Universitatea „Dunărea de Jos” Facultatea de drept

DREPT ADMINISTRATIV Volumul I

Note de curs

Dana Apostol Tofan

2009

1

Cuprins Partea a I-a: Introducere în dreptul administrativ şi în ştiinţa administraţiei Capitolul I: Aspecte generale § 1. Noţiuni fundamentale pentru dreptul administrativ……………..................................4 § 2. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)..…………..................................7 Capitolul II: Executivul şi administraţia publică § 1. Relaţia executiv – administraţie publică…………………….......…….........................9 § 2. Rolul executivului în dreptul public contemporan…………………...........................10 § 3. Noţiunea de autoritate publică potrivit Constituţiei României……….......................13 § 4. Noţiunea de administraţie publică potrivit Constituţiei României …........................14 § 5. Sfera administraţiei publice potrivit art. 52 din Constituţia României…...................14 § 6. Definiţia şi trăsăturile administraţiei publice…………….....………….......................16 § 7. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)..…………................................17 Capitolul III: Dreptul aplicabil administraţiei publice § 1. Obiectul dreptului administrativ…………………………........……,.......................…19 § 2. Definiţia şi trăsăturile dreptului administrativ………….......………..........................20 § 3. Izvoarele scrise ale dreptului administrati...........................……………………………..................................................21 § 4. Izvoarele nescrise ale dreptului .administrativ………………………………………….........................……........................24 § 5. Normele de drept administrativ……………………………………………............……......…............……......25 § 6. Raporturile de drept administrativ …………………………………………………………................................…..............…...27 § 7. Codificarea dreptului administrativ şi a procedurii administrative............................29 § 8. Sinteză a evoluţiei doctrinei administrative româneşti. Loc şi rol în mişcarea contemporană…………........................................................……30 § 9. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)..…...........................................34 Partea a II-a: Autorităţile administraţiei publice Capitolul I: Teoria generală a organizării administraţiei publice § 1. Noţiuni specifice……………………………….......................…….……............….…36 § 2. Sarcinile, competenţa şi capacitatea organelor administraţiei publice…............….37 § 3. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)........….....................................38 Capitolul II: Preşedintele României § 1. Rolul Preşedintelui şi implicaţiile privind calificarea regimului constituţional actual …....................................................................................................................................40 §2.Clasificarea atribuţiilor Preşedintelui României………………………..............….......41 § 3. Atribuţiile Preşedintelui României în raporturile cu autoritatea legiuitoare…...................................................................................................................42 §4.Atribuţiile Preşedintelui României în cadrul puterii executive…................................47 §5. Atribuţiile Preşedintelui României în raporturile cu justiţia. şi alte autorităţi jurisdicţionale……......…......……….....................….................……….49 §.6.ActelePreşedinteluiRomâniei……….......……………………………................……..50 §.7.Răspunderea Preşedintelui României…......………………………............…....…....52 §.8. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)……………...............................54
2

Capitolul III: Guvernul României § 1. Rolul şi structura Guvernului…………………………………...………….............…..57 § 2. Regimul învestiturii Guvernului……’….……….............…………………..................59 § 3. Durata mandatului şi statutul membrilor Guvernului…………………………...................................…...........................................61 § 4. Primul ministru……………………………………….......................……...........….....63 § 5. Organizarea şi funcţionarea Guvernului………………………………………..........................……………...........….....65 § 6. Actele Guvernului. Delegarea legislativă…………….………………………...............................……………............…....67 § 7. Controlul parlamentar şi răspunderea membrilor Guvernului………………………......................................................................................71 § 8. Administraţia centrală de specialitate………………........……………............……...75 § 9. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)…….........………............ ….....79 Capitolul IV: Administraţia publică locală §1 Evoluţia legislaţiei în domeniu…………………………………………..............…..…..81 § 2 Principii contemporane de organizare a administraţiei publice locale.....................82 §3. Principiile organizării administraţiei publice locale în România…….........................83 § 4 Constituirea, competenţa şi funcţionarea consiliului local.…… ….........................86 § 5. Actele şi răspunderea consiliului local………………………….................................91 § 6. Primarul, viceprimarul şi administratorul public.…… ………...................................94 § 7. Secretarul unităţii administrativ-teritoriale…………………………...........................98 § 8. Consiliul judeţean şi preşedintele consiliului judeţean........…................................98 § 9. Prefectul şi subprefectul................. ……………....................................................100 § 10.Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)…… …..................................103 . Partea a III-a: Funcţia publică şi funcţionarul public Capitolul I: Teoria generală a funcţiei publice § 1. Noţiuni specifice. Evoluţia legislaţiei în domeniu ………......................................105 §2Constituţionalitatea şi legalitatea funcţiei publice…………………...........................106 § 3. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)……………............... …........109 Capitolul II: Statutul funcţionarilor publici § 1. Definirea, selecţia, numirea şi avansarea funcţionarilor publici…………………..................................................................................................110 § 2. Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici……………………………………........................................……............……......114 § 3. Răspunderea funcţionarilor publici……………………………………………........................…………............……....118 § 4. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)…………………………………............................................…................122 Bibliografie orientativă…………………………...................................……………....124

3

veţi fi capabili să: • Definiţi dreptul administrativ şi administraţia publică • Distingeţi rolurile şi atribuţiile principalelor autorităţi şi puteri în stat • Conturaţi în linii generale administraţia publică locală • Evidenţiaţi principalele aspecte legate de funcţia publică şi statutul funcţionarului public în România 4 . Informaţiile sunt prezentate într-o manieră care să vă permită o pregătire graduală astfel încât să reuţiţi singuri. pe parcursul orelor de pregătire individuală să asimilaţi un minim de cunoştinţe în domeniu. Lucrerea are un scop didactic. procedeele. La finalul parcurgerii acestui material. instructiv fiind structurată pe trei părţi şi 9 module. instrumentele specifice utilizate pentru înţelegerea noţiunilor de bază ale dreptului administrativ. în urma însuşirii conceptelor fundamentale ale analizei regionale.Cuvânt înainte Bine aţi venit la întâlnirea cu disciplina Drept administrativ! Materialul de studiu este destinat documentării studenţilor din anul I Administraţie Publică ID şi Drept Fără Frecvenţă. astfel încât la sfârşitul celor 9 module de studiu să fiţi familiarizaţi cu elementele teoretice fundamnetale ale obiectului metodei de cercetare a disciplinei. rezultatele aşteptate. acolo unde va fi cazul. timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor. formativ. fiecare modul fiind împărţit pe lecţii specifice. competenţele dobândite. Materialul de studiu are precizate pentrun fiecare modul : obiectivele specifice. concluzii sau teme de control. rezumatul. Nu este necesar să citiţi dintr-o dată această carte. Pe baza acestei modalităţi de prezentare a informaţiilor veţi reuşi să parcurgeţi şi să asimilaţi materia într-o manieră plăcută şi eficientă.

Noţiuni fundamentale pentru studiul dreptului administrativ În studiul Dreptului administrativ. principii de bază ale organizării administraţiei publice locale. atât activitatea administraţiei statale cât şi activitatea administraţiei locale. Competenţe dobândite : în momentul în care vor finaliza studiul acestui modul studenţii vor avea posibilitatea să : . Dacă în doctrina. consacrată prin Constituţiile socialiste şi legislaţia epocii. Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore • § 1. însemnând la. la care s-a revenit după 1990.definească interesul public. rezultat al descentralizării administrative. între care exista o strictă subordonare. Noţiunea de administraţie publică reprezentând noţiunea fundamentală pentru Dreptul administrativ. Noţiunea de administraţie publică acoperea astfel. administraţia de stat s-a limitat la activitatea organelor centrale şi locale ale administraţiei de stat. fiind compus din prepoziţia ad. administraţia publică în sens funcţional şi în sens organic . caracteristice fiecărei epoci rezultă că spre sfârşitul secolului XIX şi prima parte a secolului XX prin noţiunea de administraţie publică. înţelegerea. dacă este vorba de noţiuni diferite sau de una şi aceeaşi noţiune. interes public. dacă sintagma administraţie de stat este diferită ca înţeles de sintagma administraţie publică sau dimpotrivă se identifică cu cea din urmă. Etimologic. serviciu public. Din analiza regimurilor constituţionale româneşti. prezentarea principalelor concepte cu care această disciplină operează va începe firesc cu analiza acesteia. sfera administraţiei publice fiind mai largă decât a administraţiei de stat.definească dreptul administrativ ca ramură a dreptului public. noţiunea de administraţie publică se identifica cu noţiunea de administraţie de stat. Dimpotrivă. la comandă. noţiunea de administraţie publică ocupă poziţia centrală. Faţă de această situaţie s-a născut întrebarea. pusă în slujba cuiva. autoritatea publică. prin includerea şi a administraţiei publice locale. însemnând servitor. către şi minister. gestiona şi opera cu noţiunile specifice legate de administraţie publică în sens larg şi în sens restrâns. prin această noţiune s-a avut în vedere o activitate subordonată. serviciul public. în absenţa unei administraţii 5 . larg utilizată. noţiunea de administraţie publică. aprofundarea şi utilizarea noţiunilor fundamentale pentru studiul dreptului administrativ Rezultatele aşteptate : studenţii vor înţelege. la origini.Partea I-a Introducere în dreptul administrativ şi în ştiinţa administraţiei Modulul I Aspecte generale • • • Obiective specifice : Cunoaşterea. se avea în vedere de regulă. în timpul regimului socialist. autoritate publică. aceasta din urmă fiind caracterizată prin autonomie locală. cu alte cuvinte. cuvântul administraţie provine din limba latină. puterea publică. supus. Fără a fi utilizată ca atare. ramură a dreptului public. legislaţia şi jurisprudenţa interbelică din ţara noastră s-a utilizat în principal. atât activitatea administraţiei centrale cât şi a administraţiei locale. Prin urmare. în toată perioada postbelică a fost folosită exclusiv noţiunea de administraţie de stat.

la nivel statal sau local sau într-o altă formulare. pentru realizarea unui interes public. în legislaţie utilizându-se de altfel. material atunci când folosim noţiunea de administraţie publică cu înţelesul de activitate desfăşurată de anumite structuri administrative. distinctă de administraţia de stat sau centrală.specifice autorităţilor autonome. adeseori formularea “autorităţile şi instituţiile publice”. în legislaţie şi implicit în doctrină fiind utilizată când noţiunea de autoritate a administraţiei publice. anterioare regimului socialist. Sub aspect funcţional. ţinându-se cont însă de orientarea Europei occidentale în această privinţă. s-a revenit la aceleaşi principii ale organizării şi funcţionării administraţiei publice caracteristice României interbelice. administraţia publică reprezintă activitatea de organizare a executării şi executare în concret a legilor. urmărindu-se satisfacerea interesului public prin asigurarea bunei funcţionări a serviciilor publice şi prin executarea unor prestaţii către particulari. Analiza noţiunii de administraţie publică presupune şi lămurirea celor două sensuri ale sale. şi în mai mică măsură. administraţia de stat reprezentând o componentă a administraţiei publice. Astfel. între administraţia publică şi administraţia de stat există un raport de la întreg la parte. Din cercetarea mai aprofundată a dispoziţiilor constituţionale şi legale în materie nu rezultă însă vreo distincţie care s-ar putea face între cele două noţiuni.. 6 . spre deosebire de Constituţiile socialiste (1948. identificăm un sens organic atunci când folosim aceeaşi noţiune pentru a delimita respectivele structuri administrative. construirea unei şcoli într-o comună) cât şi atribuţii cu caracter statal (spre ex. se aduc la îndeplinire legile sau în limitele legii. Evocarea celor două sensuri ale noţiunii de administraţie publică ridică în mod inevitabil. denumite generic structuri administrative. Din analiza reglementărilor constituţionale şi legislative româneşti observăm că. alese la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale. când cea de organ al administraţiei publice. Sub aspect organizatoric. atribuţiile de stare civilă. noţiunea de instituţie publică are în vedere structurile subordonate unor autorităţi ale administraţiei publice. 1952 şi 1965) şi legislaţia adoptată în baza acestora.). Faţă de noţiunea de autoritate publică mai sus definită. Instituţiile de învăţământ de stat. o structură organizatorică ce acţionează în regim de putere publică. În ce priveşte noţiunea de instituţie publică considerăm că aceasta nu se identifică nici cu noţiunea de autoritate publică şi nici cu cea de autoritate a administraţiei publice. alături de administraţia locală. sensul principal al sintagmei autoritate publică fiind acela de organ public. potrivit legislaţiei în vigoare. de autoritate tutelară etc. Prin urmare. dar ele nu pot fi calificate şi ca autorităţi publice. deci când ne referim la organele care realizează această activitate. O asemenea distincţie nu ar avea nici o relevanţă în practică. adică un colectiv organizat de oameni care exercită prerogative de putere publică. Academia Română şi institutele de cercetare din subordinea acesteia sunt exemple de instituţii publice. administraţia publică constă într-un ansamblu de autorităţi publice prin care. ce desemnează structurile care înfăptuiesc administraţia. problema organismelor care o înfăptuiesc. unde se întâlneşte exclusiv noţiunea de organ al administraţiei de stat. Pe de-o parte. actuala Constituţie utilizează cu predilecţie noţiunea de autoritate a administraţiei publice. având un interes exclusiv local (spre ex. în regim de putere publică. se prestează servicii publice. care funcţionează din venituri bugetare dar şi din surse extrabugetare. După anul 1990. la care în permanenţă legislaţia. noţiunea de organ al administraţiei publice. Pe de altă parte. identificăm un sens funcţional.. fiind vorba despre una şi aceeaşi categorie juridică. jurisprudenţa şi doctrina de la noi se raportează. la nivelul colectivităţilor locale întâlnim atât decizii administrative.

În doctrina şi legislaţia interbelică. corespondentul acestei noţiuni se regăseşte în sintagma instituţie de interes public. cum ar fi ordinea publică. desemnează activitatea cu caracter continuu şi regulat organizată sau autorizată de o autoritate a administraţiei publice în vederea satisfacerii unor necesităţi de interes public. Încă din perioada interbelică au fost evidenţiate trăsăturile esenţiale ale serviciului public. În ce priveşte unele din noţiunile mai sus enumerate. situaţii de urgenţă. exorbitante (prerogativele) de care dispune orice autoritate a administraţiei publice şi implicit. idee etc. Din definiţiile de mai sus identificăm alte noţiuni fundamentale pentru studiul dreptului administrativ. etc. Alături de noţiunea de stabiliment public. şi anume. ca de exemplu. siguranţa publică sau altele. ci doar acea activitate apreciată de puterea politică ca fiind de interes public. Cu alte cuvinte. interesul public. strâns legată de noţiunile mai sus definite precum şi de noţiunea de administraţie publică. româneşti sau occidentale. noţiunea de putere publică (prerogative de putere publică) şi cea de interes public. în care tocmai l-am definit şi un sens organic sau formal. reprezintă instrumentul prin care puterea politică aflată la conducerea unei ţări stabileşte decizii obligatorii pentru cetăţenii săi. sensul său putând să se modifice o dată cu schimbarea concepţiilor politice. nu orice activitate de interes public reprezentând un serviciu public. Noţiunea de interes public desemnează necesităţile materiale şi spirituale ale cetăţenilor. dreptul privit ca ansamblu de norme juridice. multe dintre ele regăsite în texte constituţionale şi legale. Prin urmare. este un concept ce depinde de scopurile politice. Noţiunea de putere publică desemnează drepturile speciale. Acest regim de putere publică presupune într-un stat democratic posibilitatea celor administraţi de a acţiona în justiţie împotriva vătămărilor aduse prin actele administraţiei publice fiind vorba despre instituţia contenciosului administrativ. creat din iniţiativa Statului. propriului punct de vedere cu privire la o anumită instituţie. ca de exemplu. cărora li se pot adăuga şi altele. cu precizarea că această sintagmă asemeni altora.. pericol grav. orice forţă politică ajunsă la guvernare are tendinţa să îmbrace în “haină” juridică. teza conceptelor juridice nedeterminate. cu mijloace publice. fenomen. variază în funcţie de poziţia celor aflaţi la putere. În baza prerogativelor de putere publică de care dispun. În doctrina actuală. dacă avem în vedere organismul sau “întreprinderea” girată de administraţie prin care se satisface o necesitate de interes public. deci să confere obligativitate. măsurile luate de aceste autorităţi se aplică direct iar în cazul în care nu sunt respectate. egalitatea tuturor în faţa lui şi necesitatea adaptării lui la nevoile utilizatorilor. orice autoritate publică. Noţiunea de serviciu public la rândul ei. bun public. Ca şi în cazul administraţiei putem distinge şi pentru serviciul public două sensuri: un sens material. beneficiază de forţa de constrângere a statului. în legislaţia şi doctrina interbelică s-a impus şi noţiunea de stabiliment de utilitate publică definit ca acea persoană juridică privată autorizată de administraţia publică să presteze un serviciu public prin exercitarea unei activităţi de interes general. avându-se în vedere sensul material al noţiunii şi anume: continuitatea. funcţional. care în cazul unui conflict cu cel particular trebuie să se impună. ordine publică. Astfel. corespondentul noţiunii de instituţie publică l-a reprezentat noţiunea de stabiliment public. judeţului sau comunei. cazuri excepţionale. 7 . ca o persoană morală de drept public ce exercita anumite prerogative de putere publică. la un moment dat. în cazul alternanţei la putere. în vederea exercitării atribuţiilor sale şi pentru satisfacerea interesului public. definit ca un procedeu tehnic menit să dea o mai bună satisfacţie interesului general. sensul noţiunilor de mai sus. concept. s-a dezvoltat de către o parte a doctrinei germane.

Dincolo de aceste limite. acţionând în cadrul acesteia. În doctrină a fost subliniat în mod constant caracterul oricărei activităţi de natură administrativă de a constitui un fapt administrativ. dincolo de care se ajunge la exces de putere. ca să folosim terminologia de specialitate. în doctrina occidentală. pentru realizarea unui interes public b. în regim de putere publică.Noţiunea de autoritate publică poate fi definită ca reprezentând: a. a personalului din administraţie (funcţionarii publici sau angajaţii contractuali). a permis în doctrina interbelică românească şi în mod constant. noţiunea de administraţie de stat este inclusă în noţiunea de administraţie publică 2.Prin această teorie. noţiunea de administraţie publică este inclusă în noţiunea de administraţie de stat c. echivalente b. activitatea de organizare a executării şi executare în concret a legii b. o activitate apreciată de puterea politică ca fiind de interes public c. punând-o în mişcare sau. activitatea de administrare fiind prin definiţie o activitate subordonată. a unor obiective. se prestează servicii publice c. Identificarea unei astfel de libertăţi de apreciere. instrumentul prin care puterea politică aflată la conducerea unei ţări stabileşte decizii obligatorii pentru cetăţenii săi 4. să poată recurge la orice mijloc de acţiune în limitele competenţei sale. Studierea sistematică a fenomenului administrativ presupune cercetarea legăturii complexe a acestuia cu problematica puterii politice şi implicit a guvernării. o structură organizatorică ce acţionează în regim de putere publică. un fenomen administrativ. a oricărei autorităţi publice în general. un ansamblu de autorităţi publice prin care. În doctrina actuală. o activitate de organizare a executării şi de executare în concret a legii 8 . autoritatea respectivă va acţiona cu exces de putere ce poate fi cenzurat în instanţa de judecată. activitatea de organizare a executării şi executare în concret a legii b. un colectiv organizat de oameni care exercită prerogative de putere publică. Dreptul de apreciere sau puterea discreţionară reprezintă acea marjă de libertate lăsată la libera apreciere a unei autorităţi astfel ca. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 1. noţiunile de administraţie publică şi administraţie de stat sunt: a. la nivel statal sau local 3. în regim de putere publică. stabilite de structuri organizatorice superioare. În sens organic. se prestează servicii publice c. mai precis a funcţionarului public chemat să aplice legea. orice fapt administrativ presupune o activitate de organizare. a căror interpretare este lăsată la libera alegere a celui chemat să aplice norma juridică în care se regăsesc. aflată la îndemâna administraţiei publice. material. înţeles ca specie a fenomenului social. În sens funcţional. se aduc la îndeplinire legile sau în limitele legii. a celor care compun administraţia. Din prezentarea de mai sus rezultă că nu poate fi concepută administraţia în absenţa factorului uman. în vederea atingerii scopului indicat de legiuitor. de dirijare sau de combinare a unor mijloace în vederea înfăptuirii. un ansamblu de autorităţi publice prin care. până la faptele materiale concrete. se aduc la îndeplinire legile sau în limitele legii. În termenii ştiinţei administraţiei. § 2. s-a susţinut că este vorba despre noţiuni cu un înţeles larg şi relativ determinat. administraţia publică reprezintă: a. dezvoltarea teoriei puterii discreţionare a administraţiei. administraţia publică reprezintă: a.

Noţiunea de serviciu public prezintă următoarea semnificaţie pentru dreptul administrativ: a. în vederea exercitării atribuţiilor sale şi pentru satisfacerea interesului public c. o activitate cu caracter continuu şi regulat c. 11. au acces la serviciul public şi sunt îndreptăţiţi la prestaţiile pe care acesta le oferă 9.5. O persoană juridică privată. Noţiunea de putere publică prezintă următoarea semnificaţie pentru dreptul administrativ: a. în mod nediferenţiat. o instituţie de utilitate publică c. structură subordonată unei autorităţi publice 8. activitatea cu caracter continuu şi regulat organizată sau autorizată de o autoritate a administraţiei publice în vederea satisfacerii unor necesităţi de interes public b. drepturile speciale. instrumentul prin care puterea politică aflată la conducerea unei ţări stabileşte decizii obligatorii pentru cetăţenii săi b. structură subordonată unei autorităţi a administraţiei publice c. autorizată să desfăşoare o activitate de serviciu public este. un ansamblu de norme juridice aplicabil administraţiei publice c. că toţi cetăţenii. ajustarea constantă a acestuia în funcţie de evoluţia nevoilor sociale şi progresul societăţii în ansamblu d. că serviciul public este o activitate neîntreruptă. ca natură: a. 7. instrumentul prin care puterea politică aflată la conducerea unei ţări stabileşte decizii obligatorii pentru cetăţenii săi. un instrument prin care Guvernul acţionează asupra Parlamentului 12. Ce se înţelege prin dreptul de apreciere sau puterea discreţionară a administraţiei ? a. un stabiliment public. exorbitante de care dispune orice autoritate publică. o instituţie de interes public 10. o activitate apreciată de puterea politică ca fiind de interes public 6. Dreptul reprezintă: a. depăşirea limitelor competenţei organului administraţiei publice 9 . la un moment dat b. Noţiunea de interes public prezintă următoarea semnificaţie pentru dreptul administrativ: a. o autoritate publică b. datorită caracterului permanent al nevoilor sociale ce trebuie satisfăcute b. necesităţile materiale şi spirituale ale cetăţenilor. o instituţie publică d. O structură înfiinţată de către stat care desfăşoară preponderent o activitate de serviciu public este ca natură: a. Egalitatea în faţa serviciului public presupune: a. o instituţie de utilitate publică d. o autoritate publică b. o activitate cu caracter continuu şi regulat b. că serviciul public este o activitate supusă unui regim juridic de drept public c. o instituţie publică c.

a fost definită ca o activitate ce constă într-o prestaţie a unei persoane sau a unui grup de persoane în folosul altora.precizeze rolul executivului în administraţie . subordonată b. o înţelegere a acestei noţiuni. naţionale sau locale. Faptul administrativ în sens larg reprezintă: a. dirijare.b. • • § 1. studenţii vor avea posibilitatea să : . Rezultatele aşteptate :studenţii vor înţelege. o activitate de organizare. stabilite de structuri organizatorice superioare b.precizeze importanţa autorităţilor cu atribuţii de control . Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore. urmând să aibă ca punct de reper. Interesul 10 . Activitatea de administrare este o activitate: a. în vederea înfăptuirii. În doctrina de drept public. noţiunea de administraţie publică reprezintă noţiunea centrală a dreptului administrativ. raportul dintre administraţie şi cei administraţi sau autorităţi publice autonome cu atribuţii de control. supraordonată c. Relaţia executiv-administraţie publică Am convenit deja că. a unor obiective. marja de libertate lăsată la aprecierea celui chemat să aplice legea. o activitate ce presupune adoptarea unor decizii esenţiale de politică internă şi externă Modulul II Executivul şi administraţia publică • • Obiective specifice :cunoaşterea. Competenţe dobândite : în momentul în care voir finaliza studiul acestui modul. abuzul de putere c. combinare a unor mijloace.stabilească sediul constituţional al administraţiei şi al contenciosului administrativ. iar dacă are drept scop satisfacerea unor interese generale. înţelegerea . în sensul cel mai larg. resurse. relaţia executiv-administraţie publică sau rolul executivului în dreptul public contemporan român. valori. orice discuţie cu privire la definirea acestuia. pentru a ajunge la scopul indicat de legiuitor 13. până la faptele materiale concrete. faţă de care prestatorul activităţii se află în anumite raporturi juridice şi căruia beneficiarul prestaţiei îi pune la dispoziţie mijloacele materiale şi financiare necesare. gestiona sau opera cu noţiunile specifice legate de puterea executivă din România. aprofundarea şi utilizarea noţiunilor legate de executiv. administraţia. ne aflăm în prezenţa unei administraţii publice. de soluţionare a unor conflicte 14. Dacă activitatea prestată are drept scop realizarea unor interese particulare vorbim de o administrare particulară. o activitate ce are ca finalitate realizarea unor valori politice c.definească noţiunea de administraţie publică .

Problema definirii administraţiei publice prin raportare la celelalte activităţi fundamentale ale statului şi în primul rând la puterea executivă a preocupat dintotdeauna doctrina de drept public românească care a cunoscut cea mai profundă dezvoltare după adoptarea Constituţiei din 1923. care consacră expres rolul Guvernului de a exercita conducerea generală a administraţiei publice. circumscrie şi stabileşte finalitatea şi sensul în care administraţia va acţiona. constând în legiferare. nu este în întregime putere executivă. În perioada interbelică. noţiunea de administraţie de stat a fost utilizată pentru a desemna una din formele fundamentale de activitate a statului. Activitatea de administrare faţă de activitatea de guvernare. administraţia publică este legată de puterea legislativă care.102 din Constituţia României. care nu este nici legislaţie şi nici justiţie. regionale sau comunale. În doctrina postbelică. ceea ce face ca activitatea prestatoare în cauză. Pe aceeaşi linie de idei. faţă de prevederile art. Cu alte cuvinte. evocat mai ales sub aspect istoric. să aibă un caracter politic. ale cărei hotărâri sunt aplicate şi executate tot în sfera acesteia. având o sferă mai largă de cuprindere. într-o lucrare colectivă consacrată Dreptului administrativ. în special între legislativ şi executiv. societatea contemporană fiind caracterizată mai degrabă prin diferite forme de colaborare şi control reciproc între clasicele funcţii ale statului. În egală măsură. activitatea judecătorească. prin activitatea sa principală. activitate organizată de lege. organele judecătoreşti şi organele procuraturii. dar nu se identifică cu aceasta. exprimat prin actele politice ale celor care deţin puterea. reuneşte totalitatea serviciilor publice destinate să asigure satisfacerea intereselor generale. republicată. administraţia publică este foarte strâns legată de puterea executivă dar nu se confundă cu aceasta sau mai exact. ideea separaţiei puterilor în stat a dobândit în timp valoarea unei metafore. decât printr-o veritabilă delimitare. înfăptuită prin patru categorii de organe ale statului: organele puterii de stat. statul având o activitate continuă prin care caută să-şi realizeze scopurile sale. ideea de separaţie a puterilor nu a urmărit altceva decât formularea de soluţii democratice prin exerciţiul în fapt al uneia şi aceleiaşi puteri politico-statale. fără ca 11 . Orice discuţie referitoare la puterea executivă a statului porneşte de regulă de la încadrarea acesteia în clasicul principiu al separaţiei puterilor în stat. administraţia publică este legată însă în cea mai mare măsură de puterea executivă. Doctrina actuală a menţinut distincţia între activitatea executivă şi activitatea de administrare pornind de la semnificaţia executivului în raport cu administraţia publică. Dacă avem în vedere sensul organic al noţiunii de administraţie publică atunci cercetarea locului şi rolului structurilor organizatorice care o realizează implică o analiză prin raportare la celelalte autorităţi publice care înfăptuiesc activitatea legislativă şi respectiv. se afirmă că puterea executivă sau executivul îndeplinesc funcţii administrative. Se reţine astfel în doctrină că acestea nu se identifică. Prin scopul său. Cu alte cuvinte. administraţia publică este legată şi de puterea judecătorească.general este de regulă. Prin natura ei. numită administraţie. administraţia publică este în întregime sub influenţa şi sub controlul puterii executive. Iniţial consacrată ca o formă de luptă contra absolutismului monarhic. în condiţiile consacrării principiului unicităţii puterii în stat. pe linia de gândire a autorilor germani s-a susţinut că administraţia cuprinde întreaga activitate a statului. organele administraţiei de stat. sfera de cuprindere a administraţiei publice fiind mai largă dar în egală măsură se poate afirma că. În realizarea funcţiei executive a statului se desfăşoară două categorii de activităţi: de guvernare şi de administrare.

desemnarea judecătorilor. se mai susţine în doctrină. pentru organizarea aplicării şi aplicarea în concret a legii. din analiza constituţiilor europene ale ultimelor decenii rezultă tendinţa legiuitorilor constituanţi de a renunţa treptat la menţionarea sa expresă. niciodată şi nicăieri cele trei puteri nu au fost complet separate. devenind dominante la ora actuală în organizarea şi funcţionarea autorităţilor publice. Constituţia României din 1991. Rolul executivului în dreptul public contemporan Dacă iniţial în constituţiile clasice. activităţi de asigurare a bunei funcţionări a serviciilor publice şi activităţi de prestaţii în cele mai diverse domenii. etc. De asemenea. organ statal etc. în anul 2003. între ele existând diverse forme de colaborare şi control care s-au accentuat în timp. principiul separaţiei puterilor în stat a fost prevăzut expres. între actele de conducere politică şi norma juridică. nu numai de o îndelungată tradiţie şi de consacrarea sa în textele unor Constituţii dintre cele mai diverse. § 2. Justificarea adoptării unei asemenea poziţii presupune două precizări importante ce permit de altfel o corectă înţelegere a rolului executivului în dreptul public contemporan. Acestei poziţii din doctrină i s-a dat satisfacţie cu ocazia revizuirii Constituţiei. Deşi Constituţia din 1923 a consacrat expres principiul separaţiei puterilor în stat. Constituţia României a consacrat întregul său titlu al IIIlea. în statele moderne se constată amplificarea raporturilor de interdependenţă între politică şi drept. Sub acest aspect. În al doilea rând. iar separaţia puterilor fiind reglementată de o manieră implicită. formarea şi funcţionarea Guvernului. în varianta sa iniţială s-a înscris ca tehnică de redactare şi ca limbaj juridic pe linia constituţiilor europene adoptate în ultimele decenii. trebuie menţionată existenţa în societatea contemporană a unor structuri organizatorice învestite cu prerogative de putere publică. de executiv. doctrina interbelică s-a referit în mod constant şi la colaborarea dintre puteri ca un principiu corelativ. De regulă. prin folosirea unor expresii specifice. În primul rând. executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale. în general. principiul fiind mai degrabă sugerat. enunţată şi în perioada dreptului socialist conform căreia activităţile administraţiei publice se pot clasifica în: activităţi cu caracter de dispoziţie. apreciind că este vorba despre un principiu verificat. primul dintre ele prevăzând expres acest principiu. prin care s-au adăugat două noi alineate articolului 1. autorităţilor publice care realizează cele trei funcţii clasice ale statului: legislativă. “Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor legislativă. acest din urmă principiu rezultă din modul de reglementare a raporturilor dintre autorităţile ce realizează cele trei funcţii ale statului printre care menţionăm: procedura legislativă. administraţia publică este o activitate determinată de voinţa politică şi realizată. ca fiind singurul în măsură să garanteze funcţionalitatea normală a raporturilor şi echilibrului dintre diversele puteri. 12 . Au existat însă şi autori care au criticat lipsa consacrării exprese a principiului separaţiei puterilor din Constituţia României. ca cea de funcţie a statului. a legăturii între deciziile politice şi cele juridice. contenciosul administrativ.” Chiar în varianta sa iniţială.prin acestea să se confunde cu administraţia publică sau să se limiteze la conducerea acesteia. De altfel. În principal. doctrina administrativă actuală a păstrat teza dezvoltată mai ales de ştiinţa administraţiei. executivă şi judecătorească. se impune precizarea că. urmărind astfel o consacrare implicită a acestuia. autoritate publică. dar care a fost validat de practică. în cea mai mare măsură. Alţi autori disting pur şi simplu între activităţi executive cu caracter de dispoziţie şi activităţi executive cu caracter de prestaţie.

Consiliul Legislativ. El ţine evidenţa oficială a legislaţiei României. Avocatul Poporului este dificil de încadrat în una din cele trei puteri clasice. Curtea Constituţională este reglementată în titlul V din Constituţie. fără a exista însă un punct de vedere comun cu privire la natura sa juridică. care strict ştiinţific nu pot fi încadrate în nici una din cele trei puteri ale statului. Avocatul Poporului constituie un exemplu elocvent în această privinţă. cel mai adesea cu atribuţii de control. Consiliul Economic şi Social etc. ombudsmanul este legat de puterea executivă pentru că cel mai adesea. Ea este alcătuită din 9 judecători. În doctrina de drept public. Cu ocazia revizuirii Constituţiei. Curtea Constituţională. care avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării. ea fiind însărcinată să le facă să-şi respecte atribuţiile. strict. În sfârşit. Curtea de Conturi a fost încadrată printre autorităţile publice cu atribuţii exclusive de control. Procedurile prin care se realizează atribuţiile Curţii Constituţionale au în mare parte însă. litigiile rezultate din activitatea Curţii de Conturi au fost date în competenţa instanţelor judecătoreşti specializate. Curtea de Conturi reglementată în art. distinct de Autoritatea judecătorească reglementată în capitolul VI din titlul III consacrat Autorităţilor publice.79 din Constituţie este organ consultativ de specialitate al Parlamentului. Curtea de Conturi. plângerile cetăţenilor sunt îndreptate împotriva administraţiei publice şi în această sferă îşi coordonează activitatea. După cum se arată într-o lucrare consacrată unei analize comparate a administraţiilor publice specifice ţărilor Uniunii Europene. la acest nivel este numit şi în plus. această autoritate publică a fost calificată ca o autoritate administrativă autonomă cu atribuţii jurisdicţionale. trăsăturile procedurilor judecătoreşti. îşi propune să rezolve conflictele apărute în societate ca urmare a lezării unor persoane în drepturile şi libertăţile lor. Din aşezarea în structura Constituţiei rezultă o primă constatare şi anume că această autoritate publică nu se integrează în nici una din clasicele puteri. compunerea sa fiind rezultatul colaborării dintre puterea legiuitoare (fiecare Cameră numeşte câte 3 judecători) şi puterea executivă. În concluzie. Totodată. instituţia fiind prevăzută pentru prima dată la noi. în anul 2003. În aceeaşi situaţie. În raport cu actuala fizionomie constituţională. 13 . în Constituţia din 1991. ombudsmanul (denumirea tradiţională a acestei autorităţi) este legat de puterea legislativă. încadrarea acestei autorităţi publice. unificării şi coordonării întregii legislaţii. modificându-se corespunzător şi legislaţia în materie.reprezentând deci autorităţi publice. Curtea Constituţională are ca scop garantarea supremaţiei Constituţiei. Deşi autoritate publică. are obligaţia de a prezenta anual sau la cerere rapoarte Parlamentului. de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public. Jurisdicţia constituţională se situează în afara celor trei puteri. Consiliul Legislativ reglementat în art. care numeşte de asemenea 3 judecători. care nu intră în vreuna din cele trei puteri dar contribuie la funcţionarea şi echilibrul acestora. ombudsmanul are şi atribuţii de natură judecătorească dacă avem în vedere că cel mai adesea. pentru că de regulă.140 din Constituţia republicată exercită controlul asupra modului de formare. atribuţiile Curţii Constituţionale înscriindu-se în zona echilibrului şi controlului reciproc. reprezentată de Preşedintele României. într-una sau alta din cele trei puteri clasice ale statului este practic imposibilă. în regimul constituţional românesc actual se află şi alte autorităţi publice precum.

Un capitol distinct din titlul III al Constituţiei (Autorităţile publice) este consacrat raporturilor dintre Parlament şi Guvern. ca o excepţie de la regula mai sus evocată. de a realiza politica internă şi externă a ţării şi de a exercita conducerea generală a administraţiei publice. există şi alte structuri învestite cu prerogative de putere publică. distincţie ce reprezintă şi esenţa structurii puterii politice. Analiza raportului dintre legislativ şi executiv în sistemul constituţional românesc actual porneşte de la dispoziţiile art. pe de-o parte şi Guvern. prin evitarea paralelismelor. În ce priveşte Guvernul. pe de-o parte şi libertatea lăsată legislativului de a controla acţiunea executivului. ci şi prin colaborare cu celelalte autorităţi 14 . pe de altă parte. principiul respectării ierarhiei normelor juridice. dar care în egală măsură sunt dificil de încadrat în clasica separaţie a puterilor în stat. Menţionăm cu titlu de exemplu. ce rezumă în esenţă posibilitatea acordată Guvernului. art. adoptă norme doar în aplicarea legii. reglementat prin lege organică sub aspect organizatoric şi funcţional. în practica de Stat este imposibilă delimitarea atribuţiilor preponderent politice de atribuţiile preponderent administrative. altfel spus. având prerogativa de a reglementa primar relaţiile sociale.Rolul său este preventiv. autorităţi prevăzute expres în Constituţie. utilizând administraţia publică. promovarea unor principii cum sunt principiul supremaţiei Constituţiei şi legii. Aproape toate sunt condiţionate însă fie de acordul Parlamentului. înfiinţarea unor autorităţi cu atribuţii de control etc. în vederea punerii ei în executare. fiind deci un garant al sistemului normativ al Constituţiei. fie de propunerea primului-ministru etc. Trăsătura comună a tuturor structurilor menţionate este că ele reprezintă autorităţi independente. spre deosebire de executiv care în principiu. Consiliul Economic şi Social. ca în anumite limite şi cu respectarea unor condiţii să emită ordonanţe ce conţin norme cu putere de lege. problema fundamentală care îşi păstrează actualitatea o constituie distincţia dintre legislativ şi executiv. al dreptului constituţional normativ. pe de altă parte. în sensul în care o asemenea caracteristică defineşte autorităţile ce compun puterea legiuitoare şi cea executivă. având în frunte pe primul-ministru. încălcării ierarhiei izvoarelor de drept etc. dificil de încadrat într-una sau alta din cele trei puteri ale statului.1 din Constituţia republicată se limitează la a prevedea rolul Guvernului. care a căpătat o consacrare constituţională. Tocmai de aceea ele sunt expresia unor modalităţi de colaborare în virtutea principiului general al separaţiei puterilor în stat.115 din Constituţia republicată consacră însă instituţia delegării legislative. doar cu ocazia revizuirii Constituţiei din octombrie 2003 reprezintă un organ consultativ al Parlamentului şi Guvernului. fiind evident rolul politic al Guvernului ce se exprimă nu numai în sfera exclusiv executivă. la care Constituţia nu face referire expresă. Astfel. Sistemul constituţional românesc se caracterizează printr-un un executiv bicefal compus din Preşedintele României. în prezent.61 din Constituţie care consacră expres rolul Parlamentului de organ reprezentativ suprem al poporului român şi unică autoritate legiuitoare a ţării.102 alin. dar şi unele cu caracter politic. Consiliul Naţional al Audiovizualului reglementat printr-o lege specială. Art. În dreptul public contemporan. ce nu au caracter politic. Pe lângă aceste autorităţi publice. contradicţiilor. Constituţia neconţinând o enumerare a atribuţiilor acestuia. Dacă iniţial se delimita între puterea de a face legea şi puterea de a o executa. Limitarea puterilor în regimurile constituţionale actuale se realizează prin: asigurarea independenţei autorităţii judecătoreşti. adevărata divizare este cea dintre puterea executivului de a conduce politica naţională. Preşedintele României are o serie de atribuţii cu caracter administrativ.

în art. reglementând autorităţile publice care exercită clasicele funcţii ale statului: legislativă. Avem în vedere spre exemplu. despre Preşedinte şi Guvern care realizează împreună funcţia executivă alături de autorităţile administraţiei publice centrale şi locale şi autorităţile administrative centrale autonome precum şi despre autoritatea judecătorească care prin instanţele judecătoreşti realizează funcţia de înfăptuire a justiţiei. În toate aceste trei cazuri este vorba despre autorităţi publice în sensul de structuri organizaţionale învestite cu prerogative de putere publică. folosind prerogativele de putere publică de care dispun. Noţiunea de autoritate publică. Noţiunea de autoritate publică potrivit Constituţiei României Am subliniat deja faptul că. Din analiza dispoziţiilor constituţionale se constată că noţiunea de autoritate publică este folosită de actuala Constituţie. asupra autorităţilor publice care realizează clasicele funcţii ale statului. clasica trinitate. reprezentat de primul-ministru. în special cu cea legiuitoare. în sensul de structură organizaţională avută în vedere de titlul III. Toate regimurile politice se caracterizează prin existenţa unor autorităţi cu caracter constituţional şi origine politică aflate în fruntea administraţiei. De altfel. spre deosebire de Constituţiile socialiste din anii 1948. Curtea de Conturi. § 3.2 din Constituţie se face referire expresă la “puterile statului” avându-se în vedere. într-un sens larg şi într-un sens restrâns. în două accepţiuni şi anume. libertăţile şi îndatoririle fundamentale). de 15 . am arătat deja. Astfel. în principiu. 1952 şi 1965 care au consacrat noţiunea de organ al statului şi respectiv. diferite de la o guvernare la alta. Este vorba despre Parlament care înfăptuieşte funcţia de legiferare. cât şi ale “executivului” sunt mai complexe. Titlul III din Constituţie purtând chiar denumirea “Autorităţile publice” are în vedere sensul restrâns al noţiunii. Constituţia României din 1991 a preferat utilizarea noţiunii de autoritate publică şi respectiv. autoritate a administraţiei publice. guvernarea vizează decizii esenţiale ce angajează viitorul naţiunii. în principal. administraţia reprezintă activitatea prin care autorităţile publice asigură satisfacerea necesităţilor de interes public. regimul politic actual find caracterizat ca un regim semiprezidenţial atenuat sau parlamentarizat.publice. în timp ce. ce exercită diverse forme de control.80 alin. prevăzut în titlul al II-lea (Drepturile. titlul al V-lea. acesta neputând interveni de pildă în cazul unei neînţelegeri dintre o instanţă judecătorească şi o altă autoritate publică. fără a epuiza însă sfera autorităţilor publice din sistemul constituţional actual. este explicată uneori şi prin referire la termenul generic de organ. Constituţia României nu foloseşte în titlul III denumirea tradiţională de “puterile statului” pentru simplul motiv că atât funcţiile Parlamentului. ci doar de colaborare. conceptul de mediere în care se poate implica Preşedintele fiind utilizat în conotaţia sa politică. Avocatul Poporului. dar expresia are o semnificaţie preponderent politică. prevăzută în titlul al IV-lea (Economia şi finanţele) sau Curtea Constituţională căreia Constituţia îi consacră un titlu special. nu există raporturi de subordonare. organ al administraţiei de stat. că în alte titluri ale acesteia sunt reglementate şi alte organe ce exercită prerogative de putere publică. spre exemplu. Între Preşedinte şi Guvern. în ce priveşte delimitarea guvernare-administrare. fiind vorba despre sensul larg al acestei noţiuni. După cum constant s-a subliniat în doctrina franceză. în cazul iniţiativei legislative şi al delegării legislative. calificate în legislaţie şi doctrină tot ca autorităţi publice. Pe lângă autorităţile publice prevăzute în titlul III din Constituţie. apropiat de un regim parlamentar clasic sau semi-parlamentar. În practică este dificil de stabilit unde începe şi unde se sfârşeşte impulsul politic la nivelul puterii executive. executivă şi judecătorească.

52 alin. Sfera administraţiei publice potrivit art. V.48. Autorităţile administraţiei publice evocate în capitolul V nu sunt singurele autorităţi publice care fac administraţie publică. de o autoritate publică.2 se specifică: “condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică. Administraţia publică. care alături de dreptul de petiţionare prevăzut la articolul anterior din Constituţie formează categoria drepturilor-garanţii. Guvernul României. 52 din Constituţia României Art. astfel cum acesta a fost revizuit. Autoritatea judecătorească. mai precis a administraţiei de stat.61: Parlamentul. Nu doar din modul de sistematizare dar şi din formulările unor texte rezultă că sfera administraţiei publice este mai mare decât sfera de activitate a autorităţilor publice reglementate în cap. Noţiunea de administraţie publică potrivit Constituţiei României Titlul al III-lea din Constituţie (Autorităţile publice) cuprinde următoarele capitole: I. în schimb art. şi în afara acestor prevederi. În ce priveşte formularea de la art. Preşedintele României are prevăzute atribuţii de natură administrativă cum ar fi: apărarea ţării.. Preşedintele României. organ reprezentativ suprem al poporului român. la nivel central şi local.” Art. dar ele fac numai administraţie publică.dreptul celui vătămat într-un drept al său de o autoritate publică.1 din Constituţie. “statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Această structură şi terminologie ridică problema de a şti dacă administraţia publică se circumscrie doar la autorităţile avute în vedere în capitolul V al Titlului III din Constituţie sau există administraţie publică atât în sens funcţional cât şi în sens organic. astfel cum acesta a fost revizuit. care reprezintă o autoritate de tutelă administrativă. şi implicit al răspunderii acestora pentru pagubele produse cetăţenilor.111: Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice.52 din Constituţie reprezintă deci fundamentul constituţional al apărării cetăţenilor faţă de abuzurile autorităţilor publice.” În sfârşit. asigurarea ordinii publice etc.3. § 5.” La alin. art. “persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim. art.52 din Constituţia României republicată (fostul art. etc. Conform art. 155 se referă la “instituţiile prevăzute în Constituţie” fiind avute în vedere cele mai importante autorităţi publice. înainte de revizuire) consacră un drept tradiţional . Astfel. printrun act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri. IV. de unde concluzia că Preşedintele este şi autoritate a administraţiei publice.unde concluzia echivalenţei lor (de ex. În plus. Analiza sensului reglementării evidenţiază delimitarea pe care legiuitorul constituant a urmărit să o facă între executiv şi administrativ.52 (dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică) se lasă să se înţeleagă că actele administrative emană de la orice autoritate publică.111 din Constituţie rezultă că şi Guvernul este “organ al administraţiei publice”. conform alin. mai precis între zona preponderent politică a executivului şi zona tehnico-administrativă a acestuia. şi nu “jocuri politice”. din formularea art. Parlamentul. Din necesităţi redacţionale a fost inclusă şi instituţia prefectului. II. este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim. Raporturile Parlamentului cu Guvernul. 16 . Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. VI. Constituţia nu foloseşte niciodată expresia “autorităţi publice de stat” sau sintagma “organe de stat”. V al titlului III din Constituţie. III. anularea actului şi repararea pagubei. § 4. aspect ce presupune o discuţie specială.).

acte administrative emise de alte autorităţi publice învestite cu prerogative de putere publică. deşi art.1 din Constituţie foloseşte expresia generică de act administrativ. pentru realizarea unui interes public.Textul art. Din analiza art. putând fi atacate în instanţa de contencios administrativ. fie nu răspunde de loc (tăcerea administraţiei). în regim de putere publică. la sesizare. pentru satisfacerea unui interes public. Este chiar sensul în care actuala lege a contenciosului administrativ. În practica administrativă se întâlnesc adeseori situaţii în care o autoritate publică fie refuză nejustificat să răspundă la o cerere.acte administrative ale autorităţilor administraţiei publice care realizează funcţia executivă a statului. ca o activitate subsidiară activităţii lor fundamentale. instanţele judecătoreşti. prevăzute sau nu în Constituţie. cea de-a doua evocă un fapt administrativ ce mijloceşte realizarea competenţei (fapt administrativ-mijloc). legiuitorul constituant a avut în vedere nu doar actele administrative emise de autorităţile administraţiei publice din sfera puterii executive. În prima categorie intră toate actele administrative emise de autorităţile publice. şi acte administrative. Toate aceste cazuri sunt asimilate actului administrativ. persoanele juridice de drept privat care. textul are în vedere de fapt. ci şi actele administrative emise de alte autorităţi publice din sfera celorlalte două puteri (legislativă şi judecătorească) sau cu atribuţii de control. . Mai mult decât atât în jurisprudenţă s-a admis că instanţa este competentă să judece chiar şi actele emise de unele structuri cu caracter privat care satisfac un interes public. în regim de putere publică. potrivit legii. pe de-o parte şi actele jurisdicţionale. pe de altă parte. Legea nr. iar autoritatea judecătorească urmăreşte în principal. Uniunea Avocaţilor din România. structurile administrative ale Parlamentului sau conducătorii instanţelor de judecată pot emite la rândul lor. soluţionarea litigiilor apărute în societate. .1 constatăm că. pe când cea de-a doua categorie are în vedere răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin orice eroare judiciară. cum ar fi de pildă.52 are în vedere două categorii de acte juridice prejudiciabile ale autorităţilor publice: actele administrative. sunt asimilate autorităţilor publice. Astfel. Mai mult. care realizează o anumită activitate fundamentală dar în subsidiar acesteia pot desfăşura şi acţiuni de natură administrativă. cu excepţiile şi limitările stabilite prin lege organică. se dă posibilitatea unei acţiuni în regres a statului împotriva judecătorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. fie întârzie cu răspunsul (tardivitate).554/2004 defineşte în art. adoptarea de legi.52 alin. au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public. Prima evocă un fapt administrativ de sorginte politică (fapt administrativ politicostatal). 17 . Curtea Constituţională. Deşi autoritatea legiuitoare are drept principală activitate.52 alin.acte administrative emise de structuri organizatorice cu caracter privat care sunt asimilate autorităţilor publice deoarece exercită atribuţii de putere publică.2 consacrat semnificaţiei unor termeni. noua formulare extinzând vechea dispoziţie ce viza doar actele jurisdicţionale rezultate din “procese penale”. noţiunea de autoritate publică şi anume: orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează. susceptibile de a putea fi atacate în instanţa de contencios administrativ. în sensul legii. conduse sau tutelate de şeful Statului sau Guvern şi activitatea administrativă desfăşurată de celelalte autorităţi publice cum ar fi: Parlamentul. În identificarea autorităţilor publice competente să emită acte administrative susceptibile de control în contencios administrativ. trebuie făcută distincţie între administraţia publică realizată de structuri statale sau locale. Avocatul Poporului. trei tipuri de acte administrative: .

iar organele centrale de specialitate se pot organiza: în subordinea Guvernului sau în subordinea ministerelor ori ca autorităţi administrative autonome. . după caz.serviciile deconcentrate ale ministerelor. Autorităţile care realizează administraţia publică sunt: . evocă acte juridice şi operaţiuni materiale prin care se pune în aplicare legea. Guvernului.este o activitate realizată în principal de autorităţi executive şi administrative pe care le numim autorităţi ale administraţiei publice. . realizată de autorităţi cu caracter constituţional şi cu origine politică. dreptul de a-i transmite instrucţiuni obligatorii. regiile autonome şi companiile naţionale subordonate organelor centrale autonome. doctrina utilizează noţiunea de executiv pentru a evoca activitatea publică care nu este nici legiferare şi nici justiţie. autorităţilor administrative autonome centrale. deoarece nu doar statul este persoană morală de drept public. o formă a vieţii publice. nici pe lângă Preşedintele României.prefectul (administraţie de stat în teritoriu). . regiile autonome şi companiile naţionale subordonate ministerelor. evocă o serie de autorităţi publice. Subordonarea administrativă în sens organic presupune: dreptul de organizare a activităţii autorităţii inferioare.este o activitate de aducere la îndeplinire a legii sau după caz. . În prezent. administraţia publică reprezintă ansamblul activităţilor Preşedintelui. Într-o definiţie globală. . autorităţilor administrative autonome locale şi. în regim de putere publică se aduc la îndeplinire legile sau. Din această definiţie se desprind următoarele trăsături: . § 7. dreptul de numire a conducătorilor.autorităţile administrative autonome (organele centrale de specialitate care nu sunt în subordinea Guvernului). în limitele legii se prestează servicii publice.cei doi şefi ai executivului (Preşedintele României şi Guvernul. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 18 . Definiţia şi trăsăturile administraţiei publice După cum am precizat deja. -autorităţiile administrative autonome locale (consiliul judeţean. . consiliul local şi primarul). ministerele se pot organiza numai în subordinea Guvernului. Administraţia publică este o specie a activităţii publice. prin care. Potrivit art. Constituţia României nu admite constituirea de “organe administrative nici în subordinea”. ci şi unităţile administrativ-teritoriale.§ 6. Administraţia publică nu mai este formă de realizare a puterii de stat ca în dreptul socialist. dreptul de supraveghere generală a activităţii.116 din Constituţia republicată.instituţiile bugetare.instituţiile bugetare. prin intermediul prerogativelor constituţionale sau legale ce fac să prevaleze interesul public. în frunte cu primulministru). .ministerele şi alte organe centrale de specialitate subordonate Guvernului. care impulsionează administraţia formând de fapt conducerea acesteia. noţiunea de administraţie publică în sens formal organic. -instituţiile bugetare şi regiile autonome de interes local subordonate organic sau funcţional consiliului judeţean sau local. iar în sens material-funcţional. structurilor subordonate acestora. . de organizare sau realizare efectivă a serviciilor publice.este o activitate ce se realizează în regim de putere publică. preşedintele consiliului judeţean. dreptul de tragere la răspundere şi dreptul de control al activităţii cu posibilitatea de anulare a actelor.

52 din Constituţia republicată consacră: a. instanţele judecătoreşti b. o autoritate publică cu atribuţii de control b. Prin ce mijloace poate fi realizată limitarea puterilor în regimurile constituţionale actuale ? a. Preşedintele. Curtea Constituţională reprezintă: a. o instituţie de utilitate publică care realizează un serviciu public c. asigurarea rolului Parlamentului de organ reprezentativ suprem al poporului c. între puterea de a face legea şi puterea de a o executa b. sfera administraţiei publice fiind mai largă. un organ politico-jurisdicţional 6. activitatea de soluţionare a conflictelor 2. o autoritate publică cu atribuţii de control privind gestiunea banului public b. În ce constă distincţia legislativ . principiul separaţiei puterilor în stat este: a. o autoritate a administraţiei publice centrale b. Avocatul Poporului. o autoritate administrativă autonomă cu atribuţii jurisdicţionale c.1. întreaga activitate a statului. o formă fundamentală de activitate a statului. înfiinţarea unor autorităţi cu atribuţii de control b. administraţia publică era privită ca: a. dreptul persoanei vătămate de o autoritate a administraţiei publice 19 . Guvernul. Între noţiunea de administraţie publică şi puterea executivă există: a. între activitatea de elaborare a legii şi activitatea de aplicare a ei 8. utilizând administraţia şi libertatea legislativului de a controla acţiunea executivului c. În Constituţia României republicată. care nu este nici legislaţie şi nici justiţie b. Potrivit Constituţiei României care autorităţi publice pot fi privite în sens restrâns: a. Art. Consiliul Economic şi Social 10. ignorat 4. numită administraţie de stat c. dar aceasta aflându-se sub controlul puterii executive 3. Curtea Constituţională c. consacrat expres c. o componentă a autorităţii judecătoreşti 5. Parlamentul. echivalenţă b.executiv în dreptul public contemporan ? a. respectarea ierarhiei normelor juridice.între puterea executivului de a conduce politica naţională. Curtea de Conturi. o jurisdicţie constituţională 7. un raport de la întreg la parte. asigurarea independenţei autorităţii judecătoreşti. asigurarea rolului Guvernului de conducere generală a administraţiei publice 9. Curtea de Conturi reprezintă: a. dreptul persoanei vătămate de o instituţie publică b. Avocatul Poporului reprezintă: a. un raport de subordonare c. sugerat implicit b. o componentă a autorităţii judecătoreşti c. Administraţia publică. În doctrina interbelică.

numai autorităţile administraţiei publice b. actele administrative ale altor autorităţi publice ce desfăşoară o activitate administrativă subsecventă activităţii lor principale. actele de gestiune. actele administrative cu caracter intern b. noţiunea de “administraţie publică” în sens material b.554/2004 privind contenciosul administrativ noţiunea de autoritate publică include: a. Potrivit Legii nr. numai autorităţile administraţiei publice. autorităţile administraţiei publice centrale şi locale. Se dă următorul enunţ: Administraţia publică desemnează ansamblul activităţilor Preşedintelui României. cu excluderea structurilor nestatale care asigură satisfacerea unui interes public c. Guvernului. autorităţilor administrative autonome centrale. numai autorităţile administraţiei publice. în regim de putere publică. autorităţilor administrative autonome locale şi. 52 din Constituţia republicată pot emite acte administrative: a. se prestează servicii publice. autorităţile publice care exercită clasicele funcţii ale statului b. atât autorităţile administraţiei publice. se aduc la îndeplinire legile sau. ale administraţiei ministeriale şi ale administraţiei extra-ministeriale 12. celelalte autorităţi publice care acţionează în regim de putere publică. pentru satisfacerea unui interes public şi persoanele juridice de drept privat autorizate să presteze un serviciu public c. în limitele legii. precum şi orice alte autorităţi publice. cât şi orice alte autorităţi publice 14.c. autorităţile locale alese autonome d. prin care. actele de autoritate. structurilor subordonate acestora. actele administrative ale unor persoane juridice de drept privat autorizate să realizeze servicii publice c. precum şi anumite structuri nestatale care asigură satisfacerea unui interes public d. autorităţile administraţiei publice centrale şi cele locale alese autonome 20 . noţiunea de “administraţie publică” în sens organic c. după caz. actele administrative ale Guvernului. actele administrative ale autorităţilor administraţiei publice. Care sunt cele trei tipuri de acte administrative care pot fi atacate în contencios administrativ potrivit art. Potrivit art.52 din Constituţia republicată ? a. noţiunea de “administraţie publică” în sens global 13. Această definiţie are în vedere: a. dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică 11.

Obiectul dreptului administrativ Discuţiile cu privire la conţinutul şi sfera administraţiei publice nu pot fi separate de cele care privesc obiectul dreptului administrativ. dreptul financiar etc. aprofundarea obiectului dreptului administrativ. normele dreptului administrativ se aplică administraţiei publice şi împreună cu alte norme juridice. În ce priveşte reglementarea relaţiilor sociale din sfera administraţiei publice împreună cu alte ramuri ale dreptului public pot fi identificate trei ipoteze. înţelegerea. aparţinând altor ramuri de drept.remarce tipurile de norme şi rapoarte de drept administrativ.precizeze care sunt cele două mari categorii de ivoare ale dreptului administrativ . a rapoartelor şi normelor de drept administrativ. Cu alte cuvinte. Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore. Pentru a defini obiectul de reglementare al dreptului administrativ sunt identificate deci două situaţii: reglementarea relaţiilor sociale din sfera administraţiei publice împreună cu alte ramuri ale dreptului public şi reglementarea relaţiilor sociale din sfera administraţiei publice împreună cu alte ramuri ale dreptului privat. 21 . În doctrina postbelică s-au formulat mai multe puncte de vedere în această problemă care permit delimitarea a trei teorii. Teza unicităţii susţine că dreptul administrativ este singura ramură de drept aplicabilă administraţiei publice. gestiona şi opera cu noţiunile specifice legate de izvoarele dreptului administrativ sau tipuri de rapoarte specifice dreptului administrativ. alte categorii de relaţii sociale din aceeaşi sferă fiind reglementate prin norme juridice din cadrul altor ramuri de drept (dreptul constituţional.Modulul III Dreptul aplicabil administraţiei publice • • • Obiective specifice : cunoaşterea. faţă de regimul constituţional actual ca fiind constituit din acel grup de norme juridice care reglementează anumite relaţii sociale din sfera de administrare a treburilor statului şi unităţilor administrativteritoriale exercitate prin autorităţile lor. Competenţe dobândite :în urma studierii acestui modul studenţii vor fi capabili să: . Teza subsidiarităţii consideră că dreptul administrativ se aplică nu doar activităţilor desfăşurate de autorităţile administraţiei publice.repereze şi să explice cele trei teorii care pun în discuţie dreptul administrativ şi raporturile create între normele acestuia şi norme ale altor norme de drept .). Se apreciază că trebuie făcută distincţia după cum normele dreptului administrativ se intersectează cu normele altor ramuri ale dreptului public. Obiectul dreptului administrativ este privit într-o opinie. respectiv cu normele altor ramuri ale dreptului privat. Rezultatele aşteptate :studenţii vor înţelege.definească dreptul administrativ . dreptul civil. • §1. a izvoarelor scrise şi nescrise de drept administrativ. ci şi acţiunilor de natură administrativă realizate de alte autorităţi publice. Teza dublei naturi juridice conduce la concluzia că. dreptul administrativ se aplică administraţiei publice alături de norme aparţinând altor ramuri de drept.

dreptul financiar. dreptul administrativ reglementează “administraţia exterioară” în cooperare cu dreptul internaţional public. efect firesc al creşterii sarcinilor administraţiei publice. Cum izvorul formal principal al dreptului constituţional este Constituţia. cum ar fi de pildă.(2) din Constituţia republicată consacră prioritatea reglementărilor internaţionale în raport cu reglementările interne în materia drepturilor omului. mai distingem raporturile sociale ce fac obiectul administraţiei publice realizate de alte structuri organizatorice decât cele ale administraţiei publice. Pe de altă parte. în dreptul constituţional domină teza dublei naturi juridice a unor raporturi sociale ce porneşte de la ideea că toate relaţiile sociale reglementate de normele constituţionale sunt raporturi de drept constituţional. poate fi vorba despre raporturi reglementate de dreptul administrativ ca drept comun altor ramuri ale dreptului. au o dublă natură juridică.În primul rând este vorba despre raporturile reglementate de dreptul administrativ subsecvent altei ramuri de drept public. potrivit legii de revizuire. În sfârşit. Astfel. 22 . iar aceasta aflându-se la vârful arhitecturii sistemului actelor juridice din ţara noastră implică stricta şi necondiţionata conformitate a tuturor normelor dreptului cu dispoziţiile ei. aflându-se cel mai adesea într-un raport de subsecvenţă faţă de normele dreptului administrativ. reclamând la rândul său. întregesc reglementările referitoare la competenţa autorităţilor administraţiei publice. poate fi vorba despre raporturi reglementate de dreptul administrativ în colaborare cu alte ramuri ale dreptului. regimurile juridice de drept civil. cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. fiind vorba despre un raport de subsecvenţă între dreptul administrativ şi dreptul internaţional public. instituind un sistem complex de măsuri de constrângere administrativă. normele dreptului internaţional public au preeminenţă faţă de normele interne ale dreptului administrativ. dreptul administrativ are rol de factor structurant. dreptul administrativ are ca obiect de reglementare şi acel “fascicol” de relaţii sociale care garantează producerea efectelor de “drept civil”. caz în care regimul administrativ e subsecvent altor regimuri juridice. Deoarece art. dispoziţiile din Constituţie care se referă la Guvern. fiind vorba în egală măsură de acceptarea tezei dublei naturi juridice a raporturilor care apar în sfera administraţiei publice. cum ar fi dreptul constituţional. rezultă că în acest domeniu. În această ipoteză dreptul administrativ are rol de factor structurant. cum ar fi dreptul internaţional public etc. de drept constituţional şi în subsidiar. stricta şi necondiţionata conformitate a tuturor normelor ce alcătuiesc toate celelalte ramuri ale dreptului cu normele dreptului constituţional. În ce priveşte reglementarea relaţiilor sociale din sfera administraţiei publice împreună cu alte ramuri ale dreptului privat trebuie precizat că în această situaţie. cum este spre exemplu. Astfel. dreptul funciar. În al doilea rând. ca urmare a evoluţiei sale tot mai diversificate. Prin urmare. dreptul administrativ. administraţie publică centrală de specialitate sau locală. de drept administrativ. Un asemenea rol de drept comun îi revine dreptului administrativ datorită desprinderii în timp a unor instituţii ale sale în veritabile ramuri ale dreptului. determinant în raport cu celelalte ramuri ale dreptului. Relaţiile externe ale unui stat neputând fi scoase din sfera administraţiei publice. În al treilea rând. calitate ce nu exclude ci dimpotrivă îngăduie calificarea unor raporturi juridice şi din perspectiva altor ramuri ale dreptului. funcţie publică etc. dreptul constituţional se constituie ca factor structurant al întregului sistem de drept. 20 alin. cu sau fără caracter sancţionator. dreptul familiei etc. dreptul urbanismului etc. contencios administrativ.

În al patrulea rând. Tocmai datorită acestei poziţii a administraţiei publice faţă de cetăţeni. Prin sfera largă a domeniilor reglementate. În al treilea rând. De asemenea. dreptul administrativ este privit şi de o parte a doctrinei actuale. pe de-o parte şi cei vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative ale acestor autorităţi. deci trebuie să fie prioritare în raport cu cele ale individului.51 şi 52 aşa-numitele drepturi garanţii. distincte de cele care reglementează raporturile dintre particulari. pentru realizarea unui interes public. pornindu-se de la ideea că. Este fenomenul cunoscut în prezent sub denumirea de inflaţie legislativă. vom reţine următoarele caracteristici fundamentale: În primul rând. dreptul administrativ se caracterizează prin existenţa unui ansamblu de reguli specifice activităţilor administrative. aspect ce decurge din specificul activităţii administrative şi din transformările rapide care au loc în administraţie. în sensul că. dreptul administrativ este calificat în mod unanim ca fiind o ramură a dreptului public şi implicit a sistemului unitar al dreptului român. de dreptul civil. în dreptul administrativ. tocmai datorită prerogativelor de putere publică ce revin autorităţilor administraţiei publice. interesul public are prioritate faţă de interesul particular.§ 2. punerea lor în aplicare. urmărindu-se în principal. asimilate autorităţilor publice. ca o ramură de drept relativ tânără comparativ cu dreptul civil sau cu dreptul penal. constituind regimul juridic administrativ. Pe linia de idei dezvoltată în doctrina interbelică. supuse unui regim juridic diferit de cel aplicabil contractelor civile sau comerciale. cărora trebuie să li se aducă norme de perfecţionare. dreptul administrativ are un pronunţat caracter de mobilitate. În ce priveşte trăsăturile dreptului administrativ. mai ales. activitatea autorităţilor administraţiei publice se desfăşoară pe baza legilor şi în conformitate cu acestea. ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile sociale ce formează obiectul administraţiei publice reprezintă “dreptul aplicabil administraţiei publice”. în limitele legii precum şi cele care privesc soluţionarea litigiilor dintre autorităţile administraţiei publice (autorităţile publice în general) şi cei vătămaţi în drepturile lor recunoscute de lege sau chiar în interesele lor legitime (administraţie contencioasă). dreptul administrativ este dominat de principiul legalităţii. Definiţia şi trăsăturile dreptului administrativ Sub incidenţa normelor de drept administrativ intră două categorii de raporturi sociale şi anume: cele care privesc aplicarea legii şi prestarea de servicii publice. Constituţia a instituit prin art. În al cincilea rând. organizarea şi funcţionarea serviciilor publice sunt stabilite unilateral de autorităţile administraţiei publice. Dreptul administrativ poate fi definit ca ramura dreptului public care reglementează relaţiile sociale din sfera administraţiei publice precum şi pe cele de natură conflictuală dintre autorităţile publice sau persoanele juridice de drept privat care exercită atribuţii de putere publică. În al doilea rând. Cu alte cuvinte. există o tehnică juridică de acţiune proprie administraţiei publice atât în ce priveşte emiterea actelor administrative cât şi în ce priveşte încheierea unor contracte administrative cu particularii. În principiu. în absenţa unei poziţii comune. ce deosebeşte dreptul administrativ de dreptul privat. interesele statului sunt ale colectivităţii. Astfel. pe de altă parte. normele dreptului administrativ sunt mai mobile faţă de normele dreptului privat. 23 . problemele care apar în activitatea administrativă diferă de problemele născute din raporturile apărute între particulari. constând în faptul că normele sale se înlocuiesc sau se modifică destul de repede după adoptarea lor. în statul de drept.

reguli de conduită obligatorii. hotărârile consiliilor judeţene. Izvoarele scrise prezintă în epoca contemporană o determinare constituţională. acte ce conţin norme juridice. precizări. putem defini izvoarele dreptului administrativ ca reprezentând formele în care se exprimă normele dreptului administrativ care nasc. ordonanţe etc. prin care voinţa guvernanţilor să devină voinţă de stat. Guvern. hotărârile consiliilor locale. realităţi exterioare acestuia. prefect. de drept administrativ. Constituţia reprezintă cel mai important izvor al dreptului administrativ datorită caracterului de lege fundamentală a statului. Izvoarele materiale reprezintă condiţiile sociale care determină adoptarea unor norme juridice. În principiu. Prin urmare. dispoziţiile preşedintelui consiliului judeţean.) şi izvoarele nescrise (cutuma. legi. Izvoarele materiale ale dreptului. jurisprudenţa. izvoarele de drept reprezintă procedurile prin care se elaborează regulile de drept. înţeleasă ca forţa de a produce efecte juridice. În doctrina franceză. ci doar cele care se referă spre exemplu la organizarea şi funcţionarea celor mai importante autorităţi ale administraţiei publice (Preşedinte. Acestea reprezintă actele normative adoptate sau emise de către autorităţile publice competente. şi deci forţei juridice superioare a normelor de drept administrativ pe care le conţine. circulare). autorităţile administraţiei publice locale). actele autorităţilor administrative centrale autonome cum ar fi Banca Naţională a României. determinate de natura şi poziţia autorităţii publice de la care emană actul respectiv. Asemenea norme constituţionale au deci o dublă natură juridică. se admite ideea ordonării şi ierarhizării izvoarelor scrise avându-se în vedere un sistem al normativităţii juridice. normele care se referă la raporturile administraţiei publice cu alte autorităţi publice precum şi cu cetăţenii etc. ordonanţele Guvernului. ierarhizarea făcându-se după forţa juridică a actelor normative. Forţa juridică a unui izvor scris este dată de conţinutul şi caracterul acestuia. cele care privesc drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor a căror realizare revine administraţiei publice. Pentru ca o regulă de conduită să devină obligatorie pentru cei cărora li se adresează. Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. precizări. organice sau ordinare). administraţie ministerială şi extraministerială. principiile generale de drept). imperative. de drept constituţional şi în subsidiar. Doctrina occidentală face în mod obişnuit distincţie între izvoarele scrise (Constituţie. hotărârile Guvernului. actele administraţiei ministeriale şi extra-ministeriale indiferent de denumirea lor (ordine.). decretele-legi adoptate până în mai 1990. hotărâri etc.§ 3. În raport de autoritatea publică de la care provin şi implicit de forţa lor juridică izvoarele scrise ale dreptului administrativ sunt: Constituţia. ordinele prefecţilor. instrucţiuni. care determină acţiunea legiuitorului sau dau naştere unor reguli izvorâte din necesităţile practice. Izvoarele scrise ale dreptului administrativ ‚Analiza izvoarelor dreptului în teoria generală a dreptului a pus în lumină două categorii de accepţiuni ale acestei noţiuni: izvor de drept în sens material şi izvor de drept în sens formal. obligatorie pentru membrii societăţii. Aici intervin izvoarele formale ale dreptului. este nevoie ca acea regulă să capete o formă juridică. dispoziţiile primarilor. denumite şi izvoare reale sunt concepute ca adevărate “dat”-uri ale dreptului. indiferent de denumirea lor (circulare. izvoarele formale reprezintă formele juridice de exprimare a voinţei guvernanţilor. 24 . modifică sau sting raporturi de drept administrativ. Trebuie precizat însă că nu toate dispoziţiile constituţionale sunt izvoare ale dreptului administrativ. pentru a putea să intervină în caz de nevoie forţa de constrângere a statului. Constituţia fiind primul dintre acestea. legile (constituţionale. Constituţia este sursa directă sau indirectă a tuturor prerogativelor de “administraţie publică”. Într-o formulare succintă.

simple sau de urgenţă. Pot fi adoptate şi acte administrative comune de către două sau mai multe ministere. ale autorităţilor administrative centrale autonome.(1) din Constituţie]. acte normative cu forţa juridică egală cu a legii. nu pot fi decât acte administrative individuale. Legile organice sunt legile ce pot fi adoptate doar în materiile expres prevăzute în Constituţie şi sunt izvor al dreptului administrativ de asemenea în măsura în care reglementează raporturi de drept administrativ. unii autori adaugă şi decretele Preşedintelui emise în baza art.115 din Constituţie.188/1999 privind statutul funcţionarilor publici republicată în 2007 etc. oricine putând intra sub incidenţa lor la un moment dat. Caracterul normativ este stabilit după criteriul sferei de cuprindere. Preşedintele nu ar putea lua decizii fundamentale pentru soarta ţării decât în fruntea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.93 alin. şi de fapt. dar care pot constitui la rândul lor. în calitate de Preşedinte al acestuia [potrivit art. Exemplificăm cu Legea nr.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului şi a ministerelor cu modificările şi completările ulterioare. Legea nr. fiind vorba despre acte administrative care se adresează tuturor. fie anterior evenimentelor din decembrie 1989. actele administraţiei ministeriale şi extra-ministeriale. Este vorba în opinia acestor specialişti despre decretele emise în exercitarea atribuţiilor constituţionale de declarare a mobilizării generale sau totale a forţelor armate [art. decretele preşedintelui emise în exercitarea atribuţiilor sale constituţionale.100 din Constituţia republicată.92 alin. de a declanşa aplicarea cadrului legal în materie. Legea nr. la 8 decembrie 1991. şi deci nu pot constitui izvoare ale dreptului administrativ. fie ulterior. în prezent mai sunt în vigoare. prin referendum naţional. “în măsura în care acestea au caracter normativ”. Hotărârile Guvernului. având o natură juridică specială pot fi calificate toate ca izvoare ale dreptului administrativ dacă avem în vedere organul emitent. potrivit legii. sunt izvor al dreptului administrativ de asemenea numai în măsura în care reglementează relaţii sociale ce fac obiectul administraţiei publice.215/2001 privind administraţia publică locală republicată în 2007. în foarte mică măsură însă. ele pot fi adoptate în orice domeniu specific activităţii de legiferare. Considerăm că. până la intrarea în vigoare a actualei Constituţii. Legile ordinare reprezintă regula în raport cu legile organice. La actele normative enumerate mai sus. spre exemplu. ale autorităţilor administraţiei publice locale şi ale prefecţilor constituie izvoare ale dreptului administrativ numai în măsura în care au caracter normativ. adică de reglementare primară a relaţiilor sociale.92 alin. Această calificare nu exclude însă posibilitatea ca ordonanţele să fie şi izvoare ale altor ramuri ale dreptului.92 alin.(2) din Constituţie]. starea de asediu sau starea de urgenţă în întreaga ţară ori în unele localităţi [art. decretele sale neavând decât rolul de a face incidente hotărârile colective ale Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Este vorba despre legi ale Marii Adunări 25 . În ansamblul actelor normative ce pot constitui izvoare ale dreptului administrativ mai trebuie amintit că. izvoare ale dreptului administrativ dacă au caracter normativ. şi acte normative adoptate înaintea Constituţiei din 1991. probleme din sfera acestei ramuri de drept.(3) din Constituţie] precum şi despre decretele prin care Preşedintele instituie. cu regimul lor specific consacrat de art. În ce ne priveşte considerăm că. care nu vor avea însă o forţă juridică superioară celor adoptate de o singură autoritate administrativă. în funcţie de obiectul lor de reglementare.(1) din Constituţie]. Ordonanţele Guvernului.Legile constituţionale adică legile de revizuire a Constituţiei sunt izvor al dreptului administrativ numai în măsura în care au ca obiect de reglementare. care constituie izvoare ale dreptului administrativ cu precizările aduse. decretele privind măsurile luate pentru respingerea unei agresiuni armate îndreptate împotriva ţării [art. conţinând reguli generale şi impersonale.

el însuşi ierarhizat între dreptul originar (tratatele) şi dreptul derivat (directivele. fie ea conţinută în tratate. deja evocate. doctrina actuală s-a raportat la dispoziţiile art. adoptate până la constituirea prin alegeri libere a noii autorităţi legiuitoare cu rol şi de Adunare Constituantă) şi decrete ale executivului de atunci. să cuprindă reglementări ale relaţiilor sociale ce fac obiectul dreptului administrativ. nemijlocită. hotărâri ale Consiliului de Miniştri (denumirea fostului Guvern). a ţării noastre vom reţine că.11 din Constituţie. dreptul comunitar. în anul 2003. În plus.(3). de la 1 ianuarie 2007. tratatele ratificate de Parlament. Toate aceste acte juridice reprezintă izvoare ale dreptului administrativ în măsura în care reglementează în sfera acestuia şi îşi păstrează caracterul de acte normative. regulamente sau directive comunitare. de a înlătura norma naţională contrară unei norme direct aplicabile a dreptului comunitar. cum a fost şi România până la 1 ianuarie 2007. sub acest aspect. ansamblul dreptului comunitar este superior legii. decrete prezidenţiale. Nu doar ordonanţarea formală conţine o nouă sursă. act al executivului) pentru toate statele membre. sugestiv denumit: „Integrarea euro-atlantică”. Semnificativă este. cu ocazia revizuirii din 2003. În fiecare din cele 27 state membre ale Uniunii Europene. făcând parte din dreptul intern. Pentru a ajunge la concluzia de mai sus. potrivit alin.” Din perspectiva calităţii de membru cu drepturi depline la Uniunea Europeană. decrete ale Consiliului de Stat (fost organ al puterii de stat cu activitate permanentă) cu forţa juridică egală cu a legii. regulamentele şi deciziile) dar şi raporturile dintre normele adoptate de Parlament şi cele adoptate la nivelul puterii executive au fost bulversate. potrivit doctrinei occidentale. în sensul asigurării compatibilizării ordinii juridice naţionale cu principiile de bază ale Uniunii Europene. conform căruia statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte. în mod indiscutabil. introdus prin Legea de revizuire. De altfel. Art. cu atât mai mult cu cât jurisdicţiile recunosc peste tot această superioritate.11 şi 20 din Constituţie. devenit titlul VI. Pentru perioada de după decembrie 1989 şi până la intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991 au fost adoptate de asemenea decrete-legi (acte cu forţa juridică egală cu a legii. care derogă de la dispoziţiile art. să fie ratificate conform dispoziţiilor constituţionale [art. o cerinţă esenţială căreia i s-a dat curs în majoritatea cazurilor printr-o modificare expresă a legilor fundamentale. în ce priveşte dreptul comunitar.Naţionale (fosta autoritate legiuitoare).(1) din Constituţie]. Tratatele şi convenţiile internaţionale reprezintă izvoare ale dreptului administrativ numai cu îndeplinirea următoarelor trei condiţii: să fie de aplicaţie directă.148 din Constituţie reglementează mai multe aspecte referitoare la integrarea României în Uniunea Europeană. apoi legi. ci chiar şi de către statele candidate la aderare. lege. acesta a afectat ordonanţarea clasică a ierarhiei izvoarelor dreptului (Constituţie. potrivit legii. hotărâri de Guvern etc. 26 .91 alin. începând cu aderarea propriu-zisă şi continuând cu participarea României ca stat membru al Uniunii Europene. introducerea unui nou titlu în Constituţia României din 1991. “în cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei. Pentru a marca importanţa pe care statul român o acordă aderării la Uniunea Europeană. ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei. aceasta este o exigenţă avută în vedere nu doar de către statele membre. normele constituţionale au prevăzut proceduri speciale de ratificare a tratatelor fondatoare ale Uniunii Europene.

Mai precis. aşa-numitul precedent judiciar constituie izvor de drept. În realitate. cutuma are un loc limitat şi este de natură supletivă. Cu alte cuvinte. şi mai mult. poate fi privită ca izvor de drept în anumite circumstanţe. care fără a fi prevăzute expres în vreun act normativ se degajă prin generalizare. Obiceiul sau cutuma. Curtea Europeană de Justiţie a definit un număr considerabil de principii specifice administraţiei publice. Izvoarele nescrise ale dreptului administrativ În ce priveşte izvoarele nescrise ale dreptului administrativ. fiind invocat întotdeauna când apar probleme asemănătoare sau identice. de sărbătorile şi obiceiurile religioase etc. La nivelul Uniunii Europene. şi acele principii. fiind vorba de practici administrative mai îndelungate impuse de condiţiile geografice. de ocupaţia acestora. nu poate prin el însuşi să fie izvor de drept. într-o cauză asemănătoare sau identică. căpătând valoarea unor izvoare distincte de actele normative respective. cutuma ca regulă nescrisă. utilizarea lui. În doctrină a fost susţinută necesitatea de a se face distincţie între acele principii care sunt prevăzute în acte normative. Fie că este vorba de ţări în care se aplică sistemul de common-law. Spre exemplu. evoluţia autonomiei locale poate conduce la apariţia unor reguli cutumiare. ar putea fi totuşi izvor al dreptului administrativ. care sunt respectate în administraţia activă şi sunt impuse acesteia de către instanţele judecătoreşti. principiile generale ale dreptului şi doctrina. atunci când legea ar permite. putem considera că şi în România. s-a susţinut că instanţele judecătoreşti având dreptul de a interpreta legea. căci nimeni nu contestă rolul imens pe care-l joacă jurisprudenţa în dezvoltarea dreptului. dreptul anglo-saxon. Astfel. ca de exemplu. fără a avea obligaţii legale în acest sens. în mod indirect o creează. în doctrină nu s-a fundamentat până în prezent un punct de vedere comun. o poziţie cristalizată. El poate însă să suplinească o prevedere legală dacă aceasta lipseşte. În alte sisteme de drept. practica judiciară. De-a lungul vremii s-au format principii ale dreptului administrativ care au dobândit valoarea unor veritabile izvoare impuse de drept. situaţie în care chiar acele acte normative sunt izvoare ale dreptului administrativ. Regimul juridic al actelor administrative se sprijină în bună parte pe principii de drept formulate de doctrina juridică şi aplicate în practica instanţelor de contencios administrativ care controlează legalitatea administraţiei publice. Principiile generale ale dreptului administrativ reprezintă izvoare importante ale acestei ramuri de drept. după cum s-a menţionat mai sus. Cutuma este izvor al dreptului administrativ în cea mai mare parte a statelor Uniunii Europene. Curtea Europeană de Justiţie a recurs adesea la principiile generale de drept ale statelor membre. mai ales în epoca modernă. comune statelor membre şi aflate într-un proces evolutiv. În doctrina interbelică deşi se considera că jurisprudenţa nu constituie un izvor de drept. a jurisprudenţei instanţelor de contencios constituţional a permis doctrinei 27 . discuţiile se poartă de regulă în literatura de specialitate în legătură cu obiceiul (cutuma). de gradul de dispersie a locuitorilor. raportându-se la principiile generale ce se regăsesc în legislaţia aplicabilă administraţiei publice. oficierea căsătoriilor civile de către primari chiar în zilele de duminică. în anumite situaţii.§ 4. Cu alte cuvinte. fie că este vorba de ţări continentale. s-a apreciat de către unii autori. spre exemplu. se consideră în mod tradiţional că. atunci când sunt încălcate. aplicată în mod repetat o perioadă de timp şi acceptată ca având un caracter obligatoriu de către o colectivitate umană. ca regulă de conduită nescrisă. din perspectiva dreptului comparat. când dreptul s-a dezvoltat mult. analiza evoluţiei jurisprudenţei instanţelor de contencios administrativ şi mai nou. judecătorul în pronunţarea unei soluţii într-o speţă determinată va ţine întotdeauna cont de poziţia avută anterior. În ce priveşte caracterul de izvor al dreptului administrativ al jurisprudenţei instanţelor de contencios administrativ. jurisprudenţa. aplicându-le în profitul dreptului comunitar.

deosebim o structură internă. Normele de drept administrativ sunt norme de conduită ale subiecţilor care participă. se pune problema dacă jurisprudenţa secţiilor de contencios administrativ şi fiscal aparţinând instanţelor judecătoreşti prevăzute de legislaţia în materie ar putea constitui un izvor al dreptului administrativ. când sunt prevăzute în general. conform unei opinii constant exprimate în doctrina franceză. la realizarea administraţiei publice. logico-juridică şi o structură externă. definiţii. Normele de drept administrativ sunt acele norme ce reglementează raporturile sociale care apar între autorităţile administraţiei publice în realizarea sarcinilor executive. Sub aspectul structurii logico-juridice. dispoziţii cu caracter prohibitiv ce conţin reguli de interzicere a unor acţiuni (spre ex. Normele de drept administrativ Multitudinea şi varietatea activităţilor şi a formelor de organizare a sistemului administraţiei publice.. După modul de determinare. Ipoteza normei de drept administrativ prevede împrejurările. tehnicojuridică. principii. existenţa lor concretă urmând a fi stabilită de organul care o aplică (putere discreţionară sau competenţă de apreciere). oferind un criteriu obiectiv de apreciere a conduitei oamenilor care realizează administraţia publică.). nu există nici un motiv ca aceasta să nu se constituie cu timpul. dacă ar fi doar să exemplificăm cu actuala lege privind contenciosul administrativ.occidentale contemporane să aprecieze că este vorba despre noi izvoare ale dreptului administrativ. împrejurările în care se aplică norma. Sub aspectul structurii lor. se susţine că apariţia şi dezvoltarea dreptului administrativ francez se bazează în principal pe jurisprudenţa Consiliului de Stat (instanţa administrativă supremă franceză având şi atribuţii de avizare a proiectelor de acte normative). la normele dreptului administrativ. În ce priveşte doctrina. De altfel. normele cu caracter contravenţional) şi dispoziţii cu 28 . norma de drept administrativ conţine trei elemente şi anume: ipoteza (de regulă. condiţiile în care se aplică şi subiectele la care se referă dispoziţia (ea poate conţine spre exemplu. înţelesul unor termeni etc. În măsura în care se va forma o practică judiciară bogată a acestor instanţe. când sunt precizate cu exactitate împrejurările în care se aplică dispoziţia (competenţă legată) sau relativ determinată. imperativă deoarece relaţiile sociale ce fac obiectul reglementării în dreptul administrativ se desfăşoară în procesul de realizare a puterii publice. normele dreptului administrativ se exprimă în articole şi alineate. Normele juridice constituie o modalitate importantă de introducere a ordinii în organizarea şi funcţionarea sistemului administraţiei publice. într-un veritabil izvor al dreptului administrativ. într-o formă sau alta. chiar dacă sub aspect strict juridic ea nu constituie izvor al dreptului administrativ. Ea este în general categorică. § 5. între acestea şi particulari. Dispoziţia normei de drept administrativ indică conduita pe care trebuie să o urmeze subiectele la care se referă. în elaborarea unor acte normative fundamentale au fost reţinute multe din propunerile formulate de doctrină. dispoziţia (de regulă. ce trebuie să facă sau să nu facă acestea. Din punct de vedere al structurii tehnico-juridice. impun cu necesitate reglementarea juridică. În ţara noastră. în mod neîndoielnic ea are un rol hotărâtor asupra jurisprudenţei. după 1990. mai dezvoltată). imperativă) precum şi sancţiunea. Distingem între dispoziţii cu caracter onerativ atunci când subiectele vizate sunt obligate la o anumită conduită. dar în timp şi asupra evoluţiei legislaţiei. ca la orice normă juridică. în absenţa unei justiţii administrative distincte ca în Franţa. Este cunoscut faptul că. ipoteza poate fi absolut determinată.

pe de altă parte. potrivit căruia distingem între: norme organice. norme care reglementează răspunderea administrativă. norme de structurare în sistem a altor categorii de norme juridice. după criteriul sferei de cuprindere a normelor s-a delimitat între: norme generale. Clasificarea normelor de drept după criteriul sferei lor de cuprindere. pentru a reglementa situaţii apărute în mod excepţional. a fost adăugat şi criteriul funcţiei dreptului administrativ. 29 . prin care subiectelor raporturilor juridice administrative li se permite să facă sau să nu facă un anumit act sau fapt. adică normele prin care se interzic anumite fapte sau acte administrative şi norme cu caracter permisiv. care reglementează principiile şi procedura după care se desfăşoară activitatea autorităţilor administraţiei publice. având la bază diferite criterii. relativ determinate. alternative sau cumulative. în doctrina postbelică au fost propuse mai multe criterii pentru clasificarea normelor de drept administrativ. se mai poate distinge între norme cu caracter imperativ. cum ar fi: criteriul sectorului de activitate. Trebuie făcută însă distincţia între sancţiune ca element al structurii logico-juridice şi sancţiune ca element al răspunderii juridice din dreptul administrativ. norme referitoare la statutul funcţionarului public. După un alt criteriu. norme speciale. în plus faţă de aceste criterii şi implicit clasificări fundamentate de doctrina postbelică. De asemenea. Ca şi ipoteza. Sub aspectul gradului de determinare. Sancţiunea normei de drept administrativ prevede urmările ce decurg în cazul nerespectării normei. normele de drept administrativ pot fi: norme care reglementează organizarea şi funcţionarea autorităţilor administraţiei publice şi raporturile dintre ele. norme de drept material (cele care reglementează drepturile şi obligaţiile unor structuri administrative şi/sau ale unor categorii de particulari) şi norme de drept procesual (cele care reglementează aspecte procedurale în domeniul contravenţiilor). Astfel. După criteriul gradului de impunere a normelor sau caracterul dispoziţiei. şi persoane fizice şi juridice. s-a apreciat în doctrină prezintă importanţă în opera de interpretare şi aplicare a lor. respectiv al sferei de cuprindere.caracter permisiv. organizarea şi funcţionarea structurilor administrative). norme cu caracter prohibitiv. având o sferă largă de reglementare. al specificului raporturilor sociale pe care le reglementează. bine determinate şi norme excepţionale. În ce priveşte clasificarea normelor de drept administrativ. Spre exemplu. pe de-o parte. Între acestea există un raport de la întreg la parte. norme de garantare a aplicării altor categorii de norme juridice. existând situaţii în care aceasta nu apare însă prevăzută expres. care reglementează o anumită grupă de raporturi sociale. aceasta poate fi absolut determinată sau relativ determinată. care se realizează prin norma respectivă. o normă specială sau una excepţională poate deroga de la normele generale de acelaşi rang pentru că primele au fost adoptate sau emise pentru a reglementa o situaţie specială sau una excepţională. norme de apărare a valorilor sociale cu caracter generic şi norme de contencios administrativ. După criteriul obiectului de reglementare au fost identificate următoarele categorii de norme de drept administrativ: norme organice (cele care reglementează înfiinţarea. În doctrina actuală. sancţiunile de drept administrativ pot fi: determinate. adică norme obligatorii de executat sau de realizat. lăsând subiectelor de drept posibilitatea de a face sau a nu face ceva. adoptate în cazuri de excepţie. atunci când se prevede facultatea de a acţiona. acestea pot fi împărţite în mai multe categorii. norme care reglementează controlul administrativ. norme care reglementează instituţia contenciosului administrativ şi norme procesuale. norme care au ca obiect raporturile dintre autorităţile administraţiei publice. criteriul ramurii şi domeniului activităţii executive ( identic pe fond cu cel mai înainte menţionat) sau criteriul obiectului de reglementare.

ambele subiecte pot fi titulare atât de drepturi cât şi de obligaţii. adică prin intervenţia unor fapte juridice. direct sau indirect. Subiectul titular de drepturi se numeşte subiect activ. Raporturile de drept administrativ Într-o formulare generală. să se pună în mişcare şi să dea naştere. în timp ce în alte categorii de raporturi de drept administrativ. Prima trăsătură urmăreşte să individualizeze raporturile de drept administrativ faţă de raporturile de drept civil. se modifică sau se sting în condiţiile prevăzute de normele dreptului administrativ. § 6. unul din subiecte este titular de drepturi. este vorba de raporturi de putere care apar în sfera relaţiilor sociale. în condiţiile legii. un fapt de care însăşi norma juridică leagă aplicarea sa. iar subiectul titular de obligaţii se numeşte subiect pasiv. să modifice sau să stingă un raport de drept administrativ este necesar să intervină ceva exterior ei. în legătură cu organizarea şi exercitarea competenţei organelor administraţiei publice. în care pot intra şi autorităţi ale administraţiei publice. Totodată. în principal. prin raporturi juridice înţelegem relaţiile sociale ce se află sub incidenţa normelor juridice. alături sau în locul unei autorităţi a administraţiei publice. determinând. Obiectul raportului juridic este definit de regulă ca reprezentând o anumită acţiune sau conduită asupra căreia sunt îndreptate drepturile şi obligaţiile părţilor. nu orice relaţie socială este reglementată de norme juridice şi nu poate fi conceput un raport juridic în absenţa normelor juridice. În anumite raporturi. în timp ce prin cea de-a doua trăsătură se urmăreşte delimitarea raporturilor de drept administrativ de celelalte raporturi de drept public. Raportul de drept administrativ se compune ca orice raport juridic din trei elemente: subiecte. În primul rând. fiind prin natura lor 30 . ori fapte materiale care se realizează în sfera administraţiei publice. Cu alte cuvinte. De asemenea. reglementate de dreptul administrativ. cel puţin unul din subiectele raporturilor de drept administrativ este învestit cu prerogative de putere publică. Este vorba despre fapte juridice administrative. Raporturile de drept administrativ se caracterizează prin două trăsături esenţiale. un anumit comportament din partea celuilalt subiect. de către normele dreptului administrativ. relaţii sociale ce sunt supuse reglementărilor normelor dreptului administrativ. iar norma de excepţie se va aplica şi în raport cu norma generală şi în raport cu norma specială. Raporturile de drept administrativ reprezintă relaţiile sociale care au fost reglementate. autorităţi publice sau structuri ne-statale. obiect şi conţinut.Semnificaţia practică a acestor delimitări decurge din faptul că atunci când există mai multe norme juridice care reglementează aceleaşi relaţii sociale este necesară o operaţie de analiză a criteriilor ce fundamentează aplicarea unei norme înaintea alteia. În al doilea rând. Dacă într-un act normativ. normele de drept administrativ au valoare de drept comun atunci ele se aplică înaintea altor categorii de norme ce vizează aceeaşi materie. unul dintre subiecte este întotdeauna un purtător al autorităţii publice. şi în subsidiar de autorităţile publice. raporturile de drept administrativ sunt relaţii sociale ce se formează. norma specială este cea care se aplică în raport cu norma generală. iar celălalt este titular de obligaţii. Deoarece activitatea de administrare este realizată în principal de autorităţile administraţiei publice. denumite subiecte. poate fi vorba şi de o structură autorizată de o autoritate publică să presteze un serviciu public. Ele se nasc. Raportul de drept administrativ presupune existenţa a cel puţin două persoane. Prin urmare. ce pot fi independente de voinţa omului sau de acţiuni ori inacţiuni ale omului. Pentru ca norma juridică să acţioneze. Obiectul raporturilor de drept administrativ îl constituie acele acţiuni sau inacţiuni.

îndruma. O particularitate a raporturilor de drept administrativ o constituie faptul că exercitarea drepturilor autorităţilor administraţiei publice reprezintă şi o obligaţie a acestora. sau chiar o autoritate publică. Complexitatea administraţiei publice. dar în egală măsură dinamismului şi mobilităţii ce caracterizează în mod uzual. subiectele realizează acte de drept public sau de drept privat. modificarea sau stingerea unor drepturi şi obligaţii din sfera administraţiei publice. subiectul supraordonat dispune cu privire la comportamentul celuilalt subiect. În acest caz. ele neputând să decidă singure dacă le exercită sau nu. În aceste situaţii. de colaborare şi de participare. Fără a nega dificultatea unui demers legislativ de asemenea anvergură. faţă de care subiecţii se pot afla în raporturi de subordonare. datorată mai ales. Important este ca de acestea. drepturile şi obligaţiile autorităţilor administraţiei publice nu pot fi transmise sau cedate unei alte autorităţi administrative. în special cu privire la organizarea şi funcţionarea administraţiei publice. nu de puţine ori contradictorii. O primă categorie o reprezintă raporturile care se formează în cadrul administraţiei publice. În cazul raporturilor de subordonare. subiectele din afara sistemului intră în raporturi juridice cu reprezentanţii administraţiei publice. dar în calitatea lor de servicii publice înfiinţate pentru desfăşurarea de activităţi cu caracter de prestaţie în vederea satisfacerii unor necesităţi de interes public. varietăţii de acţiuni specifice administraţiei publice. În această categorie de raporturi juridice. subiectele raporturilor de drept administrativ se află pe aceeaşi poziţie şi acţionează împreună în vederea realizării unui scop comun. Ele pot fi raporturi de subordonare. Conţinutul raporturilor de drept administrativ îl formează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor ce revin subiectelor acestora. el având ponderea cea mai ridicată în ansamblul raporturilor juridice administrative. subiecţii participă la exercitarea unor atribuţii pe care legea le dă în competenţa unui organism colegial. fiind vorba despre raporturi de natură procesuală. normele dreptului public. a determinat specialiştii în drept administrativ şi ştiinţa administraţiei să se pronunţe dea lungul vremii în favoarea unei reglementări unitare şi sistematizate în ce priveşte procedura administrativă. având dreptul de a conduce. controla şi anula actele emise de organul ierarhic inferior şi eventual de a-l sancţiona pe cel subordonat. În cazul raporturilor de participare. În principiu. excepţiile fiind stabilite expres prin lege. 31 . norma juridică să lege naşterea. De asemenea mai poate fi adăugată categoria raporturilor care privesc soluţionarea conflictelor juridice dintre o autoritate a administraţiei publice. caracterizată printr-o extremă diversitate impune ca raporturile juridice născute din aplicarea normelor de drept administrativ să fie foarte diverse.foarte numeroase şi diverse. în cadrul cărora subiectele active acţionează tot pe baza şi în executarea legii. § 7. unul din subiecte acţionează ca o autoritate ierarhic superioară. În doctrină se apreciază că. Unii autori au identificat şi categoria raporturilor juridice de utilizare a serviciilor publice. În cazul raporturilor de colaborare. Şi aceste raporturi pot fi: de subordonare. şi alte structuri administrative sau particulari (persoane fizice sau juridice). în general. de colaborare şi de participare. A doua categorie mare de raporturi o reprezintă raporturile care se formează între un subiect ce aparţine administraţiei publice şi unul din afara acestui sistem. Codificarea dreptului administrativ şi a procedurii administrative Dezvoltarea unei practici administrative diversificate. acest gen de raporturi ar fi cel mai răspândit.

transparenţă de neconceput în absenţa unor norme clare. pornindu-se de la premisa că. într-un stat de drept. precum şi mai cu seamă mobilităţii lor permanente. într-o ordine logică. un obiectiv important al societăţii româneşti actuale. Paradoxal. ducând la simplificarea tuturor actelor normative privitoare la conducerea. modernă. este pusă în discuţie necesitatea codificării procedurii administrative. Doctrina de după 1990 a revenit la teza necesităţii codificării normelor de drept administrativ. un Cod de procedură administrativă. De asemenea. organizarea şi funcţionarea organelor administraţiei de stat. însă practica legiferării s-a îndepărtat tot mai mult de această idee. organizare şi funcţionare apreciate ca optime. urmau să fie enumerate principiile fundamentale ale administraţiei publice. pe cât posibil unitare. metodelor şi tehnicilor de conducere. civilizată. În doctrina postbelică.necesitatea codificării procedurii administrative rămâne în principiu. principiul aprecierii autonome a probelor. principiul motivării. Astfel. considerându-se că.. procedura administrativă a fost definită ca reprezentând totalitatea normelor juridice care reglementează forma în care se îndeplineşte întreaga activitate a organelor administraţiei de stat. principiul adevărului material. spre deosebire de procedura folosită pentru soluţionarea de litigii de către organele de jurisdicţie din cadrul administraţiei de stat. Dintr-o altă perspectivă. în măsură să asigure realizarea drepturilor şi intereselor cetăţenilor. la ideea unui Cod administrativ. asemănătoare celei judecătoreşti. principiul revocării şi principiul limitării recursului ierarhic. o încercare de codificare a unor materii atât de diferite cum sunt. doctrina interbelică a promovat un punct de vedere oarecum diferit. Deşi denumită generic procedură administrativă. Codul de procedură administrativă trebuia să conţină reguli privind emiterea actelor administrative. democratic şi social ar trebui să fie înainte de toate o administraţie publică transparentă. a principiilor de drept. concretizat deja în elaborarea unui proiect al unui Cod de procedură administrativă. în doctrina postbelică a fost subliniată şi necesitatea elaborării unui Cod administrativ care ar fi urmat: să confere forţă juridică obligatorie procedeelor. care reglementează o materie sau materii analoage. un Cod administrativ nu ar fi niciodată la curent cu legislaţia în vigoare din cauza modificărilor sau reînnoirilor prea dese şi prea repezi ale legilor ce o alcătuiesc. în contextul analizei procedurii actelor administrative. în doctrina interbelică s-a apreciat că. la vămi. un cod reprezintă o reunire. codificarea dreptului administrativ este privită însă ca o operaţiune dificilă. observăm că. să constituie o unificare sintetică a reglementărilor în domeniu. ea reprezenta doar o parte a procedurii în cadrul aparatului administraţiei de stat şi anume procedura administrativă necontencioasă cuprinzând principiile şi regulile de emitere şi executare a actelor administrative. principiul contradictorialităţii. cele privitoare la administraţia locală. ca de exemplu. procedură administrativă contencioasă. în timp ce doctrina interbelică s-a referit de regulă. Pe linia de gândire promovată de specialiştii din perioada interbelică. la poliţia vânătoarei sau a pescuitului sau la poliţia circulaţiei etc. fără altă specificare. În plus. pornindu-se de la premisa că. doctrina postbelică ca şi doctrina actuală au în vedere în primul rând. În egală măsură. pornind de la 32 . o administraţie publică. să elimine paralelismele sau contradicţiile din reglementările în domeniu şi să utilizeze o terminologie unitară. Doctrina postbelică românească s-a caracterizat dimpotrivă pe poziţia unei susţineri constante a necesităţii codificării. datorită numărului mare şi diversificat de norme ce alcătuiesc această ramură a dreptului. ar avea proporţii imense şi ar fi într-o continuă transformare. principiul legalităţii. cunoscute de toată lumea. formele necesare şi condiţiile ce trebuie îndeplinite în vederea elaborării şi executării unei decizii legale.

aspectele legate de forma lor. Adoptarea unui astfel de cod ar permite în timp. garanţiile acordate celor administraţi. un rol important îl au şi normele de procedură. întreaga activitate în administraţia publică fiind caracterizată printr-o mare varietate de noţiuni. În plus. exercitat fie prin autorităţile cu atribuţii administrativ-jurisdicţionale. regăsim sub conceptul de contencios administrativ. ar contribui la protejarea cetăţenilor împotriva arbitrariului administrativ. există în principiu reglementări speciale. dar mai ales. Urmare a măsurilor luate de Domnul Moldovei. cu alte cuvinte. s-a întocmit. regimul juridic aplicabil acestor acte. cât mai ales. ce fac parte din administraţia activă. nu numai în învăţământul superior juridic dar şi ca materie de cultură generală în învăţământul secundar. Prin conţinutul său. Totodată. rezumând legislativ problemele fundamentale ale dreptului administrativ contemporan. şi chiar mai înainte a Facultăţii de drept din Bucureşti (1859) identificăm o disciplină unică “Drept public şi drept administrativ”. Procedura administrativă contencioasă se referă la controlul jurisdicţional asupra administraţiei. Procedura administrativă poate fi contencioasă sau necontencioasă. cursurile de drept administrativ fiind introduse prin Legea asupra instrucţiunii a Principatelor Unite din 1864. viciile lor precum şi modalităţile de contestare. orientarea şi raţionalizarea activităţii autorităţilor învestite cu prerogative de putere publică. normalizarea şi unificarea activităţii administraţiei publice reprezintă cele mai puternice argumente care s-ar afla la baza codificării administrative. Sinteză a evoluţiei doctrinei administrative româneşti. o asemenea reglementare ar trebui să conducă la eliminarea oricăror paralelisme sau contradicţii între actele normative în domeniu. un Manual Administrativ al Principatului Moldovei. alături de normele materiale. fie prin instanţele specializate ce fac parte din structura puterii judecătoreşti. O dată cu formarea Universităţii din Bucureşti (1864). Deoarece pentru această importantă instituţie a dreptului administrativ. după cum urmăreşte sau nu soluţionarea unei situaţii conflictuale. sintagma procedura administrativă este adesea utilizată cu referire la principiile şi regulile aplicabile administraţiei active. în doctrina de drept public contemporană. respectiv elementar. Loc şi rol în mişcarea de idei contemporană Ştiinţa dreptului administrativ românesc se formează în secolul al XIX-lea. în timp. efectele produse. care se completează cu regulile procedurii civile. cei care se impune a fi protejaţi împotriva arbitrariului administraţiei. Codificarea procedurii administrative şi-ar dovedi utilitatea. § 8. regimul actelor administrative şi în egală măsură. de către o comisie. o astfel de reglementare ar trebui să răspundă necesităţilor izvorâte din practica administrativă. codificarea procedurii administrative ar permite utilizarea unei terminologii unitare. coerenţa şi accesibilitatea şi în raport cu cetăţenii. principiile fundamentale specifice administraţiei publice precum şi regulile de elaborare şi executare a actelor administrative. sistematizarea.premisa că. adică ceea ce în mod tradiţional. Simplificarea. 33 . în activitatea executivă. Este vorba despre aspecte precum: supunerea administraţiei legalităţii. care cuprinde legile administrative de la 1832 până la 1855. Grigore Ghica. ea urmând să stabilească cu prioritate nu doar formalităţile care stau la baza emiterii actelor administrative. ca forme principale de activitate a autorităţilor administraţiei publice. punerea lor în executare. Procedura administrativă necontencioasă cuprinde de regulă.

În plus. Tratat de drept administrativ. lucrare scrisă sub influenţa şcolii germane. hotărârile comisiilor de lucrări publice. De altfel. a reprezentat cea mai importantă contribuţie în teoretizarea şi construirea unui sistem al contenciosului administrativ. care să reprime abuzul şi arbitrariul administrativ. Consiliul de Stat a fost desfiinţat prin Constituţia din 1866. II. intitulat Drept administrativ. vol. aparţinând lui Cristodul Suliotis. în special în cadrul cursurilor de doctorat. Cernăuţi. ediţia a III-a.II. Erast Diti Tarangul. prof. aparţinând profesorului Constantin Dissescu.S-ar părea că anul 1875 reprezintă anul în care Dreptul administrativ şi-a câştigat autonomia ca ştiinţă de sine-stătătoare. particularii fiind astfel lipsiţi de o instanţă jurisdicţională în conflictele lor cu Administraţia Statului. Bucureşti. poate cel mai important moment l-a constituit înfiinţarea printr-o lege din anul 1864. A treia în ordinea apariţiei. Despre ierarhia şi corpii administrativi (adică funcţionarii din administraţia publică centrală şi locală). autor Anibal Teodorescu. ambele la Bucureşti. autor Anibal Teodorescu. Tratat de drept administrativ. vol. particularii se puteau adresa direct Consiliului de Stat pentru a cere interpretarea unui decret. Contenciosul administrativ român. model de cercetare monografică a unei instituţii juridice. ediţia a IV-a. date cu călcarea de legi şi regulamente. Lucrarea clasică în materie. după doar doi ani de funcţionare. I. exercita şi un contencios de interpretare. cu o valoare ştiinţifică mai redusă. în perioada 1924-1944. primul mare specialist în domeniu. ediţia a I-a. 1929 şi vol. autor Aurel Onciul (Viena. ediţia a I-a apărută în 1923 şi ediţia a II-a apărută în 1930. în 1934. cărora li se mai pot adăuga nume de rezonanţă precum: Constantin Rarincescu. 1912. Jean Vermeulen. lucrare apărută la Bucureşti. 1944. Bucureşti. regulament sau ordonanţă dată în materie administrativă. 1900. Ea grupează materia în două părţi şi anume: I.I. hotărârilor sau actelor de executare ale prefecţilor sau altor agenţi administrativi. pentru ca apoi să apară vol. ambele la Cluj. autor Marin Văraru. prin care se aducea atingere intereselor lor. a Consiliului de Stat. 34 . Consiliul de Stat era competent să judece toate litigiile care îi erau deferite de anumite legi. 1935. dar cea mai valoroasă din punct de vedere ştiinţific şi didactic o reprezintă volumul al treilea al cursului de Drept public. fiind vorba despre anul apariţiei primei lucrări consacrată în întregime acestei discipline şi intitulată chiar Dreptul administrativ român aparţinând lui Giorgie Alexandrescu-Urechea şi publicată la Iaşi. Tratat de drept administrativ. Drept administrativ român. 1928. în 1925 şi vol. autor Paul Negulescu. Tratat de drept administrativ român. În ordine cronologică pot fi identificate apoi următoarele lucrări mai importante: Drept administrativ român. Noţiuni de drept administrativ. Principii generale şi II. autor Victor Onişor. Constantin Rarincescu a realizat o cercetare ştiinţifică a dreptului administrativ. o parte generală şi o parte specială). având două părţi.I şi II. iar vol. în 1930. ca organ consultativ al Guvernului. conţinând două părţi: Persoanele administrative şi Materiile administrative. Consiliul de Stat avea şi atribuţii de contencios administrativ. 1904. reglementări în domeniul Administraţiei Statului au existat în ţara noastră chiar înainte de constituirea disciplinei ştiinţifice a dreptului administrativ. Ion Gruia şi alţii. elaborată de acesta. în anul 1891. Astfel. De asemenea. Este o enumerare exemplificativă a celor mai apreciaţi specialişti ai timpului. ediţia a III-a. ediţia a III-a. ediţia a II-a. legea sa organică stabilind expres dreptul particularilor şi al persoanelor juridice vătămate în interesele lor de a acţiona în contencios administrativ împotriva hotărârilor miniştrilor date cu exces de putere şi cu călcarea legilor şi regulamentelor. Din păcate. apărută în anul 1881. În ce priveşte contribuţia legislaţiei la fundamentarea dreptului administrativ.I ediţia a IV-a. 1906. toate la Bucureşti. A urmat a doua lucrare cu titlul Elemente de drept administrativ. deoarece potrivit legii sale organice.

Institutul Internaţional de Ştiinţe Administrative îşi desfăşoară activitatea cu respectarea a patru principii fundamentale: internaţionalitate fără rezerve. cu atribuţiile şi modul lor de funcţionare.A.În strânsă legătură cu ştiinţa dreptului administrativ s-a dezvoltat de regulă. din 3 în 3 ani şi editează Revista internaţională de ştiinţe administrative (Revue internationale des sciences administratives) cu apariţie trimestrială. în anul 1946. deşi formal a deţinut doar funcţia de “secretar general”.I. Una din preocupările majore ale prof. institut ce organizează Congrese internaţionale de ştiinţe administrative. a unui institut de cercetare ştiinţifică. periodic sunt organizate manifestări ştiinţifice şi de către “asociaţiile specializate” ale Institutului şi anume: Asociaţia Internaţională de Şcoli şi Institute de Administraţie (A.). Asociaţia Internaţională de Informatică şi de Documentare în Administraţia Publică (A.P. el “guvernează drepturile şi datoriile reciproce ale administraţiei şi ale administratorilor”. din ţară şi din străinătate. a stabilit încă de la înfiinţare. 35 . s-au conturat două ştiinţe: Ştiinţa Dreptului administrativ şi Ştiinţa administraţiei. în domeniul dreptului administrativ şi ştiinţelor administrative. În opinia profesorului Paul Negulescu.A.D. contacte cu marii specialişti ai vremii.E. ele sunt totuşi distincte ca discipline. pe care l-a condus până la sfârşitul vieţii. Institutul de Ştiinţe Administrative al României din perioada interbelică. de către aceiaşi autori. Prin acest institut.I. deoarece fiecare o cercetează sub diferite aspecte.A. cu sediul la Bruxelles (în Belgia). dar aflate în interdependenţă. ştiinţa administraţiei se ocupă cu organizarea diferitelor autorităţi administrative. administraţia publică. singur sau în colaborare. Dincolo de reuniunile ştiinţifice organizate de acest Institut. La rândul său. Paul Negulescu.) şi Grupul European de Administraţie Publică ( G. pe când dreptul administrativ formează numai o parte a ştiinţei administraţiei. printre primele de acest gen din lume. fiind în permanentă evoluţie şi căutând soluţii noi pentru viitor. ca două ştiinţe distincte. în opinia căruia: Ştiinţa administraţiei stabileşte principiile raţionalizării administraţiei de stat. al normelor juridice aplicabile în administraţia publică iar ştiinţa administraţiei o cercetează şi sub alte aspecte ale sale. Paul Negulescu după primul război mondial. Astfel. de ordin economic. tehnic etc.I. cu sediul în Bucureşti. Paul Negulescu a înfiinţat “fără nici un sprijin oficial sau subvenţie din partea statului”. tot aşa putem vorbi despre Şcoala românească interbelică de ştiinţa administraţiei. tinzând să formeze administratori. ea are caracter dinamic. şi ştiinţa administraţiei. dreptul administrativ este totalitatea regulilor după care se exercită această activitate. Cu toate că şi una şi cealaltă cercetează administraţia publică. ştiinţa dreptului administrativ o cercetează sub aspect juridic. conducătorul ei fiind profesorul de talie europeană. unicitate profesională şi adaptarea permanentă la realităţile în continuă mişcare. de necesitatea înfiinţării unui învăţământ administrativ de specialitate şi respectiv. cu ierarhia. Aşa cum putem vorbi despre Şcoala românească interbelică de drept public.I. cercetând diferite domenii de activitate socială.P. ţara noastră a devenit membru fondator al Institutului Internaţional de Ştiinţe Administrative (Institut International des Sciences Administratives).E. a fost aceea de a îi convinge pe guvernanţii vremii. Primul autor român care face referire la obiectul ştiinţei administraţiei şi la delimitarea acesteia faţă de ştiinţa dreptului administrativ a fost profesorul Constantin Dissescu. sociologic. precum şi un caracter larg. Ea are un caracter practic. înfiinţat în anul 1930. “Institutul de Ştiinţe Administrative al României”. pe câtă vreme. prof. La 30 iunie 1925.). neutralitate absolută. continuatorul lui Dissescu. întrucât ambele au ca obiect comun de cercetare.

După decembrie 1989. În acest scop se organiza un ciclu de conferinţe anuale în care se dezbăteau diverse probleme administrative. şi în raport de aceasta s-a impus fundamentarea unor categorii noi. principii. Istoria administraţiei. deveniţi şi oaspeţi ai acestuia. Sisteme administrative contemporane. etapa continuării cercetărilor de ştiinţa administraţiei. să formeze profesional pe tinerii care doreau să se dedice unei cariere în administraţia publică. Documentare administrativă. împreună cu Prefectul judeţului şi Consiliul Judeţean. profesorul Paul Negulescu fiind numit directorul acestei şcoli. Organizare şi metode în administraţia de stat. de Universitatea Lucian Blaga din Sibiu prin Facultatea de ştiinţe juridice.Obiectivul fundamental al Institutului l-a constituit elaborarea unei doctrine administrative româneşti unitare. Şcoala a avut încă de la început un dublu obiectiv: pe de-o parte. 36 . Unul dintre obiectivele importante ale Institutului l-a reprezentat şi realizarea unor schimburi de experienţă cu institutele asemănătoare din străinătate. la care au colaborat alături de specialiştii români şi personalităţi străine de mare reputaţie ştiinţifică. etapa juridicizării cercetărilor asupra administraţiei de stat. sub egida Institutului a început publicarea Revistei de drept public. când şi-a încetat apariţia ca urmare a războiului. a Institutului de Ştiinţe Administrative. pe baza consacrării principiului fundamental al unicităţii puterii în stat. iar apoi lunară până în anul 1943. după desfiinţarea Institutului (1948-1967). etapa reactualizării cercetărilor de ştiinţa administraţiei prin înfiinţarea secţiei de Drept economic-administrativ la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti. ale dreptului administrativ. Urbanism etc. b). După adoptarea Constituţiei din anul 1948 a trecut pe primul plan cercetarea juridică a administraţiei de stat. În aceste scopuri. Ea a permis crearea de noi curente de idei ce au influenţat pozitiv dezvoltarea dreptului administrativ. să perfecţioneze educaţia profesională a funcţionarilor existenţi la data înfiinţării sale. documentarea administrativă. prin introducerea alături de tradiţionalul curs de Drept administrativ a unor discipline de specialitate precum: Ştiinţa şi tehnica administraţiei. contenciosul administrativ şi urbanismul. Revista de drept public a avut o apariţie trimestrială până în anul 1933. De asemenea. doctrina administrativă românească a parcurs următoarele etape: a). astfel încât prin cercetările sale “să servească drept călăuză organelor administrative şi instanţelor judecătoreşti” oferind soluţii pentru o mai bună organizare administrativă. Revista de drept public conţinea şi studii privind jurisprudenţa în care deciziile judecătoreşti erau prezentate în grupe pentru a se putea formula principiile. În anul 1928 se înfiinţează Şcoala superioară de documentare şi ştiinţe administrative pe lângă Institutul de Ştiinţe Administrative al României. începând cu anul 1968 a constituit un puternic impuls pentru reactualizarea ştiinţei administraţiei. ca urmare a Simpozionului naţional cu tema “Constituţionalitate şi legalitate în administraţia locală şi judeţeană” organizat în octombrie 1994. Activitatea acestor două instituţii fundamentale în domeniul administraţiei publice sa axat pe cercetarea următoarelor teme principale: organizarea administrativă a României. sub conducerea Institutului de Ştiinţe Administrative al României (1944-1948). în anul 1995. începând cu anul universitar 1968-1969 (după anul 1967). tradiţia a fost reluată prin reînfiinţarea la Sibiu. Începând cu anul 1926. metoda analitică a fost îmbinată cu metoda experimentală (ancheta administrativă). Ştiinţa dreptului constituţional se redefinea. cu ocazia conferinţelor organizate la Bucureşti. Reînfiinţarea învăţământului superior administrativ. În perioada postbelică. c). specific noului regim politic instalat. iar pe de altă parte.

ordinele prefecţilor şi ale autorităţilor administraţiei publice locale 37 . teoria dublei naturi juridice şi teoria subsidiarităţii b. România a redevenit gazdă a reuniunilor ştiinţifice patronate de Institutul Internaţional de Ştiinţe Administrative.dreptul administrativ este singura ramură de drept aplicabilă administraţiei publice 3. actele normative adoptate sau emise de către autorităţile publice competente 5. actele administraţiei ministeriale şi extra-ministeriale. Tot din anul 1995. teoria unicităţii. Izvoarele scrise ale dreptului administrativ sunt: a. apariţia sa a fost anuală sub forma unui număr dublu). Izvoarele formale ale dreptului reprezintă: a. teoria triplei naturi juridice şi teoria subsidiarităţii 2. subiect de drept. dreptul administrativ se aplică administraţiei publice alături de ştiinţa administraţiei b. Dreptul administrativ poate fi definit ca reprezentând: a. actele autorităţilor autonome centrale.246/2007 privind înfiinţarea. ramura dreptului public care reglementează relaţiile sociale din sfera administraţiei publice precum şi pe cele de natură conflictuală dintre autorităţile publice şi cei vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative b. decretele-legi. condiţiile sociale care determină adoptarea unor norme juridice b. Constituţia. Care sunt cele trei teorii dezvoltate în doctrina postbelică cu privire la sfera de întindere a dreptului administrativ ? a. Prin teza dublei naturi juridice se înţelege că: a. Prin Legea nr. teoria pluralităţii. Institutul de Ştiinţe Administrative “Paul Negulescu” a fost recunoscut ca secţie naţională a Institutului Internaţional de Ştiinţe Administrative de la Bruxelles. ordonanţele Guvernului. Din anul 2003. spre a cinsti memoria primului fondator. hotărârile Guvernului. Revista de drept public are din nou o apariţie trimestrială. ramura dreptului public care reglementează relaţiile de natură conflictuală dintre autorităţile publice şi cei vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative 4. Din anul 1995 s-a reluat tradiţia publicării Revistei de drept public. ramura dreptului public care reglementează relaţiile sociale din sfera administraţiei publice c. realităţi exterioare ale dreptului c. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 1.La Congresul Jubiliar din octombrie 1995 al Institutului s-a hotărât ca la numele său tradiţional să se mai adauge şi numele lui “Paul Negulescu”. reuniuni în care sunt implicate şi structuri guvernamentale. Din anul 2001. dreptul administrativ se aplică administraţiei publice alături de norme aparţinând altor ramuri de drept c. persoană juridică de drept public. teoria dublei naturi juridice şi teoria subsidiarităţii c. cu o apariţie semestrială (doar în anii 1996 şi 1997. § 9. legile. organizarea şi funcţionarea Institutului de drept public şi Ştiinţe Administrative al României s-au pus bazele transformării Institutului de Ştiinţe Administrative “Paul Negulescu” în Institutul de drept public şi Ştiinţe Administrative al României. teoria unicităţii.

ordonanţele Guvernului. relaţiile sociale reglementate. principiile generale ale dreptului b. Raporturile de drept administrativ reprezintă: a. norme constituţionale. obiceiul şi principiile generale ale dreptului 8. obiceiul şi jurisprudenţa c. nemijlocită. hotărârile Guvernului. să fie de aplicaţie directă. să conţină norme de drept administrativ b. norme prohibitive şi norme permisive 12. ipoteza şi dispoziţia c. După criteriul sferei de cuprindere. să fie de aplicaţie directă. normele ce reglementează raporturile sociale care apar între autorităţile administraţiei publice în realizarea sarcinilor executive.b. actele administraţiei ministeriale şi extra-ministeriale. între acestea şi particulari c. subiectele la care se referă norma c. nemijlocită. norme speciale şi norme excepţionale b. împrejurările.Dispoziţia normei de drept administrativ indică: a. actele autorităţilor autonome centrale c. dispoziţia şi sancţiunea b. direct sau indirect. normele de drept administrativ se clasifică în: a. Constituţia. să conţină norme de drept administrativ c. legile. obiceiul. condiţiile în care urmează să se aplice conţinutul normei b. jurisprudenţa. relaţiile sociale reglementate de norme ale dreptului public b. actele autorităţilor autonome centrale. legile. ordonanţele Guvernului. În cazul raportului de drept administrativ: 38 . norme imperative. să fie ratificat conform dispoziţiilor constituţionale. conduita pe care trebuie să o urmeze subiectele la care se referă. Izvoarele nescrise ale dreptului administrativ sunt: a. Sub aspectul structurii logico-juridice. dispoziţia şi sancţiunea 10. relaţiile sociale reglementate de norme ale ştiinţei administraţiei c. adică prin intervenţia unor fapte juridice de normele dreptului administrativ 13. norma de drept administrativ conţine următoarele elemente: a. Normele de drept administrativ sunt: a. Constituţia. ce trebuie să facă sau să nu facă acestea 11. nemijlocită. norme organice şi norme ordinare c. să fie de aplicaţie directă. să fie ratificat conform dispoziţiilor constituţionale 7. actele administraţiei ministeriale şi extra-ministeriale. normele ce reglementează raporturile sociale ce apar între autorităţile administraţiei publice şi restul autorităţilor publice 9. ordinele prefecţilor şi ale autorităţilor administraţiei publice locale 6. normele ce reglementează relaţiile sociale ce apar între autorităţile administraţiei publice b. ipoteza. norme generale. Ce condiţii trebuie să îndeplinească tratatul internaţional pentru a fi izvor al dreptului administrativ? a.

un sistem al organizării administraţiei publice. tot în sens organic. sub aspectul rolului lor administrativ. În doctrina occidentală.stabilească criteriile pe baza cărora se stabilesc capacitatea şi competenţa diverselor autorităţi publice de la nivel local şi central. Legislaţia românească actuală utilizează cel mai adesea. Guvern şi ministere. Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore. în limitele legii. 39 . potrivit Constituţiei şi legii are personalitate de drept public şi acţionează din oficiu pentru executarea legii sau prestarea serviciilor publice. capacitatea şi competenţa acestor autorităţi. fie într-o activitate din administraţia locală. sub controlul direct sau indirect al Parlamentului. În doctrina franceză domină teza potrivit căreia. alte structuri centrale de specialitate precum şi ramificaţiile acestora în teritoriu. autorităţi ale administraţiei publice b. prin secolul XIX. Rezultatele aşteptate : studenţii vor înţelege. ca fenomen a apărut odată cu statul.a. desemnează autorităţile locale autonome alese la nivelul unităţilor administrativ – teritoriale existente. unul dintre subiecte este întotdeauna un purtător al autorităţii publice c. putând fi identificat cel puţin în plan teoretic. persoane juridice de drept public Partea a II-a Autorităţile administraţiei publice Modulul I Teoria generală a organizării administraţiei publice • • • Obiective specifice : cunoaşterea. sarcinile. După criteriul modului de formare. . Administraţia de stat şi administraţia locală compun administraţia publică. competenţa şi capacitatea organelor administraţiei publice. noţiunea de autoritate publică privită ca organ public. aprofundarea şi utilizarea noţiunilor fundamentale referitoare la autorităţile administraţiei publice. fie într-o activitate statală. teritorială şi temporală. • § 1. Autoritatea (organul) administraţiei publice reprezintă acea structură organizaţională care. înţelegerea. colectiv organizat de oameni care exercită prerogative de putere publică. autorităţile ce formează puterea executivă sunt studiate la drept constituţional sub aspectul rolului lor politic şi la drept administrativ. noţiunea de administraţie de stat. organele administraţiei publice se clasifică în: organe ale administraţiei publice alese şi organe ale administraţiei publice numite. iar noţiunea de administraţie locală. studenţii vor avea posibilitatea să: . ambele subiecte sunt întotdeauna. gestiona şi opera cu noţiunile specifice referitoare la noţiunile de administraţie centrală şi administraţie de stat. în sens organic. odată cu apariţia şi dezvoltarea dreptului administrativ şi a ştiinţei administraţiei. ambele subiecte sunt întotdeauna. este folosită de regulă. Noţiuni specifice Organizarea administraţiei de stat. cu referire la şeful de stat. dar teoriile ştiinţifice despre aceasta s-au conturat mai târziu.stabilească diferenţele dintre competenţele materială. Competenţe dobândite : în momentul în care vor finaliza studiul acestui modul.

mijloacele materiale şi financiare şi competenţa de care dispun. 40 . Dacă personalul din administraţie va face obiectul unei analize distincte consacrate funcţiei publice. în timp ce ştiinţa dreptului financiar şi unele ştiinţe economice abordează aspectele economice ale acestor autorităţi. pentru activitatea şi actele lor juridice. noţiunile de competenţă şi capacitate au constituit obiect de analiză la cursurile de drept administrativ iar conceptul de sarcini ale administraţiei a intrat în sfera de preocupare a ştiinţei administraţiei. organele administraţiei publice se clasifică în: organe ale administraţiei publice centrale şi organe ale administraţiei publice locale (sub aspectul competenţei teritoriale) şi în: organe ale administraţiei publice cu competenţă generală şi organe ale administraţiei publice cu competenţă specială (sub aspectul competenţei materiale). repartizării şi promovării personalului. care îşi desfăşoară de regulă. cât şi de ştiinţa administraţiei sub aspectul recrutării. pe când organele de conducere individuală emit acte administrative. după caz. aceasta va fi prezentată în cele ce urmează prin raportare la noţiunea conexă de capacitate şi implicit la conceptul de sarcini ale administraţiei publice. adoptă acte administrative ca urmare a deliberării lor. După criteriul competenţei lor. într-o viziune tradiţională. alte organe subordonate Guvernului sau ministerelor. autorităţi administrative autonome). servicii deconcentrate subordonate ministerelor sau celorlalte organe centrale de specialitate. se află criteriul teritorial. privit ca acea rază teritorială în care poate acţiona autoritatea respectivă. § 2. Cunoaşterea clasificării organelor administraţiei publice prezintă şi un deosebit interes practic. prin întrunirea majorităţii persoanelor care le compun. în ce priveşte competenţa organelor administraţiei publice. Guvern. prin identificarea clădirilor în care aceste autorităţi îşi au sediul. Existenţa autorităţilor publice este percepută în mod curent de către cetăţeni. a sarcinilor organelor administrative şi a mijloacelor din dotare.administraţia centrală: Preşedinte. Sarcinile. organe centrale de specialitate (ministere. şi instituţii publice centrale subordonate ministerelor sau autorităţilor administrative autonome (inclusiv regiile autonome. organele administraţiei publice se clasifică în: organe ale administraţiei publice colegiale şi organe ale administraţiei publice individuale. organele de conducere colegială.administraţia locală: consiliul local şi primarul (administraţie locală de bază) şi consiliul judeţean şi preşedintele consiliului judeţean (administraţie locală intermediară). capacitatea juridică pe care o exercită. Criteriul funcţional se află la baza delimitării autorităţilor administraţiei publice în autorităţi cu competenţă generală şi autorităţi cu competenţă specială. atât pentru modul de formare şi organizare.administraţia de stat în teritoriu: prefect. competenţei şi capacităţii administrative. mai ales sub aspectul juridic al problematicii funcţiei. activitatea. .După criteriul naturii lor. cât. La baza delimitării autorităţilor administraţiei publice în autorităţi ale administraţiei publice centrale şi autorităţi ale administraţiei publice locale. În mod tradiţional. competenţa şi capacitatea organelor administraţiei publice De regulă. . iar sfera competenţei acestora este înţeleasă prin intermediul activităţii funcţionarilor publici cu care intră în contact. Astfel. În regimul constituţional românesc actual. şi mai ales. în doctrina administrativă. Studiul acestor componente structurale se face atât de ştiinţa dreptului administrativ. sistemul autorităţilor administraţiei publice se compune din: . atâtea câte mai există şi companiile naţionale). în doctrina administrativă au fost identificate următoarele părţi componente ale organului administraţiei publice şi implicit ale oricărei autorităţi publice: personalul din administraţie.

însăşi competenţa. reclamate de realizarea competenţei lor. exercitarea acesteia este obligatorie. Capacitatea administrativă reprezintă aptitudinea organelor administraţiei publice de a fi subiecte în raporturile juridice administrative. în doctrina românească de regulă. evaluate politic şi consacrate prin norme juridice. De-a lungul vremii. Atribuţiile unui organ al administraţiei publice sunt mijloacele juridice de realizare a sarcinilor. fiind vorba de elementele ce definesc esenţa regimului politic actual. obiectiv determinate. teritorială (rationae loci) şi temporală (rationae temporis). în timp ce competenţă au atât organele administrative cât şi structurile lor organizatorice şi funcţionale. fundamentul capacităţii administrative îl constituie normele de conferire a competenţei pe care o întâlnim numai în cazul organelor administraţiei publice. Sarcinile autorităţilor administraţiei publice reprezintă ansamblul necesităţilor sociale. este diferit analizată. Potrivit celei de-a doua teze fundamentale. în timp ce capacitatea nu poate fi transmisă altui subiect de drept. Competenţa materială desemnează sfera şi natura atribuţiilor unei autorităţi a administraţiei publice. mod constant prin stabilirea corelaţiei dintre competenţă şi capacitate. cât şi în doctrina postbelică. nefiind lăsată la libera alegere a administraţiei publice. Competenţa are un caracter obligatoriu. . Observăm că. În doctrina postbelică s-au dezvoltat două teze cu privire la această corelaţie. în sensul că fiecare autoritate a administraţiei publice are o competenţă determinată de lege.În doctrina actuală s-a pus problema dacă. Noţiunea de competenţă. noţiune fundamentală pentru ştiinţa dreptului administrativ. Capacitatea se distinge de competenţă.atribuţiile ce formează conţinutul categoriei de competenţă pot fi delegate. capacitatea reprezintă aptitudinea de a fi titular de drepturi şi de obligaţii în raporturile administrative. sarcinile reprezentând atât obiectul cât şi finalitatea îndeplinirii atribuţiilor (competenţei). sub următoarele trei aspecte: .capacitatea presupune posibilitatea de a acţiona în nume propriu. Potrivit unei teze devenită tradiţională. stabilită în legea organică. constând în dreptul autorităţii administraţiei publice de a-şi realiza atribuţiile şi corelativ obligaţia celorlalte autorităţi de a-i asigura independenţa necesară. Pe baza acestor teorii. . potrivit noului sistem constituţional pot fi identificate anumite sarcini generale ale statului la a căror realizare să contribuie toate categoriile de autorităţi publice. capacitatea se identifică cu competenţa. se identifică trei tipuri de competenţă: materială (rationae materiae). în funcţie de sarcinile ce-i revin. necesităţi care reprezintă raţiunea de a fi a acestor organe. atât în doctrina clasică. o anumită activitate administrativă. elementul cheie în definirea celor două noţiuni fiind conceptul de atribuţii.capacitatea este proprie doar organelor administrative. După gradul de întindere. o serie de caractere ale competenţei. în timp ce competenţa nu presupune o astfel de independenţă. practic. în doctrină s-a dezvoltat teza potrivit căreia. în sensul că. putem realiza dacă o anumită formaţiune colectivă are sau nu calitatea de subiect de drept administrativ numai cercetând competenţa ei legală. element determinant al competenţei. Competenţa are un caracter legal. doctrina a identificat în unanimitate. capacitatea nu se identifică cu competenţa. Identificarea conţinutului acestei noţiuni s-a realizat însă. deşi. o autoritate a administraţiei publice 41 . în această teorie. În ce priveşte clasificarea competenţei. Răspunsul nu poate fi decât pozitiv. Competenţa desemnează ansamblul atribuţiilor stabilite de Constituţie sau de lege ce conferă drepturi şi obligaţii pentru a desfăşura în nume propriu şi în realizarea puterii publice. Competenţa are un caracter autonom.

în conformitate cu legea. în cazul funcţiilor eligibile. organe alese şi organe numite b. administraţia de stat în teritoriu şi administraţia intermediară b. organe alese şi organe numite b. Încetarea exerciţiului activităţii unei anumite persoane fizice nu va putea duce însă la încetarea activităţii autorităţii pe care aceasta o reprezintă. Administraţia publică locală se compune din: a. organe de conducere colegiale şi organe de conducere unipersonală c. organe ale administraţiei publice alese şi organe ale administraţiei publice numite c. După criteriul modului de formare. autorităţile administraţiei publice au o competenţă temporală nelimitată deoarece normele juridice prin care sunt înfiinţate şi organizate nu stabilesc un timp determinat de existenţă a acestora. organe ale administraţiei publice centrale şi organe ale administraţiei publice locale b. Cea mai mare parte a autorităţilor administraţiei publice sunt conduse însă pe perioade determinate de timp (de regulă. organe de conducere colegiale şi organe de conducere unipersonală c. administraţia locală de bază şi administraţia locală intermediară c. organele administraţiei publice se clasifică în: a. După criteriul naturii lor. De regulă. După criteriul competenţei lor materiale. administraţia centrală şi administraţia locală 42 . Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 1. pe un mandat de patru ani). Competenţa teritorială desemnează limitele teritoriale în care poate acţiona o autoritate a administraţiei publice. § 3. După criteriul competenţei lor teritoriale. organele administraţiei publice se clasifică în: a. organe centrale şi organe locale 3. organe ale administraţiei publice centrale şi organe ale administraţiei publice locale b. După gradul de întindere. organe ale administraţiei publice alese şi organe ale administraţiei publice numite c. organe ale administraţiei publice cu competenţă generală şi organe ale administraţiei publice cu competenţă specială 4. Competenţa temporală desemnează limitele de timp în care o autoritate a administraţiei publice îşi poate exercita atribuţiile. organele administraţiei publice se clasifică în: a. organele administraţiei publice se clasifică în: a. organe centrale şi organe locale 2.poate dispune de o competenţa materială generală (în toate domeniile şi sectoarele de activitate) cum este cazul Guvernului sau consiliilor locale sau de o competenţă materială specială (într-un anumit domeniu sau sector de activitate) cum este cazul unui minister etc. continuitatea fiind o caracteristică esenţială a administraţiei publice. o autoritate a administraţiei publice poate avea o competenţă teritorială centrală sau naţională (la nivelul întregii ţări) cum este cazul Guvernului sau al ministerelor sau o competenţă teritorială locală (la nivelul unei unităţi administrativ-teritoriale) cum este cazul unui consiliu local sau unui primar. organe ale administraţiei publice cu competenţă generală şi organe ale administraţiei publice cu competenţă specială 5.

ansamblul atribuţiilor stabilite de Constituţie sau lege ce conferă drepturi şi obligaţii pentru a desfăşura în nume propriu şi în realizarea puterii publice o anumită activitate administrativă 8. Rezultatele aşteptate :studenţii vor înţelege. obiectiv determinate. un grup de persoane (oligarhia) sau poporul în mod direct (democraţia) ? Forma de guvernământ. mijloacele juridice de realizare a sarcinilor b. obligaţilor corelative şi responsabilităţilor 7.6. Rolul Preşedintelui şi implicaţiile privind calificarea regimului constituţional actual Potrivit unei axiome a dreptului public. aptitudinea unui organ al administraţiei publice de a fi subiect de drept c. Competenţe dobândite : în mlomentul în care vor finaliza studiul acestui modul studenţii vor avea posibilitatea să: . ideea şefului de stat este legată de forma de guvernământ. temporal şi personal Modulul II Preşedintele României • • • Obiective specifice : cunoaşterea. capacitatea unui organ al administraţiei publice de a sta în justiţie b. aprofundarea şi utilizarea noţiunilor fundamentale legate de instituţia preşedinţiei. teritorial şi temporal c. oricât de simbolic ar fi rolul acestuia în unele sisteme politice.înţeleagă rolul şi locul Preşedintelui în planul dreptului administrativ românesc . de regulă. Competenţa are următoarele caractere: a. gestionaşi opera cu noţiunile specifice legate de rolul şi atribuţiile Preşedintelui. concept prin care. cine exercită puterea în stat: o singură persoană (monocraţia). raporturile acestuia cu cele trei puteri din stat sau răspunderea Preşedintelui. statul nu poate fi conceput fără un şef. În dreptul public modern.precizeze atribuţiile Preşedintelui în raport cu fiecare dintre cele trei puteri în parte . privită ca modalitatea în care sunt constituite şi funcţionează organele statului.cunoască cele două tipuri de răspundere –penală şi politică Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore • § 1.cunoască tipurile de acte emise de Preşedinte . o raportăm de regulă. înţelegerea. legal. Atribuţiile unui organ al administraţiei publice reprezintă: a. evaluate politic şi consacrate prin norme juridice c. material. la trăsăturile definitorii ale şefului de stat şi la raporturile sale cu puterea legiuitoare. Competenţa desemnează: a. ansamblul drepturilor. ansamblul necesităţilor sociale. obligatoriu şi autonom b. 43 . s-a răspuns la întrebarea.

Constituţia din 1991 a reglementat un Preşedinte mai apropiat de regimul republicii parlamentare. cu singura deosebire esenţială a alegerii acestuia de către popor.(1) din Constituţie. de şef al executivului alături de primul-ministru şi de garant al Constituţiei şi mediator între puterile statului. prin vot universal. De aici.După forma de guvernământ. o asemenea interpretare ar duce la concluzia de neacceptat că acesta s-ar situa undeva deasupra celor trei puteri ale statului. precum şi între stat şi societate” nu poate fi interpretată în conotaţia sa juridică. 80 din Constituţie care consacră rolul Preşedintelui reprezintă rezultatul disputei din Adunarea Constituantă. direct. secret şi liber exprimat. preşedinte. de arbitru între “puterile statului. mai ales în raport cu Guvernul. Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului. al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. s-a prevăzut expres interdicţia de a fi membru al vreunui partid politic. Astfel.” Conţinutul art. curentul republican. majoritar şi curentul monarhic. motiv pentru care în art. consacrată comentării şi adnotării Constituţiei României din 1991. iar pe de altă parte. este vorba despre o instituţie care pare a fi fost reglementată atipic în raport cu sistemele constituţionale clasice. Constituţia României din anul 1991 “a proiectat” un Preşedinte de Republică pentru a satisface. apreciază că Preşedintele României apare într-o triplă ipostază: de şef al statului. acest regim a fost calificat de majoritatea specialiştilor ca fiind un regim semi-prezidenţial atenuat sau parlamentarizat.80 din Constituţie. Cum şeful statului nu poate interveni direct între autorităţile publice ce realizează clasicele funcţii ale statului. Legea de revizuire din 2003 nu a schimbat această opţiune.61 alin. Doctrina românească actuală. prin vot direct sau indirect (republici prezidenţiale sau republici semi-prezidenţiale). Consacrarea expresă a rolului Preşedintelui. numit cel mai adesea. afirmaţia din doctrină. potrivit căreia. şi republici. alese prin vot universal. în care şeful statului este desemnat pe baze ereditare sau pe viaţă. dar doar Parlamentul este calificat expres ca fiind organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării [art.(1) din Constituţia republicată]. În acest scop. necesitatea de arbitraj între “puterile statului”. minoritar. fie de Parlament (republici parlamentare). dispunând de atribuţii largi. între “stat şi societate”. de la un regim semi-prezidenţial cu un Preşedinte de Republică destul de puternic. după dobândirea celei mai înalte funcţii în stat. pornind de la conţinutul art. din 20 mai 1990.92/1990. Cea de-a treia ipostază conduce la necesitatea unui Preşedinte de Republică. între cele două curente politice care s-au confruntat cu privire la forma de guvernământ. rămas neschimbat. este ales pe o perioadă determinată. În doctrina românească actuală. calificare pe care o întâlnim pentru prima dată în lucrarea apărută în anul 1992. 44 . Atât Parlamentul cât şi Preşedintele sunt organe reprezentative la nivel naţional. eventual. consacrat prin Decretul-Lege nr. Mai apropiat de un regim parlamentar decât de un regim semi-prezidenţial. actul normativ aflat la baza primelor alegeri parlamentare şi prezidenţiale libere. ca o autoritate suprastatală. precum şi între stat şi societate. pornind de la dispoziţiile constituţionale privind raporturile dintre autorităţile publice care realizează funcţia legislativă şi cea executivă au fost formulate o serie de argumente prin care este justificată această calificare şi anume: 1. pe de-o parte necesitatea de reprezentare a statului. în care şeful statului.80 din Constituţia republicată: “(1). egal. statele se clasifică de regulă în două categorii: monarhii.84 alin. neutru şi echidistant faţă de partidele politice. direct. Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale. (2). Potrivit art. fie de popor. Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. secret şi liber exprimat.

Învestitura Guvernului. Preşedintele nu are drept de iniţiativă legislativă.(1) din Constituţia republicată.74 alin. Preşedintele putând dispune însă suspendarea acestora din funcţie. curente activităţii de stat (cea mai mare parte) şi atribuţii în situaţii ieşite din comun (în situaţii excepţionale. în realizarea unor servicii publice naţionale.109 alin. Refuzul Preşedintelui de a promulga o lege se poate exercita o singură dată după primire. 3.(2) din Constituţia republicată. 7. propuneri etc. al stărilor excepţionale sunt condiţionate. Din punct de vedere al formelor tehnico-juridice delimităm: atribuţii care se realizează prin decrete. § 2. Constituţia consacră în art. 9. 12. pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Cele mai importante atribuţii ale Preşedintelui în domeniul politicii externe. numai după consultarea Parlamentului. promulgarea se face în cel mult 10 zile. fie de cea a Parlamentului sau se află sub controlul acestuia din urmă. potrivit art. al apărării. potrivit art. atribuţii exercitate în raporturile cu Guvernul. caz în care după punerea sa sub acuzarea de înaltă trădare. Decretele Preşedintelui emise în exercitarea celor mai importante atribuţii ale sale trebuie contrasemnate de primul-ministru. atribuţii în raporturile cu justiţia şi Curtea Constituţională. Preşedintele poate cere poporului să-şi exprime voinţa cu privire la probleme de interes naţional. Guvernul în întregul său şi fiecare membru solidar cu ceilalţi membrii. deşi iniţiată şi finalizată de Preşedinte presupune obligatoriu acordarea votului de încredere de către Parlament. urmată de organizarea unui referendum pentru demiterea sa. în domeniul apărării etc.90 din Constituţie. Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii sau dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei. 11. în exercitarea lor. atribuţii în raporturile cu poporul. atribuţii exercitate în raporturile cu alte autorităţi ale administraţiei publice. prevăzând suspendarea acestuia din funcţie în anumite condiţii.100 alin. competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 5. 10. potrivit art.95 o formă de răspundere politică a Preşedintelui. aceasta aparţinând doar Guvernului. cu votul a două treimi din totalul parlamentarilor. mult mai rar întâlnite). Clasificarea atribuţiilor Preşedintelui României Din punct de vedere al funcţiilor sale delimităm: atribuţii specifice şefului de stat (pe plan intern şi extern). Dreptul Preşedintelui de a dizolva Parlamentul prevăzut expres în art. Constituţia consacră în art. atribuţii de realizare a funcţiei de şef al executivului. dacă s-a cerut urmărirea penală. potrivit art. Nu doar Preşedintele ci şi fiecare Cameră a Parlamentului are dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului. fie de intervenţia Guvernului. Din punct de vedere al procedurii delimităm atribuţii exercitate fără condiţionări sau restricţii şi atribuţii condiţionate de termene. parlamentarilor sau unui număr de cetăţeni.96 din Constituţia republicată o formă de răspundere penală a Preşedintelui. atribuţii de apărare a Constituţiei şi asigurare a bunei funcţionări a autorităţilor publice.(1) din Constituţia republicată.(2) din Constituţia republicată. aproape imposibil de realizat. potrivit art.89 presupune îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii. 6.109 alin.. Din punct de vedere al frecvenţei delimităm atribuţii obişnuite. 4.2. prin referendum. 45 . atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice. atribuţii care se realizează prin operaţiuni administrative şi atribuţii care se realizează prin acte exclusiv politice. Din punct de vedere al subiectelor faţă de care se exercită delimităm: atribuţii exercitate în raporturile cu Parlamentul. Din punct de vedere al conţinutului lor pot fi identificate următoarele categorii: atribuţii privind legiferarea. 8. răspund politic numai în faţa Parlamentului.

şi respectiv. cum ar fi numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament.” O prevedere constituţională cu privire la obligativitatea prezentării unui mesaj de către Preşedintele României se regăseşte şi în art. trebuie aduse neîntârziat la cunoştinţa Parlamentului. atribuţiile în domeniul politicii externe implică în principiu. analiza porneşte de la dispoziţiile art. specialiştii în drept administrativ evocă de regulă. în doctrină s-au ridicat probleme cu privire la conţinutul mesajului. Preşedintele intrând în componenţa acesteia. § 3. care urmează să fie prezentat Parlamentului. convocarea şi dizolvarea Parlamentului şi promulgarea legii. fiind lăsată la libera apreciere a Preşedintelui. care poate decide asupra conţinutului acestuia. după cum am precizat deja. Pe baza analizei acestor categorii. atribuţiile sale în raporturile cu Curtea Constituţională. alte atribuţii care sunt expresia unei competenţe legate. atribuţii în domeniul politicii externe şi alte atribuţii. Faţă de puterea executivă. putând fi imaginate diverse forme de adresare şi anume: prezentarea directă de către Preşedinte. Legat de prima categorie de atribuţii. în absenţa unui cadru legislativ adecvat. potrivit cărora: “Preşedintele României adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii. atribuţiile pe care Preşedintele le exercită în raporturile sale cu celelalte autorităţi constituţionale care realizează clasicele funcţii ale statului. intervenţia Guvernului. iar cea de-a treia categorie va fi evocată în sfera atribuţiilor Preşedintelui în cadrul puterii executive. ce dispune în alin. 46 . avizarea formării. Faţă de puterea legislativă sunt analizate atribuţiile sale în raporturile cu Parlamentul.88 din Constituţie. Sub titlul. După criteriul domeniului în care intervin. fiind vorba despre puterea sa discreţionară. Faţă de puterea judecătorească sunt analizate atribuţiile sale în raporturile cu justiţia şi distinct. la forma de adresare a acestuia precum şi la regimul juridic aplicabil şi implicit. formarea.92 consacrat atribuţiilor în domeniul apărării. nici Constituţia şi nici vreun alt text legal nu conţin vreo precizare. atribuţiile Preşedintelui sunt în principal analizate după două criterii. atribuţiile Preşedintelui în raporturile sale cu Parlamentul. adresarea de mesaje Parlamentului. atribuţiile Preşedintelui în domeniul apărării şi în cazuri excepţionale precum şi în domeniul politicii externe. Astfel. În consecinţă. sunt analizate atribuţiile sale în raporturile cu Guvernul şi alte autorităţi ale administraţiei publice.atribuţii privind alegerea. printr-un mesaj. efectele mesajului. unii autori se referă la o serie de atribuţii al căror exerciţiu depinde exclusiv de voinţa Preşedintelui.(3) că. măsurile de respingere a unei agresiuni armate împotriva ţării. În ce priveşte primul aspect s-a apreciat că sfera problemelor ce pot face obiectul mesajului este relativ determinată. luate de Preşedintele României. Legat de exercitarea acestei atribuţii constituţionale. citirea mesajului de către un consilier prezidenţial sau chiar trimiterea mesajului sub forma unei scrisori publice. Este vorba despre o veritabilă putere discreţionară de care dispune Preşedintele în alegerea conţinutului mesajului. doctrina analizează următoarele atribuţii: adresarea de mesaje Parlamentului. primele două categorii le vom include în prezentarea atribuţiilor Preşedintelui în raporturile sale cu Parlamentul. după criteriul subiectelor în raport cu care se exercită sunt avute în vedere în principiu. În timp ce atribuţiile în domeniul apărării şi în cazuri excepţionale sunt condiţionate de acordul prealabil al Parlamentului. Sub aspectul formei de adresare a mesajului. datorită naturii juridice speciale a acestei autorităţi publice. atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii publice. numirea sau revocarea unor autorităţi publice. de către acesta. Atribuţiile Preşedintelui României în raporturile cu autoritatea legiuitoare De regulă.

după o simplă consultare cu preşedinţii Camerelor şi a Primului-ministru. legat de regimul juridic şi efectele mesajului. Convocarea propriu-zisă însă revine preşedinţilor celor două Camere.88 sau în condiţiile art.(3). şi potrivit art. de regulă.(2) din Constituţie. dizolvarea Parlamentului este o atribuţie lăsată la latitudinea Preşedintelui. Preşedintele este unul din subiectele de sesizare a unei sesiuni extraordinare.(2) litera a) din Constituţia republicată. în ceea ce priveşte obligativitatea dezbaterii. “după consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare. 47 . Dizolvarea Parlamentului reglementată expres în art. prevedere de natură să dea expresie principiului independenţei Camerelor în raport cu executivul.87/1994. Preşedintele are obligaţia constituţională de a convoca noul parlament după alegerile parlamentare generale.144 litera b) din Constituţia din 1991. În al doilea caz. o atenţionare oficială a Parlamentului. cu excepţia situaţiei avute în vedere de art. în practica parlamentară şi implicit. la sesizarea Preşedinţilor celor două Camere. Preşedintele României (biroul permanent al fiecărei Camere ori cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau senatorilor) poate cere întrunirea Camerei Deputaţilor şi a Senatului în sesiune extraordinară. Convocarea Parlamentului de către Preşedintele României intervine în două situaţii. Mesajul poate constitui deci. Prin Decizia nr.(1) din Regulamentul şedinţelor comune ale celor două Camere. şeful statului este cel care convoacă şi corespunzător “concediază” Parlamentul. Astfel. dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură ”. fără a fi absolut necesară o dezbatere ulterioară. Astfel. Singura precizare constituţională legată de mesajul Preşedintelui. cu sau fără participarea Preşedintelui.88. dacă termenul se împlineşte în perioada celor două sesiuni ordinare (de la începutul lunii februarie până la sfârşitul lunii iunie sau de la începutul lunii septembrie până la sfârşitul lunii decembrie) sau în sesiune extraordinară dacă împlinirea termenului are loc în perioada vacanţei parlamentare. întrucât reuneşte două aspecte ce nu pot fi decât distincte. alături de biroul permanent al fiecărei Camere ori cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor. în cel mult 20 de zile de la alegeri”.7 alin.89 din Constituţie.92 alin.(3) este cea referitoare la obligaţia celor două Camere de a se reuni în şedinţă comună pentru a “primi mesajul Preşedintelui României”. în condiţiile art. fără a se distinge dacă este vorba despre un mesaj adresat în condiţiile art. în sesiune ordinară. În ce priveşte convocarea şi dizolvarea Parlamentului. De aici şi dreptul şefului de stat de a dizolva Parlamentul. poate să intervină doar în caz de criză guvernamentală gravă cu îndeplinirea cumulativă a nu mai puţin de şase condiţii. Sub acest aspect. în doctrina occidentală s-a admis în mod tradiţional că.Faţă de conţinutul art.66 alin. un motiv de reflecţie şi de meditaţie.63 alin. potrivit căruia “prezentarea şi dezbaterea mesajelor adresate parlamentului se înscriu cu prioritate pe ordinea de zi”.65 alin. (3) din Constituţia republicată: “Parlamentul nou ales se întruneşte la convocarea Preşedintelui României. în doctrină s-a ridicat problema dacă dezbaterea efectivă a acestuia ar trebui să aibă loc imediat sau poate fi făcută şi ulterior. Curtea Constituţională a fost solicitată să se pronunţe cu privire la conţinutul art. indiferent de rezultatul acestora şi indiferent de numărul tururilor de scrutin stabilit prin legea electorală. aspect care o face aproape imposibil de realizat în practica de Stat. declarând sesiunea închisă. de cele mai multe ori. rezultă că.92 alin. În primul caz. potrivit art. potrivit art. Termenul de 20 de zile începe să curgă de la data stabilită pentru desfăşurarea alegerilor parlamentare. referitor la aducerea la cunoştinţă Parlamentului a măsurilor luate pentru respingerea unei agresiuni. din conţinutul prevederii constituţionale. Curtea Constituţională a declarat neconstituţională această prevedere.

” În doctrină s-a apreciat că. ca urmare a noii dezbateri pot apare două situaţii: fie parlamentarii îşi însuşesc în totalitate sau doar parţial punctul de vedere al Preşedintelui. într-un asemenea caz existând temeri că dizolvarea ar putea fi făcută de Preşedinte pentru aşi asigura în continuare. de război.Înainte de promulgare. Promulgarea legii se face în termen de cel mult 20 de zile de la primire. de asediu sau de urgenţă. a dreptului de a învesti legile adoptate de Parlament cu formulă executorie. Pe de altă parte. Astfel. total sau doar parţial. prin care i s-a confirmat constituţionalitatea. refuzând să ţină cont de propunerile făcute de Preşedinte.146 litera a) din Constituţia republicată. reprezintă o constantă a dreptului public contemporan constând în recunoaşterea în favoarea şefului de stat. spre promulgare Preşedintelui României. (2). promulgarea legii. Măsura dizolvării Camerelor trebuie să fie rezultatul eşecului evident de formare a unui Guvern care să aibă acceptul Parlamentului. Curtea Constituţională împărtăşeşte poziţia Preşedintelui. “în cursul unui an. Este clar că măsura dizolvării Parlamentului este o măsură gravă.77 din Constituţie rămas neschimbat în urma revizuirii din 2003: “(1). A treia atribuţie a Preşedintelui în raporturile cu Parlamentul. fie parlamentarii îşi menţin punctul de vedere iniţial. fie în urma exprimării unui vot de neîncredere în cel existent. Dacă Preşedintele are însă îndoieli cu privire la conţinutul legii în întregime sau doar cu privire la anumite prevederi ale ei. ce nu poate fi luată decât în situaţii cu totul deosebite. Pe de-o parte. Dacă dimpotrivă. Preşedintele României. potrivit art.În plus. Preşedintele poate cere reexaminarea legii. Preşedintele fiind de asemenea obligat să promulge legea în maxim 10 zile. dar în condiţii normale ale vieţii politice şi în nici un caz în timpul stării de asediu. Curtea Constituţională decide că legea este constituţională.Legea se trimite. fie după alegerile legislative. Preşedintele trebuie să promulge legea în 20 de zile de la primirea ei. fie sub aspectul oportunităţii. promulgarea se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale. legea se retrimite Parlamentului care. fiind puse în discuţie observaţiile făcute de acesta. alături de alte subiecte de drept. votul fiind acelaşi ca şi la început. o retrimite Preşedintelui care va fi obligat să o promulge în termen de 10 zile. s-a apreciat întrun alt comentariu al art. obligând autorităţile publice să treacă la executarea prevederilor lor. este vorba de o soluţie constituţională apropiată de formula legiuitorului constituant francez. caz în care legea se va întoarce la Parlament. Dacă soluţionând sesizarea.(2) din Constituţia 48 .89 din Constituţie. fie monarh constituţional. Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei. în sistemul nostru constituţional s-a optat pentru restrângerea acestei atribuţii a şefului statului numai la situaţia în care trebuie format un nou Guvern. (3). Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată şi el “nu poate fi dizolvat în ultimele şase luni ale mandatului Preşedintelui României şi nici în timpul stării de mobilizare. o singură dată. poate sesiza Curtea Constituţională înainte de promulgarea legii.147 alin. pentru orice motive. care pot merge de la neacceptarea unor texte până la îndreptarea erorilor materiale. după tipul de lege adoptată. de urgenţă sau în ultimele şase luni ale mandatului prezidenţial.” După cum s-a apreciat în primul comentariu al acestui articol. Potrivit art. Preşedintele poate cere Parlamentului. după ce i-a fost returnată. fie preşedinte de republică. fie sub aspectul constituţionalităţii. ce adaugă însă unele reguli de drept substanţial şi de drept procesual în ce priveşte drepturile şi obligaţiile Preşedintelui legate de cererea de reexaminare. influenţa politică. acesta fiind obligat apoi să o promulge în termen de 10 zile. cu aspecte de neconstituţionalitate ale acesteia. Constituţia îi oferă două pârghii de acţiune. Ca regulă. potrivit art. reexaminarea legii.

respingerea agresiunii armate) cât şi atribuţiile privind măsuri excepţionale. caz în care obiecţia de neconstituţionalitate era înlăturată. de cel mult 5 zile. Aceste dispoziţii trebuie coroborate cu dispoziţiile art. va fi obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale. Din considerente didactice. şi anume. această apreciere este lăsată. a unui cadru legislativ adecvat şi cu atât mai puţin a unor prevederi exprese de natură constituţională. În al doilea caz. în primul caz. o astfel de decizie nu va putea fi luată decât după dezbaterea în Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. în absenţa de regulă. exista şi posibilitatea ca. potrivit unei analize din perspectiva dreptului comparat. Cu alte cuvinte. al unor situaţii excepţionale. potrivit căreia. într-o asemenea situaţie neputând fi vorba despre exerciţiul unei puteri discreţionare. În plus. Constituţia nu precizează care sunt aceste cazuri excepţionale. criticată de unii specialişti de-a lungul vremii. oportunitatea şi necesitatea luării acestei măsuri şi deci aprecierea situaţiilor de fapt care ar justifica-o este lăsată la aprecierea Parlamentului. Este adevărat însă. analizăm în continuare atribuţiile Preşedintelui României în situaţii excepţionale care includ la o analiză atentă atât atribuţiile în domeniul apărării (declararea mobilizării. iar promulgarea devenea obligatorie. Parlamentul putea adopta legea în aceeaşi formă. Prin legea de revizuire a fost înlăturată astfel vechea prevedere. În domeniul apărării.92 din Constituţia din 1991. faţă de dispoziţiile iniţiale ale art. prevede art. “el poate declara. care prevăd că declararea mobilizării totale sau parţiale se face de către Camerele reunite în şedinţă comună. într-o primă etapă la îndemâna Preşedintelui. spre deosebire de prevederea imediat următoare care reglementează atribuţiile Preşedintelui.92 alin.92 alin. mai observăm. Este vorba despre teoria circumstanţelor excepţionale.65 alin.republicată. absenţa oricărei precizări cu privire la situaţia în care Parlamentul nu se află în sesiune. în cazul unei agresiuni armate. situaţie în care legea sau dispoziţiile considerate de Curtea Constituţională ca având un caracter neconstituţional nu puteau intra în vigoare. 49 . Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. dar supusă unor forme variate de control parlamentar. s-a dezvoltat mai ales o practică administrativă şi în baza ei a evoluat doctrina. potrivit art. prin instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă. În statele occidentale. Numai în cazuri excepţionale. al cărui preşedinte este Preşedintele României.” Această normă constituţională atrage două observaţii. Este raţiunea pentru care analizăm aceste atribuţii în contextul mai larg al atribuţiilor Preşedintelui în raporturile cu Parlamentul. dar ele nu ar putea fi decât situaţii de o urgenţă cu totul deosebită. cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere. în cel mult 5 zile de la adoptare. luarea unor măsuri excepţionale fiind de regulă încredinţată executivului. ameninţarea ţării cu deschiderea ostilităţilor împotriva sa etc. că legea de revizuire a remediat o deficienţă evidentă de redactare. dar sub condiţia aprobării ulterioare a acestuia şi încă într-un termen foarte scurt. În exercitarea acestei funcţii. cu aprobarea prealabilă a Parlamentului.(1) din Constituţie. în Parlament să nu se poată atinge votul de două treimi necesar înlăturării voinţei Curţii Constituţionale. refuzul Parlamentului de a aproba hotărârea Preşedintelui României are ca efect anularea decretului prezidenţial de mobilizare. că. În al doilea rând. deoarece el poate să o dispună fără aprobarea prealabilă a Parlamentului. în maxim 5 zile. mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate. Regula enunţată prevede că aprobarea Parlamentului trebuie să fie prealabilă şi numai în cazuri cu totul excepţionale ea poate surveni ulterior.(2) din Constituţie. În primul rând. cum ar fi iminenţa unei agresiuni.(2) litera c) din Constituţia republicată. hotărârea Preşedintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului.

90 din Constituţie este un referendum facultativ. conform art. există pericolul unui conflict cu urmări imprevizibile. starea de asediu sau starea de urgenţă. se convoacă de drept în 24 de ore de la declararea lor. în întreaga ţară ori în unele unităţi administrativ-teritoriale. prin referendum. în cel mult 5 zile de la luarea acesteia. printr-un mesaj. a democraţiei constituţionale ori pentru prevenirea. s-a apreciat în doctrină. în lumina dispoziţiei constituţionale potrivit căreia. într-o accepţie extensivă. Termenul de “consultare” nu trebuie să constituie un motiv de minimalizare a intervenţiei Parlamentului. motiv pentru care nici una din cele două autorităţi publice implicate nu ar putea fi interesată într-o asemenea eventualitate.” În această materie a fost adoptată Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. O interpretare corectă. potrivit legii.” Potrivit art. voinţa cu privire la probleme de interes naţional (art.90 din Constituţie). în condiţiile art. referendumul ar trebui să se refere la alte probleme decât cele care sunt în mod expres date în competenţa puterii legislative. Preşedintele României ia măsuri pentru respingerea agresiunii şi le aduce neîntârziat la cunoştinţă Parlamentului. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune.92. În ce priveşte cea de-a doua categorie de atribuţii constând în măsuri excepţionale.1). De aici rezultă şi faptul că referendumul prevăzut de art. Cu alte cuvinte. Pe această cale se realizează îmbinarea democraţiei reprezentative cu procedee ale democraţiei semi-directe. 50 . el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă şi funcţionează pe toată durata acestora. ar putea fi aceea că. el se convoacă de drept în 24 de ore de la declanşarea agresiunii. în cazul în care acesta ar da un aviz negativ.(4) din art. între stat şi societate” sunt atribuţii din sfera executivului. Formularea referitoare la “probleme de interes naţional” a fost criticată în doctrină ca având un caracter prea general. Instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă presupune restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.Astfel. riscurile politice ale unui asemenea demers pot anula efectele scontate ale referendumului.453/2004.1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. starea de asediu şi starea de urgenţă sunt calificate ca privind “situaţii de criză ce impun măsuri excepţionale care se instituie în cazuri determinate de apariţia unor pericole grave la adresa apărării ţării şi securităţii naţionale. militar sau politic. toate problemele importante fiind de interes naţional. iar dacă nu se află în sesiune.53 din Constituţia republicată. Preşedintele nefiind obligat să-l declanşeze. prin care poporul este consultat cu privire la probleme de interes naţional. dar referendumul ar avea loc totuşi.(3): În caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării. Tot din sfera atribuţiilor prezidenţiale care necesită intervenţia Parlamentului. Atribuţiile Preşedintelui României în cadrul puterii executive Într-o formulare generală s-ar putea spune că. Parlamentul îşi continuă activitatea pe toată durata acestor stări. şi solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate. § 4. Camerele reunite în şedinţă comună declară starea de război. de data aceasta în raporturile sale cu poporul. indiferent dacă sunt de ordin economic. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune. face parte referendumul. nou introdus: “În caz de mobilizare sau de război. Preşedintele României.93 din Constituţia republicată: “Preşedintele României instituie.92 alin. de “mediere între puterile statului. În conţinutul acestei reglementări. toate atribuţiile Preşedintelui României care nu privesc sarcinile de reprezentare a statului şi respectiv. Această prerogativă a Preşedintelui trebuie interpretată însă. după consultarea Parlamentului. potrivit alin. limitarea sau înlăturarea urmărilor unor dezastre” (art. putând cere poporului să-şi exprime.

În primul rând.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. hotărârile Consiliului Suprem de Apărare a Ţării ar trebui publicate în Monitorul Oficial. Toate aceste categorii de atribuţii vor fi prezentate cu ocazia analizei Guvernului.86 din Constituţie) şi participarea la şedinţele Guvernului (art. potrivit dispoziţiilor constituţionale şi legale în materie. coordonează şi îndrumă întreaga activitate a acestuia. potrivit legii speciale în materie. potrivit art. Tot în categoria atribuţiilor în raporturile cu alte autorităţi ale administraţiei publice. Tot în raporturile cu Guvernul. Conform art. Preşedintele României propune numirea conducătorilor unor autorităţi ale administraţiei publice. Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi preşedintele Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. atribuţiile sale în cadrul puterii executive se exercită în raport cu Guvernul. în sensul că. consultarea Guvernului cu privire la probleme urgente şi de importanţă deosebită (art. şi în principal. organizarea şi funcţionarea acestuia. Parlamentul reunit în şedinţă comună. acestea se comunică autorităţilor administraţiei publice şi instituţiilor interesate.85 alin. formată din membri de drept.Preşedintele României fiind unul din cei doi şefi ai executivului. Din această perspectivă. precum şi la acţiuni de menţinere sau de restabilire a păcii. cu conducătorul acestuia. Legea nr.(2) litera g) din Constituţia republicată prevede obligaţia Camerelor de a se reuni în şedinţă comună pentru examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Constituţia mai prevede următoarele atribuţii în sarcina Preşedintelui: revocarea şi numirea unor membri ai Guvernului. Preşedintele are atribuţii limitate. cu excepţia celor pentru care se hotărăşte altfel. cu excepţia hotărârilor cu caracter militar. la propunerea Preşedintelui. doar a directorului 51 .415/2002 care reglementează această autoritate publică a prevăzut necesitatea comunicării acestor hotărâri.87 din Constituţie).65 alin.(2) litera h) din Constituţia republicată.(1) şi art. autorităţilor administraţiei publice la care se referă. integral sau în extras. sub semnătura Preşedintelui României şi a primului-ministru. calitate în care. pe directorii serviciilor de informaţii şi exercită controlul asupra activităţii acestor servicii.103 din Constituţia republicată]. dacă se decide astfel. la propunerea primului-ministru [art.85 alin. Preşedintele iniţiază şi finalizează procedura de învestitură a Guvernului. Spre exemplu.” Art. care se comunică numai instituţiilor interesate. care poate fi un om politic sau o personalitate neutră faţă de partidele politice (un tehnocrat). În raport cu primul-ministru. În spiritul exigenţelor impuse de Legea nr. În ce priveşte atribuţiile sale în raporturile cu alte autorităţi ale administraţiei publice am arătat deja cu prilejul evocării atribuţiilor în domeniul apărării că. cu primul-ministru şi apoi cu alte autorităţi ale administraţiei publice. potrivit tezei devenită tradiţională. astfel cum acesta a fost completat. faţă de varianta iniţială a acestei dispoziţii constituţionale care se rezuma la a prevedea atribuţia de numire. cât şi individual. figura politică centrală a Guvernului. exercitând următoarele două atribuţii în acest scop: desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru şi numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament [art. în caz de vacanţă a postului sau de remaniere guvernamentală.119 din Constituţia republicată: “Consiliul Suprem de Apărare a Ţării organizează şi coordonează unitar activităţile care privesc apărarea ţării şi securitatea naţională.65 alin. participarea la menţinerea securităţii internaţionale şi la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară.(2) şi (3) din Constituţie]. Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a fost calificat ca fiind o autoritate autonomă colegială. Din păcate. fiind legate strâns de formarea. republicată în 2004. numeşte la propunerea Preşedintelui României. Astfel. convoacă lucrările. deşi firesc ar fi fost să se prevadă invers. Actele Consiliului Suprem de Apărare a Ţării pot avea atât caracter normativ.

la propunerea Guvernului. la propunerea Guvernului şi acreditarea reprezentanţilor diplomatici ai altor state (una din puţinele atribuţii prezidenţiale exercitată necondiţionat). aprecierea din doctrină potrivit căreia. O altă categorie de atribuţii în domeniul politicii externe. a fost introdusă o formulare generică. prevăzută în art. reglementează două mari categorii de atribuţii în acest domeniu.(1) din Constituţia republicată: “Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României. în care Preşedintele trebuia să trimită tratatul internaţional spre ratificare. nu şi şefii compartimentelor de informaţii din cadrul diferitelor ministere. şi restul tratatelor de mai mică importanţă. Semnătura Preşedintelui nu va avea nici o relevanţă dacă Parlamentul nu va ratifica acel tratat. Totodată. de general şi de amiral. 94 litera c) din Constituţie: “Preşedintele României numeşte în funcţii publice în condiţiile prevăzute de lege. alături de Serviciul Român de Informaţii. Prin modalitatea de reglementare. şi nu doar una singură. astfel cum a fost completat. potrivit legii speciale în materie. care se negociază de experţi din diferite ministere. desfiinţării sau schimbării rangului misiunilor diplomatice. Guvernului şi Parlamentului. permite o delimitare între tratatele internaţionale semnate de Preşedinte. urmare a negocierilor Guvernului.(2) şi (3) din Constituţie. În acelaşi timp. de ministrul de externe ori aprobate de către Guvern. prin care se exprimă rolul de reprezentare a intereselor ţării noastre de către Preşedintele său. tratatele internaţionale devin opera comună a Preşedintelui. prin legea de revizuire s-a folosit pluralul. că vor fi numiţi de Parlament numai directorii autorităţilor cu atribuţii în această materie.91 alin. de la termenul fix de 60 de zile. Constituţia a urmărit să-l pună pe Preşedinte sub control în ce priveşte “mişcările externe”. Pe de-o parte. se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite de lege.” Spre exemplu. Parlamentului.91 alin.” Considerând politica externă tot o dimensiune a administraţiei publice rezultă că reglementarea unor atribuţii şi pentru şeful de stat în acest domeniu prezintă şi semnificaţia implicării sale în procesul decizional administrativ. Art.94 literele a) şi b) din Constituţie: “Preşedintele României conferă decoraţii şi titluri de onoare şi acordă gradele de mareşal. textul constituţional. Preşedintele numeşte în funcţii pe prim-adjunctul directorului Serviciului Român de Informaţii şi pe cei trei adjuncţi ai acestuia. fiind organizat prin lege şi Serviciul de Informaţii Externe precum şi un serviciu de informaţii cu caracter tehnic în sfera comunicaţiilor. Preşedintele României numeşte doi membri în Consiliul Naţional al Audiovizualului. Celelalte tratate şi acorduri internaţionale se încheie. şi le supune spre ratificare Parlamentului. Se înţelege. în relaţiile internaţionale. consacrată inclusiv prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. ” Faţă de varianta iniţială a art.(1). Preşedintele fiind doar obligat să-l trimită Parlamentului într-un termen rezonabil. după caz. Potrivit art. fiind semnate de miniştrii de resort sau. la propunerea directorului Serviciului Român de Informaţii. fiind vorba de un domeniu în care îşi desfăşoară activitatea mai multe autorităţi. 91 alin. negociate de Guvern. cu ocazia revizuirii au intervenit două modificări esenţiale.91 din Constituţie consacrat atribuţiilor în domeniul politicii externe. aprobarea înfiinţării. într-un termen rezonabil. priveşte asigurarea legăturilor diplomatice cu alte state prin: acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României. potrivit art. împiedicându-l să pertracteze şi să semneze tratate secrete. În plus. De asemenea.Serviciului Român de Informaţii. potrivit art. 52 . (termen rezonabil). conform unei dispoziţii din Legea audiovizualului. Vom reţine în acest context.

potrivit art. Potrivit art. art. fără a se exclude însă posibilitatea pentru Preşedintele ţării de a participa la lucrările Consiliului. numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor. În realizarea primei funcţii.(1) din Constituţia republicată. cu excepţia celor stagiari. pentru ordinea de drept şi constituţională. din proprie iniţiativă. Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii este un magistrat. Această instituţie nu se suprapune însă cu instituţia de ambasador în sensul clasic al termenului. De remarcat că iniţial aceasta a fost o cutumă parlamentară. Astfel. faţă de noua configuraţie a Consiliului Superior al Magistraturii. 53 .(6) al aceluiaşi articol. consacrată apoi expres de Regulamentele celor două Camere. Astfel. numit de Preşedintele Ţării.(1) din Constituţia republicată: “Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor. să se înţeleagă asupra persoanelor şi rangului misiunilor diplomatice. Faţă de schimbările profunde aduse dispoziţiilor constituţionale referitoare la autoritatea judecătorească. aceea de ambasador cu misiuni speciale.În ce priveşte primele două atribuţii rezultă că cei doi şefi ai executivului trebuie să negocieze. fără a fi nevoie de o invitaţie. Atribuţiile Preşedintelui României în raporturile cu justiţia şi alte autorităţi jurisdicţionale În ce priveşte atribuţiile Preşedintelui în raporturile cu justiţia. în mod obişnuit. nefăcând parte din membrii Consiliului. Decretele Preşedintelui de acreditare şi rechemare a reprezentanţilor diplomatici trebuie contrasemnate de primul-ministru. Potrivit alin. spre deosebire de alte ţări (Franţa sau Italia) unde Preşedintele Republicii este şi preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii. el participând de câte ori consideră că prezenţa sa la dezbateri este necesară. se poate observa proiectarea unui sistem complex. dintre membrii acestuia. În cadrul prevederilor constituţionale privitoare la numirea magistraţilor. Faţă de rangul său. el va prezida lucrările acestui organism atunci când participă la şedinţele sale. potrivit prevederilor din Regulamentele de organizare şi funcţionare a Camerelor. În plus. astfel cum acestea au fost reglementate în varianta iniţială a Constituţiei din 1991 era posesorul a două funcţii izvorâte din necesitatea protejării independenţei judecătorilor şi a imparţialităţii procurorilor. în virtutea atribuţiilor sale constituţionale. reprezentanţii diplomatici ce urmează a fi acreditaţi sunt supuşi unui vot consultativ în comisiile de specialitate ale celor două Camere. în general. În practica României după 1990 a fost folosită şi o instituţie nouă. în condiţiile legii. şi anume: funcţia de a asigura numirea judecătorilor şi funcţia de a veghea la respectarea principiului inamovibilităţii judecătorilor.(2) din Constituţia republicată. se impune a adăuga şi atribuţia Preşedintelui de a putea participa la şedinţele acestui organism.100 alin. şi în special. “Preşedintele României prezidează lucrările Consiliului Superior al Magistraturii la care participă”. ales prin rotaţie pe un mandat unic de un an. Este o soluţie interesantă şi inedită. § 5. esenţială pentru menţinerea stabilităţii în raporturile juridice.” Consiliul Superior al Magistraturii. condiţionarea instituită de Constituţie scoţând în evidenţă caracterul temperat al semiprezidenţialismului specific regimului constituţional actual.133 alin. fără drept de vot. acesta este invitat de drept la lucrările Consiliului. cu excepţia celor stagiari. Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României. prin Legea de revizuire din 2003. La noi. în doctrină au fost analizate două categorii de atribuţii şi anume: numirea magistraţilor şi acordarea graţierii individuale. care continuă să fie recrutaţi de Ministerul Justiţiei.134 alin. se înţelege. consacră expres rolul Consiliului Superior al Magistraturii de garant al independenţei justiţiei. în calitate de consiliu de disciplină.

posibilitatea ca hotărârile acestui organism în materie disciplinară să poată fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi de Justiţie. decretele emise de Preşedinte în exercitarea acestei atribuţii urmând a fi contrasemnate de primul-ministru. Preşedintele României numeşte trei din judecătorii Curţii Constituţionale.146 litera e) din Constituţia republicată. detaşaţi şi nici chiar promovaţi fără acordul lor. potrivit art. Constituţia prevăzând expres.) nu au drept de vot. ministrul justiţiei. Potrivit art. reglementată în titlul V din Constituţie (art. Preşedintele poate refuza numirea unor persoane dar nu poate adăuga nici un nume pe lista propusă de Consiliul Superior al Magistraturii. acordarea unui aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României.146 litera g) din Constituţia republicată]. i) din Constituţie.(4) din Constituţie] ce permite ca prin legea sa organică să i se stabilească şi alte atribuţii Consiliului. spre deosebire de reglementarea constituţională iniţială.134 alin. potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică.146 litera h) din Constituţie]. ce constă într-o măsură de clemenţă în virtutea căreia o persoană condamnată penal este scutită de executarea totală sau parţială a pedepsei stabilite prin hotărâre judecătorească de condamnare rămasă definitivă. “în realizarea rolului său de garant al justiţiei ”. În sfera raporturilor dintre Preşedinte şi Curtea Constituţională se înscriu şi cele referitoare la: sesizarea Curţii. În ce priveşte raporturile Preşedintelui cu Curtea Constituţională. în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor. vom reţine că potrivit art. constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunicarea celor constatate Parlamentului şi Guvernului. există şi un text de trimitere [art. de către Curte [art. fiind exercitată fără vreo altă condiţionare prealabilă.94 litera d) din Constituţia republicată. În plus.ns.” Este vorba despre cea de-a doua funcţie a Consiliului Superior al Magistraturii. controlul respectării procedurii alegerii Preşedintelui României şi confirmării rezultatelor sufragiului.142-147). de către Curte [art. prin secţiile sale. trei fiind numiţi de Camera Deputaţilor şi trei de către Senat. atribuţie introdusă în anul 2003]. în doctrina românească actuală s-a admis că. În considerarea unor situaţii apărute în practică.146 litera f) din Constituţia republicată]. în materie disciplinară. Potrivit art. Numirea judecătorilor semnifică dobândirea inamovibilităţii. Faţă de această prevedere. Preşedintele acordă graţierea individuală. Acordarea graţierii individuale este un drept universal al şefului de stat.sistem ce este detaliat prin lege. privită ca un statut juridic special care presupune protecţia judecătorilor în faţa oricăror imixtiuni exterioare. 54 .a).134 alin.(3) din Constituţia republicată.73 lit.(3). cu privire la neconstituţionalitatea unei legi. în doctrină au fost formulate două concluzii şi anume: graţierea poate fi şi colectivă. aceştia neputând fi transferaţi. 142 alin. În plus. alături de alte subiecte de sesizare. în art. preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (care fac de drept parte din Consiliul Superior al Magistraturii – subl. dar nu şi ulterioară.146 lit. pentru soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice [art. de către Curte [art. caz în care ea va fi acordată doar prin lege organică conform art. Astfel. în activitatea de numire a magistraţilor este implicat şi Preşedintele României care va proceda la numire în baza unei competenţe legate. înainte de promulgare. acordarea graţierii individuale este o atribuţie exclusivă a Preşedintelui României.134 alin (2) din Constituţia republicată: “Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte şi rolul de instanţă de judecată. Preşedintele poate sesiza Curtea Constituţională. În aceste situaţii.

considerându-se că actul nici nu a existat vreodată. Actele Preşedintelui României Potrivit art. Din enumerarea art. Astfel. Un exemplu. declară mobilizarea totală sau parţială a forţelor armate sau ia măsuri de respingere a unei agresiuni armate declanşate împotriva ţării. în ce ne priveşte considerăm şi noi. Preşedintele poate fi însă şi autorul unor acte cu caracter politic. alături de alţi autori. Preşedintele emite decrete. decretele pot fi atacate în instanţa de contencios administrativ. Contrasemnarea decretelor Preşedintelui contribuie în esenţă. excepţia o constituie doar decretele care concretizează atribuţii inerente Preşedintelui. precum şi mesaje. a căror publicare în Monitorul Oficial al României este obligatorie. cu excepţia decretelor care intră în sfera actelor exceptate de la controlul în contencios administrativ. producătoare de efecte juridice. articolul 92 alineatele (2) şi (3). spre ratificare. Contrasemnarea este cerută expres pentru decretele prin care Preşedintele: înaintează Parlamentului. dizolvarea Parlamentului. sunt supuse unor condiţii stabilite de lege. emiterea de decrete. exemplificând cu decretele de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate sau cu cele de instituire a stării de asediu sau de urgenţă emise în condiţiile art. tratatele internaţionale pe care le-a încheiat. accepţiunea lipsei totale de valoare juridică.§ 6. în realitate sunt avute în vedere doar actele juridice ale şefului statului. că ele nu pot fi decât acte administrative individuale. acreditează sau recheamă reprezentanţii diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea. Nepublicarea atrage inexistenţa decretului. potrivit legii speciale în materie.” Deşi art.(2) nu trebuie să se tragă concluzia că.100 alin. Prin urmare. acestea sunt calificate de specialişti ca fiind acte administrative. iar o altă categorie de decrete. cât şi cu voinţa organului pe care îl reprezintă primulministru. care pot avea însă şi o conotaţie politică. Termenul de inexistenţă a unui act are. numirea în funcţii publice. în cea mai mare parte. declaraţii etc. b) şi d) se contrasemnează de primul-ministru. Preşedintele nu ar putea lua decizii fundamentale pentru soarta ţării cum sunt cele ce pot fi instituite prin decretele mai sus menţionate.100 din Constituţie are ca titlu marginal “Actele Preşedintelui”. decretele Preşedintelui pot fi şi acte administrative normative. face avansări în gradele superioare ale armatei şi acordă graţierea individuală. ca acte juridice. potrivit art. conferă distincţii. în special cele de numiri în funcţii. numite decrete.92 şi 93 din Constituţie. deci în acte producătoare de efecte juridice. la angajarea răspunderii şefului Guvernului pentru conţinutul actului. care nu se concretizează în decrete.. ca acte exclusiv politice. îl reprezintă mesajele adresate Parlamentului. (2). în principiu. ca de exemplu. În exercitarea atribuţiilor sale constituţionale. decretele care nu sunt contrasemnate de primulministru intră în sfera relaţiilor Preşedintelui României cu Parlamentul. În opinia noastră. În ce priveşte natura juridică a decretelor Preşedintelui. în dreptul public. realizarea respectivelor atribuţii presupune obligatoriu. desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice. Preşedintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al României. atestând conformitatea acestuia atât cu prevederile legale. Prin urmare. instituie starea de asediu sau de urgenţă. Deşi o parte a doctrinei actuale susţine că. sub sancţiunea inexistenţei. emiterea acestora fiind condiţionată de consultarea sau încuviinţarea Parlamentului. ele sunt supuse regulii contrasemnării de către primul-ministru.100 din Constituţia republicată: “(1). decât în fruntea 55 . Decretele emise de Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor sale prevăzute în articolul 91 alineatele (1) şi (2). articolul 93 alineatul (1) şi articolul 94 literele a). majoritatea fiind condiţionate de propunerile altor autorităţi publice. Dacă aceasta reprezintă regula. În ce priveşte regimul juridic aplicabil decretelor Preşedintelui. În exercitarea atribuţiilor sale. desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru.88 din Constituţie.

Constituţia din 1991 a consacrat două texte distincte acestei instituţii [art. 56 . autorii de drept administrativ prezintă instituţia. se reglementează tragerea la răspundere penală a Preşedintelui României pentru fapte penale deosebit de grave.(3) şi art.84 alin. în calitate de Preşedinte al acestuia. decretele Preşedintelui vor avea doar rolul de a face incidente hotărârile colective ale Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. prin deplasarea fostului art. Secretarul General al Camerei unde a fost depusă propunerea are obligaţia să comunice Preşedintelui o copie de pe listă şi motivele sesizării şi să aducă la cunoştinţă celeilalte Camere. imediat după textul constituţional consacrat suspendării sale din funcţie. de poziţia autorităţii ce exercită jurisdicţia constituţională şi. devenit art. iar treimea de parlamentari se raportează la totalul acestora şi nu la membrii uneia din Camere. urmată de sancţiunea demiterii prin referendum. şi de fapt de a declanşa aplicarea cadrului legal în materie. în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care Preşedintele încalcă prevederile Constituţiei poate fi iniţiată de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor şi trebuie adusă neîntârziat la cunoştinţă Preşedintelui. delimitând răspunderea politică de răspunderea penală a acestuia.G. § 7. Art. Această deficienţă de redactare iniţială a regimului constituţional consacrat răspunderii Preşedintelui României a fost remediată. nr. în mod obişnuit analiza răspunderii Preşedintelui României porneşte de la dispoziţiile constituţionale în materie. În noua concepţie. acuzarea de înaltă trădare. cu unele modificări şi completări. de o răspundere administrativ-disciplinară. Propunerea trebuie temeinic motivată.84 alin.84 alin. reglementările ce vor fi puse în aplicare în astfel de situaţii consacră restrângeri ale exerciţiului unor drepturi sau unor libertăţi cetăţeneşti. autoritate care în situaţiile evocate (mobilizare totală sau parţială şi instituire a stării de asediu sau de urgenţă) ar trebui să se întrunească imediat. primind titlul marginal “punerea sub acuzare” instituie posibilitatea înlăturării imunităţii Preşedintelui şi a punerii sale sub acuzare pentru o faptă deosebit de gravă. care în constituţiile democratice sunt exprimate generic prin sintagma “înaltă trădare”. conţinutul propunerii de suspendare.95]. după textul consacrat răspunderii politice pentru fapte care nu au semnificaţie penală. Răspunderea Preşedintelui României În ce priveşte problema răspunderii Preşedintelui României.(3) referitor la punerea sa sub acuzare. În acest caz.1/1999 privind regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.(3) din Constituţia din 1991.453/2004) iar decretul Preşedintelui nu face decât să instituie regimul juridic prevăzut în astfel de acte normative. Procedura tragerii la răspundere. soluţie tehnică ce a determinat o serie de consecinţe sub aspectul naturii şi a regimului juridic aplicabil fiecărei forme de răspundere. O. Deoarece. cu rezolvarea aspectelor sesizate de doctrină. Propunerea de suspendare motivată şi lista celor care o susţin se depune la Secretarul General al Camerei unde cei ce au formulat-o au ponderea.95 din Constituţia republicată prevede suspendarea din funcţie privită ca o răspundere politică a Preşedintelui.Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. fiind vorba. Art. consacrând o formă de răspundere penală a acestuia. Dar ele sunt conţinute în acte normative speciale (ca de exemplu. faţă de formele răspunderii administrative. În ce priveşte regimul răspunderii politice a Preşedintelui României. de votul poporului. rezultate din analiza comparativă a celor două reglementări. tocmai ca urmare a situaţiei de război sau a unor stări excepţionale apărute. În mod firesc.U. iar data depunerii semnifică declanşarea procedurii de suspendare. Competenţa dezbaterii şi votării propunerii aparţine Camerelor reunite în şedinţă comună. Constituţia leagă procedura acesteia de iniţiativa parlamentară. în final.96 în Constituţia republicată. prin legea de revizuire.

96 din Constituţia republicată: “(1). iar acest lucru nu s-a întâmplat cu ocazia revizuirii. populaţia a avut un punct de vedere diferit de cel al majorităţii parlamentare. ce intră sub incidenţa legii penale. reglementată expres în art. contrar poziţiei exprimate de Parlament. ştiut fiind faptul că în primăvara anului 2007 a fost declanşată procedura de suspendare a Preşedintelui în exerciţiu. dizolvarea Parlamentului. Într-o a doua ipoteză. două situaţii. cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. Într-o primă ipoteză.95 alin. aspect care ar putea determina punerea în discuţie a dizolvării sale. este obligatorie sesizarea Curţii Constituţionale în vederea emiterii unui aviz consultativ potrivit art. Propunerea de punere sub acuzare poate fi iniţiată de majoritatea deputaţilor şi senatorilor şi se aduce. În practica parlamentară s-a confirmat acest ultim punct de vedere. Prin urmare. Preşedintele este demis de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. iar cu ocazia referendumului din 19 mai 2007. caz în care. (3). aspect lăsat la latitudinea şefului de stat. Camera Deputaţilor şi Senatul. continuânduşi activitatea. la cunoştinţă Preşedintelui României pentru a putea da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. neîntârziat. Abia după primirea avizului se poate trece la dezbaterea propunerii de suspendare.Înainte de dezbaterea propunerii de suspendare. 322 parlamentari au votat în favoarea suspendării. situaţie ce a fost apreciată în doctrina actuală. (2). de unde concluzia necesităţii unui regim special al răspunderii pentru fapte comise în exercitarea prerogativelor funcţiei sale. în opinia noastră. Potrivit Constituţiei. Deşi perfect argumentat punctul de vedere exprimat mai sus. De la data punerii sub acuzare şi până la data demiterii. Procedura de suspendare este dezbătută după procedura stabilită de Regulamentul şedinţelor comune. înalta trădare. intervenind vacanţa funcţiei şi declanşându-se procedura organizării de noi alegeri prezidenţiale. acesta şi-a reluat exercitarea atribuţiilor. 57 . În cazul aprobării ei. Astfel. Parlamentul la rândul său. În urma referendumului pot apare însă. pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare. la libera sa apreciere. Preşedintele este suspendat de drept. pentru a putea fi efectiv aplicat.” Această dispoziţie consacră o importantă excepţie constând în posibilitatea înlăturării imunităţii Preşedintelui şi a punerii sale sub acuzare pentru o faptă deosebit de gravă. decât cu respectarea în totalitate a acestor prevederi. se poate întâmpla ca populaţia să aibă o poziţie diferită faţă de cea a Parlamentului. în cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea preşedintelui. ca urmare a revizuirii. Preşedintele se consideră demis pe data organizării referendumului. astfel că. în cazul în care populaţia se va pronunţa contrar demiterii Preşedintelui şi implicit. Potrivit art. să nu voteze în favoarea demiterii Preşedintelui. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. poporul poate să confirme votul parlamentar. Preşedintele. Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. cu toate consecinţele juridice ce decurg de aici.89 din Constituţie şi supusă unor multiple condiţionări nu poate să intervină.146 litera h) din Constituţia republicată.96 din Constituţia republicată. (4). iar pentru a deveni efectivă trebuie să fie votată de majoritatea deputaţilor şi senatorilor. ceea ce o face aproape imposibil de realizat. ca echivalând cu un vot de blam adresat forului legislativ. În ce priveşte regimul răspunderii penale a Preşedintelui. în art.(1) coroborat cu art. el ar fi trebuit să-şi găsească o consacrare expresă în Constituţie. după respingerea demiterii Preşedintelui. acesta este consacrat. în şedinţă comună. de către popor. Preşedintele ar trebui să–şi reia activitatea. asemeni parlamentarilor se bucură de imunitate.

58 . după efectuarea urmăririi penale. judecata în fond (secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi de Justiţie) şi judecata în recurs (Înalta Curte de Casaţie şi de Justiţie. având mai ales o semnificaţie politică. deşi nu se prevede expres. la cunoştinţă Preşedintelui. la graniţa dintre politică şi drept. În felul acesta.” Anterior revizuirii. pur şi simplu. prin simpla constatare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că nu sunt întrunite elementele punerii sub acuzare de înaltă trădare. a punerii sub acuzare. ci constituind şi o îmbunătăţire pe fond a reglementării iniţiale. îşi va reîncepe activitatea putându-se purta discuţii cu privire la “seriozitatea Parlamentului”. pentru a da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.(1) teza finală din Constituţie. în condiţiile legii. pe baza analogiei cu dispoziţia din art. adică exact majoritatea necesară pentru a vota suspendarea Preşedintelui din funcţie. Şi într-un caz şi în celălalt. în exerciţiul atribuţiilor prezidenţiale. se poate constata de instanţa de judecată. Acum textele se conciliază.84 alin. Preşedintele se poate prezenta în faţa Parlamentului să-şi formuleze apărarea. să se prezinte în faţa Parlamentului. fapta de înaltă trădare nu este o infracţiune care să ţină în exclusivitate de ilicitul penal. pentru ca acesta să poată. instituţia tragerii la răspundere penală a Preşedintelui României este pusă în consonanţă logică cu instituţia tragerii la răspundere politică a acestuia.(2) din Constituţie. este prevăzută expres suspendarea din funcţie a Preşedintelui. ea se situează cum se exprimă un autor francez consacrat. ce constă “în abuzul de funcţie pentru o acţiune contrară Constituţiei şi intereselor superioare ale ţării. ca “faptă”. ridicarea imunităţii parlamentare prevăzute de art.95 din Constituţie. noua reglementare neavând doar semnificaţia unei simple schimbări de loc a unuia şi aceluiaşi text constituţional. dar ca o faptă care este apreciată pe planul consecinţelor politice de către autoritatea legiuitoare. de la data punerii sub acuzare şi până la data demiterii. în fond sau în recurs. fiind vorba de majoritatea absolută. dacă doreşte. Aceste deficienţe au fost remediate cu ocazia revizuirii. iar sub aspect strict juridic. în cazul răspunderii politice. Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îi revine rolul de a întocmi rechizitoriul pentru trimiterea în judecată a Preşedintelui. există posibilitatea nefinalizării. Cu alte cuvinte. se aprecia că Preşedintele ar trebui suspendat din funcţie pe data votului Parlamentului de punere sub acuzare de înaltă trădare. de unde refuzul trimiterii în judecată. putând fi definită ca cea mai gravă încălcare a jurământului şi intereselor poporului şi ţării. în Secţiuni Unite). Pe aceeaşi linie de idei. urmare a condamnării.Sintagma “înaltă trădare” depăşeşte sfera strictă a conceptelor juridice. punerea sub acuzare având precumpănitor un sens politic. Prin noile dispoziţii se consacră mai clar faptul că Parlamentul nu îndeplineşte rolul de instanţă de judecată. Şi în cazul declanşării acestei forme de răspundere.95 alin. că Preşedintele nu poate fi condamnat pentru acuzare de înaltă trădare din anumite considerente. fie pe parcursul judecăţii. În al treilea rând. Tot prin analogie cu dispoziţiile art. Preşedintele. În al doilea rând. În primul rând este prevăzut expres numărul de deputaţi şi senatori care pot face propunerea de punere sub acuzare. este prevăzută expres obligaţia aducerii neîntârziat. s-a susţinut că. fie chiar înainte de a se ajunge la instanţă. evocând o crimă politică. Procedura propriu-zisă presupune două faze: faza punerii sub acuzare pentru înaltă trădare (politică) şi faza judiciară ( tehnico-juridică) compusă din trei etape şi anume: trimiterea în judecată realizată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Este şi motivul pentru care ea nu este definită numai ca infracţiune ci. un alt autor este de părere că. ca autorităţi ale puterii judecătoreşti. iar pe planul consecinţelor juridice de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

în termen de 10 zile de la data la care a primit decizia Curţii Constituţionale. desemna candidatul la funcţia de prim-ministru şi de a numi Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament 4. Potrivit Constituţiei. aprobarea mesajului Preşedintelui 6. numi candidatul la funcţia de prim-ministru b. în termen de 10 zile de la data la care a solicitat reexaminarea d. a biroului permanent al fiecărei Camere ori a cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor b.funcţia de mediere între puterile statului. de a fi organul reprezentativ suprem al poporului român b.funcţia de mediere între Parlament şi Guvern c. probleme urgente şi de importanţă deosebită b. de a avea iniţiativă legislativă 3. funcţia de mediere între Guvern şi autorităţile publice 2. primirea şi dezbaterea mesajului Preşedintelui b. Preşedintele României exercită: a. Preşedintelui României sau a cel puţin unei pătrimi din numărul deputaţilor sau al senatorilor c. de a reprezenta statul român şi de a fi garantul independenţei naţionale. Potrivit Constituţiei. al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării d.§ 8. Preşedintelui Camerei d. pe preşedintele partidului majoritar în Parlament c. de a exercita conducerea generală a administraţiei publice c. Preşedintelui României. Preşedintele României are rolul: a.funcţia de mediere între autorităţile administraţiei publice d. Preşedintele României poate adresa Parlamentului un mesaj cu privire la: a. precum şi între stat şi societate b. Dreptul de convocare a Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară aparţine: a. Preşedintele este obligat să o promulge: a. În procedura de învestitură a Guvernului. în termen de 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare b. Camerele se întrunesc în şedinţă comună pentru: a. principalele probleme politice ale naţiunii c. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 1. Biroului permanent al Camerei Deputaţilor c. în termen de 20 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare c. În situaţia în care a cerut reexaminarea unei legi de către Parlament. prin care i s-a confirmat constituţionalitatea legii 59 . desemna în calitate de prim-ministru. intenţia de adoptare a unei legi 5. Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc şi în sesiuni extraordinare la cererea: a. Preşedintele României are rolul de a: a. Primului-ministru 7. unei treimi din numărul deputaţilor 8. Preşedintelui României b. primirea mesajului Preşedintelui c.

de cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor 17. decretele prin care sunt acreditaţi reprezentanţii diplomatici ai României b. la propunerea Guvernului b. negociate de Guvern c. de majoritatea deputaţilor sau senatorilor d. Preşedintele României emite: a. decrete care se publică în Monitorul Oficial sub sancţiunea inexistenţei c. poate doar să participe la şedinţele C. principalele probleme politice ale naţiunii c.S. d. cu majoritate simplă d. este şi Preşedintele C.M. Potrivit Constituţiei. decretele de instituire a stării de urgenţă în anumite unităţi administrativteritoriale. preşedintele României are drept atribuţie: a. decizii care se publică în Monitorul Oficial sub sancţiunea inexistenţei b.S. a cel puţin două treimi din totalul parlamentarilor c. participă la adoptarea hotărârilor C. ratificarea tratatelor internaţionale. decretele prin care se acordă titluri de onoare c. Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie cu votul: a. Preşedintele României poate consulta Guvernul cu privire la: a. probleme urgente şi de importanţă deosebită b. este membru al C.M. cu votul unei treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor b. Propunerea de punere sub acuzare a Preşedintelui României poate fi iniţiată: a. 15. majorităţii deputaţilor şi senatorilor 60 .M. majorităţii deputaţilor şi senatorilor prezenţi b. decretele de numire în funcţie a unor membri ai Guvernului d. În exercitarea atribuţiilor sale. Preşedintele României este obligat să promulge legea în termen de cel mult: a. cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor 16. Nu trebuie contrasemnate de către primul-ministru: a. Propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României se aprobă: a. Întrucât Preşedintele României prezidează şedinţele Consiliului Superior al Magistraturii la care participă. 13. 10 zile de la primire b. de cel puţin jumătate plus unul din numărul deputaţilor şi senatorilor c.M. intenţia de adoptare a unei legi 11. 15 zile de la primire c.9.S. c. În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei. de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor b.S. acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României. b. cu majoritate absolută c. 20 de zile de la primire 10. reiese că acesta: a. dispoziţii care se publică în Monitorul Oficial sub sancţiunea inexistenţei 14. numirea ministrului de externe din proprie iniţiativă 12. În domeniul politicii externe.

termenul de guvern semnifica exercitarea suveranităţii de către titularul ei. În România. a marilor funcţionari. care desemna cele două puteri politice: legiferarea şi menţinerea ordinii legale. formând “casta” marilor dregători.stabilească rolul Guvernului în cadrul executivului .precizeze care este mandatul Guvernului şi formele de răspundere tipice membrilor Guvernului. Curia regis. Pentru sistemul politic românesc. în accepţiunea modernă a termenului. înţelegerea. Consiliul de Miniştri apare ca o creaţie a Unirii Principatelor. rolul şi structura Guvernului Rezultatele aşteptate : studenţii vor înţelege. apariţia miniştrilor şi implicit a ministerelor. În unele sisteme naţionale. acesta se va înconjura de un corp de consilieri. reprezintă o creaţie a vremurilor moderne. regimul învestiturii. din perioada interbelică. (Consiliu de Miniştri şi respectiv. deşi Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1858) nu conţine o reglementare amplă a acestuia. În sens restrâns. în doctrină s-a pus problema dacă 61 . gestiona şi opera cu noţiuni referitoare la statutul membrilor Guvernului. în fostele consilii ale regelui. atât în constituţii cât şi în legi a celor două noţiuni. care nu era reglementat însă în constituţii. din perioada absolutismului monarhic. ce nu trebuie însă confundat cu Consiliul de miniştri. Rolul şi structura Guvernului Sub aspect istoric. termenul de guvern avea mai multe accepţiuni. regimul învestiturii . în sensul de organ de stat. precede apariţia Guvernului. apărută o dată cu primele Constituţii. originea sa aflându-se. “corpul de sfetnici”ai monarhului. în baza dreptului de suveranitate. care se va specializa. termenul de guvern desemna numai puterea executivă ori ministerul sau cabinetul ministerial. în sensul modern al termenului. dacă în sistemul monarhiei absolute. aprofundarea şi utilizarea noţiunilor fundamnetale care vizează sfera executivului în România. ca organ de sine stătător. În sensul actual al termenului. adică suveranitatea în acţiune. Guvernul sau Consiliul de Miniştri. raportul este invers. cel puţin în ţările Europei continentale. aplicarea legilor în cuprinsul teritoriului. de regulă. În doctrina interbelică. iar în altele. a miniştrilor.Modulul III Guvernul României • • • Obiective specifice : cunoaşterea. Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore • § 1. subiect în raporturile de drept administrativ în nume propriu. apariţia ministerelor precede apariţia Consiliului de Miniştri.cunoască principalele acte ale Guvernului. actele tipice sau răspunderea membrilor Guvernului Competenţe dobândite : în momentul în care vor finaliza studiul acestui modul studenţii vor avea posibilitatea să: . Astfel. îl reprezenta aşanumitul Consiliu de Coroană. Faţă de utilizarea de-a lungul vremii. monarhul deţinea toate funcţiile supreme în stat. în timp. În sens larg. Guvern).

În Constituţia României republicată. pot fi identificate Guverne formate din prim-ministru şi ceilalţi membri. Deşi s-ar părea că este vorba de noţiuni cu conţinut identic. În perioada postdecembristă. Decretul-Lege nr. Într-o viziune generală. în Guvern. răspunde de ordinea publică. adică al existenţei unor nivele ierarhice între membrii Guvernului.74 privitor la iniţiativa legislativă. asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice. din analiza reglementărilor constituţionale. Ulterior a fost adoptată Legea nr. primele dispoziţii cu privire la Guvern. există constituţii care stabilesc un număr fix de ministere. în opinia unor specialişti iar apoi Decretul-Lege nr.10/1989 privind constituirea. s-a susţinut în doctrina interbelică. se întâlnesc constituţii care restrâng sfera membrilor Guvernului exclusiv la sfera miniştrilor. Astfel. Guvernul este reglementat în titlul III (Autorităţile publice). constituţii care admit şi prezenţa miniştrilor fără portofoliu şi constituţii care extind sfera membrilor Guvernului şi la alte funcţii de demnitari. mai intrau şi secretarii de stat şi subsecretarii de stat. al ministerelor. rezultă că noţiunile erau echivalente. pe lângă miniştri. cabinetul sau guvernul sunt titulaturi întrebuinţate din punct de vedere politic. Legat de numărul miniştrilor şi implicit. dacă noţiunile sunt sinonime. Guvernul are sarcina de a realiza politica naţiunii. pe seama legii sau pe seama jocului politic de formare a Guvernului. Spre deosebire de perioada interbelică în care. raţiunea fundamentală a Guvernului o reprezintă asigurarea realizării liniilor politice interne şi externe ale ţării.111-115) precum şi în alte capitole.(1) din Constituţia republicată rezultă că Guvernul României are un dublu rol: politic şi administrativ.86. potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament.104/1990 privind activităţile pentru care Guvernul adoptă hotărâri au consacrat principalele norme privind organizarea şi funcţionarea Guvernului. ceea ce sub aspect juridic se concretizează în iniţierea de proiecte legislative.87 etc. lege pre-constituţională. Sub aspectul modului de constituire. în perioada postbelică. primul act cu caracter constituţional din perioada postdecembristă. Din conţinutul art. cum ar fi art.85. art.este vorba despre una şi aceeaşi instituţie.) sau în cel consacrat Parlamentului.92/1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României.” Cu alte cuvinte.102 alin. „Guvernul. adică guverne cu structură simplă şi Guverne ce conţin o ierarhizare. el este iniţiatorul. organizarea şi funcţionarea Guvernului României. art. intitulat Raporturile Parlamentului cu Guvernul (art. cum ar fi: cel consacrat Preşedintelui (art. el fiind mai puţin o entitate cât un mod de a lucra al miniştrilor.2/1989 privind constituirea. În ce priveşte componenţa Guvernului. la art. dar prevederi cu privire la această autoritate publică se regăsesc şi în capitolul următor. sfera Guvernului era mai mare decât a Consiliului de Miniştri. iar după câteva zile a fost adoptat Decretul-Lege nr. în capitolul III. înlocuită cu Legea nr. cum ar fi secretarii de stat.37/1990 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României. cu alte cuvinte. le găsim în Decretul-Lege nr. scădere a inflaţiei şi stabilitate economică. de apărarea naţională sau de raporturile statului pe care-l guvernează cu alte state.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor supusă unor modificări şi completări ulterioare. modelatorul şi executantul măsurilor de redresare economică.102-110. adică Guverne cu structură ierarhică. alte constituţii stabilesc o cifră minimă sau indică autoritatea care va stabili acest număr iar cele mai multe lasă problema deschisă. adoptarea de hotărâri pentru aplicarea 62 . căci. organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale (prima structură organizatorică cu atribuţii de legiferare şi cu origine revoluţionară). pe când Consiliul de miniştri are un înţeles administrativ.

102 alin. din care hotărâtoare este acţiunea sa în sfera puterii legislative. în îndeplinirea atribuţiilor sale.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor cu modificările şi completările ulterioare preia conţinutul art. cea de viceprim-ministru. cooperarea cu organismele sociale interesate.23/2004. de administrare a proprietăţii statului.(2) din Constituţia republicată. Votul de învestitură are valoare de fapt juridic. programul politic al Guvernului rămâne un document exclusiv al acestuia. din Guvern pot face parte şi miniştri de stat precum şi miniştri-delegaţi cu 63 . şi cu atât mai mult. de reglementare. El marchează trecerea din sfera competiţiei pentru putere în sfera exercitării puterii politice. legiuitorul constituant a consacrat un principiu general al activităţii Guvernului. potrivit căreia. prin exercitarea iniţiativei legislative şi a modalităţilor de conlucrare cu Camerele Parlamentului. Din analiza art. Astfel. Potrivit art. el semnifică “încheierea contractului de guvernare”. În timp ce utilizarea verbului “a aproba” ar fi avut semnificaţia unei implicări a Parlamentului şi în procesul de realizare a liniilor politice concretizate în programul de guvernare. Prin această dispoziţie este prevăzută structura Guvernului. Guvernul este organ al administraţiei publice cu competenţă materială generală care exercită potrivit legii. Prin această formulare. după intrarea în vigoare a Constituţiei. Între Guvern şi toate celelalte autorităţi ale administraţiei publice se stabilesc raporturi de drept administrativ care pot fi: de subordonare (ministerele şi prefecţii). următoarele funcţii: de strategie. Prezumţia de neconstituţionalitate este clară şi ea rezultă din interpretarea gramaticală a dispoziţiei constituţionale. acestea au fost modificate stabilindu-se expres că. miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică. încredere pe care o poate retrage oricând. iar administraţia publică a cărei conducere generală este realizată de Guvern. în toate cabinetele care s-au succedat din anul 1990 până în anul 2000 a fost neconstituţională. cum este cea de ministru de stat. Parlamentul.) şi de tutelă administrativă (faţă de autorităţile administraţiei publice locale).102 alin. În art.102 alin. aceea de “acceptare” semnifică acceptarea în bloc a programului de guvernare. de colaborare (cu autorităţile administraţiei publice autonome etc. lege preconstituţională.(3) din Constituţie rezultă că formula ministrului de stat menţinută constant. legitimează echipa guvernamentală şi implicit programul politic de partid ca program politic oficial de guvernare a ţării. îşi exprimă doar încrederea în acest program. prin adoptarea unei moţiuni de cenzură. are drept scop tocmai îndeplinirea acestor valori politice. ci şi prin colaborarea cu celelalte autorităţi publice. la 8 decembrie 1991. noţiunea folosită. lăsând să se înţeleagă că.(1) din Constituţia republicată.(3) din Constituţia republicată: Guvernul este alcătuit din primministru. Rolul politic al Guvernului se exprimă nu numai în sfera exclusiv executivă. prin votul acordat. potrivit căreia.102 alin. din formularea normei constituţionale rezultând că s-a urmărit reglementarea unui Guvern fără scară ierarhică interioară. dacă motivele pentru care fusese acordată la învestitură au dispărut ulterior. legiuitorul constituant român a preluat teza doctrinei occidentale contemporane. în baza Legii nr. Legea nr. Deşi în forma iniţială.acestora. prin Legea nr. Guvernul este parlamentar prin origine şi guvernamental prin funcţie. între funcţia de prim-ministru şi cea de ministru nu se poate interpune o altă categorie mai importantă. calificând expres Guvernul ca fiind o autoritate publică a puterii executive. dar liniile sale de forţă sunt acceptate de Parlament.90/2001 au fost în concordanţă cu textul constituţional. care ar fi trebuit menţionate expres.37/1990 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României. de reprezentare şi de autoritate de stat. dispoziţiile Legii nr.

” Iniţiată şi finalizată de Preşedinte. cerute de Constituţie. în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori. într-un regim parlamentar.221/2008 pentru stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale. Învestirea Guvernului în exerciţiu. într-un regim prezidenţial. precum şi procedurile corespunzătoare. Desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru prezintă semnificaţia unui mandat acordat de Preşedintele României. de practica vieţii politice. un tehnocrat. aceea a numirii unui viceprim-ministru.103 alin.” § 2.(2) din Legea nr. procedura de învestitură presupune patru etape procedurale bine definite. la 22 decembrie 2008 a condus la o formulă şi mai de neacceptat. miniştri de stat. .3 alin. Astfel. în absenţa oricăror alte detalii constituţionale sau legislative. în opinia noastră. respectiv după alegerile prezidenţiale. precum şi miniştri-delegaţi.(1) coroborat cu art.desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru. fiind o chestiune ce ţine de fapt. finalizată prin jurământul de credinţă.G. a partidelor reprezentate în Parlament.U. Cele patru etape sunt: . eventual liderul partidului majoritar dar în egală măsură. în raport cu textul constituţional. procedura de învestitură a Guvernului se declanşează după alegerile generale.solicitarea votului de învestitură. personalităţii însărcinate cu formarea listei viitorului Guvern.85 alin. Rangul superior al funcţiei de ministru de stat. acesta poate fi un om politic. elaborarea programului de guvernare şi prezentarea cererii pentru acordarea votului de încredere către Parlament.90/2001 primind următorul conţinut: Din Guvern pot face parte: un viceprim-ministru. în caz de criză guvernamentală gravă. Ea poate interveni însă şi în cursul unui mandat parlamentar sau prezidenţial. procedura de învestitură a Guvernului este prevăzută în art.85 alin. . realizarea programului de guvernare acceptat de Parlament într-un domeniu de activitate. el poate fi şi o persoană neînregimentată politic.” În ce priveşte modalităţile concrete de consultare. În Constituţia actuală a României. de stilul Preşedintelui ca om politic. un specialist. Regimul învestiturii Guvernului Învestitura Guvernului poate fi definită ca reprezentând complexul de acte şi fapte juridice. adică.103 şi 104. deci la începutul unui mandat parlamentar. Legat de candidatul la funcţia de prim-ministru. adică la începutul mandatului Preşedintelui de Republică. scop în care conlucrează cu miniştrii care răspund de îndeplinirea acestui program în cadrul ministerelor pe care le conduc. art. pentru a ne afla în prezenţa unei echipe guvernamentale legale şi legitime. . 64 . prevăzuţi în lista Guvernului prezentată Parlamentului pentru acordarea votului de încredere.(1) din Constituţie: “Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de către Parlament. cu însărcinări speciale pe lângă primul-ministru. dar ponderea în realizarea ei efectivă revine Parlamentului prin acordarea votului de învestitură.însărcinări speciale pe lângă primul-ministru. sub conducerea nemijlocită a primului-ministru. prin O.acordarea votului de încredere de către Parlament.(1) din Constituţia republicată: “Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru. Preşedintele urmează singur să decidă. potrivit art. Potrivit art. prevăzuţi în lista Guvernului prezentată Parlamentului pentru acordarea votului de încredere. incompatibilă cu dispoziţiile constituţionale a fost evidenţiat prin noi dispoziţii de completare a legii potrivit cărora: Miniştrii de stat coordonează.numirea Guvernului. dacă nu există o asemenea majoritate. nr. În mod obişnuit.

şi Parlament sau Preşedintele României. independenţa. pe calea moţiunii de cenzură. se precizează că organizarea şi funcţionarea ministerelor privind apărarea naţională şi ordinea publică sunt reglementate prin legi speciale. Potrivit art. Conform Regulamentului şedinţelor comune ale celor două Camere. Astfel. începând de la data depunerii jurământului. în faţa Preşedintelui României. Numirea Guvernului de către Preşedintele României. el este obligat să o facă.” Acest text arată egalitatea celor două Camere în procedura de învestitură a Guvernului. cu bile. de unde necesitatea retragerii încrederii Guvernului.(2) din Constituţia republicată: “Guvernul în întregul său şi fiecare membru în parte îşi exercită mandatul. votul de încredere al Parlamentului asupra programului şi a întregii liste a Guvernului. acesta fiind publicat împreună cu programul de guvernare în Monitorul Oficial al României. individual. Conţinutul jurământului este următorul: “Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român. în sensul că Preşedintele nu ar putea să refuze numirea.90/2001 prevăzut în capitolul referitor la organizarea şi funcţionarea ministerelor: ministerele şi miniştrii se aprobă de către Parlament. Candidaţii la funcţiile de miniştri urmează să fie audiaţi în comisiile de specialitate ale celor două Camere. prin acordarea votului de încredere asupra Programului de guvernare şi întregii liste a Guvernului. pe baza votului de încredere acordat de către Parlament.” Prin urmare. înlocuind Cabinetul demisionar.(3) din Constituţia republicată: “Programul şi lista Guvernului se dezbat de Camera Deputaţilor şi de Senat. reprezintă momentul de la care Cabinetul nou învestit începe exercitarea mandatului. Potrivit art. Procedura de învestire are drept consecinţă stabilirea unui raport constituţional complex între Guvern.(1) din Constituţia republicată: “Primul-ministru.(2) din Constituţia republicată: “Candidatul pentru funcţia de prim-ministru va cere. jurământul de la articolul 82 ”. 65 .” Astfel. chiar cu prilejul unei remanieri guvernamentale. în şedinţă comună. să apăr democraţia.36 din Legea nr. la învestitură. partea I. în termen de 10 zile de la desemnare.90/2001 a adoptat o poziţie elastică. întrucât nu dispune de o libertate de apreciere în acest sens. dezbaterea programului şi a listei Cabinetului are loc în cel mult 15 zile de la prezentarea acestora în şedinţa comună a Parlamentului. pe de-o parte. În plus.Potrivit art. suveranitatea.103 alin.59 prevăzut în dispoziţiile finale ale legii. 104 alin. pe de altă parte. care în termen de 10 zile de la desemnare. unitatea şi integritatea teritorială a României. în sensul că ea permite crearea de noi ministere sau reorganizarea celor existente prin procedura de formare a unui nou Cabinet. în faţa Preşedintelui României. potrivit art. Aşa să-mi ajute Dumnezeu !”. În ce priveşte componenţa Cabinetului şi posibilitatea realizării unor modificări în structura acestuia. în vederea obţinerii unui aviz consultativ.104 alin. rolul determinant revine candidatului la funcţia de prim-ministru. drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor. data depunerii efective a jurământului de credinţă. cu aceeaşi majoritate. are obligaţia constituţională de a se prezenta în faţa Parlamentului cu două elemente: lista membrilor viitorului Cabinet şi programul de guvernare. Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. să respect Constituţia şi legile ţării. în cea de-a doua etapă.103 alin. Pentru acordarea încrederii Guvernului şi învestirea Cabinetului este necesar votul majorităţii parlamentarilor. reprezintă manifestarea unei competenţe legate. votul fiind secret. Potrivit art. miniştrii şi ceilalţi membri ai Guvernului vor depune individual. Hotărârea Parlamentului prin care s-a acordat votul de încredere se va comunica Preşedintelui României care va emite decretul de numire a noului Cabinet. prin art. tot în şedinţa comună a celor două Camere. Legea nr.

§ 3. precum şi în alte cazuri prevăzute de lege. deoarece. în absenţa însă. printr-o interpretare per a contrario. termen valabil şi pentru ceilalţi membrii ai Guvernului potrivit art. potrivit art. O a doua modalitate de încetare a mandatului poate interveni în cazurile în care primul-ministru se află într-una din situaţiile de încetare a funcţiei de membru al Guvernului avute în vedere de art. deces. ori este în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 45 de zile.Prin urmare. cât şi în art. un Cabinet rezistă atâta timp cât este susţinut de majoritatea parlamentară. În toate aceste trei situaţii se declanşează procedura de învestitură a unui nou Cabinet devenind aplicabile prevederile art. practică încetăţenită după anul 1990. În ce priveşte revocarea. potrivit art. În practică.103.(1) din Constituţie. De altfel.(2) mai sus menţionat.110 din Constituţia republicată. Guvernul este demis la data retragerii de Parlament a încrederii acordate sau dacă primulministru se află într-una din situaţiile prevăzute la art. aceasta nu poate interveni cu privire la primul-ministru. de unde calificarea ei ca având un caracter neconstituţional. într-un regim prezidenţial. Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate.106 şi anume: demisie. starea de incompatibilitate. cel care potrivit art. art.110 alin. poate fi făcută prin adoptarea unor Hotărâri ale Guvernului. fiind vorba despre situaţia tipică în care un Cabinet funcţionează pe durata întregului mandat parlamentar. în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului.(1) din Constituţia republicată. a unor prevederi legale exprese. cu excepţia revocării. dacă s-a introdus o moţiune de cenzură şi aceasta a fost aprobată. reglementarea celorlalte ministere. Această poziţie din doctrină şi-a găsit confirmarea expresă atât în art. pierderea drepturilor electorale.(3) din Constituţia republicată. modificări în organizarea şi funcţionarea ministerelor precum şi transferul unor activităţi de la un minister la altul ori la organe de specialitate din subordinea Guvernului. Prin urmare.114 din Constituţia republicată. enumerată expres printre cazurile de încetare a funcţiei de membru al Guvernului. potrivit art.56 face precizarea că. Încetarea mandatului Guvernului este prevăzută în art. Durata mandatului şi statutul membrilor Guvernului În ce priveşte durata mandatului Guvernului. “Guvernul îşi exercită mandatul până la data validării alegerilor parlamentare generale”.110 alin. ea este echivalentă cu cea a mandatului Parlamentului într-un regim parlamentar şi cu cea a mandatului Preşedintelui.107 alin.109 alin. 66 . O primă modalitate o reprezintă retragerea încrederii acordate unui Cabinet prin introducerea unei moţiuni de cenzură în condiţiile art.(2) din Constituţie. răspunderea Guvernului nu poate fi antrenată prin simpla voinţă a Preşedintelui României. Constituţia a avut în vedere trei situaţii atipice de încetare a activităţii unui Cabinet. nici nu s-ar putea susţine că primul-ministru ar putea să se propună singur spre a fi revocat.107 din Constituţia republicată consacrat primului-ministru. astfel cum acesta a fost completat. în mod normal. pe unii membrii ai Guvernului. O a treia modalitate apare în cazul în care primul-ministru nu îşi poate exercita atribuţiile pe o perioadă de peste 45 de zile. Potrivit art. În plus. Guvernul poate dispune prin hotărâre.110 alin.(2) din Constituţie poate revoca din funcţie la propunerea primului-ministru. Astfel.(4) din Constituţie.85 alin.110 alin.106. Prin aceste dispoziţii.113 din Constituţia republicată sau în cazul angajării răspunderii Guvernului potrivit art.

pe fondul ofensivei reale a Guvernului din perioada anterioară adoptării Constituţiei. ea este incompatibilă cu exercitarea unei funcţii de reprezentare profesională salarizate în cadrul organizaţiilor cu scop comercial. membru al consiliului de administraţie sau cenzor la societăţile comerciale.90/2001 a adus un plus de precizări. bazată pe componenţă parlamentară. director. până la depunerea jurământului de membrii noului Guvern. Potrivit art. din punct de vedere al izvorului care le consacră. funcţiile de consilieri locali sau judeţeni. inclusiv băncile sau alte instituţii de credit. precum şi la instituţiile publice. funcţii publice de autoritate. potrivit art. acestea pot fi de două feluri: de ordin constituţional şi de ordin legal. În ce priveşte. precum şi orice funcţie. administrator. în condiţiile prevăzute de Constituţie. membru al echipei guvernamentale şi primul-ministru poate duce la renunţarea parlamentarului la funcţia guvernamentală. dezavantajele pe care le implică o astfel de soluţie. societăţile de asigurare şi cele financiare. se poate găsi oricând în situaţia de a putea bloca iniţiativele primului-ministru prin refugiul asigurat în Parlament. ale serviciilor publice administrative cum ar fi funcţiile de conducere a serviciilor publice din învăţământ.105 din Constituţia republicată: “(1) Funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu exercitarea altei funcţii publice de autoritate. (2) Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică. Astfel.110 alin. cea de-a doua incompatibilitate. vicepreşedinte. până la depunerea jurământului de către membrii noului Guvern. ca parlamentarii care îndeplinesc funcţii guvernamentale să poată reveni în fotoliile parlamentare atunci când se pune capăt mandatului guvernamental din proprie iniţiativă sau din alte motive. Dacă într-o primă fază. această compatibilitate ar favoriza imixtiunea parlamentară în rândurile executivului. putându-se utiliza mijloace de coerciţiune şi sancţiune statală. cu excepţia celei de deputat sau de senator. s-a admis în Adunarea Constituantă. Guvernul al cărui mandat a încetat potrivit alin. orice neînţelegere între un parlamentar.(1) şi (2) îndeplineşte numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice. clarificându-i semnificaţia. Legat de înţelesul noţiunii de funcţie publică de autoritate. “În cazul încetării mandatului sau.(4) din Constituţia republicată.Conform art. a unor prerogative excesive. O asemenea soluţie. Reprezintă de asemenea. se compensează în statul de drept. Guvernul continuă să îndeplinească numai actele cu caracter individual sau normativ. faţă de care practica de Stat ar fi urmat să-şi spună cuvântul.161/2003 s-au mai adăugat următoarele incompatibilităţi: funcţia de preşedinte. Regulamentele celor două Camere au optat pentru cea de-a doua variantă. din sănătate dar nu şi funcţia de specialist într-un asemenea serviciu public.” Incompatibilităţile urmăresc asigurarea obiectivităţii în executarea unei funcţii publice şi evitarea concentrării. în doctrina actuală. prin care se execută legile. prin Legea nr. aleasă sau numită. De asemenea. este vorba despre o soluţie preluată integral din Constituţia Franţei. La incompatibilităţile deja menţionate. şi în plus. necesare pentru administrarea treburilor publice. funcţia de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizaţiilor cu scop comercial. s-a apreciat în doctrină. prin creşterea gradului de colaborare dintre puterea legislativă şi Guvern. funcţia de preşedinte sau de secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau asociaţilor la societăţile comerciale mai sus 67 . fără a promova politici noi. de către una şi aceeaşi persoană. În ce priveşte incompatibilităţile funcţiei de membru al Guvernului. aceasta este privită ca orice funcţie de conducere din cadrul organelor administraţiei publice.26 alin. echipa guvernamentală. Legea nr. Pe de-o parte. care a declanşat numeroase controverse în practica de stat. prezintă unele riscuri. cu caracter public.(3) din Lege. În această perioadă Guvernul nu poate emite ordonanţe şi nu poate iniţia proiecte de lege”. Pe de altă parte s-a exprimat şi poziţia că. director general. Legat de înţelesul conceptului de “administrare a treburilor publice”.

prevăzute.(2) din Constituţie. următoarele atribuţii: propune Preşedintelui României. în mod obişnuit. pe unii membri ai Guvernului.(2). calitatea de membru al unui grup de interes economic. În ce priveşte atribuţia Preşedintelui României de a revoca şi numi. Constatarea stării de incompatibilitate se face de primul-ministru.85 alin.90/2001. care prezintă caracterul unei sancţiuni. unii autori consideră că. în condiţiile art. revocarea prezintă semnificaţia unei măsuri juridice.90/2001 mai precizează: “Primul-ministru prezintă Camerei Deputaţilor şi Senatului rapoarte şi declaraţii cu privire la politica Guvernului şi răspunde la întrebările ori interpelările care îi sunt adresate de deputaţi sau senatori. decretele Preşedintelui. deja evocat: “Funcţia de membru al Guvernului încetează în urma demisiei.(2) şi semnează actele Guvernului. Potrivit art. a stării de incompatibilitate. în condiţiile art. acestuia îi mai revin. în condiţiile art. funcţia de reprezentant al statului în adunările generale ale societăţilor comerciale mai sus prevăzute. la propunerea primului-ministru.” Pe lângă atribuţiile prevăzute în art. a pierderii drepturilor electorale.Dacă revocarea unui membru al Guvernului poate interveni pe considerente pur politice.90/2001 îi consacră acestuia o întreagă secţiune (a 4-a) în capitolul privitor la organizarea şi funcţionarea Guvernului. (1) din Constituţie şi art. De asemenea.109. prezintă Camerei Deputaţilor sau Senatului rapoarte şi declaraţii cu privire la politica Guvernului. Primul – ministru Art. respectând atribuţiile ce le revin. este vorba de o prevedere constituţională care a creat în timp. în condiţiile art. cu excepţia acelor funcţii prevăzute în acordurile şi convenţiile la care România este parte. spre deosebire de suspendare. o funcţie publică încredinţată de un stat străin. Încetarea funcţiei de membru al Guvernului intervine în cazurile prevăzute de art. care se dezbat cu prioritate. precum şi în alte cazuri prevăzute de lege ”. potrivit dispoziţiei rămase nemodificate din Legea nr. cere Preşedintelui României să participe la anumite şedinţe de Guvern. contrasemnează cu unele excepţii. în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului. aşa cum se întâmplă în cazul învestiturii unui nou Guvern. ce reflectă un joc politic al forţelor ce formează echipa guvernamentală. unele dispute în aplicarea sa concretă.108.107 alin. Astfel. în măsura 68 . a revocării.(1) din Constituţia republicată.107 din Constituţia republicată are ca titlu marginal Primul-ministru iar Legea nr. revocarea şi numirea unor membri ai Guvernului. În absenţa unor precizări de ordin legislativ cu privire la aplicarea acestei proceduri.107 consacrat chiar primului-ministru.107 alin. a decesului.87. calitatea de comerciant persoană fizică. potrivit altor dispoziţii constituţionale. Astfel. companiilor şi societăţilor naţionale. în condiţiile art. în funcţie de domeniul de activitate ce formează obiectul interpelării. remanierea guvernamentală este o operaţiune care nu este supusă aprobării Parlamentului.13 din Legea nr. Potrivit art.100 alin. în acest scop. cauză de încetare a mandatului unui ministru. putând desemna un membru al Guvernului. § 4. ca urmare a începerii urmăririi penale sau a trimiterii în judecată a unui ministru.106 din Constituţie precum şi în condiţiile aplicării art. concretizându-se într-o remaniere guvernamentală. s-a pus problema dacă noii miniştri propuşi de primul-ministru ar trebui să mai fie supuşi avizului consultativ al comisiilor de specialitate ale celor două Camere.” În plus.90/2001: “Primulministru conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia. funcţia de manager sau membru al consiliilor de administraţie ale regiilor autonome. dar prezintă riscul introducerii unei moţiuni de cenzură împotriva întregului Guvern şi poate duce la demiterea acestuia.109 alin. faţă de teza a doua a art.106 din Constituţia republicată. suspendarea intervine într-o situaţie anormală. care va dispune măsurile necesare pentru încetarea acesteia. în sensul larg al termenului. Legea nr.

aprobată la învestitură.90/2001. Secţiunea consacrată primului-ministru se încheie cu o prevedere referitoare la actele emise de acesta. potrivit art. în îndeplinirea atribuţiilor ce-i revin. încă din 1991. cu păstrarea doar a primului-ministru ? Este oare de acceptat. ipotetic. cu o serie de argumente. Curtea Constituţională a stabilit că. secretarii de stat. În ce ne priveşte.” Legat de simpla remaniere guvernamentală constând în înlocuirea unor miniştrii sau ocuparea unor posturi de ministru devenite vacante. Aceasta este soluţia constituţională actuală. problemă deja analizată. o singură dată. mai ales faţă de un precedent deja creat la sfârşitul anului 1999.85 alin. De menţionat că. secretarul general şi secretarii generali adjuncţi ai Guvernului. pornind de la formularea din norma constituţională “unii membri ai Guvernului”. în aplicarea aceleiaşi dispoziţii constituţionale a vizat posibilitatea revocării primului-ministru de către Preşedinte. în felul acesta. În scopul rezolvării unor probleme operative. consilii. prin care se prevede expres că: Preşedintele României nu îl poate revoca pe primul-ministru. deciziile primului69 . cu situaţia solicitării reexaminării de către Parlament a unei legi. b).85 consacrat numirii Guvernului. în doctrină s-a exprimat şi poziţia contrară. Prin remaniere nu se poate schimba structura Guvernului. dacă este necesară şi modificarea structurii este necesară şi aprobarea prealabilă a Parlamentului. primul-ministru numeşte şi eliberează din funcţie: a). şi miniştri care nu ar beneficia în mod expres de această încredere.15 din Legea nr. argumentându-şi decizia prin analogie. în cazul utilizării acestor funcţii. primul-ministru poate constitui prin decizie. soluţia apare ca justificată. să fie schimbat întregul Cabinet. în 2003. în condiţiile art. Preşedintele poate refuza o propunere. numite decizii. ceea ce ar fi o inadvertenţă. introdus prin legea de revizuire. Asemeni decretelor Preşedintelui şi actelor Guvernului. în cadrul unuia şi aceluiaşi Guvern. comisii şi comitete interministeriale. ne întrebăm dacă.în care ea contravine intereselor majorităţii parlamentare care a susţinut echipa guvernamentală. Dacă strict juridic. potrivit Legii nr. adică numărul de posturi şi destinaţia acestora. Potrivit art. ca urmare a introducerii unui nou alineat la art. acordată la propunerea primului-ministru. neexistând nici o precizare cu privire la distincţia dintre acestea. conform căreia.146 litera e) din Constituţie. c). Relativ recent. alte persoane care îndeplinesc funcţii publice. funcţionarea unui Guvern. prin votul de încredere pe care l-au primit pe lista Guvernului.85 alin. art.conducătorii organelor de specialitate din subordinea Guvernului. prin legea de revizuire a Constituţiei din octombrie 2003. a apărut o altă problemă privind aplicarea art. d).107 din Constituţie beneficiază de un nou alineat.90/2001. în condiţiile legii. cu excepţia persoanelor care au calitatea de membru al Guvernului. să nu fi beneficiat de încrederea Guvernului ? O a doua chestiune apărută în practica de stat. ce se întâmplă în cazul în care Preşedintele refuză propunerea primului-ministru de numire a unui ministru. cu excepţia primului-ministru. Chemată să se pronunţe într-o asemenea situaţie. sub aspect politic.(3) din Constituţia republicată: “Dacă prin propunerea de remaniere se schimbă structura sau compoziţia politică a Guvernului. soluţia fiind dedusă din textele deja existente. în cazurile prevăzute de lege. o singură dată. în care nici unul din membri.(2) din Constituţia republicată şi anume. apreciate ca fiind de natură legală. Preşedintele României va putea exercita atribuţia prevăzută la alineatul (2) numai pe baza aprobării Parlamentului. Astfel. e). se ajunge la situaţia unor miniştri care beneficiază de încrederea Parlamentului. ar fi posibil ca prin două remanieri guvernamentale succesive. personalul din cadrul Cancelariei primului-ministru. această dispoziţie nu mai era necesară.

Legea nr.(4) din Constituţia republicată este adăugată o altă modalitate de încetare a funcţiei de membru al Guvernului.” Desemnarea este întotdeauna pe o perioadă limitată. Conducerea compartimentelor din cadrul Cancelariei Primului-ministru se asigură. Personalului Cancelariei primului-ministru nu i se aplică prevederile Legii privind statutul funcţionarilor publici.90/2001 reglementează în secţiunea a 5-a organizarea aparatului de lucru al Guvernului şi în secţiunea a 6-a. faţă de conţinutul art.(3): “Dacă primul-ministru se află în una dintre situaţiile prevăzute la articolul 106. Interimatul pe perioada imposibilităţii exercitării atribuţiilor.22 din Legea nr. Dacă însă. Dacă însă. economice şi tehnice ale activităţii Cabinetului. Guvernul se consideră demis.ministru se publică în Monitorul Oficial al României. motivul ce a determinat numirea primului-ministru interimar se datorează faptului că primul-ministru titular se află în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile (spre exemplu. funcţionarea acestuia.107 alin. juridice. sub sancţiunea inexistenţei. pentru a îndeplini atribuţiile primului-ministru. Guvernul va fi demis. stipulându-se expres că.23/2004. Potrivit art. perioada de interimat este mai mare de 45 de zile. din motive de sănătate) interimatul durează doar până când primul-ministru titular îşi va relua activitatea în Guvern. În sfârşit. Preşedintele României va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar. este vorba despre un personal administrativ. o structură trihotomică a acestuia. Cancelaria Primului-ministru este condusă de şeful cancelariei care are rang de ministru şi calitatea de ordonator principal de credite. după caz. Organizarea şi atribuţiile Secretariatului General al Guvernului se stabilesc prin hotărâre a Guvernului. fiind prevăzută deci. astfel cum acesta a fost modificat prin Legea nr.20 din Legea nr. Guvernul are un Secretariat General condus de secretarul general al Guvernului. ce pot avea rang de secretar de stat. Organizarea şi funcţionarea Cancelariei Primului-ministru se aprobă prin decizie a primului-ministru. la propunerea primului-ministru.110 alin.” § 5. potrivit art. rezolvarea problemelor organizatorice. ce vine şi eventual. pleacă o dată cu primul-ministru. 70 . aparatul de lucru al Guvernului este alcătuit din Cancelaria primuluiministru. Potrivit art. ns. cu excepţia revocării (corelare necesară . Cancelaria Primului-ministru are personalitate juridică şi este coordonată direct de Primul-ministru. “Prevederile alin. precum şi reprezentarea Guvernului în faţa instanţelor judecătoreşti. care poate avea rang de ministru. încetează dacă primul-ministru îşi reia activitatea în Guvern.(2) din Constituţie. în art. Secretariatul General al Guvernului.110 alin. Din dispoziţia finală se subînţelege că. Dacă motivul ce a determinat numirea primului-ministru interimar se datorează faptului că funcţia primului-ministru titular a încetat. Organizarea şi funcţionarea Guvernului Legea organică privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor. de personal cu funcţii de conducere sau de demnitari. potrivit art. partea I. cu toate consecinţele ce decurg de aici. până la formarea noului Guvern.107 alin.3 se aplică în mod corespunzător şi celorlalţi membri ai Guvernului.(2) din Constituţie. În ce priveşte modalităţile de încetare a calităţii de prim-ministru.) sau este în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile. pentru o perioadă de cel mult 45 de zile. Secretariatul General asigură derularea operaţiunilor tehnice aferente actelor de guvernare. primul-ministru interimar urmând să conducă un Guvern demisionar până la depunerea jurământului de către noul Guvern. Constituţia republicată prevede expres în art. ce poate fi angajat pe criterii exclusiv politice.90/2001.subl.106. ajutat de unul sau mai mulţi secretari generali adjuncţi.90/2001. departamente şi alte asemenea structuri organizatorice cu atribuţii specifice stabilite prin hotărâre a Guvernului.

11 din Legea nr. cea administrativă. apărarea ţării. observăm că este vorba chiar de una din cele două componente ale rolului său. exercită conducerea generală a administraţiei publice. g). ale căror conducători nu fac parte din Guvern. Preluându-se conţinutul art. având rolul de coordonare şi sinteză în domenii de interes general. sus-menţionată. c). la rolul acestuia stabilit de art. După locul producerii efectelor. aflată în subordinea premierului. asigură executarea de către autorităţile administraţiei publice a legilor şi a celorlalte dispoziţii normative date în aplicarea acestora.” Potrivit Legii nr. În ce priveşte funcţionarea Guvernului. ordonanţe în temeiul unei legi speciale de abilitare şi ordonanţe de urgenţă potrivit Constituţiei. e).102 alin. oficii.90/2001 menţionăm: a). După conţinutul lor. şedinţele Guvernului se convoacă şi sunt conduse de primul-ministru. Şedinţele plenului sunt unica modalitate de lucru a Guvernului. d). Departamentul este condus de un demnitar.Departamentul este o structură organizatorică. în termen de 60 de zile de la data solicitării. iniţiate cu respectarea Constituţiei. În ce priveşte atribuţia prevăzută la litera a).” În realizarea funcţiilor sale. în conformitate cu atribuţiile Guvernului.emite puncte de vedere asupra propunerilor legislative. având atribuţii. “Dezbaterile din şedinţele Guvernului şi modul de adoptare a actelor acestuia. rol ce se realizează prin intermediul funcţiilor sale. b). precum şi a oricăror alte măsuri stabilite se înregistrează pe bandă magnetică şi se consemnează în stenograma şedinţei. atribuţiile pot fi de natură economică-financiară şi socială precum şi de natură politico-administrativă. de exercitare a conducerii generale a administraţiei publice.emite hotărâri pentru organizarea executării legilor. b¹). secretariate etc. în continuare se precizează că: “Preşedintele României poate lua parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă. Guvernul îndeplineşte o serie de atribuţii. În cadrul şedinţelor se dezbat probleme ale politicii interne şi externe a ţării. Pe lângă Guvern mai pot funcţiona agenţii. fără personalitate juridică şi fără unităţi subordonate. Preşedintele României prezidează şedinţele Guvernului la care participă. atribuţiile Guvernului pot fi atribuţii principale prevăzute în legea sa organică şi atribuţii secundare prevăzute de alte legi sau care decurg din rolul şi funcţiile sale. Dintre atribuţiile prevăzute în art. După importanţa lor. asigură realizarea politicii în domeniul social potrivit programului de guvernare etc.90/2001: “Guvernul se întruneşte săptămânal sau ori de câte ori este nevoie. ca structuri specializate şi auxiliare ale Guvernului. Legea prevede că.(1) din Constituţia republicată. asigurarea ordinii publice şi la cererea primului-ministru în alte situaţii. Nerespectarea acestui termen echivalează cu susţinerea implicită a formei iniţiatorului. şi le transmite Parlamentului. aprobă strategiile şi programele de dezvoltare economică pe ramuri şi domenii de activitate.iniţiază proiecte de lege şi le supune spre adoptare Parlamentului. structuri şi personal stabilite prin Hotărâri ale Guvernului sau decizii ale primului ministru. f).” Observăm cum legiuitorul organic circumscrie câmpul de acţiune al Guvernului. adoptându-se măsurile corespunzătoare.. elaborează proiectele de lege a bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat şi le supune spre adoptare Parlamentului. în cadrul căreia se dezbat şi se soluţionează probleme ce intră în sfera sa de atribuţii. certificată de Secretarul General al Guvernului. precum şi aspecte privind conducerea generală a administraţiei publice. ce desemnează “zone mari de activitate” din competenţa 71 . care în exercitarea atribuţiilor emite ordine cu caracter individual.87 din Constituţie. în doctrină se mai face distincţie între atribuţii interne şi atribuţii internaţionale.

(4) din Constituţia republicată. acestea sunt acte administrative normative sau acte administrative individuale. proiecte de lege. în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta. ar putea apare în cazul în care ar exista o egalitate între numărul membrilor care susţin un proiect şi cel al celor care sunt împotrivă.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor. precum şi. La rândul său. în perspectiva unei noi modificări a legii. Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor. şi nicidecum despre atribuţii ale acesteia.108. conţinutul literei a ar trebui eliminat. se contrasemnează de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare şi se publică în Monitorul Oficial al României.” Aceste prevederi constituţionale. 27 alin. în doctrina administrativă este unanim admis că.(1) şi (2) din Lege: “Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe în prezenţa majorităţii membrilor săi. Actele Guvernului.26 din lege stabileşte posibilitatea membrilor Guvernului de a propune proiecte de hotărâri şi de ordonanţe. este preluat ca atare.90/2001. ca acte juridice având o natură juridică diferită.Guvernului. controversate în timp. art.” O astfel de modalitatea de adoptare a actelor Guvernului a fost criticată în doctrină deoarece acordă puteri exagerate primului-ministru. mult prea succint însă. despre mijloacele juridice prin care structura organizatorică avută în vedere îşi realizează competenţa. al căror ansamblu formează competenţa materială generală a acestuia. (4). despre acte adoptate în exercitarea atribuţiilor sale. de regulă. Delegarea legislativă Constituţia României din 1991 republicată în 2003 conţine un sediu general (art. chiar şi parţial evocat nu se poate identifica cu o atribuţie a acestuia.90/ 2001. Guvernul emite hotărâri pentru organizarea executării legilor. Astfel.27 alin. Hotărârea Guvernului intervine atunci când. sub sancţiunea inexistenţei.26 din Legea nr. Hotărârile şi ordonanţele adoptate de Guvern se semnează de primulministru. au fost preluate şi dezvoltate. executarea unor prevederi din lege “presupune stabilirea de măsuri sau a unor reguli subsecvente. credem că. Dacă nu se realizează consensul. În egală măsură. tipică pentru rolul acestuia de autoritate publică a puterii executive. § 6. în Legea nr. nu putem fi de acord cu conţinutul literei c) de la acelaşi articol.(3) din Legea nr. (2). intitulat Actele Guvernului) şi un sediu consacrat regimului delegării legislative (art. fiind vorba în realitate. reprezentând expresia unei competenţe originare a Guvernului. referitor la obligativitatea publicării actelor Guvernului. Hotărârile care au caracter militar se comunică numai instituţiilor interesate.108 din Constituţia republicată: “(1) Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe. O analiză a celor două tipuri de acte ale Guvernului presupune delimitarea acestora. în art.” 72 . Potrivit art. (3). în vederea exercitării dreptului de iniţiativă legislativă a acestuia. conţinutul art. Hotărârile şi ordonanţele se adoptă prin consens. cu atât mai mult cu cât el este avut în vedere şi cu ocazia stabilirii conţinutului şedinţelor Guvernului. în ce priveşte hotărârile Guvernului. Astfel. conform căruia. care să asigure corecta aplicare a acestora.108 alin. Cum rolul Guvernului. hotărăşte primul-ministru”. în aplicare. ordonanţe în temeiul unei legi speciale de abilitare şi ordonanţe de urgenţă potrivit Constituţiei. funcţii care la rândul lor sunt duse la îndeplinire prin intermediul atribuţiilor. în mod natural. Potrivit art. Nepublicarea atrage inexistenţa hotărârii sau a ordonanţei. prevederi „ce se aplică şi în cazul documentelor şi altor măsuri dezbătute în Guvern.115). aşa cum de altfel şi legiuitorul organic precizează expres la art.Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare. prevăzută de Constituţie. Singura situaţie în care ar fi de acceptat ca primul-ministru să aibă votul decisiv.

Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă. (3). hotărârile se adoptă întotdeauna în baza legii. ea poate fi atacată în instanţa de contencios administrativ în temeiul art. să adopte ordonanţe. pe fondul acestor dispoziţii constituţionale. domenii identificate prin eliminare. ordonanţele Guvernului pot fi de două feluri: simple şi de urgenţă. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune. fiind secundum legem şi urmărind organizarea executării şi executarea în concret a legii. Elementul facultativ lăsat la libera apreciere a parlamentarilor se referă la supunerea acestora. punerea în aplicare sau aducerea la îndeplinire a legilor. rezultat al unei practici excesive în aplicarea acestei instituţii. Acestea intră în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare la Parlament. până la împlinirea termenului de abilitare.52 din Constituţia republicată şi a dispoziţiilor legii speciale în materie.114 din Constituţia din 1991: “(1). ordonanţele se supun aprobării Parlamentului.Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice. consacrat instituţiei delegării legislative. s-a intervenit substanţial. pe perioada vacanţei parlamentare.554/2004 privind contenciosul administrativ cu modificările şi completările ulterioare. ca Parlamentul să abiliteze Guvernul să adopte ordonanţe şi în timpul sesiunilor sale. (5). În cazuri excepţionale. alteori ea se subînţelege. în practica statală fiind rareori utilizată.(3) din Constituţia republicată. (2). cât şi din art. Deşi. ce tinde să se îndepărteze tot mai mult de litera şi spiritul Constituţiei. domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe. el se convoacă în mod obligatoriu. analiza acestei instituţii s-a aflat în mică măsură în atenţia doctrinei. Legea nr.73 alin. în ultimul deceniu. Este motivul pentru care. în practica de stat s-a format regula abilitării Guvernului. Legea de abilitare va stabili. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanţei. pe de-o parte. rezultă că. Datorită acestui aspect. Ordonanţele simple sau legale se adoptă întotdeauna în baza unei legi de abilitare care conţine două elemente obligatorii şi un element facultativ. Uneori necesitatea adoptării unei hotărâri a Guvernului este expres prevăzută în dispoziţiile legii. Dacă în primii ani după adoptarea Constituţiei. vom începe analiza pornind de la dispoziţiile iniţiale în materie. într-o încercare de clarificare a regimului juridic aplicabil ordonanţelor. sau într-o formulă mai sintetică. sfera legilor organice fiind expres şi limitativ prevăzută în art. mai ales după 1997. Nimic nu opreşte însă. cu ocazia revizuirii din octombrie 2003.” Din analiza acestor prevederi. acte ce conţin norme cu putere de lege. norma constituţională nu conţine vreo precizare expresă în acest sens.108 din Constituţia republicată. potrivit procedurii legislative. doctrina a început să acorde atenţie sporită acestei instituţii. Cele două categorii de dispoziţii obligatorii privesc perioada de abilitare şi domeniile în care se pot adopta ordonanţele. pe de altă parte. Instituţia delegării legislative rezumă în esenţă posibilitatea acordată Guvernului. Astfel. domenii care nu pot intra în sfera legii organice. rezultă atât din art. Aprobarea sau respingerea ordonanţelor se face printr-o lege în care vor fi cuprinse şi ordonanţele ale căror efecte au încetat potrivit alineatului 3. 73 . actul prin care Guvernul îşi realizează rolul de exercitare a conducerii generale a administraţiei publice. spre aprobare Parlamentului. în mod obligatoriu. ca în anumite limite şi cu respectarea unor condiţii.Hotărârea reprezintă prin excelenţă. reglementând relaţii sociale care sunt prin natura lor inferioare ca importanţă faţă de cele reglementate de lege. şi în raport cu o bogată doctrină. (4).115. Deci. mai sus menţionat. Atunci când o hotărâre a Guvernului încalcă legea sau chiar Constituţia sau adaugă la dispoziţiile legii. Regimul juridic aplicabil ordonanţelor Guvernului. Dacă legea de abilitare o cere. potrivit art. din considerente didactice.

După cum vom vedea. Astfel fiind s-a ridicat întrebarea: cum va vota Parlamentul. În urma dezbaterii. o lege de aprobare a unei ordonanţe de urgenţă ? S-a ajuns în timp. prin încălcarea prevederilor constituţionale. printr-o interpretare per a contrario a dispoziţiilor art. Astfel. în noua configuraţie constituţională se defineşte de fapt. Pe scurt. 74 .În varianta iniţială a Constituţiei. Curtea Constituţională emiţând şi decizii în acest sens. prin actuala dispoziţie constituţională se încearcă clarificarea acestui concept. ca o a doua condiţie de adoptare a acestui tip de ordonanţe. precizându-se că. atunci când recurgea la adoptarea de ordonanţe de urgenţă.” Într-o interpretare sintetică. Însă. Spre deosebire de ordonanţele simple care se supun aprobării Parlamentului. în absenţa unor precizări exprese. Nimeni nu contestă la ora actuală. fiind lărgită astfel sfera acestora. observăm că.(4) din Constituţia din 1991. formularea iniţială “cazuri excepţionale” a fost înlocuită cu sintagma situaţii extraordinare. şi deci neputând să fie amânată. alineatul (4) al art. începând cu anul 1997. în anul 2003. iată acum modificările şi completările aduse instituţiei delegării legislative. fără excepţie aprobării forului legislativ. numărul ordonanţelor de urgenţă adoptate în domenii ale legii organice crescând vertiginos. în ultimii ani). argumente procedurale. această problemă a fost rezolvată ca urmare a revizuirii. spre deosebire de varianta iniţială. fiind vorba despre situaţii extraordinare. numai dacă legea de abilitare o cere. dacă primele trei alineate au rămas neschimbate. Atât legea de abilitare. sensul noţiunii de urgenţă. Or. “reglementarea nu poate fi amânată ”. cu privire la existenţa celor două condiţii. o parte a specialiştilor s-a pronunţat în favoarea admiterii acestei posibilităţi. O atenţie specială este acordată ordonanţelor de urgenţă. O problemă controversată. dar această condiţie rezultă din caracterul de urgenţă al acestor ordonanţe. cu votul necesar legilor organice. Parlamentul poate adopta o lege de aprobare a ordonanţei în forma iniţială (situaţia cea mai convenabilă sub aspectul efectelor juridice dar şi cea mai rar întâlnită în practică). reglementarea lor este şi urgentă. devenită curentă în această direcţie. Au existat însă şi autori care s-au menţinut constant pe poziţia respingerii posibilităţii de adoptare a ordonanţelor de urgenţă în materia legii organice. în pofida evoluţiei în sens contrar a practicii guvernamentale. Faţă de problemele apărute în practica de stat. invocând în special. încurajată fiind în timp şi de poziţia adoptată de Curtea Constituţională care a admis o practică.115 din Constituţia republicată are în prezent următorul cuprins: “Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată. prin legea de revizuire a Constituţiei. ca urmare a excesului de ordonanţe simple şi de urgenţă. dar pe care nici Guvernul nu-l respecta decât rareori. având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora. care a dus la conturarea a două poziţii fundamental opuse în rândul autorilor de drept public privea posibilitatea adoptării de ordonanţe de urgenţă în materia legii organice. tot un concept juridic nedeterminat. ordonanţele de urgenţă sau constituţionale trebuiau adoptate doar în cazuri excepţionale şi intrau în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare la Parlament.114 alin. stabilit chiar prin denumirea lor. trebuia convocat în mod obligatoriu. cât şi legile de aprobare sau de respingere a ordonanţelor sunt legi ordinare. a cărui interpretare este lăsată în continuare la discreţia Guvernului. iar dacă acesta nu se afla în sesiune. nefiind expres menţionate nici în norma constituţională care enumără domeniile legii organice şi nici calificate ca atare. o lege de aprobare cu modificări şi completări a ordonanţei (situaţia cea mai frecvent întâlnită în practică) sau o lege de respingere a ordonanţei (practică intensificată mai ales. pe care nimeni nu-l contestă. Fireşte că. situaţie rămasă neschimbată şi în urma revizuirii. la adoptarea legilor de aprobare sau de respingere a ordonanţelor. ea urmând să intervină imediat. ordonanţele de urgenţă se supun toate. acest caracter.

şi respectiv. lărgindu-se astfel sfera legilor organice. O asemenea dispoziţie. formularea propusă are un caracter mult prea general.Un al doilea element de “noutate” priveşte “obligativitatea motivării urgenţei în cuprinsul acestora. după care acestea sunt trimise la cea de-a doua Cameră. Depăşirea termenelor semnifică adoptarea tacită a reglementării. se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau. Camerele. Este adevărat că. Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei. a fost introdus un nou alineat. faţă de dispoziţiile art.(7) al art. sub forma unor expuneri de motive. după caz. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere. care va decide de asemenea în procedură de urgenţă. prin legea de revizuire.” Diferenţierea în ce priveşte Camera la care urmează să fie depus proiectul legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă este determinată de modificările aduse procedurii legislative.” În plus. nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului. Vechiul alineat (5) al art. pentru ordonanţele de urgenţă a fost dintotdeauna necesară motivarea urgenţei. devenind alin. Ordonanţa de urgenţă cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la articolul 76 alineatul (1). drepturile. se doreşte a fi lăsate exclusiv la dispoziţia forului legiuitor. respectarea ei fiind lăsată din nou la libera apreciere a Guvernului. având următorul cuprins: “Prin legea de aprobare sau de respingere se vor reglementa. cu legile de aprobare sau de respingere (subl. Această posibilitate este limitată însă prin noul alin.115.” 75 . libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie. în continuare. aceasta este considerată adoptată şi se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în procedură de urgenţă.) a ordonanţelor de urgenţă ce cuprind norme de natura legii organice. al optulea al art. în cazul ordonanţelor şi hotărârilor Guvernului. drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică. potrivit alin. în cazul legilor şi a unor note de fundamentare. Prin noua configuraţie constituţională au fost modificate şi completate şi dispoziţiile iniţiale privitoare la supunerea spre aprobare Parlamentului. care dispune în acest sens.” Or. aspect subliniat şi prin numeroase decizii ale Curţii Constituţionale. 60 de zile.115 în Constituţia republicată. (6) al art. în anumite domenii. dacă este cazul.ns. doar sub aspectul formei şi nu al fondului.114 este reformulat. a acestui tip de ordonanţe. măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanţei. se admite expres posibilitatea adoptării de ordonanţe de urgenţă în materia legii organice.115: “Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale. Evident că. stabilindu-se ca acestea să fie aprobate cu majoritatea prevăzută de Constituţie pentru adoptarea legilor organice. dacă nu se află în sesiune. Astfel.” Deşi de apreciat dorinţa de a se limita expres sfera de acţiune a Guvernului. trimitere. în opinia noastră. pentru coduri şi alte legi de complexitate deosebită.(5) nou introdus al art. termen prevăzut pentru toate proiectele de legi. de o largă putere discreţionară. aşa cum este prevăzut şi în cazul ordonanţelor de urgenţă.115 din Constituţia republicată: “Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. termenul aflat la dispoziţia primei Camere este mai scurt. de doar 30 de zile şi nu de 45. prin ordonanţe de urgenţă. În plus. cu excepţia de neconstituţionalitate a unei ordonanţe de urgenţă. care datorită importanţei lor pentru cetăţeni. care îi încalcă conţinutul. are exclusiv meritul de a putea constitui un fundament constituţional serios în cazul sesizării Curţii Constituţionale.75 din Constituţia republicată privitor la sesizarea Camerelor. dintotdeauna a existat necesitatea motivării actelor normative. “Ordonanţele cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se resping printr-o lege în care vor fi cuprinse şi ordonanţele ale căror efecte au încetat potrivit alineatului 3.

Camera Deputaţilor sau Senatul poate adopta o moţiune simplă prin care să-şi exprime poziţia cu privire la o problemă de politică internă sau externă ori. care poate să vizeze doar situaţii ce ţin obiectiv de natura controlului parlamentar şi nu interese personale ale parlamentarilor. ştiut fiind faptul că problemele cele mai mari ridicate în practică au fost şi sunt legate de regulă. astfel cum acesta a fost modificat şi completat.Guvernul şi fiecare dintre membrii săi au obligaţia să răspundă la întrebările sau la interpelările formulate de deputaţi sau de senatori. cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări. (2). de Senat sau de comisiile parlamentare.(2) din Constituţia republicată. prin care se 76 . fiind vorba în prezent de controlul parlamentar prin întrebări.(6) din Constituţia republicată care prevede competenţa “instanţelor de contencios administrativ de a soluţiona cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau. prin dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale”. după caz. în sensul că el poartă asupra tuturor actelor şi faptelor săvârşite pe toată durata mandatului unui Guvern şi un control preponderent politic. Prin interpelare se înţelege în principiu. actele şi informaţiile solicitate sau. potrivit art.111 din Constituţia republicată consacrat informării Parlamentului: “(1).O asemenea dispoziţie a deschis în opinia noastră o adevărată “cutie a Pandorei”. membrii Guvernului având acces la lucrările Parlamentului. sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor. potrivit art.Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice. (2). în cadrul controlului parlamentar al activităţii lor. în virtutea căruia exercitarea suveranităţii naţionale se face prin organele sale reprezentative şi prin referendum. § 7. participarea lor fiind obligatorie. Membrii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului.111 alin.112 din Constituţia republicată. practica deja existentă în materie a continuat şi în ultimii 5 ani. ale cărui origini se regăsesc chiar în sistemul instituit în România. o cerere adresată Guvernului. În concluzie. Obligaţia de informare acţionează şi în sens invers. Obligaţia de informare există numai dacă cererea vine din partea Preşedinţilor Camerelor sau comisiilor parlamentare. prin intermediul preşedinţilor acestora. O chestiune distinctă priveşte limitele cererii. Solicitările adresate nu pot depăşi sfera activităţii guvernamentale şi a administraţiei publice. după caz. solicitarea informării este obligatorie. prin intermediul preşedinţilor acestora. Potrivit art. în condiţiile prevăzute de regulamentele celor două Camere ale Parlamentului. în dorinţa de a restrânge sfera ei de aplicare. Noua dispoziţie conţinută în teza finală a art. participarea lor este obligatorie. Dacă li se solicită prezenţa. iar atunci când li se solicită prezenţa. dacă au intenţia să adopte o hotărâre într-o problemă anume. înţeleg prin întrebare o simplă cerere de a răspunde dacă un fapt este adevărat. deşi prin revizuirea dispoziţiilor constituţionale în materie s-ar părea că s-a încercat soluţionarea diferitelor probleme apărute în aplicarea delegării legislative. În cazul în care o iniţiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat.” Regulamentele Camerelor. ce a completat vechea formulare referitoare doar la întrebări şi interpelări : “(1).126 alin. după caz.” Acest control a fost calificat ca fiind un control atotcuprinzător. dacă o informaţie este exactă. dacă Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice înţeleg să comunice Camerei. va rezolva situaţii concrete. Astfel. instituţia fiind lăsată în continuare la discreţia Guvernului. de efectele juridice pe care ordonanţele le produc din chiar momentul publicării în Monitorul Oficial. este consacrat Raporturilor Parlamentului cu Guvernul. interpelări şi moţiuni simple. Controlul parlamentar şi răspunderea membrilor Guvernului ‚Un întreg capitol (al IV-lea) din titlul III (Autorităţile publice) al Constituţiei României. dar nu poate contribui decisiv la schimbarea opticii în aplicarea instituţiei delegării legislative. inclusiv sub aspectul titlului marginal. nefiind vorba de un atribut personal al acestora.

Întrebările pot fi scrise şi orale. Camera Deputaţilor şi Senatul. hotărâre care se înaintează Preşedintelui României în vederea declanşării procedurii de formare a unui nou Guvern.109 alin.(1) din Constituţia republicată. iar cele scrise pot fi: întrebări la care răspunsul urmează a fi dat în scris şi întrebări la care răspunsul se dă oral de la tribuna Camerei. uzitată constant de către opoziţie. deputaţii şi senatorii care au semnat-o nu mai pot iniţia. întrucât prin adoptarea ei. Guvernul ca organ rezultat din jocul politic. adică moţiunea simplă. finalizată prin vot. pentru ca acesta. semnată de Preşedinţii celor două Camere. ca mijloc democratic de “luptă”. realizată tot în şedinţa comună a celor două Camere. Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor şi se comunică Guvernului la data depunerii. Dacă moţiunea de cenzură este admisă se ia act de aceasta. demiterea prin retragerea încrederii acordate de către Parlament. Pentru a se putea verifica îndeplinirea acestei condiţii este necesar ca numele şi prenumele semnatarilor să fie însoţite de calitatea de deputat sau de senator. Moţiunea de cenzură se prezintă Birourilor permanente ale celor două Camere şi se comunică Guvernului de către Preşedintele Camerei Deputaţilor în ziua în care a fost depusă. ocazie cu care se dă cuvântul primului-ministru sau unui alt ministru desemnat de acesta pentru a prezenta poziţia Guvernului. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia. o practică parlamentară. Dezbaterea propriu-zisă are loc în maxim trei zile de la prezentare. cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. cunoscându-i conţinutul să se poată apăra. Moţiunea de cenzură este simetric opusă votului de încredere. dezbaterea şi supunerea la vot. Moţiunea de cenzură se dezbate după 3 zile de la data când a fost prezentată în şedinţa comună a celor două Camere. instituţie tradiţională a dreptului public modern. ”. singurul pe temeiul căruia Guvernul poate funcţiona în mod normal. Mandatul de încredere. Parlamentul retrage încrederea acordată Guvernului la învestitură. îndeplinirea rolului constituţional ce revine fiecăreia dintre cele două autorităţi publice. moţiunea de cenzură cuprinde trei momente esenţiale: iniţierea.113 din Constituţia republicată:“(1). Potrivit art. din care rezultă autonomia. Convocarea are loc în maxim 5 zile. cu excepţia cazului în care Guvernul îşi angajează răspunderea potrivit articolului 114. la şedinţa comună a celor două Camere fiind prezentat textul moţiunii de cenzură. “răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate. iniţiată numai de deputaţi sau de senatori. pot retrage încrederea acordată Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură. Ca o condiţie obligatorie de validitate. (3). (2).” Rezultă că. moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor. constituie esenţa raporturilor dintre Parlament şi Guvern. Dacă moţiunea de cenzură a fost respinsă. în şedinţă comună. Este o soluţie simetrică cu cea privitoare la acordarea votului de încredere unui anumit Cabinet. prin procedura moţiunii de cenzură. cu votul majorităţii parlamentarilor.solicită explicaţii asupra politicii sale în probleme importante ale activităţii interne şi externe. prin vot secret cu bile. expresie a principiului separaţiei dintre puterea legislativă şi cea executivă şi colaborarea lor. Următorul articol din Constituţie din capitolul consacrat raporturilor Parlamentului cu Guvernul reglementează forma cea mai gravă de sancţiune care intervine în cazul răspunderii politice a Guvernului şi anume. Moţiunea de cenzură se adoptă cu votul majorităţii parlamentarilor. Prin legea de revizuire a fost consacrată expres. grupul parlamentar de care aparţin şi de semnătură. o nouă moţiune de cenzură. potrivit art. 77 . printr-o hotărâre a Parlamentului. în aceeaşi sesiune. (4).

(modificat sau completat. astfel cum acesta a fost completat: “(1). pentru a face faţă unor împrejurări deosebite. cu sprijinul majorităţii parlamentare pe care se întemeiază şi în condiţii de maximă celeritate. se consideră adoptat. cu amendamente acceptate de Guvern. cu amendamente acceptate de Guvern. ci prin dezbaterea unei problematici prin excelenţă politice. iar dezbaterile ce au loc ar putea privi atât conţinutul acestui proiect cât şi al unui program sau a unei declaraţii de politică generală. proiectul de lege prezentat. modificat sau completat. s-a mai susţinut. a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege. practic rolul Parlamentului ca unică autoritate legiuitoare a ţării.110 alin. adică nu prin dezbaterea legii în cadrul procedurii legislative ordinare.Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului. ultima ipoteză creând reale probleme în practica de stat. unei declaraţii de politică generală sau unui proiect de lege. răspunderea politică a acestuia din urmă au conotaţii speciale în cazul acestei proceduri. Guvernul urmăreşte adoptarea unui program. (3). ar trebui înţeleasă în sens restrâns. după caz. Dacă moţiunea de cenzură este respinsă. legate de rămânerea sau demiterea Guvernului.ns.114 din Constituţia republicată. Angajarea răspunderii politice a Guvernului reprezintă o procedură prin care. situaţie care ar anula. cei care au iniţiat-o nu mai pot depune o alta în aceeaşi sesiune. Cu alte cuvinte. echipa guvernamentală anterioară. a declaraţiei de politică generală sau a proiectului de lege. va răspunde potrivit art.) se consideră adoptat iar programul sau declaraţia de politică generală devin obligatorii pentru Guvern. Dacă nu se depune moţiunea de cenzură sau dacă deşi introdusă. Guvernul este demis dacă o moţiune de cenzură. această procedură parlamentară cunoscută în doctrină şi sub denumirea de moţiune de cenzură provocată. În ce priveşte posibilitatea de a se interveni în conţinutul efectiv al proiectului de lege (până la soluţionarea acestei probleme prin legea de revizuire –subl. Angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege reprezintă o modalitate legislativă indirectă de adoptare a unei legi. Dacă Guvernul nu a fost demis potrivit alineatului (2). 78 . în varianta iniţială a Constituţiei. Potrivit art. asupra unui program. a Guvernului demisionar. care sunt de competenţa Parlamentului.(4) din Constituţie. după caz. după caz.113. dacă în termen de 3 zile se introduce o moţiune de cenzură. ce reclamă stabilirea de măsuri urgente. depusă în termen de 3 zile de la prezentarea programului. (2). (4). a fost votată în condiţiile articolului 113. ea este respinsă la vot. în şedinţă comună. se desfăşoară în Camerele reunite prin votul cărora Guvernul a fost învestit şi poate fi şi dezînvestit. Raporturile politice dintre Parlament şi Guvern şi implicit. textul legii a rămas întotdeauna cel promovat de Guvern.Până la depunerea jurământului de către membrii noului Guvern.). excepţie făcând ipoteza angajării răspunderii Guvernului. în două categorii: angajarea răspunderii asupra unui program sau unei declaraţii de politică generală şi angajarea răspunderii asupra unui proiect de lege.ns. iar ulterior aceasta este adoptată. iar aplicarea programului sau a declaraţiei de politică generală devine obligatorie pentru Guvern. În cazul în care Preşedintele României cere reexaminare legii adoptate potrivit alineatului (3). potrivit completării aduse prin legea de revizuire din 2003 – subl. dezbaterea acesteia se va face în şedinţa comună a celor două Camere. deşi iniţial s-a susţinut că Guvernul poate accepta eventuale modificări ale acestuia. motiv pentru care o vom prezenta mai în detaliu. Ipotezele de angajare a răspunderii Guvernului au fost grupate. Guvernul va deveni demisionar. proiectul de lege prezentat. Expresia “un proiect de lege”. în practica de Stat conturată în aplicarea art. de îndeplinirea actelor necesare pentru administrarea treburilor publice. angajarea răspunderii neputându-se face cu privire la două proiecte de lege sau la un pachet de asemenea proiecte. Este motivul pentru care.

transformarea excepţiei în regulă. În plus. Dimpotrivă. să intre în câmpul de acţiune a forului legiuitor. în practica de stat a fost angajată răspunderea în cele mai variate situaţii: pentru un proiect de lege de aprobare a unei ordonanţe de urgenţă (care deja îşi producea efecte juridice). Preşedintele României poate dispune suspendarea acestora din funcţie. datorită caracterului prea general al redactării. în ponderea acordată Guvernului în activitatea de legiferare. (3). Or. completarea adusă prin legea de revizuire. Numai Camera Deputaţilor. pentru un pachet legislativ în domeniul sănătăţii. ne întrebăm care ar fi perioada de timp necesară parlamentarilor pentru a promova amendamente de substanţă ? În ce priveşte răspunderea penală a membrilor Guvernului. aspecte de natură procedurală se vor ridica în aplicarea noilor prevederi constituţionale. proiectul de lege va fi trimis spre promulgare în forma iniţială. credem că. dacă ar fi vorba despre un întreg pachet legislativ. ce vizează doar membrii Guvernului. răspunsul trebuie căutat în raporturile pe care legiuitorul constituant le stabileşte între Parlament şi Guvern. cu condiţia ca amendamentele aduse în Parlament. pentru adoptarea unui “Pachet de legi anticorupţie” conţinând nu mai puţin de 15 obiecte de reglementare. faţă de noua modalitate de redactare.(2) şi (3) din Constituţia republicată: ”(2). nu credem că va contribui la clarificarea procedurii speciale. Prima întrebare care se ridică vizează în mod firesc refuzul amendării proiectului de lege. mai precis. dar atunci ne întrebăm ce rost ar mai avea propunerea de amendamente de către parlamentari. Din această perspectivă. în legătură cu angajarea răspunderii Guvernului pentru un proiect de lege. Din enumerarea cazurilor de mai sus este evident că probleme se ridică în practică. aplicarea acestei proceduri în practica de stat s-a dovedit atipică.În pofida unei astfel de poziţii logice a doctrinei. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. considerăm că. ne întrebăm. instituind un regim derogatoriu de la dreptul comun. Dacă s-a cerut urmărirea penală. are tendinţa de a-şi extinde puterea de a legifera. Guvernului nu ar trebui să i se permită decât cu titlu de excepţie să pătrundă în sfera de reglementare primară a relaţiilor sociale. Dacă termenul de introducere a moţiunii de cenzură este atât de scurt. dilemele vor fi amplificate. de adoptare a unui proiect de lege pe calea angajării răspunderii Guvernului.Cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială. pentru adoptarea unor măsuri privind două obiecte de reglementare distincte şi anume. Legat de modalităţile concrete în care angajarea răspunderii Guvernului este pusă în practică pentru un proiect de lege. potrivit art. nu şi alte persoane ce deţin funcţii asimilate 79 . care va fi perioada de timp aflată la dispoziţia parlamentarilor pentru a formula amendamente? Iar. în sensul admiterii posibilităţii modificării sau completării proiectului de lege promovat de către Guvern. Ce se va întâmpla într-o asemenea situaţie ? Este de presupus că. pentru un proiect de lege care intrase deja în dezbaterea parlamentară. de doar 3 zile de la prezentarea proiectului de lege.109 alin. proprietatea şi justiţia şi mai recent. să fie acceptate de acesta. pentru un proiect de lege care conţinea 6 obiecte de reglementare. oricare ar fi acesta. Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. pentru promovarea unui nou Cod al muncii. de unde concluzia că. până la urmă. de către Guvern. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcţie. un Guvern. mai ales. Faţă de consacrarea constituţională expresă a rolului Parlamentului de organ reprezentativ suprem şi unică autoritate legiuitoare a ţării.” Din dispoziţiile de mai sus se poate observa că este vorba despre norme procedurale. de natură penală. şi întotdeauna. două proceduri constituţionale şi anume angajarea răspunderii Guvernului şi delegarea legislativă au permis în timp. în dauna forului legiuitor.

miniştrilor, fără a fi membri ai Guvernului, nici persoane care deţin alte demnităţi din sfera puterii executive. Deoarece competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se subînţelege că începerea urmăririi penale, apoi trimiterea în judecată şi susţinerea acuzării sunt de competenţa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, mai nou, a Parchetului Naţional Anticorupţie, transformat ulterior, în Departamentul Naţional Anticorupţie. Legea responsabilităţii ministeriale nr.115/1999 republicată în 2007 a introdus necesitatea unei Comisii pentru faza politică: “Dezbaterea propunerii de începere a urmăririi penale în Camera Deputaţilor sau în Senat se face pe baza raportului întocmit de o comisie permanentă care, în cadrul competenţei sale, a efectuat o anchetă privitoare la activitatea desfăşurată de Guvern sau de un minister ori de o comisie specială de anchetă, constituită în acest scop.” Sesizată de Avocatul Poporului, în legătură cu O.U.G. nr.95/2007 de modificare a legii, prin care se intenţionase formarea unei comisii alcătuite din 5 judecători, Curtea Constituţionala a stabilit prin Decizia nr.1133/2007 caracterul neconstituţional al numirii acestora în comisia specială, şi chiar mai mult, caracterul neconstituţional al unei astfel de comisii speciale, care restrânge, dreptul preşedintelui României de a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Dacă a avut loc trimiterea în judecată, suspendarea din funcţie a membrului Guvernului devenit inculpat operează de drept. Dispoziţiile constituţionale se aplică deopotrivă membrilor Guvernului în funcţie cât şi foştilor miniştri. Prin urmare, un membru al Guvernului răspunde penal în următoarele situaţii: a). pentru infracţiunile prevăzute de legea specială în materie; b). pentru alte infracţiuni prevăzute în Codul penal sau în legi penale speciale, săvârşite în exerciţiul funcţiei sale; c). pentru infracţiuni săvârşite în afara exerciţiului funcţiei, potrivit dreptului comun. § 8. Administraţia centrală de specialitate O administraţie centrală departamentală, condusă de miniştrii, a existat în Ţările Române cu mult înainte de organizarea Guvernului ca organ de stat. Izvoarele juridice ale ministerelor le regăsim în Regulamentele organice, prin transformarea unor ranguri boiereşti în funcţii de miniştrii. Conducătorii departamentelor ţineau legătura cu Domnul prin mijlocirea secretarului statului. Noţiunea de ministru este formulată abia în Convenţia pentru organizarea definitivă a Principatelor Române, semnată la Paris în 1858 şi apoi în Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris. Unirea Principatelor a adus elemente noi în organizarea administraţiei departamentelor. Au fost organizate 8 ministere: Interne, Finanţe, Justiţie, Culte şi Instrucţiune Publică, Afaceri Străine, Lucrări Publice, Război şi Control. Până la Marea Unire din 1918 au mai intervenit modificări în organizarea administraţiei centrale, în anul 1864 fiind înfiinţată Curtea de Conturi, în locul Ministerului Controlului. Astfel, deşi ministerele, în sensul modern al termenului, au fost create prin Regulamentele Organice, prima lege cadru de organizare şi funcţionare a administraţiei ministeriale a fost adoptată abia în anul 1929, ea conţinând şi dispoziţii referitoare la organizarea internă sau funcţionarea Guvernului. Legea pentru organizarea ministerelor din 1929 va stabili un număr de zece ministere: Interne, Externe, Finanţe, Justiţie, Instrucţie Publică şi Culte, Armată, Agricultură şi Domenii, Industrie şi Comerţ, Lucrări Publice şi Comunicaţii, Muncă, Sănătate şi Ocrotiri Sociale. Prin Constituţia din 1938 care va instaura dictatura regală, puterea executivă a regelui se va exercita prin miniştrii care răspundeau politic numai faţă de rege, pentru ca în perioada 1940-1944, căpătând puteri depline pentru a conduce statul, miniştrii să fie numiţi de acesta.
80

În perioada postbelică, în domeniul administraţiei centrale sunt de remarcat dispoziţiile Constituţiei din anul 1948, potrivit cărora numărul, atribuţiile, denumirea ministerelor şi desfiinţarea, contopirea sau noua denumire a celor existente se stabileau de către organul suprem al puterii de stat. Este consacrată şi instituţia răspunderii penale a miniştrilor “pentru faptele penale săvârşite în exercitarea funcţiei”. Constituţia din 1952 va nominaliza un număr de 28 de ministere, fără a mai reţine însă instituţia răspunderii penale a miniştrilor iar Constituţia din 1965 va da în competenţa organului suprem al puterii de stat “stabilirea numărului de ministere, denumirea, contopirea şi desfiinţarea de ministere”. Din perspectiva dreptului comparat, în doctrina administrativă se reţine că, în general, constituţiile occidentale actuale nu conţin reglementări ample cu privire la organizarea şi funcţionarea administraţiei ministeriale, fiind o materie supusă cel mai adesea schimbărilor. Legiuitorii constituanţi se rezumă doar la unele dispoziţii de principiu în ce priveşte organizarea şi funcţionarea ministerelor, strâns legate de clarificarea statutului constituţional al miniştrilor. În România, ministerele formează al doilea eşalon al sistemului administraţiei publice, fiind organele centrale de specialitate care conduc şi coordonează administraţia publică în diferite domenii şi ramuri de activitate. Numărul lor este determinat de volumul sarcinilor administraţiei publice într-un domeniu sau altul de activitate, dar şi de concepţiile şi interesele politice ce se manifestă la cei aflaţi la guvernare. Constituţia României din 1991 revizuită şi republicată în 2003 conţine o secţiune distinctă cu privire la administraţia publică centrală de specialitate, în capitolul consacrat administraţiei publice din titlul III (Autorităţile publice). Potrivit art.116 din Constituţia republicată, ministerele se organizează numai în subordinea Guvernului iar alte organe de specialitate se pot organiza în subordinea Guvernului ori a ministerelor sau ca autorităţi administrative autonome. Deci, administraţia centrală de specialitate se compune din: administraţia ministerială (ministerele) şi administraţia extra-ministerială (autorităţile administrative subordonate Guvernului sau ministerelor şi autorităţile administrative autonome). Potrivit art.117 alin.(1) din Constituţia republicată, ministerele se înfiinţează, se organizează şi funcţionează potrivit legii. O asemenea prevedere constituţională, a dus în doctrină la enumerarea următoarelor variante posibile: fie adoptarea unei legi organice, care să constituie sediul unic al materiei pentru toate ministerele; fie adoptarea unei legi-cadru, urmată de norme speciale pentru fiecare minister în parte, fie adoptarea câte unei legi speciale pentru fiecare minister. Fiind însă vorba de o lege ordinară, se mai precizează, se subînţelege că, în locul acesteia se poate adopta şi o ordonanţă. Deşi s-ar părea că acestea erau singurele variante posibile de înfiinţare, organizare şi funcţionare a ministerelor, acceptate de legiuitorul constituant, în practica de stat, până la adoptarea actualei reglementări, majoritatea ministerelor, cu excepţia Ministerului de Interne şi a Ministerului Apărării Naţionale au fost organizate şi au funcţionat pe baza unor Hotărâri ale Guvernului, schimbate de fiecare dată o dată cu învestirea unui nou Cabinet, modificate şi completate uneori, chiar pe parcursul funcţionării aceluiaşi Cabinet. Din cele trei variante enunţate de doctrină, s-a optat pentru cea de-a doua, prin adoptarea Legii nr.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor ce conţine un capitol distinct consacrat organizării şi funcţionării ministerelor, structurat pe patru secţiuni: Dispoziţii generale, Organizarea ministerelor, Conducerea ministerelor şi Atribuţiile generale ale miniştrilor. Potrivit legii, ministerele şi miniştrii se aprobă de către Parlament, prin acordarea votului de încredere la învestitură, iar primul-ministru poate cere Parlamentului modificarea structurii Guvernului prin înfiinţarea, desfiinţarea sau după caz, divizarea ori comasarea unor ministere, situaţii care se supun votului Parlamentului, în condiţiile
81

învestiturii. Este un aspect ce a mai fost evocat cu prilejul punerii în discuţie a procedurii de învestitură a Guvernului. Astfel, din interpretarea dispoziţiilor mai sus menţionate rezultă că, este posibilă crearea de noi ministere sau reorganizarea celor existente prin procedura de formare a unui nou Cabinet, atât ministerele cât şi miniştri fiind supuşi aprobării votului de încredere de către Parlament, cu ocazia învestiturii. În plus, dacă primul-ministru, intenţionează să modifice structura Guvernului, pe parcursul mandatului, intervenind în vreo formă sau alta asupra numărului de ministere, va avea nevoie din nou, de votul de încredere al Parlamentului, aspect consacrat expres în art.85 alin.(3) din Constituţia republicată, introdus cu ocazia revizuirii. Din dispoziţiile legii rezultă că doar pentru organizarea şi funcţionarea ministerelor privind apărarea naţională şi ordinea publică sunt necesare legi speciale, putând fi adoptate implicit şi ordonanţe, dacă Guvernul primeşte abilitare în acest scop, pentru restul ministerelor fiind suficientă adoptarea unor Hotărâri ale Guvernului. Sub aspectul formei, s-a relevat în doctrină, nu există în prezent un minister al "ordinii publice", fiind de presupus că ar fi vorba despre Ministerul de Interne, devenit în 2003, Ministerul Administraţiei şi Internelor, ulterior Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, iar la finele anului 2008, din nou Ministerul Administraţiei şi Internelor, referirea fiind în orice caz, confuză şi imprecisă. Legea precizează şi competenţa Guvernului de a aproba prin Hotărâre “rolul, funcţiile, atribuţiile, structura organizatorică şi numărul de posturi ale ministerelor”, în raport de importanţa, volumul, complexitatea şi specificul acestora. De asemenea, Legea nr.90/2001 a recunoscut personalitatea juridică a ministerelor precizând că acestea au sediul în municipiul Bucureşti. Cu privire la calificarea ca "minister" a unei autorităţi publice este de remarcat şi faptul că unele autorităţi pot avea şi altă denumire decât cea de minister, dar conducătorii lor să aibă calitatea de ministru, după cum este posibil în consecinţă, ca numărul miniştrilor din echipa guvernamentală să nu coincidă, stricto-senso, cu numărul ministerelor. Conducerea ministerelor se exercită de miniştri, ajutaţi de unul sau mai mulţi secretari de stat. Secretarii de stat exercită atribuţiile delegate de către ministru. Potrivit unei completări ulterioare aduse prevederilor legale de mai sus, în cadrul ministerelor, instituţiilor publice şi al altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale poate fi utilizată şi funcţia de subsecretar de stat, potrivit hotărârii Guvernului privind organizarea şi funcţionarea acestora. Ministrul reprezintă ministerul în raporturile cu celelalte autorităţi publice, cu persoanele juridice şi fizice din ţară şi din străinătate, precum şi în justiţie. Fiecare minister are şi un secretar general, funcţionar public de carieră, numit prin concurs sau examen, pe criterii de profesionalism, având drept principal scop al activităţii, asigurarea stabilităţii funcţionării ministerului, continuitatea conducerii şi realizarea legăturilor funcţionale între structurile ministerului. Pe lângă ministru funcţionează, ca organ consultativ, colegiul ministerului. Acesta se întruneşte la cererea şi sub preşedinţia ministrului, pentru dezbaterea unor probleme privind activitatea ministerului. Componenţa şi regulamentul de funcţionare al colegiului ministerului se aprobă prin ordin al ministrului. De asemenea, în fiecare minister se organizează cabinetul ministrului, cu personal propriu, căruia nu i se aplică prevederile Legii privind Statutul funcţionarilor publici. Ministerele pot avea în subordinea lor, servicii publice deconcentrate, care funcţionează în unităţile administrativ-teritoriale. Conducătorii acestora se numesc şi se eliberează din funcţie, de către ministru, cu avizul consultativ al prefectului. Atribuţiile compartimentelor ministerelor se stabilesc prin regulamentul de organizare şi funcţionare a ministerului aprobat prin ordin al ministrului. În ce priveşte actele emise la nivelul conducerii unipersonale a unui minister, legea precizează că, în exercitarea atribuţiilor ce-i revin, ministrul emite ordine şi
82

şi pentru aceste acte va exista aceiaşi obligaţie sub aceeaşi sancţiune. Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. După natura activităţii pe care o realizează sunt clasificate în: ministere cu activitate economică (ca de exemplu. aceasta poate fi colegială sau unipersonală. Ele au organe proprii de conducere stabilite prin actul de înfiinţare. instrucţiunile şi celelalte acte normative emise de conducătorii ministerelor şi ai altor 83 .116 alin. faţă de dispoziţiile art. care le fac să se deosebească de celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale. acestea pot avea şi un caracter normativ. De altfel. care la rândul lor pot fi de trei categorii: organe de sinteză. Autorităţile administrative autonome apar ca organe de domeniu. Consiliul Naţional al Audiovizualului. Ministerul Mediului. sunt organizate şi funcţionează în baza unor legi organice. obligativitatea publicării în Monitorul Oficial al României. Nu există nici o precizare în ce priveşte caracterul actelor ministrului de a fi acte administrative individuale sau normative.117 alin. enumerăm printre autorităţile administrative autonome: Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. Banca Naţională a României. având de regulă.119) sau Serviciul Român de Informaţii. în condiţiile legii. precum şi ordinelor. ş. instrucţiunilor şi altor acte normative emise de organele administraţiei publice centrale de specialitate. se pot înfiinţa. Serviciul de Informaţii Externe. în capitolul consacrat dispoziţiilor generale. Înfiinţarea organelor administraţiei publice centrale de specialitate cu alte denumiri decât ministerele a fost determinată fie de necesitatea desfăşurării unei activităţi coordonate şi unitare în rezolvarea unor probleme de specialitate. Ministerul Economiei. a legilor şi celorlalte acte normative adoptate de Parlament.108 din Constituţia republicată.instrucţiuni. în vederea intrării lor în vigoare.117 alin.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative republicată în 2004 stabileşte expres. În ce priveşte actele autorităţilor centrale de specialitate. Constituţia republicată stabileşte în art. organele centrale de specialitate la care se referă art. o structură organizatorică proprie şi atribuţii de specialitate.(2) din Constituţia republicată. Serviciul de Protecţie şi Pază. Legea nr. Observăm că unele dintre ele sunt prevăzute expres şi în Constituţie. actelor normative ale autorităţilor administrative autonome. potrivit art. fie de volumul mai restrâns de activitate care nu reclama organizarea unui minister. De asemenea.Ministerul Administraţiei şi Internelor). (art. În ce priveşte organizarea administraţiei centrale autonome.m. ordonanţelor şi hotărârilor Guvernului. La rândul lor.(3). Cu titlu de exemplu.d. iar prin simetrie.a. sub sancţiunea inexistenţei. în subordinea Guvernului şi a ministerelor. organe de coordonare şi organe de control. care consacră obligativitatea publicării decretelor Preşedintelui şi actelor Guvernului în Monitorul Oficial al României. autorităţi administrative autonome se pot înfiinţa prin lege organică. Cercetării şi Inovaţiei) şi ministere cu activitate politico-administrativă (ca de ex. cum ar fi. obligate să depună rapoarte de activitate care sunt supuse dezbaterii şi aprobării acestuia. Ministerul Dezvoltării Regionale şi Locuinţei. doar cu avizul Curţii de Conturi. principiul potrivit căruia. Ministerul Educaţiei. o conducere desemnată de către Parlament şi fiind de regulă.(2) din Constituţia republicată. Aceste structuri nu se subordonează ierarhic Guvernului. Partea I. Sub aspectul structurii şi conducerii autorităţilor administrative autonome. Toate aceste autorităţi administrative autonome prevăzute sau nu expres în Constituţie. Serviciul Român de Informaţii. legea conţine un capitol distinct intitulat “Norme cu privire la ordinele. trebuind însă emise cu respectarea principiului ierarhiei juridice. Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii). Ministerele sunt privite în doctrină ca organe de ramură. numai dacă legea le recunoaşte această competenţă. ministere cu activitate social-culturală şi ştiinţifică (ca de ex.100 şi art.

iar ordinele reprezintă actele prin care miniştrii rezolvă anumite probleme concrete. numeşte primul-ministru. după consultarea partidelor parlamentare b. ordinele cu caracter normativ. circularele sunt acte cu caracter explicativ şi de îndrumare cu privire la modul în care trebuie să se desfăşoare unele activităţi de competenţa ministerului iar rezoluţiile sunt acte prin care se soluţionează probleme concrete. Potrivit Constituţiei României republicată. Legat de posibilitatea de control asupra actelor autorităţilor centrale de specialitate vom reţine că ele pot fi atacate în instanţa de contencios administrativ potrivit art. după caz. Prin instrucţiuni se stabilesc reguli generale în ramura din competenţa ministerului. prim-ministru. În procedura de învestitură a Guvernului. Guvernul este alcătuit din: a. prim-ministru. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 1. după consultarea partidelor parlamentare c. în ce priveşte termenul de emitere. La rândul lor. asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice 3. potrivit dispoziţiilor conţinute în acest capitol.desemnează drept candidat la funcţia de prim-ministru pe preşedintele partidului majoritar 5. § 9. votul majorităţii parlamentarilor 84 . asigură exclusiv realizarea politicii interne şi externe a ţării b.52 din Constituţia republicată şi Legii nr. potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament: a. politic şi administrativ b. miniştrii de stat. ordinele. În ce priveşte sfera reglementării. exercită exclusiv conducerea generală a administraţiei publice c. Guvernul României are un rol: a.desemnează candidatul la funcţia de prim-ministru. miniştri delegaţi cu însărcinări speciale pe lângă primul-ministru şi alţi membri stabiliţi prin lege organică 4. Preşedintele României: a. într-un termen util care să facă posibilă aducerea lor la îndeplinire. a hotărârilor şi a ordonanţelor Guvernului. miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică b. exclusiv politic c. În sfârşit. miniştri. instrucţiunile şi alte asemenea acte trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza şi în executarea cărora au fost emise şi nu pot conţine soluţii care să contravină prevederilor acestora. prim-ministru. ordinele şi instrucţiunile se vor elabora în termenul prevăzut de actul superior sau. instrucţiunile şi alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor şi ai celorlalte organe ale administraţiei publice centrale de specialitate sau ale autorităţilor administrative autonome se emit numai pe baza şi în executarea legilor. exclusiv administrativ 2.554/2004 privind contenciosul administrativ cu modificările şi completările ulterioare. Acordarea votului de încredere de către Parlament presupune: a.organe ale administraţiei publice centrale de specialitate sau de autorităţile administrative autonome”. pentru structurile subordonate acestuia. În preambulul acestor acte se indică expres actul normativ superior pe care se întemeiază. Astfel. miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică c. Guvernul.

decizie a primului-ministru c. cu excepţia calităţii de prim-ministru 8. fãrã alte condiţionări b. de către Parlament d. Potrivit Constituţiei României republicată. cât şi în situaţii obişnuite 85 . Curţii Constituţionale 10. Calitatea de deputat sau senator este: a. pot fi adoptate atât în situaţii extraordinare. organizarea şi funcţionarea ministerelor sunt reglementate prin: a. Guvernul îşi exercită mandatul până la organizarea alegerilor parlamentare generale 7. compatibilă cu calitatea de membru al Guvernului b. se dispune de către Preşedintele României. Guvernul îşi exercită mandatul până la data validării alegerilor parlamentare generale c. se face de către primul-ministru. intră în vigoare numai după ce au fost aprobate. Guvernul adoptă: a. 11. ordin al ministrului de resort. Guvernul îşi exercită mandatul până la data alegerilor parlamentare generale b. compatibilă cu calitatea de membru al Guvernului. nu pot afecta drepturile electorale c. hotărâri şi decizii 9. la propunerea primului-ministru. Preşedintelui b. în prealabil. votul a două treimi dintre parlamentari 6. potrivit Constituţiei. hotărâri şi ordonanţe b. Guvernul răspunde politic numai în faţa: a. lege b.b. hotãrâre a Guvernului d. hotărâri şi regulamente c. Desfiinţarea unor funcţii din cadrul Guvernului României: a. intervin numai în domeniul legii organice b.Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului: a. presupune un nou vot de încredere din partea Parlamentului 12. De regulă. incompatibilă cu calitatea de membru al Guvernului c. Parlamentului c. Potrivit Constituţiei României republicată: a. Potrivit Constituţiei României republicată. fără alte condiţionări c. votul majorităţii parlamentarilor prezenţi c.

administraţia publică centrală şi cea locală există legături strânse. la sfârşitul lui 1989 nu puteau rămâne fără efect pe planul administraţiei publice organizată la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale. ca “organe de direcţie şi execuţie” ale acestora. instituşia prefectului sau autoritatea Consiliului local. deconcentrare. denumite iniţial sfaturi populare. fără a se pune problema constituirii unor organe administrative de specialitate. Evoluţia legislaţiei în domeniu Spre deosebire de administraţia publică centrală. organele locale ale puterii de stat. competenţa şi modul de funcţionare a Consiliului local. înzestrându-le “cu organe deliberative şi reprezentative. la baza organizării şi funcţionării administraţiei publice locale se află principiul constituţional al autonomiei locale. instituţia Prefectului. în linii generale. Ideea de autonomie locală a fost prezentă pentru prima dată la noi. ambele de influenţă franceză. înţelegerea. competenţa şi funcţionarea Consiliului local. Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore • § 1. administraţia publică locală este competentă numai în limitele unităţii administrativ-teritoriale în care aceasta funcţionează. reglementare ce conţinea un capitol distinct referitor la “organele locale de specialitate ale administraţiei de stat”. 86 . În baza dispoziţiilor Constituţiei din 1965 a fost adoptată Legea nr. fiind adoptată Legea nr. aprofundarea şi utilizarea noţiunilor specifice legate de principiile fundamentale ale administraţiei publice. autonomie şi centralizare. au recunoscut personalitatea juridică atât judeţelor cât şi comunelor. reglementările constituţionale şi legale ce au fost adoptate până la instaurarea republicii au consacrat soluţii cu privire la realizarea administraţiei de stat pe plan local. aflată în timpul regimului socialist într-o strictă subordonare faţă de administraţia centrală de stat. din anul 1864. dar numai pentru oraşe. competentă la nivelul întregii ţări. Constituţia din 1948 va introduce. Legea pentru înfiinţarea consiliilor judeţene şi Legea comunală.Modulul IV Administraţia publică locală • • • Obiective specifice : cunoaşterea. Schimbările fundamentale produse în societatea românească.precizeze care sunt principiile fundamentale de organizare a administraţiei publice locale .stabilească. Constituţia din 1952 va menţine acelaşi sistem. în Regulamentele Organice. actele adoptate de acesta. Rezultatele aşteptate : studenţii vor înţelege. Ulterior. dar sunt şi delimitări datorate faptului că.57/1968 privind organizarea şi funcţionarea consiliilor populare.stabilească rolul şi atribuţiile primarului. Între cele două categorii.6/1957 pentru organizarea şi funcţionarea sfaturilor populare. oscilând între descentralizare. în anul 1950 fiind create comitetele executive. legile din timpul lui Cuza. viceprimarului sau administratorului public. actele sau răspunderea acestuia Competenţe dobândite : în momentul în care vor finaliza studiul acestui modul. gestiona şi opera cu noţiuni legate de constituirea. Ulterior. determinate de caracterul unitar al statului nostru.” În perioada interbelică. după model sovietic. durata mandatului de consilier sau forme de răspundere la care pot fi supuşi consilierii . studenţii vor avea posibilitatea să : .

municipii. motiv pentru care ea a fost republicată în februarie 2007. în timp. ca organe locale ale administraţiei de stat.G.ns. nu doar în Europa.8/1990 privind organizarea şi funcţionarea organelor locale ale administraţiei de stat. în spiritul reglementărilor europene consacrate în domeniu.286/2006. municipiilor. respectiv a municipiului Bucureşti. până la primele alegeri parlamentare de după decembrie 1989. iar prin Legea nr. municipiul Bucureşti. adoptate la sfârşitul anului 1991. lege care a abrogat expres printr-o dispoziţie finală.145 alin. care alături de Legea nr.69/1991 privind administraţia publică locală.). administrarea judeţelor. în aplicarea unora din dispoziţiile conţinute în legile mai sus menţionate. această reglementare cu caracter provizoriu a fost înlocuită cu Legea nr. ci peste tot în lume. Ulterior ambele legi au fost republicate.2 din Constituţia din 1991 (în varianta iniţială . în absenţa unui cadrul constituţional corespunzător.25/1996 a fost modificată şi completată Legea nr. în doctrina administrativă se analizează în mod tradiţional. La scurt timp. de Parlamentul constituit în urma alegerilor generale din toamna anului 2000.69/1991 privind administraţia publică locală. După alegerile din 1990.22/1997.U. la nivelul administraţiei publice locale. în judeţe. Ca urmare a problemelor apărute însă. în toamna anului 1998. devenind Legea nr. din 20 mai 1990. proiect adoptat cu modificări. Ulterior. Potrivit art. oraşelor şi comunelor până la organizarea de alegeri locale. cu puţin timp înainte de alegerile locale generale din vara anului 1996. republicată în 1996. ulterior republicării fiindu-i aduse noi amendamente. a fost adoptată Legea nr. Principii contemporane de organizare a administraţiei publice locale Organizarea administraţiei publice locale din România potrivit actualei Constituţii se bazează pe aplicarea principiilor fundamentale dominante în prezent.69/1991 privind administraţia publică locală. Un an mai târziu. 87 . republicată în 1996. declarată neconstituţională prin Decizia Curţii Constituţionale nr. La 8 decembrie 1991. ca urmare a aprobării ei prin referendum naţional. a Deciziei Curţii Constituţionale prin care se constatase neconstituţionalitatea O. care au exercitat conducerea activităţii administrative în unităţile administrativ-teritoriale existente.22/1997 s-a revenit la reglementarea anterioară acesteia.5/1990 privind administrarea judeţelor. va intra în vigoare Constituţia. cele mai numeroase au intervenit însă prin Legea nr. Astfel.subl.70/1991 privind alegerile locale s-a aflat la baza primelor alegeri locale generale organizate în România. oraşe şi comune s-au constituit primării.24/1996 a fost modificată şi completată Legea nr. a fost promovat un nou proiect de lege privind organizarea administraţiei publice locale şi regimul general al autonomiei locale. municipiilor. până la formarea viitoarelor organe locale. nr. la mai puţin de o lună de la intrarea în vigoare a Legii nr. sectoare ale municipiului Bucureşti. după decembrie 1989. deconcentrarea ca formulă intermediară şi federalismul. Legea nr. Legea nr. principiul descentralizării prin raportare la cel al centralizării.215/2001 privind administraţia publică locală.70/1991. noua concepţie aflată la baza organizării şi funcţionării autorităţilor administraţiei publice locale. adică la Legea nr. din momentul publicării în Monitorul Oficial al României. oraşelor şi comunelor se realizează de prefecturi şi primării. prin Legea nr. Constituţie ce va fundamenta în cuprinsul a doar 4 articole.83 din 19 mai 1998. De-a lungul ultimilor ani această lege a suferit o serie de modificări şi completări. în februarie 1992. republicată în 1996 a fost modificată şi completată substanţial prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.Prin Decretul-Lege nr.69/1991 privind administraţia publică locală. ca rezultat al alegerilor. § 2. care prevedea că.69/1991.69/1991 privind administraţia publică locală. organe locale ale administraţiei de stat cu competenţă generală.

implicând autonomia locală. Descentralizarea tehnică sau prin servicii presupune existenţa unor persoane morale de drept public care prestează anumite servicii publice. ce variază după întinderea teritoriului. După cum vom vedea. autorităţi ce dispun de competenţă materială generală. descentralizarea administrativă nu poate fi concepută în statele unitare. Centralizarea administrativă fiind privită ca raportul natural al puterii centrale cu cea locală. la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale. desemnate de comunitatea teritoriului. ceea ce nu e posibil. ea înseamnă mult mai puţin decât descentralizarea şi presupune recunoaşterea unei anumite puteri de decizie. tutela administrativă se materializează în sistemul românesc de organizare şi funcţionare a autorităţilor administraţiei publice locale. ce revine prefectului de a ataca în contencios administrativ. Autonomia locală este un drept iar descentralizarea administrativă constituie un sistem ce o presupune. în sensul unei libertăţi totale. cu respectarea legalităţii. dar fără intervenţia puterii centrale. în dreptul şi obligaţia corelativă acestui drept. rezolvarea propriilor afaceri. rezervându-se colectivităţilor locale. Deconcentrarea este o măsură intermediară în procesul descentralizării. Descentralizarea teritorială presupune existenţa unor autorităţi alese. Cu alte cuvinte. prin serviciul său de specialitate. Autonomia locală reprezintă dreptul recunoscut unităţilor administrativ-teritoriale de a-şi satisface interesele proprii după cum consideră oportun. ce intervin direct în gestionarea şi administrarea problemelor colectivităţii. actele acestor autorităţi pe care. descentralizarea nu reprezintă opusul centralizării. cea a gradului de descentralizare necesar. Astfel. tradiţii etc. prin descentralizare se renunţă la unitatea caracteristică centralizării. autonomie locală. cu atribuţii proprii. cunoscut în doctrină sub denumirea de tutelă administrativă. Descentralizarea administrativă nu trebuie confundată cu descentralizarea politică ce implică federalismul. ci micşorarea ei. Autonomia locală constituie principiul fundamental al organizării administrativ-teritoriale a unui stat. distincte de masa serviciilor publice prestate de autorităţile statale. serviciile exterioare ale ministerelor răspund ideii de deconcentrare). condiţiile economice şi politice existente. cu eliminarea oricărei intervenţii a statului atunci când aceasta se dovedeşte necesară. fără existenţa unui control statal. în favoarea agenţilor statului repartizaţi pe întreg teritoriul ţării (prefectul. sarcina de a-şi rezolva problemele şi de a-şi satisface interesele lor specifice. Centralizarea caracterizată prin dependenţa organelor locale de cele centrale ce stabilesc deciziile aplicabile în teritoriu. fiind privită ca transfer de atribuţii de la centru la agenţii puterii centrale aflaţi la conducerea diferitelor organisme locale. Descentralizarea administrativă presupune existenţa unor persoane publice locale. Elementele descentralizării sunt: personalitatea juridică. le consideră ilegale.Prin aplicarea acestor principii se încearcă rezolvarea celor două tendinţe care se manifestă în guvernarea oricărei ţări şi anume: tendinţa la unitate (centralizatoare) şi tendinţa la diversitate (descentralizatoare). diminuarea concentrării puterilor. Problema ce preocupă orice naţiune este deci. în primul rând. opusul ei ar fi lipsa de raport. În doctrina administrativă au fost în mod tradiţional identificate două forme ale descentralizării şi anume: descentralizarea teritorială şi descentralizarea tehnică sau prin servicii. Ea nu trebuie înţeleasă însă. sarcini a căror îndeplinire şi-o asumă printr-o administraţie ierarhizată şi unificată. Prin urmare. mărimea populaţiei. centralizarea concentrează ansamblul sarcinilor administrative din teritoriul naţional la nivelul statului. Prin urmare. 88 . presupune o strictă subordonare.

utilizată în varianta iniţială a Constituţiei. Administraţia publică locală. despre deconcentrarea serviciilor publice. Dacă ne raportăm la art. cerinţă respectată de Legea nr. Astfel. mai putea fi vorba despre înfiinţarea unor servicii publice la nivelul colectivităţilor locale. Prin introducerea expresă cu ocazia revizuirii. Constituţia României a optat pentru o formulă intermediară de tehnică legislativă faţă de alte Constituţii europene care.122 (Consiliul judeţean) şi art. cu privire la teritoriu. sub aspect administrativ. în secţiunea a doua intitulată.215/2001. autorităţile administraţiei publice centrale de specialitate sunt în exclusivitate autorităţi ale administraţiei de stat. în primul rând. art. pe verticală. după prima secţiune consacrată Administraţiei publice centrale de specialitate. strict ştiinţific era vorba de fapt. a principiului deconcentrării serviciilor publice. Această împărţire a fost interpretată în doctrina administrativă în sensul că legiuitorul constituant a dorit să delimiteze în cadrul administraţiei publice. „organizarea administraţiei publice locale. constatăm că. art. menţinut şi după revizuirea din octombrie 2003. oraşelor şi judeţelor. în această materie era necesară adoptarea unei legi organice. două sfere cu regimuri juridice diferite. precum şi regimul general privind autonomia locală” se reglementează prin lege organică. conform cărora „Teritoriul este organizat.121 (Autorităţi comunale şi orăşeneşti). şi respectiv.120 din secţiunea a doua (Administraţia publică locală) din capitolul V consacrat administraţiei publice. autorităţile intermediare la nivelul judeţelor (consiliile judeţene) precum şi principiile care stau la baza raporturilor dintre acestea.(3) din Constituţia republicată. se regăseşte în capitolul V intitulat Administraţia publică.73 alin. serviciile exterioare ale ministerelor. ca urmare a modificării şi completării aduse prin legea de revizuire sunt prevăzute cele trei principii de bază pe care se întemeiază administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale şi anume: descentralizarea. În ce priveşte sintagma “descentralizarea serviciilor publice”.§ 3.3 alin. Constituţia face trimitere la dispoziţiile legii. Constituţia României din 1991 revizuită şi republicată în 2003 reglementează administraţia publică locală în patru articole şi anume: art.” În ce priveşte organizarea administrativă a teritoriului se află încă în vigoare o lege anterioară regimului constituţional actual şi anume. pe orizontală. În ce priveşte însă. În condiţiile legii. Principiile organizării administraţiei publice locale în România Cadrul constituţional. şi prefectului. autonomia locală şi deconcentrarea serviciilor publice. 123 (Prefectul). Sub aspectul modalităţii de redactare. În plus. pentru că erau avute în vedere. rămas nemodificat. în comune. fie cuprind un întreg titlu sau capitol consacrat administraţiei publice locale. oraşe şi judeţe. Astfel. după cum doctrina s-a grăbit să precizeze imediat după intrarea ei în vigoare. unele oraşe sunt declarate municipii.2/1968 privind organizarea administrativă a României. subordonate acestora.120 (Principii de bază).(3) litera o) din Constituţia republicată potrivit căruia. Constituţia României s-a limitat la a preciza care sunt autorităţile administraţiei publice locale de bază (consiliile comunale şi orăşeneşti şi primarii). adică ramificaţiile în teritoriu ale ministerelor. organizarea şi funcţionarea fiecăreia dintre acestea. în timp ce autorităţile administraţiei publice din unităţile administrativ-teritoriale se împart în: servicii publice ale autorităţilor administraţiei publice de specialitate deconcentrate în unităţile administrativ-teritoriale şi autorităţi administrative autonome ale comunelor. Legea nr. ce rămân pe mai departe. a teritoriului. În art. Se impun a fi precizate în acest context dispoziţiile art. alegerea autorităţilor administraţiei publice locale. fie se rezumă la inserarea unei norme de trimitere. din titlul III (Autorităţile publice). ca un principiu distinct în raport cu descentralizarea şi autonomia 89 .

Autonomia locală priveşte organizarea. adaugă celor trei principii constituţionale.competenţele delegate sunt competenţele atribuite prin lege autorităţilor administraţiei publice locale împreună cu resursele financiare corespunzătoare. fiind preluată în linii generale.339/2004. b). evocată în repetate rânduri. din care decurg toate celelalte.195/2006 a descentralizării. competenţe exclusive. de 90 . legea-cadru privind descentralizarea. funcţionarea. direct. alte trei principii şi anume: eligibilitatea autorităţilor administraţiei publice locale.2.195/2006 a descentralizării: a).199/1997: „Prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona. ca transferul de competenţă administrativă şi financiară de la nivelul administraţiei publice centrale la nivelul administraţiei publice locale sau către sectorul privat. în condiţiile prevăzute de legea organică. În acord cu standardele europene. actualul cadru legislativ în materia regimului general al autonomiei locale. în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă. competenţe partajate şi competenţe delegate.” Legea administraţiei publice locale nr. Aplicarea acestor principii nu poate aduce atingere caracterului de stat naţional.locală se răspunde astfel rigorii ştiinţifice. îl constituie principiile. precum şi al organizării şi funcţionării autorităţilor administraţiei publice locale. competenţele şi atribuţiile precum şi gestionarea resurselor care.competenţele exclusive sunt competenţele atribuite prin lege autorităţilor administraţiei publice locale de realizarea cărora acestea sunt responsabile. prin Legea-cadru nr.195/2006 ca redistribuirea de competenţe administrative şi financiare de către ministere şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale către propriile structuri de specialitate din teritoriu. în această chestiune.2 din Legea nr. Descentralizarea este definită în acelaşi art. după caz.215/2001 republicată cu modificările şi completările ulterioare. adică autonomia locală. în condiţiile legii.120 din Constituţia republicată. în condiţiile legii.2 din Legea-cadru nr. este definit în lege (aşa cum se procedase şi în 1996). art. secret şi liber exprimat. de altfel cel mai important. oraşului. regulile şi cadrul instituţional care se află la baza procesului de descentralizare administrativă şi financiară. egal. consacrat principiilor de bază aplicabile administraţiei publice locale este completat cu un nou alineat potrivit căruia: “În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere semnificativă se asigură folosirea limbii minorităţii naţionale respective în scris şi oral în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu serviciile publice deconcentrate. Prin colectivitate locală se înţelege totalitatea locuitorilor din unitatea administrativ-teritorială. competenţele partajate sunt competenţele exercitate de către autorităţile administraţiei publice locale. Obiectul de reglementare al acestei legi. c). în Legea nr.” “Autonomia locală este numai administrativă şi financiară. Primul principiu enunţat. municipiului sau judeţului. definiţia formulată în Carta europeană a autonomiei locale adoptată la Strasbourg la 15 octombrie 1985. aparţin comunei. împreună cu alte niveluri ale administraţiei publice (judeţean sau central).” Potrivit art. Deconcentrarea este definită în art. precizat chiar din primul său articol. potrivit legii. Principiul descentralizării administrative a fost dezvoltat într-o reglementare distinctă. şi anume. fiind exercitată pe baza şi în limitele prevăzute de lege. treburile publice.” “Acest drept se exercită de consiliile locale şi primari precum şi de consiliile judeţene. ratificată prin Legea nr. legalitatea şi consultarea cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit. unitar şi indivizibil al României. autorităţi ale administraţiei publice locale alese prin vot universal. în doctrina actuală.” „Autorităţile administraţiei publice locale exercită. în condiţiile legii. înlocuită în prezent.

autoritate a administraţiei de stat în teritoriu. materiale. Procedura de organizare şi desfăşurare a referendumului. Principiul legalităţii a fost prevăzut în legislaţia privind administraţia publică locală. dreptul de a fi ales şi domiciliu. se impune precizat în acest context. ca urmare a revizuirii legii fundamentale.(5) din Constituţia republicată ce stabileşte că: “În România. atunci când sunt încălcate normele legale. cooperării şi solidarităţii în rezolvarea problemelor întregului judeţ.către autorităţile publice centrale. iar în calitate de persoane juridice de drept public. candidatul în alegeri trebuie să respecte anumite condiţii stabilite atât de Constituţie cât şi de lege. a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. În art. respectarea Constituţiei.” Pentru a fi ales consilier ori primar. dispoziţie legală ce a căpătat. abia cu ocazia modificărilor şi completărilor aduse reglementării anterioare în anul 1996. Raporturile dintre autorităţile administraţiei publice locale din comune. potrivit legii. la nivelul administraţiei publice locale prin consacrarea răspunderii juridice şi prin aplicarea de sancţiuni disciplinare. ele sunt proprietare ale bunurilor din domeniul public de interes local sau judeţean şi emit acte administrative de autoritate. “comunele. a consiliilor judeţene şi a primarilor. contravenţionale şi penale. deoarece organizarea referendumului local reprezintă o veritabilă caracteristică a acesteia. chiar în capitolul consacrat unor dispoziţii generale. “Consiliile locale şi judeţene se aleg pe circumscripţii electorale prin vot exprimat pe baza reprezentării proporţionale. acesta se regăseşte de o manieră indirectă în dispoziţiile constituţionale din art. autorităţile administraţiei publice locale nu se află în raporturi de subordonare.” Principiul legalităţii este garantat în sensul respectării sale. Aceste unităţi administrativ-teritoriale au personalitate juridică. Aceste condiţii de eligibilitate sunt cumulative şi se referă la: calitatea de alegător. administrative. în cadrul unui scrutin de listă. precum şi între consiliul local şi primar. în baza autonomiei locale. nu există raporturi de subordonare. în condiţiile legii. În calitate de persoane juridice civile. Comunele. 1 alin. o consacrare constituţională. rezultat al autonomiei locale. Acestea au patrimoniu propriu şi capacitate juridică deplină.123 referitor la prefect. responsabilităţii. Principiul consultării cetăţenilor decurge din autonomia locală. pentru a le exercita în numele şi în limitele stabilite de către acestea. el decurgând explicit şi din conţinutul art. Astfel. Potrivit legii.” În ce priveşte principiul eligibilităţii. că. aspect ce reflectă dubla 91 . De asemenea. ci dimpotrivă îşi trage forţa din voinţa alegătorilor care sunt reprezentaţi prin aceste autorităţi. oraşele şi judeţele sunt persoane juridice de drept public.122 care prevăd alegerea consiliilor locale. legalităţii. după caz.3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului cu modificările şi completările ulterioare. atât a celui naţional cât şi a celui local este prevăzută de Legea nr.121 din Constituţia republicată referitor la autorităţile comunale şi orăşeneşti a fost consacrată dubla natură juridică a acestora. ele au în proprietate bunuri din domeniul privat. Primarii comunelor şi oraşelor sunt aleşi pe circumscripţii electorale prin vot exprimat pe baza scrutinului uninominal. în art. pe de altă parte. În relaţiile dintre autorităţile administraţiei publice locale şi consiliul judeţean pe de-o parte. este subliniată lipsa de subordonare dintre autorităţile administraţiei publice locale. oraşe şi municipii şi autorităţile administraţiei publice de la nivel judeţean se bazează pe principiile autonomiei. oraşele şi judeţele sunt unităţi administrativ-teritoriale în care se exercită autonomia locală şi în care se organizează şi funcţionează autorităţi ale administraţiei publice locale.121 şi art. Puterea lor nu provine de la stat.

ai subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor. pentru ca printr-o lege adoptată în anul 1949 să fie înfiinţate sfaturile populare şi apoi consiliile populare. ulterior modificată în repetate rânduri. în număr de şapte. ţinuturile vor fi desfiinţate şi se va reveni la prefecturile de judeţ.215/2001 republicată. potrivit legii. La scurt timp. care va menţine circumscripţiile existente. Prin această lege se făcea distincţia între comune rurale.natură juridică a comunei sau oraşului: de colectivitate locală şi de unitate administrativ-teritorială.24/1996 de modificare şi completare a Legii nr. După modelul reglementărilor din perioada interbelică. alcătuite din unul sau mai multe sate şi comune urbane privite ca centre de populaţie declarate astfel prin lege. iar administraţia treburilor fiecărei comune era încredinţată unei persoane numită primar. ca organe de execuţie. consiliul judeţean. înfiinţate. ca organe deliberative. de drept privat. oraşelor. Constituţia din 1866 va menţine această lege. § 4. potrivit dispoziţiilor căreia. ca organe locale ale puterii de stat şi comitetele lor executive.70/1991 va generaliza principiul alegerii directe şi pentru consiliile judeţene. prin modificările substanţiale aduse Legii nr. Legea administrativă din 1936 va păstra aceeaşi organizare a administraţiei publice locale. care prevedeau pentru comunele urbane înfiinţarea sfaturilor orăşeneşti. fiecare comună era reprezentată printr-un consiliu comunal. Cu puţin timp înainte de alegerile locale generale din vara 92 . dar organizarea şi funcţionarea organelor administraţiei publice comunale astfel cum fuseseră instituite în 1864 vor dura până la Legea pentru unificarea administrativă din 1925. având un caracter centralizator. delegaţia pemanentă a consiliului şi pe primarul comunei. Consiliile locale alegeau din rândul consilierilor. Consiliul General al municipiului Bucureşti şi consiliile locale ale subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor sunt autorităţi deliberative iar primarii comunelor. şi de primari. consiliul local.70/1991 privind alegerile locale ce s-a aflat la baza alegerilor locale generale din februarie 1992. Această organizare s-a menţinut până la adoptarea Legii comunale din 1864. în raport cu cel de organ unipersonal al primarului. dar va desfiinţa directoratele. Comunele erau conduse de consilii comunale.286/2006 sunt definite asociaţiile de dezvoltare intercomunitară ca fiind structurile de cooperare cu personalitate juridică. Potrivit Legii administraţiei publice locale nr. Dacă în varianta iniţială a Legii nr. După numai 2 ani. printr-o lege adoptată în anul 1947 au fost instituite comisii interimare la comune şi judeţe. Această organizare a administraţiei publice locale va fi menţinută şi de Legea pentru organizarea administraţiei publice locale din 1929. consiliile judeţene fiind alese prin vot indirect. Constituirea.215/2001 prin Legea nr. în condiţiile legii. ca organe locale ale administraţiei de stat. Legea nr. municipiilor. care era capul administraţiei comunale. În plus. dispoziţie din care rezultă caracterul de organ colegial al consiliului local. competenţa şi funcţionarea consiliului local Primele organe colegiale de administrare a treburilor comunelor le întâlnim reglementate în Regulamentele Organice. legea din 1991 în vederea organizării alegerilor locale a revenit la denumirea de consilier. care va înfiinţa însă şi aşa-numitele directorate ministeriale locale. ca centre de administraţie şi inspecţie locală. primarul general al municipiului Bucureşti şi preşedintele consiliului judeţean sunt autorităţi executive. în anul 1938 va fi adoptată o nouă lege administrativă. Pe fondul noului regim politic în curs de instaurare. dar va înfiinţa 10 ţinuturi. doar consiliile locale au fost alese prin vot direct. de unităţile administrativ-teritoriale pentru realizarea în comun a unor proiecte de dezvoltare de interes zonal sau regional ori furnizarea în comun a unor servicii publice.

după caz. numărul consilierilor locali variază între 9 membri (în localităţile cu până la 1500 de locuitori) şi respectiv. h).67/2004 privind alegerea autorităţilor administraţiei publice locale. Convocarea consilierilor declaraţi aleşi pentru şedinţa de constituire se face de către prefect. în funcţie de numărul locuitorilor comunei. la data de 1 iulie a anului care precede alegerile. În ce priveşte condiţiile de eligibilitate. La aceste incompatibilităţi. secretar de stat. funcţia de ministru. calitatea de funcţionar public sau angajat cu contract individual de muncă în aparatul propriu al consiliului local respectiv sau în aparatul propriu al consiliului judeţean ori al prefecturii din judeţul respectiv.(3) din Constituţia republicată].29 o serie de precizări de ordin procedural. funcţia de preşedinte. persoana fizică trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: să aibă calitatea de alegător.40 alin.000 de locuitori). manager.. subsecretar de stat şi funcţiile asimilate acestora. oraşului sau municipiului raportat de Institutul Naţional de Statistică la data de 1 ianuarie a anului în curs sau. prevăzând atribuţia prefectului de a stabili prin ordin.funcţia de preşedinte sau de secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau asociaţilor la o societate comercială de interes local ori la o societate comercială de interes naţional care îşi are sediul sau care deţine filiale în unitatea administrativ-teritorială respectivă.70/1991 republicată a fost înlocuită cu Legea nr. funcţia de reprezentant al statului la o societate comercială care îşi are sediul ori care deţine filiale în unitatea administrativ-teritorială respectivă. b). pentru a fi ales consilier.30 din Legea administraţiei publice locale. vicepreşedinte. cu precizarea expresă că. Numărul membrilor consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti se stabileşte în funcţie de numărul locuitorilor sectoarelor respective. să aibă domiciliul în comuna sau oraşul unde candidează. o persoană nu poate exercita în acelaşi timp un mandat de consilier local şi un mandat de consilier judeţean. e). d). numărul membrilor fiecărui consiliu local. cât şi a celor judeţeni.161/2003 mai adaugă şi altele. stabilite de Constituţie şi de Legea alegerilor locale vom reţine că. O analiză a evoluţiei legislaţiei adoptate în domeniu.215/2001 privind administraţia publică locală introduce în art.anului 2004. c). constituirea consiliilor locale se face în termen de 20 de zile de la data desfăşurării alegerilor. Pe acest principiu. Consiliul General al Municipiului Bucureşti este compus din 55 de membri. Potrivit art. precum şi primarul chiar dacă procedura de validare a mandatului acestuia nu a fost finalizată. potrivit dispoziţiilor legii. La şedinţa de constituire pot participa prefectul sau reprezentantul său. funcţia de primar sau viceprimar. după anul 1990 duce la concluzia tendinţei legiuitorului de scădere a numărului consilierilor. director general. la care ne-am referit şi cu ocazia analizei incompatibilităţilor funcţiei de ministru.. membru al consiliului de administraţie sau cenzor la regiile autonome şi societăţile comerciale de interes local înfiinţate sau aflate sub autoritatea consiliului local ori a consiliului judeţean respectiv sau la regiile autonome şi societăţile comerciale de interes naţional care îşi au sediul sau care deţin filiale în unitatea administrativ-teritorială respectivă. Legea nr. Legea nr. 31 de membri (în localităţile cu peste 400. funcţia de consilier local sau judeţean este incompatibilă cu: a). Legea nr. calitatea de deputat sau senator. director. În cazul în care nu se poate asigura această majoritate. g). atât a celor locali. să nu aibă funcţia de magistrat (judecător sau procuror) sau să nu fie militar activ ori alt funcţionar căruia îi este interzisă asocierea în partide politice [potrivit art. Potrivit dispoziţiilor unui titlu din Legea nr. să aibă vârsta de cel puţin 23 de ani. administrator. funcţia de prefect sau subprefect.161/2003 vizând regimul incompatibilităţilor în exercitarea demnităţilor publice şi funcţiilor publice. asociat. şedinţa se va 93 . În plus. în cazul candidaţilor independenţi mai există şi condiţia listei susţinătorilor. Şedinţa este legal constituită dacă participă cel puţin două treimi din numărul consilierilor aleşi. f).

consiliile locale aleg prin vot deschis. pentru refuzul de a depune jurământul. în aceleaşi condiţii. Potrivit art. pe o perioadă de cel mult 3 luni. cu ocazia modificării şi completării Legii nr. secret şi liber exprimat. dacă aceştia nu pot fi înlocuiţi de supleanţii înscrişi pe listele de candidaţi respective. Observăm că. Pentru validarea mandatelor. Faţă de această ultimă prevedere. Validarea este operaţia prin care o autoritate a statului sau a administraţiei publice locale. de către prefect. direct. Dacă nici la a doua convocare. Consilierii locali care refuză să depună jurământul sunt consideraţi demisionaţi de drept. este confirmată în vederea ocupării şi exercitării funcţiei respective. dispoziţii introduse pentru prima dată în anul 1996. Consiliul local se declară legal constituit. locurile consilierilor aleşi care au lipsit nemotivat de la cele 3 convocări anterioare. tocmai datorită problemelor apărute în unele localităţi. Comisia de validare examinează legalitatea alegerii fiecărui consilier şi propune consiliului local. în termen de 30 de zile. pe întreaga durată a mandatului. şi doar de un preşedinte de şedinţă. Persoana al cărei mandat este supusă validării sau invalidării nu participa la vot. în aceleaşi condiţii. consiliul local alege dintre membrii săi. o comisie de validare alcătuită din 3 – 5 membri. în cazul consiliului local. luni de zile. prin votul deschis al majorităţii consilierilor locali în funcţie. dacă majoritatea consilierilor locali validaţi au depus jurământul iar constituirea consiliului local se constată prin hotărâre. în condiţiile Legii privind alegerea autorităţilor administraţiei publice locale. legea anterioară în materie. după primele alegeri locale generale din anul 1992. În acest caz. aleasă prin vot universal. jurământul prevăzut de lege. Hotărârea de validare sau invalidare a mandatelor poate fi atacată de cei interesaţi la instanţa de contencios administrativ în termen de 5 zile de la adoptare sau. pentru a conduce şedinţele consiliului şi a semna hotărârile adoptate de acesta. ar trebui ca sancţiunea să fie retragerea validării. cerut de lege. În situaţia în care consiliul local nu se poate reuni nici la această ultima convocare. validarea sau invalidarea mandatelor. când din considerente politice. a unei deplasări în străinătate în interes de serviciu sau a unor evenimente de forţă majoră. mai ales. maxim 3 luni. din cauza absenţei. peste 3 zile.organiza. După declararea ca legal constituit. Consilierii locali ale căror mandate au fost validate depun în faţa consiliului local. dacă se face dovada că aceasta a intervenit din cauza unei boli care a necesitat spitalizarea sau a făcut imposibilă prezenţa acestora. în cazul celor absenţi de la şedinţă. dintre membrii lor. prefectul va declara vacante. ce poate conduce şedinţele consiliului local. că nu poţi fi “demisionat” dintr-o funcţie sau demnitate pe care nici nu ai dobândit-o.31 din lege. Legea conţine dispoziţii atât de stricte legate de constituirea consiliului local dar şi a consiliului judeţean. procedura prealabilă nu se mai efectuează. egal. cu votul deschis al majorităţii consilierilor prezenţi la şedinţă. Instanţa de contencios administrativ se pronunţă în cel mult 30 de zile. Ordinul prefectului prin care se declară vacante locurile consilierilor care au lipsit nemotivat poate fi atacat de cei în cauză la instanţa de contencios administrativ în termen de 5 zile de la comunicare. nu putem vorbi de un preşedinte al acestuia. nu s-a reuşit constituirea unor consilii locale şi respectiv. adoptată cu votul majorităţii consilierilor locali validaţi. a unor consilii judeţene. Prin urmare. în doctrină s-a arătat pe deplin întemeiat. prin ordin. iar hotărârea primei instanţe este definitivă şi irevocabilă. fără motive temeinice. hotărârea instanţei fiind definitivă şi irevocabilă. aşa cum se întâmplă în cazul consiliului judeţean. de la comunicare. Absenţa consilierilor de la şedinţa de constituire este considerată motivată. asistat de 2 consilieri dintre cei mai tineri. organizându-se alegeri pentru completare. a consilierilor. se va proceda la o nouă convocare. în ordine alfabetică. la convocarea prefectului.69/1991. prevede expres legiuitorul. reuniunea nu este legal constituită. lucrările şedinţei de constituire sunt conduse de cel mai în vârstă consilier. 94 . un preşedinte de şedinţă. peste alte 3 zile.

exercitarea. în vederea finanţării şi realizării în comun a unor acţiuni. denumiri de străzi. oraşului sau municipiului. al instituţiilor şi serviciilor publice de interes local. a contractării şi/sau garantării împrumuturilor şi contractarea de datorie publică locală prin emisiuni de titluri de valoare în numele unităţii administrativ-teritoriale. precum şi aderarea la asociaţii naţionale şi internaţionale ale autorităţilor administraţiei publice locale. 95 . stabilirea şi aprobarea impozitelor şi taxelor locale. aprobarea. în condiţiile legii. a bugetului local. a statului de funcţii al aparatului de specialitate al primarului. în numele unităţii administrativ-teritoriale. sprijină activitatea cultelor religioase. asigurarea realizării lucrărilor şi luarea măsurilor necesare în procesul de integrare europeană. ca autorităţi administrative autonome şi rezolvă treburile publice din comune şi din oraşe. aprobarea strategiilor privind dezvoltarea economico-socială şi de mediu a unităţii administrativ-teritoriale. concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică a comunei. b). după caz. atribuţii privind organizarea şi funcţionarea aparatului de specialitate al primarului. a documentaţiilor tehnico-ecnomice pentru lucrările de investiţii de interes local. atribuie sau schimbă. calificate. în doctrină ele erau grupate pe mai multe categorii. a modului de utilizare a rezervei bugetare şi a contului de încheiere a exerciţiului bugetar. în condiţiile legii. d).215/2001 prin Legea nr.” Prin urmare. a virărilor de credite. în condiţiile legii. ale instituţiilor şi serviciilor publice de interes local şi ale societăţilor comerciale şi regiilor autonome de interes local: aprobarea statutului comunei. c). de pieţe şi de obiective de interes public local. De regulă. Consiliul local are iniţiativă şi hotărăşte. hotărăşte cooperarea sau asocierea cu alte unităţi administrativ-teritoriale din ţară sau din străinătate. în condiţiile legii. personalului sanitar şi didactic. în condiţiile legii. consiliul local are atribuţii de natură administrativă şi financiară în orice domeniu. oraşului sau municipiului: aprobarea. a tuturor drepturilor şi obligaţiilor corespunzătoare participaţiilor deţinute la regii autonome sau societăţi comerciale. ca fiind principale. la propunerea primarului. Legea nr.Potrivit art. în condiţiile legii. oraşului sau municipiului. hotărăşte acordarea unor sporuri şi altor facilităţi. servicii sau proiecte de interes public local. a regulamentului de organizare şi funcţionare a consiliului local. în vederea promovării unor interese comune etc.286/2006. cu excepţia celor care sunt date prin lege în competenţa altor autorităţi ale administraţiei publice. concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a comunei. hotărăşte vânzarea. aprobarea. precum şi a serviciilor publice de interes local. după caz. lucrări.121 alin. Înainte de modificările şi completările aduse Legii nr. dacă nu există vreo interdicţie expresă a legii. erau enumerate 26 de atribuţii ale consiliului local. în toate problemele de interes local.(2) din Constituţia republicată: “Consiliile locale şi primarii funcţionează. acesta dispune deci de o competenţă materială generală. avizează sau aprobă documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi urbanism ale localităţilor. locale sau centrale. oraşului sau municipiului. atribuţii privind gestionarea serviciilor furnizate către cetăţeni: asigură cadrul necesar pentru furnizarea serviciilor publice de interes local. la propunerea primarului. în condiţiile legii. în domeniul protecţiei mediului şi gospodăririi apelor pentru serviciile furnizate cetăţenilor. atribuţii privind administrarea domeniului public şi privat al comunei.286/2006 a introdus chiar ea mai multe categorii de atribuţii. precum şi a serviciilor publice. în mod impropriu. oraşului sau municipiului: hotărăşte darea în administrare. e). atribuţii privind dezvoltarea economico-socială şi de mediu a comunei.atribuţii privind cooperarea interinstituţională pe plan intern şi extern: hotărăşte cooperarea sau asocierea cu persoane juridice române sau străine.. în funcţie de specificul activităţii avută în vedere. aprobă construirea locuinţelor sociale etc. În ce priveşte atribuţiile consiliului local. la propunerea primarului. grupate pe o serie de criterii precum: a).

la şedinţele de consiliu se poate folosi şi limba maternă. traducerea în limba română. prin grija primarului. pe parcursul unui mandat stabilind expres o normă tranzitorie: “Consiliul local sau consiliul judeţean..” Această prevedere impune precizarea că este vorba despre proiectul ordinii de zi. “În comunele sau oraşele în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor. ca având un caracter aleatoriu. limba română este limba maternă. simpla sintagmă limba maternă este incompletă.. În caz de forţă majoră şi de maximă urgenţă pentru rezolvarea intereselor locuitorilor. în opinia unui autor. În sfârşit. ordinea de zi se aduce la cunoştinţă publică şi în limba maternă a cetăţenilor aparţinând minorităţii respective. precum şi primarul.” Legiuitorul a avut în vedere şi ipoteza reorganizărilor administrativ-teritoriale. în caz de război sau de catastrofă. 96 . a fost criticată în doctrină sub mai multe aspecte. Formularea acestui text de lege (care în varianta iniţială se referea la o treime din numărul total. la cererea primarului sau a cel puţin unei treimi din numărul membrilor consiliului. sunt puse la dispoziţia consilierilor locali materialele înscrise pe ordinea de zi. în limba minorităţilor care deţin o pondere de peste 20% şi chiar ce rost ar mai avea desfăşurarea în limba minorităţilor care deţin o treime din numărul consilierilor. respectiv vacantării unor posturi de primari.subl. doar procentul de 50% plus unul din numărul locuitorilor fiind unul democratic. de 50%. Şedinţele consiliului local se desfăşoară legal în prezenţa majorităţii consilierilor locali în funcţie. prin intermediul secretarului unităţii administrativ-teritoriale. Şedinţele consiliului local sunt publice. de dominaţie a unei minorităţi. deoarece şi pentru români. În al doilea rând.convocarea consiliului local se poate face de îndată. cu cel puţin 5 zile înaintea şedinţelor ordinare sau cu cel puţin 3 zile înainte de şedinţele extraordinare. în faţa majorităţii. ce rost mai are aducerea la cunoştinţă a ordinii de zi a şedinţei. Lucrările şedinţelor se desfăşoară în limba română.” “Consiliul local se întruneşte în şedinţe ordinare.” Stabilirea acestui procent de 20% a fost criticată în doctrină. Convocarea consiliului local se face în scris. în aceste cazuri se va asigura.). în urma organizării unei noi unităţi administrativteritoriale sau în urma dizolvării unor consilii.. Odată cu notificarea convocării. documentele şedinţelor de consiliu se întocmesc în limba română. potrivit unei alte dispoziţii a legii. alegerea acestuia pe o perioadă de “4 ani. prezenţa fiind obligatorie. Mandatul consiliului local se exercită de la data constituirii până la data declarării ca legal constituit a consiliului nou-ales. a şedinţelor consiliului local.Legat de mandatul consiliului local reţinem în primul rând. ordinea de zi se aprobă de consiliu. putem vorbi de necesitatea ca patru cincimi să se supună unei singure cincimi. Ordinea de zi a şedinţei consiliului local se aduce la cunoştinţă locuitorilor comunei sau ai oraşului prin mass-media sau prin orice alt mijloc de publicitate. adică o situaţie mai paradoxală. În consiliile locale în care consilierii aparţinând unei minorităţi naţionale reprezintă cel puţin o cincime din numărul total. mandat ce poate fi prelungit. se aprecia înainte de modificările din 2006. prin această dispoziţie se ajunge la situaţia nedemocratică ca. în text nu se prevede ca folosirea limbii materne a consilierilor minoritari să se facă la cererea acestora cum ar fi fost firesc. În prezent. de a se face precizarea: limba maternă a acelei minorităţi naţionale. pentru că..” Faţă de această prevedere legală se ridică întrebarea firească. două treimi să se supună voinţei unei treimi. de unde propunerea de lege ferenda. ci doar că. aleşi. îşi exercită mandatul numai până la organizarea următoarelor alegeri locale generale. În primul rând. lunar. Aşa cum a fost stabilit procentul de 20% putea fi stabilit unul de 10% sau 30% sau oricare altul până la cel corect. la convocarea primarului şi se poate întruni şi în şedinţe extraordinare.ns. “În toate cazurile. prin lege organică..

” “Hotărârile consiliului local se semnează de preşedintele de şedinţă şi se contrasemnează. “nu poate lua parte la deliberare şi la adoptarea hotărârilor consilierul local care. nulitatea putând fi constatată de instanţa de contencios administrativ. fie prin soţ. “În exercitarea atribuţiilor ce îi revin consiliul local adoptă hotărâri. în ce priveşte adoptarea hotărârilor consiliului local. de primar. “Hotărârile adoptate de consiliul local cu încălcarea acestor dispoziţii sunt nule de drept. soţie. fie cu majoritatea absolută. afini sau rude până la gradul al patrulea inclusiv. “Proiectele de hotărâri pot fi propuse de consilieri locali.” Prevederea este urmată imediat de sancţiune. cu precizarea că hotărârile cu caracter individual cu privire la persoane vor fi luate întotdeauna prin vot secret.” 97 . iar actele organelor de conducere unipersonală sunt denumite dispoziţii. prin care se stabilesc impozite şi taxe locale. precum şi cele privind asocierea sau cooperarea cu alte autorităţi publice. De asemenea. adică din cei care trebuie să participe la şedinţă pentru ca aceasta să se desfăşoare legal. În cazul în care preşedintele de şedinţă lipseşte sau refuză să semneze. legea prevede posibilitatea consiliului local de a stabili ca unele hotărâri să fie luate prin vot secret. regională.” Prin aceste semnături. zonală sau de cooperare transfrontalieră. decizii etc. ordine. prevăzând expres. care va fi consemnată în procesul-verbal al şedinţei. fie personal. actele autorităţilor administraţiei publice să poarte o denumire specifică. decrete. va depune în scris şi va expune consiliului local opinia sa motivată. în afară de cazurile în care legea sau regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului cere o altă majoritate.” Legea prevede o serie de incompatibilităţi. cu persoane juridice române sau străine se adoptă cu votul majorităţii consilierilor locali în funcţie. cu votul majorităţii membrilor prezenţi. în anumite situaţii. viceprimar sau de cetăţeni. de către secretar. organizarea şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor şi amenajarea teritoriului. participarea la programe de dezvoltare judeţeană. stabilind că anumiţi consilieri. deşi unele repetări apar ca inevitabile. precum şi modul în care şi-a exercitat votul fiecare consilier local se consemnează într-un proces verbal. Redactarea proiectelor se face de cei care le propun.” Hotărârile privind patrimoniul se adoptă cu votul a două treimi din numărul total al consilierilor locali în funcţie. Acţiunea poate fi introdusă de orice persoană interesată. Astfel. cu excepţiile prevăzute de lege. În acest caz. preşedintele de şedinţă şi secretarul comunei sau oraşului îşi asumă responsabilitatea veridicităţii celor consemnate. § 5. De regulă. Astfel. în condiţiile legii. regula o reprezintă majoritatea simplă. Actele şi răspunderea consiliului local În epoca modernă s-a dezvoltat tradiţia ca. are un interes patrimonial în problema supusă dezbaterilor consiliului local. De la această regulă. Secretarul unităţii administrativ-teritoriale nu va contrasemna hotărârea în cazul în care consideră că aceasta este ilegală. Hotărârile privind bugetul local. pentru legalitate. actele organelor colegiale sunt denumite hotărâri sau regulamente. hotărârea consiliului local se semnează de 3-5 consilieri locali. legea stabileşte excepţii.“Dezbaterile din şedinţele consiliului local. jumătate plus unul din cei prezenţi. cu sprijinul secretarului unităţii administrativ-teritoriale şi al serviciilor din cadrul aparatului de specialitate al primarului. trebuie să se abţină de la deliberare şi votare. situaţiile în care este obligatorie adoptarea unei hotărâri. contractarea de împrumuturi. semnat de preşedintele de şedinţă şi de secretarul unităţii administrativ-teritoriale. fie cu o majoritate calificată de două treimi din numărul consilierilor. potrivit textului legal.

“Secretarul unităţii administrativ-teritoriale va comunica hotărârile consiliului local, primarului şi prefectului, de îndată, dar nu mai târziu de 10 zile lucrătoare de la data adoptării.” În absenţa unei sancţiuni exprese, în practica administrativă sunt destul de des întâlnite situaţiile, în care secretarul nu-şi îndeplineşte această obligaţie extrem de importantă, lipsindu-l astfel pe prefect de posibilitatea de a ataca în contencios administrativ, actele autorităţilor administraţiei publice locale pe care le consideră ilegale, atâta vreme cât nu le cunoaşte conţinutul. Hotărârile consiliului local sunt acte administrative, legea stabilind o distincţie în ce priveşte momentul intrării lor în vigoare după cum au caracter individual sau normativ. Astfel, potrivit art.49 din lege: “hotărârile cu caracter normativ devin obligatorii şi produc efecte de la data aducerii lor la cunoştinţă publică, iar cele individuale, de la data comunicării. Aducerea la cunoştinţă publică a hotărârilor cu caracter normativ se face în termen de 5 zile de la data comunicării oficiale către prefect.” Prin această dispoziţie expresă, legiuitorul a introdus practic o suspendare pe o perioadă determinată a actelor administrative normative adoptate de consiliul local. În doctrina actuală s-a pus problema dacă consiliul local emite sau încheie şi alte categorii de acte juridice. În reglementarea anterioară se făcea distincţie între calitatea de persoane juridice de drept public şi calitatea de persoane juridice de drept privat a unităţilor administrativteritoriale. Astfel, consiliul local putea încheia acte supuse circuitului civil, ca persoană juridică de drept privat şi respectiv, acte administrative unilaterale, dar şi contracte administrative, ca persoană juridică de drept public. Deşi actuala reglementare prevede pentru unităţile administrativ-teritoriale doar calitatea de persoane juridice de drept public, ce dispun de patrimoniu propriu şi capacitate juridică deplină, în doctrină se apreciază în continuare că, unităţile administrativ-teritoriale îşi păstrează şi calitatea de persoane juridice civile. După constituire, consiliul local îşi organizează comisii de specialitate, pe principalele domenii de activitate. Pot fi membri ai acestora, numai consilierii locali. “Comisiile de specialitate îşi aleg câte un preşedinte şi un secretar. Ele analizează şi avizează proiectele de hotărâre din domeniul lor de activitate. Comisiile de specialitate lucrează în plen şi iau hotărâri cu votul majorităţii membrilor lor.” În afară de comisiile de specialitate, consiliile locale pot organiza, din proprie iniţiativă sau la iniţiativa primarului, după caz, comisii speciale de analiză şi verificare, pe perioadă determinată. Potrivit art.55 din Legea nr.215/2001 republicată, dizolvarea consiliului local poate interveni de drept sau prin referendum local. Consiliul local se dizolvă de drept în cazul în care acesta “nu se întruneşte timp de 2 luni consecutiv” sau „nu a adoptat în 3 şedinţe ordinare consecutive nicio hotărâre”, precum şi „în situaţia în care numărul consilierilor locali se reduce sub jumătate plus unu şi nu se poate completa prin supleanţi.” În legătură cu cea din urmă situaţie se ridică întrebarea firească, ce se va întâmpla în situaţia în care consiliul local trebuie să adopte o hotărâre privind patrimoniul, pentru care legea prevede votul majorităţii calificate a membrilor săi, iar numărul acestora a scăzut sub această majoritate, dar nu a ajuns încă la majoritatea absolută, cea cerută de lege pentru a putea fi dizolvat de drept. Prin urmare, de lege ferenda propunem ca dizolvarea de drept a consiliului local să poată interveni în situaţia în care numărul consilierilor se reduce sub două treimi. Primarul, viceprimarul, secretarul unităţii administrativ-teritoriale sau orice altă persoană interesată sesizează instanţa de contencios administrativ cu privire la cazurile care atrag dizolvarea de drept a consiliului local iar instanţa analizează situaţia de fapt şi se pronunţă cu privire la dizolvarea consiliului local. Hotărârea instanţei este definitivă şi se comunică prefectului.
98

Consiliul local poate fi dizolvat prin referendum local, organizat în condiţiile legii. Referendumul se organizează ca urmare a cererii adresate în acest sens prefectului de cel puţin 25% din numărul cetăţenilor cu drept de vot înscrişi pe listele electorale ale unităţii administrativ-teritoriale. Legea detaliază procedura desfăşurării referendumului prevăzând că, stabilirea datei pentru organizarea alegerii noului consiliu local se face de Guvern, la propunerea prefectului. Alegerile se organizează în maxim 90 de zile de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti prin care s-a constatat dizolvarea consiliului local sau, după caz, de la validarea rezultatului referendumului. Până la constituirea noului consiliu local, primarul sau, în absenţa acestuia, secretarul unităţii administrativ-teritoriale va rezolva problemele curente ale comunei, oraşului sau municipiului, potrivit competenţelor şi atribuţiilor ce îi revin potrivit legii. „Mandatul de consilier local se suspendă de drept numai în cazul în care acesta a fost arestat preventiv. Măsura arestării preventive se comunică de îndată de către instanţa de judecată prefectului, care, prin ordin, constată suspendarea mandatului”. Aceasta durează până la încetarea situaţiei mai sus prevăzute, iar în cazul în care consilierul local este găsit nevinovat, el va avea dreptul la despăgubiri, în condiţiile legii. Potrivit Legii nr.393/2004 privind Statutul aleşilor locali cu modificările şi completările ulterioare, calitatea de consilier local, ca şi cea de consilier judeţean încetează de drept, înainte de expirarea duratei normale a mandatului, în următoarele situaţii: demisie; incompatibilitate; schimbarea domiciliului într-o altă unitate administrativteritorială, inclusiv ca urmare a reorganizării acesteia; lipsa nemotivată de la mai mult de 3 şedinţe ordinare consecutive ale consiliului; imposibilitatea exercitării mandatului pe o perioadă mai mare de 6 luni consecutive, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege; condamnarea, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate; punerea sub interdicţie judecătorească; pierderea drepturilor electorale; deces. Tot potrivit Legii nr.393/2004 privind Statutul aleşilor locali cu modificările şi completările ulterioare, consilierii răspund în nume propriu, pentru activitatea desfăşurată în exercitarea mandatului, precum şi solidar, pentru activitatea consiliului din care fac parte şi pentru hotărârile pe care le-au votat. În doctrina actuală sunt identificate trei forme de răspundere a consilierilor locali: o răspundere administrativ-disciplinară; o răspundere administrativ-patrimonială şi o răspundere penală. O situaţie specială o prezintă administraţia publică a municipiului Bucureşti, căreia Legea nr.215/2001 îi rezervă un întreg capitol, ce nu rezolvă însă, multitudinea de probleme ce apar la nivelul administraţiei Capitalei. Este motivul pentru care, de mai multă vreme este vehiculată ideea adoptării unei legi distincte consacrate zonei metropolitane Bucureşti. Potrivit legii, hotărârile Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi dispoziţiile cu caracter normativ ale primarului general sunt obligatorii şi pentru autorităţile administraţiei publice locale organizate în sectoarele municipiului Bucureşti. În opinia noastră, printr-o astfel de dispoziţie expresă se consacră o formă indirectă de subordonare între autorităţile alese la nivelul sectoarelor Capitalei şi cele alese la nivelul Capitalei. “Consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti se constituie, funcţionează şi pot fi dizolvate în condiţiile prevăzute de dispoziţiile legii administraţiei publice locale pentru consiliile locale care se aplică în mod corespunzător.” Consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti exercită în principal o serie de atribuţii din care reţinem următoarele: a). aleg din rândul consilierilor, consilierul care conduce şedinţele consiliului, precum şi un viceprimar; aceştia îşi păstrează calitatea de consilier; b). aprobă regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului;
99

c). avizează studii, prognoze şi programe de dezvoltare economico-socială, de organizare şi amenajare a teritoriului şi urbanism etc.; d). aprobă bugetul local, împrumuturile, virările de credite şi modul de utilizare a rezervei bugetare, aprobă contul de încheiere a exerciţiului bugetar, stabilesc impozite şi taxe locale, precum şi taxe speciale, în condiţiile legii; f). administrează, în condiţiile legii, bunurile proprietate publică sau privată a municipiului, de pe raza sectorului, pe baza hotărârii Consiliului General al Municipiului Bucureşti etc. Unele din atribuţiile expres prevăzute pot fi exercitate numai pe baza împuternicirii date prin hotărâre a Consiliului General al municipiului Bucureşti, potrivit legii. § 6. Primarul, viceprimarul şi administratorul public Din perspectiva dreptului comparat, funcţia de primar reprezintă o funcţie tradiţională în administraţia publică locală, nu numai din Europa, dar şi din alte continente, ca de exemplu în America, unde a pătruns influenţa europeană. Sub aspectul evoluţiei istorice, la noi, prin Legea comunală din 1864 s-a impus soluţia alegerii consiliului local şi a primarului de către locuitorii comunei rurale, iar primarul era magistratul comunal, căruia legea îi încredinţa întreaga administraţie a comunei, dar în acelaşi timp era şi delegatul puterii centrale, în comunele rurale, unde trebuia să fie confirmat de prefect. În comunele urbane, primarul era numit de Domn, dintre primii trei consilieri care întruniseră cele mai multe voturi. Reglementările ulterioare au consacrat soluţia alegerii primarului de către consiliu. Legislaţia actuală a optat pentru soluţia alegerii primarului, la fel ca şi consiliul local, şi consiliul judeţean, direct de către comunitatea locală, indiferent că este vorba de mediul rural sau urban. Astfel, potrivit Legii nr.215/2001 privind administraţia publică locală, „comunele, oraşele şi municipiile au câte un primar şi un viceprimar, iar municipiile reşedinţă de judeţ au un primar şi 2 viceprimari, aleşi în condiţiile legii.” Sectoarele municipiului Bucureşti au câte un primar şi un viceprimar iar municipiul Bucureşti are un primar general şi 2 viceprimari. Validarea alegerii primarului se face în termen de 20 de zile de la data desfăşurării alegerilor, în camera de consiliu a judecătoriei în a cărei rază teritorială se află comuna sau oraşul, de către un judecător desemnat de preşedintele judecătoriei. Rezultatul validării sau invalidării alegerii primarului se aduce la cunoştinţă prefectului şi se prezintă în şedinţa de constituire a consiliului local sau, după caz, într-o şedinţă extraordinară, de către un judecător desemnat de preşedintele judecătoriei. “În caz de invalidare a alegerii primarului, Guvernul, la propunerea prefectului, va stabili data alegerilor. Acestea se organizează în termen de maxim 90 de zile de la data invalidării sau, după caz, de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti, în condiţiile legii. ” Potrivit Legii nr.393/2004 privind Statutul aleşilor locali cu modificările şi completările ulterioare, pe timpul exercitării mandatului de primar, viceprimar, preşedinte sau vicepreşedinte al consiliului judeţean se suspendă contractul de muncă sau actul de numire a acestora în cadrul unei instituţii ori autorităţi publice, respectiv la regii autonome sau la societăţi comerciale cu capital integral ori majoritar de stat sau ale unităţilor administrativ-teritoriale. Sunt exceptate de la suspendarea contractului de muncă sau a actului de numire cadrele didactice, cecetătorii ştiinţifici, ziariştii cu atestat profesional, oamenii de cultură şi artă. Potrivit Legii administraţiei publice locale, “primarul îndeplineşte o funcţie de autoritate publică. Primarul asigură respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a prevederilor Constituţiei, precum şi punerea în aplicare a legilor, a decretelor Preşedintelui României, a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, a hotărârilor consiliului local; dispune măsurile necesare şi acordă sprijin pentru aplicarea ordinelor şi instrucţiunilor cu caracter normativ ale miniştrilor, ale celorlalţi conducători ai
100

101 .215/2001 republicată vom distinge: a). Astfel. asemeni celor ale consiliilor locale. cât şi a sediului secundar. primarul emite dispoziţii cu caracter normativ sau individual. după caz. potrivit Legii administraţiei publice locale nr. Acestea devin executorii după ce sunt aduse la cunoştinţă publică sau după ce au fost comunicate persoanelor interesate. O inovaţie adusă prin Legea nr. publicare în presa locală sau afişare în locuri special amenajate. atribuţii exercitate în calitate de reprezentant al statului. atât a sediului social principal. art. elaborează proiectele de strategii privind starea economică. ” Actele administrative cu caracter normativ emise de primar vor produce efecte după ce vor fi aduse la cunoştinţă publică în formele consacrate legislativ (publicare în Monitorul Oficial al judeţului. a referendumului şi a recensământului etc. de un veritabil drept de apreciere. negocieri pentru contractarea de împrumuturi şi emiterea de titluri de valoare în numele unităţii administrativ-teritoriale. atribuţii privind serviciile publice asigurate cetăţenilor: coordonează realizarea serviciilor publice de interes local. în primul trimestru. iniţiază. alte rapoarte şi informări.286/2006. socială şi de mediu a unităţii administrativ-teritoriale şi le supune aprobării consiliului local. Pentru exercitarea corespunzătoare a atribuţiilor sale. ale prefectului. ce formează cabinetul primarului. în condiţiile legii. şi atribuţiile primarului au fost grupate în mai multe categorii. întocmeşte proiectul bugetului local şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar şi le supune spre aprobare consiliului local. verifică. ia măsuri pentru prevenirea şi. un raport anual privind starea economică. corecta înregistrare fiscală a contribuabililor la organul fiscal teritorial. doar unul în cazul comunelor. emite avizele.autorităţilor administraţiei publice centrale. Atribuţiile de ofiţer de stare civilă şi de autoritate tutelară pot fi delegate şi secretarului unităţii administrativ-teritoriale sau altor funcţionari publici din aparatul de specialitate cu competenţe în domeniu. Ca urmare a modificărilor şi completărilor introduse prin legea nr. alte atribuţii stabilite prin lege. e). la solicitarea consiliului local. Dispoziţii speciale sunt consacrate cabinetului primarului general al municipiului Bucureşti. acordurile şi autorizaţiile date în competenţa sa prin lege şi alte acte normative etc.). atribuţii referitoare la relaţia cu consiliul local: primarul prezintă consiliului local. socială şi de mediu a unităţii administrativ-teritoriale.68 din Legea nr. în condiţiile legii. în condiţiile legii: ofiţer de stare civilă şi de autoritate tutelară. primarul dispunând în acest sens. prin compartimentele de specialitate. precum şi cu consiliul judeţean. Actele administrative individuale emise de primar se comunică celor interesaţi şi-şi produc efecte din momentul comunicării. le supune aprobării consiliului local şi acţionează pentru respectarea prevederilor acestora. d). c). primarul colaborează cu serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale. atribuţii referitoare la bugetul local: exercită funcţia de ordonator principal de credite.215/2001 privind administraţia publică locală republicată prevede că: “în exercitarea atribuţiilor sale. etc. maxim 5 persoane la municipii reşedinţă de judeţ. prezintă. după caz. precum şi a hotărârilor consiliului judeţean. asigură elaborarea planurilor urbanistice prevăzute de lege. organizarea şi desfăşurarea alegerilor. Legat de actele primarului. gestionarea situaţiilor de urgenţă. 3 persoane la oraşe şi municipii. b).286/2006 o constituie posibilitatea primarilor de a angaja consilieri personali.

în următoarele cazuri: demisie. Legea nr. incompatibilitate. înainte de expirarea duratei normale a mandatului. Statutul viceprimarului este succint reglementat în conţinutul actualei reglementări. calitatea de primar încetează.3/2000. Ordinul de suspendare se comunică de îndată primarului. în maxim 90 de zile. prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă.” 102 . Legea nr. Organizarea referendumului trebuie să fie solicitată. pe principiul simetriei juridice. la propunerea prefectului. de asemenea. numai în cazul arestării sale preventive. schimbarea domiciliului într-o altă unitate administrativ-teritorială. certificate.“Mandatul primarului este de 4 ani şi se exercită până la depunerea jurământului de primarul nou ales.286/2006 aducând modificări şi cu privire la această funcţie. ” Mandatul primarului încetează. calamitate naturală. În toate acest cazuri.393/2004 privind Statutul aleşilor locali cu modificările şi completările ulterioare. deja criticată de doctrină. Suspendarea durează până la încetarea arestării preventive. înainte de termen ca urmare a rezultatului unui referendum local. O noutate adusă de Legea administraţiei publice locale nr. Potrivit legii. viceprimarul este ales cu votul majorităţii consilierilor locali în funcţie. Expresia “în condiţiile legii” vizează procedura de organizare şi desfăşurare a referendumului stabilită prin legea specială în materie. potrivit legii. Schimbarea din funcţie a viceprimarului se poate face de consiliul local. care. Cea mai importantă modificare. de locuitorii comunei. data organizării alegerilor pentru funcţia de primar fiind stabilită de Guvern. Legea reglementează condiţiile în care primarul poate ataca ordinul prefectului la instanţa de contencios administrativ. în condiţiile legii. Mandatul primarului încetează. prin hotărâre adoptată cu votul majorităţii consilierilor în funcţie. constată suspendarea mandatului. Referendumul pentru încetarea mandatului primarului se organizează ca urmare a cererii adresate în acest sens. la o pedeapsă privativă de libertate. oraşului sau municipiului. “măsura arestării preventive se comunică de îndată. ” Suspendarea mandatului primarului intervine de drept. Potrivit Legii nr. ca urmare a nesocotirii de către acesta a intereselor generale ale colectivităţii locale sau a neexercitării atribuţiilor ce îi revin. condamnarea. viceprimarul fiind calificat drept înlocuitorul de drept al acestuia. iar dacă primarul suspendat din funcţie a fost găsit nevinovat. dezastru sau sinistru deosebit de grav. la plata drepturilor salariale corespunzătoare perioadei în care a fost suspendat. inclusiv a celor pe care le exercită ca reprezentant al statului. prefectul prin ordin ia act de încetarea mandatului primarului. prefectului. de către instanţa de judecată prefectului. în caz de război. în scris. mandatul timp de 45 de zile consecutiv. menţinută şi în prezent a constituit-o posibilitatea înlăturării primarului pe calea referendumului local. acesta are dreptul la despăgubiri. deces. vizează instituirea unei subordonări exprese a viceprimarului faţă de primar. Acest procent trebuie să fie realizat în fiecare dintre localităţile componente ale comunei sau oraşului. prin ordin. de drept în condiţiile legii statutului aleşilor locali precum şi în următoarele situaţii: dacă acesta se află în imposibilitatea exercitării funcţiei. care nu permite desfăşurarea activităţii în bune condiţii timp de 6 luni pe parcursul unui an calendaristic sau dacă acesta nu îşi exercită. Potrivit actualei reglementări. pierderea drepturilor electorale. care îi poate delega atribuţiile sale. datorită unei boli grave.” Aceste prevederi se aplică şi viceprimarului. putând fi prelungit prin lege organică. organizat în condiţiile legii. conform procedurii prevăzute pentru înlăturarea consiliului local prin referendum local. de drept.215/2001 în varianta iniţială. la propunerea primarului sau a unei treimi din numărul consilierilor locali în funcţie. de cel puţin 25% dintre locuitorii cu drept de vot. punerea sub interdicţie judecătorească. în mod nejustificat. din rândul membrilor acestuia.

prin lege se mai precizează. cunoscut sub denumirea de city manager.Pe durata exercitării mandatului. în schimb. numirea în funcţie având loc pe baza unui concurs. aprobate de consiliul local. supus rigorilor Statutului funcţionarilor publici.215/2001 republicată rezultă că. viceprimarul îşi păstrează statutul de consilier local. în administraţia publică locală românească. atribuţii de coordonare a aparatului de specialitate sau a serviciilor publice de interes local. consiliului local este primarul iar în cel de-al doilea caz. proceduri şi atribuţii specifice. au existat şi funcţionari care au avut statutul de funcţionari de carieră şi au asigurat continuitatea. poate îndeplini. în opinia noastră-. încheiat în acest sens cu primarul. supus dispoziţiilor Codului muncii. ca fiind una neconstituţională. Astfel.-deja calificate în doctrina de specialitate. creat după modelul existent în sistemul anglo-saxon. cel care poate propune înfiinţarea acestei funcţii. aflat la baza creării acestei funcţii apreciem că nu este vorba de un funcţionar public. În primul caz. cel care poate propune înfiinţarea acestei funcţii. La nivel local. administratorul public. tot în baza unui contract de management. pe lângă organele alese sau numite pe baza unor criterii politice. om politic prin excelenţă. Iniţiativa de a înfiinţa funcţia de administrator public la nivelul administraţiei publice locale româneşti a vizat creşterea gradului de profesionalism în funcţionarea autorităţilor publice la nivel de judeţ. posibilitatea asociaţiilor de dezvoltare intercomunitară. pe baza unor criterii. pe baza unor criterii. din conţinutul art. de multitudinea de probleme pe care le ridică administrarea unei colectivităţi locale. municipiu. Secretarul unităţii administrativ-teritoriale Tradiţional. Totodată. fără a beneficia de indemnizaţia aferentă acestui statut. deoarece nu este enumerat printre autorităţile administraţiei publice locale identificate de legiuitorul constituant-. Dacă ideea ce se află în spatele înfiinţării acestei funcţii. O instituţie nou creată. 103 . aceea de a degreva primarul. proceduri şi atribuţii specifice.112-114 din Legea nr. numirea şi eliberarea din funcţie a administratorului public se face de preşedintele consiliului judeţean. Din analiza cadrului legal extrem de sintetic. oraş şi comună. numirea în funcţie având loc pe baza unui concurs. poate îndeplini. atribuţii de coordonare a aparatului de specialitate sau a serviciilor publice de interes judeţean. La nivel judeţean. ci de un angajat contractual. insuficient reglementat. La nivel local. Legii administraţiei publice locale priveşte funcţia de administrator public. cu ocazia modificărilor aduse în vara anului 2006. în ce priveşte statutul administratorului public. de a decide desemnarea unui administrator public pentru gestionarea serviciilor de interes general care fac obiectul asocierii. -ce au un statut insuficient reglementat. preşedintele consiliului judeţean pot delega administratorului public. administratorul public. La nivel local. numirea şi eliberarea din funcţie a administratorului public se face de primar. primarul sau la nivel judeţean. administratorul public este o funcţie ce se poate regăsi atât la nivelul comunelor şi oraşelor cât şi la nivelul judeţelor. acesta este în mod evident. calitatea de ordonator principal de credite. ar putea fi una generoasă. consiliului judeţean este preşedintele consiliului judeţean. aprobate de consiliul judeţean. La nivel judeţean. § 7. în condiţiile legii. în baza unui contract de management (baza legală a angajării acestuia). încheiat în acest sens cu preşedintele consiliului judeţean.

sub sancţiunea încetării raportului de muncă.” În ce priveşte alegerea consiliului judeţean. egal.După modelul european. Potrivit Legii administraţiei publice locale. sau. aceştia aveau obligaţia de a prezenta documente care să dovedească situaţia lor şcolară. în condiţiile legii. oraşului. funcţie. Potrivit unei dispoziţii tranzitorii introduse de Legea nr. să absolve o formă de învăţământ superior de lungă durată în specialitatea ştiinţe juridice sau administraţie publică. “Secretarul îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de lege sau însărcinări date de consiliul local. la data de 1 iulie a anului care precede alegerile. funcţia de secretar al consiliului comunal. respectiv a consiliului judeţean şi comisiilor de specialitate ale acestuia etc. pregătirea lucrărilor supuse dezbaterii consiliului local. respectiv consiliul judeţean şi preşedintele acestuia. potrivit Legii administraţiei publice locale. respectiv cu preşedintele sau vicepreşedintele consiliului judeţean. 104 . art.000 de locuitori şi 36 de consilieri pentru o populaţie de peste 650. variind între 30 de consilieri pentru o populaţie de până la 350. raportat de Institutul Naţional de Statistică la data de 1 ianuarie a anului curs. pentru legalitate. direct. preluând şi atribuţii ale acestuia. a hotărârilor consiliului local. alături de notar. “consiliul judeţean este compus din consilieri aleşi prin vot universal. a început să apară şi la noi. municipiului. Potrivit Legii administraţiei publice locale. în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi. treptat. al ştiinţelor administrative în general. de consiliul judeţean sau de preşedintele consiliului judeţean.286/2006. încetarea raporturilor de serviciu şi regimul disciplinar ale secretarului unităţii administrativ-teritoriale se fac în conformitate cu prevederile legislaţiei privind funcţia publică şi funcţionarii publici. constituită la nivel judeţean. nr.(2) din Constituţia republicată se rezumă la a preciza că acesta este ales şi funcţionează în condiţiile legii. secretarii comunelor care. sub sancţiunea destituirii din funcţie. numirea.” § 8. Până la data de 31 decembrie 2006. ale consiliului judeţean. asigurarea transparenţei şi comunicării către autorităţile publice.” Numărul membrilor fiecărui consiliu judeţean se stabileşte prin ordin al prefectului.215/2001 republicată: “Fiecare unitate administrativ-teritorială şi subdiviziune administrativ-teritorială a municipiilor are un secretar salarizat din bugetul local. asigurarea gestionării procedurilor administrative privind relaţia dintre consiliul local şi primar. care să le permită îndeplinirea în termen a obligaţiei mai sus prevăzute. de primar. secretarul nu poate fi membru al unui partid politic. secret şi liber exprimat. la data intrării în vigoare a prezentei legi. în funcţie de numărul locuitorilor judeţului. Secretarul unităţii administrativteritoriale nu poate fi soţ. respectiv ale consiliului judeţean. prin schimbări legislative a înlocuit funcţia de notar. modificarea.000 de locuitori.122 alin. pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale. Astfel. a dispoziţiilor primarului şi ale preşedintelui consiliului judeţean. după caz. sub sancţiunea eliberării din funcţie. nu au studii superioare îşi pot păstra funcţia publică cu obligaţia ca. precum şi între aceştia şi prefect. Printre atribuţiile principale ale secretarului enumerăm: avizarea. soţie sau rudă de gradul întâi cu primarul sau cu viceprimarul. instituţiile publice şi persoanele interesate a actelor autorităţilor locale. sub sancţiunea eliberării din funcţie. judeţului şi al subdiviziunii administrativ-teritoriale a municipiilor este funcţionar public de conducere. respectiv. orăşeneşti şi municipale. după caz. suspendarea. Consiliul judeţean şi preşedintele consiliului judeţean “Consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice locale. care. în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean.” Observăm că legea precizează expres posibilitatea ca funcţia de secretar al unei unităţi administrativ-teritoriale să poată fi ocupată şi de absolvenţi ai unei forme de pregătire universitară în domeniul administraţiei publice. Secretarul comunei. participarea la şedinţele consiliului local. Recrutarea. cu studii superioare juridice sau administrative.

în camera de consiliu a tribunalului. atribuţii privind gestionarea serviciilor publice din subordine precum asigurarea cadrului necesar pentru furnizarea serviciilor publice de interes judeţean. cea mai importantă fiind alegerea celor 2 vicepreşedinţi dintre consilierii judeţeni. “În exercitarea atribuţiilor ce îi revin consiliul judeţean adoptă hotărâri cu votul majorităţii membrilor prezenţi. în caz de război sau de catastrofă şi se exercită de la data constituirii până la data declarării ca legal constituit a consiliului nouales. preşedintele consiliului judeţean are obligaţia de a depune în faţa preşedintelui tribunalului şi a prefectului.89 din lege. la cererea preşedintelui sau a cel puţin unei treimi din numărul membrilor consiliului ori la solicitarea prefectului. putând fi prelungit. vom reţine că. precum. ale instituţiilor şi serviciilor publice de interes judeţean şi ale societăţilor comerciale şi regiilor autonome de interes judeţean. de către preşedintele tribunalului sau înlocuitorul acestuia. ” Consiliul judeţean se dizolvă de drept în aceleaşi condiţii ca şi consiliul local sau prin referendum judeţean. b). jurământul prevăzut de lege. ca autoritatea executivă. catastrofelor. la 3 zile de la depunerea jurământului de către acesta. Legat de funcţionarea consiliului judeţean. atribuţii privind organizarea şi funcţionarea aparatului de specialitate al consiliului judeţean. Hotărârile se semnează de preşedinte sau în lipsa acestuia de vicepreşedintele consiliului judeţean care a condus şedinţa şi se contrasemnează de secretarul judeţului.” În ce priveşte cvorumul necesar pentru desfăşurarea şedinţelor. precum şi pentru apărarea ordinii şi liniştii publice. convocarea în şedinţa de constituire revenind însă preşedintelui consiliului judeţean. Constituirea consiliilor judeţene şi validarea mandatelor consilierilor judeţeni este reglementată de o manieră asemănătoare celei privind consiliile locale. o schimbare radicală a intervenit cu ocazia alegerilor locale generale de la 1 iunie 2008. lucrări. f). d). concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică a judeţului. cooperarea sau asocierea cu persoane juridice române ori străine. Potrivit art. aprobarea bugetului propriu al judeţului. în vederea finanţării şi realizării în comun a unor acţiuni. Consiliul judeţean se poate întruni şi în şedinţe extraordinare ori de câte ori este necesar. mandatul acestuia este de 4 ani. schimbare ce a constat în esenţă în alegerea directă a preşedintelui consiliului judeţean. în cazuri excepţionale care necesită adoptarea de măsuri imediate pentru prevenirea. atribuţii privind gestionarea patrimoniului judeţului. alte atribuţii prevăzute prin lege. În ce priveşte conducerea consiliului judeţean. care are drept de vot şi conduce şedinţele acestuia.Consiliul judeţean ales în conformitate cu prevederile legii se completează cu preşedintele consiliului judeţean. incendiilor. la convocarea preşedintelui consiliului judeţean. la propunerea preşedintelui consiliului judeţean. prezenţa acestora fiind obligatorie. e). la nivelul judeţului. Consiliul judeţean îndeplineşte următoarele categorii principale de atribuţii: a). cel care refuză să depună jurământul fiind considerat demisionat de drept. 105 . epidemiilor sau epizootiilor. în şedinţă publică. consacrat astfel expres. validarea alegerii preşedintelui consiliului judeţean se face în termen de 20 de zile de la data desfăşurării alegerilor. în condiţiile legii. adresată preşedintelui consiliului judeţean. c). servicii sau proiecte de interes public judeţean. atribuţii privind dezvoltarea economico-socială a judeţului. legea prevede necesitatea prezenţei majorităţii consilierilor judeţeni în funcţie. Asemeni celorlalţi aleşi. în afară de cazurile în care legea sau regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului cere o altă majoritate. “Consiliul judeţean se întruneşte în şedinţă ordinară în fiecare lună. inclusiv cu parteneri din societatea civilă. atribuţii privind cooperarea interinstituţională precum atribuţia de a hotărî. prin lege organică. precum atribuţia privind darea în administrare. limitarea sau înlăturarea urmărilor calamităţilor.

care devin executorii numai după ce sunt aduse la cunoştinţă publică sau după ce au fost comunicate persoanelor interesate. după caz. pe de altă parte. 106 . cu votul secret al majorităţii consilierilor judeţeni în funcţie. (4). Preşedintele consiliului judeţean răspunde de buna funcţionare a aparatului de specialitate al consiliului judeţean pe care îl conduce. Între prefecţi pe de-o parte. în faţa instanţei de contencios administrativ. în condiţiile legii. cu persoanele fizice şi juridice române şi străine precum şi în justiţie. a instituţiilor şi serviciilor publice de interes judeţean şi a societăţilor comerciale şi regiilor autonome de interes judeţean. motiv pentru care este şi calificat ca administraţie de stat în teritoriu. Preşedintele consiliului judeţean îndeplineşte. ce reprezintă baza de calcul pentru stabilirea drepturilor şi obligaţiilor care se determină în raport cu venitul salarial. c). a decretelor Preşedintelui României.atribuţii privind serviciile publice de interes judeţean. Prefectul şi subprefectul Prefectul este un reprezentant al Guvernului în teritoriu. ca unică formă de remunerare a activităţii.atribuţii privind bugetul propriu al judeţului. d). numit şi eliberat din funcţie de acesta. Prefectul poate ataca. preşedintele şi vicepreşedinţii consiliului judeţean primesc o indemnizaţie lunară. Eliberarea din funcţie a vicepreşedinţilor consiliului judeţean nu se poate face în ultimele 6 luni ale mandatului consiliului judeţean. § 9.atribuţii privind funcţionarea aparatului de specialitate al consiliului judeţean. Preşedintele consiliului judeţean reprezintă judeţul în relaţiile cu celelalte autorităţi publice.Prin Legea nr. Potrivit legii. preşedintele consiliului judeţean emite dispoziţii cu caracter normativ sau individual. precum şi a altor acte normative. (3). Preşedintele consiliului judeţean asigură respectarea prevederilor Constituţiei. punerea în aplicare a legilor. funcţionarea şi statutul autorităţilor locale. în consecinţă. prevederile referitoare la mandatul primarului şi suspendarea de drept a mandatului acestuia.67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale. a hotărârilor consiliului judeţean. Atribuţiile prefectului se stabilesc prin lege organică. un act al consiliului judeţean. (2). b).alte atribuţii prevăzute de lege sau sarcini date de consiliul judeţean. (5).123 din Constituţia republicată : “Guvernul numeşte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti. a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului. răspunzând principiului deconcentrării administrative. organizarea. e).atribuţii privind relaţia cu consiliul judeţean. Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale. f). la propunerea a cel puţin unei treimi din numărul acestora. Şi la nivelul acestei funcţii se regăseşte cabinetul preşedintelui. vicepreşedinţii consiliului judeţean îşi păstrează calitatea de consilier. format din maxim 5 persoane. Eliberarea din funcţie a vicepreşedinţilor consiliului judeţean se face cu votul secret al majorităţii consilierilor în funcţie. consiliile locale şi primari. în cazul arestării preventive. următoarele categorii de atribuţii: a). precum şi consiliile judeţene şi preşedinţii acestora. Consiliul judeţean alege dintre membrii săi 2 vicepreşedinţi. Potrivit art. În exercitarea atribuţiilor sale. aplicându-se în mod corespunzător şi preşedintelui consiliului judeţean.393/2004 privind Statutul aleşilor locali. atribuţii privind relaţia cu alte autorităţi ale administraţiei publice locale şi serviciile publice. prezentată în mass-media drept “legea votului uninominal” au fost modificate cele trei acte normative ce se referă la alegerea. a Legii administraţiei publice locale nr.35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr.215/2001 şi a Legii nr. nu există raporturi de subordonare. Pe durata mandatului.

340/2004 prin care se organizează şi funcţionează instituţia prefectului. responsabilizării. ca organe de conducere unipersonală. începând cu anul 2006. nr. a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri. republicată în 2007. care nu poate constitui o instituţie publică. Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local. între prefecţi. în cazul în care consideră actul ilegal. ca şi noţiunea de primărie. la propunerea ministrului administraţiei şi internelor. Guvernul numeşte câte un prefect. Potrivit primelor dispoziţii ale Legii nr. dispoziţia de mai sus. se regăseşte ca urmare a revizuirii. cu patrimoniu şi buget propriu”. ce a suferit modificări şi completări ulterioare. Atribuţiile care pot fi delegate se stabilesc prin hotărâre a Guvernului. pentru exercitarea de către acesta a prerogativelor care revin potrivit Constituţiei şi legii. Prefectul şi subprefectul fac parte din categoria înalţilor funcţionari publici. purtând denumirea Reglementări privind funcţia publică şi funcţionarii publici – subl. instituţia prefectului a fost reglementată într-un capitol distinct al Legii administraţiei publice locale.G.340/2004 cu modificările şi completările ulterioare. potrivit dispoziţiilor constituţionale. Pentru îndeplinirea atribuţiilor şi prerogativelor care îi revin potrivit legii. Potrivit art.340/2004 cu modificările şi completările ulterioare. eficienţei. Sediul instituţiei prefectului denumit prefectură este în municipiul reşedinţă de judeţ. dispoziţie consacrată expres şi în Legea nr. în baza hotărârii Guvernului. încetăţenită în vorbirea cotidiană.” 107 . Este utilizată expres noţiunea de prefectură.123 din Constituţia republicată. Activitatea prefectului se întemeiază pe principiile: legalităţii. nu există raporturi de subordonare. şi în art. Constituţia referindu-se doar la primar şi prefect. Miniştrii şi conducătorii celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din subordinea Guvernului pot delega prefectului unele din atribuţiile lor de conducere şi control cu privire la activitatea serviciilor publice deconcentrate din subordine. Atribuţiile prefectului se stabilesc prin hotărâre a Guvernului. De remarcat că. Actul atacat este suspendat de drept. Or. obiectivităţii.) pentru numirea ca înalt funcţionar public. că „instituţia prefectului este o instituţie publică cu personalitate juridică. total inadecvat în opinia noastră. după caz.U.179/2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr. Dintr-o asemenea perspectivă nu putem fi de acord nici cu prevederile O. ulterior a fost adoptată o lege specială. prevenirea şi sancţionarea corupţiei a prevăzut că: “În funcţiile de prefect şi subprefect pot fi numite persoanele care îndeplinesc condiţiile prevăzute de prezentul titlu (este vorba despre Titlul III din cartea a II-a. fiind republicată în 2008. transparenţei şi liberului acces la informaţiile de interes public. în mod eşalonat. sub conducerea prefectului.al celui local sau al primarului. prefectul este ajutat de doi subprefecţi. Mai mult decât atât.340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului. pe de-o parte. a judeţului sau a municipiului.ns. Prefectul este garantul respectării legii şi a ordinii publice la nivel local.12 din Legea nr. Prefectul municipiului Bucureşti este ajutat de trei subprefecţi.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici. în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti. într-un imobil proprietate publică a statului. cu modificările şi completările ulterioare. Până la acea dată funcţiilor de prefect şi subprefect li se aplică regimul juridic prevăzut de Legea administraţiei publice locale nr.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice. cu aparate proprii de specialitate. Legea nr.215/2001. imparţialităţii. consiliile locale şi primari. prefectul. în sensul în care această sintagmă se regăseşte consacrată în legislaţia în vigoare. pe de altă parte. se precizează. precum şi consiliile judeţene şi preşedinţii acestora. ” Dacă iniţial. profesionalizării şi orientării către cetăţean. organ de conducere unipersonală reprezintă o autoritate a administraţiei statale în teritoriu ce dispune de un aparat propriu de specialitate. Legea nr.

123 alin. sub forma unui compartiment organizatoric distinct. oficii prefectorale. un consultant şi un secretar.G. Precizăm că dispoziţiile speciale în materia controlului de legalitate din Legea nr.554/2004.340/2004 au fost expres abrogate prin Legea nr. ce cuprinde un director. organizată în cadrul instituţiei prefectului. ca reprezentant al Guvernului.340/2004 cu modificările şi completările ulterioare prevede expres că.(5) din Constituţia republicată şi art. Pe de-o parte. În municipiul Bucureşti se pot organiza oficii prefecturale în fiecare sector. În prezent. prefectul poate organiza.11 alin. prefectul poate ataca. dacă le consideră nelegale. în cadrul numărului de posturi şi al fondurilor aprobate anual. Prefecţii şi subprefecţii nu au dreptul la grevă şi nu pot să înfiinţeze organizaţii sindicale proprii. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 1.n. funcţie echivalentă cu funcţia de director executiv.U. sub sancţiunea destituirii lor din funcţia publică. Totodată.3 (consacrat tutelei administrative) din Legea contenciosului administrativ nr.nr. şi respectiv. verificarea legalităţii actelor administrative ale autorităţilor administraţiei publice locale şi judeţene. Legea nr. Printre atribuţiile principale ale prefectului. Ordinul prefectului care conţine dispoziţii normative devine executoriu numai după ce a fost adus la cunoştinţă publică iar ordinul prefectului cu caracter individual devine executoriu de la data comunicării către persoanele interesate.U. Acţiunea se formulează în termenul prevăzut la art. Începând cu data de 1 ianuarie 2006. Un element de noutate.nr. § 10. prefectul emite ordine cu caracter individual sau normativ. în urma promovării unui examen de atestare pe post.340/2004 mai reţine: asigurarea aplicării şi respectării Constituţiei şi a tuturor actelor normative precum şi a ordinii publice.262/2007 care a modificat substanţial Legea contenciosului administrativ nr. actul atacat fiind suspendat de drept. prefectul are două sarcini esenţiale în calitate de reprezentant al statului în teritoriu. asigurarea împreună cu organismele abilitate a măsurilor de pregătire şi intervenţie pentru situaţii de urgenţă etc.179/2005 îl constituie Cancelaria prefectului. potrivit art. Legea nr. cu avizul conform al ministerului de resort. organizate la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale.(1) din lege (6 luni-n.179/2005 a reglementat modalitatea în care prefecţii şi subprefecţii în funcţie la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă urmau să fie numiţi în funcţii publice de prefect.554/2004. adus de O. Pe de altă parte.) şi începe să curgă de la momentul comunicării actului către prefect. Acţiunea introdusă de prefect este scutită de taxa de timbru. potrivit legii. funcţia publică de secretar general al prefecturii s-a transformat în funcţia publică de subprefect. în condiţiile legii.G. prin ordin. direct în faţa instanţei de contencios administrativ. Oficiile prefectorale fac parte integrantă din instituţia prefectului şi sunt conduse de către un şef al oficiului prefectural. Sub aspect administrativ. potrivit Constituţiei. actele emise de autorităţile administraţiei publice locale. Pentru îndeplinirea atribuţiilor sale. prefectul conduce activitatea serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor (avizând numirea şi eliberarea din funcţie a conducătorilor acestora) precum şi activitatea celorlalte autorităţi ale administraţiei publice centrale de specialitate. teritoriul României este organizat în: 108 . prefectul şi subprefectul nu pot fi membri ai unui partid politic sau ai unei organizaţii căreia îi este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice.În dorinţa de profesionalizare a acestor funcţii. O. prin scoaterea începând cu anul 2006 de sub impactul politicii. de subprefect. doi consilieri.

dacă majoritatea consilerilor locali validaţi au depus jurământul 9. legalitatea d. prin votul deschis al membrilor săi c. 4. există raporturi de participare 7. deconcentrarea serviciilor publice c. primarii şi prefecţii b. consiliile judeţene. Preşedintele consiliului local este ales: a. judeţe şi regiuni b. autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice b. proporţionalitatea şi transparenţa b. pe o perioadă de cel mult 3 luni. municipii şi regiuni c. precum şi între consiliul local şi primar: a. administraţia publică locală în România se întemeiază pe următoarele principii de bază: a. o competenţă teritorială naţională c. deconcentrarea administrativă şi federalismul Legea privind administraţia publică locală adaugă următoarele principii aplicabile administraţiei publice locale la cele prevăzute de Constituţie: a. comune. Constituirea consiliilor locale are loc în termen de: a. nu există raporturi de subordonare b. oraşe şi judeţe 2. Consiliul local se declară legal constituit: a. oraşe. consiliile locale. motivarea şi subsidiaritatea c. În relaţiile dintre autorităţile administraţiei publice locale şi consiliul judeţean. o competenţă materială specială 109 . 25 de zile de la data validării mandatelor 8. oraşe. descentralizării. pentru un mandat de 4 ani b. primarii şi preşedinţii consililor judeţene c. comune. Potrivit Constituţiei României republicată. consultarea cetãţenilor în probleme locale de interes deosebit 5 Autorităţile administraţiei publice locale sunt: a. o competenţă materială generală b. Reprezintă fundamentul şi limita activităţii autorităţilor administraţiei publice locale: a. comune. există raporturi de subordonare c. după validarea mandatelor tuturor membrilor săi b. descentralizarea administrativă şi descentralizarea politică c. în fiecare şedinţă. prin votul deschis al membrilor săi 10. eligibilitatea. legalitatea şi consultarea cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit 3. 30 de zile de la data desfăşurării alegerilor c. Consiliul local dispune de: a. 20 de zile de la data desfăşurării alegerilor b. după validarea a cel puţin două treimi din numărul membrilor săi c. autonomia locală b. primarii şi viceprimarii 6.a.

pe un mandat de 4 ani. în afară de cazurile în care legea sau regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului cere o altă majoritate b. Preşedintele consiliului judeţean este ales: a. direct şi secret b. majoritatea consilierilor locali în funcţie c. majorităţii consilierilor în funcţie. se poate asocia în partide politice d. Consiliul local se întruneşte în şedinţe ordinare: a. la două luni c. majorităţii membrilor prezenţi. prin vot universal. Nu poate fi aleasă consilier judeţean. a cel puţin două treimi din totalul consilierilor în funcţie 14. persoana fizică care: a. este o autoritate deliberativă 16. Primarul: a. o dată la 3 luni. dacă acesta a fost acţionat în justiţie 15. în cazul în care acesta a fost arestat preventiv b. este înalt funcţionar public b. în fiecare şedinţă. prin votul deschis al membrilor săi 110 . o majoritate de două treimi din totalul consilierilor locali în funcţie b. este cetăţean român cu drept de vot b.Şedinţele consiliului local se desfăşoară legal dacă este prezentă: a.11. lunar b. lunar b. săptămânal 12. întotdeauna c. o dată la două luni 18. îndeplineşte o funcţie de autoritate publică c.Consiliul judeţean se întruneşte în şedinţe ordinare: a. o majoritate calificată de consilieri locali 13. trimestrial c. are reşedinţa pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale în care urmează să fie aleasă 17. dacă acesta a fost condamnat c. a împlinit vârsta de 23 de ani c. prin votul deschis al membrilor săi c.Hotărârile consiliului local se adoptă cu votul: a. Suspendarea mandatului de consilier intervine de drept numai: a.

a dreptului administrativ în special. În toate ţările există tradiţii privind reglementarea funcţiei publice. înţelegerea şi aprofundarea noţiunilor specifice legate de funcţia publică şi funcţionarul public. Titularul unei funcţii publice este de regulă. Olanda a adoptat prima lege privind funcţionarii în anul 1929 şi Regulamentul general privind funcţionarii Regatului. diferite propuneri legislative. în mod autoritar. a ordona) semnifică un ansamblu de norme juridice ce cuprinde voinţa statului de a reglementa. mijloace materiale şi financiare şi personal. linii ierarhice şi funcţii. prima lege despre funcţionari datează din anul 1899. şi deci protejarea funcţionarului de presiunile guvernamentale sau ale administraţiei. trei elemente: competenţă. după cum deja s-a precizat. dar şi să întărească garanţiile de bună îndeplinire a serviciilor publice”. deşi tradiţiile privitoare la funcţia publică sunt anterioare Revoluţiei de la 1789. În acest spirit a fost subliniată necesitatea ca acesta să asigure “garantarea imparţialităţii şi neutralităţii în administraţie”. Primul statut al funcţiei publice a fost adoptat în Spania. structurat pe compartimente. în anul 1852. dar nu întotdeauna. dintre care doar unele sunt funcţii publice. Noţiuni specifice. în favoarea unui Statut.stabilească bazele constituţionale ale funcţiei publice în România Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore • • • § 1. o anumită categorie de raporturi sociale ori instituţii juridice. gestiona şi opera cu noţiunile specifice legate de funcţia publică şi funcţionarul public Competenţe dobândite : în momentul în care vor finaliza studiul acestui modul. în anul 1908.Partea a III-a Funcţia publică şi funcţionarul public Modulul I Teoria generală a funcţiei publice • Obiective specifice : cunoaşterea.stabilească o comparaţie între funcţia publică din ţara noastră şi celelalte state europene . iar în Danemarca. a decide. în anul 1931. provenind de la cuvântul latin statutum. iar Camerele au examinat de-a lungul vremii. etc. apoi în Luxemburg. În Franţa. să pună stavilă stării de nesiguranţă în care se aflau slujbaşii administraţiei centrale şi locale. un funcţionar public. Primul Statut al angajaţilor civili ai statului a fost adoptat în Italia. dar prima codificare generală s-a adoptat abia în anul 1937. Doctrina românească interbelică s-a pronunţat dintotdeauna ferm. primul Statut al funcţiei publice a fost adoptat abia în anul 1941. 111 . activitate administrativă. Denumirea de statut. derivat din verbul statuere (a statua. studenţii vor avea posibilitatea să : . Evoluţia legislaţiei în domeniu Noţiunea de funcţie publică reprezintă o noţiune fundamentală a dreptului public în general. strâns legată de noţiunea de organ. ce nu trebuie însă confundate cu apariţia unui statut general. în anul 1872. În Germania a existat încă din anul 1806 un Cod bavarez al funcţiei publice. iar prima lege irlandeză referitoare la funcţia publică datează din anul 1922. “ce ar urma să împiedice arbitrariul organelor politice. autoritate. constituţionalitatea şi legalitatea funcţiei publice şi raporturile tipice de serviciu Rezultatele aşteptate : studenţii vor înţelege. în general. Funcţionarea oricărei autorităţi sau instituţii publice presupune.

Italia. Numărul articolelor din Constituţie referitoare la funcţia publică diferă însă. Portugalia. Tot din perspectiva dreptului comparat.8 al Constituţiei din 1923. corpul didactic. majoritar. Statutul funcţionarilor publici sau dreptul comun al funcţiei publice. În acest sens. atribuirea acestei competenţe este implicită şi rezultă chiar din supremaţia legiuitorului. fiind urmat de reglementări. în spiritul noii ordini constituţionale. care poate interveni pentru a reglementa materia. în baza prerogativelor sale regale. De asemenea. Grecia. de la o ţară la alta. într-o formulare mai riguroasă sub aspect juridic. cu rol de drept comun al funcţiei publice ridică două probleme legate de sfera funcţionarilor publici şi anume: în ce măsură se aplică Statutul. Statutul din anul 1923. Germania. Acesta se compunea din două părţi. de pildă. Suedia. Constituţionalitatea şi legalitatea funcţiei publice În ce priveşte constituţionalitatea funcţiei publice. în baza dispoziţiilor constituţionale. Şeful statului dispune de competenţă în materie de statut al funcţionarilor. că separarea Republicii irlandeze de tradiţia britanică s-a realizat prin votarea Constituţiei din 1937. Luxemburg). care la rândul ei. funcţionarilor publici li s-au aplicat prevederile Codului muncii. pe o Lege privind funcţia publică. Codul funcţionarilor publici a fost abrogat după anul 1944. fără a se ieşi însă din sfera regimului contractual. § 2. ofiţerii. cărora li se aplicau reglementări speciale (corpul judecătoresc. prima conţinea dispoziţii aplicabile funcţionarilor publici din toate serviciile. iar a doua se referea doar la funcţionarii administrativi şi la funcţionarii de specialitate. în Olanda şi în Franţa. pe fondul preocupărilor pentru adoptarea primului Cod al muncii. inginerii. a reglementării funcţiei publice. şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1924. Statutul s-a aplicat până la 8 iunie 1940. în fiecare din ţările care au constituţii scrise se regăsesc principii ale funcţiei publice. în absenţa unor reglementări speciale. Prima lege specială în materie a fost adoptată la 19 iunie 1923. dacă ne raportăm la alte state ale Uniunii Europene constatăm că. În perioada 1949-1989. În Belgia şi în Marea Britanie. 112 . cu excepţia unor categorii expres prevăzute. ar putea fi definit ca ansamblul regulilor referitoare la situaţia juridică a funcţionarului public. după cum diferă şi tehnica sau conţinutul reglementării. care a stabilit două principii fundamentale: numai românii erau admişi în funcţiile şi demnităţile publice şi necesitatea adoptării unor legi speciale privind statutul funcţionarilor publici. Într-un prim grup de state. avocaţii. adoptându-se şi unele reglementări speciale. mai peste tot în Europa. Dar. preoţii etc. în baza căruia s-a adoptat şi un Regulament conţinând regimul juridic al funcţionarilor publici din administraţia de stat a reprezentat dreptul comun pentru funcţionarii publici. Spania. existenţa unor statute sau Coduri. care sunt categoriile de funcţionari publici ce intră sub incidenţa Statutului şi care este gradul de generalitate a regulilor cuprinse în Statut. între legislativ şi executiv. Se ştie. În septembrie 1946 s-a adoptat o nouă Lege privind Statutul funcţionarilor publici. ordonarea formală a acestui statut este mai mult sau mai puţin omogenă.Denumirea de “Statut al funcţionarilor publici” a fost utilizată pentru prima dată în art. medicii. neputând fi identificat un text unic care să poată fi calificat drept “statutul general al funcţiei publice”. În alte state (Irlanda.). Un al treilea grup de state se caracterizează printr-o partajare. (Danemarca. s-a fundamentat juridic. dată la care a fost promulgat Codul funcţionarilor publici. votată cu 13 ani mai înainte. personalului din administraţie sau cu alte cuvinte. După numeroase modificări. se poate regăsi un Statut al funcţionarilor publici. ca urmare a principiilor stabilite prin Constituţia din 1923. Austria şi Finlanda) Constituţia prevede competenţa legiuitorului de a stabili regulile aplicabile funcţiei publice. abrogată după numai 3 ani.

care beneficiază de garanţii de independenţă speciale.3 şi art.16 din Constituţia României. privată de dreptul de grevă şi uneori. mai exact.114 din Constituţia republicată. j). O altă dispoziţie constituţională în materie. În primul rând. devenind Legea nr. Scopul legii îl constituie asigurarea. a ţărilor din zona civilizaţiei europene.” Două modificări esenţiale au intervenit faţă de dispoziţia iniţială. putând fi identificat la lit.(3) ce enumără domeniile în care se reglementează prin lege organică. potrivit art. în conţinutul art. supuşi unor constrângeri privind mobilitatea şi adoptarea unei atitudini rezervate. Bazele constituţionale ale funcţiei publice în România se regăsesc în principal. civile sau militare.16 alin.73 alin. a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri. Obiectul de reglementare al Legii privind Statutul funcţionarilor publici îl reprezintă. legiuitorul constituant a urmărit să consacre un regim statutar pentru funcţionarii publici şi un regim contractual. un regim de drept public. Este vorba în primul rând. supusă unei ierarhii speciale. legea a suferit o serie de modificări şi completări. în toate ţările Uniunii Europene. Este de asemenea. prin autorităţile administrative autonome ori prin autorităţile şi instituţiile publice ale administraţiei publice centrale şi locale. “regimul general al raporturilor juridice dintre funcţionarii publici şi stat sau administraţia publică locală. în condiţiile legii. Statutul funcţionarilor publici a fost din nou substanţial modificat.73 alin.În plus. eficient şi imparţial. statutul funcţionarilor publici. Legea privind Statutul funcţionarilor publici a fost adoptată în şedinţa comună a Camerelor.188/1999. art. de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. a fost eliminată condiţia de a avea numai cetăţenia română pentru ocuparea unei demnităţi sau funcţii publice. denumite în continuare. În al doilea rând. dar dispunând în schimb de indemnizaţii semnificative. în care au fost dezbătute diferite proiecte legislative realizate pe această temă. În ce priveşte sfera funcţionarilor publici. se regăseşte în art. raporturi de serviciu. s-a prevăzut garanţia egalităţii dintre femei şi bărbaţi în ocuparea unei asemenea funcţii. pot fi ocupate. acesta este un aspect care ţine de legiuitorul organic. prevenirea şi sancţionarea corupţiei.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice. de cel sindical. A urmat o nouă republicare în anul 2007 urmată de noi modificări prin două ordonanţe de urgenţă. aşa cum a fost modificat şi completat prin legea de revizuire. schimbări substanţiale fiindu-i aduse prin Legea nr. la finele lui 2008. seminarii şi conferinţe naţionale şi internaţionale organizate pe marginea acestei problematici. în urma angajării răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului. a unui serviciu public stabil. Astfel. şi cazul diplomaţilor. anumite tipuri de funcţii sunt exercitate în cadrul unor reglementări statutare particulare. cazul judecătorilor. chiar dacă. pentru a dobândi un rol mai important în viaţa publică a ţării. un regim de drept administrativ.3 litera j. Ulterior. la litera p) se menţionează şi “regimul general privind raporturile de muncă. consacră principiul potrivit căruia: “Funcţiile şi demnităţile publice. deoarece în spiritul reglementărilor europene. nefiind însă de conceput un funcţionar public în afara principiilor generale ale Statutului. Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi. profesionist. garanţie ce corespunde unui curent de idei caracteristic dezvoltării democraţiilor contemporane şi prezintă semnificaţia unei discriminări pozitive. în conformitate cu dispoziţiile legale. sindicatele. După republicare. în interesul 113 . ce reglementează deci. despre poliţie. transparent. deja evocată. în favoarea femeilor. pentru restul salariaţilor. nu era justificată interdicţia ocupării acestor funcţii de către cetăţenii români care au şi altă cetăţenie. După ani de zile de mese rotunde. Deoarece la acelaşi articol. în sens larg pot fi consideraţi ca funcţionari. de regulă. Este în general. patronatele şi protecţia socială” ca materie a legii organice. rezultă că.

fie prin intermediul unor instituţii ale dreptului administrativ. În opinia autorilor de drept administrativ. poate fi identificată teoria “situaţiei contractuale”. diferite. în condiţiile expres prevăzute de lege”. în chip temporar. în doctrină a apărut necesitatea stabilirii naturii juridice a acestuia. la ora actuală. de drept al muncii au susţinut teza unicităţii izvorului raportului juridic de muncă. prin care s-a încercat definirea funcţiei publice. exercitând autoritatea statală şi nu drepturile izvorâte dintr-o situaţie contractuală. iar cel ce exercită funcţia. doctrina de drept public referitoare la statutul funcţionarilor publici a fost indisolubil legată de analiza noţiunii şi implicit de natura juridică a funcţiei publice. fie prin intermediul unor instituţii ale dreptului civil. ce ducea la un raport de sine stătător – raportul de funcţie. ce viza situaţia juridică a funcţionarului învestit cu 114 . actul său de instituire fiind un act de autoritate. Acest punct de vedere a fost îmbrăţişat şi de legiuitor. care defineşte expres raporturile de serviciu. deşi cele două raporturi prezintă şi unele trăsături comune. urmăreşte realizarea scopului pentru care a fost creată funcţiunea”. în vederea ocupării. raportul de serviciu este un raport contractual de drept administrativ. cu toate consecinţele juridice ce decurg de aici. în speţă contractul administrativ. A fost fundamentată astfel.” În ce priveşte conceptul de raport de serviciu. este vorba despre teoria “statutului legal”. care este un act administrativ de autoritate. cele două categorii de raporturi au fost privite ca formând o unitate dialectică indestructibilă. axată pe ideea de subiect de drept. şi nu de dreptul muncii. Pe de-o parte. susţinută de autorii francezi. organizat de lege pentru satisfacerea unui interes general. precum şi al autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia publică centrală şi locală. funcţionarii publici sunt priviţi ca agenţi ai autorităţilor/instituţiilor publice care concură la realizarea puterii publice şi de aceea. funcţia de stat fiind privită ca un statut legal. o a doua accepţiune a noţiunii de funcţie de stat. “funcţiile publice temporar vacante pe o perioadă de cel puţin o lună pot fi ocupate pe perioadă determinată. de un titular sau de mai mulţi. orientarea iniţială a autorilor de drept administrativ şi a unor autori de dreptul muncii s-a axat pe ideea dublului raport juridic al funcţionarului de stat care apărea atât ca subiect al unui raport de serviciu cât şi ca subiect al unui raport de muncă. exercitând puterea în limitele competenţei. Astfel. cu preponderenţă regulilor speciale de drept administrativ. În doctrina postbelică s-au fundamentat de asemenea două teze opuse cu privire la natura juridică a funcţiei publice. Pe de-o parte. persoană fizică care. sunt supuşi. Pe de altă parte. în speţă contractul de mandat. problemă în legătură cu care s-au dezvoltat două poziţii fundamentale. şi nu un raport de drept administrativ. natura juridică a raportului de serviciu trebuie stabilită în funcţie de specificul elementelor acestui raport juridic şi anume: părţile. ca fiind acele raporturi care “se nasc şi se exercită pe baza actului administrativ de numire. raportul de serviciu este tot o formă a raportului juridic de muncă. Ulterior. În baza actului de numire în funcţie ia naştere un raport de serviciu care este un raport de drept public având ca obiect realizarea puterii publice.cetăţenilor. în special. autorii de drept civil. În concluzie. de-a lungul vremii. De-a lungul vremii. În opinia specialiştilor în dreptul muncii. şi nu de dreptul muncii. conţinutul şi obiectul său. Pe de altă parte. funcţia publică a fost definită în doctrina interbelică ca reprezentând “complexul de puteri şi competenţe. Calitatea de funcţionar public izvorăşte din actul de numire în funcţie. Dintr-o asemenea perspectivă. emis în condiţiile legii” cu precizarea că: “exercitarea raporturilor de serviciu se realizează pe perioadă nedeterminată ” şi doar prin excepţie de la această prevedere.

orientare către cetăţean. în interesul serviciului public. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 1. încheiat în condiţiile legislaţiei muncii c. ca subiect al raporturilor juridice pe care le presupune exercitarea acesteia. iar atribuţiile ce îi sunt încredinţate sunt de ordin general. imparţialitate şi obiectivitate. cu capacitatea de a acţiona în realizarea competenţei unui organ de stat. sancţionat sau înlocuit decât în condiţiile legii. În ce priveşte reglementarea funcţiei publice. se subliniază în doctrina actuală. ce conduce la regimul dreptului privat. contractului de muncă. în celelalte state ale Uniunii Europene se menţine şi în prezent. Printre principiile care se află la baza exercitării funcţiei publice menţionăm: 115 . stabilitate în exercitarea funcţiei publice. transparenţă. În cazul funcţionarilor publici. Potrivit Constituţiei României republicate. Funcţia publică reprezintă: a. d). stabilitatea garanta funcţionarilor publici dreptul de a nu fi transferat. f). se putea face şi fără acordul funcţionarului.atribuţiile funcţiei. numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară b. raporturile de serviciu sunt acele raporturi care se nasc şi se exercită pe baza: a. în conformitate cu prevederile legale. axată pe ideea statutului legal. emis în condiţiile legii b. funcţionarului public îi sunt stabilite coordonatele funcţiei prin lege.” Funcţiile publice sunt prevăzute prin anexa la lege. în mod legal. acordului de voinţă dintre angajat şi angajator 3.188/1999. eficienţă şi eficacitate. un ansamblu de atribuţii şi responsabilităţi b. legalitate. un complex de obligaţii 4. actului administrativ de numire. dacă înlocuim noţiunea de organ de stat cu cea de autoritate publică. civile sau militare pot fi ocupate de persoanele care au: a. vechea dispută între concepţia dominantă de altfel. § 3. g). sunt: a). Funcţia publică a fost definită astfel ca reprezentând situaţia juridică a persoanei fizice învestită. responsabilitate. prevăzute de lege. ce conduce la un regim juridic unilateral de drept public şi concepţia statutului contractual. în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală. c). potrivit legii. Principiile care stau la baza exercitării funcţiei publice. dar cu respectarea prevederilor legale. După cum se poate lesne observa. stabilite în temeiul legii. aceste principii nu sunt ale funcţiilor publice. fără ca una să fie opusă cu necesitate celeilalte. În legislaţia şi doctrina interbelică. b). e). se poate implicit vorbi despre funcţia publică ca statut legal sau despre funcţia publică ca un raport de drept privat. chiar şi în altă localitate. un complex de drepturi c. Aflându-se într-o situaţie legală.subordonare ierarhică. Fără a se fi ajuns la un numitor comun. Potrivit Legii nr. iar transferul în interesul serviciului. funcţiile şi demnităţile publice. potrivit dreptului comparat. republicată în 2007: “funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor. ci ale funcţionarilor publici. cetăţenia română şi domiciliul în ţară c. teză valabilă şi potrivit actualului cadru legislativ. administraţia publică locală şi autorităţile administrative autonome. cetăţenia română şi cel puţin reşedinţa în ţară 2.

în vederea realizării competenţei organului din structura căreia face parte funcţia respectivă. numirea şi avansarea funcţionarilor publici În doctrina actuală. funcţionarul public este definit ca. imparţialitatea şi obiectivitatea 5. Potrivit legii. Funcţionarilor publici din cadrul autorităţilor publice locale: a. înţelegerea.a. li se aplică acelaşi statut ca şi funcţionarilor din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice centrale Modulul II Statutul funcţionarilor publici • Obiective specifice : cunoaşterea. persoana fizică învestită în mod legal. motivarea şi proporţionalitatea b. a unei funcţii publice. clasele de funcţionari. selecţie sau avansare a funcţionarilor publici .” Dispoziţiile legii se aplică tuturor funcţionarilor publici.precizeze drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici . sunt supuşi unui statut special d. subsidiaritatea şi deconcentrarea c. avansarea funcţionarilor publici. condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a fi funcţionar public. dacă nu se dispune altfel. drepturile.188/1999 republicată în 2007 defineşte funcţionarul public ca reprezentând persoana numită. “pot beneficia de statute speciale. funcţionarii publici care îşi desfăşoară activitatea în cadrul următoarelor servicii publice: structurile de specialitate 116 . cu precizarea că: “totalitatea funcţionarilor publici din cadrul autorităţilor administrative autonome şi din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia publică centrală şi locală constituie corpul funcţionarilor publici. cu sarcina îndeplinirii pe un timp nedeterminat.precizeze categoriile de răspundere tipice Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore • • • § 1. aprofundarea şi utilizarea noţiunilor specifice referitoare la definirea. Statutul funcţionarilor publici recunoaşte că mai sunt şi alţi funcţionari publici în afara celor supuşi reglementărilor sale. condiţiile de ocupare a unei funcţii publice. inclusiv celor care beneficiază de statute proprii. gestiona şi opera cu noţiuni legate de accesul la funcţia publică. de regulă. li se aplică legislaţia de dreptul muncii b. selecţia. aprobate prin legi speciale. prin actul de voinţă unilaterală al unei autorităţi publice sau al cetăţenilor. obligaţiile sau răspunderile acestora. Definirea. Legea nr.stabilească criterii de numire. legalitatea.” “Persoana care a fost eliberată din funcţia publică şi se află în corpul de rezervă al funcţionarilor publici îşi păstrează calitatea de funcţionar public. prevedere din care rezultă implicit că. în condiţiile legii.stabilească în ce condiţii se poate accede la o fun9cţie publică . beneficiază de un statut propriu c. selecţia. Rezultatele aşteptate : studenţii vor înţelege. într-o funcţie publică. tipuri de răspundere la care pot fi traşi funcţionari publici şi sancţiunile specifice. Competenţe dobândite : după finalizarea studierii acestui modul studenţii vor fi capabili : .

caracteristicile fundamentale ale sistemului administrativ statal respectiv. în respingerea privilegiilor. problema regimului juridic aplicabil funcţionarului de fapt. b). din sfera justiţiei. dar în prezenţa unor dispoziţii conţinute în legi speciale care prevăd acoperirea nulităţii actelor încheiate de asemenea funcţionari. Dintotdeauna.ale Parlamentului României. respectiv. al sistemului de acordare a funcţiei după merit (merit system) generalizat în Marea Britanie. necesare pentru ocuparea anumitor categorii de funcţii din administraţie. se arată în dreptul comparat. pentru partidele politice aflate la guvernare sau. ţări în care este consacrat prin lege. la cabinetul demnitarului. al XIX-lea. personalului salariat încadrat. de regulă se face distincţie între condiţiile obiective şi condiţiile subiective de acces la funcţia publică. care desfăşoară activităţi de secretariat. o importanţă mai mare se acordă recrutării după merit. personalului contractual salariat din aparatul propriu al autorităţilor şi instituţiilor publice. în condiţiile arătate. atribuţiile specifice unei funcţii dar care. cu excepţia Danemarcei şi a Irlandei. Accesul la funcţia publică respectă în toate statele Uniunii Europene. Acest principiu se regăseşte în toate constituţiile scrise ale Statelor membre ale Uniunii Europene. poliţia şi alte structuri ale Ministerului Administraţiei şi Internelor. Toate legislaţiile naţionale consacră şi principiul recrutării prin concurs. e). necesare pentru ocuparea oricărei funcţii publice şi condiţii specifice. gospodărire. după caz. Dacă prin noţiunea de funcţie publică înţelegem o profesie. c). în cazul anulării actului. a legislativului etc. autoritatea vamală. fie la administraţie iar în acest din urmă 117 . întreţinere-reparaţii şi de deservire. pentru dreptul administrativ interesează mai puţin consecinţele juridice pe care le va suporta persoana fizică pentru faptele sale. existând riscul unui rău mai mare. doctrina s-a pronunţat de regulă. în funcţie de evoluţia istorică şi de cultura juridică proprie fiecărei ţări: principiul egalităţii şi principiul meritului. structurile de specialitate ale Administraţiei Prezidenţiale. În doctrină. în sec. administrative. precum şi o serie de condiţii prealabile înscrierii. Condiţiile obiective se referă fie la candidaţi. Principiul accesului egal la funcţia publică îşi are originea în Europa.” Legea prevede expres categoriile de personal cărora nu li se aplică dispoziţiile sale şi anume: a). selecţia funcţionarilor publici a reprezentat o preocupare de prim ordin pentru “clasa politică”. ca urmare a Revoluţiei franceze. în virtutea căreia persoana care o ocupă are un drept la carieră. În unele ţări occidentale. d). pe baza încrederii personale. Condiţiile obiective sunt calificate ca fiind acele condiţii a căror natură nu trebuie lăsată la libera apreciere a autorităţii însărcinate să verifice dacă candidatul le respectă. fie nu dispune în realitate de nici un fel de învestitură. pază precum şi altor categorii de personal care nu exercită prerogative de putere publică. persoanelor numite sau alese în funcţii de demnitate publică. două principii complementare a căror importanţă variază pentru fiecare ţară. Din perspectiva dreptului comparat. cadrelor didactice. în favoarea salvgardării actului încheiat de un funcţionar de fapt. protocol. în anumite situaţii. atunci vom distinge două categorii de condiţii şi anume: condiţii generale. adică acel funcţionar care exercită în public şi într-un loc public. pornind de la legalitatea învestiturii a fost pusă în discuţie constant. alte servicii publice stabilite prin lege. în opoziţie. structurile de specialitate ale Consiliului Legislativ. corpului magistraţilor. ilegalitatea învestiturii fiind dificil de imputat cuiva iar în anumite cazuri. În astfel de situaţii. fie învestitura sa a fost ilegală. În absenţa unui text legal cu valoare de principiu. în fiecare ţară şi pentru fiecare epocă. ce îşi are originea în principiul mai degrabă politic decât juridic. Criteriile şi metodele de selecţie reflectă însă. ce contează fiind consecinţele juridice ale actelor emise de acea persoană. serviciile diplomatice şi consulare.

unor criterii de eficienţă. nu a desfăşurat activitate de poliţie politică. nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii. care împiedică înfăptuirea justiţiei. este vorba despre exigenţa pe care o regăsim peste tot. i). Modelul britanic caracterizat prin recrutarea printr-o comisie independentă preluat şi de Irlanda. h). d).188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici republicată. de serviciu sau în legătură cu serviciul. Este vorba de recrutarea cursanţilor unei şcoli specializate în care se pregătesc viitorii funcţionari. După nivelul atribuţiilor titularului funcţiei publice. Modelul german caracterizat prin selecţia în etape şi recrutarea liberă preluat parţial şi de Luxemburg pentru selecţia funcţionarilor de rang înalt. scris şi vorbit. contra statului sau contra autorităţii. secretar general din ministere şi alte organe de 118 . categoria înalţilor funcţionari publici cuprinde persoanele care sunt numite într-una din următoarele funcţii publice: secretar general al Guvernului şi secretar general adjunct al Guvernului. funcţionarilor publici de conducere şi funcţionarilor publici de execuţie. f). numiţi într-un anumit corp la finalizarea pregătirii şi dispunând de posibilitatea de a-şi alege locurile de activitate. se apreciază în doctrină. Potrivit art. dar acest grad de formalism este foarte diferit de la un stat la altul putând fi identificate următoarele patru modele distincte: Modelul unui minim comun de formalităţi ce presupune obligaţia de publicare a posturilor vacante şi poate fi întâlnit în Olanda şi Danemarca. are vârsta de minimum 18 ani împliniţi. are cetăţenia română şi domiciliul în România. prin care se urmăreşte recrutarea persoanelor apte.54 din Legea nr. în funcţie de ordinea rezultatelor. funcţionarii publici sunt debutanţi sau definitivi. îndeplineşte condiţiile de studii prevăzute de lege pentru funcţia publică. funcţiile publice se împart în trei categorii corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici. poate ocupa o funcţie publică persoana care îndeplineşte următoarele condiţii: a). c). sistemul de selectare german a menţinut în practică. nu a fost destituită dintr-o funcţie publică sau nu i-a încetat contractul individual de muncă pentru motive disciplinare în ultimii 7 ani. monopolul juriştilor în funcţiile publice de conducere. cu excepţia situaţiei în care a intervenit reabilitarea. Statutul identifică cele trei categorii de funcţionari publici instituind un regim distinct pentru înalţii funcţionari publici. b). Astfel. de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie. j). de a exista posturi bugetare vacante. Instituirea unor condiţii de acces la funcţia publică răspunde şi unor necesităţi de ordin tehnic şi administrativ. este vorba despre condiţii a căror definiţie lasă o largă libertate de apreciere autorităţilor care sunt însărcinate cu verificarea lor. are capacitate deplină de exerciţiu. cunoaşte limba română. Modelul francez caracterizat prin organizarea de concursuri şi pregătirea în şcoli de formare profesională a funcţionarilor publici ce răspund preocupării de profesionalism. atestată pe bază de examen medical de specialitate. e). În ce priveşte condiţiile subiective. în raport cu natura funcţiilor ce urmează să fie îndeplinite şi de calităţile particulare ale fiecărui candidat. Sub aspectul modalităţilor de selectare şi de recrutare. astfel cum este definită prin lege. capabile să facă faţă exigenţelor impuse de o funcţie publică. g).caz. are o stare de sănătate corespunzătoare funcţiei publice pentru care candidează. care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice. În pofida numeroaselor tentative de reformă. Potrivit legii. îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei publice. toate ţările cunosc un minim de formalităţi care duc la delimitarea funcţiei publice de sectorul privat.

specialitate ale administraţiei publice centrale; prefect; secretar general adjunct din ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, subprefect şi inspector guvernamental. Potrivit Statutului, înalţii funcţionari publici realizează managementul de nivel superior în administraţia publică centrală şi în autorităţile administrative autonome. Pentru a ocupa o funcţie publică corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici persoana trebuie să îndeplinească mai multe condiţii prevăzute de Statut, începând cu condiţiile generale mai sus enunţate, condiţii speciale de studii şi să promoveze concursul naţional pentru intrarea în categoria înalţilor funcţionari publici. Ocuparea funcţiilor publice se face prin promovare, transfer, redistribuire, recrutare şi alte modalităţi prevăzute expres de lege. Recrutarea în vederea intrării în corpul funcţionarilor publici se face prin concurs, în limita funcţiilor publice vacante rezervate în acest scop prin planul de ocupare a funcţiilor publice. Condiţiile de participare şi procedura de organizare a concursului se stabilesc potrivit legii. “Concursul are la bază principiile competiţiei deschise, transparenţei, meritelor profesionale şi competenţei, precum şi cel al egalităţii accesului la funcţiile publice pentru fiecare cetăţean care îndeplineşte condiţiile legale. Anunţul privind concursul se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a, şi într-un cotidian de largă circulaţie cu cel puţin 30 de zile înainte de data desfăşurării concursului.” Odată întrunite condiţiile generale şi cele speciale de acces la funcţia publică urmează învestitura ca procedură desfăşurată de către o autoritate sau instituţie publică prin care se încredinţează unei persoane exercitarea unei funcţii publice în cadrul autorităţii sau instituţiei respective. Învestirea poate cuprinde şi o procedură mai complexă care să includă formalităţi anterioare, concomitente sau ulterioare operaţiunii propriu-zise de ocupare a funcţiei, dar strâns legate de aceasta, sub forma propunerii, avizului, acordului, aprobării, confirmării etc. Potrivit doctrinei actuale, numirea este un act administrativ individual emis de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, fiind o manifestare de voinţă exclusivă şi unilaterală provenită de la acea parte a raportului juridic care încredinţează funcţia spre exercitare. Statutul funcţionarilor publici, în forma sa actuală distinge în ce priveşte numirea funcţionarilor publici, după cum este vorba despre înalţi funcţionari publici, funcţionari publici de conducere sau funcţionari publici de execuţie. În toate cazurile, “actul administrativ de numire are formă scrisă şi trebuie să conţină temeiul legal al numirii, numele funcţionarului public, denumirea funcţiei publice, data de la care urmează să exercite funcţia publică, drepturile salariale, precum şi locul de desfăşurare a activităţii.” La intrarea în corpul funcţionarilor publici, funcţionarul public depune jurământul de credinţă în termen de trei zile de la emiterea actului de numire în funcţia publică definitivă. Jurământul este cel prevăzut de lege cu precizarea expresă a legiuitorului potrivit căreia, formula religioasă de încheiere trebuie să respecte libertatea convingerilor religioase. Refuzul depunerii jurământului se consemnează în scris şi atrage revocarea actului administrativ de numire în funcţia publică. După intrarea în corpul funcţionarilor publici, fiecăruia dintre aceştia i se întocmeşte un dosar profesional. Avansarea era privită în doctrina interbelică ca un drept al funcţionarului public, constând în trecerea acestuia, cu acordul său, într-un alt grad ori treaptă profesională, în cadrul aceleiaşi funcţii sau trecerea într-o funcţie superioară.
119

În prezent, avansarea este privită şi ca un drept obiectiv al funcţionarului, sistemele şi condiţiile de avansare în funcţii publice putând fi diferit reglementate şi putând conţine condiţii specifice anumitor categorii de funcţionari publici. Din punct de vedere al modului de avansare al funcţionarilor publici există două posibilităţi: avansarea liberă şi avansarea prin concurs sau examen. Avansarea liberă se poate realiza fie prin aprecierea conducătorului cu privire la persoana, funcţia şi momentul în care ea trebuie să aibă loc, fie prin constatarea îndeplinirii automate şi integrale a unor condiţii legale, ca de exemplu, vechimea în funcţia deţinută. Prima modalitate este criticabilă deoarece implică subiectivism din partea celui care face aprecierea. Avansarea prin concurs sau examen se face ca urmare a verificării cunoştinţelor de specialitate necesare exercitării funcţiei superioare. Această metodă de avansare permite o selecţie obiectivă a candidaţilor, care pot proveni atât din cadrul autorităţii, cât şi din afara ei, în măsura în care îndeplinesc condiţiile legale. Concursul se organizează atunci când numărul candidaţilor este mai mare decât al funcţiilor publice vacante, iar examenul se organizează atunci când numărul candidaţilor este egal sau mai mic cu cel al funcţiilor publice vacante. Statutul actual reglementează în detaliu, modalităţile de promovare a funcţionarilor publici şi de evaluare a performanţelor profesionale ale acestora. În carieră, funcţionarul public poate promova în funcţia publică şi poate avansa în treptele de salarizare, în condiţiile legii. Promovarea în clasă, promovarea în grade profesionale şi avansarea în trepte de salarizare nu sunt condiţionate de existenţa unui pot vacant. Promovarea este modalitatea de dezvoltare a carierei prin ocuparea unei funcţii publice superioare. Promovarea în gradul profesional imediat superior celui deţinut de funcţionarul public se face prin concurs sau examen, organizat anual, prin transformarea postului ocupat de funcţionarul public ca urmare a promovării concursului sau examenului. Faţă de accepţiunea clasică a noţiunii, se ridică problema, în ce măsură mai reprezintă promovarea, ocuparea unei funcţii publice superioare vacante, dacă aceasta se realizează tot prin concurs ? Evaluarea performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici se face anual, calificativele obţinute la evaluarea profesională fiind avute în vedere la: avansarea în treptele de salarizare, promovarea într-o funcţie publică superioară, eliberarea din funcţia publică precum şi stabilirea cerinţelor de formare profesională a funcţionarilor publici. În urma evaluării, funcţionarului public i se acordă unul din următoarele calificative: “foarte bine”, “bine”, “satisfăcător”, “nesatisfăcător”.” Diversitatea şi complexitatea funcţiilor publice, organizarea şi exercitarea lor la nivel micro-social sau macrosocial, începând cu autorităţile şi instituţiile publice locale şi până la cele centrale ridică şi problema gestionării lor într-un sistem global coerent, corelat şi bazat pe principii şi norme comune tuturor funcţiilor publice, aplicabile funcţionarilor publici. Vom vorbi astfel, de gestiunea funcţiei publice privită în doctrină ca ansamblul activităţilor desfăşurate, în condiţiile legii, de către structuri organizatorice anume create pentru elaborarea şi aplicarea politicii şi strategiei, precum şi a reglementărilor referitoare la funcţionarii publici. În acest scop, Statutul funcţionarilor publici a prevăzut astfel de structuri organizatorice în subordinea unor autorităţi sau instituţii publice, cărora le-a precizat şi competenţa. Astfel, pentru crearea şi dezvoltarea unui corp de funcţionari publici profesionist, stabil şi imparţial a fost înfiinţată, în subordinea ministerului de resort, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică.
120

Potrivit legii, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici este condusă de un preşedinte, cu rang de secretar de stat, numit de către primul-ministru, la propunerea ministrului administraţiei şi internelor. În exercitarea atribuţiilor care îi revin, acesta emite ordine cu caracter normativ sau individual. De asemenea, potrivit legii, “în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice se constituie comisii paritare, în a căror componenţă intră un număr egal de reprezentanţi desemnaţi de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice şi de sindicatul reprezentativ al funcţionarilor publici. În cazul în care sindicatul nu este reprezentativ sau funcţionarii publici nu sunt organizaţi în sindicat, reprezentanţii lor vor fi desemnaţi prin votul majorităţii funcţionarilor publici din respectiva autoritate sau instituţie publică.” § 2. Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici În doctrina de drept public se fac referiri la o deontologie a funcţionarilor publici privită ca ansamblul atribuţiilor, obligaţiilor morale şi juridice ale acestora, necesare pentru îndeplinirea misiunilor ce incumbă funcţiilor lor, considerate ca îndatoriri în slujba societăţii, în scopul înfăptuirii raţionale, eficiente, operative şi legale a administraţiei publice şi a satisfacerii drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice. De menţionat că, prin Legea nr.7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici sunt reglementate normele de conduită profesională a funcţionarilor publici, norme obligatorii pentru toţi funcţionarii publici, precum şi pentru persoanele care ocupă temporar o funcţie publică, din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice. Existenţa sistemului funcţiei publice demonstrează că funcţionarilor publici nu le poate fi în mod necesar garantat un drept la carieră. De regulă, după efectuarea unei perioade de probă, la sfârşitul căreia, dacă nu corespunde cerinţelor postului, stagiarul poate fi eliberat din funcţie, după îndeplinirea unor formalităţi, funcţionarul îşi obţine titularizarea sau, potrivit unei expresii consacrate în dreptul german, îşi obţine numirea pe viaţă, în cazul în care se dovedeşte corespunzător. În toate ţările Uniunii Europene, Statutul funcţionarilor publici prevede dreptul acestora la încadrarea într-o funcţie echivalentă şi vărsarea unei indemnizaţii compensatorii pe perioada în care aceştia au fost privaţi de slujbă. Peste tot, există însă şi un sistem de sancţiuni disciplinare aplicabile în cazul abaterilor săvârşite de funcţionari, cea mai gravă fiind eliberarea din funcţie. În ce priveşte, participarea funcţionarilor la viaţa politică, aceştia sunt supuşi de regulă, unei obligaţii de loialitate faţă de naţiune şi de instituţiile sale. Într-o viziune sintetică se poate susţine că, neutralitatea politică a funcţionarilor publici este o problemă care are răspunsuri diferite, în funcţie de tradiţiile şi de legislaţia fiecărei ţări în parte. De asemenea se regăseşte în toate ţările Uniunii, o obligaţie de rezervă, distinctă de obligaţia de loialitate şi cea privind discreţia profesională, care impune funcţionarilor o anumită reţinere în exprimarea opiniilor, variabilă în funcţie de moment, de locul unde se află şi de responsabilităţile specifice. În ce priveşte dreptul la grevă al funcţionarilor publici există variaţii de la o ţară la alta. Înaintea celui de-al doilea război mondial, cel mai răspândit principiu era interdicţia dreptului la grevă în serviciile publice. În prezent, greva rămâne interzisă funcţionarilor publici, în sens strict, în Belgia, Danemarca, Germania şi Portugalia. Experienţa ţărilor ce cunosc o interdicţie generală a grevei în sectorul public constă în faptul că, o dată ce mişcarea grevistă este suficient de puternică, devenind practic generalizată, ameninţarea cu sancţiunile disciplinare sau chiar penale devine ineficientă. Ca regulă, în toate statele democratice se aşteaptă de la funcţionarul public, pe lângă o solidă competenţă profesională, neutralitate, loialitate, imparţialitate, simţ al datoriei şi grijă faţă de interesul general.
121

V din Legea nr. a fost criticată. în condiţiile legii. protecţie socială) pe de-o parte. condiţii normale de muncă şi igienă. dreptul la pensie de urmaş. datorită diferenţelor de regim juridic existente. care să permită realizarea corespunzătoare a atribuţiilor. acelaşi termen cu cel utilizat în legislaţia muncii. salariul cuvenit funcţionarului public cuprinde o parte constantă (venitul de bază) şi o parte variabilă (sporuri. integritatea fizică şi psihică a persoanei. În plus. raporturile de serviciu nu pot înceta şi nu pot fi modificate decât din iniţiativa funcţionarului public în cauză.” “Funcţionarii publici beneficiază de pensii precum şi de celelalte drepturi de asigurări sociale de stat. de 8 ore pe zi şi de 40 ore pe săptămână. pe care le au numai anumite categorii de funcţionari publici. funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din: a). în condiţiile legii. adică a raportului de funcţie publică. cu precizarea posibilităţii desfăşurării unor ore suplimentare. b).” Elementele esenţiale ale acestui drept vizează: asigurarea condiţiilor normale de muncă şi igienă. limitate la 360 pe an. asistenţa medicală gratuită în instituţiile sanitare publice. într-o opinie.” Textul legal prevăzând expres cele trei categorii de concediu. Potrivit legii. pe de altă parte. pe care le au toţi funcţionarii publici şi drepturi şi obligaţii speciale. potrivit legii. în două mari categorii şi anume: drepturi şi obligaţii cu caracter general.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici republicată în 2007. dar numai pentru funcţionarii publici de execuţie. a concediilor de maternitate şi a celor pentru creşterea şi îngrijirea copiilor. şi drepturi şi îndatoriri specifice funcţiei publice deţinute.). Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale. În ce priveşte drepturile funcţionarilor publici ce privesc situaţia personală a acestora. legea prevede expres. Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici. vom reţine următoarele precizări făcute de legiuitor. între drepturi şi obligaţii care privesc situaţia personală a funcţionarului (salarizare. suplimente etc. Pe lângă drepturile funcţionarilor publici pe perioada în care se află în activitate. în dreptul funcţiei publice se admite că. “în perioada concediilor de boală. plătite cu un spor de 100% din salariul de bază. indiferent de titular. în condiţiile legislaţiei speciale în materie. de natură să le ocrotească sănătatea şi integritatea fizică şi psihică. 122 . la concediu de odihnă.” În doctrina actuală. d). care să ocrotească sănătatea.” În plus. rezultă pentru autoritatea sau instituţia publică unde funcţionarul public îşi desfăşoară activitatea o obligaţie corelativă de a le acorda. Funcţia se exercită în mod limitat în timp şi în cadrul unui program bine determinat. materializate în primul rând în pensie. suplimentul postului. este firesc ca aceştia să mai beneficieze şi de o serie de drepturi cuvenite la încetarea activităţii. c). care este de regulă. “Pentru activitatea desfăşurată. ajutoare în cazul accidentelor de muncă sau a bolilor profesionale. proteze şi medicamente în condiţiile legii. “Funcţionarii publici beneficiază de asistenţă medicală. concediu.salariul de bază.” “Autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să asigure funcţionarilor publici. sporul pentru vechime în muncă.Drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici pot fi împărţite. “Funcţionarii publici au dreptul. utilizarea termenului de “salariu” pentru a defini contraprestaţia activităţii desfăşurată de funcţionarii publici. suplimentul corespunzător treptei de salarizare. Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici sunt reglementate în cap. În strânsă legătură cu dreptul la salariu este reglementat şi dreptul la durata normală a timpului de lucru. Cea mai des întâlnită delimitare din doctrina actuală românească este însă. la concedii medicale şi la alte concedii.

autoritatea sau instituţia publică va solicita sprijinul organelor abilitate. religioase. dar libertatea de manifestare a opiniilor este limitată.30 din Constituţia republicată. potrivit legii. presupune respectarea dispoziţiilor cu valoare de principiu consacrate prin norma constituţională privitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Dreptul la opinie al funcţionarilor publici este garantat. Prin această prevedere este consacrat dreptul de asociere sindicală. un tip de remuneraţie cuvenit funcţionarului public la încetarea exercitării funcţiei. faptelor de ultraj cărora le-ar putea fi victimă în exercitarea funcţiei publice sau în legătură cu aceasta. ca un principiu de exercitare a drepturilor funcţionarilor publici. potrivit căruia: “Funcţionarul public are dreptul de a fi informat cu privire la deciziile care se iau în aplicarea prezentului statut şi care îl vizează în mod direct. Funcţionarii publici pot. chiar înainte de adoptarea Statutului. din culpa autorităţii sau a instituţiei publice. sindicale. ca dimensiune a dreptului de asociere prevăzut de art. un prejudiciu material.161/2003 fusese adăugat un nou articol.40 din Constituţia republicată. Această dispoziţie legală particularizează art. stare materială. el conţinând doar două dimensiuni ale acestuia şi anume: asocierea sindicală şi asocierea profesională.29 referitor la libertatea conştiinţei şi art. 123 . Obligaţia de a se abţine în manifestarea opiniilor ar trebui să fie mai strictă pentru funcţionarii superiori. Statutul funcţionarilor publici mai enunţă dreptul acestora de a beneficia în exercitarea atribuţiilor lor de protecţia legii. legiuitorul constituant român garantând atât libertatea de a avea o anumită opinie cât şi libertatea de a exprima această opinie. raporturile de serviciu ale acestuia se suspendă pe o perioadă egală cu cea a mandatului în funcţia de conducere din organizaţia sindicală. să adere la ele şi să exercite orice mandat în cadrul acestora. aceştia au obligaţia ca în termen de 15 zile de la alegerea în organele de conducere ale organizaţiilor sindicale să opteze pentru una dintre cele două funcţii. Fiind vorba de un drept. origine socială sau de orice altă natură.” “Dreptul de asociere sindicală este garantat funcţionarilor publici. Această limită este variabilă în raport cu natura funcţiilor şi cu gradul de răspundere al funcţionarilor.privită în doctrina occidentală ca. Funcţionarii publici se pot asocia în organizaţii profesionale sau în alte organizaţii având ca scop protejarea intereselor profesionale. potrivit doctrinei actuale. etnice. în mod liber. susţinea un autor. În cazul în care funcţionarul public optează pentru desfăşurarea activităţii în funcţia de conducere în organizaţiile sindicale. în timpul îndeplinirii atribuţiilor. de sex. În doctrina occidentală se susţine că exerciţiul acestui drept trebuie circumstanţiat după cum funcţionarul se află în timpul serviciului sau în afara orelor de serviciu. ca urmare a retragerii sale din activitate. În situaţia în care înalţii funcţionari publici sau funcţionarii publici care au calitatea de ordonatori de credite sunt aleşi în organele de conducere ale organizaţiilor sindicale. privită în doctrină. exercitarea nu este obligatorie. Pentru garantarea acestui drept. Statutul reglementează obligaţia autorităţii sau instituţiei publice de a-l despăgubi pe funcţionarul public în situaţia în care acesta a suferit. prin Legea nr. violenţelor. să înfiinţeze organizaţii sindicale. cu precizarea expresă a obligaţiei autorităţii sau instituţiei publice de a asigura protecţie funcţionarului public împotriva ameninţărilor. putând exista autorităţi şi instituţii în care să nu existe organizaţii sindicale sau să existe funcţionari publici care să nu facă parte din ele. Ulterior dispoziţiei statutare mai sus menţionate. Pentru a asigura totuşi o protecţie juridică completă a funcţionarilor faţă de posibile discriminări rezultate din exercitarea dreptului la opinie s-a prevăzut interzicerea oricărei discriminări între funcţionarii publici pe criterii politice. referitor la libertatea de exprimare. Restrângerea exercitării dreptului de asociere sindicală. De asemenea. Libertatea de opinie este inviolabilă.

consacrat de Constituţie pentru apărarea intereselor profesionale. Se distinge astfel în doctrină între îndatoriri legate de îndeplinirea funcţiei şi îndatoriri legate de viaţa privată a funcţionarilor publici. să nu favorizeze vreun partid politic sau vreo organizaţie căreia îi este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice. în exercitarea atribuţiilor ce le revin. funcţia trebuind să se exercite fără întreruperile inerente acţiunilor greviste. Funcţionarii publici au îndatorirea de a respecta normele de conduită profesională şi civică prevăzute de lege.” Profesionalismul se manifestă pe multiple planuri şi anume în relaţiile de serviciu. Astfel. 124 . cu colegii din compartiment şi din instituţie. Fiecărui drept îi corespunde o obligaţie corelativă şi fiecare obligaţie naşte la rândul său.“Funcţionarilor publici le este recunoscut dreptul la grevă. După cum constant se susţine în doctrină. ale organizaţiilor cărora le este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice sau ale fundaţiilor ori asociaţiilor care funcţionează pe lângă partidele politice. în vederea îmbunătăţirii activităţii autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea. Astfel. Funcţionarii publici care se află în grevă nu beneficiază de salariu şi alte drepturi salariale pe durata grevei. interzicându-le expres să intre în structurile de conducere ale partidelor politice. În esenţă. Funcţionarii publici de conducere sunt obligaţi să sprijine propunerile şi iniţiativele motivate ale personalului din subordine. definite conform statutului acestora. Înalţilor funcţionari publici le este interzis să facă parte din partide politice. Faţă de formularea iniţială a acestei îndatoriri a funcţionarilor publici. Nimic nu opreşte ca statute speciale să nu recunoască un asemenea drept. din anumite considerente ce ţin de regulă de necesitatea asigurării continuităţii unui serviciu public. dreptul la grevă reprezintă un drept fundamental al salariaţilor. legiuitorul rezumându-se însă doar la prima categorie. Funcţionarii publici au obligaţia ca. nu ar fi trebuit recunoscut dreptul la grevă pentru funcţionarii publici. ale partidelor politice. legea specială în materia soluţionării conflictelor de muncă indică o serie de servicii publice în care declanşarea grevei nu se poate face decât cu menţinerea a cel puţin unei treimi din activitatea normală. precum şi a calităţii serviciilor publice oferite cetăţenilor. şi cu caracterul acesteia de continuitate. dar şi în exteriorul acesteia. să se abţină de la exprimarea sau manifestarea publică a convingerilor şi preferinţelor lor politice. În ce priveşte enumerarea efectivă a îndatoririlor funcţionarilor publici vom reţine următoarele precizări făcute de legiuitor. îndatoririle de serviciu şi să se abţină de la orice faptă care ar putea aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului funcţionarilor publici. varianta actuală aduce o serie de circumstanţieri. alese sau numite. un drept. cu respectarea obligaţiei de rezervă. Funcţionarilor publici le este interzis să ocupe funcţii de conducere în structurile sau organele de conducere. economice şi sociale ale acestora. organizaţii cărora le este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice sau din fundaţiile ori asociaţiile care funcţionează pe lângă partidele politice. cu persoanele fizice sau juridice cu care instituţia intră în contact. drepturilor funcţionarilor publici le corespund anumite îndatoriri care decurg din Statutul acestora. Este vorba de o obligaţie care trebuie obligatoriu coroborată cu dreptul la opinie garantat funcţionarilor publici. deoarece acesta este incompatibil cu scopul funcţiei publice. a îndatoririlor de serviciu. faţă de superiorii şi subordonaţii ierarhici. realizarea unui interes general. În doctrina actuală s-a exprimat şi opinia potrivit căreia. în realitatea juridică nu există drepturi şi obligaţii independente unele de altele. în condiţiile legii. “Funcţionarii publici au obligaţia să-şi îndeplinească cu profesionalism. imparţialitate şi în conformitate cu legea.

Nu constituie forme de perfecţionare profesională şi nu pot fi finanţate din bugetul de stat sau din bugetul local. “Funcţionarilor publici le este interzis să solicite sau să accepte. în situaţia în care acestea sunt: a). urmate la iniţiativa funcţionarului public. informaţiile sau documentele de care iau cunoştinţă în exercitarea funcţiei publice. în condiţiile legii. răspunderea statului şi a funcţionarilor săi era privită ca una din formele de manifestare a responsabilităţii în dreptul administrativ. Declaraţia de avere se actualizează anual. La numirea într-o funcţie publică. în scris şi motivat. după caz. cu vinovăţie. studiile universitare sau studiile de doctorat. de ordine şi disciplină dintr-un serviciu public. secretul de serviciu. declaraţia de avere. în condiţiile legii. ceea ce atrăgea intervenţia unei răspunderi materiale a acestora. activitatea administraţiei poate fi de multe ori o cauză de daune pentru particularii care vin în contact cu ea. “Funcţionarii publici au obligaţia să păstreze secretul de stat.” Legea se referă la două categorii de secrete. reglementează în capitolul VIII. Se pornea de la teza că. funcţionarii publici sunt obligaţi să prezinte. acesta prevede expres obligaţia funcţionarilor publici de a se conforma dispoziţiilor primite de la superiorii ierarhici.” Funcţionarii publici au obligaţia să respecte întocmai regimul juridic al conflictului de interese şi al incompatibilităţilor. Răspunderea funcţionarilor publici În doctrina interbelică. precum şi la încetarea raportului de serviciu. referitoare la liberul acces la informaţiile de interes public. obligaţia de a păstra informaţiile ce reprezintă unul din cele două tipuri de secrete. cu excepţia informaţiilor de interes public. stabilite potrivit legii. încălcarea de către funcţionarii publici. legea stabileşte patru forme de răspundere aplicabile funcţionarilor publici. dacă le consideră ilegale. urmând a fi realizată cu respectarea legislaţiei speciale în materie. având însă dreptul de a refuza. a îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea disciplinară. După cum se poate observa. Legea nr.Revenind la Statut. Statutul reglementează în detaliu. cu acordul conducătorului autorităţii sau instituţiei publice. Legea consacră un regim juridic complex privitor la perfecţionarea pregătirii profesionale care atrage drepturi şi obligaţii atât pentru funcţionarul în cauză cât şi pentru autoritatea sau instituţia publică. alături de cea disciplinară. aspect care reprezintă doar unul din scopurile răspunderii. Autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să prevadă în bugetul anual propriu sumele necesare pentru acoperirea cheltuielilor de perfecţionare profesională a funcţionarilor publici organizată la iniţiativa ori în interesul autorităţii sau instituţiei publice. beneficiază de drepturile salariale cuvenite. § 3. contravenţională. civilă sau penală. în care acesta îşi desfăşoară activitatea. în considerarea funcţiei lor publice. potrivit legii. daruri sau alte avantaje. îndeplinirea acestora. Pe perioada în care funcţionarii publici urmează forme de perfecţionare profesională. 125 . Sancţiunile disciplinare şi răspunderea funcţionarilor publici. pentru ei sau pentru alţii. atrasă de încălcarea unor norme de comportament profesional. precum şi confidenţialitatea în legătură cu faptele. direct sau indirect.188/1999 privind statutul funcţionarilor publici republicată în 2007. Potrivit legii. organizate la iniţiativa ori în interesul autorităţii sau instituţiei publice. dreptul şi obligaţia funcţionarilor publici de aşi îmbunătăţi în mod continuu abilităţile şi pregătirea profesională. conducătorului autorităţii sau instituţiei publice. a cărui menire este reprimarea greşelilor comise de agenţii publici. b). Regimul juridic al funcţiei publice include şi problema răspunderii.

Răspunderea juridică a funcţionarului public nu se poate angaja dacă acesta a respectat prevederile legale şi procedurile administrative aplicabile autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea. În doctrina actuală au fost identificate următoarele trăsături ale răspunderii disciplinare: este o răspundere de drept public. prin statute speciale. f). împotriva autorităţii sau instituţiei publice care a emis actul sau care a refuzat să rezolve cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim. a unor activităţi cu caracter politic. este doar aplicarea a două sancţiuni de aceeaşi natură juridică pentru aceeaşi faptă. incompatibilităţi. nerespectarea în mod repetat a programului de lucru. k). Poate fi identificată însă şi ca o instituţie a dreptului civil atunci când paguba a fost produsă printr-o faptă plasată în afara atribuţiilor de serviciu. alte fapte prevăzute ca abateri disciplinare în actele normative din domeniul funcţiei publice şi funcţionarilor publici Abaterea disciplinară a fost definită în doctrină ca reprezentând fapta săvârşită cu vinovăţie de către funcţionarul public prin care acesta încalcă obligaţiile ce-i revin din 126 . persoana respectivă va fi obligată la plata daunelor. intervenţiile sau stăruinţele pentru soluţionarea unor cereri în afara cadrului legal. abaterile şi sancţiunile disciplinare sunt prevăzute prin norme cu putere de lege sau. subiectul activ este un funcţionar public iar subiectul pasiv este autoritatea sau instituţia publică la care acesta este încadrat. Ceea ce. Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim se poate adresa instanţei judecătoreşti. i). h). refuzul de a îndeplini atribuţiile de serviciu. manifestări care aduc atingere prestigiului autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea. solidar cu autoritatea sau instituţia publică. desfăşurarea în timpul programului de lucru. j). intervine numai în cazul săvârşirii unei abateri disciplinare calificată ca atare prin norme ale dreptului public. principial. încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri. g). b). absenţe nemotivate de la serviciu. este interzis. e).Funcţionarul public poate deci să fie sancţionat cu sancţiuni specifice fiecărei forme de răspundere. Expresia “răspundere civilă” are în vedere o răspundere pentru pagubele cauzate. fiind vorba de o răspundere administrativ-patrimonială. d). un delict civil ori printr-o infracţiune. Constituie abateri disciplinare următoarele fapte: a). specifică dreptului administrativ. deci în cadrul unor raporturi de drept public. aplicare şi contestare a sancţiunilor disciplinare sunt supuse unor norme speciale. sancţiunile care se aplică şi normele procedurale corespunzătoare. în condiţiile legii. În cazul în care acţiunea se admite şi se constată vinovăţia funcţionarului public. fiind vorba de latura civilă în procesul penal. procedurile de constatare. întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor. c). “Încălcarea cu vinovăţie de către funcţionarii publici a îndatoririlor corespunzătoare funcţiei publice pe care o deţin şi a normelor de conduită profesională şi civică prevăzute de lege constituie abatere disciplinară şi atrage răspunderea disciplinară a acestora. Aceasta este o instituţie a dreptului administrativ atunci când paguba a fost cauzată printr-un act administrativ declarat ilegal de către instanţa de contencios administrativ. în baza acestora. neglijenţă repetată în rezolvarea lucrărilor. conflicte de interese şi interdicţii stabilite prin lege pentru funcţionarii publici.” Răspunderea disciplinară reprezintă un ansamblu de norme care reglementează actele şi faptele (acţiunile şi inacţiunile) săvârşite de funcţionarul public în exercitarea atribuţiilor sale sau în legătură cu acestea. nerespectarea secretului profesional sau a confidenţialităţii lucrărilor cu acest caracter.

raportul de funcţie publică sau în legătură cu acesta şi care afectează statutul său socio-profesional şi moral. În doctrină s-a mai susţinut pe de-o parte. 127 . sub sancţiunea nulităţii. la propunerea comisiei de disciplină. Celelalte sancţiuni se aplică de persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică. aplicarea uneia sau alteia fiind lăsată la latitudinea autorităţii competente cu sancţionarea. dar care în primul rând. comisia de disciplină este compusă din 5 înalţi funcţionari publici.” Legea prevede astfel principiul individualizării sancţiunii disciplinare. Pe lângă o sancţiune cu caracter moral. precum şi de existenţa în antecedentele acestuia a altor sancţiuni disciplinare care nu au fost radiate în condiţiile legii. principiu fundamental aplicabil regimului răspunderii disciplinare a funcţionarului public. ce are însă un caracter relativ. Sancţiunile disciplinare sunt: a). numiţi prin decizia primului-ministru. cea mai gravă atrăgând chiar încetarea raportului de funcţie publică. de maxim 2 ani.” Sancţiunile disciplinare nu pot fi aplicate decât după cercetarea prealabilă a faptei săvârşite şi după audierea funcţionarului public. constituite pentru analizarea faptelor sesizate ca abateri disciplinare şi pentru a propune sancţiunile disciplinare aplicabile. Refuzul funcţionarului public de a se prezenta la audieri sau de a semna o declaraţie privitoare la abaterile disciplinare care i se impută se consemnează într-un proces verbal. un reprezentant desemnat prin votul majorităţii funcţionarilor publici pentru care este organizată comisia de disciplină. din cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice. c). împrejurările în care aceasta a fost săvârşită. suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau. Pentru înalţii funcţionari publici. unele abateri disciplinare sunt definite sumar iar altele ridică unele probleme. d). în sensul că se aplică funcţionarului public vinovat de săvârşirea abaterii disciplinare. nu sunt prevăzute pentru fiecare abatere disciplinară. diminuarea drepturilor salariale cu 5-20% pe o perioadă de până la 3 luni. destituirea din funcţia publică. în cazul în care sindicatul nu este reprezentativ sau funcţionarii publici nu sunt organizaţi în sindicat. dar pe de altă parte. putând determina dificultăţi în înţelegerea şi aplicarea concretă a sancţiunii. de promovare în funcţia publică pe o perioadă de la 1 la 3 ani. Sancţiunile disciplinare se aplică în termen de cel mult 1 an de la data sesizării comisiei de disciplină cu privire la săvârşirea abaterii disciplinare dar nu mai târziu de 2 ani de la data săvârşirii abaterii disciplinare. gradul de vinovăţie şi consecinţele abaterii. Din comisia de disciplină face parte şi un reprezentant al organizaţiei sindicale reprezentative sau după caz. legea reglementează sancţiuni cu caracter precumpănitor material şi sancţiuni cu caracter material. afectează cariera funcţionarului public. Din conţinutul normei legale pot fi făcute următoarele precizări cu privire la sancţiunile disciplinare aplicabile funcţionarilor publici: se stabilesc numai prin norme cu putere de lege. Statutul se referă la comisiile de disciplină. b). Se introduce astfel un termen de prescripţie a aplicării sancţiunii. “La individualizarea sancţiunii disciplinare se va ţine seama de cauzele şi gravitatea abaterii disciplinare. e).” Într-un articol distinct. la propunerea ministrului administraţiei şi internelor. că această enumerare limitativă reprezintă un pas înainte faţă de alte reglementări. comportarea generală în timpul serviciului a funcţionarului public. retrogradarea în treptele de salarizare sau retrogradarea în funcţia publică pe o perioadă de până la un an. putând fi aplicată o sancţiune mai gravă chiar dacă în prealabil nu fusese aplicată alta mai uşoară. după caz. mustrare scrisă. k Μustrarea scrisă se poate aplica direct de către persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică. Audierea funcţionarului public trebuie consemnată în scris. sunt instituite într-un sistem ierarhic. au caracter personal.

după caz. ea va dispune anularea actului şi poate. la propunerea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici. “Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii. funcţionarul public nemulţumit de sancţiunea aplicată se poate adresa instanţei de contencios administrativ.Modul de constituire. care poate să nu fie cea de la locul săvârşirii contravenţiei. astfel încât să existe o anumită proporţionalitate între sancţiunea aplicată şi gravitatea faptei săvârşite.” Faţă de regimul de drept comun în materia răspunderii administrativcontravenţionale prin care a fost stabilită competenţa judecătoriei în a cărei circumscripţie a fost săvârşită contravenţia. însă nu poate ea însăşi să aplice o sancţiune disciplinară unui funcţionar aparţinând administraţiei publice. în urma cercetării. care implică o răspundere contravenţională potrivit dreptului comun în materie. săvârşite în timpul şi în legătură cu atribuţiile de serviciu. în absenţa altor dispoziţii procedurale speciale. mustrarea scrisă. Referitor la această prevedere legală. celelalte sancţiuni disciplinare cu excepţia destituirii din funcţia publică. Sancţiunile disciplinare se radiază după cum urmează: în termen de 6 luni de la aplicare. 128 . după cum şi persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică poate aplica o sancţiune mai uşoară sau mai severă decât cea propusă de comisia de disciplină. să fie propusă nesancţionarea celui care a săvârşit abaterea disciplinară. Dacă instanţa judecătorească apreciază că actul de sancţionare este nelegal. asemeni oricărui cetăţean. Există însă o derogare de la procedura comună. destituirea din funcţia publică. de a soluţiona plângerea acestuia. Potrivit legii. deoarece modificarea actului administrativ de sancţionare ar echivala cu o imixtiune a puterii judecătoreşti în sfera de competenţă a administraţiei publice. nu poate fi exclusă nici situaţia ca. În tăcerea legii. în termen de un an de la expirarea termenului pentru care au fost aplicate. Statutul adăugând la soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de judecată şi pe aceea a modificării ordinului sau dispoziţiei de sancţionare. dar nu mai aspră decât cea iniţial dispusă. Statutul prevede expres competenţa judecătoriei în a cărei circumscripţie îşi are sediul autoritatea sau instituţia publică în care este numit funcţionarul public sancţionat. organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină precum şi componenţa. cel mult. în doctrină s-a subliniat că este vorba despre o răspundere administrativ-contravenţională. în termen de 7 ani de la aplicare. radierea se constată prin act administrativ al conducătorului autorităţii sau instituţiei publice. în cadrul răspunderii administrative a funcţionarilor publici. în doctrină s-a apreciat că. inclusiv în ce priveşte individualizarea sancţiunii. Faţă de prevederile Statutului. atribuţiile. modul de sesizare şi procedura de lucru ale acestora se stabilesc prin hotărâre a Guvernului. s-a apreciat în doctrină. să indice sancţiunea cea mai severă care ar putea fi aplicată funcţionarului public. Pentru primele două sancţiuni disciplinare. Este adevărat că instanţa judecătorească trebuie să verifice legalitatea actului de sancţionare. situaţie în care însă. de a soluţiona plângerea contravenientului. Această dispoziţie a fost considerată neconstituţională. solicitând anularea sau modificarea. sancţionarea diferită trebuie motivată. funcţionarul public se poate adresa cu plângere la judecătoria în a cărei circumscripţie îşi are sediul autoritatea sau instituţia publică în care este numit funcţionarul public sancţionat. aceste litigii urmează să fie soluţionate de către instanţa judecătorească potrivit Legii contenciosului administrativ. având în vedere acele fapte ce constituie contravenţii. diferite de cele săvârşite în afara activităţii profesionale. Răspunderea contravenţională a funcţionarilor publici se angajează în cazul în care aceştia au săvârşit o contravenţie în timpul şi în legătură cu sarcinile de serviciu. a ordinului sau dispoziţiei de sancţionare.

” § 4. persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de o autoritate publică. În cazul în care funcţionarul public este trimis în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii. În ce priveşte modul de reparare a pagubelor aduse autorităţii sau instituţiei publice. c). În ce priveşte răspunderea penală a funcţionarului public. pe baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei sau. Potrivit Statutului. răspunderea patrimonială a funcţionarilor publici intervine în cazul în care aceştia au cauzat prin actele sau faptele lor anumite prejudicii. funcţionarul public în cauză se poate adresa instanţei de contencios administrativ. unor terţe persoane. pentru daunele plătite de autoritatea sau instituţia publică. După cum se poate observa. prin asumarea unui angajament de plată. pentru pagubele produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiei publice în care funcţionează. iar în a treia situaţie. anularea actului şi repararea pagubei. de serviciu sau în legătură cu serviciul. în primele două situaţii. aceasta intervine pentru infracţiunile săvârşite în timpul serviciului sau în legătură cu atribuţiile funcţiei publice pe care o ocupă. contra statului sau contra autorităţii.(1) din Constituţia republicată. în doctrină s-a relevat că. În situaţia în care nu sunt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii penale. legiuitorul nu a prevăzut un termen în care funcţionarul se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi nici dacă procedura prealabilă pe care legea contenciosului administrativ o prevede mai este obligatorie. suspendarea din funcţia publică încetează. după caz. răspunderea funcţionarului public îşi are sorgintea în art.Deoarece. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 1. În cea de-a treia situaţie. va fi sesizată comisia de disciplină competentă. “Dacă instanţa judecătorească dispune achitarea sau încetarea procesului penal. vom interpreta că. potrivit căruia. printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal al unei cereri este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins. aceasta se va dispune prin emiterea de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice a unui ordin sau a unei dispoziţii de imputare. fie autorităţii sau instituţiei publice din care fac parte. în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. Dreptul conducătorului autorităţii sau instituţiei publice de a emite ordinul sau dispoziţia de imputare se prescrie în termen de 3 ani de la data producerii faptei. b). iar fapta funcţionarului public poate fi considerată abatere disciplinară. pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit. Într-o formă sintetică. Împotriva ordinului sau dispoziţiei de imputare. persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică va dispune suspendarea funcţionarului public din funcţia publică pe care o deţine. funcţionarul public reprezintă persoana: a. numită într-o funcţie publică 129 . acesta poate fi exercitat şi de către funcţionarii publici. iar funcţionarul public respectiv îşi va relua activitatea în funcţia publică deţinută anterior şi îi vor fi achitate drepturile salariale aferente perioadei de suspendare. care împiedică înfăptuirea justiţiei. de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie. în calitate de comitent. răspunderea civilă a funcţionarului public se angajează: a).52 alin. Potrivit Statutului funcţionarilor publici. fie unei alte persoane fizice sau juridice de drept public sau privat. dreptul comun al contravenţiilor stabileşte şi calea de atac a recursului la secţia de contencios administrativ a tribunalului.

funcţionari de conducere şi funcţionari de execuţie c. accesul la funcţia publică respectă principiile: a. motivării şi proporţionalităţii c. cadrele didactice: a. o persoană trebuie să aibă vârsta de minimum: a. printre alte condiţii. civilă c.b. numită sau aleasă într-o funcţie publică c. Pentru a ocupa o funcţie publică. c) directorii generali adjuncţi din cadrul ministerelor. garantat c. înalţi funcţionari publici. după caz 10. egalităţii şi meritului 4. intră în categoria funcţionarilor publici b. un organ subordonat Ministerului Administraţiei şi Internelor. intră în categoria liberilor profesionişti 3. cu personalitate juridică b. fără personalitate juridică 8. Încălcarea de către funcţionarii publici. Potrivit Statutului funcţionarilor publici. Dreptul la opinie al funcţionarilor publici este: a. revocarea actului administrativ de numire în funcţie 7. un organ de specialitate al administraţiei publice centrale. 18 ani împliniţi b. disciplinară. În statele Uniunii Europene. 21 de ani împliniţi c. intră în categoria angajaţilor cu contract de muncă c. contravenţională. suspendarea actului de numire în funcţie c. b) secretarii municipiilor. Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici reprezintă: a. Refuzul depunerii jurământului de credinţă de către funcţionarul public atrage: a. civilă sau penală. Sunt înalţi funcţionari publici: a) secretarii generali adjuncţi din ministere. 130 . 16 ani împliniţi 5. aleasă într-o funcţie publică 2. asigurat b. legalităţii şi transparenţei b. funcţionari de conducere şi funcţionari de execuţie b. cu vinovăţie. a îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea: a. d) directorii executivi ai serviciilor deconcentrate ale ministerelor. funcţionari debutanţi şi funcţionari definitivi 6. limitat 9. o autoritate administrativă autonomă c. După nivelul atribuţiilor titularului funcţiei publice distingem: a. penală b. anularea actului de numire în funcţie b.

Ed. Drept administrativ. ed. ed. I. ed. Ioan SANTAI. Bucureşti. 2003.Beck. a III-a revăzută şi adăugită.Beck. Bucureşti. Lumina Lex. Bucureşti. ediţie revizuită pentru uzul studenţilor. Partea generală. C. a IV-a. Bucureşti. Universul Juridic. C. Sisteme administrative europene. Liviu COMAN KUND. Drept administrativ.H. Regia Autonomă „Monitorul Oficial”. Bucureşti. Ed. Corneliu MANDA. 2007. Bucureşti. Lumina Lex. Bucureşti. Drept administrativ român. C. vol. I. Les systèmes politico-administratifs de l'Europe des Douze. Revizuirea Constituţiei. Ed. Bucureşti. revăzută şi actualizată. a III-a revăzută şi adăugită. Mihai CONSTANTINESCU. Sinteze teoretice şi exerciţii practice pentru activitatea de seminar. 2008. Valentin PRISĂCARU. Ed. Ed. a II-a. 1993. Risoprint. Partea generală. Ed. revăzută şi adăugită. Rodica Narcisa PETRESCU. All Beck. Ed.I. ed. Ed.J. Alexandru NEGOIŢĂ. Ed.H. 2008. Jaques ZILLER. Cluj-Napoca. Mihai CONSTANTINESCU. 2002. Bucureşti. 2002. Bucureşti. Sibiu. Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei. Ed. Anton TRĂILESCU. Ed. Bucureşti. Paris. Ed. Drept administrativ. Aurel SEGĂRCEANU. Florin COMAN KUND. vol. Accent. Antonie IORGOVAN. Drept administrativ. 1998. Antonie IORGOVAN. Comentarii Beck. Instituţii administrative europene. 4. Antonie IORGOVAN. Verginia VEDINAŞ.H. Mihai CONSTANTINESCU. Casa de Presă şi Editură “Tribuna”. ed. Tratat de drept administrativ. Constituţia României – comentată şi adnotată. Ioan MURARU. Bucureşti. Tratat de drept administrativ. Mircea PREDA.H. Beck. Comentariu pe articole. Alexandru-Sorin CIOBANU. 2004. Elena Simina TĂNĂSESCU. colecţia Legi comentate. Administrations comparées. Ed. Ed. Ed. a doua revăzută şi adăugită. Constituţia României. ed. Ion VIDA. Drept administrativ. Florin VASILESCU. ediţia a II-a revăzută şi actualizată. a IV-a. Bucureşti. Ed.. Lumina Lex. 2006. 2003. 2007. 2004. a II-a. Ed. Bucureşti. Ioan VIDA. Dana APOSTOL TOFAN. Mihai OROVEANU. 2006. Puterea executivă şi administraţia publică. Ed. coordonatori Ioan MURARU. ed. 3. Bucureşti. 2002. a III-a revăzută şi actualizată. 2008. Bucureşti.H.Beck. Ed. C. Emil BĂLAN.Bibliografie orientativă Antonie IORGOVAN. 1996. 2005. Universul Juridic.A. Cerma. Ed. Ed. 2008. Liviu GIURGIU. 1992. Instituţii administrative. Ed. Explicaţii şi comentarii. 131 .Beck. Partea I. All Beck.Tratat elementar. Drept administrativ. Bucureşti. ed. All Beck. Sylvi. Cluj-Napoca. Ioan MURARU. vol. Bucureşti. Cristian Giusepe ZAHARIE. Bucureşti. Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii-. Editions Montchrestien – E. Tratat de drept administrativ român. Ion DELEANU. Drept administrativ. Sylvi. Dana APOSTOL TOFAN. Drept administrativ. Elena Simina TĂNĂSESCU. 2008. Regia Autonomă „Monitorul Oficial”. Dumitru BREZOIANU. 2004. C. Ed. Drept administrativ. Rosetti.Tratat elementar. 1994. Ioan MURARU.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful