nivelul statului. Autonomia locală este un drept iar descentralizarea administrativă constituie un sistem ce o presupune. Deconcentrarea este o măsură intermediară în procesul descentralizării. Autonomia locală constituie principiul fundamental al organizării administrativ-teritoriale a unui stat. distincte de masa serviciilor publice prestate de autorităţile statale. Descentralizarea administrativă nu trebuie confundată cu descentralizarea politică ce implică federalismul. implicând autonomia locală. ceea ce nu e posibil. Prin urmare. condiţiile economice şi politice existente. cu atribuţii proprii. serviciile exterioare ale ministerelor răspund ideii de deconcentrare). 88 . diminuarea concentrării puterilor. cu respectarea legalităţii. Descentralizarea teritorială presupune existenţa unor autorităţi alese. le consideră ilegale. la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale.

a teritoriului. Sub aspectul modalităţii de redactare. Legea nr. despre deconcentrarea serviciilor publice. rămas nemodificat. 123 (Prefectul). şi prefectului. unele oraşe sunt declarate municipii. pe verticală. ce rămân pe mai departe.73 alin. în primul rând. art. Constituţia României a optat pentru o formulă intermediară de tehnică legislativă faţă de alte Constituţii europene care. ca urmare a modificării şi completării aduse prin legea de revizuire sunt prevăzute cele trei principii de bază pe care se întemeiază administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale şi anume: descentralizarea. „organizarea administraţiei publice locale. Astfel.121 (Autorităţi comunale şi orăşeneşti). serviciile exterioare ale ministerelor. pe orizontală. precum şi regimul general privind autonomia locală” se reglementează prin lege organică. sub aspect administrativ. cu privire la teritoriu. pentru că erau avute în vedere. Constituţia României din 1991 revizuită şi republicată în 2003 reglementează administraţia publică locală în patru articole şi anume: art. În ce priveşte sintagma “descentralizarea serviciilor publice”. utilizată în varianta iniţială a Constituţiei. după prima secţiune consacrată Administraţiei publice centrale de specialitate. menţinut şi după revizuirea din octombrie 2003. oraşe şi judeţe. în secţiunea a doua intitulată. autorităţile administraţiei publice centrale de specialitate sunt în exclusivitate autorităţi ale administraţiei de stat. în comune.(3) din Constituţia republicată. fie se rezumă la inserarea unei norme de trimitere. autonomia locală şi deconcentrarea serviciilor publice. Prin introducerea expresă cu ocazia revizuirii. două sfere cu regimuri juridice diferite.120 din secţiunea a doua (Administraţia publică locală) din capitolul V consacrat administraţiei publice. constatăm că. Constituţia face trimitere la dispoziţiile legii. conform cărora „Teritoriul este organizat. cerinţă respectată de Legea nr. în această materie era necesară adoptarea unei legi organice. Această împărţire a fost interpretată în doctrina administrativă în sensul că legiuitorul constituant a dorit să delimiteze în cadrul administraţiei publice. în timp ce autorităţile administraţiei publice din unităţile administrativ-teritoriale se împart în: servicii publice ale autorităţilor administraţiei publice de specialitate deconcentrate în unităţile administrativ-teritoriale şi autorităţi administrative autonome ale comunelor. subordonate acestora. alegerea autorităţilor administraţiei publice locale.§ 3. Se impun a fi precizate în acest context dispoziţiile art.2/1968 privind organizarea administrativă a României. Constituţia României s-a limitat la a preciza care sunt autorităţile administraţiei publice locale de bază (consiliile comunale şi orăşeneşti şi primarii). oraşelor şi judeţelor. şi respectiv. organizarea şi funcţionarea fiecăreia dintre acestea. În condiţiile legii. Astfel.(3) litera o) din Constituţia republicată potrivit căruia.3 alin. Principiile organizării administraţiei publice locale în România Cadrul constituţional.215/2001. din titlul III (Autorităţile publice).122 (Consiliul judeţean) şi art. strict ştiinţific era vorba de fapt. Dacă ne raportăm la art. ca un principiu distinct în raport cu descentralizarea şi autonomia 89 . după cum doctrina s-a grăbit să precizeze imediat după intrarea ei în vigoare. În ce priveşte însă. adică ramificaţiile în teritoriu ale ministerelor. mai putea fi vorba despre înfiinţarea unor servicii publice la nivelul colectivităţilor locale. a principiului deconcentrării serviciilor publice.120 (Principii de bază). fie cuprind un întreg titlu sau capitol consacrat administraţiei publice locale. În art. În plus. Administraţia publică locală. art. autorităţile intermediare la nivelul judeţelor (consiliile judeţene) precum şi principiile care stau la baza raporturilor dintre acestea.” În ce priveşte organizarea administrativă a teritoriului se află încă în vigoare o lege anterioară regimului constituţional actual şi anume. se regăseşte în capitolul V intitulat Administraţia publică.

” Potrivit art.2 din Legea nr. municipiului sau judeţului. În acord cu standardele europene. fiind exercitată pe baza şi în limitele prevăzute de lege.” Legea administraţiei publice locale nr. direct. competenţele partajate sunt competenţele exercitate de către autorităţile administraţiei publice locale.locală se răspunde astfel rigorii ştiinţifice. şi anume. Principiul descentralizării administrative a fost dezvoltat într-o reglementare distinctă.195/2006 a descentralizării: a). în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă. din care decurg toate celelalte. în Legea nr. unitar şi indivizibil al României. aparţin comunei. Aplicarea acestor principii nu poate aduce atingere caracterului de stat naţional.120 din Constituţia republicată. în condiţiile legii. de altfel cel mai important.339/2004. treburile publice. Primul principiu enunţat. ratificată prin Legea nr.” “Autonomia locală este numai administrativă şi financiară. competenţele şi atribuţiile precum şi gestionarea resurselor care. c). adică autonomia locală. alte trei principii şi anume: eligibilitatea autorităţilor administraţiei publice locale. prin Legea-cadru nr. înlocuită în prezent. legalitatea şi consultarea cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit.competenţele delegate sunt competenţele atribuite prin lege autorităţilor administraţiei publice locale împreună cu resursele financiare corespunzătoare.199/1997: „Prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona. consacrat principiilor de bază aplicabile administraţiei publice locale este completat cu un nou alineat potrivit căruia: “În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere semnificativă se asigură folosirea limbii minorităţii naţionale respective în scris şi oral în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu serviciile publice deconcentrate. b). legea-cadru privind descentralizarea. Autonomia locală priveşte organizarea.195/2006 a descentralizării. în doctrina actuală.195/2006 ca redistribuirea de competenţe administrative şi financiare de către ministere şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale către propriile structuri de specialitate din teritoriu. actualul cadru legislativ în materia regimului general al autonomiei locale.competenţele exclusive sunt competenţele atribuite prin lege autorităţilor administraţiei publice locale de realizarea cărora acestea sunt responsabile. precizat chiar din primul său articol.2 din Legea-cadru nr. Deconcentrarea este definită în art. împreună cu alte niveluri ale administraţiei publice (judeţean sau central). Descentralizarea este definită în acelaşi art.” “Acest drept se exercită de consiliile locale şi primari precum şi de consiliile judeţene. secret şi liber exprimat. Obiectul de reglementare al acestei legi. regulile şi cadrul instituţional care se află la baza procesului de descentralizare administrativă şi financiară. evocată în repetate rânduri. Prin colectivitate locală se înţelege totalitatea locuitorilor din unitatea administrativ-teritorială. fiind preluată în linii generale. este definit în lege (aşa cum se procedase şi în 1996). precum şi al organizării şi funcţionării autorităţilor administraţiei publice locale. definiţia formulată în Carta europeană a autonomiei locale adoptată la Strasbourg la 15 octombrie 1985. oraşului. potrivit legii. adaugă celor trei principii constituţionale. art. egal. competenţe exclusive. ca transferul de competenţă administrativă şi financiară de la nivelul administraţiei publice centrale la nivelul administraţiei publice locale sau către sectorul privat. îl constituie principiile.215/2001 republicată cu modificările şi completările ulterioare. competenţe partajate şi competenţe delegate.2. în această chestiune. de 90 . funcţionarea. după caz. în condiţiile legii. în condiţiile legii.” „Autorităţile administraţiei publice locale exercită. în condiţiile prevăzute de legea organică. autorităţi ale administraţiei publice locale alese prin vot universal.

că. el decurgând explicit şi din conţinutul art. ca urmare a revizuirii legii fundamentale. cooperării şi solidarităţii în rezolvarea problemelor întregului judeţ. dreptul de a fi ales şi domiciliu. pentru a le exercita în numele şi în limitele stabilite de către acestea. în art. aspect ce reflectă dubla 91 . oraşe şi municipii şi autorităţile administraţiei publice de la nivel judeţean se bazează pe principiile autonomiei. autorităţile administraţiei publice locale nu se află în raporturi de subordonare. Astfel. atunci când sunt încălcate normele legale. responsabilităţii. materiale. în condiţiile legii. În art. abia cu ocazia modificărilor şi completărilor aduse reglementării anterioare în anul 1996. o consacrare constituţională. ele au în proprietate bunuri din domeniul privat. Raporturile dintre autorităţile administraţiei publice locale din comune. pe de altă parte. acesta se regăseşte de o manieră indirectă în dispoziţiile constituţionale din art. nu există raporturi de subordonare. chiar în capitolul consacrat unor dispoziţii generale. Primarii comunelor şi oraşelor sunt aleşi pe circumscripţii electorale prin vot exprimat pe baza scrutinului uninominal.3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului cu modificările şi completările ulterioare. 1 alin. precum şi între consiliul local şi primar. contravenţionale şi penale. Comunele. Potrivit legii. “comunele. respectarea Constituţiei. Puterea lor nu provine de la stat. dispoziţie legală ce a căpătat. Principiul consultării cetăţenilor decurge din autonomia locală. administrative.” Principiul legalităţii este garantat în sensul respectării sale. iar în calitate de persoane juridice de drept public. Procedura de organizare şi desfăşurare a referendumului. a consiliilor judeţene şi a primarilor.122 care prevăd alegerea consiliilor locale. în cadrul unui scrutin de listă. după caz.(5) din Constituţia republicată ce stabileşte că: “În România. ci dimpotrivă îşi trage forţa din voinţa alegătorilor care sunt reprezentaţi prin aceste autorităţi. Acestea au patrimoniu propriu şi capacitate juridică deplină.” Pentru a fi ales consilier ori primar.121 din Constituţia republicată referitor la autorităţile comunale şi orăşeneşti a fost consacrată dubla natură juridică a acestora. De asemenea. autoritate a administraţiei de stat în teritoriu. În relaţiile dintre autorităţile administraţiei publice locale şi consiliul judeţean pe de-o parte. rezultat al autonomiei locale. Aceste unităţi administrativ-teritoriale au personalitate juridică. legalităţii. la nivelul administraţiei publice locale prin consacrarea răspunderii juridice şi prin aplicarea de sancţiuni disciplinare. ele sunt proprietare ale bunurilor din domeniul public de interes local sau judeţean şi emit acte administrative de autoritate. atât a celui naţional cât şi a celui local este prevăzută de Legea nr. Principiul legalităţii a fost prevăzut în legislaţia privind administraţia publică locală.123 referitor la prefect. Aceste condiţii de eligibilitate sunt cumulative şi se referă la: calitatea de alegător. este subliniată lipsa de subordonare dintre autorităţile administraţiei publice locale. În calitate de persoane juridice civile. candidatul în alegeri trebuie să respecte anumite condiţii stabilite atât de Constituţie cât şi de lege. oraşele şi judeţele sunt unităţi administrativ-teritoriale în care se exercită autonomia locală şi în care se organizează şi funcţionează autorităţi ale administraţiei publice locale.” În ce priveşte principiul eligibilităţii. a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. “Consiliile locale şi judeţene se aleg pe circumscripţii electorale prin vot exprimat pe baza reprezentării proporţionale.către autorităţile publice centrale.121 şi art. în baza autonomiei locale. deoarece organizarea referendumului local reprezintă o veritabilă caracteristică a acesteia. potrivit legii. oraşele şi judeţele sunt persoane juridice de drept public. se impune precizat în acest context.

care era capul administraţiei comunale. oraşelor. municipiilor. Această organizare a administraţiei publice locale va fi menţinută şi de Legea pentru organizarea administraţiei publice locale din 1929. ca organe locale ale administraţiei de stat. ca centre de administraţie şi inspecţie locală.24/1996 de modificare şi completare a Legii nr. Legea nr. dar va înfiinţa 10 ţinuturi. ulterior modificată în repetate rânduri. ţinuturile vor fi desfiinţate şi se va reveni la prefecturile de judeţ. de unităţile administrativ-teritoriale pentru realizarea în comun a unor proiecte de dezvoltare de interes zonal sau regional ori furnizarea în comun a unor servicii publice. Potrivit Legii administraţiei publice locale nr. doar consiliile locale au fost alese prin vot direct. În plus. potrivit legii. iar administraţia treburilor fiecărei comune era încredinţată unei persoane numită primar.70/1991 va generaliza principiul alegerii directe şi pentru consiliile judeţene.286/2006 sunt definite asociaţiile de dezvoltare intercomunitară ca fiind structurile de cooperare cu personalitate juridică. Această organizare s-a menţinut până la adoptarea Legii comunale din 1864. ai subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor. primarul general al municipiului Bucureşti şi preşedintele consiliului judeţean sunt autorităţi executive. Constituţia din 1866 va menţine această lege. consiliul judeţean. dar organizarea şi funcţionarea organelor administraţiei publice comunale astfel cum fuseseră instituite în 1864 vor dura până la Legea pentru unificarea administrativă din 1925. în anul 1938 va fi adoptată o nouă lege administrativă. După modelul reglementărilor din perioada interbelică. în condiţiile legii. care va înfiinţa însă şi aşa-numitele directorate ministeriale locale. Cu puţin timp înainte de alegerile locale generale din vara 92 . prin modificările substanţiale aduse Legii nr. consiliul local. având un caracter centralizator. Legea administrativă din 1936 va păstra aceeaşi organizare a administraţiei publice locale. de drept privat. Prin această lege se făcea distincţia între comune rurale.natură juridică a comunei sau oraşului: de colectivitate locală şi de unitate administrativ-teritorială. în număr de şapte. care prevedeau pentru comunele urbane înfiinţarea sfaturilor orăşeneşti. Dacă în varianta iniţială a Legii nr. ca organe locale ale puterii de stat şi comitetele lor executive. Constituirea.215/2001 prin Legea nr. Pe fondul noului regim politic în curs de instaurare. La scurt timp. potrivit dispoziţiilor căreia. ca organe de execuţie. competenţa şi funcţionarea consiliului local Primele organe colegiale de administrare a treburilor comunelor le întâlnim reglementate în Regulamentele Organice. în raport cu cel de organ unipersonal al primarului. şi de primari. legea din 1991 în vederea organizării alegerilor locale a revenit la denumirea de consilier.215/2001 republicată. care va menţine circumscripţiile existente.70/1991 privind alegerile locale ce s-a aflat la baza alegerilor locale generale din februarie 1992. dar va desfiinţa directoratele. ca organe deliberative. alcătuite din unul sau mai multe sate şi comune urbane privite ca centre de populaţie declarate astfel prin lege. delegaţia pemanentă a consiliului şi pe primarul comunei. Comunele erau conduse de consilii comunale. înfiinţate. Consiliile locale alegeau din rândul consilierilor. fiecare comună era reprezentată printr-un consiliu comunal. După numai 2 ani. consiliile judeţene fiind alese prin vot indirect. Consiliul General al municipiului Bucureşti şi consiliile locale ale subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor sunt autorităţi deliberative iar primarii comunelor. printr-o lege adoptată în anul 1947 au fost instituite comisii interimare la comune şi judeţe. § 4. pentru ca printr-o lege adoptată în anul 1949 să fie înfiinţate sfaturile populare şi apoi consiliile populare. dispoziţie din care rezultă caracterul de organ colegial al consiliului local.

e). funcţia de primar sau viceprimar. la data de 1 iulie a anului care precede alegerile. atât a celor locali.(3) din Constituţia republicată]. prevăzând atribuţia prefectului de a stabili prin ordin. Potrivit art. cât şi a celor judeţeni. Legea nr.000 de locuitori). O analiză a evoluţiei legislaţiei adoptate în domeniu. b). Convocarea consilierilor declaraţi aleşi pentru şedinţa de constituire se face de către prefect.29 o serie de precizări de ordin procedural. funcţia de ministru. membru al consiliului de administraţie sau cenzor la regiile autonome şi societăţile comerciale de interes local înfiinţate sau aflate sub autoritatea consiliului local ori a consiliului judeţean respectiv sau la regiile autonome şi societăţile comerciale de interes naţional care îşi au sediul sau care deţin filiale în unitatea administrativ-teritorială respectivă.40 alin.. precum şi primarul chiar dacă procedura de validare a mandatului acestuia nu a fost finalizată.161/2003 vizând regimul incompatibilităţilor în exercitarea demnităţilor publice şi funcţiilor publice. director. g). Consiliul General al Municipiului Bucureşti este compus din 55 de membri. Legea nr. stabilite de Constituţie şi de Legea alegerilor locale vom reţine că.30 din Legea administraţiei publice locale.70/1991 republicată a fost înlocuită cu Legea nr.215/2001 privind administraţia publică locală introduce în art. manager. Şedinţa este legal constituită dacă participă cel puţin două treimi din numărul consilierilor aleşi. administrator. la care ne-am referit şi cu ocazia analizei incompatibilităţilor funcţiei de ministru. secretar de stat. h). funcţia de prefect sau subprefect.161/2003 mai adaugă şi altele.funcţia de preşedinte sau de secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau asociaţilor la o societate comercială de interes local ori la o societate comercială de interes naţional care îşi are sediul sau care deţine filiale în unitatea administrativ-teritorială respectivă. subsecretar de stat şi funcţiile asimilate acestora. f). în cazul candidaţilor independenţi mai există şi condiţia listei susţinătorilor. În cazul în care nu se poate asigura această majoritate. La şedinţa de constituire pot participa prefectul sau reprezentantul său. să aibă domiciliul în comuna sau oraşul unde candidează.67/2004 privind alegerea autorităţilor administraţiei publice locale. potrivit dispoziţiilor legii. după caz.. În ce priveşte condiţiile de eligibilitate. funcţia de reprezentant al statului la o societate comercială care îşi are sediul ori care deţine filiale în unitatea administrativ-teritorială respectivă. vicepreşedinte. Numărul membrilor consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti se stabileşte în funcţie de numărul locuitorilor sectoarelor respective. funcţia de preşedinte. 31 de membri (în localităţile cu peste 400. constituirea consiliilor locale se face în termen de 20 de zile de la data desfăşurării alegerilor. director general. În plus. c).anului 2004. Legea nr. persoana fizică trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: să aibă calitatea de alegător. d). numărul membrilor fiecărui consiliu local. în funcţie de numărul locuitorilor comunei. să nu aibă funcţia de magistrat (judecător sau procuror) sau să nu fie militar activ ori alt funcţionar căruia îi este interzisă asocierea în partide politice [potrivit art. calitatea de deputat sau senator. Pe acest principiu. pentru a fi ales consilier. funcţia de consilier local sau judeţean este incompatibilă cu: a). cu precizarea expresă că. Potrivit dispoziţiilor unui titlu din Legea nr. numărul consilierilor locali variază între 9 membri (în localităţile cu până la 1500 de locuitori) şi respectiv. calitatea de funcţionar public sau angajat cu contract individual de muncă în aparatul propriu al consiliului local respectiv sau în aparatul propriu al consiliului judeţean ori al prefecturii din judeţul respectiv. o persoană nu poate exercita în acelaşi timp un mandat de consilier local şi un mandat de consilier judeţean. La aceste incompatibilităţi. oraşului sau municipiului raportat de Institutul Naţional de Statistică la data de 1 ianuarie a anului în curs sau. să aibă vârsta de cel puţin 23 de ani. asociat. şedinţa se va 93 . după anul 1990 duce la concluzia tendinţei legiuitorului de scădere a numărului consilierilor.

dispoziţii introduse pentru prima dată în anul 1996. este confirmată în vederea ocupării şi exercitării funcţiei respective. aleasă prin vot universal. dacă aceştia nu pot fi înlocuiţi de supleanţii înscrişi pe listele de candidaţi respective. a unor consilii judeţene. Hotărârea de validare sau invalidare a mandatelor poate fi atacată de cei interesaţi la instanţa de contencios administrativ în termen de 5 zile de la adoptare sau. Ordinul prefectului prin care se declară vacante locurile consilierilor care au lipsit nemotivat poate fi atacat de cei în cauză la instanţa de contencios administrativ în termen de 5 zile de la comunicare.69/1991. ce poate conduce şedinţele consiliului local. că nu poţi fi “demisionat” dintr-o funcţie sau demnitate pe care nici nu ai dobândit-o. în cazul consiliului local. un preşedinte de şedinţă. în termen de 30 de zile. Dacă nici la a doua convocare. adoptată cu votul majorităţii consilierilor locali validaţi. când din considerente politice. la convocarea prefectului. Pentru validarea mandatelor. secret şi liber exprimat. se va proceda la o nouă convocare. direct. cerut de lege. tocmai datorită problemelor apărute în unele localităţi. În situaţia în care consiliul local nu se poate reuni nici la această ultima convocare. asistat de 2 consilieri dintre cei mai tineri. legea anterioară în materie. Instanţa de contencios administrativ se pronunţă în cel mult 30 de zile. Potrivit art. cu votul deschis al majorităţii consilierilor prezenţi la şedinţă. locurile consilierilor aleşi care au lipsit nemotivat de la cele 3 convocări anterioare. Observăm că. procedura prealabilă nu se mai efectuează. mai ales. ar trebui ca sancţiunea să fie retragerea validării. pentru refuzul de a depune jurământul. Comisia de validare examinează legalitatea alegerii fiecărui consilier şi propune consiliului local. prevede expres legiuitorul. organizându-se alegeri pentru completare. Absenţa consilierilor de la şedinţa de constituire este considerată motivată. o comisie de validare alcătuită din 3 – 5 membri. Consilierii locali ale căror mandate au fost validate depun în faţa consiliului local. egal. hotărârea instanţei fiind definitivă şi irevocabilă. maxim 3 luni. în cazul celor absenţi de la şedinţă. peste 3 zile. validarea sau invalidarea mandatelor. cu ocazia modificării şi completării Legii nr. de la comunicare. de către prefect. pe o perioadă de cel mult 3 luni.organiza. dacă majoritatea consilierilor locali validaţi au depus jurământul iar constituirea consiliului local se constată prin hotărâre. Legea conţine dispoziţii atât de stricte legate de constituirea consiliului local dar şi a consiliului judeţean. În acest caz. în condiţiile Legii privind alegerea autorităţilor administraţiei publice locale. Validarea este operaţia prin care o autoritate a statului sau a administraţiei publice locale.31 din lege. în ordine alfabetică. Consilierii locali care refuză să depună jurământul sunt consideraţi demisionaţi de drept. lucrările şedinţei de constituire sunt conduse de cel mai în vârstă consilier. reuniunea nu este legal constituită. după primele alegeri locale generale din anul 1992. După declararea ca legal constituit. pentru a conduce şedinţele consiliului şi a semna hotărârile adoptate de acesta. a consilierilor. consiliile locale aleg prin vot deschis. consiliul local alege dintre membrii săi. Persoana al cărei mandat este supusă validării sau invalidării nu participa la vot. dintre membrii lor. iar hotărârea primei instanţe este definitivă şi irevocabilă. Prin urmare. prin votul deschis al majorităţii consilierilor locali în funcţie. în aceleaşi condiţii. aşa cum se întâmplă în cazul consiliului judeţean. dacă se face dovada că aceasta a intervenit din cauza unei boli care a necesitat spitalizarea sau a făcut imposibilă prezenţa acestora. 94 . peste alte 3 zile. jurământul prevăzut de lege. pe întreaga durată a mandatului. luni de zile. a unei deplasări în străinătate în interes de serviciu sau a unor evenimente de forţă majoră. nu s-a reuşit constituirea unor consilii locale şi respectiv. Consiliul local se declară legal constituit. în doctrină s-a arătat pe deplin întemeiat. prin ordin. din cauza absenţei. în aceleaşi condiţii. şi doar de un preşedinte de şedinţă. prefectul va declara vacante. Faţă de această ultimă prevedere. fără motive temeinice. nu putem vorbi de un preşedinte al acestuia.

d).” Prin urmare. hotărăşte cooperarea sau asocierea cu alte unităţi administrativ-teritoriale din ţară sau din străinătate. În ce priveşte atribuţiile consiliului local. a statului de funcţii al aparatului de specialitate al primarului. la propunerea primarului. în condiţiile legii. atribuţii privind gestionarea serviciilor furnizate către cetăţeni: asigură cadrul necesar pentru furnizarea serviciilor publice de interes local. b). a regulamentului de organizare şi funcţionare a consiliului local. atribuţii privind administrarea domeniului public şi privat al comunei. în condiţiile legii. a bugetului local. grupate pe o serie de criterii precum: a). la propunerea primarului. precum şi aderarea la asociaţii naţionale şi internaţionale ale autorităţilor administraţiei publice locale.atribuţii privind cooperarea interinstituţională pe plan intern şi extern: hotărăşte cooperarea sau asocierea cu persoane juridice române sau străine. exercitarea. concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică a comunei. în doctrină ele erau grupate pe mai multe categorii. în vederea promovării unor interese comune etc. aprobarea strategiilor privind dezvoltarea economico-socială şi de mediu a unităţii administrativ-teritoriale. precum şi a serviciilor publice. dacă nu există vreo interdicţie expresă a legii. ale instituţiilor şi serviciilor publice de interes local şi ale societăţilor comerciale şi regiilor autonome de interes local: aprobarea statutului comunei. în mod impropriu. c). al instituţiilor şi serviciilor publice de interes local. a virărilor de credite. personalului sanitar şi didactic. e). denumiri de străzi. avizează sau aprobă documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi urbanism ale localităţilor. oraşului sau municipiului: aprobarea. în condiţiile legii. a documentaţiilor tehnico-ecnomice pentru lucrările de investiţii de interes local. consiliul local are atribuţii de natură administrativă şi financiară în orice domeniu. după caz. ca autorităţi administrative autonome şi rezolvă treburile publice din comune şi din oraşe. în condiţiile legii. hotărăşte acordarea unor sporuri şi altor facilităţi. în condiţiile legii. oraşului sau municipiului. locale sau centrale. sprijină activitatea cultelor religioase. în condiţiile legii.. în toate problemele de interes local.121 alin.Potrivit art. Consiliul local are iniţiativă şi hotărăşte. acesta dispune deci de o competenţă materială generală.286/2006. în domeniul protecţiei mediului şi gospodăririi apelor pentru serviciile furnizate cetăţenilor. aprobarea. oraşului sau municipiului. lucrări. atribuie sau schimbă. în vederea finanţării şi realizării în comun a unor acţiuni. în condiţiile legii. 95 . a modului de utilizare a rezervei bugetare şi a contului de încheiere a exerciţiului bugetar. Legea nr.215/2001 prin Legea nr. erau enumerate 26 de atribuţii ale consiliului local. a contractării şi/sau garantării împrumuturilor şi contractarea de datorie publică locală prin emisiuni de titluri de valoare în numele unităţii administrativ-teritoriale. a tuturor drepturilor şi obligaţiilor corespunzătoare participaţiilor deţinute la regii autonome sau societăţi comerciale. ca fiind principale. aprobă construirea locuinţelor sociale etc. aprobarea. în funcţie de specificul activităţii avută în vedere. hotărăşte vânzarea.(2) din Constituţia republicată: “Consiliile locale şi primarii funcţionează. servicii sau proiecte de interes public local. oraşului sau municipiului: hotărăşte darea în administrare.286/2006 a introdus chiar ea mai multe categorii de atribuţii. calificate. după caz. în numele unităţii administrativ-teritoriale. precum şi a serviciilor publice de interes local. Înainte de modificările şi completările aduse Legii nr. asigurarea realizării lucrărilor şi luarea măsurilor necesare în procesul de integrare europeană. la propunerea primarului. stabilirea şi aprobarea impozitelor şi taxelor locale. De regulă. atribuţii privind dezvoltarea economico-socială şi de mediu a comunei. atribuţii privind organizarea şi funcţionarea aparatului de specialitate al primarului. oraşului sau municipiului. concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a comunei. de pieţe şi de obiective de interes public local. cu excepţia celor care sunt date prin lege în competenţa altor autorităţi ale administraţiei publice.

. în limba minorităţilor care deţin o pondere de peste 20% şi chiar ce rost ar mai avea desfăşurarea în limba minorităţilor care deţin o treime din numărul consilierilor. Ordinea de zi a şedinţei consiliului local se aduce la cunoştinţă locuitorilor comunei sau ai oraşului prin mass-media sau prin orice alt mijloc de publicitate. în opinia unui autor. în aceste cazuri se va asigura.. a şedinţelor consiliului local. limba română este limba maternă. Formularea acestui text de lege (care în varianta iniţială se referea la o treime din numărul total. prin grija primarului. În consiliile locale în care consilierii aparţinând unei minorităţi naţionale reprezintă cel puţin o cincime din numărul total. pe parcursul unui mandat stabilind expres o normă tranzitorie: “Consiliul local sau consiliul judeţean. aleşi. alegerea acestuia pe o perioadă de “4 ani. ci doar că. Aşa cum a fost stabilit procentul de 20% putea fi stabilit unul de 10% sau 30% sau oricare altul până la cel corect. prin această dispoziţie se ajunge la situaţia nedemocratică ca. de a se face precizarea: limba maternă a acelei minorităţi naţionale. În al doilea rând. pentru că. în caz de război sau de catastrofă. ca având un caracter aleatoriu. la convocarea primarului şi se poate întruni şi în şedinţe extraordinare. sunt puse la dispoziţia consilierilor locali materialele înscrise pe ordinea de zi. de 50%. prin intermediul secretarului unităţii administrativ-teritoriale.ns. lunar. în text nu se prevede ca folosirea limbii materne a consilierilor minoritari să se facă la cererea acestora cum ar fi fost firesc. Şedinţele consiliului local sunt publice.subl.. putem vorbi de necesitatea ca patru cincimi să se supună unei singure cincimi. se aprecia înainte de modificările din 2006. de dominaţie a unei minorităţi.” Această prevedere impune precizarea că este vorba despre proiectul ordinii de zi.” Faţă de această prevedere legală se ridică întrebarea firească. doar procentul de 50% plus unul din numărul locuitorilor fiind unul democratic. adică o situaţie mai paradoxală. ce rost mai are aducerea la cunoştinţă a ordinii de zi a şedinţei.. 96 . În primul rând. la şedinţele de consiliu se poate folosi şi limba maternă. a fost criticată în doctrină sub mai multe aspecte.Legat de mandatul consiliului local reţinem în primul rând. mandat ce poate fi prelungit. ordinea de zi se aduce la cunoştinţă publică şi în limba maternă a cetăţenilor aparţinând minorităţii respective.. Şedinţele consiliului local se desfăşoară legal în prezenţa majorităţii consilierilor locali în funcţie. precum şi primarul. traducerea în limba română.).” Stabilirea acestui procent de 20% a fost criticată în doctrină. îşi exercită mandatul numai până la organizarea următoarelor alegeri locale generale. potrivit unei alte dispoziţii a legii. respectiv vacantării unor posturi de primari. Lucrările şedinţelor se desfăşoară în limba română. la cererea primarului sau a cel puţin unei treimi din numărul membrilor consiliului. ordinea de zi se aprobă de consiliu. în faţa majorităţii. Mandatul consiliului local se exercită de la data constituirii până la data declarării ca legal constituit a consiliului nou-ales. deoarece şi pentru români. prin lege organică.” Legiuitorul a avut în vedere şi ipoteza reorganizărilor administrativ-teritoriale. În sfârşit. cu cel puţin 5 zile înaintea şedinţelor ordinare sau cu cel puţin 3 zile înainte de şedinţele extraordinare. prezenţa fiind obligatorie. Convocarea consiliului local se face în scris. de unde propunerea de lege ferenda. “În comunele sau oraşele în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor. În caz de forţă majoră şi de maximă urgenţă pentru rezolvarea intereselor locuitorilor. documentele şedinţelor de consiliu se întocmesc în limba română.convocarea consiliului local se poate face de îndată.” “Consiliul local se întruneşte în şedinţe ordinare. În prezent. “În toate cazurile. două treimi să se supună voinţei unei treimi. în urma organizării unei noi unităţi administrativteritoriale sau în urma dizolvării unor consilii. Odată cu notificarea convocării. simpla sintagmă limba maternă este incompletă.

cu persoane juridice române sau străine se adoptă cu votul majorităţii consilierilor locali în funcţie.” “Hotărârile consiliului local se semnează de preşedintele de şedinţă şi se contrasemnează. “Proiectele de hotărâri pot fi propuse de consilieri locali. iar actele organelor de conducere unipersonală sunt denumite dispoziţii. de către secretar. legea prevede posibilitatea consiliului local de a stabili ca unele hotărâri să fie luate prin vot secret. regula o reprezintă majoritatea simplă. De regulă. fie prin soţ.” Prevederea este urmată imediat de sancţiune. În acest caz. de primar.” Prin aceste semnături. De la această regulă. Acţiunea poate fi introdusă de orice persoană interesată. preşedintele de şedinţă şi secretarul comunei sau oraşului îşi asumă responsabilitatea veridicităţii celor consemnate. regională.” Legea prevede o serie de incompatibilităţi. cu excepţiile prevăzute de lege. soţie. “nu poate lua parte la deliberare şi la adoptarea hotărârilor consilierul local care. adică din cei care trebuie să participe la şedinţă pentru ca aceasta să se desfăşoare legal. în condiţiile legii. deşi unele repetări apar ca inevitabile. Astfel. decizii etc. în ce priveşte adoptarea hotărârilor consiliului local. “Hotărârile adoptate de consiliul local cu încălcarea acestor dispoziţii sunt nule de drept. în anumite situaţii. prevăzând expres.” Hotărârile privind patrimoniul se adoptă cu votul a două treimi din numărul total al consilierilor locali în funcţie. afini sau rude până la gradul al patrulea inclusiv.” 97 . pentru legalitate. cu precizarea că hotărârile cu caracter individual cu privire la persoane vor fi luate întotdeauna prin vot secret. Actele şi răspunderea consiliului local În epoca modernă s-a dezvoltat tradiţia ca. actele organelor colegiale sunt denumite hotărâri sau regulamente. De asemenea. în afară de cazurile în care legea sau regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului cere o altă majoritate. contractarea de împrumuturi. trebuie să se abţină de la deliberare şi votare. fie cu o majoritate calificată de două treimi din numărul consilierilor. actele autorităţilor administraţiei publice să poarte o denumire specifică. stabilind că anumiţi consilieri. legea stabileşte excepţii. are un interes patrimonial în problema supusă dezbaterilor consiliului local. fie personal. precum şi modul în care şi-a exercitat votul fiecare consilier local se consemnează într-un proces verbal. va depune în scris şi va expune consiliului local opinia sa motivată. ordine. viceprimar sau de cetăţeni.“Dezbaterile din şedinţele consiliului local. fie cu majoritatea absolută. În cazul în care preşedintele de şedinţă lipseşte sau refuză să semneze. cu votul majorităţii membrilor prezenţi. jumătate plus unul din cei prezenţi. prin care se stabilesc impozite şi taxe locale. “În exercitarea atribuţiilor ce îi revin consiliul local adoptă hotărâri. hotărârea consiliului local se semnează de 3-5 consilieri locali. participarea la programe de dezvoltare judeţeană. decrete. semnat de preşedintele de şedinţă şi de secretarul unităţii administrativ-teritoriale. organizarea şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor şi amenajarea teritoriului. care va fi consemnată în procesul-verbal al şedinţei. cu sprijinul secretarului unităţii administrativ-teritoriale şi al serviciilor din cadrul aparatului de specialitate al primarului. Redactarea proiectelor se face de cei care le propun. Secretarul unităţii administrativ-teritoriale nu va contrasemna hotărârea în cazul în care consideră că aceasta este ilegală. precum şi cele privind asocierea sau cooperarea cu alte autorităţi publice. potrivit textului legal. zonală sau de cooperare transfrontalieră. § 5. Astfel. situaţiile în care este obligatorie adoptarea unei hotărâri. nulitatea putând fi constatată de instanţa de contencios administrativ. Hotărârile privind bugetul local.

“Secretarul unităţii administrativ-teritoriale va comunica hotărârile consiliului local, primarului şi prefectului, de îndată, dar nu mai târziu de 10 zile lucrătoare de la data adoptării.” În absenţa unei sancţiuni exprese, în practica administrativă sunt destul de des întâlnite situaţiile, în care secretarul nu-şi îndeplineşte această obligaţie extrem de importantă, lipsindu-l astfel pe prefect de posibilitatea de a ataca în contencios administrativ, actele autorităţilor administraţiei publice locale pe care le consideră ilegale, atâta vreme cât nu le cunoaşte conţinutul. Hotărârile consiliului local sunt acte administrative, legea stabilind o distincţie în ce priveşte momentul intrării lor în vigoare după cum au caracter individual sau normativ. Astfel, potrivit art.49 din lege: “hotărârile cu caracter normativ devin obligatorii şi produc efecte de la data aducerii lor la cunoştinţă publică, iar cele individuale, de la data comunicării. Aducerea la cunoştinţă publică a hotărârilor cu caracter normativ se face în termen de 5 zile de la data comunicării oficiale către prefect.” Prin această dispoziţie expresă, legiuitorul a introdus practic o suspendare pe o perioadă determinată a actelor administrative normative adoptate de consiliul local. În doctrina actuală s-a pus problema dacă consiliul local emite sau încheie şi alte categorii de acte juridice. În reglementarea anterioară se făcea distincţie între calitatea de persoane juridice de drept public şi calitatea de persoane juridice de drept privat a unităţilor administrativteritoriale. Astfel, consiliul local putea încheia acte supuse circuitului civil, ca persoană juridică de drept privat şi respectiv, acte administrative unilaterale, dar şi contracte administrative, ca persoană juridică de drept public. Deşi actuala reglementare prevede pentru unităţile administrativ-teritoriale doar calitatea de persoane juridice de drept public, ce dispun de patrimoniu propriu şi capacitate juridică deplină, în doctrină se apreciază în continuare că, unităţile administrativ-teritoriale îşi păstrează şi calitatea de persoane juridice civile. După constituire, consiliul local îşi organizează comisii de specialitate, pe principalele domenii de activitate. Pot fi membri ai acestora, numai consilierii locali. “Comisiile de specialitate îşi aleg câte un preşedinte şi un secretar. Ele analizează şi avizează proiectele de hotărâre din domeniul lor de activitate. Comisiile de specialitate lucrează în plen şi iau hotărâri cu votul majorităţii membrilor lor.” În afară de comisiile de specialitate, consiliile locale pot organiza, din proprie iniţiativă sau la iniţiativa primarului, după caz, comisii speciale de analiză şi verificare, pe perioadă determinată. Potrivit art.55 din Legea nr.215/2001 republicată, dizolvarea consiliului local poate interveni de drept sau prin referendum local. Consiliul local se dizolvă de drept în cazul în care acesta “nu se întruneşte timp de 2 luni consecutiv” sau „nu a adoptat în 3 şedinţe ordinare consecutive nicio hotărâre”, precum şi „în situaţia în care numărul consilierilor locali se reduce sub jumătate plus unu şi nu se poate completa prin supleanţi.” În legătură cu cea din urmă situaţie se ridică întrebarea firească, ce se va întâmpla în situaţia în care consiliul local trebuie să adopte o hotărâre privind patrimoniul, pentru care legea prevede votul majorităţii calificate a membrilor săi, iar numărul acestora a scăzut sub această majoritate, dar nu a ajuns încă la majoritatea absolută, cea cerută de lege pentru a putea fi dizolvat de drept. Prin urmare, de lege ferenda propunem ca dizolvarea de drept a consiliului local să poată interveni în situaţia în care numărul consilierilor se reduce sub două treimi. Primarul, viceprimarul, secretarul unităţii administrativ-teritoriale sau orice altă persoană interesată sesizează instanţa de contencios administrativ cu privire la cazurile care atrag dizolvarea de drept a consiliului local iar instanţa analizează situaţia de fapt şi se pronunţă cu privire la dizolvarea consiliului local. Hotărârea instanţei este definitivă şi se comunică prefectului.
98

Consiliul local poate fi dizolvat prin referendum local, organizat în condiţiile legii. Referendumul se organizează ca urmare a cererii adresate în acest sens prefectului de cel puţin 25% din numărul cetăţenilor cu drept de vot înscrişi pe listele electorale ale unităţii administrativ-teritoriale. Legea detaliază procedura desfăşurării referendumului prevăzând că, stabilirea datei pentru organizarea alegerii noului consiliu local se face de Guvern, la propunerea prefectului. Alegerile se organizează în maxim 90 de zile de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti prin care s-a constatat dizolvarea consiliului local sau, după caz, de la validarea rezultatului referendumului. Până la constituirea noului consiliu local, primarul sau, în absenţa acestuia, secretarul unităţii administrativ-teritoriale va rezolva problemele curente ale comunei, oraşului sau municipiului, potrivit competenţelor şi atribuţiilor ce îi revin potrivit legii. „Mandatul de consilier local se suspendă de drept numai în cazul în care acesta a fost arestat preventiv. Măsura arestării preventive se comunică de îndată de către instanţa de judecată prefectului, care, prin ordin, constată suspendarea mandatului”. Aceasta durează până la încetarea situaţiei mai sus prevăzute, iar în cazul în care consilierul local este găsit nevinovat, el va avea dreptul la despăgubiri, în condiţiile legii. Potrivit Legii nr.393/2004 privind Statutul aleşilor locali cu modificările şi completările ulterioare, calitatea de consilier local, ca şi cea de consilier judeţean încetează de drept, înainte de expirarea duratei normale a mandatului, în următoarele situaţii: demisie; incompatibilitate; schimbarea domiciliului într-o altă unitate administrativteritorială, inclusiv ca urmare a reorganizării acesteia; lipsa nemotivată de la mai mult de 3 şedinţe ordinare consecutive ale consiliului; imposibilitatea exercitării mandatului pe o perioadă mai mare de 6 luni consecutive, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege; condamnarea, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate; punerea sub interdicţie judecătorească; pierderea drepturilor electorale; deces. Tot potrivit Legii nr.393/2004 privind Statutul aleşilor locali cu modificările şi completările ulterioare, consilierii răspund în nume propriu, pentru activitatea desfăşurată în exercitarea mandatului, precum şi solidar, pentru activitatea consiliului din care fac parte şi pentru hotărârile pe care le-au votat. În doctrina actuală sunt identificate trei forme de răspundere a consilierilor locali: o răspundere administrativ-disciplinară; o răspundere administrativ-patrimonială şi o răspundere penală. O situaţie specială o prezintă administraţia publică a municipiului Bucureşti, căreia Legea nr.215/2001 îi rezervă un întreg capitol, ce nu rezolvă însă, multitudinea de probleme ce apar la nivelul administraţiei Capitalei. Este motivul pentru care, de mai multă vreme este vehiculată ideea adoptării unei legi distincte consacrate zonei metropolitane Bucureşti. Potrivit legii, hotărârile Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi dispoziţiile cu caracter normativ ale primarului general sunt obligatorii şi pentru autorităţile administraţiei publice locale organizate în sectoarele municipiului Bucureşti. În opinia noastră, printr-o astfel de dispoziţie expresă se consacră o formă indirectă de subordonare între autorităţile alese la nivelul sectoarelor Capitalei şi cele alese la nivelul Capitalei. “Consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti se constituie, funcţionează şi pot fi dizolvate în condiţiile prevăzute de dispoziţiile legii administraţiei publice locale pentru consiliile locale care se aplică în mod corespunzător.” Consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti exercită în principal o serie de atribuţii din care reţinem următoarele: a). aleg din rândul consilierilor, consilierul care conduce şedinţele consiliului, precum şi un viceprimar; aceştia îşi păstrează calitatea de consilier; b). aprobă regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului;
99

c). avizează studii, prognoze şi programe de dezvoltare economico-socială, de organizare şi amenajare a teritoriului şi urbanism etc.; d). aprobă bugetul local, împrumuturile, virările de credite şi modul de utilizare a rezervei bugetare, aprobă contul de încheiere a exerciţiului bugetar, stabilesc impozite şi taxe locale, precum şi taxe speciale, în condiţiile legii; f). administrează, în condiţiile legii, bunurile proprietate publică sau privată a municipiului, de pe raza sectorului, pe baza hotărârii Consiliului General al Municipiului Bucureşti etc. Unele din atribuţiile expres prevăzute pot fi exercitate numai pe baza împuternicirii date prin hotărâre a Consiliului General al municipiului Bucureşti, potrivit legii. § 6. Primarul, viceprimarul şi administratorul public Din perspectiva dreptului comparat, funcţia de primar reprezintă o funcţie tradiţională în administraţia publică locală, nu numai din Europa, dar şi din alte continente, ca de exemplu în America, unde a pătruns influenţa europeană. Sub aspectul evoluţiei istorice, la noi, prin Legea comunală din 1864 s-a impus soluţia alegerii consiliului local şi a primarului de către locuitorii comunei rurale, iar primarul era magistratul comunal, căruia legea îi încredinţa întreaga administraţie a comunei, dar în acelaşi timp era şi delegatul puterii centrale, în comunele rurale, unde trebuia să fie confirmat de prefect. În comunele urbane, primarul era numit de Domn, dintre primii trei consilieri care întruniseră cele mai multe voturi. Reglementările ulterioare au consacrat soluţia alegerii primarului de către consiliu. Legislaţia actuală a optat pentru soluţia alegerii primarului, la fel ca şi consiliul local, şi consiliul judeţean, direct de către comunitatea locală, indiferent că este vorba de mediul rural sau urban. Astfel, potrivit Legii nr.215/2001 privind administraţia publică locală, „comunele, oraşele şi municipiile au câte un primar şi un viceprimar, iar municipiile reşedinţă de judeţ au un primar şi 2 viceprimari, aleşi în condiţiile legii.” Sectoarele municipiului Bucureşti au câte un primar şi un viceprimar iar municipiul Bucureşti are un primar general şi 2 viceprimari. Validarea alegerii primarului se face în termen de 20 de zile de la data desfăşurării alegerilor, în camera de consiliu a judecătoriei în a cărei rază teritorială se află comuna sau oraşul, de către un judecător desemnat de preşedintele judecătoriei. Rezultatul validării sau invalidării alegerii primarului se aduce la cunoştinţă prefectului şi se prezintă în şedinţa de constituire a consiliului local sau, după caz, într-o şedinţă extraordinară, de către un judecător desemnat de preşedintele judecătoriei. “În caz de invalidare a alegerii primarului, Guvernul, la propunerea prefectului, va stabili data alegerilor. Acestea se organizează în termen de maxim 90 de zile de la data invalidării sau, după caz, de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti, în condiţiile legii. ” Potrivit Legii nr.393/2004 privind Statutul aleşilor locali cu modificările şi completările ulterioare, pe timpul exercitării mandatului de primar, viceprimar, preşedinte sau vicepreşedinte al consiliului judeţean se suspendă contractul de muncă sau actul de numire a acestora în cadrul unei instituţii ori autorităţi publice, respectiv la regii autonome sau la societăţi comerciale cu capital integral ori majoritar de stat sau ale unităţilor administrativ-teritoriale. Sunt exceptate de la suspendarea contractului de muncă sau a actului de numire cadrele didactice, cecetătorii ştiinţifici, ziariştii cu atestat profesional, oamenii de cultură şi artă. Potrivit Legii administraţiei publice locale, “primarul îndeplineşte o funcţie de autoritate publică. Primarul asigură respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a prevederilor Constituţiei, precum şi punerea în aplicare a legilor, a decretelor Preşedintelui României, a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, a hotărârilor consiliului local; dispune măsurile necesare şi acordă sprijin pentru aplicarea ordinelor şi instrucţiunilor cu caracter normativ ale miniştrilor, ale celorlalţi conducători ai
100

prezintă. prin compartimentele de specialitate. e). un raport anual privind starea economică. publicare în presa locală sau afişare în locuri special amenajate. atât a sediului social principal. în condiţiile legii.autorităţilor administraţiei publice centrale. etc. d). verifică. art. Acestea devin executorii după ce sunt aduse la cunoştinţă publică sau după ce au fost comunicate persoanelor interesate. negocieri pentru contractarea de împrumuturi şi emiterea de titluri de valoare în numele unităţii administrativ-teritoriale. potrivit Legii administraţiei publice locale nr. elaborează proiectele de strategii privind starea economică. a referendumului şi a recensământului etc. primarul emite dispoziţii cu caracter normativ sau individual. după caz. Ca urmare a modificărilor şi completărilor introduse prin legea nr.286/2006. asemeni celor ale consiliilor locale. socială şi de mediu a unităţii administrativ-teritoriale şi le supune aprobării consiliului local. la solicitarea consiliului local. precum şi a hotărârilor consiliului judeţean. atribuţii referitoare la relaţia cu consiliul local: primarul prezintă consiliului local. şi atribuţiile primarului au fost grupate în mai multe categorii. maxim 5 persoane la municipii reşedinţă de judeţ. în condiţiile legii: ofiţer de stare civilă şi de autoritate tutelară. b). doar unul în cazul comunelor. ” Actele administrative cu caracter normativ emise de primar vor produce efecte după ce vor fi aduse la cunoştinţă publică în formele consacrate legislativ (publicare în Monitorul Oficial al judeţului. gestionarea situaţiilor de urgenţă. le supune aprobării consiliului local şi acţionează pentru respectarea prevederilor acestora. precum şi cu consiliul judeţean. organizarea şi desfăşurarea alegerilor. după caz. primarul dispunând în acest sens. 101 . asigură elaborarea planurilor urbanistice prevăzute de lege.215/2001 republicată vom distinge: a). Actele administrative individuale emise de primar se comunică celor interesaţi şi-şi produc efecte din momentul comunicării. Pentru exercitarea corespunzătoare a atribuţiilor sale. alte rapoarte şi informări. socială şi de mediu a unităţii administrativ-teritoriale. de un veritabil drept de apreciere.286/2006 o constituie posibilitatea primarilor de a angaja consilieri personali. Astfel. atribuţii referitoare la bugetul local: exercită funcţia de ordonator principal de credite. ia măsuri pentru prevenirea şi. Dispoziţii speciale sunt consacrate cabinetului primarului general al municipiului Bucureşti. O inovaţie adusă prin Legea nr. corecta înregistrare fiscală a contribuabililor la organul fiscal teritorial. emite avizele. atribuţii exercitate în calitate de reprezentant al statului. 3 persoane la oraşe şi municipii.215/2001 privind administraţia publică locală republicată prevede că: “în exercitarea atribuţiilor sale. Atribuţiile de ofiţer de stare civilă şi de autoritate tutelară pot fi delegate şi secretarului unităţii administrativ-teritoriale sau altor funcţionari publici din aparatul de specialitate cu competenţe în domeniu. Legat de actele primarului. în primul trimestru. c). primarul colaborează cu serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale. alte atribuţii stabilite prin lege. iniţiază. întocmeşte proiectul bugetului local şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar şi le supune spre aprobare consiliului local.).68 din Legea nr. acordurile şi autorizaţiile date în competenţa sa prin lege şi alte acte normative etc. ale prefectului. în condiţiile legii. cât şi a sediului secundar. ce formează cabinetul primarului. atribuţii privind serviciile publice asigurate cetăţenilor: coordonează realizarea serviciilor publice de interes local.

deces. de către instanţa de judecată prefectului. Schimbarea din funcţie a viceprimarului se poate face de consiliul local. Legea reglementează condiţiile în care primarul poate ataca ordinul prefectului la instanţa de contencios administrativ. pe principiul simetriei juridice. numai în cazul arestării sale preventive. prefectului. înainte de expirarea duratei normale a mandatului. condamnarea. Legea nr. calitatea de primar încetează. de locuitorii comunei. Acest procent trebuie să fie realizat în fiecare dintre localităţile componente ale comunei sau oraşului. de drept. ca urmare a nesocotirii de către acesta a intereselor generale ale colectivităţii locale sau a neexercitării atribuţiilor ce îi revin. viceprimarul fiind calificat drept înlocuitorul de drept al acestuia. de drept în condiţiile legii statutului aleşilor locali precum şi în următoarele situaţii: dacă acesta se află în imposibilitatea exercitării funcţiei.” Aceste prevederi se aplică şi viceprimarului. vizează instituirea unei subordonări exprese a viceprimarului faţă de primar. iar dacă primarul suspendat din funcţie a fost găsit nevinovat. O noutate adusă de Legea administraţiei publice locale nr. datorită unei boli grave. Mandatul primarului încetează. care îi poate delega atribuţiile sale. oraşului sau municipiului. prin hotărâre adoptată cu votul majorităţii consilierilor în funcţie. Potrivit actualei reglementări. Ordinul de suspendare se comunică de îndată primarului. în maxim 90 de zile. data organizării alegerilor pentru funcţia de primar fiind stabilită de Guvern. calamitate naturală. Potrivit Legii nr. în mod nejustificat. în următoarele cazuri: demisie. punerea sub interdicţie judecătorească. în condiţiile legii. acesta are dreptul la despăgubiri. prin ordin. “măsura arestării preventive se comunică de îndată.215/2001 în varianta iniţială. Expresia “în condiţiile legii” vizează procedura de organizare şi desfăşurare a referendumului stabilită prin legea specială în materie. Legea nr. Statutul viceprimarului este succint reglementat în conţinutul actualei reglementări. deja criticată de doctrină. la o pedeapsă privativă de libertate. înainte de termen ca urmare a rezultatului unui referendum local. dezastru sau sinistru deosebit de grav. certificate. la propunerea primarului sau a unei treimi din numărul consilierilor locali în funcţie. În toate acest cazuri. inclusiv a celor pe care le exercită ca reprezentant al statului. schimbarea domiciliului într-o altă unitate administrativ-teritorială. Referendumul pentru încetarea mandatului primarului se organizează ca urmare a cererii adresate în acest sens. de cel puţin 25% dintre locuitorii cu drept de vot. Organizarea referendumului trebuie să fie solicitată. Cea mai importantă modificare. potrivit legii. de asemenea.286/2006 aducând modificări şi cu privire la această funcţie. mandatul timp de 45 de zile consecutiv.” 102 . la propunerea prefectului.“Mandatul primarului este de 4 ani şi se exercită până la depunerea jurământului de primarul nou ales.393/2004 privind Statutul aleşilor locali cu modificările şi completările ulterioare. în scris. Potrivit legii. în caz de război. la plata drepturilor salariale corespunzătoare perioadei în care a fost suspendat. conform procedurii prevăzute pentru înlăturarea consiliului local prin referendum local. care. constată suspendarea mandatului. care nu permite desfăşurarea activităţii în bune condiţii timp de 6 luni pe parcursul unui an calendaristic sau dacă acesta nu îşi exercită. ” Suspendarea mandatului primarului intervine de drept. organizat în condiţiile legii. incompatibilitate. menţinută şi în prezent a constituit-o posibilitatea înlăturării primarului pe calea referendumului local. Suspendarea durează până la încetarea arestării preventive. ” Mandatul primarului încetează. putând fi prelungit prin lege organică. din rândul membrilor acestuia. viceprimarul este ales cu votul majorităţii consilierilor locali în funcţie.3/2000. pierderea drepturilor electorale. prefectul prin ordin ia act de încetarea mandatului primarului. prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă.

numirea în funcţie având loc pe baza unui concurs. om politic prin excelenţă. acesta este în mod evident. administratorul public. Astfel. tot în baza unui contract de management. numirea şi eliberarea din funcţie a administratorului public se face de primar. atribuţii de coordonare a aparatului de specialitate sau a serviciilor publice de interes local. aprobate de consiliul judeţean.Pe durata exercitării mandatului. Secretarul unităţii administrativ-teritoriale Tradiţional. consiliului judeţean este preşedintele consiliului judeţean. în baza unui contract de management (baza legală a angajării acestuia). oraş şi comună. fără a beneficia de indemnizaţia aferentă acestui statut. § 7.215/2001 republicată rezultă că. La nivel local. ca fiind una neconstituţională. Dacă ideea ce se află în spatele înfiinţării acestei funcţii.112-114 din Legea nr. Legii administraţiei publice locale priveşte funcţia de administrator public. în schimb. aprobate de consiliul local. municipiu. calitatea de ordonator principal de credite. ar putea fi una generoasă. O instituţie nou creată. în ce priveşte statutul administratorului public. în administraţia publică locală românească. poate îndeplini. administratorul public este o funcţie ce se poate regăsi atât la nivelul comunelor şi oraşelor cât şi la nivelul judeţelor. poate îndeplini. La nivel local. viceprimarul îşi păstrează statutul de consilier local. -ce au un statut insuficient reglementat. ci de un angajat contractual. La nivel local. supus rigorilor Statutului funcţionarilor publici. pe baza unor criterii. în opinia noastră-. cunoscut sub denumirea de city manager.-deja calificate în doctrina de specialitate. au existat şi funcţionari care au avut statutul de funcţionari de carieră şi au asigurat continuitatea. consiliului local este primarul iar în cel de-al doilea caz. posibilitatea asociaţiilor de dezvoltare intercomunitară. 103 . pe lângă organele alese sau numite pe baza unor criterii politice. proceduri şi atribuţii specifice. cel care poate propune înfiinţarea acestei funcţii. La nivel judeţean. creat după modelul existent în sistemul anglo-saxon. insuficient reglementat. de a decide desemnarea unui administrator public pentru gestionarea serviciilor de interes general care fac obiectul asocierii. cu ocazia modificărilor aduse în vara anului 2006. încheiat în acest sens cu primarul. de multitudinea de probleme pe care le ridică administrarea unei colectivităţi locale. În primul caz. deoarece nu este enumerat printre autorităţile administraţiei publice locale identificate de legiuitorul constituant-. cel care poate propune înfiinţarea acestei funcţii. pe baza unor criterii. încheiat în acest sens cu preşedintele consiliului judeţean. Iniţiativa de a înfiinţa funcţia de administrator public la nivelul administraţiei publice locale româneşti a vizat creşterea gradului de profesionalism în funcţionarea autorităţilor publice la nivel de judeţ. numirea în funcţie având loc pe baza unui concurs. atribuţii de coordonare a aparatului de specialitate sau a serviciilor publice de interes judeţean. aflat la baza creării acestei funcţii apreciem că nu este vorba de un funcţionar public. proceduri şi atribuţii specifice. în condiţiile legii. administratorul public. prin lege se mai precizează. aceea de a degreva primarul. La nivel judeţean. Din analiza cadrului legal extrem de sintetic. primarul sau la nivel judeţean. numirea şi eliberarea din funcţie a administratorului public se face de preşedintele consiliului judeţean. preşedintele consiliului judeţean pot delega administratorului public. Totodată. din conţinutul art. supus dispoziţiilor Codului muncii.

după caz. treptat. pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale. sub sancţiunea încetării raportului de muncă. egal. participarea la şedinţele consiliului local. în condiţiile legii. judeţului şi al subdiviziunii administrativ-teritoriale a municipiilor este funcţionar public de conducere.” Numărul membrilor fiecărui consiliu judeţean se stabileşte prin ordin al prefectului. numirea. la data intrării în vigoare a prezentei legi. Potrivit Legii administraţiei publice locale. funcţia de secretar al consiliului comunal. pentru legalitate. secretarul nu poate fi membru al unui partid politic. orăşeneşti şi municipale. Astfel. al ştiinţelor administrative în general. Recrutarea.(2) din Constituţia republicată se rezumă la a preciza că acesta este ales şi funcţionează în condiţiile legii. pregătirea lucrărilor supuse dezbaterii consiliului local.” Observăm că legea precizează expres posibilitatea ca funcţia de secretar al unei unităţi administrativ-teritoriale să poată fi ocupată şi de absolvenţi ai unei forme de pregătire universitară în domeniul administraţiei publice.După modelul european.” În ce priveşte alegerea consiliului judeţean. după caz. variind între 30 de consilieri pentru o populaţie de până la 350. respectiv a consiliului judeţean şi comisiilor de specialitate ale acestuia etc. de consiliul judeţean sau de preşedintele consiliului judeţean. Secretarul unităţii administrativteritoriale nu poate fi soţ. care să le permită îndeplinirea în termen a obligaţiei mai sus prevăzute. prin schimbări legislative a înlocuit funcţia de notar. Potrivit Legii administraţiei publice locale. alături de notar. în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi. secret şi liber exprimat. ale consiliului judeţean. sub sancţiunea eliberării din funcţie. a dispoziţiilor primarului şi ale preşedintelui consiliului judeţean. funcţie. să absolve o formă de învăţământ superior de lungă durată în specialitatea ştiinţe juridice sau administraţie publică. care. soţie sau rudă de gradul întâi cu primarul sau cu viceprimarul. precum şi între aceştia şi prefect. în funcţie de numărul locuitorilor judeţului. oraşului. sub sancţiunea destituirii din funcţie. aceştia aveau obligaţia de a prezenta documente care să dovedească situaţia lor şcolară. asigurarea gestionării procedurilor administrative privind relaţia dintre consiliul local şi primar. încetarea raporturilor de serviciu şi regimul disciplinar ale secretarului unităţii administrativ-teritoriale se fac în conformitate cu prevederile legislaţiei privind funcţia publică şi funcţionarii publici. Printre atribuţiile principale ale secretarului enumerăm: avizarea. respectiv cu preşedintele sau vicepreşedintele consiliului judeţean. “Secretarul îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de lege sau însărcinări date de consiliul local. de primar.215/2001 republicată: “Fiecare unitate administrativ-teritorială şi subdiviziune administrativ-teritorială a municipiilor are un secretar salarizat din bugetul local. potrivit Legii administraţiei publice locale. respectiv. respectiv consiliul judeţean şi preşedintele acestuia. Potrivit unei dispoziţii tranzitorii introduse de Legea nr. a hotărârilor consiliului local. preluând şi atribuţii ale acestuia. 104 . Secretarul comunei. Consiliul judeţean şi preşedintele consiliului judeţean “Consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice locale. direct.122 alin. municipiului. nu au studii superioare îşi pot păstra funcţia publică cu obligaţia ca. “consiliul judeţean este compus din consilieri aleşi prin vot universal. nr. respectiv ale consiliului judeţean. secretarii comunelor care. raportat de Institutul Naţional de Statistică la data de 1 ianuarie a anului curs. constituită la nivel judeţean. în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean. instituţiile publice şi persoanele interesate a actelor autorităţilor locale. cu studii superioare juridice sau administrative.286/2006. Până la data de 31 decembrie 2006. modificarea. art. sau.000 de locuitori şi 36 de consilieri pentru o populaţie de peste 650.000 de locuitori. suspendarea. a început să apară şi la noi. asigurarea transparenţei şi comunicării către autorităţile publice. la data de 1 iulie a anului care precede alegerile.” § 8. sub sancţiunea eliberării din funcţie.

89 din lege. Legat de funcţionarea consiliului judeţean. consacrat astfel expres. alte atribuţii prevăzute prin lege. la convocarea preşedintelui consiliului judeţean. preşedintele consiliului judeţean are obligaţia de a depune în faţa preşedintelui tribunalului şi a prefectului.Consiliul judeţean ales în conformitate cu prevederile legii se completează cu preşedintele consiliului judeţean. catastrofelor. limitarea sau înlăturarea urmărilor calamităţilor. la cererea preşedintelui sau a cel puţin unei treimi din numărul membrilor consiliului ori la solicitarea prefectului. în caz de război sau de catastrofă şi se exercită de la data constituirii până la data declarării ca legal constituit a consiliului nouales. epidemiilor sau epizootiilor. în cazuri excepţionale care necesită adoptarea de măsuri imediate pentru prevenirea. Potrivit art. de către preşedintele tribunalului sau înlocuitorul acestuia. incendiilor. Asemeni celorlalţi aleşi. validarea alegerii preşedintelui consiliului judeţean se face în termen de 20 de zile de la data desfăşurării alegerilor. b). ale instituţiilor şi serviciilor publice de interes judeţean şi ale societăţilor comerciale şi regiilor autonome de interes judeţean. “Consiliul judeţean se întruneşte în şedinţă ordinară în fiecare lună. concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică a judeţului. cel care refuză să depună jurământul fiind considerat demisionat de drept. în condiţiile legii. Consiliul judeţean îndeplineşte următoarele categorii principale de atribuţii: a). care are drept de vot şi conduce şedinţele acestuia. în vederea finanţării şi realizării în comun a unor acţiuni. cooperarea sau asocierea cu persoane juridice române ori străine. atribuţii privind gestionarea serviciilor publice din subordine precum asigurarea cadrului necesar pentru furnizarea serviciilor publice de interes judeţean. atribuţii privind organizarea şi funcţionarea aparatului de specialitate al consiliului judeţean. la 3 zile de la depunerea jurământului de către acesta. Constituirea consiliilor judeţene şi validarea mandatelor consilierilor judeţeni este reglementată de o manieră asemănătoare celei privind consiliile locale. “În exercitarea atribuţiilor ce îi revin consiliul judeţean adoptă hotărâri cu votul majorităţii membrilor prezenţi. ca autoritatea executivă. c).” În ce priveşte cvorumul necesar pentru desfăşurarea şedinţelor. inclusiv cu parteneri din societatea civilă. la nivelul judeţului. la propunerea preşedintelui consiliului judeţean. putând fi prelungit. 105 . în afară de cazurile în care legea sau regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului cere o altă majoritate. precum atribuţia privind darea în administrare. ” Consiliul judeţean se dizolvă de drept în aceleaşi condiţii ca şi consiliul local sau prin referendum judeţean. servicii sau proiecte de interes public judeţean. vom reţine că. convocarea în şedinţa de constituire revenind însă preşedintelui consiliului judeţean. d). atribuţii privind dezvoltarea economico-socială a judeţului. atribuţii privind cooperarea interinstituţională precum atribuţia de a hotărî. în camera de consiliu a tribunalului. în şedinţă publică. lucrări. precum şi pentru apărarea ordinii şi liniştii publice. În ce priveşte conducerea consiliului judeţean. cea mai importantă fiind alegerea celor 2 vicepreşedinţi dintre consilierii judeţeni. Consiliul judeţean se poate întruni şi în şedinţe extraordinare ori de câte ori este necesar. o schimbare radicală a intervenit cu ocazia alegerilor locale generale de la 1 iunie 2008. jurământul prevăzut de lege. aprobarea bugetului propriu al judeţului. atribuţii privind gestionarea patrimoniului judeţului. schimbare ce a constat în esenţă în alegerea directă a preşedintelui consiliului judeţean. Hotărârile se semnează de preşedinte sau în lipsa acestuia de vicepreşedintele consiliului judeţean care a condus şedinţa şi se contrasemnează de secretarul judeţului. mandatul acestuia este de 4 ani. f). adresată preşedintelui consiliului judeţean. precum. prezenţa acestora fiind obligatorie. legea prevede necesitatea prezenţei majorităţii consilierilor judeţeni în funcţie. prin lege organică. e).

atribuţii privind funcţionarea aparatului de specialitate al consiliului judeţean. un act al consiliului judeţean. funcţionarea şi statutul autorităţilor locale. e). după caz. 106 . Eliberarea din funcţie a vicepreşedinţilor consiliului judeţean se face cu votul secret al majorităţii consilierilor în funcţie. Preşedintele consiliului judeţean reprezintă judeţul în relaţiile cu celelalte autorităţi publice. la propunerea a cel puţin unei treimi din numărul acestora. prevederile referitoare la mandatul primarului şi suspendarea de drept a mandatului acestuia. format din maxim 5 persoane. § 9. d).atribuţii privind bugetul propriu al judeţului. următoarele categorii de atribuţii: a). ce reprezintă baza de calcul pentru stabilirea drepturilor şi obligaţiilor care se determină în raport cu venitul salarial. în cazul arestării preventive. ca unică formă de remunerare a activităţii.Prin Legea nr. Preşedintele consiliului judeţean îndeplineşte. Potrivit legii. b).123 din Constituţia republicată : “Guvernul numeşte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti. preşedintele şi vicepreşedinţii consiliului judeţean primesc o indemnizaţie lunară. Preşedintele consiliului judeţean asigură respectarea prevederilor Constituţiei. cu persoanele fizice şi juridice române şi străine precum şi în justiţie. aplicându-se în mod corespunzător şi preşedintelui consiliului judeţean. a hotărârilor consiliului judeţean. Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale. Prefectul şi subprefectul Prefectul este un reprezentant al Guvernului în teritoriu. Prefectul poate ataca. numit şi eliberat din funcţie de acesta.atribuţii privind relaţia cu consiliul judeţean. c). (3). vicepreşedinţii consiliului judeţean îşi păstrează calitatea de consilier. În exercitarea atribuţiilor sale. (5). a instituţiilor şi serviciilor publice de interes judeţean şi a societăţilor comerciale şi regiilor autonome de interes judeţean. Potrivit art. a Legii administraţiei publice locale nr. (4). nu există raporturi de subordonare. (2). în consecinţă.215/2001 şi a Legii nr. răspunzând principiului deconcentrării administrative. a decretelor Preşedintelui României. Pe durata mandatului.393/2004 privind Statutul aleşilor locali. a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului. atribuţii privind relaţia cu alte autorităţi ale administraţiei publice locale şi serviciile publice. preşedintele consiliului judeţean emite dispoziţii cu caracter normativ sau individual. Consiliul judeţean alege dintre membrii săi 2 vicepreşedinţi.alte atribuţii prevăzute de lege sau sarcini date de consiliul judeţean. în condiţiile legii. Atribuţiile prefectului se stabilesc prin lege organică. care devin executorii numai după ce sunt aduse la cunoştinţă publică sau după ce au fost comunicate persoanelor interesate. f). Eliberarea din funcţie a vicepreşedinţilor consiliului judeţean nu se poate face în ultimele 6 luni ale mandatului consiliului judeţean. motiv pentru care este şi calificat ca administraţie de stat în teritoriu.67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale. cu votul secret al majorităţii consilierilor judeţeni în funcţie.atribuţii privind serviciile publice de interes judeţean. consiliile locale şi primari. prezentată în mass-media drept “legea votului uninominal” au fost modificate cele trei acte normative ce se referă la alegerea. precum şi consiliile judeţene şi preşedinţii acestora. organizarea.35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. precum şi a altor acte normative. Între prefecţi pe de-o parte. în faţa instanţei de contencios administrativ. Preşedintele consiliului judeţean răspunde de buna funcţionare a aparatului de specialitate al consiliului judeţean pe care îl conduce. Şi la nivelul acestei funcţii se regăseşte cabinetul preşedintelui. pe de altă parte. punerea în aplicare a legilor.

începând cu anul 2006. Atribuţiile care pot fi delegate se stabilesc prin hotărâre a Guvernului. consiliile locale şi primari.” 107 . cu modificările şi completările ulterioare.U. a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri. Pentru îndeplinirea atribuţiilor şi prerogativelor care îi revin potrivit legii. sub conducerea prefectului. dispoziţie consacrată expres şi în Legea nr. pe de-o parte.179/2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr. ca şi noţiunea de primărie. Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local. cu patrimoniu şi buget propriu”.340/2004 cu modificările şi completările ulterioare.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice.G. Mai mult decât atât. Sediul instituţiei prefectului denumit prefectură este în municipiul reşedinţă de judeţ. obiectivităţii. eficienţei. Or.al celui local sau al primarului. ulterior a fost adoptată o lege specială. responsabilizării. precum şi consiliile judeţene şi preşedinţii acestora. potrivit dispoziţiilor constituţionale. Activitatea prefectului se întemeiază pe principiile: legalităţii. Prefectul şi subprefectul fac parte din categoria înalţilor funcţionari publici. în mod eşalonat. că „instituţia prefectului este o instituţie publică cu personalitate juridică. care nu poate constitui o instituţie publică. ce a suferit modificări şi completări ulterioare. pe de altă parte. organ de conducere unipersonală reprezintă o autoritate a administraţiei statale în teritoriu ce dispune de un aparat propriu de specialitate. Miniştrii şi conducătorii celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din subordinea Guvernului pot delega prefectului unele din atribuţiile lor de conducere şi control cu privire la activitatea serviciilor publice deconcentrate din subordine. Până la acea dată funcţiilor de prefect şi subprefect li se aplică regimul juridic prevăzut de Legea administraţiei publice locale nr. Atribuţiile prefectului se stabilesc prin hotărâre a Guvernului. nu există raporturi de subordonare. imparţialităţii.12 din Legea nr. purtând denumirea Reglementări privind funcţia publică şi funcţionarii publici – subl.340/2004 prin care se organizează şi funcţionează instituţia prefectului.340/2004 cu modificările şi completările ulterioare. între prefecţi. ca organe de conducere unipersonală. Potrivit art. la propunerea ministrului administraţiei şi internelor. Legea nr. transparenţei şi liberului acces la informaţiile de interes public. în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti. profesionalizării şi orientării către cetăţean. nr. într-un imobil proprietate publică a statului.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici. Potrivit primelor dispoziţii ale Legii nr. ” Dacă iniţial. total inadecvat în opinia noastră. fiind republicată în 2008. în sensul în care această sintagmă se regăseşte consacrată în legislaţia în vigoare. în cazul în care consideră actul ilegal. Guvernul numeşte câte un prefect.) pentru numirea ca înalt funcţionar public. prefectul. încetăţenită în vorbirea cotidiană. Legea nr. Este utilizată expres noţiunea de prefectură. şi în art. se precizează.215/2001. Actul atacat este suspendat de drept.ns. după caz. Constituţia referindu-se doar la primar şi prefect. prevenirea şi sancţionarea corupţiei a prevăzut că: “În funcţiile de prefect şi subprefect pot fi numite persoanele care îndeplinesc condiţiile prevăzute de prezentul titlu (este vorba despre Titlul III din cartea a II-a. Prefectul municipiului Bucureşti este ajutat de trei subprefecţi. în baza hotărârii Guvernului. cu aparate proprii de specialitate. Prefectul este garantul respectării legii şi a ordinii publice la nivel local. se regăseşte ca urmare a revizuirii. De remarcat că. dispoziţia de mai sus. a judeţului sau a municipiului. republicată în 2007. instituţia prefectului a fost reglementată într-un capitol distinct al Legii administraţiei publice locale. Dintr-o asemenea perspectivă nu putem fi de acord nici cu prevederile O. pentru exercitarea de către acesta a prerogativelor care revin potrivit Constituţiei şi legii.123 din Constituţia republicată. prefectul este ajutat de doi subprefecţi.340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului.

teritoriul României este organizat în: 108 . Pe de altă parte. prefectul poate organiza. Sub aspect administrativ. prefectul poate ataca.11 alin. prefectul şi subprefectul nu pot fi membri ai unui partid politic sau ai unei organizaţii căreia îi este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice.nr. de subprefect. În prezent. Legea nr. ca reprezentant al Guvernului. ce cuprinde un director.262/2007 care a modificat substanţial Legea contenciosului administrativ nr. oficii prefectorale. sub sancţiunea destituirii lor din funcţia publică. Acţiunea introdusă de prefect este scutită de taxa de timbru.(5) din Constituţia republicată şi art.n. prefectul emite ordine cu caracter individual sau normativ.123 alin. Începând cu data de 1 ianuarie 2006. Legea nr. doi consilieri.554/2004. Totodată. organizată în cadrul instituţiei prefectului. Oficiile prefectorale fac parte integrantă din instituţia prefectului şi sunt conduse de către un şef al oficiului prefectural. actul atacat fiind suspendat de drept. prin ordin. Prefecţii şi subprefecţii nu au dreptul la grevă şi nu pot să înfiinţeze organizaţii sindicale proprii. asigurarea împreună cu organismele abilitate a măsurilor de pregătire şi intervenţie pentru situaţii de urgenţă etc. Precizăm că dispoziţiile speciale în materia controlului de legalitate din Legea nr. prefectul are două sarcini esenţiale în calitate de reprezentant al statului în teritoriu. organizate la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale. în condiţiile legii.U.554/2004. funcţia publică de secretar general al prefecturii s-a transformat în funcţia publică de subprefect. Acţiunea se formulează în termenul prevăzut la art. potrivit Constituţiei. şi respectiv.(1) din lege (6 luni-n.179/2005 a reglementat modalitatea în care prefecţii şi subprefecţii în funcţie la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă urmau să fie numiţi în funcţii publice de prefect. actele emise de autorităţile administraţiei publice locale. potrivit art.G. adus de O. O.În dorinţa de profesionalizare a acestor funcţii. direct în faţa instanţei de contencios administrativ. verificarea legalităţii actelor administrative ale autorităţilor administraţiei publice locale şi judeţene.G. Un element de noutate. În municipiul Bucureşti se pot organiza oficii prefecturale în fiecare sector. în cadrul numărului de posturi şi al fondurilor aprobate anual. dacă le consideră nelegale.340/2004 mai reţine: asigurarea aplicării şi respectării Constituţiei şi a tuturor actelor normative precum şi a ordinii publice.) şi începe să curgă de la momentul comunicării actului către prefect.340/2004 au fost expres abrogate prin Legea nr. Ordinul prefectului care conţine dispoziţii normative devine executoriu numai după ce a fost adus la cunoştinţă publică iar ordinul prefectului cu caracter individual devine executoriu de la data comunicării către persoanele interesate. un consultant şi un secretar.nr. Pentru îndeplinirea atribuţiilor sale.179/2005 îl constituie Cancelaria prefectului.3 (consacrat tutelei administrative) din Legea contenciosului administrativ nr. prefectul conduce activitatea serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor (avizând numirea şi eliberarea din funcţie a conducătorilor acestora) precum şi activitatea celorlalte autorităţi ale administraţiei publice centrale de specialitate. sub forma unui compartiment organizatoric distinct. potrivit legii.340/2004 cu modificările şi completările ulterioare prevede expres că. Pe de-o parte.U. funcţie echivalentă cu funcţia de director executiv. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 1. § 10. cu avizul conform al ministerului de resort. Printre atribuţiile principale ale prefectului. în urma promovării unui examen de atestare pe post. prin scoaterea începând cu anul 2006 de sub impactul politicii.

judeţe şi regiuni b. Reprezintă fundamentul şi limita activităţii autorităţilor administraţiei publice locale: a. descentralizarea administrativă şi descentralizarea politică c. după validarea a cel puţin două treimi din numărul membrilor săi c. 20 de zile de la data desfăşurării alegerilor b. municipii şi regiuni c. descentralizării. În relaţiile dintre autorităţile administraţiei publice locale şi consiliul judeţean. consiliile locale. oraşe. o competenţă materială specială 109 . deconcentrarea administrativă şi federalismul Legea privind administraţia publică locală adaugă următoarele principii aplicabile administraţiei publice locale la cele prevăzute de Constituţie: a. există raporturi de participare 7. Consiliul local dispune de: a. primarii şi prefecţii b. legalitatea d. comune. comune. autonomia locală b. primarii şi viceprimarii 6. primarii şi preşedinţii consililor judeţene c. prin votul deschis al membrilor săi 10. oraşe. Preşedintele consiliului local este ales: a. deconcentrarea serviciilor publice c. oraşe şi judeţe 2.a. autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice b. 30 de zile de la data desfăşurării alegerilor c. dacă majoritatea consilerilor locali validaţi au depus jurământul 9. după validarea mandatelor tuturor membrilor săi b. Consiliul local se declară legal constituit: a. nu există raporturi de subordonare b. o competenţă teritorială naţională c. prin votul deschis al membrilor săi c. în fiecare şedinţă. o competenţă materială generală b. precum şi între consiliul local şi primar: a. comune. eligibilitatea. 4. proporţionalitatea şi transparenţa b. motivarea şi subsidiaritatea c. 25 de zile de la data validării mandatelor 8. există raporturi de subordonare c. pentru un mandat de 4 ani b. legalitatea şi consultarea cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit 3. pe o perioadă de cel mult 3 luni. Potrivit Constituţiei României republicată. Constituirea consiliilor locale are loc în termen de: a. consiliile judeţene. consultarea cetãţenilor în probleme locale de interes deosebit 5 Autorităţile administraţiei publice locale sunt: a. administraţia publică locală în România se întemeiază pe următoarele principii de bază: a.

o dată la două luni 18. lunar b.Hotărârile consiliului local se adoptă cu votul: a. direct şi secret b. are reşedinţa pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale în care urmează să fie aleasă 17. dacă acesta a fost acţionat în justiţie 15. Suspendarea mandatului de consilier intervine de drept numai: a. lunar b. este cetăţean român cu drept de vot b. la două luni c. în afară de cazurile în care legea sau regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului cere o altă majoritate b. întotdeauna c. persoana fizică care: a. în fiecare şedinţă. Primarul: a. o majoritate calificată de consilieri locali 13.11. o majoritate de două treimi din totalul consilierilor locali în funcţie b. majorităţii membrilor prezenţi.Consiliul judeţean se întruneşte în şedinţe ordinare: a. prin votul deschis al membrilor săi 110 . majoritatea consilierilor locali în funcţie c. este înalt funcţionar public b. în cazul în care acesta a fost arestat preventiv b. îndeplineşte o funcţie de autoritate publică c. trimestrial c. Consiliul local se întruneşte în şedinţe ordinare: a. pe un mandat de 4 ani. prin vot universal. săptămânal 12. Preşedintele consiliului judeţean este ales: a. o dată la 3 luni. dacă acesta a fost condamnat c. se poate asocia în partide politice d. prin votul deschis al membrilor săi c. majorităţii consilierilor în funcţie.Şedinţele consiliului local se desfăşoară legal dacă este prezentă: a. este o autoritate deliberativă 16. Nu poate fi aleasă consilier judeţean. a cel puţin două treimi din totalul consilierilor în funcţie 14. a împlinit vârsta de 23 de ani c.

dar şi să întărească garanţiile de bună îndeplinire a serviciilor publice”. în mod autoritar. şi deci protejarea funcţionarului de presiunile guvernamentale sau ale administraţiei.stabilească bazele constituţionale ale funcţiei publice în România Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore • • • § 1. trei elemente: competenţă. Olanda a adoptat prima lege privind funcţionarii în anul 1929 şi Regulamentul general privind funcţionarii Regatului. mijloace materiale şi financiare şi personal.Partea a III-a Funcţia publică şi funcţionarul public Modulul I Teoria generală a funcţiei publice • Obiective specifice : cunoaşterea. o anumită categorie de raporturi sociale ori instituţii juridice. diferite propuneri legislative. În toate ţările există tradiţii privind reglementarea funcţiei publice. În Germania a existat încă din anul 1806 un Cod bavarez al funcţiei publice. în anul 1852. Denumirea de statut. 111 . în anul 1931. autoritate. activitate administrativă. primul Statut al funcţiei publice a fost adoptat abia în anul 1941. iar prima lege irlandeză referitoare la funcţia publică datează din anul 1922. prima lege despre funcţionari datează din anul 1899. iar Camerele au examinat de-a lungul vremii. să pună stavilă stării de nesiguranţă în care se aflau slujbaşii administraţiei centrale şi locale. iar în Danemarca. a decide. Funcţionarea oricărei autorităţi sau instituţii publice presupune. Primul Statut al angajaţilor civili ai statului a fost adoptat în Italia. Noţiuni specifice. în general. constituţionalitatea şi legalitatea funcţiei publice şi raporturile tipice de serviciu Rezultatele aşteptate : studenţii vor înţelege. Primul statut al funcţiei publice a fost adoptat în Spania. în anul 1908. dintre care doar unele sunt funcţii publice. un funcţionar public. gestiona şi opera cu noţiunile specifice legate de funcţia publică şi funcţionarul public Competenţe dobândite : în momentul în care vor finaliza studiul acestui modul. ce nu trebuie însă confundate cu apariţia unui statut general. după cum deja s-a precizat. structurat pe compartimente. dar prima codificare generală s-a adoptat abia în anul 1937. “ce ar urma să împiedice arbitrariul organelor politice. înţelegerea şi aprofundarea noţiunilor specifice legate de funcţia publică şi funcţionarul public. provenind de la cuvântul latin statutum. în anul 1872. strâns legată de noţiunea de organ. etc. linii ierarhice şi funcţii. dar nu întotdeauna. Titularul unei funcţii publice este de regulă. în favoarea unui Statut. apoi în Luxemburg. deşi tradiţiile privitoare la funcţia publică sunt anterioare Revoluţiei de la 1789.stabilească o comparaţie între funcţia publică din ţara noastră şi celelalte state europene . În Franţa. Doctrina românească interbelică s-a pronunţat dintotdeauna ferm. Evoluţia legislaţiei în domeniu Noţiunea de funcţie publică reprezintă o noţiune fundamentală a dreptului public în general. a dreptului administrativ în special. În acest spirit a fost subliniată necesitatea ca acesta să asigure “garantarea imparţialităţii şi neutralităţii în administraţie”. a ordona) semnifică un ansamblu de norme juridice ce cuprinde voinţa statului de a reglementa. studenţii vor avea posibilitatea să : . derivat din verbul statuere (a statua.

Şeful statului dispune de competenţă în materie de statut al funcţionarilor. atribuirea acestei competenţe este implicită şi rezultă chiar din supremaţia legiuitorului. prima conţinea dispoziţii aplicabile funcţionarilor publici din toate serviciile. Tot din perspectiva dreptului comparat. fără a se ieşi însă din sfera regimului contractual. în baza dispoziţiilor constituţionale. Constituţionalitatea şi legalitatea funcţiei publice În ce priveşte constituţionalitatea funcţiei publice. ordonarea formală a acestui statut este mai mult sau mai puţin omogenă. În septembrie 1946 s-a adoptat o nouă Lege privind Statutul funcţionarilor publici. şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1924. adoptându-se şi unele reglementări speciale. că separarea Republicii irlandeze de tradiţia britanică s-a realizat prin votarea Constituţiei din 1937. personalului din administraţie sau cu alte cuvinte. Italia. majoritar. Statutul funcţionarilor publici sau dreptul comun al funcţiei publice. dată la care a fost promulgat Codul funcţionarilor publici. care a stabilit două principii fundamentale: numai românii erau admişi în funcţiile şi demnităţile publice şi necesitatea adoptării unor legi speciale privind statutul funcţionarilor publici. iar a doua se referea doar la funcţionarii administrativi şi la funcţionarii de specialitate. în baza căruia s-a adoptat şi un Regulament conţinând regimul juridic al funcţionarilor publici din administraţia de stat a reprezentat dreptul comun pentru funcţionarii publici. ar putea fi definit ca ansamblul regulilor referitoare la situaţia juridică a funcţionarului public. de pildă. Se ştie. Suedia. într-o formulare mai riguroasă sub aspect juridic. cu excepţia unor categorii expres prevăzute. existenţa unor statute sau Coduri. Dar. pe o Lege privind funcţia publică. a reglementării funcţiei publice. În perioada 1949-1989. 112 . preoţii etc. Grecia. care poate interveni pentru a reglementa materia. mai peste tot în Europa. care la rândul ei. pe fondul preocupărilor pentru adoptarea primului Cod al muncii. se poate regăsi un Statut al funcţionarilor publici. cărora li se aplicau reglementări speciale (corpul judecătoresc. De asemenea. inginerii. Luxemburg). corpul didactic. abrogată după numai 3 ani. Codul funcţionarilor publici a fost abrogat după anul 1944. în Olanda şi în Franţa. Statutul s-a aplicat până la 8 iunie 1940. În Belgia şi în Marea Britanie. în absenţa unor reglementări speciale. avocaţii. În alte state (Irlanda. Într-un prim grup de state. dacă ne raportăm la alte state ale Uniunii Europene constatăm că. cu rol de drept comun al funcţiei publice ridică două probleme legate de sfera funcţionarilor publici şi anume: în ce măsură se aplică Statutul. funcţionarilor publici li s-au aplicat prevederile Codului muncii. în baza prerogativelor sale regale.Denumirea de “Statut al funcţionarilor publici” a fost utilizată pentru prima dată în art. ca urmare a principiilor stabilite prin Constituţia din 1923.). votată cu 13 ani mai înainte. de la o ţară la alta.8 al Constituţiei din 1923. neputând fi identificat un text unic care să poată fi calificat drept “statutul general al funcţiei publice”. în fiecare din ţările care au constituţii scrise se regăsesc principii ale funcţiei publice. Numărul articolelor din Constituţie referitoare la funcţia publică diferă însă. care sunt categoriile de funcţionari publici ce intră sub incidenţa Statutului şi care este gradul de generalitate a regulilor cuprinse în Statut. s-a fundamentat juridic. Spania. (Danemarca. între legislativ şi executiv. § 2. Un al treilea grup de state se caracterizează printr-o partajare. Statutul din anul 1923. medicii. Acesta se compunea din două părţi. Germania. Austria şi Finlanda) Constituţia prevede competenţa legiuitorului de a stabili regulile aplicabile funcţiei publice. fiind urmat de reglementări. După numeroase modificări. în spiritul noii ordini constituţionale. Prima lege specială în materie a fost adoptată la 19 iunie 1923. În acest sens. ofiţerii. Portugalia. după cum diferă şi tehnica sau conţinutul reglementării.

a unui serviciu public stabil. putând fi identificat la lit. despre poliţie. deja evocată. supusă unei ierarhii speciale.În plus. legiuitorul constituant a urmărit să consacre un regim statutar pentru funcţionarii publici şi un regim contractual. în care au fost dezbătute diferite proiecte legislative realizate pe această temă.188/1999. În ce priveşte sfera funcţionarilor publici. a fost eliminată condiţia de a avea numai cetăţenia română pentru ocuparea unei demnităţi sau funcţii publice.114 din Constituţia republicată. şi cazul diplomaţilor. de regulă.” Două modificări esenţiale au intervenit faţă de dispoziţia iniţială. În primul rând. privată de dreptul de grevă şi uneori. pot fi ocupate. la finele lui 2008. După ani de zile de mese rotunde. seminarii şi conferinţe naţionale şi internaţionale organizate pe marginea acestei problematici. Este vorba în primul rând. potrivit art. Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi. de cel sindical. raporturi de serviciu. Este în general. statutul funcţionarilor publici. nefiind însă de conceput un funcţionar public în afara principiilor generale ale Statutului. profesionist. în toate ţările Uniunii Europene. de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Legea privind Statutul funcţionarilor publici a fost adoptată în şedinţa comună a Camerelor. se regăseşte în art.3 şi art. în favoarea femeilor. “regimul general al raporturilor juridice dintre funcţionarii publici şi stat sau administraţia publică locală. pentru a dobândi un rol mai important în viaţa publică a ţării. legea a suferit o serie de modificări şi completări. O altă dispoziţie constituţională în materie.16 alin. aşa cum a fost modificat şi completat prin legea de revizuire. După republicare.(3) ce enumără domeniile în care se reglementează prin lege organică. Deoarece la acelaşi articol. schimbări substanţiale fiindu-i aduse prin Legea nr. un regim de drept public. cazul judecătorilor. ce reglementează deci. prevenirea şi sancţionarea corupţiei. deoarece în spiritul reglementărilor europene. s-a prevăzut garanţia egalităţii dintre femei şi bărbaţi în ocuparea unei asemenea funcţii. chiar dacă. consacră principiul potrivit căruia: “Funcţiile şi demnităţile publice. dar dispunând în schimb de indemnizaţii semnificative. anumite tipuri de funcţii sunt exercitate în cadrul unor reglementări statutare particulare. j). garanţie ce corespunde unui curent de idei caracteristic dezvoltării democraţiilor contemporane şi prezintă semnificaţia unei discriminări pozitive. Ulterior. Bazele constituţionale ale funcţiei publice în România se regăsesc în principal. Statutul funcţionarilor publici a fost din nou substanţial modificat. supuşi unor constrângeri privind mobilitatea şi adoptarea unei atitudini rezervate. în interesul 113 . Este de asemenea. mai exact. a ţărilor din zona civilizaţiei europene. care beneficiază de garanţii de independenţă speciale. la litera p) se menţionează şi “regimul general privind raporturile de muncă.3 litera j.73 alin. patronatele şi protecţia socială” ca materie a legii organice.16 din Constituţia României. Obiectul de reglementare al Legii privind Statutul funcţionarilor publici îl reprezintă. civile sau militare. Astfel. prin autorităţile administrative autonome ori prin autorităţile şi instituţiile publice ale administraţiei publice centrale şi locale. în sens larg pot fi consideraţi ca funcţionari. în condiţiile legii. rezultă că. eficient şi imparţial. A urmat o nouă republicare în anul 2007 urmată de noi modificări prin două ordonanţe de urgenţă. denumite în continuare. în urma angajării răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului. acesta este un aspect care ţine de legiuitorul organic. pentru restul salariaţilor.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice. Scopul legii îl constituie asigurarea. devenind Legea nr. art. un regim de drept administrativ. În al doilea rând. transparent. în conformitate cu dispoziţiile legale. sindicatele.73 alin. nu era justificată interdicţia ocupării acestor funcţii de către cetăţenii români care au şi altă cetăţenie. în conţinutul art. a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri.

şi nu de dreptul muncii. funcţia publică a fost definită în doctrina interbelică ca reprezentând “complexul de puteri şi competenţe. poate fi identificată teoria “situaţiei contractuale”. precum şi al autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia publică centrală şi locală. În doctrina postbelică s-au fundamentat de asemenea două teze opuse cu privire la natura juridică a funcţiei publice. Pe de altă parte. Ulterior. care defineşte expres raporturile de serviciu. persoană fizică care. susţinută de autorii francezi. Pe de altă parte. în special. axată pe ideea de subiect de drept. şi nu de dreptul muncii. raportul de serviciu este tot o formă a raportului juridic de muncă. A fost fundamentată astfel. în chip temporar. actul său de instituire fiind un act de autoritate. exercitând puterea în limitele competenţei. de un titular sau de mai mulţi. În opinia autorilor de drept administrativ. exercitând autoritatea statală şi nu drepturile izvorâte dintr-o situaţie contractuală. în speţă contractul administrativ.cetăţenilor. emis în condiţiile legii” cu precizarea că: “exercitarea raporturilor de serviciu se realizează pe perioadă nedeterminată ” şi doar prin excepţie de la această prevedere. ce viza situaţia juridică a funcţionarului învestit cu 114 . ca fiind acele raporturi care “se nasc şi se exercită pe baza actului administrativ de numire. în condiţiile expres prevăzute de lege”. natura juridică a raportului de serviciu trebuie stabilită în funcţie de specificul elementelor acestui raport juridic şi anume: părţile. doctrina de drept public referitoare la statutul funcţionarilor publici a fost indisolubil legată de analiza noţiunii şi implicit de natura juridică a funcţiei publice. Astfel. conţinutul şi obiectul său.” În ce priveşte conceptul de raport de serviciu. deşi cele două raporturi prezintă şi unele trăsături comune. cu toate consecinţele juridice ce decurg de aici. Pe de-o parte. în vederea ocupării. o a doua accepţiune a noţiunii de funcţie de stat. prin care s-a încercat definirea funcţiei publice. În baza actului de numire în funcţie ia naştere un raport de serviciu care este un raport de drept public având ca obiect realizarea puterii publice. este vorba despre teoria “statutului legal”. în speţă contractul de mandat. şi nu un raport de drept administrativ. fie prin intermediul unor instituţii ale dreptului civil. cu preponderenţă regulilor speciale de drept administrativ. fie prin intermediul unor instituţii ale dreptului administrativ. la ora actuală. Acest punct de vedere a fost îmbrăţişat şi de legiuitor. Calitatea de funcţionar public izvorăşte din actul de numire în funcţie. orientarea iniţială a autorilor de drept administrativ şi a unor autori de dreptul muncii s-a axat pe ideea dublului raport juridic al funcţionarului de stat care apărea atât ca subiect al unui raport de serviciu cât şi ca subiect al unui raport de muncă. diferite. de-a lungul vremii. ce ducea la un raport de sine stătător – raportul de funcţie. autorii de drept civil. funcţionarii publici sunt priviţi ca agenţi ai autorităţilor/instituţiilor publice care concură la realizarea puterii publice şi de aceea. cele două categorii de raporturi au fost privite ca formând o unitate dialectică indestructibilă. care este un act administrativ de autoritate. Dintr-o asemenea perspectivă. De-a lungul vremii. organizat de lege pentru satisfacerea unui interes general. În opinia specialiştilor în dreptul muncii. Pe de-o parte. urmăreşte realizarea scopului pentru care a fost creată funcţiunea”. iar cel ce exercită funcţia. în doctrină a apărut necesitatea stabilirii naturii juridice a acestuia. funcţia de stat fiind privită ca un statut legal. problemă în legătură cu care s-au dezvoltat două poziţii fundamentale. În concluzie. de drept al muncii au susţinut teza unicităţii izvorului raportului juridic de muncă. sunt supuşi. “funcţiile publice temporar vacante pe o perioadă de cel puţin o lună pot fi ocupate pe perioadă determinată. raportul de serviciu este un raport contractual de drept administrativ.

stabilitatea garanta funcţionarilor publici dreptul de a nu fi transferat. cetăţenia română şi cel puţin reşedinţa în ţară 2. e). eficienţă şi eficacitate. ca subiect al raporturilor juridice pe care le presupune exercitarea acesteia. teză valabilă şi potrivit actualului cadru legislativ. potrivit legii. iar atribuţiile ce îi sunt încredinţate sunt de ordin general. Fără a se fi ajuns la un numitor comun. civile sau militare pot fi ocupate de persoanele care au: a. Aflându-se într-o situaţie legală. ce conduce la un regim juridic unilateral de drept public şi concepţia statutului contractual. transparenţă.atribuţiile funcţiei. stabilite în temeiul legii. administraţia publică locală şi autorităţile administrative autonome. contractului de muncă. încheiat în condiţiile legislaţiei muncii c. prevăzute de lege. un complex de obligaţii 4. în conformitate cu prevederile legale. în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală. stabilitate în exercitarea funcţiei publice. Principiile care stau la baza exercitării funcţiei publice. dacă înlocuim noţiunea de organ de stat cu cea de autoritate publică. responsabilitate. se putea face şi fără acordul funcţionarului. După cum se poate lesne observa. aceste principii nu sunt ale funcţiilor publice. Funcţia publică reprezintă: a. în interesul serviciului public. ce conduce la regimul dreptului privat. funcţionarului public îi sunt stabilite coordonatele funcţiei prin lege. dar cu respectarea prevederilor legale. numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară b. iar transferul în interesul serviciului. cetăţenia română şi domiciliul în ţară c. ci ale funcţionarilor publici. legalitate. d). acordului de voinţă dintre angajat şi angajator 3. § 3. orientare către cetăţean. republicată în 2007: “funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor.” Funcţiile publice sunt prevăzute prin anexa la lege. un complex de drepturi c. În cazul funcţionarilor publici. potrivit dreptului comparat. sunt: a). În legislaţia şi doctrina interbelică. în mod legal. În ce priveşte reglementarea funcţiei publice. Printre principiile care se află la baza exercitării funcţiei publice menţionăm: 115 . se poate implicit vorbi despre funcţia publică ca statut legal sau despre funcţia publică ca un raport de drept privat. imparţialitate şi obiectivitate. în celelalte state ale Uniunii Europene se menţine şi în prezent. Funcţia publică a fost definită astfel ca reprezentând situaţia juridică a persoanei fizice învestită. Potrivit Legii nr.188/1999. cu capacitatea de a acţiona în realizarea competenţei unui organ de stat. axată pe ideea statutului legal. g). actului administrativ de numire. fără ca una să fie opusă cu necesitate celeilalte. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 1. Potrivit Constituţiei României republicate. b). se subliniază în doctrina actuală. funcţiile şi demnităţile publice. sancţionat sau înlocuit decât în condiţiile legii. f). un ansamblu de atribuţii şi responsabilităţi b.subordonare ierarhică. raporturile de serviciu sunt acele raporturi care se nasc şi se exercită pe baza: a. c). chiar şi în altă localitate. vechea dispută între concepţia dominantă de altfel. emis în condiţiile legii b.

dacă nu se dispune altfel. li se aplică legislaţia de dreptul muncii b. a unei funcţii publice. tipuri de răspundere la care pot fi traşi funcţionari publici şi sancţiunile specifice. în vederea realizării competenţei organului din structura căreia face parte funcţia respectivă. avansarea funcţionarilor publici. selecţia. drepturile. funcţionarul public este definit ca. de regulă. Definirea.precizeze drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici . într-o funcţie publică. sunt supuşi unui statut special d. prin actul de voinţă unilaterală al unei autorităţi publice sau al cetăţenilor. li se aplică acelaşi statut ca şi funcţionarilor din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice centrale Modulul II Statutul funcţionarilor publici • Obiective specifice : cunoaşterea. imparţialitatea şi obiectivitatea 5.” “Persoana care a fost eliberată din funcţia publică şi se află în corpul de rezervă al funcţionarilor publici îşi păstrează calitatea de funcţionar public. subsidiaritatea şi deconcentrarea c. persoana fizică învestită în mod legal. Potrivit legii. “pot beneficia de statute speciale.stabilească criterii de numire. înţelegerea. Competenţe dobândite : după finalizarea studierii acestui modul studenţii vor fi capabili : . gestiona şi opera cu noţiuni legate de accesul la funcţia publică. beneficiază de un statut propriu c.” Dispoziţiile legii se aplică tuturor funcţionarilor publici. prevedere din care rezultă implicit că. clasele de funcţionari. condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a fi funcţionar public. legalitatea. aprobate prin legi speciale.precizeze categoriile de răspundere tipice Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore • • • § 1. obligaţiile sau răspunderile acestora. Rezultatele aşteptate : studenţii vor înţelege. cu sarcina îndeplinirii pe un timp nedeterminat. selecţie sau avansare a funcţionarilor publici . Legea nr. funcţionarii publici care îşi desfăşoară activitatea în cadrul următoarelor servicii publice: structurile de specialitate 116 .188/1999 republicată în 2007 defineşte funcţionarul public ca reprezentând persoana numită.a. Funcţionarilor publici din cadrul autorităţilor publice locale: a. selecţia.stabilească în ce condiţii se poate accede la o fun9cţie publică . condiţiile de ocupare a unei funcţii publice. în condiţiile legii. motivarea şi proporţionalitatea b. numirea şi avansarea funcţionarilor publici În doctrina actuală. cu precizarea că: “totalitatea funcţionarilor publici din cadrul autorităţilor administrative autonome şi din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia publică centrală şi locală constituie corpul funcţionarilor publici. aprofundarea şi utilizarea noţiunilor specifice referitoare la definirea. Statutul funcţionarilor publici recunoaşte că mai sunt şi alţi funcţionari publici în afara celor supuşi reglementărilor sale. inclusiv celor care beneficiază de statute proprii.

ca urmare a Revoluţiei franceze. care desfăşoară activităţi de secretariat. cu excepţia Danemarcei şi a Irlandei. întreţinere-reparaţii şi de deservire. b). ce îşi are originea în principiul mai degrabă politic decât juridic. poliţia şi alte structuri ale Ministerului Administraţiei şi Internelor. Condiţiile obiective sunt calificate ca fiind acele condiţii a căror natură nu trebuie lăsată la libera apreciere a autorităţii însărcinate să verifice dacă candidatul le respectă. în anumite situaţii. respectiv. precum şi o serie de condiţii prealabile înscrierii. din sfera justiţiei. atunci vom distinge două categorii de condiţii şi anume: condiţii generale. ilegalitatea învestiturii fiind dificil de imputat cuiva iar în anumite cazuri. în condiţiile arătate. ţări în care este consacrat prin lege. persoanelor numite sau alese în funcţii de demnitate publică. în virtutea căreia persoana care o ocupă are un drept la carieră. cadrelor didactice. pentru partidele politice aflate la guvernare sau. personalului contractual salariat din aparatul propriu al autorităţilor şi instituţiilor publice. e). pornind de la legalitatea învestiturii a fost pusă în discuţie constant. administrative. alte servicii publice stabilite prin lege. c).” Legea prevede expres categoriile de personal cărora nu li se aplică dispoziţiile sale şi anume: a). caracteristicile fundamentale ale sistemului administrativ statal respectiv. la cabinetul demnitarului. În astfel de situaţii. selecţia funcţionarilor publici a reprezentat o preocupare de prim ordin pentru “clasa politică”. d). În absenţa unui text legal cu valoare de principiu. atribuţiile specifice unei funcţii dar care. două principii complementare a căror importanţă variază pentru fiecare ţară. necesare pentru ocuparea anumitor categorii de funcţii din administraţie. Toate legislaţiile naţionale consacră şi principiul recrutării prin concurs. În unele ţări occidentale. personalului salariat încadrat.ale Parlamentului României. al XIX-lea. după caz. ce contează fiind consecinţele juridice ale actelor emise de acea persoană. problema regimului juridic aplicabil funcţionarului de fapt. structurile de specialitate ale Consiliului Legislativ. al sistemului de acordare a funcţiei după merit (merit system) generalizat în Marea Britanie. În doctrină. necesare pentru ocuparea oricărei funcţii publice şi condiţii specifice. Acest principiu se regăseşte în toate constituţiile scrise ale Statelor membre ale Uniunii Europene. în cazul anulării actului. Dacă prin noţiunea de funcţie publică înţelegem o profesie. fie învestitura sa a fost ilegală. Condiţiile obiective se referă fie la candidaţi. a legislativului etc. doctrina s-a pronunţat de regulă. în favoarea salvgardării actului încheiat de un funcţionar de fapt. autoritatea vamală. Accesul la funcţia publică respectă în toate statele Uniunii Europene. dar în prezenţa unor dispoziţii conţinute în legi speciale care prevăd acoperirea nulităţii actelor încheiate de asemenea funcţionari. protocol. existând riscul unui rău mai mare. fie nu dispune în realitate de nici un fel de învestitură. în funcţie de evoluţia istorică şi de cultura juridică proprie fiecărei ţări: principiul egalităţii şi principiul meritului. în opoziţie. se arată în dreptul comparat. de regulă se face distincţie între condiţiile obiective şi condiţiile subiective de acces la funcţia publică. Criteriile şi metodele de selecţie reflectă însă. pentru dreptul administrativ interesează mai puţin consecinţele juridice pe care le va suporta persoana fizică pentru faptele sale. serviciile diplomatice şi consulare. Din perspectiva dreptului comparat. pe baza încrederii personale. Dintotdeauna. adică acel funcţionar care exercită în public şi într-un loc public. Principiul accesului egal la funcţia publică îşi are originea în Europa. în sec. fie la administraţie iar în acest din urmă 117 . în fiecare ţară şi pentru fiecare epocă. în respingerea privilegiilor. structurile de specialitate ale Administraţiei Prezidenţiale. o importanţă mai mare se acordă recrutării după merit. gospodărire. corpului magistraţilor. pază precum şi altor categorii de personal care nu exercită prerogative de putere publică.

d). Sub aspectul modalităţilor de selectare şi de recrutare. După nivelul atribuţiilor titularului funcţiei publice. unor criterii de eficienţă. Modelul britanic caracterizat prin recrutarea printr-o comisie independentă preluat şi de Irlanda. b). îndeplineşte condiţiile de studii prevăzute de lege pentru funcţia publică. scris şi vorbit. se apreciază în doctrină. secretar general din ministere şi alte organe de 118 . are vârsta de minimum 18 ani împliniţi. are cetăţenia română şi domiciliul în România. de serviciu sau în legătură cu serviciul. este vorba despre exigenţa pe care o regăsim peste tot. contra statului sau contra autorităţii. i). nu a fost destituită dintr-o funcţie publică sau nu i-a încetat contractul individual de muncă pentru motive disciplinare în ultimii 7 ani. monopolul juriştilor în funcţiile publice de conducere. j). h). are o stare de sănătate corespunzătoare funcţiei publice pentru care candidează. În ce priveşte condiţiile subiective. atestată pe bază de examen medical de specialitate.caz. funcţiile publice se împart în trei categorii corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici. f). care împiedică înfăptuirea justiţiei. care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice. toate ţările cunosc un minim de formalităţi care duc la delimitarea funcţiei publice de sectorul privat. Statutul identifică cele trei categorii de funcţionari publici instituind un regim distinct pentru înalţii funcţionari publici. categoria înalţilor funcţionari publici cuprinde persoanele care sunt numite într-una din următoarele funcţii publice: secretar general al Guvernului şi secretar general adjunct al Guvernului. funcţionarii publici sunt debutanţi sau definitivi. sistemul de selectare german a menţinut în practică. e). de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie. în raport cu natura funcţiilor ce urmează să fie îndeplinite şi de calităţile particulare ale fiecărui candidat. g).188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici republicată. funcţionarilor publici de conducere şi funcţionarilor publici de execuţie. în funcţie de ordinea rezultatelor. prin care se urmăreşte recrutarea persoanelor apte. c).54 din Legea nr. Potrivit legii. îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei publice. Potrivit art. de a exista posturi bugetare vacante. nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii. Modelul german caracterizat prin selecţia în etape şi recrutarea liberă preluat parţial şi de Luxemburg pentru selecţia funcţionarilor de rang înalt. Astfel. astfel cum este definită prin lege. capabile să facă faţă exigenţelor impuse de o funcţie publică. cunoaşte limba română. cu excepţia situaţiei în care a intervenit reabilitarea. Este vorba de recrutarea cursanţilor unei şcoli specializate în care se pregătesc viitorii funcţionari. Instituirea unor condiţii de acces la funcţia publică răspunde şi unor necesităţi de ordin tehnic şi administrativ. nu a desfăşurat activitate de poliţie politică. poate ocupa o funcţie publică persoana care îndeplineşte următoarele condiţii: a). are capacitate deplină de exerciţiu. Modelul francez caracterizat prin organizarea de concursuri şi pregătirea în şcoli de formare profesională a funcţionarilor publici ce răspund preocupării de profesionalism. numiţi într-un anumit corp la finalizarea pregătirii şi dispunând de posibilitatea de a-şi alege locurile de activitate. este vorba despre condiţii a căror definiţie lasă o largă libertate de apreciere autorităţilor care sunt însărcinate cu verificarea lor. dar acest grad de formalism este foarte diferit de la un stat la altul putând fi identificate următoarele patru modele distincte: Modelul unui minim comun de formalităţi ce presupune obligaţia de publicare a posturilor vacante şi poate fi întâlnit în Olanda şi Danemarca. În pofida numeroaselor tentative de reformă.

specialitate ale administraţiei publice centrale; prefect; secretar general adjunct din ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, subprefect şi inspector guvernamental. Potrivit Statutului, înalţii funcţionari publici realizează managementul de nivel superior în administraţia publică centrală şi în autorităţile administrative autonome. Pentru a ocupa o funcţie publică corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici persoana trebuie să îndeplinească mai multe condiţii prevăzute de Statut, începând cu condiţiile generale mai sus enunţate, condiţii speciale de studii şi să promoveze concursul naţional pentru intrarea în categoria înalţilor funcţionari publici. Ocuparea funcţiilor publice se face prin promovare, transfer, redistribuire, recrutare şi alte modalităţi prevăzute expres de lege. Recrutarea în vederea intrării în corpul funcţionarilor publici se face prin concurs, în limita funcţiilor publice vacante rezervate în acest scop prin planul de ocupare a funcţiilor publice. Condiţiile de participare şi procedura de organizare a concursului se stabilesc potrivit legii. “Concursul are la bază principiile competiţiei deschise, transparenţei, meritelor profesionale şi competenţei, precum şi cel al egalităţii accesului la funcţiile publice pentru fiecare cetăţean care îndeplineşte condiţiile legale. Anunţul privind concursul se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a, şi într-un cotidian de largă circulaţie cu cel puţin 30 de zile înainte de data desfăşurării concursului.” Odată întrunite condiţiile generale şi cele speciale de acces la funcţia publică urmează învestitura ca procedură desfăşurată de către o autoritate sau instituţie publică prin care se încredinţează unei persoane exercitarea unei funcţii publice în cadrul autorităţii sau instituţiei respective. Învestirea poate cuprinde şi o procedură mai complexă care să includă formalităţi anterioare, concomitente sau ulterioare operaţiunii propriu-zise de ocupare a funcţiei, dar strâns legate de aceasta, sub forma propunerii, avizului, acordului, aprobării, confirmării etc. Potrivit doctrinei actuale, numirea este un act administrativ individual emis de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, fiind o manifestare de voinţă exclusivă şi unilaterală provenită de la acea parte a raportului juridic care încredinţează funcţia spre exercitare. Statutul funcţionarilor publici, în forma sa actuală distinge în ce priveşte numirea funcţionarilor publici, după cum este vorba despre înalţi funcţionari publici, funcţionari publici de conducere sau funcţionari publici de execuţie. În toate cazurile, “actul administrativ de numire are formă scrisă şi trebuie să conţină temeiul legal al numirii, numele funcţionarului public, denumirea funcţiei publice, data de la care urmează să exercite funcţia publică, drepturile salariale, precum şi locul de desfăşurare a activităţii.” La intrarea în corpul funcţionarilor publici, funcţionarul public depune jurământul de credinţă în termen de trei zile de la emiterea actului de numire în funcţia publică definitivă. Jurământul este cel prevăzut de lege cu precizarea expresă a legiuitorului potrivit căreia, formula religioasă de încheiere trebuie să respecte libertatea convingerilor religioase. Refuzul depunerii jurământului se consemnează în scris şi atrage revocarea actului administrativ de numire în funcţia publică. După intrarea în corpul funcţionarilor publici, fiecăruia dintre aceştia i se întocmeşte un dosar profesional. Avansarea era privită în doctrina interbelică ca un drept al funcţionarului public, constând în trecerea acestuia, cu acordul său, într-un alt grad ori treaptă profesională, în cadrul aceleiaşi funcţii sau trecerea într-o funcţie superioară.
119

În prezent, avansarea este privită şi ca un drept obiectiv al funcţionarului, sistemele şi condiţiile de avansare în funcţii publice putând fi diferit reglementate şi putând conţine condiţii specifice anumitor categorii de funcţionari publici. Din punct de vedere al modului de avansare al funcţionarilor publici există două posibilităţi: avansarea liberă şi avansarea prin concurs sau examen. Avansarea liberă se poate realiza fie prin aprecierea conducătorului cu privire la persoana, funcţia şi momentul în care ea trebuie să aibă loc, fie prin constatarea îndeplinirii automate şi integrale a unor condiţii legale, ca de exemplu, vechimea în funcţia deţinută. Prima modalitate este criticabilă deoarece implică subiectivism din partea celui care face aprecierea. Avansarea prin concurs sau examen se face ca urmare a verificării cunoştinţelor de specialitate necesare exercitării funcţiei superioare. Această metodă de avansare permite o selecţie obiectivă a candidaţilor, care pot proveni atât din cadrul autorităţii, cât şi din afara ei, în măsura în care îndeplinesc condiţiile legale. Concursul se organizează atunci când numărul candidaţilor este mai mare decât al funcţiilor publice vacante, iar examenul se organizează atunci când numărul candidaţilor este egal sau mai mic cu cel al funcţiilor publice vacante. Statutul actual reglementează în detaliu, modalităţile de promovare a funcţionarilor publici şi de evaluare a performanţelor profesionale ale acestora. În carieră, funcţionarul public poate promova în funcţia publică şi poate avansa în treptele de salarizare, în condiţiile legii. Promovarea în clasă, promovarea în grade profesionale şi avansarea în trepte de salarizare nu sunt condiţionate de existenţa unui pot vacant. Promovarea este modalitatea de dezvoltare a carierei prin ocuparea unei funcţii publice superioare. Promovarea în gradul profesional imediat superior celui deţinut de funcţionarul public se face prin concurs sau examen, organizat anual, prin transformarea postului ocupat de funcţionarul public ca urmare a promovării concursului sau examenului. Faţă de accepţiunea clasică a noţiunii, se ridică problema, în ce măsură mai reprezintă promovarea, ocuparea unei funcţii publice superioare vacante, dacă aceasta se realizează tot prin concurs ? Evaluarea performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici se face anual, calificativele obţinute la evaluarea profesională fiind avute în vedere la: avansarea în treptele de salarizare, promovarea într-o funcţie publică superioară, eliberarea din funcţia publică precum şi stabilirea cerinţelor de formare profesională a funcţionarilor publici. În urma evaluării, funcţionarului public i se acordă unul din următoarele calificative: “foarte bine”, “bine”, “satisfăcător”, “nesatisfăcător”.” Diversitatea şi complexitatea funcţiilor publice, organizarea şi exercitarea lor la nivel micro-social sau macrosocial, începând cu autorităţile şi instituţiile publice locale şi până la cele centrale ridică şi problema gestionării lor într-un sistem global coerent, corelat şi bazat pe principii şi norme comune tuturor funcţiilor publice, aplicabile funcţionarilor publici. Vom vorbi astfel, de gestiunea funcţiei publice privită în doctrină ca ansamblul activităţilor desfăşurate, în condiţiile legii, de către structuri organizatorice anume create pentru elaborarea şi aplicarea politicii şi strategiei, precum şi a reglementărilor referitoare la funcţionarii publici. În acest scop, Statutul funcţionarilor publici a prevăzut astfel de structuri organizatorice în subordinea unor autorităţi sau instituţii publice, cărora le-a precizat şi competenţa. Astfel, pentru crearea şi dezvoltarea unui corp de funcţionari publici profesionist, stabil şi imparţial a fost înfiinţată, în subordinea ministerului de resort, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică.
120

Potrivit legii, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici este condusă de un preşedinte, cu rang de secretar de stat, numit de către primul-ministru, la propunerea ministrului administraţiei şi internelor. În exercitarea atribuţiilor care îi revin, acesta emite ordine cu caracter normativ sau individual. De asemenea, potrivit legii, “în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice se constituie comisii paritare, în a căror componenţă intră un număr egal de reprezentanţi desemnaţi de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice şi de sindicatul reprezentativ al funcţionarilor publici. În cazul în care sindicatul nu este reprezentativ sau funcţionarii publici nu sunt organizaţi în sindicat, reprezentanţii lor vor fi desemnaţi prin votul majorităţii funcţionarilor publici din respectiva autoritate sau instituţie publică.” § 2. Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici În doctrina de drept public se fac referiri la o deontologie a funcţionarilor publici privită ca ansamblul atribuţiilor, obligaţiilor morale şi juridice ale acestora, necesare pentru îndeplinirea misiunilor ce incumbă funcţiilor lor, considerate ca îndatoriri în slujba societăţii, în scopul înfăptuirii raţionale, eficiente, operative şi legale a administraţiei publice şi a satisfacerii drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice. De menţionat că, prin Legea nr.7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici sunt reglementate normele de conduită profesională a funcţionarilor publici, norme obligatorii pentru toţi funcţionarii publici, precum şi pentru persoanele care ocupă temporar o funcţie publică, din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice. Existenţa sistemului funcţiei publice demonstrează că funcţionarilor publici nu le poate fi în mod necesar garantat un drept la carieră. De regulă, după efectuarea unei perioade de probă, la sfârşitul căreia, dacă nu corespunde cerinţelor postului, stagiarul poate fi eliberat din funcţie, după îndeplinirea unor formalităţi, funcţionarul îşi obţine titularizarea sau, potrivit unei expresii consacrate în dreptul german, îşi obţine numirea pe viaţă, în cazul în care se dovedeşte corespunzător. În toate ţările Uniunii Europene, Statutul funcţionarilor publici prevede dreptul acestora la încadrarea într-o funcţie echivalentă şi vărsarea unei indemnizaţii compensatorii pe perioada în care aceştia au fost privaţi de slujbă. Peste tot, există însă şi un sistem de sancţiuni disciplinare aplicabile în cazul abaterilor săvârşite de funcţionari, cea mai gravă fiind eliberarea din funcţie. În ce priveşte, participarea funcţionarilor la viaţa politică, aceştia sunt supuşi de regulă, unei obligaţii de loialitate faţă de naţiune şi de instituţiile sale. Într-o viziune sintetică se poate susţine că, neutralitatea politică a funcţionarilor publici este o problemă care are răspunsuri diferite, în funcţie de tradiţiile şi de legislaţia fiecărei ţări în parte. De asemenea se regăseşte în toate ţările Uniunii, o obligaţie de rezervă, distinctă de obligaţia de loialitate şi cea privind discreţia profesională, care impune funcţionarilor o anumită reţinere în exprimarea opiniilor, variabilă în funcţie de moment, de locul unde se află şi de responsabilităţile specifice. În ce priveşte dreptul la grevă al funcţionarilor publici există variaţii de la o ţară la alta. Înaintea celui de-al doilea război mondial, cel mai răspândit principiu era interdicţia dreptului la grevă în serviciile publice. În prezent, greva rămâne interzisă funcţionarilor publici, în sens strict, în Belgia, Danemarca, Germania şi Portugalia. Experienţa ţărilor ce cunosc o interdicţie generală a grevei în sectorul public constă în faptul că, o dată ce mişcarea grevistă este suficient de puternică, devenind practic generalizată, ameninţarea cu sancţiunile disciplinare sau chiar penale devine ineficientă. Ca regulă, în toate statele democratice se aşteaptă de la funcţionarul public, pe lângă o solidă competenţă profesională, neutralitate, loialitate, imparţialitate, simţ al datoriei şi grijă faţă de interesul general.
121

” În doctrina actuală. ajutoare în cazul accidentelor de muncă sau a bolilor profesionale. indiferent de titular. este firesc ca aceştia să mai beneficieze şi de o serie de drepturi cuvenite la încetarea activităţii. adică a raportului de funcţie publică. care este de regulă.salariul de bază. Potrivit legii. “Funcţionarii publici beneficiază de asistenţă medicală.” “Funcţionarii publici beneficiază de pensii precum şi de celelalte drepturi de asigurări sociale de stat. în dreptul funcţiei publice se admite că. protecţie socială) pe de-o parte. la concedii medicale şi la alte concedii. plătite cu un spor de 100% din salariul de bază. “în perioada concediilor de boală. salariul cuvenit funcţionarului public cuprinde o parte constantă (venitul de bază) şi o parte variabilă (sporuri. c). Funcţia se exercită în mod limitat în timp şi în cadrul unui program bine determinat. suplimente etc. raporturile de serviciu nu pot înceta şi nu pot fi modificate decât din iniţiativa funcţionarului public în cauză. Cea mai des întâlnită delimitare din doctrina actuală românească este însă. pe care le au toţi funcţionarii publici şi drepturi şi obligaţii speciale. În ce priveşte drepturile funcţionarilor publici ce privesc situaţia personală a acestora. în condiţiile legii. de natură să le ocrotească sănătatea şi integritatea fizică şi psihică. materializate în primul rând în pensie.). “Pentru activitatea desfăşurată. În plus. vom reţine următoarele precizări făcute de legiuitor. a concediilor de maternitate şi a celor pentru creşterea şi îngrijirea copiilor. concediu. proteze şi medicamente în condiţiile legii. pe de altă parte. Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici sunt reglementate în cap. asistenţa medicală gratuită în instituţiile sanitare publice. limitate la 360 pe an. sporul pentru vechime în muncă. între drepturi şi obligaţii care privesc situaţia personală a funcţionarului (salarizare. la concediu de odihnă. Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici.” Textul legal prevăzând expres cele trei categorii de concediu. suplimentul corespunzător treptei de salarizare. şi drepturi şi îndatoriri specifice funcţiei publice deţinute. 122 . datorită diferenţelor de regim juridic existente. dar numai pentru funcţionarii publici de execuţie. integritatea fizică şi psihică a persoanei.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici republicată în 2007. b).” “Autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să asigure funcţionarilor publici. dreptul la pensie de urmaş. d). V din Legea nr. acelaşi termen cu cel utilizat în legislaţia muncii. în condiţiile legislaţiei speciale în materie. În strânsă legătură cu dreptul la salariu este reglementat şi dreptul la durata normală a timpului de lucru. utilizarea termenului de “salariu” pentru a defini contraprestaţia activităţii desfăşurată de funcţionarii publici. cu precizarea posibilităţii desfăşurării unor ore suplimentare. în condiţiile legii. care să permită realizarea corespunzătoare a atribuţiilor. condiţii normale de muncă şi igienă. în două mari categorii şi anume: drepturi şi obligaţii cu caracter general. într-o opinie. suplimentul postului.Drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici pot fi împărţite. legea prevede expres. rezultă pentru autoritatea sau instituţia publică unde funcţionarul public îşi desfăşoară activitatea o obligaţie corelativă de a le acorda. care să ocrotească sănătatea. Pe lângă drepturile funcţionarilor publici pe perioada în care se află în activitate. funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din: a). potrivit legii. de 8 ore pe zi şi de 40 ore pe săptămână. a fost criticată. pe care le au numai anumite categorii de funcţionari publici. Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale. “Funcţionarii publici au dreptul.” Elementele esenţiale ale acestui drept vizează: asigurarea condiţiilor normale de muncă şi igienă.” În plus.

Statutul funcţionarilor publici mai enunţă dreptul acestora de a beneficia în exercitarea atribuţiilor lor de protecţia legii. ca un principiu de exercitare a drepturilor funcţionarilor publici. În doctrina occidentală se susţine că exerciţiul acestui drept trebuie circumstanţiat după cum funcţionarul se află în timpul serviciului sau în afara orelor de serviciu. Libertatea de opinie este inviolabilă. Această limită este variabilă în raport cu natura funcţiilor şi cu gradul de răspundere al funcţionarilor. referitor la libertatea de exprimare. De asemenea. religioase. potrivit căruia: “Funcţionarul public are dreptul de a fi informat cu privire la deciziile care se iau în aplicarea prezentului statut şi care îl vizează în mod direct. raporturile de serviciu ale acestuia se suspendă pe o perioadă egală cu cea a mandatului în funcţia de conducere din organizaţia sindicală. Fiind vorba de un drept.30 din Constituţia republicată. violenţelor.161/2003 fusese adăugat un nou articol. ca urmare a retragerii sale din activitate. chiar înainte de adoptarea Statutului. legiuitorul constituant român garantând atât libertatea de a avea o anumită opinie cât şi libertatea de a exprima această opinie. un prejudiciu material. Funcţionarii publici se pot asocia în organizaţii profesionale sau în alte organizaţii având ca scop protejarea intereselor profesionale. să adere la ele şi să exercite orice mandat în cadrul acestora. Obligaţia de a se abţine în manifestarea opiniilor ar trebui să fie mai strictă pentru funcţionarii superiori. Dreptul la opinie al funcţionarilor publici este garantat. Prin această prevedere este consacrat dreptul de asociere sindicală. origine socială sau de orice altă natură. aceştia au obligaţia ca în termen de 15 zile de la alegerea în organele de conducere ale organizaţiilor sindicale să opteze pentru una dintre cele două funcţii. Pentru a asigura totuşi o protecţie juridică completă a funcţionarilor faţă de posibile discriminări rezultate din exercitarea dreptului la opinie s-a prevăzut interzicerea oricărei discriminări între funcţionarii publici pe criterii politice. cu precizarea expresă a obligaţiei autorităţii sau instituţiei publice de a asigura protecţie funcţionarului public împotriva ameninţărilor.40 din Constituţia republicată.” “Dreptul de asociere sindicală este garantat funcţionarilor publici. el conţinând doar două dimensiuni ale acestuia şi anume: asocierea sindicală şi asocierea profesională. Această dispoziţie legală particularizează art. privită în doctrină. Ulterior dispoziţiei statutare mai sus menţionate. faptelor de ultraj cărora le-ar putea fi victimă în exercitarea funcţiei publice sau în legătură cu aceasta. Restrângerea exercitării dreptului de asociere sindicală. Pentru garantarea acestui drept. Statutul reglementează obligaţia autorităţii sau instituţiei publice de a-l despăgubi pe funcţionarul public în situaţia în care acesta a suferit. ca dimensiune a dreptului de asociere prevăzut de art. în timpul îndeplinirii atribuţiilor. sindicale. de sex. Funcţionarii publici pot. potrivit doctrinei actuale. dar libertatea de manifestare a opiniilor este limitată. susţinea un autor. exercitarea nu este obligatorie. 123 . În cazul în care funcţionarul public optează pentru desfăşurarea activităţii în funcţia de conducere în organizaţiile sindicale. prin Legea nr. în mod liber.privită în doctrina occidentală ca. putând exista autorităţi şi instituţii în care să nu existe organizaţii sindicale sau să existe funcţionari publici care să nu facă parte din ele. presupune respectarea dispoziţiilor cu valoare de principiu consacrate prin norma constituţională privitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. În situaţia în care înalţii funcţionari publici sau funcţionarii publici care au calitatea de ordonatori de credite sunt aleşi în organele de conducere ale organizaţiilor sindicale. autoritatea sau instituţia publică va solicita sprijinul organelor abilitate. un tip de remuneraţie cuvenit funcţionarului public la încetarea exercitării funcţiei. din culpa autorităţii sau a instituţiei publice. stare materială. să înfiinţeze organizaţii sindicale. potrivit legii. etnice.29 referitor la libertatea conştiinţei şi art.

Nimic nu opreşte ca statute speciale să nu recunoască un asemenea drept. definite conform statutului acestora. să se abţină de la exprimarea sau manifestarea publică a convingerilor şi preferinţelor lor politice. interzicându-le expres să intre în structurile de conducere ale partidelor politice. În doctrina actuală s-a exprimat şi opinia potrivit căreia. cu colegii din compartiment şi din instituţie. 124 . în vederea îmbunătăţirii activităţii autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea. alese sau numite. dreptul la grevă reprezintă un drept fundamental al salariaţilor. un drept. legiuitorul rezumându-se însă doar la prima categorie. Se distinge astfel în doctrină între îndatoriri legate de îndeplinirea funcţiei şi îndatoriri legate de viaţa privată a funcţionarilor publici. cu persoanele fizice sau juridice cu care instituţia intră în contact. Funcţionarii publici au obligaţia ca. cu respectarea obligaţiei de rezervă. funcţia trebuind să se exercite fără întreruperile inerente acţiunilor greviste. organizaţii cărora le este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice sau din fundaţiile ori asociaţiile care funcţionează pe lângă partidele politice. faţă de superiorii şi subordonaţii ierarhici. în realitatea juridică nu există drepturi şi obligaţii independente unele de altele. Fiecărui drept îi corespunde o obligaţie corelativă şi fiecare obligaţie naşte la rândul său. drepturilor funcţionarilor publici le corespund anumite îndatoriri care decurg din Statutul acestora. ale partidelor politice. imparţialitate şi în conformitate cu legea.“Funcţionarilor publici le este recunoscut dreptul la grevă. în condiţiile legii. În esenţă.” Profesionalismul se manifestă pe multiple planuri şi anume în relaţiile de serviciu. şi cu caracterul acesteia de continuitate. varianta actuală aduce o serie de circumstanţieri. îndatoririle de serviciu şi să se abţină de la orice faptă care ar putea aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului funcţionarilor publici. ale organizaţiilor cărora le este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice sau ale fundaţiilor ori asociaţiilor care funcţionează pe lângă partidele politice. a îndatoririlor de serviciu. din anumite considerente ce ţin de regulă de necesitatea asigurării continuităţii unui serviciu public. deoarece acesta este incompatibil cu scopul funcţiei publice. Funcţionarii publici au îndatorirea de a respecta normele de conduită profesională şi civică prevăzute de lege. consacrat de Constituţie pentru apărarea intereselor profesionale. în exercitarea atribuţiilor ce le revin. Funcţionarii publici de conducere sunt obligaţi să sprijine propunerile şi iniţiativele motivate ale personalului din subordine. Astfel. legea specială în materia soluţionării conflictelor de muncă indică o serie de servicii publice în care declanşarea grevei nu se poate face decât cu menţinerea a cel puţin unei treimi din activitatea normală. să nu favorizeze vreun partid politic sau vreo organizaţie căreia îi este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice. realizarea unui interes general. precum şi a calităţii serviciilor publice oferite cetăţenilor. dar şi în exteriorul acesteia. Este vorba de o obligaţie care trebuie obligatoriu coroborată cu dreptul la opinie garantat funcţionarilor publici. Funcţionarilor publici le este interzis să ocupe funcţii de conducere în structurile sau organele de conducere. În ce priveşte enumerarea efectivă a îndatoririlor funcţionarilor publici vom reţine următoarele precizări făcute de legiuitor. “Funcţionarii publici au obligaţia să-şi îndeplinească cu profesionalism. Înalţilor funcţionari publici le este interzis să facă parte din partide politice. Funcţionarii publici care se află în grevă nu beneficiază de salariu şi alte drepturi salariale pe durata grevei. economice şi sociale ale acestora. După cum constant se susţine în doctrină. Faţă de formularea iniţială a acestei îndatoriri a funcţionarilor publici. Astfel. nu ar fi trebuit recunoscut dreptul la grevă pentru funcţionarii publici.

Revenind la Statut. daruri sau alte avantaje. cu acordul conducătorului autorităţii sau instituţiei publice. precum şi la încetarea raportului de serviciu. “Funcţionarii publici au obligaţia să păstreze secretul de stat. stabilite potrivit legii. beneficiază de drepturile salariale cuvenite. obligaţia de a păstra informaţiile ce reprezintă unul din cele două tipuri de secrete. Potrivit legii. legea stabileşte patru forme de răspundere aplicabile funcţionarilor publici. declaraţia de avere. Declaraţia de avere se actualizează anual. direct sau indirect. de ordine şi disciplină dintr-un serviciu public. în scris şi motivat. acesta prevede expres obligaţia funcţionarilor publici de a se conforma dispoziţiilor primite de la superiorii ierarhici. referitoare la liberul acces la informaţiile de interes public. Se pornea de la teza că. cu excepţia informaţiilor de interes public. Răspunderea funcţionarilor publici În doctrina interbelică. a îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea disciplinară. dreptul şi obligaţia funcţionarilor publici de aşi îmbunătăţi în mod continuu abilităţile şi pregătirea profesională. reglementează în capitolul VIII. Sancţiunile disciplinare şi răspunderea funcţionarilor publici. § 3.188/1999 privind statutul funcţionarilor publici republicată în 2007. Regimul juridic al funcţiei publice include şi problema răspunderii. cu vinovăţie. b). după caz. potrivit legii. conducătorului autorităţii sau instituţiei publice. Legea nr. atrasă de încălcarea unor norme de comportament profesional. Legea consacră un regim juridic complex privitor la perfecţionarea pregătirii profesionale care atrage drepturi şi obligaţii atât pentru funcţionarul în cauză cât şi pentru autoritatea sau instituţia publică. organizate la iniţiativa ori în interesul autorităţii sau instituţiei publice. în condiţiile legii. în care acesta îşi desfăşoară activitatea. în situaţia în care acestea sunt: a). informaţiile sau documentele de care iau cunoştinţă în exercitarea funcţiei publice. urmate la iniţiativa funcţionarului public. având însă dreptul de a refuza. Statutul reglementează în detaliu. în considerarea funcţiei lor publice. a cărui menire este reprimarea greşelilor comise de agenţii publici. Nu constituie forme de perfecţionare profesională şi nu pot fi finanţate din bugetul de stat sau din bugetul local. contravenţională. 125 .” Funcţionarii publici au obligaţia să respecte întocmai regimul juridic al conflictului de interese şi al incompatibilităţilor. alături de cea disciplinară. încălcarea de către funcţionarii publici. ceea ce atrăgea intervenţia unei răspunderi materiale a acestora. studiile universitare sau studiile de doctorat. precum şi confidenţialitatea în legătură cu faptele. Pe perioada în care funcţionarii publici urmează forme de perfecţionare profesională.” Legea se referă la două categorii de secrete. dacă le consideră ilegale. pentru ei sau pentru alţii. “Funcţionarilor publici le este interzis să solicite sau să accepte. răspunderea statului şi a funcţionarilor săi era privită ca una din formele de manifestare a responsabilităţii în dreptul administrativ. aspect care reprezintă doar unul din scopurile răspunderii. După cum se poate observa. activitatea administraţiei poate fi de multe ori o cauză de daune pentru particularii care vin în contact cu ea. în condiţiile legii. urmând a fi realizată cu respectarea legislaţiei speciale în materie. îndeplinirea acestora. La numirea într-o funcţie publică. Autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să prevadă în bugetul anual propriu sumele necesare pentru acoperirea cheltuielilor de perfecţionare profesională a funcţionarilor publici organizată la iniţiativa ori în interesul autorităţii sau instituţiei publice. secretul de serviciu. civilă sau penală. funcţionarii publici sunt obligaţi să prezinte.

i). intervine numai în cazul săvârşirii unei abateri disciplinare calificată ca atare prin norme ale dreptului public. persoana respectivă va fi obligată la plata daunelor. alte fapte prevăzute ca abateri disciplinare în actele normative din domeniul funcţiei publice şi funcţionarilor publici Abaterea disciplinară a fost definită în doctrină ca reprezentând fapta săvârşită cu vinovăţie de către funcţionarul public prin care acesta încalcă obligaţiile ce-i revin din 126 . nerespectarea secretului profesional sau a confidenţialităţii lucrărilor cu acest caracter. Răspunderea juridică a funcţionarului public nu se poate angaja dacă acesta a respectat prevederile legale şi procedurile administrative aplicabile autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea. Ceea ce. subiectul activ este un funcţionar public iar subiectul pasiv este autoritatea sau instituţia publică la care acesta este încadrat. întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor. solidar cu autoritatea sau instituţia publică. Poate fi identificată însă şi ca o instituţie a dreptului civil atunci când paguba a fost produsă printr-o faptă plasată în afara atribuţiilor de serviciu.” Răspunderea disciplinară reprezintă un ansamblu de norme care reglementează actele şi faptele (acţiunile şi inacţiunile) săvârşite de funcţionarul public în exercitarea atribuţiilor sale sau în legătură cu acestea. procedurile de constatare. b). Constituie abateri disciplinare următoarele fapte: a). “Încălcarea cu vinovăţie de către funcţionarii publici a îndatoririlor corespunzătoare funcţiei publice pe care o deţin şi a normelor de conduită profesională şi civică prevăzute de lege constituie abatere disciplinară şi atrage răspunderea disciplinară a acestora. împotriva autorităţii sau instituţiei publice care a emis actul sau care a refuzat să rezolve cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim. abaterile şi sancţiunile disciplinare sunt prevăzute prin norme cu putere de lege sau. d). neglijenţă repetată în rezolvarea lucrărilor. încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri. conflicte de interese şi interdicţii stabilite prin lege pentru funcţionarii publici. j). k). desfăşurarea în timpul programului de lucru. Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim se poate adresa instanţei judecătoreşti. prin statute speciale. În cazul în care acţiunea se admite şi se constată vinovăţia funcţionarului public. Aceasta este o instituţie a dreptului administrativ atunci când paguba a fost cauzată printr-un act administrativ declarat ilegal de către instanţa de contencios administrativ. Expresia “răspundere civilă” are în vedere o răspundere pentru pagubele cauzate. aplicare şi contestare a sancţiunilor disciplinare sunt supuse unor norme speciale. deci în cadrul unor raporturi de drept public. incompatibilităţi. f). e). în condiţiile legii. sancţiunile care se aplică şi normele procedurale corespunzătoare. refuzul de a îndeplini atribuţiile de serviciu. principial. c). a unor activităţi cu caracter politic. intervenţiile sau stăruinţele pentru soluţionarea unor cereri în afara cadrului legal. în baza acestora. fiind vorba de o răspundere administrativ-patrimonială. un delict civil ori printr-o infracţiune.Funcţionarul public poate deci să fie sancţionat cu sancţiuni specifice fiecărei forme de răspundere. absenţe nemotivate de la serviciu. specifică dreptului administrativ. nerespectarea în mod repetat a programului de lucru. În doctrina actuală au fost identificate următoarele trăsături ale răspunderii disciplinare: este o răspundere de drept public. fiind vorba de latura civilă în procesul penal. este doar aplicarea a două sancţiuni de aceeaşi natură juridică pentru aceeaşi faptă. este interzis. manifestări care aduc atingere prestigiului autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea. g). h).

principiu fundamental aplicabil regimului răspunderii disciplinare a funcţionarului public. c). după caz. Refuzul funcţionarului public de a se prezenta la audieri sau de a semna o declaraţie privitoare la abaterile disciplinare care i se impută se consemnează într-un proces verbal. cea mai gravă atrăgând chiar încetarea raportului de funcţie publică. Sancţiunile disciplinare sunt: a). k Μustrarea scrisă se poate aplica direct de către persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică. Audierea funcţionarului public trebuie consemnată în scris. suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau.” Legea prevede astfel principiul individualizării sancţiunii disciplinare. putând fi aplicată o sancţiune mai gravă chiar dacă în prealabil nu fusese aplicată alta mai uşoară. au caracter personal. în cazul în care sindicatul nu este reprezentativ sau funcţionarii publici nu sunt organizaţi în sindicat. sub sancţiunea nulităţii. ce are însă un caracter relativ. constituite pentru analizarea faptelor sesizate ca abateri disciplinare şi pentru a propune sancţiunile disciplinare aplicabile. Pentru înalţii funcţionari publici. Se introduce astfel un termen de prescripţie a aplicării sancţiunii. mustrare scrisă.” Într-un articol distinct. Din comisia de disciplină face parte şi un reprezentant al organizaţiei sindicale reprezentative sau după caz. nu sunt prevăzute pentru fiecare abatere disciplinară. din cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice. afectează cariera funcţionarului public. legea reglementează sancţiuni cu caracter precumpănitor material şi sancţiuni cu caracter material. la propunerea ministrului administraţiei şi internelor. la propunerea comisiei de disciplină. numiţi prin decizia primului-ministru. dar pe de altă parte. putând determina dificultăţi în înţelegerea şi aplicarea concretă a sancţiunii. de promovare în funcţia publică pe o perioadă de la 1 la 3 ani. dar care în primul rând. de maxim 2 ani. “La individualizarea sancţiunii disciplinare se va ţine seama de cauzele şi gravitatea abaterii disciplinare.raportul de funcţie publică sau în legătură cu acesta şi care afectează statutul său socio-profesional şi moral. că această enumerare limitativă reprezintă un pas înainte faţă de alte reglementări. e). comportarea generală în timpul serviciului a funcţionarului public. unele abateri disciplinare sunt definite sumar iar altele ridică unele probleme. b). sunt instituite într-un sistem ierarhic. comisia de disciplină este compusă din 5 înalţi funcţionari publici. retrogradarea în treptele de salarizare sau retrogradarea în funcţia publică pe o perioadă de până la un an. diminuarea drepturilor salariale cu 5-20% pe o perioadă de până la 3 luni. destituirea din funcţia publică. Celelalte sancţiuni se aplică de persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică. Sancţiunile disciplinare se aplică în termen de cel mult 1 an de la data sesizării comisiei de disciplină cu privire la săvârşirea abaterii disciplinare dar nu mai târziu de 2 ani de la data săvârşirii abaterii disciplinare. gradul de vinovăţie şi consecinţele abaterii. d). aplicarea uneia sau alteia fiind lăsată la latitudinea autorităţii competente cu sancţionarea. Pe lângă o sancţiune cu caracter moral. în sensul că se aplică funcţionarului public vinovat de săvârşirea abaterii disciplinare. Din conţinutul normei legale pot fi făcute următoarele precizări cu privire la sancţiunile disciplinare aplicabile funcţionarilor publici: se stabilesc numai prin norme cu putere de lege. Statutul se referă la comisiile de disciplină. precum şi de existenţa în antecedentele acestuia a altor sancţiuni disciplinare care nu au fost radiate în condiţiile legii.” Sancţiunile disciplinare nu pot fi aplicate decât după cercetarea prealabilă a faptei săvârşite şi după audierea funcţionarului public. În doctrină s-a mai susţinut pe de-o parte. împrejurările în care aceasta a fost săvârşită. un reprezentant desemnat prin votul majorităţii funcţionarilor publici pentru care este organizată comisia de disciplină. 127 .

dar nu mai aspră decât cea iniţial dispusă. mustrarea scrisă. să indice sancţiunea cea mai severă care ar putea fi aplicată funcţionarului public. în absenţa altor dispoziţii procedurale speciale. Dacă instanţa judecătorească apreciază că actul de sancţionare este nelegal. având în vedere acele fapte ce constituie contravenţii. săvârşite în timpul şi în legătură cu atribuţiile de serviciu. atribuţiile. “Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii. nu poate fi exclusă nici situaţia ca. În tăcerea legii. Pentru primele două sancţiuni disciplinare. 128 . Există însă o derogare de la procedura comună. în termen de un an de la expirarea termenului pentru care au fost aplicate.” Faţă de regimul de drept comun în materia răspunderii administrativcontravenţionale prin care a fost stabilită competenţa judecătoriei în a cărei circumscripţie a fost săvârşită contravenţia. situaţie în care însă. inclusiv în ce priveşte individualizarea sancţiunii. Sancţiunile disciplinare se radiază după cum urmează: în termen de 6 luni de la aplicare. deoarece modificarea actului administrativ de sancţionare ar echivala cu o imixtiune a puterii judecătoreşti în sfera de competenţă a administraţiei publice. Faţă de prevederile Statutului. să fie propusă nesancţionarea celui care a săvârşit abaterea disciplinară. de a soluţiona plângerea acestuia. solicitând anularea sau modificarea. Statutul adăugând la soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de judecată şi pe aceea a modificării ordinului sau dispoziţiei de sancţionare. la propunerea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici. care implică o răspundere contravenţională potrivit dreptului comun în materie. destituirea din funcţia publică. sancţionarea diferită trebuie motivată. Această dispoziţie a fost considerată neconstituţională. s-a apreciat în doctrină. asemeni oricărui cetăţean. ea va dispune anularea actului şi poate. diferite de cele săvârşite în afara activităţii profesionale. celelalte sancţiuni disciplinare cu excepţia destituirii din funcţia publică. cel mult. astfel încât să existe o anumită proporţionalitate între sancţiunea aplicată şi gravitatea faptei săvârşite. în cadrul răspunderii administrative a funcţionarilor publici. Statutul prevede expres competenţa judecătoriei în a cărei circumscripţie îşi are sediul autoritatea sau instituţia publică în care este numit funcţionarul public sancţionat. după cum şi persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică poate aplica o sancţiune mai uşoară sau mai severă decât cea propusă de comisia de disciplină. în termen de 7 ani de la aplicare. după caz. Răspunderea contravenţională a funcţionarilor publici se angajează în cazul în care aceştia au săvârşit o contravenţie în timpul şi în legătură cu sarcinile de serviciu. Este adevărat că instanţa judecătorească trebuie să verifice legalitatea actului de sancţionare. a ordinului sau dispoziţiei de sancţionare. de a soluţiona plângerea contravenientului. în doctrină s-a apreciat că. în doctrină s-a subliniat că este vorba despre o răspundere administrativ-contravenţională. Referitor la această prevedere legală. însă nu poate ea însăşi să aplice o sancţiune disciplinară unui funcţionar aparţinând administraţiei publice. funcţionarul public se poate adresa cu plângere la judecătoria în a cărei circumscripţie îşi are sediul autoritatea sau instituţia publică în care este numit funcţionarul public sancţionat. Potrivit legii.Modul de constituire. în urma cercetării. aceste litigii urmează să fie soluţionate de către instanţa judecătorească potrivit Legii contenciosului administrativ. funcţionarul public nemulţumit de sancţiunea aplicată se poate adresa instanţei de contencios administrativ. modul de sesizare şi procedura de lucru ale acestora se stabilesc prin hotărâre a Guvernului. radierea se constată prin act administrativ al conducătorului autorităţii sau instituţiei publice. organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină precum şi componenţa. care poate să nu fie cea de la locul săvârşirii contravenţiei.

potrivit căruia.(1) din Constituţia republicată. În cazul în care funcţionarul public este trimis în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii. fie autorităţii sau instituţiei publice din care fac parte. funcţionarul public în cauză se poate adresa instanţei de contencios administrativ. unor terţe persoane. În ce priveşte modul de reparare a pagubelor aduse autorităţii sau instituţiei publice. care împiedică înfăptuirea justiţiei. După cum se poate observa. Împotriva ordinului sau dispoziţiei de imputare. c). acesta poate fi exercitat şi de către funcţionarii publici. în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. de serviciu sau în legătură cu serviciul. Dreptul conducătorului autorităţii sau instituţiei publice de a emite ordinul sau dispoziţia de imputare se prescrie în termen de 3 ani de la data producerii faptei. b). Într-o formă sintetică. În ce priveşte răspunderea penală a funcţionarului public. pentru daunele plătite de autoritatea sau instituţia publică. prin asumarea unui angajament de plată. legiuitorul nu a prevăzut un termen în care funcţionarul se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi nici dacă procedura prealabilă pe care legea contenciosului administrativ o prevede mai este obligatorie. pentru pagubele produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiei publice în care funcţionează. persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de o autoritate publică. contra statului sau contra autorităţii.52 alin. În situaţia în care nu sunt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii penale. în primele două situaţii. pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit. răspunderea patrimonială a funcţionarilor publici intervine în cazul în care aceştia au cauzat prin actele sau faptele lor anumite prejudicii. în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei sau. dreptul comun al contravenţiilor stabileşte şi calea de atac a recursului la secţia de contencios administrativ a tribunalului.Deoarece. aceasta se va dispune prin emiterea de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice a unui ordin sau a unei dispoziţii de imputare. va fi sesizată comisia de disciplină competentă. În cea de-a treia situaţie. iar funcţionarul public respectiv îşi va relua activitatea în funcţia publică deţinută anterior şi îi vor fi achitate drepturile salariale aferente perioadei de suspendare. aceasta intervine pentru infracţiunile săvârşite în timpul serviciului sau în legătură cu atribuţiile funcţiei publice pe care o ocupă. Potrivit Statutului. suspendarea din funcţia publică încetează. vom interpreta că. în calitate de comitent. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 1. numită într-o funcţie publică 129 . răspunderea civilă a funcţionarului public se angajează: a). după caz. printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal al unei cereri este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins. răspunderea funcţionarului public îşi are sorgintea în art. “Dacă instanţa judecătorească dispune achitarea sau încetarea procesului penal. pe baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. în doctrină s-a relevat că. anularea actului şi repararea pagubei. de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie. iar în a treia situaţie. fie unei alte persoane fizice sau juridice de drept public sau privat. persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică va dispune suspendarea funcţionarului public din funcţia publică pe care o deţine. Potrivit Statutului funcţionarilor publici.” § 4. iar fapta funcţionarului public poate fi considerată abatere disciplinară. funcţionarul public reprezintă persoana: a.

aleasă într-o funcţie publică 2. fără personalitate juridică 8. După nivelul atribuţiilor titularului funcţiei publice distingem: a. 16 ani împliniţi 5. funcţionari de conducere şi funcţionari de execuţie b. asigurat b. cu vinovăţie. intră în categoria liberilor profesionişti 3. d) directorii executivi ai serviciilor deconcentrate ale ministerelor.b. intră în categoria angajaţilor cu contract de muncă c. penală b. disciplinară. contravenţională. limitat 9. 21 de ani împliniţi c. o autoritate administrativă autonomă c. anularea actului de numire în funcţie b. În statele Uniunii Europene. revocarea actului administrativ de numire în funcţie 7. Refuzul depunerii jurământului de credinţă de către funcţionarul public atrage: a. accesul la funcţia publică respectă principiile: a. înalţi funcţionari publici. Dreptul la opinie al funcţionarilor publici este: a. a îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea: a. funcţionari de conducere şi funcţionari de execuţie c. c) directorii generali adjuncţi din cadrul ministerelor. 18 ani împliniţi b. civilă sau penală. o persoană trebuie să aibă vârsta de minimum: a. b) secretarii municipiilor. un organ de specialitate al administraţiei publice centrale. 130 . numită sau aleasă într-o funcţie publică c. funcţionari debutanţi şi funcţionari definitivi 6. intră în categoria funcţionarilor publici b. motivării şi proporţionalităţii c. printre alte condiţii. Încălcarea de către funcţionarii publici. Pentru a ocupa o funcţie publică. legalităţii şi transparenţei b. civilă c. după caz 10. un organ subordonat Ministerului Administraţiei şi Internelor. garantat c. suspendarea actului de numire în funcţie c. cadrele didactice: a. Potrivit Statutului funcţionarilor publici. Sunt înalţi funcţionari publici: a) secretarii generali adjuncţi din ministere. cu personalitate juridică b. Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici reprezintă: a. egalităţii şi meritului 4.

Ioan VIDA. I. Bucureşti. a III-a revăzută şi adăugită. Lumina Lex. 2008. Emil BĂLAN. Paris. Mircea PREDA. ed. Ed. Regia Autonomă „Monitorul Oficial”. revăzută şi actualizată. ed. Bucureşti. Bucureşti. Risoprint. Explicaţii şi comentarii. 2007. Tratat de drept administrativ. 2008. Cluj-Napoca. Sinteze teoretice şi exerciţii practice pentru activitatea de seminar. Lumina Lex. revăzută şi adăugită. Dana APOSTOL TOFAN. Ioan MURARU. colecţia Legi comentate.J. 2003. Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii-. ed.Beck.H. C.H. coordonatori Ioan MURARU. Administrations comparées. Drept administrativ. 1993. Ed. Mihai CONSTANTINESCU. ediţie revizuită pentru uzul studenţilor. Ion VIDA. C. Florin COMAN KUND. Tratat de drept administrativ român. Cluj-Napoca. Dana APOSTOL TOFAN. Mihai OROVEANU. Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei. Ioan MURARU. All Beck. Bucureşti. Drept administrativ. vol. I. 2002. 2006. 2003. Bucureşti.Beck. ed. Antonie IORGOVAN. Casa de Presă şi Editură “Tribuna”. Sibiu. Ed. Ed. All Beck. Drept administrativ. 2008. Ed. Partea I. C. Aurel SEGĂRCEANU. a IV-a. C. Partea generală. Antonie IORGOVAN. Drept administrativ. Lumina Lex.H. Partea generală. Bucureşti. 2008. Bucureşti. ediţia a II-a revăzută şi actualizată. All Beck. a II-a. Ioan SANTAI. 1996. Ed. Bucureşti. Bucureşti. 1992. Constituţia României. Ed. Ed. 2005. 1998. Ed. Constituţia României – comentată şi adnotată. Ed. Drept administrativ. Bucureşti. Anton TRĂILESCU. Drept administrativ. Revizuirea Constituţiei. Sylvi. Liviu COMAN KUND. Accent. ed. Bucureşti. 1994. a IV-a. Bucureşti. Verginia VEDINAŞ. 2002.H. Rosetti. Comentariu pe articole.Beck. Drept administrativ român. Ed. Drept administrativ. Drept administrativ. Bucureşti. Ion DELEANU. Bucureşti. a III-a revăzută şi adăugită. Bucureşti. Sylvi. 3.A. ed. Beck. 2004. a doua revăzută şi adăugită.. ed. Ed. Ioan MURARU. Valentin PRISĂCARU. Sisteme administrative europene. Puterea executivă şi administraţia publică. Alexandru NEGOIŢĂ. Regia Autonomă „Monitorul Oficial”. Tratat de drept administrativ. Editions Montchrestien – E. Elena Simina TĂNĂSESCU. Ed. Ed.I. Ed. Ed. Cristian Giusepe ZAHARIE.Tratat elementar. Alexandru-Sorin CIOBANU. Liviu GIURGIU. Comentarii Beck. Bucureşti.Tratat elementar. Elena Simina TĂNĂSESCU. Universul Juridic. Cerma. a II-a. Ed. Bucureşti. Bucureşti. 2007. Rodica Narcisa PETRESCU. 2008. Antonie IORGOVAN. Ed. ed. Mihai CONSTANTINESCU. Corneliu MANDA. Ed. Jaques ZILLER. Bucureşti. Ed. Mihai CONSTANTINESCU. Instituţii administrative. a III-a revăzută şi actualizată. 2004. 4. Universul Juridic. Florin VASILESCU. Les systèmes politico-administratifs de l'Europe des Douze. 2006. Ed. vol.Beck.H. C. vol. Ed. Instituţii administrative europene. 131 . 2004. 2002. Ed. Dumitru BREZOIANU.Bibliografie orientativă Antonie IORGOVAN. Drept administrativ.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful