Universitatea „Dunărea de Jos” Facultatea de drept

DREPT ADMINISTRATIV Volumul I

Note de curs

Dana Apostol Tofan

2009

1

Cuprins Partea a I-a: Introducere în dreptul administrativ şi în ştiinţa administraţiei Capitolul I: Aspecte generale § 1. Noţiuni fundamentale pentru dreptul administrativ……………..................................4 § 2. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)..…………..................................7 Capitolul II: Executivul şi administraţia publică § 1. Relaţia executiv – administraţie publică…………………….......…….........................9 § 2. Rolul executivului în dreptul public contemporan…………………...........................10 § 3. Noţiunea de autoritate publică potrivit Constituţiei României……….......................13 § 4. Noţiunea de administraţie publică potrivit Constituţiei României …........................14 § 5. Sfera administraţiei publice potrivit art. 52 din Constituţia României…...................14 § 6. Definiţia şi trăsăturile administraţiei publice…………….....………….......................16 § 7. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)..…………................................17 Capitolul III: Dreptul aplicabil administraţiei publice § 1. Obiectul dreptului administrativ…………………………........……,.......................…19 § 2. Definiţia şi trăsăturile dreptului administrativ………….......………..........................20 § 3. Izvoarele scrise ale dreptului administrati...........................……………………………..................................................21 § 4. Izvoarele nescrise ale dreptului .administrativ………………………………………….........................……........................24 § 5. Normele de drept administrativ……………………………………………............……......…............……......25 § 6. Raporturile de drept administrativ …………………………………………………………................................…..............…...27 § 7. Codificarea dreptului administrativ şi a procedurii administrative............................29 § 8. Sinteză a evoluţiei doctrinei administrative româneşti. Loc şi rol în mişcarea contemporană…………........................................................……30 § 9. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)..…...........................................34 Partea a II-a: Autorităţile administraţiei publice Capitolul I: Teoria generală a organizării administraţiei publice § 1. Noţiuni specifice……………………………….......................…….……............….…36 § 2. Sarcinile, competenţa şi capacitatea organelor administraţiei publice…............….37 § 3. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)........….....................................38 Capitolul II: Preşedintele României § 1. Rolul Preşedintelui şi implicaţiile privind calificarea regimului constituţional actual …....................................................................................................................................40 §2.Clasificarea atribuţiilor Preşedintelui României………………………..............….......41 § 3. Atribuţiile Preşedintelui României în raporturile cu autoritatea legiuitoare…...................................................................................................................42 §4.Atribuţiile Preşedintelui României în cadrul puterii executive…................................47 §5. Atribuţiile Preşedintelui României în raporturile cu justiţia. şi alte autorităţi jurisdicţionale……......…......……….....................….................……….49 §.6.ActelePreşedinteluiRomâniei……….......……………………………................……..50 §.7.Răspunderea Preşedintelui României…......………………………............…....…....52 §.8. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)……………...............................54
2

Capitolul III: Guvernul României § 1. Rolul şi structura Guvernului…………………………………...………….............…..57 § 2. Regimul învestiturii Guvernului……’….……….............…………………..................59 § 3. Durata mandatului şi statutul membrilor Guvernului…………………………...................................…...........................................61 § 4. Primul ministru……………………………………….......................……...........….....63 § 5. Organizarea şi funcţionarea Guvernului………………………………………..........................……………...........….....65 § 6. Actele Guvernului. Delegarea legislativă…………….………………………...............................……………............…....67 § 7. Controlul parlamentar şi răspunderea membrilor Guvernului………………………......................................................................................71 § 8. Administraţia centrală de specialitate………………........……………............……...75 § 9. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)…….........………............ ….....79 Capitolul IV: Administraţia publică locală §1 Evoluţia legislaţiei în domeniu…………………………………………..............…..…..81 § 2 Principii contemporane de organizare a administraţiei publice locale.....................82 §3. Principiile organizării administraţiei publice locale în România…….........................83 § 4 Constituirea, competenţa şi funcţionarea consiliului local.…… ….........................86 § 5. Actele şi răspunderea consiliului local………………………….................................91 § 6. Primarul, viceprimarul şi administratorul public.…… ………...................................94 § 7. Secretarul unităţii administrativ-teritoriale…………………………...........................98 § 8. Consiliul judeţean şi preşedintele consiliului judeţean........…................................98 § 9. Prefectul şi subprefectul................. ……………....................................................100 § 10.Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)…… …..................................103 . Partea a III-a: Funcţia publică şi funcţionarul public Capitolul I: Teoria generală a funcţiei publice § 1. Noţiuni specifice. Evoluţia legislaţiei în domeniu ………......................................105 §2Constituţionalitatea şi legalitatea funcţiei publice…………………...........................106 § 3. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)……………............... …........109 Capitolul II: Statutul funcţionarilor publici § 1. Definirea, selecţia, numirea şi avansarea funcţionarilor publici…………………..................................................................................................110 § 2. Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici……………………………………........................................……............……......114 § 3. Răspunderea funcţionarilor publici……………………………………………........................…………............……....118 § 4. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)…………………………………............................................…................122 Bibliografie orientativă…………………………...................................……………....124

3

acolo unde va fi cazul. Lucrerea are un scop didactic. instrumentele specifice utilizate pentru înţelegerea noţiunilor de bază ale dreptului administrativ. rezumatul. La finalul parcurgerii acestui material. astfel încât la sfârşitul celor 9 module de studiu să fiţi familiarizaţi cu elementele teoretice fundamnetale ale obiectului metodei de cercetare a disciplinei. competenţele dobândite. în urma însuşirii conceptelor fundamentale ale analizei regionale. pe parcursul orelor de pregătire individuală să asimilaţi un minim de cunoştinţe în domeniu. procedeele. Informaţiile sunt prezentate într-o manieră care să vă permită o pregătire graduală astfel încât să reuţiţi singuri. formativ.veţi fi capabili să: • Definiţi dreptul administrativ şi administraţia publică • Distingeţi rolurile şi atribuţiile principalelor autorităţi şi puteri în stat • Conturaţi în linii generale administraţia publică locală • Evidenţiaţi principalele aspecte legate de funcţia publică şi statutul funcţionarului public în România 4 .Cuvânt înainte Bine aţi venit la întâlnirea cu disciplina Drept administrativ! Materialul de studiu este destinat documentării studenţilor din anul I Administraţie Publică ID şi Drept Fără Frecvenţă. rezultatele aşteptate. Pe baza acestei modalităţi de prezentare a informaţiilor veţi reuşi să parcurgeţi şi să asimilaţi materia într-o manieră plăcută şi eficientă. timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor. Materialul de studiu are precizate pentrun fiecare modul : obiectivele specifice. fiecare modul fiind împărţit pe lecţii specifice. Nu este necesar să citiţi dintr-o dată această carte. concluzii sau teme de control. instructiv fiind structurată pe trei părţi şi 9 module.

atât activitatea administraţiei statale cât şi activitatea administraţiei locale. autoritate publică. Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore • § 1. administraţia de stat s-a limitat la activitatea organelor centrale şi locale ale administraţiei de stat. Din analiza regimurilor constituţionale româneşti. Dacă în doctrina. către şi minister. prin această noţiune s-a avut în vedere o activitate subordonată. dacă sintagma administraţie de stat este diferită ca înţeles de sintagma administraţie publică sau dimpotrivă se identifică cu cea din urmă. Noţiuni fundamentale pentru studiul dreptului administrativ În studiul Dreptului administrativ. legislaţia şi jurisprudenţa interbelică din ţara noastră s-a utilizat în principal. ramură a dreptului public. Fără a fi utilizată ca atare. gestiona şi opera cu noţiunile specifice legate de administraţie publică în sens larg şi în sens restrâns. fiind compus din prepoziţia ad. principii de bază ale organizării administraţiei publice locale. rezultat al descentralizării administrative. puterea publică. aceasta din urmă fiind caracterizată prin autonomie locală. aprofundarea şi utilizarea noţiunilor fundamentale pentru studiul dreptului administrativ Rezultatele aşteptate : studenţii vor înţelege. în absenţa unei administraţii 5 . administraţia publică în sens funcţional şi în sens organic . Competenţe dobândite : în momentul în care vor finaliza studiul acestui modul studenţii vor avea posibilitatea să : . la comandă. cu alte cuvinte. serviciul public.definească interesul public. prin includerea şi a administraţiei publice locale. însemnând servitor. la care s-a revenit după 1990. în timpul regimului socialist. autoritatea publică. noţiunea de administraţie publică se identifica cu noţiunea de administraţie de stat.Partea I-a Introducere în dreptul administrativ şi în ştiinţa administraţiei Modulul I Aspecte generale • • • Obiective specifice : Cunoaşterea. atât activitatea administraţiei centrale cât şi a administraţiei locale. caracteristice fiecărei epoci rezultă că spre sfârşitul secolului XIX şi prima parte a secolului XX prin noţiunea de administraţie publică. Faţă de această situaţie s-a născut întrebarea.definească dreptul administrativ ca ramură a dreptului public. însemnând la. larg utilizată. serviciu public. Etimologic. consacrată prin Constituţiile socialiste şi legislaţia epocii. la origini. Noţiunea de administraţie publică acoperea astfel. se avea în vedere de regulă. Prin urmare. pusă în slujba cuiva. dacă este vorba de noţiuni diferite sau de una şi aceeaşi noţiune. interes public. cuvântul administraţie provine din limba latină. înţelegerea. prezentarea principalelor concepte cu care această disciplină operează va începe firesc cu analiza acesteia. sfera administraţiei publice fiind mai largă decât a administraţiei de stat. noţiunea de administraţie publică. supus. noţiunea de administraţie publică ocupă poziţia centrală. între care exista o strictă subordonare. Dimpotrivă. în toată perioada postbelică a fost folosită exclusiv noţiunea de administraţie de stat. Noţiunea de administraţie publică reprezentând noţiunea fundamentală pentru Dreptul administrativ.

. care funcţionează din venituri bugetare dar şi din surse extrabugetare. material atunci când folosim noţiunea de administraţie publică cu înţelesul de activitate desfăşurată de anumite structuri administrative. Analiza noţiunii de administraţie publică presupune şi lămurirea celor două sensuri ale sale. de autoritate tutelară etc. administraţia de stat reprezentând o componentă a administraţiei publice. adeseori formularea “autorităţile şi instituţiile publice”.specifice autorităţilor autonome. în legislaţie şi implicit în doctrină fiind utilizată când noţiunea de autoritate a administraţiei publice. jurisprudenţa şi doctrina de la noi se raportează. deci când ne referim la organele care realizează această activitate. spre deosebire de Constituţiile socialiste (1948. Faţă de noţiunea de autoritate publică mai sus definită. 1952 şi 1965) şi legislaţia adoptată în baza acestora. se prestează servicii publice. între administraţia publică şi administraţia de stat există un raport de la întreg la parte. alese la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale. administraţia publică constă într-un ansamblu de autorităţi publice prin care. administraţia publică reprezintă activitatea de organizare a executării şi executare în concret a legilor. noţiunea de organ al administraţiei publice. adică un colectiv organizat de oameni care exercită prerogative de putere publică. unde se întâlneşte exclusiv noţiunea de organ al administraţiei de stat. Pe de-o parte. După anul 1990. urmărindu-se satisfacerea interesului public prin asigurarea bunei funcţionări a serviciilor publice şi prin executarea unor prestaţii către particulari. Sub aspect organizatoric. Astfel. identificăm un sens organic atunci când folosim aceeaşi noţiune pentru a delimita respectivele structuri administrative. construirea unei şcoli într-o comună) cât şi atribuţii cu caracter statal (spre ex. anterioare regimului socialist. Sub aspect funcţional. identificăm un sens funcţional.. fiind vorba despre una şi aceeaşi categorie juridică. În ce priveşte noţiunea de instituţie publică considerăm că aceasta nu se identifică nici cu noţiunea de autoritate publică şi nici cu cea de autoritate a administraţiei publice. Prin urmare. O asemenea distincţie nu ar avea nici o relevanţă în practică. o structură organizatorică ce acţionează în regim de putere publică. potrivit legislaţiei în vigoare. se aduc la îndeplinire legile sau în limitele legii. Din analiza reglementărilor constituţionale şi legislative româneşti observăm că. pentru realizarea unui interes public.). la care în permanenţă legislaţia. Pe de altă parte. ce desemnează structurile care înfăptuiesc administraţia. când cea de organ al administraţiei publice. Din cercetarea mai aprofundată a dispoziţiilor constituţionale şi legale în materie nu rezultă însă vreo distincţie care s-ar putea face între cele două noţiuni. problema organismelor care o înfăptuiesc. la nivelul colectivităţilor locale întâlnim atât decizii administrative. 6 . Instituţiile de învăţământ de stat. distinctă de administraţia de stat sau centrală. Academia Română şi institutele de cercetare din subordinea acesteia sunt exemple de instituţii publice. dar ele nu pot fi calificate şi ca autorităţi publice. sensul principal al sintagmei autoritate publică fiind acela de organ public. la nivel statal sau local sau într-o altă formulare. Evocarea celor două sensuri ale noţiunii de administraţie publică ridică în mod inevitabil. s-a revenit la aceleaşi principii ale organizării şi funcţionării administraţiei publice caracteristice României interbelice. atribuţiile de stare civilă. în legislaţie utilizându-se de altfel. noţiunea de instituţie publică are în vedere structurile subordonate unor autorităţi ale administraţiei publice. având un interes exclusiv local (spre ex. ţinându-se cont însă de orientarea Europei occidentale în această privinţă. şi în mai mică măsură. în regim de putere publică. alături de administraţia locală. denumite generic structuri administrative. actuala Constituţie utilizează cu predilecţie noţiunea de autoritate a administraţiei publice.

concept. interesul public. În ce priveşte unele din noţiunile mai sus enumerate. bun public. corespondentul noţiunii de instituţie publică l-a reprezentat noţiunea de stabiliment public. măsurile luate de aceste autorităţi se aplică direct iar în cazul în care nu sunt respectate. pericol grav. noţiunea de putere publică (prerogative de putere publică) şi cea de interes public. ca de exemplu. şi anume. Cu alte cuvinte. în vederea exercitării atribuţiilor sale şi pentru satisfacerea interesului public. strâns legată de noţiunile mai sus definite precum şi de noţiunea de administraţie publică. Noţiunea de interes public desemnează necesităţile materiale şi spirituale ale cetăţenilor. s-a dezvoltat de către o parte a doctrinei germane. deci să confere obligativitate. situaţii de urgenţă.. sensul său putând să se modifice o dată cu schimbarea concepţiilor politice. dacă avem în vedere organismul sau “întreprinderea” girată de administraţie prin care se satisface o necesitate de interes public. nu orice activitate de interes public reprezentând un serviciu public. ci doar acea activitate apreciată de puterea politică ca fiind de interes public. În baza prerogativelor de putere publică de care dispun. Noţiunea de putere publică desemnează drepturile speciale. cărora li se pot adăuga şi altele. fenomen. corespondentul acestei noţiuni se regăseşte în sintagma instituţie de interes public. propriului punct de vedere cu privire la o anumită instituţie. ca de exemplu. cazuri excepţionale. în care tocmai l-am definit şi un sens organic sau formal. În doctrina actuală. care în cazul unui conflict cu cel particular trebuie să se impună. Alături de noţiunea de stabiliment public. Încă din perioada interbelică au fost evidenţiate trăsăturile esenţiale ale serviciului public. Din definiţiile de mai sus identificăm alte noţiuni fundamentale pentru studiul dreptului administrativ. cum ar fi ordinea publică. exorbitante (prerogativele) de care dispune orice autoritate a administraţiei publice şi implicit. orice autoritate publică. 7 . Ca şi în cazul administraţiei putem distinge şi pentru serviciul public două sensuri: un sens material. reprezintă instrumentul prin care puterea politică aflată la conducerea unei ţări stabileşte decizii obligatorii pentru cetăţenii săi. româneşti sau occidentale. ca o persoană morală de drept public ce exercita anumite prerogative de putere publică. ordine publică. Acest regim de putere publică presupune într-un stat democratic posibilitatea celor administraţi de a acţiona în justiţie împotriva vătămărilor aduse prin actele administraţiei publice fiind vorba despre instituţia contenciosului administrativ. sensul noţiunilor de mai sus. creat din iniţiativa Statului. orice forţă politică ajunsă la guvernare are tendinţa să îmbrace în “haină” juridică. cu mijloace publice. la un moment dat. siguranţa publică sau altele. idee etc. cu precizarea că această sintagmă asemeni altora.În doctrina şi legislaţia interbelică. este un concept ce depinde de scopurile politice. beneficiază de forţa de constrângere a statului. Astfel. avându-se în vedere sensul material al noţiunii şi anume: continuitatea. judeţului sau comunei. multe dintre ele regăsite în texte constituţionale şi legale. desemnează activitatea cu caracter continuu şi regulat organizată sau autorizată de o autoritate a administraţiei publice în vederea satisfacerii unor necesităţi de interes public. funcţional. în legislaţia şi doctrina interbelică s-a impus şi noţiunea de stabiliment de utilitate publică definit ca acea persoană juridică privată autorizată de administraţia publică să presteze un serviciu public prin exercitarea unei activităţi de interes general. Prin urmare. egalitatea tuturor în faţa lui şi necesitatea adaptării lui la nevoile utilizatorilor. dreptul privit ca ansamblu de norme juridice. teza conceptelor juridice nedeterminate. etc. variază în funcţie de poziţia celor aflaţi la putere. Noţiunea de serviciu public la rândul ei. definit ca un procedeu tehnic menit să dea o mai bună satisfacţie interesului general. în cazul alternanţei la putere.

a personalului din administraţie (funcţionarii publici sau angajaţii contractuali). activitatea de organizare a executării şi executare în concret a legii b. administraţia publică reprezintă: a. a oricărei autorităţi publice în general. ca să folosim terminologia de specialitate. acţionând în cadrul acesteia. se aduc la îndeplinire legile sau în limitele legii. o activitate apreciată de puterea politică ca fiind de interes public c. § 2. dezvoltarea teoriei puterii discreţionare a administraţiei. a unor obiective. dincolo de care se ajunge la exces de putere. de dirijare sau de combinare a unor mijloace în vederea înfăptuirii. să poată recurge la orice mijloc de acţiune în limitele competenţei sale. pentru realizarea unui interes public b. administraţia publică reprezintă: a. Dreptul de apreciere sau puterea discreţionară reprezintă acea marjă de libertate lăsată la libera apreciere a unei autorităţi astfel ca. material. În sens organic. instrumentul prin care puterea politică aflată la conducerea unei ţări stabileşte decizii obligatorii pentru cetăţenii săi 4. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 1. noţiunea de administraţie de stat este inclusă în noţiunea de administraţie publică 2. se aduc la îndeplinire legile sau în limitele legii. mai precis a funcţionarului public chemat să aplice legea. noţiunile de administraţie publică şi administraţie de stat sunt: a. echivalente b. Identificarea unei astfel de libertăţi de apreciere. un fenomen administrativ. înţeles ca specie a fenomenului social. În doctrina actuală. un colectiv organizat de oameni care exercită prerogative de putere publică. a căror interpretare este lăsată la libera alegere a celui chemat să aplice norma juridică în care se regăsesc. în vederea atingerii scopului indicat de legiuitor. Dincolo de aceste limite.Prin această teorie. la nivel statal sau local 3. s-a susţinut că este vorba despre noţiuni cu un înţeles larg şi relativ determinat. în doctrina occidentală. până la faptele materiale concrete. În sens funcţional. un ansamblu de autorităţi publice prin care. În doctrină a fost subliniat în mod constant caracterul oricărei activităţi de natură administrativă de a constitui un fapt administrativ. punând-o în mişcare sau. orice fapt administrativ presupune o activitate de organizare. În termenii ştiinţei administraţiei. Din prezentarea de mai sus rezultă că nu poate fi concepută administraţia în absenţa factorului uman. a permis în doctrina interbelică românească şi în mod constant.Noţiunea de autoritate publică poate fi definită ca reprezentând: a. un ansamblu de autorităţi publice prin care. aflată la îndemâna administraţiei publice. noţiunea de administraţie publică este inclusă în noţiunea de administraţie de stat c. se prestează servicii publice c. autoritatea respectivă va acţiona cu exces de putere ce poate fi cenzurat în instanţa de judecată. activitatea de organizare a executării şi executare în concret a legii b. se prestează servicii publice c. o activitate de organizare a executării şi de executare în concret a legii 8 . Studierea sistematică a fenomenului administrativ presupune cercetarea legăturii complexe a acestuia cu problematica puterii politice şi implicit a guvernării. stabilite de structuri organizatorice superioare. în regim de putere publică. în regim de putere publică. activitatea de administrare fiind prin definiţie o activitate subordonată. o structură organizatorică ce acţionează în regim de putere publică. a celor care compun administraţia.

datorită caracterului permanent al nevoilor sociale ce trebuie satisfăcute b. Ce se înţelege prin dreptul de apreciere sau puterea discreţionară a administraţiei ? a. la un moment dat b. o activitate cu caracter continuu şi regulat c. un instrument prin care Guvernul acţionează asupra Parlamentului 12. o instituţie de interes public 10. depăşirea limitelor competenţei organului administraţiei publice 9 . 7. ajustarea constantă a acestuia în funcţie de evoluţia nevoilor sociale şi progresul societăţii în ansamblu d. Dreptul reprezintă: a. instrumentul prin care puterea politică aflată la conducerea unei ţări stabileşte decizii obligatorii pentru cetăţenii săi. că serviciul public este o activitate supusă unui regim juridic de drept public c. Noţiunea de putere publică prezintă următoarea semnificaţie pentru dreptul administrativ: a. activitatea cu caracter continuu şi regulat organizată sau autorizată de o autoritate a administraţiei publice în vederea satisfacerii unor necesităţi de interes public b. Noţiunea de serviciu public prezintă următoarea semnificaţie pentru dreptul administrativ: a. au acces la serviciul public şi sunt îndreptăţiţi la prestaţiile pe care acesta le oferă 9. instrumentul prin care puterea politică aflată la conducerea unei ţări stabileşte decizii obligatorii pentru cetăţenii săi b. o autoritate publică b. ca natură: a. că toţi cetăţenii. structură subordonată unei autorităţi a administraţiei publice c. necesităţile materiale şi spirituale ale cetăţenilor. o activitate apreciată de puterea politică ca fiind de interes public 6. drepturile speciale. în mod nediferenţiat. o instituţie de utilitate publică d. un ansamblu de norme juridice aplicabil administraţiei publice c. o instituţie publică c. în vederea exercitării atribuţiilor sale şi pentru satisfacerea interesului public c. autorizată să desfăşoare o activitate de serviciu public este. o instituţie publică d. o autoritate publică b. o instituţie de utilitate publică c. O structură înfiinţată de către stat care desfăşoară preponderent o activitate de serviciu public este ca natură: a. structură subordonată unei autorităţi publice 8. Egalitatea în faţa serviciului public presupune: a. că serviciul public este o activitate neîntreruptă. o activitate cu caracter continuu şi regulat b.5. O persoană juridică privată. 11. Noţiunea de interes public prezintă următoarea semnificaţie pentru dreptul administrativ: a. un stabiliment public. exorbitante de care dispune orice autoritate publică.

Dacă activitatea prestată are drept scop realizarea unor interese particulare vorbim de o administrare particulară. urmând să aibă ca punct de reper. naţionale sau locale. Relaţia executiv-administraţie publică Am convenit deja că. o înţelegere a acestei noţiuni. a fost definită ca o activitate ce constă într-o prestaţie a unei persoane sau a unui grup de persoane în folosul altora. Competenţe dobândite : în momentul în care voir finaliza studiul acestui modul. supraordonată c. înţelegerea . în vederea înfăptuirii. Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore. raportul dintre administraţie şi cei administraţi sau autorităţi publice autonome cu atribuţii de control. administraţia. abuzul de putere c. o activitate ce are ca finalitate realizarea unor valori politice c. iar dacă are drept scop satisfacerea unor interese generale. resurse. a unor obiective. marja de libertate lăsată la aprecierea celui chemat să aplice legea. dirijare. subordonată b. studenţii vor avea posibilitatea să : . În doctrina de drept public. o activitate ce presupune adoptarea unor decizii esenţiale de politică internă şi externă Modulul II Executivul şi administraţia publică • • Obiective specifice :cunoaşterea. faţă de care prestatorul activităţii se află în anumite raporturi juridice şi căruia beneficiarul prestaţiei îi pune la dispoziţie mijloacele materiale şi financiare necesare. • • § 1. Rezultatele aşteptate :studenţii vor înţelege. Faptul administrativ în sens larg reprezintă: a. ne aflăm în prezenţa unei administraţii publice. stabilite de structuri organizatorice superioare b. aprofundarea şi utilizarea noţiunilor legate de executiv.precizeze rolul executivului în administraţie . Interesul 10 . combinare a unor mijloace. Activitatea de administrare este o activitate: a.definească noţiunea de administraţie publică . în sensul cel mai larg.precizeze importanţa autorităţilor cu atribuţii de control . de soluţionare a unor conflicte 14. o activitate de organizare. gestiona sau opera cu noţiunile specifice legate de puterea executivă din România.stabilească sediul constituţional al administraţiei şi al contenciosului administrativ.b. relaţia executiv-administraţie publică sau rolul executivului în dreptul public contemporan român. noţiunea de administraţie publică reprezintă noţiunea centrală a dreptului administrativ. valori. pentru a ajunge la scopul indicat de legiuitor 13. orice discuţie cu privire la definirea acestuia. până la faptele materiale concrete.

să aibă un caracter politic. Cu alte cuvinte. fără ca 11 . În doctrina postbelică. administraţia publică este legată de puterea legislativă care. faţă de prevederile art. Prin natura ei.general este de regulă. Doctrina actuală a menţinut distincţia între activitatea executivă şi activitatea de administrare pornind de la semnificaţia executivului în raport cu administraţia publică. se afirmă că puterea executivă sau executivul îndeplinesc funcţii administrative. care consacră expres rolul Guvernului de a exercita conducerea generală a administraţiei publice. Se reţine astfel în doctrină că acestea nu se identifică. republicată. Dacă avem în vedere sensul organic al noţiunii de administraţie publică atunci cercetarea locului şi rolului structurilor organizatorice care o realizează implică o analiză prin raportare la celelalte autorităţi publice care înfăptuiesc activitatea legislativă şi respectiv. reuneşte totalitatea serviciilor publice destinate să asigure satisfacerea intereselor generale. Orice discuţie referitoare la puterea executivă a statului porneşte de regulă de la încadrarea acesteia în clasicul principiu al separaţiei puterilor în stat.102 din Constituţia României. activitatea judecătorească. administraţia publică este foarte strâns legată de puterea executivă dar nu se confundă cu aceasta sau mai exact. activitate organizată de lege. în special între legislativ şi executiv. evocat mai ales sub aspect istoric. într-o lucrare colectivă consacrată Dreptului administrativ. sfera de cuprindere a administraţiei publice fiind mai largă dar în egală măsură se poate afirma că. pe linia de gândire a autorilor germani s-a susţinut că administraţia cuprinde întreaga activitate a statului. statul având o activitate continuă prin care caută să-şi realizeze scopurile sale. având o sferă mai largă de cuprindere. noţiunea de administraţie de stat a fost utilizată pentru a desemna una din formele fundamentale de activitate a statului. Problema definirii administraţiei publice prin raportare la celelalte activităţi fundamentale ale statului şi în primul rând la puterea executivă a preocupat dintotdeauna doctrina de drept public românească care a cunoscut cea mai profundă dezvoltare după adoptarea Constituţiei din 1923. ale cărei hotărâri sunt aplicate şi executate tot în sfera acesteia. care nu este nici legislaţie şi nici justiţie. Activitatea de administrare faţă de activitatea de guvernare. ceea ce face ca activitatea prestatoare în cauză. constând în legiferare. Prin scopul său. ideea separaţiei puterilor în stat a dobândit în timp valoarea unei metafore. dar nu se identifică cu aceasta. prin activitatea sa principală. numită administraţie. organele judecătoreşti şi organele procuraturii. Cu alte cuvinte. administraţia publică este legată însă în cea mai mare măsură de puterea executivă. Iniţial consacrată ca o formă de luptă contra absolutismului monarhic. În realizarea funcţiei executive a statului se desfăşoară două categorii de activităţi: de guvernare şi de administrare. nu este în întregime putere executivă. regionale sau comunale. exprimat prin actele politice ale celor care deţin puterea. circumscrie şi stabileşte finalitatea şi sensul în care administraţia va acţiona. În perioada interbelică. În egală măsură. ideea de separaţie a puterilor nu a urmărit altceva decât formularea de soluţii democratice prin exerciţiul în fapt al uneia şi aceleiaşi puteri politico-statale. Pe aceeaşi linie de idei. administraţia publică este legată şi de puterea judecătorească. decât printr-o veritabilă delimitare. organele administraţiei de stat. în condiţiile consacrării principiului unicităţii puterii în stat. înfăptuită prin patru categorii de organe ale statului: organele puterii de stat. societatea contemporană fiind caracterizată mai degrabă prin diferite forme de colaborare şi control reciproc între clasicele funcţii ale statului. administraţia publică este în întregime sub influenţa şi sub controlul puterii executive.

De altfel. administraţia publică este o activitate determinată de voinţa politică şi realizată. În al doilea rând. formarea şi funcţionarea Guvernului. § 2. prin care s-au adăugat două noi alineate articolului 1.” Chiar în varianta sa iniţială. ca cea de funcţie a statului. se impune precizarea că. În principal. a legăturii între deciziile politice şi cele juridice. Deşi Constituţia din 1923 a consacrat expres principiul separaţiei puterilor în stat. De regulă. etc. acest din urmă principiu rezultă din modul de reglementare a raporturilor dintre autorităţile ce realizează cele trei funcţii ale statului printre care menţionăm: procedura legislativă. urmărind astfel o consacrare implicită a acestuia. Acestei poziţii din doctrină i s-a dat satisfacţie cu ocazia revizuirii Constituţiei. doctrina administrativă actuală a păstrat teza dezvoltată mai ales de ştiinţa administraţiei. enunţată şi în perioada dreptului socialist conform căreia activităţile administraţiei publice se pot clasifica în: activităţi cu caracter de dispoziţie. iar separaţia puterilor fiind reglementată de o manieră implicită. în anul 2003. executivă şi judecătorească. În primul rând. în cea mai mare măsură. primul dintre ele prevăzând expres acest principiu. Sub acest aspect. între actele de conducere politică şi norma juridică. Alţi autori disting pur şi simplu între activităţi executive cu caracter de dispoziţie şi activităţi executive cu caracter de prestaţie. 12 . dar care a fost validat de practică. de executiv. între ele existând diverse forme de colaborare şi control care s-au accentuat în timp. executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale. în general. niciodată şi nicăieri cele trei puteri nu au fost complet separate. trebuie menţionată existenţa în societatea contemporană a unor structuri organizatorice învestite cu prerogative de putere publică. autoritate publică. nu numai de o îndelungată tradiţie şi de consacrarea sa în textele unor Constituţii dintre cele mai diverse. devenind dominante la ora actuală în organizarea şi funcţionarea autorităţilor publice. se mai susţine în doctrină. Au existat însă şi autori care au criticat lipsa consacrării exprese a principiului separaţiei puterilor din Constituţia României. din analiza constituţiilor europene ale ultimelor decenii rezultă tendinţa legiuitorilor constituanţi de a renunţa treptat la menţionarea sa expresă. desemnarea judecătorilor. De asemenea. principiul separaţiei puterilor în stat a fost prevăzut expres. contenciosul administrativ. activităţi de asigurare a bunei funcţionări a serviciilor publice şi activităţi de prestaţii în cele mai diverse domenii. ca fiind singurul în măsură să garanteze funcţionalitatea normală a raporturilor şi echilibrului dintre diversele puteri. apreciind că este vorba despre un principiu verificat. “Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor legislativă. Rolul executivului în dreptul public contemporan Dacă iniţial în constituţiile clasice. Justificarea adoptării unei asemenea poziţii presupune două precizări importante ce permit de altfel o corectă înţelegere a rolului executivului în dreptul public contemporan.prin acestea să se confunde cu administraţia publică sau să se limiteze la conducerea acesteia. pentru organizarea aplicării şi aplicarea în concret a legii. Constituţia României a consacrat întregul său titlu al IIIlea. prin folosirea unor expresii specifice. organ statal etc. în statele moderne se constată amplificarea raporturilor de interdependenţă între politică şi drept. în varianta sa iniţială s-a înscris ca tehnică de redactare şi ca limbaj juridic pe linia constituţiilor europene adoptate în ultimele decenii. principiul fiind mai degrabă sugerat. doctrina interbelică s-a referit în mod constant şi la colaborarea dintre puteri ca un principiu corelativ. autorităţilor publice care realizează cele trei funcţii clasice ale statului: legislativă. Constituţia României din 1991.

care nu intră în vreuna din cele trei puteri dar contribuie la funcţionarea şi echilibrul acestora. care strict ştiinţific nu pot fi încadrate în nici una din cele trei puteri ale statului. În aceeaşi situaţie. Deşi autoritate publică. Curtea de Conturi a fost încadrată printre autorităţile publice cu atribuţii exclusive de control. fără a exista însă un punct de vedere comun cu privire la natura sa juridică.reprezentând deci autorităţi publice. Curtea de Conturi. la acest nivel este numit şi în plus. Curtea Constituţională este reglementată în titlul V din Constituţie. Curtea Constituţională. de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public. Consiliul Economic şi Social etc. compunerea sa fiind rezultatul colaborării dintre puterea legiuitoare (fiecare Cameră numeşte câte 3 judecători) şi puterea executivă. ombudsmanul (denumirea tradiţională a acestei autorităţi) este legat de puterea legislativă. litigiile rezultate din activitatea Curţii de Conturi au fost date în competenţa instanţelor judecătoreşti specializate. unificării şi coordonării întregii legislaţii. Curtea Constituţională are ca scop garantarea supremaţiei Constituţiei. Cu ocazia revizuirii Constituţiei. distinct de Autoritatea judecătorească reglementată în capitolul VI din titlul III consacrat Autorităţilor publice. pentru că de regulă. Procedurile prin care se realizează atribuţiile Curţii Constituţionale au în mare parte însă. Din aşezarea în structura Constituţiei rezultă o primă constatare şi anume că această autoritate publică nu se integrează în nici una din clasicele puteri. această autoritate publică a fost calificată ca o autoritate administrativă autonomă cu atribuţii jurisdicţionale. într-una sau alta din cele trei puteri clasice ale statului este practic imposibilă. încadrarea acestei autorităţi publice. Avocatul Poporului constituie un exemplu elocvent în această privinţă. care numeşte de asemenea 3 judecători. Jurisdicţia constituţională se situează în afara celor trei puteri. Consiliul Legislativ. strict. Avocatul Poporului este dificil de încadrat în una din cele trei puteri clasice. care avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării. ea fiind însărcinată să le facă să-şi respecte atribuţiile. are obligaţia de a prezenta anual sau la cerere rapoarte Parlamentului. atribuţiile Curţii Constituţionale înscriindu-se în zona echilibrului şi controlului reciproc. În sfârşit. În raport cu actuala fizionomie constituţională. El ţine evidenţa oficială a legislaţiei României. cel mai adesea cu atribuţii de control.79 din Constituţie este organ consultativ de specialitate al Parlamentului. instituţia fiind prevăzută pentru prima dată la noi. în anul 2003. 13 . trăsăturile procedurilor judecătoreşti. După cum se arată într-o lucrare consacrată unei analize comparate a administraţiilor publice specifice ţărilor Uniunii Europene. modificându-se corespunzător şi legislaţia în materie. Consiliul Legislativ reglementat în art. Curtea de Conturi reglementată în art. În doctrina de drept public. în regimul constituţional românesc actual se află şi alte autorităţi publice precum. reprezentată de Preşedintele României. în Constituţia din 1991.140 din Constituţia republicată exercită controlul asupra modului de formare. ombudsmanul este legat de puterea executivă pentru că cel mai adesea. plângerile cetăţenilor sunt îndreptate împotriva administraţiei publice şi în această sferă îşi coordonează activitatea. În concluzie. îşi propune să rezolve conflictele apărute în societate ca urmare a lezării unor persoane în drepturile şi libertăţile lor. Ea este alcătuită din 9 judecători. Totodată. ombudsmanul are şi atribuţii de natură judecătorească dacă avem în vedere că cel mai adesea.

în vederea punerii ei în executare. reglementat prin lege organică sub aspect organizatoric şi funcţional. pe de altă parte. având prerogativa de a reglementa primar relaţiile sociale. dar şi unele cu caracter politic. la care Constituţia nu face referire expresă. Pe lângă aceste autorităţi publice. înfiinţarea unor autorităţi cu atribuţii de control etc.61 din Constituţie care consacră expres rolul Parlamentului de organ reprezentativ suprem al poporului român şi unică autoritate legiuitoare a ţării. spre deosebire de executiv care în principiu. utilizând administraţia publică. dar care în egală măsură sunt dificil de încadrat în clasica separaţie a puterilor în stat. Trăsătura comună a tuturor structurilor menţionate este că ele reprezintă autorităţi independente. Aproape toate sunt condiţionate însă fie de acordul Parlamentului. adevărata divizare este cea dintre puterea executivului de a conduce politica naţională. Art. problema fundamentală care îşi păstrează actualitatea o constituie distincţia dintre legislativ şi executiv. doar cu ocazia revizuirii Constituţiei din octombrie 2003 reprezintă un organ consultativ al Parlamentului şi Guvernului. al dreptului constituţional normativ. Constituţia neconţinând o enumerare a atribuţiilor acestuia. Sistemul constituţional românesc se caracterizează printr-un un executiv bicefal compus din Preşedintele României. Un capitol distinct din titlul III al Constituţiei (Autorităţile publice) este consacrat raporturilor dintre Parlament şi Guvern. Limitarea puterilor în regimurile constituţionale actuale se realizează prin: asigurarea independenţei autorităţii judecătoreşti. adoptă norme doar în aplicarea legii. pe de-o parte şi Guvern. de a realiza politica internă şi externă a ţării şi de a exercita conducerea generală a administraţiei publice. distincţie ce reprezintă şi esenţa structurii puterii politice. în prezent. Menţionăm cu titlu de exemplu. Consiliul Naţional al Audiovizualului reglementat printr-o lege specială. autorităţi prevăzute expres în Constituţie. fiind evident rolul politic al Guvernului ce se exprimă nu numai în sfera exclusiv executivă. încălcării ierarhiei izvoarelor de drept etc. ci şi prin colaborare cu celelalte autorităţi 14 . contradicţiilor. Analiza raportului dintre legislativ şi executiv în sistemul constituţional românesc actual porneşte de la dispoziţiile art. ca o excepţie de la regula mai sus evocată. există şi alte structuri învestite cu prerogative de putere publică. având în frunte pe primul-ministru. dificil de încadrat într-una sau alta din cele trei puteri ale statului. ce nu au caracter politic. Astfel.102 alin. principiul respectării ierarhiei normelor juridice. pe de-o parte şi libertatea lăsată legislativului de a controla acţiunea executivului.115 din Constituţia republicată consacră însă instituţia delegării legislative. ce rezumă în esenţă posibilitatea acordată Guvernului. în practica de Stat este imposibilă delimitarea atribuţiilor preponderent politice de atribuţiile preponderent administrative. Preşedintele României are o serie de atribuţii cu caracter administrativ. altfel spus. în sensul în care o asemenea caracteristică defineşte autorităţile ce compun puterea legiuitoare şi cea executivă. care a căpătat o consacrare constituţională. Dacă iniţial se delimita între puterea de a face legea şi puterea de a o executa. În ce priveşte Guvernul.Rolul său este preventiv. Consiliul Economic şi Social. Tocmai de aceea ele sunt expresia unor modalităţi de colaborare în virtutea principiului general al separaţiei puterilor în stat. prin evitarea paralelismelor. fie de propunerea primului-ministru etc. art.1 din Constituţia republicată se limitează la a prevedea rolul Guvernului. fiind deci un garant al sistemului normativ al Constituţiei. În dreptul public contemporan. promovarea unor principii cum sunt principiul supremaţiei Constituţiei şi legii. ca în anumite limite şi cu respectarea unor condiţii să emită ordonanţe ce conţin norme cu putere de lege. pe de altă parte.

Titlul III din Constituţie purtând chiar denumirea “Autorităţile publice” are în vedere sensul restrâns al noţiunii. organ al administraţiei de stat. administraţia reprezintă activitatea prin care autorităţile publice asigură satisfacerea necesităţilor de interes public. asupra autorităţilor publice care realizează clasicele funcţii ale statului. Este vorba despre Parlament care înfăptuieşte funcţia de legiferare. într-un sens larg şi într-un sens restrâns. cât şi ale “executivului” sunt mai complexe. libertăţile şi îndatoririle fundamentale). clasica trinitate. în cazul iniţiativei legislative şi al delegării legislative. În practică este dificil de stabilit unde începe şi unde se sfârşeşte impulsul politic la nivelul puterii executive. în art. Curtea de Conturi. dar expresia are o semnificaţie preponderent politică. Avem în vedere spre exemplu. De altfel. Noţiunea de autoritate publică. Constituţia României din 1991 a preferat utilizarea noţiunii de autoritate publică şi respectiv. în sensul de structură organizaţională avută în vedere de titlul III. ci doar de colaborare. Noţiunea de autoritate publică potrivit Constituţiei României Am subliniat deja faptul că. de 15 . în timp ce. în special cu cea legiuitoare. § 3. acesta neputând interveni de pildă în cazul unei neînţelegeri dintre o instanţă judecătorească şi o altă autoritate publică. Avocatul Poporului. calificate în legislaţie şi doctrină tot ca autorităţi publice. 1952 şi 1965 care au consacrat noţiunea de organ al statului şi respectiv. apropiat de un regim parlamentar clasic sau semi-parlamentar. Din analiza dispoziţiilor constituţionale se constată că noţiunea de autoritate publică este folosită de actuala Constituţie. Pe lângă autorităţile publice prevăzute în titlul III din Constituţie. Astfel. spre exemplu. reglementând autorităţile publice care exercită clasicele funcţii ale statului: legislativă. că în alte titluri ale acesteia sunt reglementate şi alte organe ce exercită prerogative de putere publică. diferite de la o guvernare la alta. fără a epuiza însă sfera autorităţilor publice din sistemul constituţional actual.publice. titlul al V-lea. guvernarea vizează decizii esenţiale ce angajează viitorul naţiunii. fiind vorba despre sensul larg al acestei noţiuni. este explicată uneori şi prin referire la termenul generic de organ. ce exercită diverse forme de control. reprezentat de primul-ministru. executivă şi judecătorească.80 alin. prevăzut în titlul al II-lea (Drepturile. am arătat deja. Toate regimurile politice se caracterizează prin existenţa unor autorităţi cu caracter constituţional şi origine politică aflate în fruntea administraţiei. Între Preşedinte şi Guvern.2 din Constituţie se face referire expresă la “puterile statului” avându-se în vedere. spre deosebire de Constituţiile socialiste din anii 1948. În toate aceste trei cazuri este vorba despre autorităţi publice în sensul de structuri organizaţionale învestite cu prerogative de putere publică. conceptul de mediere în care se poate implica Preşedintele fiind utilizat în conotaţia sa politică. nu există raporturi de subordonare. prevăzută în titlul al IV-lea (Economia şi finanţele) sau Curtea Constituţională căreia Constituţia îi consacră un titlu special. regimul politic actual find caracterizat ca un regim semiprezidenţial atenuat sau parlamentarizat. în două accepţiuni şi anume. în ce priveşte delimitarea guvernare-administrare. După cum constant s-a subliniat în doctrina franceză. autoritate a administraţiei publice. în principal. Constituţia României nu foloseşte în titlul III denumirea tradiţională de “puterile statului” pentru simplul motiv că atât funcţiile Parlamentului. folosind prerogativele de putere publică de care dispun. despre Preşedinte şi Guvern care realizează împreună funcţia executivă alături de autorităţile administraţiei publice centrale şi locale şi autorităţile administrative centrale autonome precum şi despre autoritatea judecătorească care prin instanţele judecătoreşti realizează funcţia de înfăptuire a justiţiei. în principiu.

astfel cum acesta a fost revizuit. în schimb art.52 din Constituţia României republicată (fostul art. la nivel central şi local. II. Administraţia publică. art. etc.52 (dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică) se lasă să se înţeleagă că actele administrative emană de la orice autoritate publică. V. Conform art. de unde concluzia că Preşedintele este şi autoritate a administraţiei publice. Această structură şi terminologie ridică problema de a şti dacă administraţia publică se circumscrie doar la autorităţile avute în vedere în capitolul V al Titlului III din Constituţie sau există administraţie publică atât în sens funcţional cât şi în sens organic. mai precis între zona preponderent politică a executivului şi zona tehnico-administrativă a acestuia. şi în afara acestor prevederi.1 din Constituţie.” Art. VI.3. Astfel.. Constituţia nu foloseşte niciodată expresia “autorităţi publice de stat” sau sintagma “organe de stat”. este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim. 52 din Constituţia României Art. În plus. care alături de dreptul de petiţionare prevăzut la articolul anterior din Constituţie formează categoria drepturilor-garanţii. În ce priveşte formularea de la art.52 alin. asigurarea ordinii publice etc.” La alin. Autorităţile administraţiei publice evocate în capitolul V nu sunt singurele autorităţi publice care fac administraţie publică. Raporturile Parlamentului cu Guvernul. Parlamentul.52 din Constituţie reprezintă deci fundamentul constituţional al apărării cetăţenilor faţă de abuzurile autorităţilor publice. conform alin.48. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. “persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim.). Guvernul României. Preşedintele României are prevăzute atribuţii de natură administrativă cum ar fi: apărarea ţării. din formularea art.unde concluzia echivalenţei lor (de ex. III. organ reprezentativ suprem al poporului român. 155 se referă la “instituţiile prevăzute în Constituţie” fiind avute în vedere cele mai importante autorităţi publice. astfel cum acesta a fost revizuit.61: Parlamentul. şi implicit al răspunderii acestora pentru pagubele produse cetăţenilor. Preşedintele României.” În sfârşit. 16 . Noţiunea de administraţie publică potrivit Constituţiei României Titlul al III-lea din Constituţie (Autorităţile publice) cuprinde următoarele capitole: I. Din necesităţi redacţionale a fost inclusă şi instituţia prefectului.111 din Constituţie rezultă că şi Guvernul este “organ al administraţiei publice”. IV.111: Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice. anularea actului şi repararea pagubei. Autoritatea judecătorească. înainte de revizuire) consacră un drept tradiţional . § 4. art. de o autoritate publică. § 5. aspect ce presupune o discuţie specială. şi nu “jocuri politice”. Sfera administraţiei publice potrivit art. Analiza sensului reglementării evidenţiază delimitarea pe care legiuitorul constituant a urmărit să o facă între executiv şi administrativ. V al titlului III din Constituţie. mai precis a administraţiei de stat.dreptul celui vătămat într-un drept al său de o autoritate publică.2 se specifică: “condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică. dar ele fac numai administraţie publică. printrun act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri. “statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Nu doar din modul de sistematizare dar şi din formulările unor texte rezultă că sfera administraţiei publice este mai mare decât sfera de activitate a autorităţilor publice reglementate în cap. care reprezintă o autoritate de tutelă administrativă.

Textul art. pe de-o parte şi actele jurisdicţionale. deşi art. .52 alin. ci şi actele administrative emise de alte autorităţi publice din sfera celorlalte două puteri (legislativă şi judecătorească) sau cu atribuţii de control. legiuitorul constituant a avut în vedere nu doar actele administrative emise de autorităţile administraţiei publice din sfera puterii executive. Legea nr. Mai mult. Prima evocă un fapt administrativ de sorginte politică (fapt administrativ politicostatal). Avocatul Poporului. şi acte administrative. ca o activitate subsidiară activităţii lor fundamentale. noua formulare extinzând vechea dispoziţie ce viza doar actele jurisdicţionale rezultate din “procese penale”. iar autoritatea judecătorească urmăreşte în principal. 17 . Uniunea Avocaţilor din România. Mai mult decât atât în jurisprudenţă s-a admis că instanţa este competentă să judece chiar şi actele emise de unele structuri cu caracter privat care satisfac un interes public. trebuie făcută distincţie între administraţia publică realizată de structuri statale sau locale. noţiunea de autoritate publică şi anume: orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează. structurile administrative ale Parlamentului sau conducătorii instanţelor de judecată pot emite la rândul lor. putând fi atacate în instanţa de contencios administrativ. Deşi autoritatea legiuitoare are drept principală activitate. pentru satisfacerea unui interes public. sunt asimilate autorităţilor publice. Toate aceste cazuri sunt asimilate actului administrativ. În identificarea autorităţilor publice competente să emită acte administrative susceptibile de control în contencios administrativ.1 din Constituţie foloseşte expresia generică de act administrativ. Din analiza art. în regim de putere publică. cu excepţiile şi limitările stabilite prin lege organică. în sensul legii. în regim de putere publică. pe de altă parte.2 consacrat semnificaţiei unor termeni. . persoanele juridice de drept privat care.52 alin. trei tipuri de acte administrative: . prevăzute sau nu în Constituţie. susceptibile de a putea fi atacate în instanţa de contencios administrativ. soluţionarea litigiilor apărute în societate. Astfel. textul are în vedere de fapt. pentru realizarea unui interes public. cea de-a doua evocă un fapt administrativ ce mijloceşte realizarea competenţei (fapt administrativ-mijloc).554/2004 defineşte în art. au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public. care realizează o anumită activitate fundamentală dar în subsidiar acesteia pot desfăşura şi acţiuni de natură administrativă.52 are în vedere două categorii de acte juridice prejudiciabile ale autorităţilor publice: actele administrative. Este chiar sensul în care actuala lege a contenciosului administrativ. fie întârzie cu răspunsul (tardivitate).acte administrative emise de alte autorităţi publice învestite cu prerogative de putere publică. instanţele judecătoreşti. adoptarea de legi. potrivit legii. cum ar fi de pildă. pe când cea de-a doua categorie are în vedere răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin orice eroare judiciară.acte administrative ale autorităţilor administraţiei publice care realizează funcţia executivă a statului.acte administrative emise de structuri organizatorice cu caracter privat care sunt asimilate autorităţilor publice deoarece exercită atribuţii de putere publică. Curtea Constituţională. În prima categorie intră toate actele administrative emise de autorităţile publice. se dă posibilitatea unei acţiuni în regres a statului împotriva judecătorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. fie nu răspunde de loc (tăcerea administraţiei).1 constatăm că. În practica administrativă se întâlnesc adeseori situaţii în care o autoritate publică fie refuză nejustificat să răspundă la o cerere. conduse sau tutelate de şeful Statului sau Guvern şi activitatea administrativă desfăşurată de celelalte autorităţi publice cum ar fi: Parlamentul. la sesizare.

Din această definiţie se desprind următoarele trăsături: . prin care. autorităţilor administrative autonome locale şi. regiile autonome şi companiile naţionale subordonate organelor centrale autonome. în regim de putere publică se aduc la îndeplinire legile sau. . Guvernului. structurilor subordonate acestora.serviciile deconcentrate ale ministerelor. Într-o definiţie globală.116 din Constituţia republicată. evocă acte juridice şi operaţiuni materiale prin care se pune în aplicare legea. Subordonarea administrativă în sens organic presupune: dreptul de organizare a activităţii autorităţii inferioare. Constituţia României nu admite constituirea de “organe administrative nici în subordinea”. regiile autonome şi companiile naţionale subordonate ministerelor. -autorităţiile administrative autonome locale (consiliul judeţean. . În prezent. administraţia publică reprezintă ansamblul activităţilor Preşedintelui. .instituţiile bugetare. ministerele se pot organiza numai în subordinea Guvernului. . .prefectul (administraţie de stat în teritoriu). iar în sens material-funcţional. . Definiţia şi trăsăturile administraţiei publice După cum am precizat deja. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 18 .este o activitate de aducere la îndeplinire a legii sau după caz. Autorităţile care realizează administraţia publică sunt: . preşedintele consiliului judeţean. prin intermediul prerogativelor constituţionale sau legale ce fac să prevaleze interesul public. ci şi unităţile administrativ-teritoriale.ministerele şi alte organe centrale de specialitate subordonate Guvernului. realizată de autorităţi cu caracter constituţional şi cu origine politică. dreptul de supraveghere generală a activităţii. Administraţia publică nu mai este formă de realizare a puterii de stat ca în dreptul socialist. Potrivit art.instituţiile bugetare. -instituţiile bugetare şi regiile autonome de interes local subordonate organic sau funcţional consiliului judeţean sau local. în limitele legii se prestează servicii publice. . o formă a vieţii publice. dreptul de a-i transmite instrucţiuni obligatorii. Administraţia publică este o specie a activităţii publice. care impulsionează administraţia formând de fapt conducerea acesteia. nici pe lângă Preşedintele României. § 7. după caz. în frunte cu primulministru). noţiunea de administraţie publică în sens formal organic. doctrina utilizează noţiunea de executiv pentru a evoca activitatea publică care nu este nici legiferare şi nici justiţie.este o activitate ce se realizează în regim de putere publică.§ 6. . iar organele centrale de specialitate se pot organiza: în subordinea Guvernului sau în subordinea ministerelor ori ca autorităţi administrative autonome. dreptul de numire a conducătorilor. consiliul local şi primarul). dreptul de tragere la răspundere şi dreptul de control al activităţii cu posibilitatea de anulare a actelor. autorităţilor administrative autonome centrale. deoarece nu doar statul este persoană morală de drept public. evocă o serie de autorităţi publice.cei doi şefi ai executivului (Preşedintele României şi Guvernul. de organizare sau realizare efectivă a serviciilor publice.este o activitate realizată în principal de autorităţi executive şi administrative pe care le numim autorităţi ale administraţiei publice.autorităţile administrative autonome (organele centrale de specialitate care nu sunt în subordinea Guvernului).

sugerat implicit b. administraţia publică era privită ca: a. echivalenţă b. utilizând administraţia şi libertatea legislativului de a controla acţiunea executivului c. o instituţie de utilitate publică care realizează un serviciu public c. sfera administraţiei publice fiind mai largă. un raport de la întreg la parte. asigurarea rolului Parlamentului de organ reprezentativ suprem al poporului c. o componentă a autorităţii judecătoreşti 5. ignorat 4. Guvernul. În doctrina interbelică. dar aceasta aflându-se sub controlul puterii executive 3.1. Prin ce mijloace poate fi realizată limitarea puterilor în regimurile constituţionale actuale ? a. o autoritate publică cu atribuţii de control b. Art. o autoritate a administraţiei publice centrale b. În Constituţia României republicată. consacrat expres c. Preşedintele. principiul separaţiei puterilor în stat este: a. întreaga activitate a statului. Consiliul Economic şi Social 10. numită administraţie de stat c. înfiinţarea unor autorităţi cu atribuţii de control b. un organ politico-jurisdicţional 6. Curtea de Conturi reprezintă: a.executiv în dreptul public contemporan ? a. o formă fundamentală de activitate a statului. Avocatul Poporului reprezintă: a. Între noţiunea de administraţie publică şi puterea executivă există: a. Potrivit Constituţiei României care autorităţi publice pot fi privite în sens restrâns: a. respectarea ierarhiei normelor juridice. asigurarea independenţei autorităţii judecătoreşti. Curtea Constituţională c. o autoritate administrativă autonomă cu atribuţii jurisdicţionale c. În ce constă distincţia legislativ . Avocatul Poporului. Administraţia publică. o jurisdicţie constituţională 7. Parlamentul. un raport de subordonare c. care nu este nici legislaţie şi nici justiţie b.52 din Constituţia republicată consacră: a. dreptul persoanei vătămate de o instituţie publică b. activitatea de soluţionare a conflictelor 2. o componentă a autorităţii judecătoreşti c. Curtea de Conturi. instanţele judecătoreşti b. Curtea Constituţională reprezintă: a. între activitatea de elaborare a legii şi activitatea de aplicare a ei 8. o autoritate publică cu atribuţii de control privind gestiunea banului public b.între puterea executivului de a conduce politica naţională. dreptul persoanei vătămate de o autoritate a administraţiei publice 19 . între puterea de a face legea şi puterea de a o executa b. asigurarea rolului Guvernului de conducere generală a administraţiei publice 9.

Această definiţie are în vedere: a. după caz. atât autorităţile administraţiei publice. numai autorităţile administraţiei publice. actele administrative ale altor autorităţi publice ce desfăşoară o activitate administrativă subsecventă activităţii lor principale. autorităţilor administrative autonome locale şi. în limitele legii. dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică 11. Se dă următorul enunţ: Administraţia publică desemnează ansamblul activităţilor Preşedintelui României. noţiunea de “administraţie publică” în sens global 13. actele administrative cu caracter intern b.c. actele de gestiune. autorităţilor administrative autonome centrale.52 din Constituţia republicată ? a. actele de autoritate. Potrivit art. precum şi anumite structuri nestatale care asigură satisfacerea unui interes public d. Potrivit Legii nr. în regim de putere publică. actele administrative ale autorităţilor administraţiei publice. noţiunea de “administraţie publică” în sens organic c. autorităţile administraţiei publice centrale şi cele locale alese autonome 20 . autorităţile administraţiei publice centrale şi locale. prin care. se prestează servicii publice. autorităţile locale alese autonome d. structurilor subordonate acestora. noţiunea de “administraţie publică” în sens material b. celelalte autorităţi publice care acţionează în regim de putere publică.554/2004 privind contenciosul administrativ noţiunea de autoritate publică include: a. ale administraţiei ministeriale şi ale administraţiei extra-ministeriale 12. actele administrative ale unor persoane juridice de drept privat autorizate să realizeze servicii publice c. cu excluderea structurilor nestatale care asigură satisfacerea unui interes public c. cât şi orice alte autorităţi publice 14. autorităţile publice care exercită clasicele funcţii ale statului b. se aduc la îndeplinire legile sau. pentru satisfacerea unui interes public şi persoanele juridice de drept privat autorizate să presteze un serviciu public c. actele administrative ale Guvernului. Guvernului. 52 din Constituţia republicată pot emite acte administrative: a. precum şi orice alte autorităţi publice. numai autorităţile administraţiei publice. numai autorităţile administraţiei publice b. Care sunt cele trei tipuri de acte administrative care pot fi atacate în contencios administrativ potrivit art.

definească dreptul administrativ . • §1. Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore. înţelegerea. a izvoarelor scrise şi nescrise de drept administrativ.Modulul III Dreptul aplicabil administraţiei publice • • • Obiective specifice : cunoaşterea. gestiona şi opera cu noţiunile specifice legate de izvoarele dreptului administrativ sau tipuri de rapoarte specifice dreptului administrativ. În ce priveşte reglementarea relaţiilor sociale din sfera administraţiei publice împreună cu alte ramuri ale dreptului public pot fi identificate trei ipoteze. În doctrina postbelică s-au formulat mai multe puncte de vedere în această problemă care permit delimitarea a trei teorii. aprofundarea obiectului dreptului administrativ. Teza subsidiarităţii consideră că dreptul administrativ se aplică nu doar activităţilor desfăşurate de autorităţile administraţiei publice. 21 . alte categorii de relaţii sociale din aceeaşi sferă fiind reglementate prin norme juridice din cadrul altor ramuri de drept (dreptul constituţional.remarce tipurile de norme şi rapoarte de drept administrativ. aparţinând altor ramuri de drept. Competenţe dobândite :în urma studierii acestui modul studenţii vor fi capabili să: . Obiectul dreptului administrativ este privit într-o opinie. respectiv cu normele altor ramuri ale dreptului privat. normele dreptului administrativ se aplică administraţiei publice şi împreună cu alte norme juridice. dreptul civil. Cu alte cuvinte. Rezultatele aşteptate :studenţii vor înţelege. faţă de regimul constituţional actual ca fiind constituit din acel grup de norme juridice care reglementează anumite relaţii sociale din sfera de administrare a treburilor statului şi unităţilor administrativteritoriale exercitate prin autorităţile lor. ci şi acţiunilor de natură administrativă realizate de alte autorităţi publice. Se apreciază că trebuie făcută distincţia după cum normele dreptului administrativ se intersectează cu normele altor ramuri ale dreptului public. Teza unicităţii susţine că dreptul administrativ este singura ramură de drept aplicabilă administraţiei publice.repereze şi să explice cele trei teorii care pun în discuţie dreptul administrativ şi raporturile create între normele acestuia şi norme ale altor norme de drept . dreptul administrativ se aplică administraţiei publice alături de norme aparţinând altor ramuri de drept. Teza dublei naturi juridice conduce la concluzia că.). Obiectul dreptului administrativ Discuţiile cu privire la conţinutul şi sfera administraţiei publice nu pot fi separate de cele care privesc obiectul dreptului administrativ. Pentru a defini obiectul de reglementare al dreptului administrativ sunt identificate deci două situaţii: reglementarea relaţiilor sociale din sfera administraţiei publice împreună cu alte ramuri ale dreptului public şi reglementarea relaţiilor sociale din sfera administraţiei publice împreună cu alte ramuri ale dreptului privat. a rapoartelor şi normelor de drept administrativ. dreptul financiar etc.precizeze care sunt cele două mari categorii de ivoare ale dreptului administrativ .

rezultă că în acest domeniu. dreptul urbanismului etc. de drept administrativ. aflându-se cel mai adesea într-un raport de subsecvenţă faţă de normele dreptului administrativ. reclamând la rândul său. ca urmare a evoluţiei sale tot mai diversificate. determinant în raport cu celelalte ramuri ale dreptului. dreptul financiar. cum este spre exemplu. În al treilea rând. administraţie publică centrală de specialitate sau locală. efect firesc al creşterii sarcinilor administraţiei publice. cum ar fi dreptul internaţional public etc. Cum izvorul formal principal al dreptului constituţional este Constituţia. fiind vorba în egală măsură de acceptarea tezei dublei naturi juridice a raporturilor care apar în sfera administraţiei publice. funcţie publică etc. în dreptul constituţional domină teza dublei naturi juridice a unor raporturi sociale ce porneşte de la ideea că toate relaţiile sociale reglementate de normele constituţionale sunt raporturi de drept constituţional. dreptul constituţional se constituie ca factor structurant al întregului sistem de drept. Un asemenea rol de drept comun îi revine dreptului administrativ datorită desprinderii în timp a unor instituţii ale sale în veritabile ramuri ale dreptului. cu sau fără caracter sancţionator. Astfel. au o dublă natură juridică. poate fi vorba despre raporturi reglementate de dreptul administrativ ca drept comun altor ramuri ale dreptului. Astfel. mai distingem raporturile sociale ce fac obiectul administraţiei publice realizate de alte structuri organizatorice decât cele ale administraţiei publice. dreptul familiei etc. fiind vorba despre un raport de subsecvenţă între dreptul administrativ şi dreptul internaţional public. În sfârşit. 22 . caz în care regimul administrativ e subsecvent altor regimuri juridice. dreptul administrativ are rol de factor structurant. calitate ce nu exclude ci dimpotrivă îngăduie calificarea unor raporturi juridice şi din perspectiva altor ramuri ale dreptului. de drept constituţional şi în subsidiar. În ce priveşte reglementarea relaţiilor sociale din sfera administraţiei publice împreună cu alte ramuri ale dreptului privat trebuie precizat că în această situaţie. Relaţiile externe ale unui stat neputând fi scoase din sfera administraţiei publice. dreptul funciar. cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. 20 alin. Pe de altă parte. dispoziţiile din Constituţie care se referă la Guvern.În primul rând este vorba despre raporturile reglementate de dreptul administrativ subsecvent altei ramuri de drept public. contencios administrativ. Deoarece art.(2) din Constituţia republicată consacră prioritatea reglementărilor internaţionale în raport cu reglementările interne în materia drepturilor omului. iar aceasta aflându-se la vârful arhitecturii sistemului actelor juridice din ţara noastră implică stricta şi necondiţionata conformitate a tuturor normelor dreptului cu dispoziţiile ei. stricta şi necondiţionata conformitate a tuturor normelor ce alcătuiesc toate celelalte ramuri ale dreptului cu normele dreptului constituţional. dreptul administrativ are ca obiect de reglementare şi acel “fascicol” de relaţii sociale care garantează producerea efectelor de “drept civil”. poate fi vorba despre raporturi reglementate de dreptul administrativ în colaborare cu alte ramuri ale dreptului. Prin urmare. dreptul administrativ. cum ar fi de pildă. regimurile juridice de drept civil. potrivit legii de revizuire. instituind un sistem complex de măsuri de constrângere administrativă. normele dreptului internaţional public au preeminenţă faţă de normele interne ale dreptului administrativ. În această ipoteză dreptul administrativ are rol de factor structurant. cum ar fi dreptul constituţional. În al doilea rând. dreptul administrativ reglementează “administraţia exterioară” în cooperare cu dreptul internaţional public. întregesc reglementările referitoare la competenţa autorităţilor administraţiei publice.

asimilate autorităţilor publice. De asemenea. Astfel. există o tehnică juridică de acţiune proprie administraţiei publice atât în ce priveşte emiterea actelor administrative cât şi în ce priveşte încheierea unor contracte administrative cu particularii. în absenţa unei poziţii comune. pornindu-se de la ideea că. aspect ce decurge din specificul activităţii administrative şi din transformările rapide care au loc în administraţie. tocmai datorită prerogativelor de putere publică ce revin autorităţilor administraţiei publice. vom reţine următoarele caracteristici fundamentale: În primul rând. distincte de cele care reglementează raporturile dintre particulari. Cu alte cuvinte. în dreptul administrativ. punerea lor în aplicare. Tocmai datorită acestei poziţii a administraţiei publice faţă de cetăţeni. constând în faptul că normele sale se înlocuiesc sau se modifică destul de repede după adoptarea lor. urmărindu-se în principal.51 şi 52 aşa-numitele drepturi garanţii. Constituţia a instituit prin art. În al doilea rând. supuse unui regim juridic diferit de cel aplicabil contractelor civile sau comerciale. dreptul administrativ se caracterizează prin existenţa unui ansamblu de reguli specifice activităţilor administrative. În al cincilea rând. Definiţia şi trăsăturile dreptului administrativ Sub incidenţa normelor de drept administrativ intră două categorii de raporturi sociale şi anume: cele care privesc aplicarea legii şi prestarea de servicii publice.§ 2. cărora trebuie să li se aducă norme de perfecţionare. în statul de drept. ce deosebeşte dreptul administrativ de dreptul privat. deci trebuie să fie prioritare în raport cu cele ale individului. normele dreptului administrativ sunt mai mobile faţă de normele dreptului privat. activitatea autorităţilor administraţiei publice se desfăşoară pe baza legilor şi în conformitate cu acestea. Prin sfera largă a domeniilor reglementate. dreptul administrativ este calificat în mod unanim ca fiind o ramură a dreptului public şi implicit a sistemului unitar al dreptului român. În principiu. În al patrulea rând. interesul public are prioritate faţă de interesul particular. pentru realizarea unui interes public. pe de-o parte şi cei vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative ale acestor autorităţi. dreptul administrativ este privit şi de o parte a doctrinei actuale. constituind regimul juridic administrativ. dreptul administrativ este dominat de principiul legalităţii. ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile sociale ce formează obiectul administraţiei publice reprezintă “dreptul aplicabil administraţiei publice”. problemele care apar în activitatea administrativă diferă de problemele născute din raporturile apărute între particulari. în limitele legii precum şi cele care privesc soluţionarea litigiilor dintre autorităţile administraţiei publice (autorităţile publice în general) şi cei vătămaţi în drepturile lor recunoscute de lege sau chiar în interesele lor legitime (administraţie contencioasă). Pe linia de idei dezvoltată în doctrina interbelică. ca o ramură de drept relativ tânără comparativ cu dreptul civil sau cu dreptul penal. organizarea şi funcţionarea serviciilor publice sunt stabilite unilateral de autorităţile administraţiei publice. Este fenomenul cunoscut în prezent sub denumirea de inflaţie legislativă. dreptul administrativ are un pronunţat caracter de mobilitate. Dreptul administrativ poate fi definit ca ramura dreptului public care reglementează relaţiile sociale din sfera administraţiei publice precum şi pe cele de natură conflictuală dintre autorităţile publice sau persoanele juridice de drept privat care exercită atribuţii de putere publică. 23 . interesele statului sunt ale colectivităţii. de dreptul civil. În ce priveşte trăsăturile dreptului administrativ. mai ales. În al treilea rând. pe de altă parte. în sensul că.

precizări. înţeleasă ca forţa de a produce efecte juridice. ierarhizarea făcându-se după forţa juridică a actelor normative. Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. indiferent de denumirea lor (circulare. principiile generale de drept). actele autorităţilor administrative centrale autonome cum ar fi Banca Naţională a României. este nevoie ca acea regulă să capete o formă juridică. izvoarele de drept reprezintă procedurile prin care se elaborează regulile de drept. cele care privesc drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor a căror realizare revine administraţiei publice. hotărârile consiliilor judeţene. 24 . Izvoarele materiale reprezintă condiţiile sociale care determină adoptarea unor norme juridice. Acestea reprezintă actele normative adoptate sau emise de către autorităţile publice competente. instrucţiuni. actele administraţiei ministeriale şi extra-ministeriale indiferent de denumirea lor (ordine. autorităţile administraţiei publice locale). ci doar cele care se referă spre exemplu la organizarea şi funcţionarea celor mai importante autorităţi ale administraţiei publice (Preşedinte. normele care se referă la raporturile administraţiei publice cu alte autorităţi publice precum şi cu cetăţenii etc. organice sau ordinare). Guvern. pentru a putea să intervină în caz de nevoie forţa de constrângere a statului. de drept administrativ. legile (constituţionale. Izvoarele materiale ale dreptului. dispoziţiile preşedintelui consiliului judeţean. determinate de natura şi poziţia autorităţii publice de la care emană actul respectiv. legi. hotărâri etc. prin care voinţa guvernanţilor să devină voinţă de stat. modifică sau sting raporturi de drept administrativ. Doctrina occidentală face în mod obişnuit distincţie între izvoarele scrise (Constituţie. decretele-legi adoptate până în mai 1990. jurisprudenţa. denumite şi izvoare reale sunt concepute ca adevărate “dat”-uri ale dreptului. Într-o formulare succintă. de drept constituţional şi în subsidiar. Prin urmare. administraţie ministerială şi extraministerială. ordinele prefecţilor. ordonanţele Guvernului. acte ce conţin norme juridice. circulare). ordonanţe etc. reguli de conduită obligatorii.) şi izvoarele nescrise (cutuma. În doctrina franceză.§ 3. prefect. hotărârile consiliilor locale. Constituţia este sursa directă sau indirectă a tuturor prerogativelor de “administraţie publică”. În principiu. Asemenea norme constituţionale au deci o dublă natură juridică. Constituţia reprezintă cel mai important izvor al dreptului administrativ datorită caracterului de lege fundamentală a statului. precizări. Izvoarele scrise prezintă în epoca contemporană o determinare constituţională. imperative. În raport de autoritatea publică de la care provin şi implicit de forţa lor juridică izvoarele scrise ale dreptului administrativ sunt: Constituţia. care determină acţiunea legiuitorului sau dau naştere unor reguli izvorâte din necesităţile practice. Aici intervin izvoarele formale ale dreptului. putem defini izvoarele dreptului administrativ ca reprezentând formele în care se exprimă normele dreptului administrativ care nasc. hotărârile Guvernului. Pentru ca o regulă de conduită să devină obligatorie pentru cei cărora li se adresează. Forţa juridică a unui izvor scris este dată de conţinutul şi caracterul acestuia. se admite ideea ordonării şi ierarhizării izvoarelor scrise avându-se în vedere un sistem al normativităţii juridice. izvoarele formale reprezintă formele juridice de exprimare a voinţei guvernanţilor. Trebuie precizat însă că nu toate dispoziţiile constituţionale sunt izvoare ale dreptului administrativ. obligatorie pentru membrii societăţii. Izvoarele scrise ale dreptului administrativ ‚Analiza izvoarelor dreptului în teoria generală a dreptului a pus în lumină două categorii de accepţiuni ale acestei noţiuni: izvor de drept în sens material şi izvor de drept în sens formal. dispoziţiile primarilor. şi deci forţei juridice superioare a normelor de drept administrativ pe care le conţine. realităţi exterioare acestuia. Constituţia fiind primul dintre acestea.).

188/1999 privind statutul funcţionarilor publici republicată în 2007 etc. Această calificare nu exclude însă posibilitatea ca ordonanţele să fie şi izvoare ale altor ramuri ale dreptului.(1) din Constituţie]. şi acte normative adoptate înaintea Constituţiei din 1991. Preşedintele nu ar putea lua decizii fundamentale pentru soarta ţării decât în fruntea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Legile organice sunt legile ce pot fi adoptate doar în materiile expres prevăzute în Constituţie şi sunt izvor al dreptului administrativ de asemenea în măsura în care reglementează raporturi de drept administrativ. Ordonanţele Guvernului.215/2001 privind administraţia publică locală republicată în 2007. În ce ne priveşte considerăm că. conţinând reguli generale şi impersonale. Pot fi adoptate şi acte administrative comune de către două sau mai multe ministere. decretele preşedintelui emise în exercitarea atribuţiilor sale constituţionale. izvoare ale dreptului administrativ dacă au caracter normativ. “în măsura în care acestea au caracter normativ”.92 alin. nu pot fi decât acte administrative individuale. cu regimul lor specific consacrat de art.(1) din Constituţie]. şi deci nu pot constitui izvoare ale dreptului administrativ. având o natură juridică specială pot fi calificate toate ca izvoare ale dreptului administrativ dacă avem în vedere organul emitent.(2) din Constituţie]. Legile ordinare reprezintă regula în raport cu legile organice.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului şi a ministerelor cu modificările şi completările ulterioare.(3) din Constituţie] precum şi despre decretele prin care Preşedintele instituie. Legea nr. În ansamblul actelor normative ce pot constitui izvoare ale dreptului administrativ mai trebuie amintit că. până la intrarea în vigoare a actualei Constituţii. adică de reglementare primară a relaţiilor sociale. spre exemplu. Caracterul normativ este stabilit după criteriul sferei de cuprindere. potrivit legii. starea de asediu sau starea de urgenţă în întreaga ţară ori în unele localităţi [art. care nu vor avea însă o forţă juridică superioară celor adoptate de o singură autoritate administrativă. Este vorba în opinia acestor specialişti despre decretele emise în exercitarea atribuţiilor constituţionale de declarare a mobilizării generale sau totale a forţelor armate [art. ale autorităţilor administraţiei publice locale şi ale prefecţilor constituie izvoare ale dreptului administrativ numai în măsura în care au caracter normativ. de a declanşa aplicarea cadrului legal în materie. Considerăm că. în foarte mică măsură însă. la 8 decembrie 1991. şi de fapt. fiind vorba despre acte administrative care se adresează tuturor.Legile constituţionale adică legile de revizuire a Constituţiei sunt izvor al dreptului administrativ numai în măsura în care au ca obiect de reglementare. decretele sale neavând decât rolul de a face incidente hotărârile colective ale Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. prin referendum naţional. Hotărârile Guvernului.100 din Constituţia republicată.93 alin. simple sau de urgenţă. La actele normative enumerate mai sus. care constituie izvoare ale dreptului administrativ cu precizările aduse.92 alin. sunt izvor al dreptului administrativ de asemenea numai în măsura în care reglementează relaţii sociale ce fac obiectul administraţiei publice. ele pot fi adoptate în orice domeniu specific activităţii de legiferare. în funcţie de obiectul lor de reglementare. dar care pot constitui la rândul lor. oricine putând intra sub incidenţa lor la un moment dat. Legea nr. în prezent mai sunt în vigoare. decretele privind măsurile luate pentru respingerea unei agresiuni armate îndreptate împotriva ţării [art. Este vorba despre legi ale Marii Adunări 25 . actele administraţiei ministeriale şi extra-ministeriale.115 din Constituţie. probleme din sfera acestei ramuri de drept.92 alin. în calitate de Preşedinte al acestuia [potrivit art. unii autori adaugă şi decretele Preşedintelui emise în baza art. fie ulterior. ale autorităţilor administrative centrale autonome. Exemplificăm cu Legea nr. fie anterior evenimentelor din decembrie 1989. acte normative cu forţa juridică egală cu a legii.

cu ocazia revizuirii din 2003. să cuprindă reglementări ale relaţiilor sociale ce fac obiectul dreptului administrativ. De altfel.148 din Constituţie reglementează mai multe aspecte referitoare la integrarea României în Uniunea Europeană. de a înlătura norma naţională contrară unei norme direct aplicabile a dreptului comunitar. “în cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei. doctrina actuală s-a raportat la dispoziţiile art.” Din perspectiva calităţii de membru cu drepturi depline la Uniunea Europeană. Semnificativă este.Naţionale (fosta autoritate legiuitoare). sugestiv denumit: „Integrarea euro-atlantică”. a ţării noastre vom reţine că. tratatele ratificate de Parlament. să fie ratificate conform dispoziţiilor constituţionale [art. hotărâri de Guvern etc. cum a fost şi România până la 1 ianuarie 2007. ansamblul dreptului comunitar este superior legii. deja evocate. fie ea conţinută în tratate.(3).11 din Constituţie. Toate aceste acte juridice reprezintă izvoare ale dreptului administrativ în măsura în care reglementează în sfera acestuia şi îşi păstrează caracterul de acte normative. act al executivului) pentru toate statele membre. Pentru a marca importanţa pe care statul român o acordă aderării la Uniunea Europeană. în ce priveşte dreptul comunitar. introdus prin Legea de revizuire. potrivit legii. normele constituţionale au prevăzut proceduri speciale de ratificare a tratatelor fondatoare ale Uniunii Europene. în sensul asigurării compatibilizării ordinii juridice naţionale cu principiile de bază ale Uniunii Europene. În plus. acesta a afectat ordonanţarea clasică a ierarhiei izvoarelor dreptului (Constituţie.11 şi 20 din Constituţie. decrete prezidenţiale. ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei. ci chiar şi de către statele candidate la aderare.91 alin. în mod indiscutabil. care derogă de la dispoziţiile art. potrivit doctrinei occidentale. în anul 2003. 26 . hotărâri ale Consiliului de Miniştri (denumirea fostului Guvern). conform căruia statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte. decrete ale Consiliului de Stat (fost organ al puterii de stat cu activitate permanentă) cu forţa juridică egală cu a legii. adoptate până la constituirea prin alegeri libere a noii autorităţi legiuitoare cu rol şi de Adunare Constituantă) şi decrete ale executivului de atunci. sub acest aspect.(1) din Constituţie]. făcând parte din dreptul intern. nemijlocită. o cerinţă esenţială căreia i s-a dat curs în majoritatea cazurilor printr-o modificare expresă a legilor fundamentale. Tratatele şi convenţiile internaţionale reprezintă izvoare ale dreptului administrativ numai cu îndeplinirea următoarelor trei condiţii: să fie de aplicaţie directă. potrivit alin. dreptul comunitar. introducerea unui nou titlu în Constituţia României din 1991. În fiecare din cele 27 state membre ale Uniunii Europene. începând cu aderarea propriu-zisă şi continuând cu participarea României ca stat membru al Uniunii Europene. lege. apoi legi. aceasta este o exigenţă avută în vedere nu doar de către statele membre. Art. Pentru a ajunge la concluzia de mai sus. de la 1 ianuarie 2007. regulamente sau directive comunitare. regulamentele şi deciziile) dar şi raporturile dintre normele adoptate de Parlament şi cele adoptate la nivelul puterii executive au fost bulversate. cu atât mai mult cu cât jurisdicţiile recunosc peste tot această superioritate. Pentru perioada de după decembrie 1989 şi până la intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991 au fost adoptate de asemenea decrete-legi (acte cu forţa juridică egală cu a legii. devenit titlul VI. Nu doar ordonanţarea formală conţine o nouă sursă. el însuşi ierarhizat între dreptul originar (tratatele) şi dreptul derivat (directivele.

Izvoarele nescrise ale dreptului administrativ În ce priveşte izvoarele nescrise ale dreptului administrativ. În doctrina interbelică deşi se considera că jurisprudenţa nu constituie un izvor de drept. cutuma ca regulă nescrisă. mai ales în epoca modernă. s-a susţinut că instanţele judecătoreşti având dreptul de a interpreta legea. Regimul juridic al actelor administrative se sprijină în bună parte pe principii de drept formulate de doctrina juridică şi aplicate în practica instanţelor de contencios administrativ care controlează legalitatea administraţiei publice. fie că este vorba de ţări continentale. situaţie în care chiar acele acte normative sunt izvoare ale dreptului administrativ. În realitate. ca de exemplu. în doctrină nu s-a fundamentat până în prezent un punct de vedere comun. La nivelul Uniunii Europene. Cu alte cuvinte. Spre exemplu. Curtea Europeană de Justiţie a definit un număr considerabil de principii specifice administraţiei publice. principiile generale ale dreptului şi doctrina. judecătorul în pronunţarea unei soluţii într-o speţă determinată va ţine întotdeauna cont de poziţia avută anterior. În alte sisteme de drept. Curtea Europeană de Justiţie a recurs adesea la principiile generale de drept ale statelor membre. raportându-se la principiile generale ce se regăsesc în legislaţia aplicabilă administraţiei publice. Principiile generale ale dreptului administrativ reprezintă izvoare importante ale acestei ramuri de drept. se consideră în mod tradiţional că. oficierea căsătoriilor civile de către primari chiar în zilele de duminică. cutuma are un loc limitat şi este de natură supletivă. şi mai mult. în mod indirect o creează. În ce priveşte caracterul de izvor al dreptului administrativ al jurisprudenţei instanţelor de contencios administrativ. fiind invocat întotdeauna când apar probleme asemănătoare sau identice. şi acele principii. aşa-numitul precedent judiciar constituie izvor de drept. practica judiciară. Fie că este vorba de ţări în care se aplică sistemul de common-law. evoluţia autonomiei locale poate conduce la apariţia unor reguli cutumiare. fiind vorba de practici administrative mai îndelungate impuse de condiţiile geografice. De-a lungul vremii s-au format principii ale dreptului administrativ care au dobândit valoarea unor veritabile izvoare impuse de drept. căpătând valoarea unor izvoare distincte de actele normative respective. după cum s-a menţionat mai sus. aplicându-le în profitul dreptului comunitar. comune statelor membre şi aflate într-un proces evolutiv. analiza evoluţiei jurisprudenţei instanţelor de contencios administrativ şi mai nou. de ocupaţia acestora. care sunt respectate în administraţia activă şi sunt impuse acesteia de către instanţele judecătoreşti. Mai precis. ca regulă de conduită nescrisă. Cutuma este izvor al dreptului administrativ în cea mai mare parte a statelor Uniunii Europene. într-o cauză asemănătoare sau identică. jurisprudenţa. utilizarea lui. El poate însă să suplinească o prevedere legală dacă aceasta lipseşte. de sărbătorile şi obiceiurile religioase etc. discuţiile se poartă de regulă în literatura de specialitate în legătură cu obiceiul (cutuma). când dreptul s-a dezvoltat mult. a jurisprudenţei instanţelor de contencios constituţional a permis doctrinei 27 . poate fi privită ca izvor de drept în anumite circumstanţe. nu poate prin el însuşi să fie izvor de drept. putem considera că şi în România. fără a avea obligaţii legale în acest sens. atunci când sunt încălcate. s-a apreciat de către unii autori. spre exemplu.§ 4. care fără a fi prevăzute expres în vreun act normativ se degajă prin generalizare. aplicată în mod repetat o perioadă de timp şi acceptată ca având un caracter obligatoriu de către o colectivitate umană. căci nimeni nu contestă rolul imens pe care-l joacă jurisprudenţa în dezvoltarea dreptului. din perspectiva dreptului comparat. în anumite situaţii. În doctrină a fost susţinută necesitatea de a se face distincţie între acele principii care sunt prevăzute în acte normative. Obiceiul sau cutuma. dreptul anglo-saxon. de gradul de dispersie a locuitorilor. Cu alte cuvinte. Astfel. ar putea fi totuşi izvor al dreptului administrativ. atunci când legea ar permite. o poziţie cristalizată.

). Normele juridice constituie o modalitate importantă de introducere a ordinii în organizarea şi funcţionarea sistemului administraţiei publice. Din punct de vedere al structurii tehnico-juridice.occidentale contemporane să aprecieze că este vorba despre noi izvoare ale dreptului administrativ. dispoziţia (de regulă. chiar dacă sub aspect strict juridic ea nu constituie izvor al dreptului administrativ. în mod neîndoielnic ea are un rol hotărâtor asupra jurisprudenţei. Este cunoscut faptul că. logico-juridică şi o structură externă. norma de drept administrativ conţine trei elemente şi anume: ipoteza (de regulă. într-un veritabil izvor al dreptului administrativ. Dispoziţia normei de drept administrativ indică conduita pe care trebuie să o urmeze subiectele la care se referă. deosebim o structură internă. În ce priveşte doctrina. Ea este în general categorică. Normele de drept administrativ Multitudinea şi varietatea activităţilor şi a formelor de organizare a sistemului administraţiei publice. Distingem între dispoziţii cu caracter onerativ atunci când subiectele vizate sunt obligate la o anumită conduită. la realizarea administraţiei publice. De altfel. După modul de determinare. Normele de drept administrativ sunt acele norme ce reglementează raporturile sociale care apar între autorităţile administraţiei publice în realizarea sarcinilor executive. existenţa lor concretă urmând a fi stabilită de organul care o aplică (putere discreţionară sau competenţă de apreciere). mai dezvoltată). Sub aspectul structurii lor. principii. imperativă) precum şi sancţiunea. la normele dreptului administrativ. ce trebuie să facă sau să nu facă acestea. normele cu caracter contravenţional) şi dispoziţii cu 28 . Sub aspectul structurii logico-juridice. între acestea şi particulari.. nu există nici un motiv ca aceasta să nu se constituie cu timpul. dar în timp şi asupra evoluţiei legislaţiei. în elaborarea unor acte normative fundamentale au fost reţinute multe din propunerile formulate de doctrină. se pune problema dacă jurisprudenţa secţiilor de contencios administrativ şi fiscal aparţinând instanţelor judecătoreşti prevăzute de legislaţia în materie ar putea constitui un izvor al dreptului administrativ. dispoziţii cu caracter prohibitiv ce conţin reguli de interzicere a unor acţiuni (spre ex. după 1990. conform unei opinii constant exprimate în doctrina franceză. în absenţa unei justiţii administrative distincte ca în Franţa. când sunt precizate cu exactitate împrejurările în care se aplică dispoziţia (competenţă legată) sau relativ determinată. tehnicojuridică. împrejurările în care se aplică norma. Ipoteza normei de drept administrativ prevede împrejurările. ipoteza poate fi absolut determinată. se susţine că apariţia şi dezvoltarea dreptului administrativ francez se bazează în principal pe jurisprudenţa Consiliului de Stat (instanţa administrativă supremă franceză având şi atribuţii de avizare a proiectelor de acte normative). Normele de drept administrativ sunt norme de conduită ale subiecţilor care participă. oferind un criteriu obiectiv de apreciere a conduitei oamenilor care realizează administraţia publică. când sunt prevăzute în general. dacă ar fi doar să exemplificăm cu actuala lege privind contenciosul administrativ. În măsura în care se va forma o practică judiciară bogată a acestor instanţe. normele dreptului administrativ se exprimă în articole şi alineate. într-o formă sau alta. În ţara noastră. § 5. definiţii. condiţiile în care se aplică şi subiectele la care se referă dispoziţia (ea poate conţine spre exemplu. impun cu necesitate reglementarea juridică. ca la orice normă juridică. înţelesul unor termeni etc. imperativă deoarece relaţiile sociale ce fac obiectul reglementării în dreptul administrativ se desfăşoară în procesul de realizare a puterii publice.

acestea pot fi împărţite în mai multe categorii. al specificului raporturilor sociale pe care le reglementează. norme referitoare la statutul funcţionarului public. o normă specială sau una excepţională poate deroga de la normele generale de acelaşi rang pentru că primele au fost adoptate sau emise pentru a reglementa o situaţie specială sau una excepţională. Între acestea există un raport de la întreg la parte. După criteriul gradului de impunere a normelor sau caracterul dispoziţiei. Trebuie făcută însă distincţia între sancţiune ca element al structurii logico-juridice şi sancţiune ca element al răspunderii juridice din dreptul administrativ. 29 . organizarea şi funcţionarea structurilor administrative). norme care au ca obiect raporturile dintre autorităţile administraţiei publice. pe de altă parte. relativ determinate. criteriul ramurii şi domeniului activităţii executive ( identic pe fond cu cel mai înainte menţionat) sau criteriul obiectului de reglementare. care reglementează principiile şi procedura după care se desfăşoară activitatea autorităţilor administraţiei publice. se mai poate distinge între norme cu caracter imperativ. norme de apărare a valorilor sociale cu caracter generic şi norme de contencios administrativ. după criteriul sferei de cuprindere a normelor s-a delimitat între: norme generale. a fost adăugat şi criteriul funcţiei dreptului administrativ. adoptate în cazuri de excepţie. Clasificarea normelor de drept după criteriul sferei lor de cuprindere. care reglementează o anumită grupă de raporturi sociale. s-a apreciat în doctrină prezintă importanţă în opera de interpretare şi aplicare a lor. sancţiunile de drept administrativ pot fi: determinate. adică norme obligatorii de executat sau de realizat.caracter permisiv. Spre exemplu. norme de structurare în sistem a altor categorii de norme juridice. norme de drept material (cele care reglementează drepturile şi obligaţiile unor structuri administrative şi/sau ale unor categorii de particulari) şi norme de drept procesual (cele care reglementează aspecte procedurale în domeniul contravenţiilor). aceasta poate fi absolut determinată sau relativ determinată. În doctrina actuală. Ca şi ipoteza. norme care reglementează controlul administrativ. norme speciale. atunci când se prevede facultatea de a acţiona. cum ar fi: criteriul sectorului de activitate. norme care reglementează răspunderea administrativă. După un alt criteriu. normele de drept administrativ pot fi: norme care reglementează organizarea şi funcţionarea autorităţilor administraţiei publice şi raporturile dintre ele. bine determinate şi norme excepţionale. având o sferă largă de reglementare. prin care subiectelor raporturilor juridice administrative li se permite să facă sau să nu facă un anumit act sau fapt. pe de-o parte. norme cu caracter prohibitiv. Sancţiunea normei de drept administrativ prevede urmările ce decurg în cazul nerespectării normei. Astfel. care se realizează prin norma respectivă. alternative sau cumulative. respectiv al sferei de cuprindere. în plus faţă de aceste criterii şi implicit clasificări fundamentate de doctrina postbelică. pentru a reglementa situaţii apărute în mod excepţional. şi persoane fizice şi juridice. potrivit căruia distingem între: norme organice. După criteriul obiectului de reglementare au fost identificate următoarele categorii de norme de drept administrativ: norme organice (cele care reglementează înfiinţarea. În ce priveşte clasificarea normelor de drept administrativ. adică normele prin care se interzic anumite fapte sau acte administrative şi norme cu caracter permisiv. De asemenea. Sub aspectul gradului de determinare. lăsând subiectelor de drept posibilitatea de a face sau a nu face ceva. norme care reglementează instituţia contenciosului administrativ şi norme procesuale. având la bază diferite criterii. în doctrina postbelică au fost propuse mai multe criterii pentru clasificarea normelor de drept administrativ. norme de garantare a aplicării altor categorii de norme juridice. existând situaţii în care aceasta nu apare însă prevăzută expres.

în timp ce prin cea de-a doua trăsătură se urmăreşte delimitarea raporturilor de drept administrativ de celelalte raporturi de drept public. denumite subiecte. De asemenea. normele de drept administrativ au valoare de drept comun atunci ele se aplică înaintea altor categorii de norme ce vizează aceeaşi materie. poate fi vorba şi de o structură autorizată de o autoritate publică să presteze un serviciu public. de către normele dreptului administrativ. ori fapte materiale care se realizează în sfera administraţiei publice. este vorba de raporturi de putere care apar în sfera relaţiilor sociale. Este vorba despre fapte juridice administrative. cel puţin unul din subiectele raporturilor de drept administrativ este învestit cu prerogative de putere publică. raporturile de drept administrativ sunt relaţii sociale ce se formează. Raporturile de drept administrativ reprezintă relaţiile sociale care au fost reglementate. ambele subiecte pot fi titulare atât de drepturi cât şi de obligaţii. Raporturile de drept administrativ se caracterizează prin două trăsături esenţiale. Cu alte cuvinte. în timp ce în alte categorii de raporturi de drept administrativ. un anumit comportament din partea celuilalt subiect. Ele se nasc. unul din subiecte este titular de drepturi. direct sau indirect. alături sau în locul unei autorităţi a administraţiei publice. Dacă într-un act normativ. nu orice relaţie socială este reglementată de norme juridice şi nu poate fi conceput un raport juridic în absenţa normelor juridice. Pentru ca norma juridică să acţioneze.Semnificaţia practică a acestor delimitări decurge din faptul că atunci când există mai multe norme juridice care reglementează aceleaşi relaţii sociale este necesară o operaţie de analiză a criteriilor ce fundamentează aplicarea unei norme înaintea alteia. Raportul de drept administrativ presupune existenţa a cel puţin două persoane. adică prin intervenţia unor fapte juridice. ce pot fi independente de voinţa omului sau de acţiuni ori inacţiuni ale omului. iar celălalt este titular de obligaţii. să modifice sau să stingă un raport de drept administrativ este necesar să intervină ceva exterior ei. Raportul de drept administrativ se compune ca orice raport juridic din trei elemente: subiecte. Prima trăsătură urmăreşte să individualizeze raporturile de drept administrativ faţă de raporturile de drept civil. Totodată. iar subiectul titular de obligaţii se numeşte subiect pasiv. să se pună în mişcare şi să dea naştere. În primul rând. în condiţiile legii. În al doilea rând. Prin urmare. norma specială este cea care se aplică în raport cu norma generală. unul dintre subiecte este întotdeauna un purtător al autorităţii publice. relaţii sociale ce sunt supuse reglementărilor normelor dreptului administrativ. În anumite raporturi. un fapt de care însăşi norma juridică leagă aplicarea sa. în principal. autorităţi publice sau structuri ne-statale. Deoarece activitatea de administrare este realizată în principal de autorităţile administraţiei publice. Raporturile de drept administrativ Într-o formulare generală. reglementate de dreptul administrativ. în legătură cu organizarea şi exercitarea competenţei organelor administraţiei publice. se modifică sau se sting în condiţiile prevăzute de normele dreptului administrativ. Obiectul raporturilor de drept administrativ îl constituie acele acţiuni sau inacţiuni. Subiectul titular de drepturi se numeşte subiect activ. şi în subsidiar de autorităţile publice. prin raporturi juridice înţelegem relaţiile sociale ce se află sub incidenţa normelor juridice. iar norma de excepţie se va aplica şi în raport cu norma generală şi în raport cu norma specială. în care pot intra şi autorităţi ale administraţiei publice. obiect şi conţinut. fiind prin natura lor 30 . § 6. Obiectul raportului juridic este definit de regulă ca reprezentând o anumită acţiune sau conduită asupra căreia sunt îndreptate drepturile şi obligaţiile părţilor. determinând.

De asemenea mai poate fi adăugată categoria raporturilor care privesc soluţionarea conflictelor juridice dintre o autoritate a administraţiei publice. caracterizată printr-o extremă diversitate impune ca raporturile juridice născute din aplicarea normelor de drept administrativ să fie foarte diverse. Conţinutul raporturilor de drept administrativ îl formează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor ce revin subiectelor acestora. Ele pot fi raporturi de subordonare. A doua categorie mare de raporturi o reprezintă raporturile care se formează între un subiect ce aparţine administraţiei publice şi unul din afara acestui sistem. În cazul raporturilor de participare. § 7. O primă categorie o reprezintă raporturile care se formează în cadrul administraţiei publice. În această categorie de raporturi juridice. Important este ca de acestea. dar în calitatea lor de servicii publice înfiinţate pentru desfăşurarea de activităţi cu caracter de prestaţie în vederea satisfacerii unor necesităţi de interes public. subiectele realizează acte de drept public sau de drept privat. Unii autori au identificat şi categoria raporturilor juridice de utilizare a serviciilor publice. acest gen de raporturi ar fi cel mai răspândit. de colaborare şi de participare. unul din subiecte acţionează ca o autoritate ierarhic superioară. fiind vorba despre raporturi de natură procesuală. îndruma. Fără a nega dificultatea unui demers legislativ de asemenea anvergură. subiectele raporturilor de drept administrativ se află pe aceeaşi poziţie şi acţionează împreună în vederea realizării unui scop comun. varietăţii de acţiuni specifice administraţiei publice. faţă de care subiecţii se pot afla în raporturi de subordonare. având dreptul de a conduce. Şi aceste raporturi pot fi: de subordonare. drepturile şi obligaţiile autorităţilor administraţiei publice nu pot fi transmise sau cedate unei alte autorităţi administrative. în cadrul cărora subiectele active acţionează tot pe baza şi în executarea legii. sau chiar o autoritate publică. nu de puţine ori contradictorii. în special cu privire la organizarea şi funcţionarea administraţiei publice. norma juridică să lege naşterea. el având ponderea cea mai ridicată în ansamblul raporturilor juridice administrative. subiectul supraordonat dispune cu privire la comportamentul celuilalt subiect. subiecţii participă la exercitarea unor atribuţii pe care legea le dă în competenţa unui organism colegial. În cazul raporturilor de subordonare. 31 . În acest caz. În cazul raporturilor de colaborare.foarte numeroase şi diverse. Complexitatea administraţiei publice. a determinat specialiştii în drept administrativ şi ştiinţa administraţiei să se pronunţe dea lungul vremii în favoarea unei reglementări unitare şi sistematizate în ce priveşte procedura administrativă. controla şi anula actele emise de organul ierarhic inferior şi eventual de a-l sancţiona pe cel subordonat. O particularitate a raporturilor de drept administrativ o constituie faptul că exercitarea drepturilor autorităţilor administraţiei publice reprezintă şi o obligaţie a acestora. În aceste situaţii. dar în egală măsură dinamismului şi mobilităţii ce caracterizează în mod uzual. de colaborare şi de participare. datorată mai ales. modificarea sau stingerea unor drepturi şi obligaţii din sfera administraţiei publice. normele dreptului public. Codificarea dreptului administrativ şi a procedurii administrative Dezvoltarea unei practici administrative diversificate. ele neputând să decidă singure dacă le exercită sau nu. subiectele din afara sistemului intră în raporturi juridice cu reprezentanţii administraţiei publice. În principiu. şi alte structuri administrative sau particulari (persoane fizice sau juridice). În doctrină se apreciază că. excepţiile fiind stabilite expres prin lege. în general.

ea reprezenta doar o parte a procedurii în cadrul aparatului administraţiei de stat şi anume procedura administrativă necontencioasă cuprinzând principiile şi regulile de emitere şi executare a actelor administrative. În doctrina postbelică. Pe linia de gândire promovată de specialiştii din perioada interbelică. să elimine paralelismele sau contradicţiile din reglementările în domeniu şi să utilizeze o terminologie unitară. civilizată. care reglementează o materie sau materii analoage. la poliţia vânătoarei sau a pescuitului sau la poliţia circulaţiei etc. pornindu-se de la premisa că. însă practica legiferării s-a îndepărtat tot mai mult de această idee. procedura administrativă a fost definită ca reprezentând totalitatea normelor juridice care reglementează forma în care se îndeplineşte întreaga activitate a organelor administraţiei de stat. într-un stat de drept. cele privitoare la administraţia locală. Deşi denumită generic procedură administrativă. metodelor şi tehnicilor de conducere. în măsură să asigure realizarea drepturilor şi intereselor cetăţenilor. Doctrina postbelică românească s-a caracterizat dimpotrivă pe poziţia unei susţineri constante a necesităţii codificării. o încercare de codificare a unor materii atât de diferite cum sunt. concretizat deja în elaborarea unui proiect al unui Cod de procedură administrativă. doctrina interbelică a promovat un punct de vedere oarecum diferit. pornind de la 32 . doctrina postbelică ca şi doctrina actuală au în vedere în primul rând. în doctrina interbelică s-a apreciat că.. formele necesare şi condiţiile ce trebuie îndeplinite în vederea elaborării şi executării unei decizii legale. în doctrina postbelică a fost subliniată şi necesitatea elaborării unui Cod administrativ care ar fi urmat: să confere forţă juridică obligatorie procedeelor. De asemenea. să constituie o unificare sintetică a reglementărilor în domeniu. urmau să fie enumerate principiile fundamentale ale administraţiei publice. un cod reprezintă o reunire. într-o ordine logică. Codul de procedură administrativă trebuia să conţină reguli privind emiterea actelor administrative. pe cât posibil unitare. ar avea proporţii imense şi ar fi într-o continuă transformare. spre deosebire de procedura folosită pentru soluţionarea de litigii de către organele de jurisdicţie din cadrul administraţiei de stat. Paradoxal. la ideea unui Cod administrativ. codificarea dreptului administrativ este privită însă ca o operaţiune dificilă. fără altă specificare. Astfel. organizare şi funcţionare apreciate ca optime. un Cod administrativ nu ar fi niciodată la curent cu legislaţia în vigoare din cauza modificărilor sau reînnoirilor prea dese şi prea repezi ale legilor ce o alcătuiesc. ca de exemplu. la vămi. a principiilor de drept. asemănătoare celei judecătoreşti. este pusă în discuţie necesitatea codificării procedurii administrative. ducând la simplificarea tuturor actelor normative privitoare la conducerea. transparenţă de neconceput în absenţa unor norme clare. observăm că. o administraţie publică. cunoscute de toată lumea. în contextul analizei procedurii actelor administrative. precum şi mai cu seamă mobilităţii lor permanente. considerându-se că. pornindu-se de la premisa că. Dintr-o altă perspectivă. În plus. democratic şi social ar trebui să fie înainte de toate o administraţie publică transparentă. principiul legalităţii. principiul revocării şi principiul limitării recursului ierarhic. datorită numărului mare şi diversificat de norme ce alcătuiesc această ramură a dreptului. modernă. principiul aprecierii autonome a probelor. principiul motivării. principiul adevărului material. organizarea şi funcţionarea organelor administraţiei de stat. un obiectiv important al societăţii româneşti actuale. În egală măsură. procedură administrativă contencioasă. un Cod de procedură administrativă. în timp ce doctrina interbelică s-a referit de regulă.necesitatea codificării procedurii administrative rămâne în principiu. Doctrina de după 1990 a revenit la teza necesităţii codificării normelor de drept administrativ. principiul contradictorialităţii.

ce fac parte din administraţia activă. dar mai ales. În plus. efectele produse. Loc şi rol în mişcarea de idei contemporană Ştiinţa dreptului administrativ românesc se formează în secolul al XIX-lea. respectiv elementar.premisa că. un rol important îl au şi normele de procedură. cursurile de drept administrativ fiind introduse prin Legea asupra instrucţiunii a Principatelor Unite din 1864. ea urmând să stabilească cu prioritate nu doar formalităţile care stau la baza emiterii actelor administrative. există în principiu reglementări speciale. Grigore Ghica. Codificarea procedurii administrative şi-ar dovedi utilitatea. rezumând legislativ problemele fundamentale ale dreptului administrativ contemporan. exercitat fie prin autorităţile cu atribuţii administrativ-jurisdicţionale. Sinteză a evoluţiei doctrinei administrative româneşti. în activitatea executivă. sistematizarea. § 8. şi chiar mai înainte a Facultăţii de drept din Bucureşti (1859) identificăm o disciplină unică “Drept public şi drept administrativ”. Adoptarea unui astfel de cod ar permite în timp. fie prin instanţele specializate ce fac parte din structura puterii judecătoreşti. care cuprinde legile administrative de la 1832 până la 1855. adică ceea ce în mod tradiţional. în timp. regimul juridic aplicabil acestor acte. viciile lor precum şi modalităţile de contestare. Prin conţinutul său. punerea lor în executare. 33 . Procedura administrativă poate fi contencioasă sau necontencioasă. Urmare a măsurilor luate de Domnul Moldovei. cât mai ales. un Manual Administrativ al Principatului Moldovei. de către o comisie. O dată cu formarea Universităţii din Bucureşti (1864). Procedura administrativă necontencioasă cuprinde de regulă. Simplificarea. normalizarea şi unificarea activităţii administraţiei publice reprezintă cele mai puternice argumente care s-ar afla la baza codificării administrative. care se completează cu regulile procedurii civile. regăsim sub conceptul de contencios administrativ. regimul actelor administrative şi în egală măsură. codificarea procedurii administrative ar permite utilizarea unei terminologii unitare. cu alte cuvinte. în doctrina de drept public contemporană. ca forme principale de activitate a autorităţilor administraţiei publice. Totodată. garanţiile acordate celor administraţi. s-a întocmit. principiile fundamentale specifice administraţiei publice precum şi regulile de elaborare şi executare a actelor administrative. Este vorba despre aspecte precum: supunerea administraţiei legalităţii. cei care se impune a fi protejaţi împotriva arbitrariului administraţiei. după cum urmăreşte sau nu soluţionarea unei situaţii conflictuale. o asemenea reglementare ar trebui să conducă la eliminarea oricăror paralelisme sau contradicţii între actele normative în domeniu. alături de normele materiale. aspectele legate de forma lor. ar contribui la protejarea cetăţenilor împotriva arbitrariului administrativ. sintagma procedura administrativă este adesea utilizată cu referire la principiile şi regulile aplicabile administraţiei active. o astfel de reglementare ar trebui să răspundă necesităţilor izvorâte din practica administrativă. Procedura administrativă contencioasă se referă la controlul jurisdicţional asupra administraţiei. Deoarece pentru această importantă instituţie a dreptului administrativ. coerenţa şi accesibilitatea şi în raport cu cetăţenii. întreaga activitate în administraţia publică fiind caracterizată printr-o mare varietate de noţiuni. nu numai în învăţământul superior juridic dar şi ca materie de cultură generală în învăţământul secundar. orientarea şi raţionalizarea activităţii autorităţilor învestite cu prerogative de putere publică.

1904. Constantin Rarincescu a realizat o cercetare ştiinţifică a dreptului administrativ. 1906. autor Paul Negulescu. aparţinând lui Cristodul Suliotis. ca organ consultativ al Guvernului. Consiliul de Stat a fost desfiinţat prin Constituţia din 1866. în anul 1891. 1935. Erast Diti Tarangul. deoarece potrivit legii sale organice. ediţia a III-a. A urmat a doua lucrare cu titlul Elemente de drept administrativ. hotărârile comisiilor de lucrări publice. autor Aurel Onciul (Viena. În plus. vol. pentru ca apoi să apară vol. autor Anibal Teodorescu. Ion Gruia şi alţii. elaborată de acesta. autor Anibal Teodorescu. legea sa organică stabilind expres dreptul particularilor şi al persoanelor juridice vătămate în interesele lor de a acţiona în contencios administrativ împotriva hotărârilor miniştrilor date cu exces de putere şi cu călcarea legilor şi regulamentelor. Astfel. iar vol. având două părţi. Noţiuni de drept administrativ. hotărârilor sau actelor de executare ale prefecţilor sau altor agenţi administrativi. 1944. 1912. dar cea mai valoroasă din punct de vedere ştiinţific şi didactic o reprezintă volumul al treilea al cursului de Drept public. Tratat de drept administrativ. ambele la Bucureşti. model de cercetare monografică a unei instituţii juridice. în 1925 şi vol.I. în special în cadrul cursurilor de doctorat. primul mare specialist în domeniu. în 1930. vol. lucrare scrisă sub influenţa şcolii germane. Bucureşti. intitulat Drept administrativ. Din păcate. care să reprime abuzul şi arbitrariul administrativ. apărută în anul 1881. Jean Vermeulen. după doar doi ani de funcţionare. prin care se aducea atingere intereselor lor. ediţia a I-a. lucrare apărută la Bucureşti. reglementări în domeniul Administraţiei Statului au existat în ţara noastră chiar înainte de constituirea disciplinei ştiinţifice a dreptului administrativ. În ce priveşte contribuţia legislaţiei la fundamentarea dreptului administrativ. Cernăuţi. Consiliul de Stat avea şi atribuţii de contencios administrativ. Tratat de drept administrativ. Bucureşti. ediţia a III-a. a Consiliului de Stat. autor Victor Onişor. o parte generală şi o parte specială). Drept administrativ român. ediţia a II-a. prof. cărora li se mai pot adăuga nume de rezonanţă precum: Constantin Rarincescu. în perioada 1924-1944.S-ar părea că anul 1875 reprezintă anul în care Dreptul administrativ şi-a câştigat autonomia ca ştiinţă de sine-stătătoare. Lucrarea clasică în materie. cu o valoare ştiinţifică mai redusă.I şi II. 1929 şi vol. autor Marin Văraru. Principii generale şi II. în 1934. Tratat de drept administrativ.I ediţia a IV-a. 1928. particularii se puteau adresa direct Consiliului de Stat pentru a cere interpretarea unui decret. aparţinând profesorului Constantin Dissescu. exercita şi un contencios de interpretare. A treia în ordinea apariţiei. Tratat de drept administrativ român. poate cel mai important moment l-a constituit înfiinţarea printr-o lege din anul 1864. conţinând două părţi: Persoanele administrative şi Materiile administrative. 1900. De asemenea. Ea grupează materia în două părţi şi anume: I. ediţia a I-a apărută în 1923 şi ediţia a II-a apărută în 1930. toate la Bucureşti. regulament sau ordonanţă dată în materie administrativă. a reprezentat cea mai importantă contribuţie în teoretizarea şi construirea unui sistem al contenciosului administrativ. fiind vorba despre anul apariţiei primei lucrări consacrată în întregime acestei discipline şi intitulată chiar Dreptul administrativ român aparţinând lui Giorgie Alexandrescu-Urechea şi publicată la Iaşi. Contenciosul administrativ român. În ordine cronologică pot fi identificate apoi următoarele lucrări mai importante: Drept administrativ român. ambele la Cluj. date cu călcarea de legi şi regulamente. 34 . Consiliul de Stat era competent să judece toate litigiile care îi erau deferite de anumite legi. ediţia a III-a. ediţia a IV-a. De altfel. II. Este o enumerare exemplificativă a celor mai apreciaţi specialişti ai timpului. Despre ierarhia şi corpii administrativi (adică funcţionarii din administraţia publică centrală şi locală).II. I. particularii fiind astfel lipsiţi de o instanţă jurisdicţională în conflictele lor cu Administraţia Statului.

În opinia profesorului Paul Negulescu. a fost aceea de a îi convinge pe guvernanţii vremii. contacte cu marii specialişti ai vremii. de către aceiaşi autori. a unui institut de cercetare ştiinţifică. ca două ştiinţe distincte. tinzând să formeze administratori. Dincolo de reuniunile ştiinţifice organizate de acest Institut. pe care l-a condus până la sfârşitul vieţii. el “guvernează drepturile şi datoriile reciproce ale administraţiei şi ale administratorilor”. administraţia publică. continuatorul lui Dissescu. în opinia căruia: Ştiinţa administraţiei stabileşte principiile raţionalizării administraţiei de stat.E. periodic sunt organizate manifestări ştiinţifice şi de către “asociaţiile specializate” ale Institutului şi anume: Asociaţia Internaţională de Şcoli şi Institute de Administraţie (A. 35 .A. Institutul Internaţional de Ştiinţe Administrative îşi desfăşoară activitatea cu respectarea a patru principii fundamentale: internaţionalitate fără rezerve. La rândul său. Paul Negulescu a înfiinţat “fără nici un sprijin oficial sau subvenţie din partea statului”. Primul autor român care face referire la obiectul ştiinţei administraţiei şi la delimitarea acesteia faţă de ştiinţa dreptului administrativ a fost profesorul Constantin Dissescu. în domeniul dreptului administrativ şi ştiinţelor administrative. din 3 în 3 ani şi editează Revista internaţională de ştiinţe administrative (Revue internationale des sciences administratives) cu apariţie trimestrială. Una din preocupările majore ale prof. cercetând diferite domenii de activitate socială. tehnic etc. ştiinţa administraţiei se ocupă cu organizarea diferitelor autorităţi administrative. conducătorul ei fiind profesorul de talie europeană.În strânsă legătură cu ştiinţa dreptului administrativ s-a dezvoltat de regulă. în anul 1946. Ea are un caracter practic. dreptul administrativ este totalitatea regulilor după care se exercită această activitate. cu sediul în Bucureşti. fiind în permanentă evoluţie şi căutând soluţii noi pentru viitor. sociologic. ştiinţa dreptului administrativ o cercetează sub aspect juridic. a stabilit încă de la înfiinţare. institut ce organizează Congrese internaţionale de ştiinţe administrative. ele sunt totuşi distincte ca discipline. ea are caracter dinamic. La 30 iunie 1925. Paul Negulescu după primul război mondial. Aşa cum putem vorbi despre Şcoala românească interbelică de drept public. s-au conturat două ştiinţe: Ştiinţa Dreptului administrativ şi Ştiinţa administraţiei. deoarece fiecare o cercetează sub diferite aspecte. neutralitate absolută.I. Asociaţia Internaţională de Informatică şi de Documentare în Administraţia Publică (A.D.E. unicitate profesională şi adaptarea permanentă la realităţile în continuă mişcare.A. cu atribuţiile şi modul lor de funcţionare. Institutul de Ştiinţe Administrative al României din perioada interbelică. pe când dreptul administrativ formează numai o parte a ştiinţei administraţiei. printre primele de acest gen din lume. precum şi un caracter larg. ţara noastră a devenit membru fondator al Institutului Internaţional de Ştiinţe Administrative (Institut International des Sciences Administratives). “Institutul de Ştiinţe Administrative al României”.). Prin acest institut.) şi Grupul European de Administraţie Publică ( G. dar aflate în interdependenţă.A. Paul Negulescu. şi ştiinţa administraţiei.P. de necesitatea înfiinţării unui învăţământ administrativ de specialitate şi respectiv. înfiinţat în anul 1930. deşi formal a deţinut doar funcţia de “secretar general”. din ţară şi din străinătate.I.). tot aşa putem vorbi despre Şcoala românească interbelică de ştiinţa administraţiei.I. pe câtă vreme.P. singur sau în colaborare.I. întrucât ambele au ca obiect comun de cercetare. prof. Cu toate că şi una şi cealaltă cercetează administraţia publică. de ordin economic. al normelor juridice aplicabile în administraţia publică iar ştiinţa administraţiei o cercetează şi sub alte aspecte ale sale. Astfel. cu ierarhia. cu sediul la Bruxelles (în Belgia).

În anul 1928 se înfiinţează Şcoala superioară de documentare şi ştiinţe administrative pe lângă Institutul de Ştiinţe Administrative al României. În perioada postbelică. astfel încât prin cercetările sale “să servească drept călăuză organelor administrative şi instanţelor judecătoreşti” oferind soluţii pentru o mai bună organizare administrativă. documentarea administrativă. începând cu anul 1968 a constituit un puternic impuls pentru reactualizarea ştiinţei administraţiei. Începând cu anul 1926. principii. Activitatea acestor două instituţii fundamentale în domeniul administraţiei publice sa axat pe cercetarea următoarelor teme principale: organizarea administrativă a României. în anul 1995.Obiectivul fundamental al Institutului l-a constituit elaborarea unei doctrine administrative româneşti unitare. împreună cu Prefectul judeţului şi Consiliul Judeţean. Documentare administrativă. prin introducerea alături de tradiţionalul curs de Drept administrativ a unor discipline de specialitate precum: Ştiinţa şi tehnica administraţiei. doctrina administrativă românească a parcurs următoarele etape: a). la care au colaborat alături de specialiştii români şi personalităţi străine de mare reputaţie ştiinţifică. tradiţia a fost reluată prin reînfiinţarea la Sibiu. sub conducerea Institutului de Ştiinţe Administrative al României (1944-1948). când şi-a încetat apariţia ca urmare a războiului. Revista de drept public a avut o apariţie trimestrială până în anul 1933. De asemenea. iar pe de altă parte. Şcoala a avut încă de la început un dublu obiectiv: pe de-o parte. Unul dintre obiectivele importante ale Institutului l-a reprezentat şi realizarea unor schimburi de experienţă cu institutele asemănătoare din străinătate. b). să formeze profesional pe tinerii care doreau să se dedice unei cariere în administraţia publică. Sisteme administrative contemporane. În aceste scopuri. etapa continuării cercetărilor de ştiinţa administraţiei. În acest scop se organiza un ciclu de conferinţe anuale în care se dezbăteau diverse probleme administrative. 36 . a Institutului de Ştiinţe Administrative. După adoptarea Constituţiei din anul 1948 a trecut pe primul plan cercetarea juridică a administraţiei de stat. iar apoi lunară până în anul 1943. şi în raport de aceasta s-a impus fundamentarea unor categorii noi. sub egida Institutului a început publicarea Revistei de drept public. etapa juridicizării cercetărilor asupra administraţiei de stat. Istoria administraţiei. specific noului regim politic instalat. deveniţi şi oaspeţi ai acestuia. ale dreptului administrativ. pe baza consacrării principiului fundamental al unicităţii puterii în stat. Ea a permis crearea de noi curente de idei ce au influenţat pozitiv dezvoltarea dreptului administrativ. Revista de drept public conţinea şi studii privind jurisprudenţa în care deciziile judecătoreşti erau prezentate în grupe pentru a se putea formula principiile. Reînfiinţarea învăţământului superior administrativ. contenciosul administrativ şi urbanismul. Ştiinţa dreptului constituţional se redefinea. Organizare şi metode în administraţia de stat. după desfiinţarea Institutului (1948-1967). După decembrie 1989. ca urmare a Simpozionului naţional cu tema “Constituţionalitate şi legalitate în administraţia locală şi judeţeană” organizat în octombrie 1994. profesorul Paul Negulescu fiind numit directorul acestei şcoli. metoda analitică a fost îmbinată cu metoda experimentală (ancheta administrativă). etapa reactualizării cercetărilor de ştiinţa administraţiei prin înfiinţarea secţiei de Drept economic-administrativ la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti. începând cu anul universitar 1968-1969 (după anul 1967). Urbanism etc. de Universitatea Lucian Blaga din Sibiu prin Facultatea de ştiinţe juridice. să perfecţioneze educaţia profesională a funcţionarilor existenţi la data înfiinţării sale. c). cu ocazia conferinţelor organizate la Bucureşti.

246/2007 privind înfiinţarea. teoria pluralităţii. Izvoarele scrise ale dreptului administrativ sunt: a. dreptul administrativ se aplică administraţiei publice alături de norme aparţinând altor ramuri de drept c.dreptul administrativ este singura ramură de drept aplicabilă administraţiei publice 3. Tot din anul 1995. Prin Legea nr. teoria triplei naturi juridice şi teoria subsidiarităţii 2. actele administraţiei ministeriale şi extra-ministeriale. Din anul 2003. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 1. teoria dublei naturi juridice şi teoria subsidiarităţii b. decretele-legi. ramura dreptului public care reglementează relaţiile sociale din sfera administraţiei publice c. legile. cu o apariţie semestrială (doar în anii 1996 şi 1997. realităţi exterioare ale dreptului c. Izvoarele formale ale dreptului reprezintă: a. Din anul 2001. actele normative adoptate sau emise de către autorităţile publice competente 5. Prin teza dublei naturi juridice se înţelege că: a. organizarea şi funcţionarea Institutului de drept public şi Ştiinţe Administrative al României s-au pus bazele transformării Institutului de Ştiinţe Administrative “Paul Negulescu” în Institutul de drept public şi Ştiinţe Administrative al României. spre a cinsti memoria primului fondator. § 9. Din anul 1995 s-a reluat tradiţia publicării Revistei de drept public. Institutul de Ştiinţe Administrative “Paul Negulescu” a fost recunoscut ca secţie naţională a Institutului Internaţional de Ştiinţe Administrative de la Bruxelles. hotărârile Guvernului. Care sunt cele trei teorii dezvoltate în doctrina postbelică cu privire la sfera de întindere a dreptului administrativ ? a. teoria dublei naturi juridice şi teoria subsidiarităţii c. România a redevenit gazdă a reuniunilor ştiinţifice patronate de Institutul Internaţional de Ştiinţe Administrative. apariţia sa a fost anuală sub forma unui număr dublu). ordonanţele Guvernului. ramura dreptului public care reglementează relaţiile sociale din sfera administraţiei publice precum şi pe cele de natură conflictuală dintre autorităţile publice şi cei vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative b. Dreptul administrativ poate fi definit ca reprezentând: a. dreptul administrativ se aplică administraţiei publice alături de ştiinţa administraţiei b. ordinele prefecţilor şi ale autorităţilor administraţiei publice locale 37 . persoană juridică de drept public. subiect de drept. Constituţia.La Congresul Jubiliar din octombrie 1995 al Institutului s-a hotărât ca la numele său tradiţional să se mai adauge şi numele lui “Paul Negulescu”. Revista de drept public are din nou o apariţie trimestrială. condiţiile sociale care determină adoptarea unor norme juridice b. actele autorităţilor autonome centrale. reuniuni în care sunt implicate şi structuri guvernamentale. teoria unicităţii. teoria unicităţii. ramura dreptului public care reglementează relaţiile de natură conflictuală dintre autorităţile publice şi cei vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative 4.

obiceiul şi jurisprudenţa c. norma de drept administrativ conţine următoarele elemente: a. norme imperative. condiţiile în care urmează să se aplice conţinutul normei b. normele ce reglementează relaţiile sociale ce apar între autorităţile administraţiei publice b. După criteriul sferei de cuprindere. Constituţia. norme organice şi norme ordinare c. obiceiul şi principiile generale ale dreptului 8. subiectele la care se referă norma c. norme speciale şi norme excepţionale b. legile. normele ce reglementează raporturile sociale care apar între autorităţile administraţiei publice în realizarea sarcinilor executive. adică prin intervenţia unor fapte juridice de normele dreptului administrativ 13. relaţiile sociale reglementate. normele ce reglementează raporturile sociale ce apar între autorităţile administraţiei publice şi restul autorităţilor publice 9. să conţină norme de drept administrativ b. În cazul raportului de drept administrativ: 38 . legile. să fie de aplicaţie directă. Normele de drept administrativ sunt: a. normele de drept administrativ se clasifică în: a. să fie de aplicaţie directă. să fie ratificat conform dispoziţiilor constituţionale 7. Izvoarele nescrise ale dreptului administrativ sunt: a. dispoziţia şi sancţiunea 10. relaţiile sociale reglementate de norme ale ştiinţei administraţiei c. Raporturile de drept administrativ reprezintă: a. nemijlocită. nemijlocită. să fie ratificat conform dispoziţiilor constituţionale. norme prohibitive şi norme permisive 12. ordonanţele Guvernului.Dispoziţia normei de drept administrativ indică: a. nemijlocită. Ce condiţii trebuie să îndeplinească tratatul internaţional pentru a fi izvor al dreptului administrativ? a. ce trebuie să facă sau să nu facă acestea 11. Sub aspectul structurii logico-juridice. actele autorităţilor autonome centrale c. actele administraţiei ministeriale şi extra-ministeriale. principiile generale ale dreptului b. Constituţia. norme constituţionale. obiceiul. ordonanţele Guvernului. norme generale. dispoziţia şi sancţiunea b. hotărârile Guvernului. să fie de aplicaţie directă. împrejurările. ipoteza şi dispoziţia c. actele autorităţilor autonome centrale. să conţină norme de drept administrativ c. jurisprudenţa. direct sau indirect. conduita pe care trebuie să o urmeze subiectele la care se referă.b. ordinele prefecţilor şi ale autorităţilor administraţiei publice locale 6. actele administraţiei ministeriale şi extra-ministeriale. relaţiile sociale reglementate de norme ale dreptului public b. ipoteza. între acestea şi particulari c.

este folosită de regulă.stabilească criteriile pe baza cărora se stabilesc capacitatea şi competenţa diverselor autorităţi publice de la nivel local şi central. unul dintre subiecte este întotdeauna un purtător al autorităţii publice c. ambele subiecte sunt întotdeauna. • § 1. aprofundarea şi utilizarea noţiunilor fundamentale referitoare la autorităţile administraţiei publice. capacitatea şi competenţa acestor autorităţi. cu referire la şeful de stat. în sens organic. Noţiuni specifice Organizarea administraţiei de stat. sub controlul direct sau indirect al Parlamentului. Autoritatea (organul) administraţiei publice reprezintă acea structură organizaţională care. În doctrina occidentală. După criteriul modului de formare. iar noţiunea de administraţie locală. colectiv organizat de oameni care exercită prerogative de putere publică. sarcinile. Guvern şi ministere. ambele subiecte sunt întotdeauna. gestiona şi opera cu noţiunile specifice referitoare la noţiunile de administraţie centrală şi administraţie de stat. persoane juridice de drept public Partea a II-a Autorităţile administraţiei publice Modulul I Teoria generală a organizării administraţiei publice • • • Obiective specifice : cunoaşterea. fie într-o activitate din administraţia locală. Competenţe dobândite : în momentul în care vor finaliza studiul acestui modul. noţiunea de autoritate publică privită ca organ public. dar teoriile ştiinţifice despre aceasta s-au conturat mai târziu. Administraţia de stat şi administraţia locală compun administraţia publică. organele administraţiei publice se clasifică în: organe ale administraţiei publice alese şi organe ale administraţiei publice numite. în limitele legii. odată cu apariţia şi dezvoltarea dreptului administrativ şi a ştiinţei administraţiei. desemnează autorităţile locale autonome alese la nivelul unităţilor administrativ – teritoriale existente. Legislaţia românească actuală utilizează cel mai adesea. noţiunea de administraţie de stat. . studenţii vor avea posibilitatea să: . Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore. tot în sens organic. Rezultatele aşteptate : studenţii vor înţelege. În doctrina franceză domină teza potrivit căreia. autorităţi ale administraţiei publice b. alte structuri centrale de specialitate precum şi ramificaţiile acestora în teritoriu. ca fenomen a apărut odată cu statul. putând fi identificat cel puţin în plan teoretic. teritorială şi temporală. 39 . prin secolul XIX.stabilească diferenţele dintre competenţele materială.a. potrivit Constituţiei şi legii are personalitate de drept public şi acţionează din oficiu pentru executarea legii sau prestarea serviciilor publice. sub aspectul rolului lor administrativ. înţelegerea. fie într-o activitate statală. autorităţile ce formează puterea executivă sunt studiate la drept constituţional sub aspectul rolului lor politic şi la drept administrativ. un sistem al organizării administraţiei publice. competenţa şi capacitatea organelor administraţiei publice.

organele de conducere colegială. servicii deconcentrate subordonate ministerelor sau celorlalte organe centrale de specialitate. a sarcinilor organelor administrative şi a mijloacelor din dotare.După criteriul naturii lor. după caz. Criteriul funcţional se află la baza delimitării autorităţilor administraţiei publice în autorităţi cu competenţă generală şi autorităţi cu competenţă specială. şi mai ales. Existenţa autorităţilor publice este percepută în mod curent de către cetăţeni.administraţia de stat în teritoriu: prefect. prin identificarea clădirilor în care aceste autorităţi îşi au sediul. se află criteriul teritorial. atât pentru modul de formare şi organizare. pentru activitatea şi actele lor juridice. adoptă acte administrative ca urmare a deliberării lor.administraţia locală: consiliul local şi primarul (administraţie locală de bază) şi consiliul judeţean şi preşedintele consiliului judeţean (administraţie locală intermediară). Sarcinile. într-o viziune tradiţională. privit ca acea rază teritorială în care poate acţiona autoritatea respectivă. iar sfera competenţei acestora este înţeleasă prin intermediul activităţii funcţionarilor publici cu care intră în contact. După criteriul competenţei lor. organele administraţiei publice se clasifică în: organe ale administraţiei publice colegiale şi organe ale administraţiei publice individuale. activitatea. repartizării şi promovării personalului. în doctrina administrativă. Dacă personalul din administraţie va face obiectul unei analize distincte consacrate funcţiei publice. în doctrina administrativă au fost identificate următoarele părţi componente ale organului administraţiei publice şi implicit ale oricărei autorităţi publice: personalul din administraţie. noţiunile de competenţă şi capacitate au constituit obiect de analiză la cursurile de drept administrativ iar conceptul de sarcini ale administraţiei a intrat în sfera de preocupare a ştiinţei administraţiei. § 2. în ce priveşte competenţa organelor administraţiei publice. pe când organele de conducere individuală emit acte administrative. mai ales sub aspectul juridic al problematicii funcţiei. 40 . în timp ce ştiinţa dreptului financiar şi unele ştiinţe economice abordează aspectele economice ale acestor autorităţi. cât şi de ştiinţa administraţiei sub aspectul recrutării. prin întrunirea majorităţii persoanelor care le compun. În regimul constituţional românesc actual. aceasta va fi prezentată în cele ce urmează prin raportare la noţiunea conexă de capacitate şi implicit la conceptul de sarcini ale administraţiei publice. organe centrale de specialitate (ministere. În mod tradiţional. La baza delimitării autorităţilor administraţiei publice în autorităţi ale administraţiei publice centrale şi autorităţi ale administraţiei publice locale. competenţa şi capacitatea organelor administraţiei publice De regulă. capacitatea juridică pe care o exercită. competenţei şi capacităţii administrative. atâtea câte mai există şi companiile naţionale). alte organe subordonate Guvernului sau ministerelor. Studiul acestor componente structurale se face atât de ştiinţa dreptului administrativ. cât. şi instituţii publice centrale subordonate ministerelor sau autorităţilor administrative autonome (inclusiv regiile autonome. . Astfel. autorităţi administrative autonome). mijloacele materiale şi financiare şi competenţa de care dispun. Guvern. sistemul autorităţilor administraţiei publice se compune din: . .administraţia centrală: Preşedinte. Cunoaşterea clasificării organelor administraţiei publice prezintă şi un deosebit interes practic. organele administraţiei publice se clasifică în: organe ale administraţiei publice centrale şi organe ale administraţiei publice locale (sub aspectul competenţei teritoriale) şi în: organe ale administraţiei publice cu competenţă generală şi organe ale administraţiei publice cu competenţă specială (sub aspectul competenţei materiale). care îşi desfăşoară de regulă.

Noţiunea de competenţă. în sensul că. constând în dreptul autorităţii administraţiei publice de a-şi realiza atribuţiile şi corelativ obligaţia celorlalte autorităţi de a-i asigura independenţa necesară. necesităţi care reprezintă raţiunea de a fi a acestor organe. mod constant prin stabilirea corelaţiei dintre competenţă şi capacitate.capacitatea presupune posibilitatea de a acţiona în nume propriu. în doctrina românească de regulă. În ce priveşte clasificarea competenţei. Potrivit unei teze devenită tradiţională. Potrivit celei de-a doua teze fundamentale. Pe baza acestor teorii. În doctrina postbelică s-au dezvoltat două teze cu privire la această corelaţie. sub următoarele trei aspecte: . De-a lungul vremii. în această teorie. element determinant al competenţei. deşi. sarcinile reprezentând atât obiectul cât şi finalitatea îndeplinirii atribuţiilor (competenţei). noţiune fundamentală pentru ştiinţa dreptului administrativ. elementul cheie în definirea celor două noţiuni fiind conceptul de atribuţii. Competenţa desemnează ansamblul atribuţiilor stabilite de Constituţie sau de lege ce conferă drepturi şi obligaţii pentru a desfăşura în nume propriu şi în realizarea puterii publice.În doctrina actuală s-a pus problema dacă. în doctrină s-a dezvoltat teza potrivit căreia. nefiind lăsată la libera alegere a administraţiei publice. cât şi în doctrina postbelică. . practic. în timp ce competenţă au atât organele administrative cât şi structurile lor organizatorice şi funcţionale. exercitarea acesteia este obligatorie. Competenţa are un caracter legal. atât în doctrina clasică. o anumită activitate administrativă. evaluate politic şi consacrate prin norme juridice. Identificarea conţinutului acestei noţiuni s-a realizat însă. . teritorială (rationae loci) şi temporală (rationae temporis). în sensul că fiecare autoritate a administraţiei publice are o competenţă determinată de lege. Observăm că. Răspunsul nu poate fi decât pozitiv.atribuţiile ce formează conţinutul categoriei de competenţă pot fi delegate. Atribuţiile unui organ al administraţiei publice sunt mijloacele juridice de realizare a sarcinilor. Capacitatea se distinge de competenţă. Competenţa are un caracter obligatoriu. Competenţa are un caracter autonom. Competenţa materială desemnează sfera şi natura atribuţiilor unei autorităţi a administraţiei publice. fiind vorba de elementele ce definesc esenţa regimului politic actual.capacitatea este proprie doar organelor administrative. stabilită în legea organică. doctrina a identificat în unanimitate. capacitatea se identifică cu competenţa. în funcţie de sarcinile ce-i revin. o serie de caractere ale competenţei. fundamentul capacităţii administrative îl constituie normele de conferire a competenţei pe care o întâlnim numai în cazul organelor administraţiei publice. Sarcinile autorităţilor administraţiei publice reprezintă ansamblul necesităţilor sociale. capacitatea reprezintă aptitudinea de a fi titular de drepturi şi de obligaţii în raporturile administrative. obiectiv determinate. în timp ce competenţa nu presupune o astfel de independenţă. putem realiza dacă o anumită formaţiune colectivă are sau nu calitatea de subiect de drept administrativ numai cercetând competenţa ei legală. însăşi competenţa. reclamate de realizarea competenţei lor. potrivit noului sistem constituţional pot fi identificate anumite sarcini generale ale statului la a căror realizare să contribuie toate categoriile de autorităţi publice. în timp ce capacitatea nu poate fi transmisă altui subiect de drept. După gradul de întindere. se identifică trei tipuri de competenţă: materială (rationae materiae). Capacitatea administrativă reprezintă aptitudinea organelor administraţiei publice de a fi subiecte în raporturile juridice administrative. este diferit analizată. capacitatea nu se identifică cu competenţa. o autoritate a administraţiei publice 41 .

administraţia centrală şi administraţia locală 42 . administraţia de stat în teritoriu şi administraţia intermediară b. Competenţa temporală desemnează limitele de timp în care o autoritate a administraţiei publice îşi poate exercita atribuţiile. organele administraţiei publice se clasifică în: a. organe alese şi organe numite b. După criteriul competenţei lor materiale. autorităţile administraţiei publice au o competenţă temporală nelimitată deoarece normele juridice prin care sunt înfiinţate şi organizate nu stabilesc un timp determinat de existenţă a acestora. în cazul funcţiilor eligibile. organe ale administraţiei publice alese şi organe ale administraţiei publice numite c. pe un mandat de patru ani). organele administraţiei publice se clasifică în: a. Încetarea exerciţiului activităţii unei anumite persoane fizice nu va putea duce însă la încetarea activităţii autorităţii pe care aceasta o reprezintă. După criteriul modului de formare. continuitatea fiind o caracteristică esenţială a administraţiei publice. organe ale administraţiei publice centrale şi organe ale administraţiei publice locale b. organe centrale şi organe locale 3. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 1. Administraţia publică locală se compune din: a. organe centrale şi organe locale 2. Competenţa teritorială desemnează limitele teritoriale în care poate acţiona o autoritate a administraţiei publice. o autoritate a administraţiei publice poate avea o competenţă teritorială centrală sau naţională (la nivelul întregii ţări) cum este cazul Guvernului sau al ministerelor sau o competenţă teritorială locală (la nivelul unei unităţi administrativ-teritoriale) cum este cazul unui consiliu local sau unui primar. organe ale administraţiei publice alese şi organe ale administraţiei publice numite c. organe ale administraţiei publice cu competenţă generală şi organe ale administraţiei publice cu competenţă specială 5. organe de conducere colegiale şi organe de conducere unipersonală c. Cea mai mare parte a autorităţilor administraţiei publice sunt conduse însă pe perioade determinate de timp (de regulă. în conformitate cu legea. organe alese şi organe numite b. § 3. administraţia locală de bază şi administraţia locală intermediară c. De regulă.poate dispune de o competenţa materială generală (în toate domeniile şi sectoarele de activitate) cum este cazul Guvernului sau consiliilor locale sau de o competenţă materială specială (într-un anumit domeniu sau sector de activitate) cum este cazul unui minister etc. După criteriul naturii lor. După criteriul competenţei lor teritoriale. organele administraţiei publice se clasifică în: a. organe ale administraţiei publice centrale şi organe ale administraţiei publice locale b. organele administraţiei publice se clasifică în: a. După gradul de întindere. organe ale administraţiei publice cu competenţă generală şi organe ale administraţiei publice cu competenţă specială 4. organe de conducere colegiale şi organe de conducere unipersonală c.

obligaţilor corelative şi responsabilităţilor 7. Atribuţiile unui organ al administraţiei publice reprezintă: a.precizeze atribuţiile Preşedintelui în raport cu fiecare dintre cele trei puteri în parte . legal. un grup de persoane (oligarhia) sau poporul în mod direct (democraţia) ? Forma de guvernământ.cunoască tipurile de acte emise de Preşedinte . ideea şefului de stat este legată de forma de guvernământ. mijloacele juridice de realizare a sarcinilor b. gestionaşi opera cu noţiunile specifice legate de rolul şi atribuţiile Preşedintelui. Competenţa are următoarele caractere: a. Rolul Preşedintelui şi implicaţiile privind calificarea regimului constituţional actual Potrivit unei axiome a dreptului public. ansamblul drepturilor. Competenţa desemnează: a. statul nu poate fi conceput fără un şef. evaluate politic şi consacrate prin norme juridice c. concept prin care. privită ca modalitatea în care sunt constituite şi funcţionează organele statului. raporturile acestuia cu cele trei puteri din stat sau răspunderea Preşedintelui. oricât de simbolic ar fi rolul acestuia în unele sisteme politice. s-a răspuns la întrebarea. obligatoriu şi autonom b. de regulă. aptitudinea unui organ al administraţiei publice de a fi subiect de drept c. temporal şi personal Modulul II Preşedintele României • • • Obiective specifice : cunoaşterea. aprofundarea şi utilizarea noţiunilor fundamentale legate de instituţia preşedinţiei. o raportăm de regulă.6. teritorial şi temporal c. Rezultatele aşteptate :studenţii vor înţelege. ansamblul atribuţiilor stabilite de Constituţie sau lege ce conferă drepturi şi obligaţii pentru a desfăşura în nume propriu şi în realizarea puterii publice o anumită activitate administrativă 8. 43 . capacitatea unui organ al administraţiei publice de a sta în justiţie b. În dreptul public modern. obiectiv determinate.cunoască cele două tipuri de răspundere –penală şi politică Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore • § 1. cine exercită puterea în stat: o singură persoană (monocraţia). material.înţeleagă rolul şi locul Preşedintelui în planul dreptului administrativ românesc . Competenţe dobândite : în mlomentul în care vor finaliza studiul acestui modul studenţii vor avea posibilitatea să: . la trăsăturile definitorii ale şefului de stat şi la raporturile sale cu puterea legiuitoare. înţelegerea. ansamblul necesităţilor sociale.

de arbitru între “puterile statului. direct. De aici. prin vot universal. minoritar. preşedinte.80 din Constituţia republicată: “(1). iar pe de altă parte.După forma de guvernământ.92/1990. Consacrarea expresă a rolului Preşedintelui. ca o autoritate suprastatală. Potrivit art. 44 . Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. statele se clasifică de regulă în două categorii: monarhii. Cum şeful statului nu poate interveni direct între autorităţile publice ce realizează clasicele funcţii ale statului. după dobândirea celei mai înalte funcţii în stat. secret şi liber exprimat. motiv pentru care în art. neutru şi echidistant faţă de partidele politice. s-a prevăzut expres interdicţia de a fi membru al vreunui partid politic. numit cel mai adesea.80 din Constituţie. este vorba despre o instituţie care pare a fi fost reglementată atipic în raport cu sistemele constituţionale clasice. Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale. o asemenea interpretare ar duce la concluzia de neacceptat că acesta s-ar situa undeva deasupra celor trei puteri ale statului. între cele două curente politice care s-au confruntat cu privire la forma de guvernământ.(1) din Constituţia republicată]. consacrat prin Decretul-Lege nr. Legea de revizuire din 2003 nu a schimbat această opţiune. În doctrina românească actuală. actul normativ aflat la baza primelor alegeri parlamentare şi prezidenţiale libere. În acest scop. de şef al executivului alături de primul-ministru şi de garant al Constituţiei şi mediator între puterile statului. pe de-o parte necesitatea de reprezentare a statului.84 alin. direct. Mai apropiat de un regim parlamentar decât de un regim semi-prezidenţial.61 alin. acest regim a fost calificat de majoritatea specialiştilor ca fiind un regim semi-prezidenţial atenuat sau parlamentarizat.(1) din Constituţie. Astfel. curentul republican. al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. mai ales în raport cu Guvernul. afirmaţia din doctrină. precum şi între stat şi societate” nu poate fi interpretată în conotaţia sa juridică. prin vot direct sau indirect (republici prezidenţiale sau republici semi-prezidenţiale). pornind de la conţinutul art. precum şi între stat şi societate. (2). între “stat şi societate”.” Conţinutul art. în care şeful statului. majoritar şi curentul monarhic. necesitatea de arbitraj între “puterile statului”. de la un regim semi-prezidenţial cu un Preşedinte de Republică destul de puternic. fie de popor. din 20 mai 1990. pornind de la dispoziţiile constituţionale privind raporturile dintre autorităţile publice care realizează funcţia legislativă şi cea executivă au fost formulate o serie de argumente prin care este justificată această calificare şi anume: 1. Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului. consacrată comentării şi adnotării Constituţiei României din 1991. şi republici. alese prin vot universal. Doctrina românească actuală. în care şeful statului este desemnat pe baze ereditare sau pe viaţă. fie de Parlament (republici parlamentare). egal. Atât Parlamentul cât şi Preşedintele sunt organe reprezentative la nivel naţional. eventual. dar doar Parlamentul este calificat expres ca fiind organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării [art. este ales pe o perioadă determinată. Constituţia României din anul 1991 “a proiectat” un Preşedinte de Republică pentru a satisface. dispunând de atribuţii largi. Cea de-a treia ipostază conduce la necesitatea unui Preşedinte de Republică. secret şi liber exprimat. cu singura deosebire esenţială a alegerii acestuia de către popor. apreciază că Preşedintele României apare într-o triplă ipostază: de şef al statului. rămas neschimbat. calificare pe care o întâlnim pentru prima dată în lucrarea apărută în anul 1992. Constituţia din 1991 a reglementat un Preşedinte mai apropiat de regimul republicii parlamentare. 80 din Constituţie care consacră rolul Preşedintelui reprezintă rezultatul disputei din Adunarea Constituantă. potrivit căreia.

9. atribuţii exercitate în raporturile cu Guvernul. numai după consultarea Parlamentului. mult mai rar întâlnite). în domeniul apărării etc. atribuţii în raporturile cu justiţia şi Curtea Constituţională. 3. potrivit art. curente activităţii de stat (cea mai mare parte) şi atribuţii în situaţii ieşite din comun (în situaţii excepţionale. în exercitarea lor. Învestitura Guvernului. 7.(1) din Constituţia republicată. Preşedintele nu are drept de iniţiativă legislativă. atribuţii de apărare a Constituţiei şi asigurare a bunei funcţionări a autorităţilor publice.96 din Constituţia republicată o formă de răspundere penală a Preşedintelui. Din punct de vedere al procedurii delimităm atribuţii exercitate fără condiţionări sau restricţii şi atribuţii condiţionate de termene. 12.74 alin. potrivit art. atribuţii în raporturile cu poporul. parlamentarilor sau unui număr de cetăţeni. prevăzând suspendarea acestuia din funcţie în anumite condiţii. Din punct de vedere al subiectelor faţă de care se exercită delimităm: atribuţii exercitate în raporturile cu Parlamentul. Refuzul Preşedintelui de a promulga o lege se poate exercita o singură dată după primire. § 2. al stărilor excepţionale sunt condiţionate.(1) din Constituţia republicată. Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii sau dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei. Din punct de vedere al conţinutului lor pot fi identificate următoarele categorii: atribuţii privind legiferarea. fie de intervenţia Guvernului. Din punct de vedere al frecvenţei delimităm atribuţii obişnuite. Cele mai importante atribuţii ale Preşedintelui în domeniul politicii externe. deşi iniţiată şi finalizată de Preşedinte presupune obligatoriu acordarea votului de încredere de către Parlament.89 presupune îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii. Guvernul în întregul său şi fiecare membru solidar cu ceilalţi membrii.95 o formă de răspundere politică a Preşedintelui. competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 5.109 alin. atribuţii de realizare a funcţiei de şef al executivului. 6. caz în care după punerea sa sub acuzarea de înaltă trădare. dacă s-a cerut urmărirea penală.109 alin.90 din Constituţie. aproape imposibil de realizat. Dreptul Preşedintelui de a dizolva Parlamentul prevăzut expres în art.. răspund politic numai în faţa Parlamentului. prin referendum. Preşedintele putând dispune însă suspendarea acestora din funcţie. atribuţii care se realizează prin operaţiuni administrative şi atribuţii care se realizează prin acte exclusiv politice. 45 . 10. 8. Nu doar Preşedintele ci şi fiecare Cameră a Parlamentului are dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului. urmată de organizarea unui referendum pentru demiterea sa. 11. atribuţii exercitate în raporturile cu alte autorităţi ale administraţiei publice. pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. fie de cea a Parlamentului sau se află sub controlul acestuia din urmă.(2) din Constituţia republicată. 4. potrivit art. propuneri etc. Din punct de vedere al formelor tehnico-juridice delimităm: atribuţii care se realizează prin decrete. potrivit art. aceasta aparţinând doar Guvernului. Constituţia consacră în art. promulgarea se face în cel mult 10 zile. atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice.2. Clasificarea atribuţiilor Preşedintelui României Din punct de vedere al funcţiilor sale delimităm: atribuţii specifice şefului de stat (pe plan intern şi extern). potrivit art. al apărării. Decretele Preşedintelui emise în exercitarea celor mai importante atribuţii ale sale trebuie contrasemnate de primul-ministru.100 alin. Preşedintele poate cere poporului să-şi exprime voinţa cu privire la probleme de interes naţional. cu votul a două treimi din totalul parlamentarilor. în realizarea unor servicii publice naţionale. Constituţia consacră în art.(2) din Constituţia republicată.

(3) că. atribuţiile Preşedintelui în raporturile sale cu Parlamentul. fiind lăsată la libera apreciere a Preşedintelui. Faţă de puterea judecătorească sunt analizate atribuţiile sale în raporturile cu justiţia şi distinct. şi respectiv. În ce priveşte primul aspect s-a apreciat că sfera problemelor ce pot face obiectul mesajului este relativ determinată. 46 . datorită naturii juridice speciale a acestei autorităţi publice. Sub aspectul formei de adresare a mesajului. Pe baza analizei acestor categorii. § 3. fiind vorba despre puterea sa discreţionară. atribuţiile în domeniul politicii externe implică în principiu. după criteriul subiectelor în raport cu care se exercită sunt avute în vedere în principiu. Legat de exercitarea acestei atribuţii constituţionale. avizarea formării. care urmează să fie prezentat Parlamentului.atribuţii privind alegerea. putând fi imaginate diverse forme de adresare şi anume: prezentarea directă de către Preşedinte. Legat de prima categorie de atribuţii. potrivit cărora: “Preşedintele României adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii. analiza porneşte de la dispoziţiile art. iar cea de-a treia categorie va fi evocată în sfera atribuţiilor Preşedintelui în cadrul puterii executive. În timp ce atribuţiile în domeniul apărării şi în cazuri excepţionale sunt condiţionate de acordul prealabil al Parlamentului. nici Constituţia şi nici vreun alt text legal nu conţin vreo precizare. printr-un mesaj. măsurile de respingere a unei agresiuni armate împotriva ţării. atribuţiile Preşedintelui sunt în principal analizate după două criterii. convocarea şi dizolvarea Parlamentului şi promulgarea legii. specialiştii în drept administrativ evocă de regulă. doctrina analizează următoarele atribuţii: adresarea de mesaje Parlamentului. numirea sau revocarea unor autorităţi publice.92 consacrat atribuţiilor în domeniul apărării. citirea mesajului de către un consilier prezidenţial sau chiar trimiterea mesajului sub forma unei scrisori publice. alte atribuţii care sunt expresia unei competenţe legate. atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii publice. Faţă de puterea executivă. atribuţiile sale în raporturile cu Curtea Constituţională. atribuţiile Preşedintelui în domeniul apărării şi în cazuri excepţionale precum şi în domeniul politicii externe. Atribuţiile Preşedintelui României în raporturile cu autoritatea legiuitoare De regulă. efectele mesajului. Astfel. formarea.” O prevedere constituţională cu privire la obligativitatea prezentării unui mesaj de către Preşedintele României se regăseşte şi în art.88 din Constituţie. adresarea de mesaje Parlamentului. primele două categorii le vom include în prezentarea atribuţiilor Preşedintelui în raporturile sale cu Parlamentul. Preşedintele intrând în componenţa acesteia. atribuţii în domeniul politicii externe şi alte atribuţii. atribuţiile pe care Preşedintele le exercită în raporturile sale cu celelalte autorităţi constituţionale care realizează clasicele funcţii ale statului. în doctrină s-au ridicat probleme cu privire la conţinutul mesajului. unii autori se referă la o serie de atribuţii al căror exerciţiu depinde exclusiv de voinţa Preşedintelui. după cum am precizat deja. care poate decide asupra conţinutului acestuia. luate de Preşedintele României. Sub titlul. intervenţia Guvernului. Faţă de puterea legislativă sunt analizate atribuţiile sale în raporturile cu Parlamentul. Este vorba despre o veritabilă putere discreţionară de care dispune Preşedintele în alegerea conţinutului mesajului. În consecinţă. trebuie aduse neîntârziat la cunoştinţa Parlamentului. în absenţa unui cadru legislativ adecvat. După criteriul domeniului în care intervin. la forma de adresare a acestuia precum şi la regimul juridic aplicabil şi implicit. sunt analizate atribuţiile sale în raporturile cu Guvernul şi alte autorităţi ale administraţiei publice. de către acesta. cum ar fi numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament. ce dispune în alin.

dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură ”. legat de regimul juridic şi efectele mesajului. Convocarea Parlamentului de către Preşedintele României intervine în două situaţii. un motiv de reflecţie şi de meditaţie. Astfel.87/1994. potrivit art. Curtea Constituţională a fost solicitată să se pronunţe cu privire la conţinutul art. în condiţiile art. rezultă că. în doctrină s-a ridicat problema dacă dezbaterea efectivă a acestuia ar trebui să aibă loc imediat sau poate fi făcută şi ulterior. dacă termenul se împlineşte în perioada celor două sesiuni ordinare (de la începutul lunii februarie până la sfârşitul lunii iunie sau de la începutul lunii septembrie până la sfârşitul lunii decembrie) sau în sesiune extraordinară dacă împlinirea termenului are loc în perioada vacanţei parlamentare. Preşedintele este unul din subiectele de sesizare a unei sesiuni extraordinare. dizolvarea Parlamentului este o atribuţie lăsată la latitudinea Preşedintelui. Preşedintele are obligaţia constituţională de a convoca noul parlament după alegerile parlamentare generale. Singura precizare constituţională legată de mesajul Preşedintelui. de cele mai multe ori.65 alin.88. cu sau fără participarea Preşedintelui. întrucât reuneşte două aspecte ce nu pot fi decât distincte. potrivit căruia “prezentarea şi dezbaterea mesajelor adresate parlamentului se înscriu cu prioritate pe ordinea de zi”. fără a fi absolut necesară o dezbatere ulterioară. la sesizarea Preşedinţilor celor două Camere.88 sau în condiţiile art. în sesiune ordinară.66 alin.(3) este cea referitoare la obligaţia celor două Camere de a se reuni în şedinţă comună pentru a “primi mesajul Preşedintelui României”. Termenul de 20 de zile începe să curgă de la data stabilită pentru desfăşurarea alegerilor parlamentare. referitor la aducerea la cunoştinţă Parlamentului a măsurilor luate pentru respingerea unei agresiuni. Mesajul poate constitui deci. de regulă. din conţinutul prevederii constituţionale. În primul caz.(1) din Regulamentul şedinţelor comune ale celor două Camere.92 alin. Dizolvarea Parlamentului reglementată expres în art. În ce priveşte convocarea şi dizolvarea Parlamentului.Faţă de conţinutul art.7 alin. şeful statului este cel care convoacă şi corespunzător “concediază” Parlamentul. în practica parlamentară şi implicit. De aici şi dreptul şefului de stat de a dizolva Parlamentul. Prin Decizia nr. o atenţionare oficială a Parlamentului. indiferent de rezultatul acestora şi indiferent de numărul tururilor de scrutin stabilit prin legea electorală. şi potrivit art. Convocarea propriu-zisă însă revine preşedinţilor celor două Camere. În al doilea caz. fără a se distinge dacă este vorba despre un mesaj adresat în condiţiile art. Preşedintele României (biroul permanent al fiecărei Camere ori cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau senatorilor) poate cere întrunirea Camerei Deputaţilor şi a Senatului în sesiune extraordinară. în doctrina occidentală s-a admis în mod tradiţional că. poate să intervină doar în caz de criză guvernamentală gravă cu îndeplinirea cumulativă a nu mai puţin de şase condiţii. Astfel. în ceea ce priveşte obligativitatea dezbaterii. în cel mult 20 de zile de la alegeri”. aspect care o face aproape imposibil de realizat în practica de Stat.(2) din Constituţie. Sub acest aspect. după o simplă consultare cu preşedinţii Camerelor şi a Primului-ministru.89 din Constituţie. (3) din Constituţia republicată: “Parlamentul nou ales se întruneşte la convocarea Preşedintelui României.144 litera b) din Constituţia din 1991.63 alin.92 alin. declarând sesiunea închisă. “după consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare. 47 . alături de biroul permanent al fiecărei Camere ori cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor.(2) litera a) din Constituţia republicată. prevedere de natură să dea expresie principiului independenţei Camerelor în raport cu executivul.(3). potrivit art. cu excepţia situaţiei avute în vedere de art. Curtea Constituţională a declarat neconstituţională această prevedere.

de asediu sau de urgenţă. Pe de-o parte. fie preşedinte de republică. Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei. este vorba de o soluţie constituţională apropiată de formula legiuitorului constituant francez. A treia atribuţie a Preşedintelui în raporturile cu Parlamentul.89 din Constituţie.146 litera a) din Constituţia republicată. Preşedintele trebuie să promulge legea în 20 de zile de la primirea ei. fie sub aspectul oportunităţii. fie monarh constituţional. potrivit art. după tipul de lege adoptată.77 din Constituţie rămas neschimbat în urma revizuirii din 2003: “(1). Dacă dimpotrivă. fie în urma exprimării unui vot de neîncredere în cel existent. o singură dată. în sistemul nostru constituţional s-a optat pentru restrângerea acestei atribuţii a şefului statului numai la situaţia în care trebuie format un nou Guvern. ce nu poate fi luată decât în situaţii cu totul deosebite. caz în care legea se va întoarce la Parlament. prin care i s-a confirmat constituţionalitatea. promulgarea legii. de război. Preşedintele poate cere Parlamentului. (3). Preşedintele fiind de asemenea obligat să promulge legea în maxim 10 zile. după ce i-a fost returnată. Preşedintele României. acesta fiind obligat apoi să o promulge în termen de 10 zile. dar în condiţii normale ale vieţii politice şi în nici un caz în timpul stării de asediu. reprezintă o constantă a dreptului public contemporan constând în recunoaşterea în favoarea şefului de stat. s-a apreciat întrun alt comentariu al art. poate sesiza Curtea Constituţională înainte de promulgarea legii.147 alin. (2).Înainte de promulgare. legea se retrimite Parlamentului care. alături de alte subiecte de drept. o retrimite Preşedintelui care va fi obligat să o promulge în termen de 10 zile. Măsura dizolvării Camerelor trebuie să fie rezultatul eşecului evident de formare a unui Guvern care să aibă acceptul Parlamentului. “în cursul unui an. obligând autorităţile publice să treacă la executarea prevederilor lor. Potrivit art. Este clar că măsura dizolvării Parlamentului este o măsură gravă. fiind puse în discuţie observaţiile făcute de acesta.Legea se trimite. influenţa politică. refuzând să ţină cont de propunerile făcute de Preşedinte.În plus. Dacă Preşedintele are însă îndoieli cu privire la conţinutul legii în întregime sau doar cu privire la anumite prevederi ale ei. într-un asemenea caz existând temeri că dizolvarea ar putea fi făcută de Preşedinte pentru aşi asigura în continuare. pentru orice motive. Preşedintele poate cere reexaminarea legii. cu aspecte de neconstituţionalitate ale acesteia. fie parlamentarii îşi menţin punctul de vedere iniţial. Ca regulă. Dacă soluţionând sesizarea. Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată şi el “nu poate fi dizolvat în ultimele şase luni ale mandatului Preşedintelui României şi nici în timpul stării de mobilizare.” După cum s-a apreciat în primul comentariu al acestui articol. ca urmare a noii dezbateri pot apare două situaţii: fie parlamentarii îşi însuşesc în totalitate sau doar parţial punctul de vedere al Preşedintelui. spre promulgare Preşedintelui României. Astfel.” În doctrină s-a apreciat că. fie sub aspectul constituţionalităţii. Promulgarea legii se face în termen de cel mult 20 de zile de la primire. a dreptului de a învesti legile adoptate de Parlament cu formulă executorie. votul fiind acelaşi ca şi la început. promulgarea se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale. reexaminarea legii.(2) din Constituţia 48 . de urgenţă sau în ultimele şase luni ale mandatului prezidenţial. care pot merge de la neacceptarea unor texte până la îndreptarea erorilor materiale. Curtea Constituţională împărtăşeşte poziţia Preşedintelui. Pe de altă parte. ce adaugă însă unele reguli de drept substanţial şi de drept procesual în ce priveşte drepturile şi obligaţiile Preşedintelui legate de cererea de reexaminare. Constituţia îi oferă două pârghii de acţiune. Curtea Constituţională decide că legea este constituţională. potrivit art. total sau doar parţial. fie după alegerile legislative.

deoarece el poate să o dispună fără aprobarea prealabilă a Parlamentului. mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate. Este adevărat însă.” Această normă constituţională atrage două observaţii. Cu alte cuvinte. hotărârea Preşedintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului. oportunitatea şi necesitatea luării acestei măsuri şi deci aprecierea situaţiilor de fapt care ar justifica-o este lăsată la aprecierea Parlamentului. În plus. potrivit unei analize din perspectiva dreptului comparat. în maxim 5 zile. Este raţiunea pentru care analizăm aceste atribuţii în contextul mai larg al atribuţiilor Preşedintelui în raporturile cu Parlamentul. exista şi posibilitatea ca. în absenţa de regulă. respingerea agresiunii armate) cât şi atribuţiile privind măsuri excepţionale. situaţie în care legea sau dispoziţiile considerate de Curtea Constituţională ca având un caracter neconstituţional nu puteau intra în vigoare. prevede art. a unui cadru legislativ adecvat şi cu atât mai puţin a unor prevederi exprese de natură constituţională.(2) din Constituţie. În al doilea caz.92 din Constituţia din 1991. o astfel de decizie nu va putea fi luată decât după dezbaterea în Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. şi anume. Din considerente didactice. refuzul Parlamentului de a aproba hotărârea Preşedintelui României are ca efect anularea decretului prezidenţial de mobilizare. Aceste dispoziţii trebuie coroborate cu dispoziţiile art. absenţa oricărei precizări cu privire la situaţia în care Parlamentul nu se află în sesiune. Este vorba despre teoria circumstanţelor excepţionale. în primul caz.(1) din Constituţie. Regula enunţată prevede că aprobarea Parlamentului trebuie să fie prealabilă şi numai în cazuri cu totul excepţionale ea poate surveni ulterior. Numai în cazuri excepţionale. în cazul unei agresiuni armate.republicată. că legea de revizuire a remediat o deficienţă evidentă de redactare. luarea unor măsuri excepţionale fiind de regulă încredinţată executivului. dar supusă unor forme variate de control parlamentar. de cel mult 5 zile. în Parlament să nu se poată atinge votul de două treimi necesar înlăturării voinţei Curţii Constituţionale. cum ar fi iminenţa unei agresiuni. În al doilea rând. spre deosebire de prevederea imediat următoare care reglementează atribuţiile Preşedintelui. dar sub condiţia aprobării ulterioare a acestuia şi încă într-un termen foarte scurt. într-o primă etapă la îndemâna Preşedintelui. va fi obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale. că. iar promulgarea devenea obligatorie. această apreciere este lăsată. Parlamentul putea adopta legea în aceeaşi formă. potrivit art. analizăm în continuare atribuţiile Preşedintelui României în situaţii excepţionale care includ la o analiză atentă atât atribuţiile în domeniul apărării (declararea mobilizării. s-a dezvoltat mai ales o practică administrativă şi în baza ei a evoluat doctrina. În domeniul apărării. Prin legea de revizuire a fost înlăturată astfel vechea prevedere.92 alin. al cărui preşedinte este Preşedintele României. Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. criticată de unii specialişti de-a lungul vremii. “el poate declara. caz în care obiecţia de neconstituţionalitate era înlăturată. al unor situaţii excepţionale. ameninţarea ţării cu deschiderea ostilităţilor împotriva sa etc. dar ele nu ar putea fi decât situaţii de o urgenţă cu totul deosebită. faţă de dispoziţiile iniţiale ale art. care prevăd că declararea mobilizării totale sau parţiale se face de către Camerele reunite în şedinţă comună. Constituţia nu precizează care sunt aceste cazuri excepţionale. potrivit căreia. cu aprobarea prealabilă a Parlamentului. În statele occidentale. într-o asemenea situaţie neputând fi vorba despre exerciţiul unei puteri discreţionare.(2) litera c) din Constituţia republicată. mai observăm. 49 . În primul rând. cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere. prin instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă. În exercitarea acestei funcţii.65 alin. în cel mult 5 zile de la adoptare.92 alin.

prin referendum. O interpretare corectă. într-o accepţie extensivă. militar sau politic. se convoacă de drept în 24 de ore de la declararea lor. toate problemele importante fiind de interes naţional. Cu alte cuvinte.53 din Constituţia republicată. în cazul în care acesta ar da un aviz negativ. Această prerogativă a Preşedintelui trebuie interpretată însă. potrivit legii. riscurile politice ale unui asemenea demers pot anula efectele scontate ale referendumului. în întreaga ţară ori în unele unităţi administrativ-teritoriale.92 alin.(3): În caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării.90 din Constituţie). nou introdus: “În caz de mobilizare sau de război.90 din Constituţie este un referendum facultativ. conform art. în cel mult 5 zile de la luarea acesteia. În ce priveşte cea de-a doua categorie de atribuţii constând în măsuri excepţionale. iar dacă nu se află în sesiune. de data aceasta în raporturile sale cu poporul. face parte referendumul. şi solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate. Camerele reunite în şedinţă comună declară starea de război. s-a apreciat în doctrină. printr-un mesaj. Preşedintele României ia măsuri pentru respingerea agresiunii şi le aduce neîntârziat la cunoştinţă Parlamentului.1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. Preşedintele nefiind obligat să-l declanşeze. ar putea fi aceea că. putând cere poporului să-şi exprime. potrivit alin. dar referendumul ar avea loc totuşi. Formularea referitoare la “probleme de interes naţional” a fost criticată în doctrină ca având un caracter prea general. limitarea sau înlăturarea urmărilor unor dezastre” (art. referendumul ar trebui să se refere la alte probleme decât cele care sunt în mod expres date în competenţa puterii legislative. starea de asediu sau starea de urgenţă. el se convoacă de drept în 24 de ore de la declanşarea agresiunii. Pe această cale se realizează îmbinarea democraţiei reprezentative cu procedee ale democraţiei semi-directe.92.1). Dacă Parlamentul nu se află în sesiune. starea de asediu şi starea de urgenţă sunt calificate ca privind “situaţii de criză ce impun măsuri excepţionale care se instituie în cazuri determinate de apariţia unor pericole grave la adresa apărării ţării şi securităţii naţionale. el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă şi funcţionează pe toată durata acestora.Astfel.” În această materie a fost adoptată Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. Parlamentul îşi continuă activitatea pe toată durata acestor stări. De aici rezultă şi faptul că referendumul prevăzut de art. § 4. prin care poporul este consultat cu privire la probleme de interes naţional. Instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă presupune restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. între stat şi societate” sunt atribuţii din sfera executivului. există pericolul unui conflict cu urmări imprevizibile. în condiţiile art. Termenul de “consultare” nu trebuie să constituie un motiv de minimalizare a intervenţiei Parlamentului. indiferent dacă sunt de ordin economic. Preşedintele României. Tot din sfera atribuţiilor prezidenţiale care necesită intervenţia Parlamentului.453/2004. în lumina dispoziţiei constituţionale potrivit căreia.93 din Constituţia republicată: “Preşedintele României instituie. motiv pentru care nici una din cele două autorităţi publice implicate nu ar putea fi interesată într-o asemenea eventualitate. după consultarea Parlamentului. toate atribuţiile Preşedintelui României care nu privesc sarcinile de reprezentare a statului şi respectiv. Atribuţiile Preşedintelui României în cadrul puterii executive Într-o formulare generală s-ar putea spune că.(4) din art. voinţa cu privire la probleme de interes naţional (art. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune. 50 . În conţinutul acestei reglementări. a democraţiei constituţionale ori pentru prevenirea.” Potrivit art. de “mediere între puterile statului.

coordonează şi îndrumă întreaga activitate a acestuia. Din această perspectivă.85 alin. În ce priveşte atribuţiile sale în raporturile cu alte autorităţi ale administraţiei publice am arătat deja cu prilejul evocării atribuţiilor în domeniul apărării că. calitate în care. în caz de vacanţă a postului sau de remaniere guvernamentală. la propunerea Preşedintelui. care se comunică numai instituţiilor interesate. exercitând următoarele două atribuţii în acest scop: desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru şi numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament [art. precum şi la acţiuni de menţinere sau de restabilire a păcii. organizarea şi funcţionarea acestuia. potrivit dispoziţiilor constituţionale şi legale în materie.85 alin.” Art. republicată în 2004. Toate aceste categorii de atribuţii vor fi prezentate cu ocazia analizei Guvernului. la propunerea primului-ministru [art. autorităţilor administraţiei publice la care se referă.86 din Constituţie) şi participarea la şedinţele Guvernului (art.(2) şi (3) din Constituţie]. Din păcate. Preşedintele iniţiază şi finalizează procedura de învestitură a Guvernului. În spiritul exigenţelor impuse de Legea nr. care poate fi un om politic sau o personalitate neutră faţă de partidele politice (un tehnocrat).Preşedintele României fiind unul din cei doi şefi ai executivului.(2) litera g) din Constituţia republicată prevede obligaţia Camerelor de a se reuni în şedinţă comună pentru examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. În raport cu primul-ministru. Legea nr. consultarea Guvernului cu privire la probleme urgente şi de importanţă deosebită (art. Parlamentul reunit în şedinţă comună. Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a fost calificat ca fiind o autoritate autonomă colegială. acestea se comunică autorităţilor administraţiei publice şi instituţiilor interesate. Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi preşedintele Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Preşedintele are atribuţii limitate. cât şi individual. atribuţiile sale în cadrul puterii executive se exercită în raport cu Guvernul. potrivit tezei devenită tradiţională. Tot în raporturile cu Guvernul. numeşte la propunerea Preşedintelui României. integral sau în extras.65 alin. Conform art. figura politică centrală a Guvernului. convoacă lucrările. Actele Consiliului Suprem de Apărare a Ţării pot avea atât caracter normativ.415/2002 care reglementează această autoritate publică a prevăzut necesitatea comunicării acestor hotărâri. participarea la menţinerea securităţii internaţionale şi la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară. hotărârile Consiliului Suprem de Apărare a Ţării ar trebui publicate în Monitorul Oficial. pe directorii serviciilor de informaţii şi exercită controlul asupra activităţii acestor servicii. şi în principal.103 din Constituţia republicată]. formată din membri de drept. cu primul-ministru şi apoi cu alte autorităţi ale administraţiei publice. doar a directorului 51 . deşi firesc ar fi fost să se prevadă invers. Tot în categoria atribuţiilor în raporturile cu alte autorităţi ale administraţiei publice. potrivit legii speciale în materie. faţă de varianta iniţială a acestei dispoziţii constituţionale care se rezuma la a prevedea atribuţia de numire. Preşedintele României propune numirea conducătorilor unor autorităţi ale administraţiei publice.119 din Constituţia republicată: “Consiliul Suprem de Apărare a Ţării organizează şi coordonează unitar activităţile care privesc apărarea ţării şi securitatea naţională.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. fiind legate strâns de formarea. sub semnătura Preşedintelui României şi a primului-ministru. astfel cum acesta a fost completat. Spre exemplu. cu conducătorul acestuia. în sensul că.(2) litera h) din Constituţia republicată. Astfel. În primul rând. cu excepţia celor pentru care se hotărăşte altfel.65 alin. dacă se decide astfel. Constituţia mai prevede următoarele atribuţii în sarcina Preşedintelui: revocarea şi numirea unor membri ai Guvernului. cu excepţia hotărârilor cu caracter militar.(1) şi art. potrivit art.87 din Constituţie).

împiedicându-l să pertracteze şi să semneze tratate secrete. 94 litera c) din Constituţie: “Preşedintele României numeşte în funcţii publice în condiţiile prevăzute de lege. fiind semnate de miniştrii de resort sau. Preşedintele României numeşte doi membri în Consiliul Naţional al Audiovizualului. la propunerea directorului Serviciului Român de Informaţii. într-un termen rezonabil. prin care se exprimă rolul de reprezentare a intereselor ţării noastre de către Preşedintele său. ” Faţă de varianta iniţială a art. Guvernului şi Parlamentului. astfel cum a fost completat. În plus. în relaţiile internaţionale. cu ocazia revizuirii au intervenit două modificări esenţiale.” Considerând politica externă tot o dimensiune a administraţiei publice rezultă că reglementarea unor atribuţii şi pentru şeful de stat în acest domeniu prezintă şi semnificaţia implicării sale în procesul decizional administrativ. desfiinţării sau schimbării rangului misiunilor diplomatice. Art. fiind vorba de un domeniu în care îşi desfăşoară activitatea mai multe autorităţi.Serviciului Român de Informaţii. că vor fi numiţi de Parlament numai directorii autorităţilor cu atribuţii în această materie. de la termenul fix de 60 de zile. în care Preşedintele trebuia să trimită tratatul internaţional spre ratificare. nu şi şefii compartimentelor de informaţii din cadrul diferitelor ministere. tratatele internaţionale devin opera comună a Preşedintelui. 52 . De asemenea. de ministrul de externe ori aprobate de către Guvern. Parlamentului.” Spre exemplu. urmare a negocierilor Guvernului. priveşte asigurarea legăturilor diplomatice cu alte state prin: acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României. Celelalte tratate şi acorduri internaţionale se încheie. În acelaşi timp. reglementează două mari categorii de atribuţii în acest domeniu. şi restul tratatelor de mai mică importanţă. conform unei dispoziţii din Legea audiovizualului. la propunerea Guvernului. negociate de Guvern. Potrivit art.91 alin. după caz. Prin modalitatea de reglementare. a fost introdusă o formulare generică. Totodată.94 literele a) şi b) din Constituţie: “Preşedintele României conferă decoraţii şi titluri de onoare şi acordă gradele de mareşal. textul constituţional. prevăzută în art. Pe de-o parte.91 din Constituţie consacrat atribuţiilor în domeniul politicii externe.(1) din Constituţia republicată: “Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României. alături de Serviciul Român de Informaţii. aprobarea înfiinţării. Preşedintele numeşte în funcţii pe prim-adjunctul directorului Serviciului Român de Informaţii şi pe cei trei adjuncţi ai acestuia. la propunerea Guvernului şi acreditarea reprezentanţilor diplomatici ai altor state (una din puţinele atribuţii prezidenţiale exercitată necondiţionat). de general şi de amiral. şi nu doar una singură. O altă categorie de atribuţii în domeniul politicii externe. (termen rezonabil).(2) şi (3) din Constituţie. potrivit art. potrivit legii speciale în materie.(1). Constituţia a urmărit să-l pună pe Preşedinte sub control în ce priveşte “mişcările externe”. aprecierea din doctrină potrivit căreia. Se înţelege. Semnătura Preşedintelui nu va avea nici o relevanţă dacă Parlamentul nu va ratifica acel tratat. Vom reţine în acest context. se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite de lege. fiind organizat prin lege şi Serviciul de Informaţii Externe precum şi un serviciu de informaţii cu caracter tehnic în sfera comunicaţiilor. consacrată inclusiv prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. potrivit art. care se negociază de experţi din diferite ministere. Preşedintele fiind doar obligat să-l trimită Parlamentului într-un termen rezonabil. 91 alin. permite o delimitare între tratatele internaţionale semnate de Preşedinte. prin legea de revizuire s-a folosit pluralul.91 alin. şi le supune spre ratificare Parlamentului.

să se înţeleagă asupra persoanelor şi rangului misiunilor diplomatice. În practica României după 1990 a fost folosită şi o instituţie nouă. Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii este un magistrat. Faţă de rangul său.134 alin. în doctrină au fost analizate două categorii de atribuţii şi anume: numirea magistraţilor şi acordarea graţierii individuale. fără drept de vot. se impune a adăuga şi atribuţia Preşedintelui de a putea participa la şedinţele acestui organism. La noi. dintre membrii acestuia. Decretele Preşedintelui de acreditare şi rechemare a reprezentanţilor diplomatici trebuie contrasemnate de primul-ministru. esenţială pentru menţinerea stabilităţii în raporturile juridice. astfel cum acestea au fost reglementate în varianta iniţială a Constituţiei din 1991 era posesorul a două funcţii izvorâte din necesitatea protejării independenţei judecătorilor şi a imparţialităţii procurorilor. nefăcând parte din membrii Consiliului. acesta este invitat de drept la lucrările Consiliului. condiţionarea instituită de Constituţie scoţând în evidenţă caracterul temperat al semiprezidenţialismului specific regimului constituţional actual. spre deosebire de alte ţări (Franţa sau Italia) unde Preşedintele Republicii este şi preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii. potrivit prevederilor din Regulamentele de organizare şi funcţionare a Camerelor. el participând de câte ori consideră că prezenţa sa la dezbateri este necesară. În plus.(6) al aceluiaşi articol. Potrivit alin. numit de Preşedintele Ţării. care continuă să fie recrutaţi de Ministerul Justiţiei. Astfel. fără a fi nevoie de o invitaţie. Atribuţiile Preşedintelui României în raporturile cu justiţia şi alte autorităţi jurisdicţionale În ce priveşte atribuţiile Preşedintelui în raporturile cu justiţia. în mod obişnuit. potrivit art. Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României. § 5. Faţă de schimbările profunde aduse dispoziţiilor constituţionale referitoare la autoritatea judecătorească. şi în special. “Preşedintele României prezidează lucrările Consiliului Superior al Magistraturii la care participă”. se înţelege. numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor. 53 .100 alin. art. în virtutea atribuţiilor sale constituţionale. prin Legea de revizuire din 2003.(2) din Constituţia republicată. Potrivit art.(1) din Constituţia republicată. În cadrul prevederilor constituţionale privitoare la numirea magistraţilor. În realizarea primei funcţii.În ce priveşte primele două atribuţii rezultă că cei doi şefi ai executivului trebuie să negocieze. reprezentanţii diplomatici ce urmează a fi acreditaţi sunt supuşi unui vot consultativ în comisiile de specialitate ale celor două Camere. din proprie iniţiativă. Astfel.(1) din Constituţia republicată: “Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor. cu excepţia celor stagiari.” Consiliul Superior al Magistraturii. în condiţiile legii. cu excepţia celor stagiari.133 alin. Această instituţie nu se suprapune însă cu instituţia de ambasador în sensul clasic al termenului. în general. Este o soluţie interesantă şi inedită. ales prin rotaţie pe un mandat unic de un an. se poate observa proiectarea unui sistem complex. el va prezida lucrările acestui organism atunci când participă la şedinţele sale. faţă de noua configuraţie a Consiliului Superior al Magistraturii. aceea de ambasador cu misiuni speciale. consacrată apoi expres de Regulamentele celor două Camere. pentru ordinea de drept şi constituţională. fără a se exclude însă posibilitatea pentru Preşedintele ţării de a participa la lucrările Consiliului. în calitate de consiliu de disciplină. şi anume: funcţia de a asigura numirea judecătorilor şi funcţia de a veghea la respectarea principiului inamovibilităţii judecătorilor. consacră expres rolul Consiliului Superior al Magistraturii de garant al independenţei justiţiei. De remarcat că iniţial aceasta a fost o cutumă parlamentară.

aceştia neputând fi transferaţi. în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor. 54 . în art. 142 alin. constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunicarea celor constatate Parlamentului şi Guvernului.sistem ce este detaliat prin lege. potrivit art. de către Curte [art. decretele emise de Preşedinte în exercitarea acestei atribuţii urmând a fi contrasemnate de primul-ministru.) nu au drept de vot. În aceste situaţii. prin secţiile sale. controlul respectării procedurii alegerii Preşedintelui României şi confirmării rezultatelor sufragiului. În considerarea unor situaţii apărute în practică. caz în care ea va fi acordată doar prin lege organică conform art. în activitatea de numire a magistraţilor este implicat şi Preşedintele României care va proceda la numire în baza unei competenţe legate. În ce priveşte raporturile Preşedintelui cu Curtea Constituţională. fiind exercitată fără vreo altă condiţionare prealabilă. în doctrină au fost formulate două concluzii şi anume: graţierea poate fi şi colectivă.146 litera g) din Constituţia republicată]. ministrul justiţiei. de către Curte [art. Constituţia prevăzând expres.142-147). ce constă într-o măsură de clemenţă în virtutea căreia o persoană condamnată penal este scutită de executarea totală sau parţială a pedepsei stabilite prin hotărâre judecătorească de condamnare rămasă definitivă.146 litera e) din Constituţia republicată.134 alin.146 litera f) din Constituţia republicată]. Preşedintele acordă graţierea individuală.146 litera h) din Constituţie]. detaşaţi şi nici chiar promovaţi fără acordul lor. Numirea judecătorilor semnifică dobândirea inamovibilităţii. dar nu şi ulterioară. în doctrina românească actuală s-a admis că.” Este vorba despre cea de-a doua funcţie a Consiliului Superior al Magistraturii. Acordarea graţierii individuale este un drept universal al şefului de stat.a). “în realizarea rolului său de garant al justiţiei ”. de către Curte [art. preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (care fac de drept parte din Consiliul Superior al Magistraturii – subl. acordarea unui aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României. potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică. spre deosebire de reglementarea constituţională iniţială. alături de alte subiecte de sesizare. În sfera raporturilor dintre Preşedinte şi Curtea Constituţională se înscriu şi cele referitoare la: sesizarea Curţii. Astfel. În plus. vom reţine că potrivit art.94 litera d) din Constituţia republicată. Preşedintele României numeşte trei din judecătorii Curţii Constituţionale. în materie disciplinară.(3) din Constituţia republicată. Faţă de această prevedere.134 alin (2) din Constituţia republicată: “Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte şi rolul de instanţă de judecată. posibilitatea ca hotărârile acestui organism în materie disciplinară să poată fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi de Justiţie.ns. pentru soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice [art. Preşedintele poate sesiza Curtea Constituţională. cu privire la neconstituţionalitatea unei legi. trei fiind numiţi de Camera Deputaţilor şi trei de către Senat. Preşedintele poate refuza numirea unor persoane dar nu poate adăuga nici un nume pe lista propusă de Consiliul Superior al Magistraturii.134 alin. reglementată în titlul V din Constituţie (art. înainte de promulgare. i) din Constituţie. acordarea graţierii individuale este o atribuţie exclusivă a Preşedintelui României. există şi un text de trimitere [art.(4) din Constituţie] ce permite ca prin legea sa organică să i se stabilească şi alte atribuţii Consiliului. atribuţie introdusă în anul 2003]. Potrivit art.(3). privită ca un statut juridic special care presupune protecţia judecătorilor în faţa oricăror imixtiuni exterioare.73 lit.146 lit. Potrivit art. În plus.

În opinia noastră. în ce ne priveşte considerăm şi noi. care nu se concretizează în decrete. exemplificând cu decretele de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate sau cu cele de instituire a stării de asediu sau de urgenţă emise în condiţiile art. acestea sunt calificate de specialişti ca fiind acte administrative. emiterea de decrete. a căror publicare în Monitorul Oficial al României este obligatorie. că ele nu pot fi decât acte administrative individuale. Nepublicarea atrage inexistenţa decretului. potrivit legii speciale în materie. în realitate sunt avute în vedere doar actele juridice ale şefului statului. cu excepţia decretelor care intră în sfera actelor exceptate de la controlul în contencios administrativ. decretele care nu sunt contrasemnate de primulministru intră în sfera relaţiilor Preşedintelui României cu Parlamentul. cât şi cu voinţa organului pe care îl reprezintă primulministru. conferă distincţii. Contrasemnarea este cerută expres pentru decretele prin care Preşedintele: înaintează Parlamentului. decretele Preşedintelui pot fi şi acte administrative normative. atestând conformitatea acestuia atât cu prevederile legale. Termenul de inexistenţă a unui act are. ca acte juridice. Prin urmare. numite decrete. considerându-se că actul nici nu a existat vreodată. Astfel. Contrasemnarea decretelor Preşedintelui contribuie în esenţă. accepţiunea lipsei totale de valoare juridică.(2) nu trebuie să se tragă concluzia că. alături de alţi autori. decretele pot fi atacate în instanţa de contencios administrativ. Prin urmare. Deşi o parte a doctrinei actuale susţine că. declară mobilizarea totală sau parţială a forţelor armate sau ia măsuri de respingere a unei agresiuni armate declanşate împotriva ţării.92 şi 93 din Constituţie. precum şi mesaje. În ce priveşte regimul juridic aplicabil decretelor Preşedintelui. ca de exemplu. articolul 93 alineatul (1) şi articolul 94 literele a). ca acte exclusiv politice. desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru.100 din Constituţia republicată: “(1). ele sunt supuse regulii contrasemnării de către primul-ministru. instituie starea de asediu sau de urgenţă. în special cele de numiri în funcţii. la angajarea răspunderii şefului Guvernului pentru conţinutul actului. deci în acte producătoare de efecte juridice.” Deşi art. emiterea acestora fiind condiţionată de consultarea sau încuviinţarea Parlamentului. desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice. Un exemplu. sunt supuse unor condiţii stabilite de lege. producătoare de efecte juridice. numirea în funcţii publice. Preşedintele poate fi însă şi autorul unor acte cu caracter politic. Dacă aceasta reprezintă regula. În exercitarea atribuţiilor sale constituţionale. Din enumerarea art. dizolvarea Parlamentului.88 din Constituţie. declaraţii etc. (2). În exercitarea atribuţiilor sale. potrivit art.100 din Constituţie are ca titlu marginal “Actele Preşedintelui”. spre ratificare. În ce priveşte natura juridică a decretelor Preşedintelui. în principiu. Decretele emise de Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor sale prevăzute în articolul 91 alineatele (1) şi (2). face avansări în gradele superioare ale armatei şi acordă graţierea individuală.§ 6. acreditează sau recheamă reprezentanţii diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea. Actele Preşedintelui României Potrivit art. articolul 92 alineatele (2) şi (3). Preşedintele emite decrete. Preşedintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al României. b) şi d) se contrasemnează de primul-ministru. iar o altă categorie de decrete.100 alin. în dreptul public. care pot avea însă şi o conotaţie politică.. tratatele internaţionale pe care le-a încheiat. decât în fruntea 55 . Preşedintele nu ar putea lua decizii fundamentale pentru soarta ţării cum sunt cele ce pot fi instituite prin decretele mai sus menţionate. realizarea respectivelor atribuţii presupune obligatoriu. în cea mai mare parte. sub sancţiunea inexistenţei. excepţia o constituie doar decretele care concretizează atribuţii inerente Preşedintelui. îl reprezintă mesajele adresate Parlamentului. majoritatea fiind condiţionate de propunerile altor autorităţi publice.

urmată de sancţiunea demiterii prin referendum. de o răspundere administrativ-disciplinară. Propunerea trebuie temeinic motivată.453/2004) iar decretul Preşedintelui nu face decât să instituie regimul juridic prevăzut în astfel de acte normative. Deoarece. care în constituţiile democratice sunt exprimate generic prin sintagma “înaltă trădare”. rezultate din analiza comparativă a celor două reglementări. se reglementează tragerea la răspundere penală a Preşedintelui României pentru fapte penale deosebit de grave. iar treimea de parlamentari se raportează la totalul acestora şi nu la membrii uneia din Camere.84 alin. Art. autorii de drept administrativ prezintă instituţia. faţă de formele răspunderii administrative. Această deficienţă de redactare iniţială a regimului constituţional consacrat răspunderii Preşedintelui României a fost remediată. conţinutul propunerii de suspendare. consacrând o formă de răspundere penală a acestuia. reglementările ce vor fi puse în aplicare în astfel de situaţii consacră restrângeri ale exerciţiului unor drepturi sau unor libertăţi cetăţeneşti. în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care Preşedintele încalcă prevederile Constituţiei poate fi iniţiată de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor şi trebuie adusă neîntârziat la cunoştinţă Preşedintelui. tocmai ca urmare a situaţiei de război sau a unor stări excepţionale apărute. § 7. 56 .96 în Constituţia republicată. Procedura tragerii la răspundere. Secretarul General al Camerei unde a fost depusă propunerea are obligaţia să comunice Preşedintelui o copie de pe listă şi motivele sesizării şi să aducă la cunoştinţă celeilalte Camere. Constituţia din 1991 a consacrat două texte distincte acestei instituţii [art. şi de fapt de a declanşa aplicarea cadrului legal în materie. în final. după textul consacrat răspunderii politice pentru fapte care nu au semnificaţie penală.(3) şi art. acuzarea de înaltă trădare. fiind vorba.Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.95 din Constituţia republicată prevede suspendarea din funcţie privită ca o răspundere politică a Preşedintelui. nr. prin legea de revizuire. în mod obişnuit analiza răspunderii Preşedintelui României porneşte de la dispoziţiile constituţionale în materie. imediat după textul constituţional consacrat suspendării sale din funcţie. Propunerea de suspendare motivată şi lista celor care o susţin se depune la Secretarul General al Camerei unde cei ce au formulat-o au ponderea.1/1999 privind regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. În acest caz.84 alin.84 alin.(3) referitor la punerea sa sub acuzare. primind titlul marginal “punerea sub acuzare” instituie posibilitatea înlăturării imunităţii Preşedintelui şi a punerii sale sub acuzare pentru o faptă deosebit de gravă. Dar ele sunt conţinute în acte normative speciale (ca de exemplu. Constituţia leagă procedura acesteia de iniţiativa parlamentară. autoritate care în situaţiile evocate (mobilizare totală sau parţială şi instituire a stării de asediu sau de urgenţă) ar trebui să se întrunească imediat. În noua concepţie. iar data depunerii semnifică declanşarea procedurii de suspendare.U. delimitând răspunderea politică de răspunderea penală a acestuia.G. în calitate de Preşedinte al acestuia. de votul poporului. prin deplasarea fostului art. În ce priveşte regimul răspunderii politice a Preşedintelui României. Răspunderea Preşedintelui României În ce priveşte problema răspunderii Preşedintelui României. Competenţa dezbaterii şi votării propunerii aparţine Camerelor reunite în şedinţă comună. cu rezolvarea aspectelor sesizate de doctrină.(3) din Constituţia din 1991. În mod firesc. Art. de poziţia autorităţii ce exercită jurisdicţia constituţională şi. cu unele modificări şi completări. soluţie tehnică ce a determinat o serie de consecinţe sub aspectul naturii şi a regimului juridic aplicabil fiecărei forme de răspundere. O.95]. decretele Preşedintelui vor avea doar rolul de a face incidente hotărârile colective ale Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. devenit art.

acesta şi-a reluat exercitarea atribuţiilor. să nu voteze în favoarea demiterii Preşedintelui. Preşedintele este suspendat de drept. acesta este consacrat. pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare. De la data punerii sub acuzare şi până la data demiterii. Procedura de suspendare este dezbătută după procedura stabilită de Regulamentul şedinţelor comune. ca urmare a revizuirii. după respingerea demiterii Preşedintelui.96 din Constituţia republicată. 322 parlamentari au votat în favoarea suspendării. ce intră sub incidenţa legii penale. Astfel. ştiut fiind faptul că în primăvara anului 2007 a fost declanşată procedura de suspendare a Preşedintelui în exerciţiu. în şedinţă comună. (2). Preşedintele. ca echivalând cu un vot de blam adresat forului legislativ. aspect care ar putea determina punerea în discuţie a dizolvării sale. În practica parlamentară s-a confirmat acest ultim punct de vedere. populaţia a avut un punct de vedere diferit de cel al majorităţii parlamentare.89 din Constituţie şi supusă unor multiple condiţionări nu poate să intervină.95 alin. dizolvarea Parlamentului. iar acest lucru nu s-a întâmplat cu ocazia revizuirii. cu toate consecinţele juridice ce decurg de aici.146 litera h) din Constituţia republicată. Preşedintele este demis de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. în art. este obligatorie sesizarea Curţii Constituţionale în vederea emiterii unui aviz consultativ potrivit art. iar cu ocazia referendumului din 19 mai 2007. Prin urmare. 57 . Abia după primirea avizului se poate trece la dezbaterea propunerii de suspendare. continuânduşi activitatea. În urma referendumului pot apare însă. situaţie ce a fost apreciată în doctrina actuală. în opinia noastră. intervenind vacanţa funcţiei şi declanşându-se procedura organizării de noi alegeri prezidenţiale. contrar poziţiei exprimate de Parlament. de către popor. decât cu respectarea în totalitate a acestor prevederi. Preşedintele se consideră demis pe data organizării referendumului. ceea ce o face aproape imposibil de realizat. în cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea preşedintelui. Parlamentul la rândul său. Potrivit Constituţiei. asemeni parlamentarilor se bucură de imunitate. aspect lăsat la latitudinea şefului de stat. de unde concluzia necesităţii unui regim special al răspunderii pentru fapte comise în exercitarea prerogativelor funcţiei sale. În cazul aprobării ei. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. caz în care. el ar fi trebuit să-şi găsească o consacrare expresă în Constituţie. neîntârziat. două situaţii. În ce priveşte regimul răspunderii penale a Preşedintelui. Într-o a doua ipoteză. la cunoştinţă Preşedintelui României pentru a putea da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. iar pentru a deveni efectivă trebuie să fie votată de majoritatea deputaţilor şi senatorilor. se poate întâmpla ca populaţia să aibă o poziţie diferită faţă de cea a Parlamentului. cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor.(1) coroborat cu art. Camera Deputaţilor şi Senatul. în cazul în care populaţia se va pronunţa contrar demiterii Preşedintelui şi implicit. astfel că. Propunerea de punere sub acuzare poate fi iniţiată de majoritatea deputaţilor şi senatorilor şi se aduce. (4). Într-o primă ipoteză. Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. la libera sa apreciere. poporul poate să confirme votul parlamentar. (3).96 din Constituţia republicată: “(1). Potrivit art. Deşi perfect argumentat punctul de vedere exprimat mai sus. Preşedintele ar trebui să–şi reia activitatea.Înainte de dezbaterea propunerii de suspendare. pentru a putea fi efectiv aplicat.” Această dispoziţie consacră o importantă excepţie constând în posibilitatea înlăturării imunităţii Preşedintelui şi a punerii sale sub acuzare pentru o faptă deosebit de gravă. reglementată expres în art. înalta trădare.

judecata în fond (secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi de Justiţie) şi judecata în recurs (Înalta Curte de Casaţie şi de Justiţie. Preşedintele se poate prezenta în faţa Parlamentului să-şi formuleze apărarea. în Secţiuni Unite). de unde refuzul trimiterii în judecată.95 alin. fiind vorba de majoritatea absolută. fie chiar înainte de a se ajunge la instanţă. Acum textele se conciliază. Prin noile dispoziţii se consacră mai clar faptul că Parlamentul nu îndeplineşte rolul de instanţă de judecată. putând fi definită ca cea mai gravă încălcare a jurământului şi intereselor poporului şi ţării. Şi într-un caz şi în celălalt. dacă doreşte. în fond sau în recurs. se aprecia că Preşedintele ar trebui suspendat din funcţie pe data votului Parlamentului de punere sub acuzare de înaltă trădare. un alt autor este de părere că. în condiţiile legii. adică exact majoritatea necesară pentru a vota suspendarea Preşedintelui din funcţie. la cunoştinţă Preşedintelui. să se prezinte în faţa Parlamentului. Este şi motivul pentru care ea nu este definită numai ca infracţiune ci. Pe aceeaşi linie de idei. 58 .84 alin. instituţia tragerii la răspundere penală a Preşedintelui României este pusă în consonanţă logică cu instituţia tragerii la răspundere politică a acestuia. în cazul răspunderii politice. evocând o crimă politică. urmare a condamnării. este prevăzută expres obligaţia aducerii neîntârziat. În al treilea rând. fapta de înaltă trădare nu este o infracţiune care să ţină în exclusivitate de ilicitul penal. În al doilea rând. În felul acesta. prin simpla constatare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că nu sunt întrunite elementele punerii sub acuzare de înaltă trădare. este prevăzută expres suspendarea din funcţie a Preşedintelui. noua reglementare neavând doar semnificaţia unei simple schimbări de loc a unuia şi aceluiaşi text constituţional. că Preşedintele nu poate fi condamnat pentru acuzare de înaltă trădare din anumite considerente. iar pe planul consecinţelor juridice de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În primul rând este prevăzut expres numărul de deputaţi şi senatori care pot face propunerea de punere sub acuzare. pur şi simplu. dar ca o faptă care este apreciată pe planul consecinţelor politice de către autoritatea legiuitoare. a punerii sub acuzare. iar sub aspect strict juridic. Tot prin analogie cu dispoziţiile art. Cu alte cuvinte. punerea sub acuzare având precumpănitor un sens politic.(2) din Constituţie. s-a susţinut că. fie pe parcursul judecăţii.95 din Constituţie. se poate constata de instanţa de judecată. ea se situează cum se exprimă un autor francez consacrat.(1) teza finală din Constituţie. la graniţa dintre politică şi drept. deşi nu se prevede expres. ci constituind şi o îmbunătăţire pe fond a reglementării iniţiale. ca autorităţi ale puterii judecătoreşti. ce constă “în abuzul de funcţie pentru o acţiune contrară Constituţiei şi intereselor superioare ale ţării. ridicarea imunităţii parlamentare prevăzute de art. Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îi revine rolul de a întocmi rechizitoriul pentru trimiterea în judecată a Preşedintelui. pentru a da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.Sintagma “înaltă trădare” depăşeşte sfera strictă a conceptelor juridice. de la data punerii sub acuzare şi până la data demiterii.” Anterior revizuirii. Aceste deficienţe au fost remediate cu ocazia revizuirii. îşi va reîncepe activitatea putându-se purta discuţii cu privire la “seriozitatea Parlamentului”. în exerciţiul atribuţiilor prezidenţiale. Procedura propriu-zisă presupune două faze: faza punerii sub acuzare pentru înaltă trădare (politică) şi faza judiciară ( tehnico-juridică) compusă din trei etape şi anume: trimiterea în judecată realizată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. având mai ales o semnificaţie politică. ca “faptă”. după efectuarea urmăririi penale. pentru ca acesta să poată. Preşedintele. Şi în cazul declanşării acestei forme de răspundere. pe baza analogiei cu dispoziţia din art. există posibilitatea nefinalizării.

Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc şi în sesiuni extraordinare la cererea: a. unei treimi din numărul deputaţilor 8. în termen de 10 zile de la data la care a primit decizia Curţii Constituţionale. Primului-ministru 7. prin care i s-a confirmat constituţionalitatea legii 59 . Potrivit Constituţiei. în termen de 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare b. Preşedintelui României sau a cel puţin unei pătrimi din numărul deputaţilor sau al senatorilor c. Preşedintele României exercită: a. precum şi între stat şi societate b. de a fi organul reprezentativ suprem al poporului român b. Dreptul de convocare a Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară aparţine: a. Camerele se întrunesc în şedinţă comună pentru: a. al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării d. Preşedintele României are rolul: a. În procedura de învestitură a Guvernului. Preşedintele este obligat să o promulge: a. principalele probleme politice ale naţiunii c. Preşedintele României are rolul de a: a. aprobarea mesajului Preşedintelui 6. a biroului permanent al fiecărei Camere ori a cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor b. primirea mesajului Preşedintelui c. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 1.§ 8. pe preşedintele partidului majoritar în Parlament c. în termen de 20 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare c. Preşedintelui Camerei d. funcţia de mediere între Guvern şi autorităţile publice 2. desemna candidatul la funcţia de prim-ministru şi de a numi Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament 4. de a reprezenta statul român şi de a fi garantul independenţei naţionale. de a exercita conducerea generală a administraţiei publice c. probleme urgente şi de importanţă deosebită b. Preşedintelui României. intenţia de adoptare a unei legi 5. primirea şi dezbaterea mesajului Preşedintelui b.funcţia de mediere între puterile statului. Potrivit Constituţiei. în termen de 10 zile de la data la care a solicitat reexaminarea d. de a avea iniţiativă legislativă 3. Preşedintelui României b.funcţia de mediere între autorităţile administraţiei publice d. În situaţia în care a cerut reexaminarea unei legi de către Parlament.funcţia de mediere între Parlament şi Guvern c. desemna în calitate de prim-ministru. Preşedintele României poate adresa Parlamentului un mesaj cu privire la: a. numi candidatul la funcţia de prim-ministru b. Biroului permanent al Camerei Deputaţilor c.

de majoritatea deputaţilor sau senatorilor d. 10 zile de la primire b. cu majoritate simplă d. Preşedintele României emite: a. Preşedintele României poate consulta Guvernul cu privire la: a.S. de cel puţin jumătate plus unul din numărul deputaţilor şi senatorilor c. decizii care se publică în Monitorul Oficial sub sancţiunea inexistenţei b. Potrivit Constituţiei. negociate de Guvern c. preşedintele României are drept atribuţie: a. majorităţii deputaţilor şi senatorilor 60 . cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor 16. decrete care se publică în Monitorul Oficial sub sancţiunea inexistenţei c. intenţia de adoptare a unei legi 11. de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor b. cu votul unei treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor b.9. decretele de instituire a stării de urgenţă în anumite unităţi administrativteritoriale. În exercitarea atribuţiilor sale.S. Propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României se aprobă: a. numirea ministrului de externe din proprie iniţiativă 12. 15. la propunerea Guvernului b.S.S. 15 zile de la primire c.M.M. decretele prin care se acordă titluri de onoare c. cu majoritate absolută c. 20 de zile de la primire 10. b.M. decretele prin care sunt acreditaţi reprezentanţii diplomatici ai României b. acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României. poate doar să participe la şedinţele C. dispoziţii care se publică în Monitorul Oficial sub sancţiunea inexistenţei 14. principalele probleme politice ale naţiunii c. participă la adoptarea hotărârilor C. reiese că acesta: a. În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei. probleme urgente şi de importanţă deosebită b. decretele de numire în funcţie a unor membri ai Guvernului d. c. de cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor 17. Propunerea de punere sub acuzare a Preşedintelui României poate fi iniţiată: a. d. majorităţii deputaţilor şi senatorilor prezenţi b. Preşedintele României este obligat să promulge legea în termen de cel mult: a. este şi Preşedintele C. a cel puţin două treimi din totalul parlamentarilor c. Nu trebuie contrasemnate de către primul-ministru: a. În domeniul politicii externe. ratificarea tratatelor internaţionale. este membru al C.M. Întrucât Preşedintele României prezidează şedinţele Consiliului Superior al Magistraturii la care participă. Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie cu votul: a. 13.

În sens larg. reprezintă o creaţie a vremurilor moderne. (Consiliu de Miniştri şi respectiv. Pentru sistemul politic românesc. adică suveranitatea în acţiune. formând “casta” marilor dregători. În doctrina interbelică. care se va specializa. Guvern). de regulă. a marilor funcţionari. îl reprezenta aşanumitul Consiliu de Coroană. atât în constituţii cât şi în legi a celor două noţiuni.Modulul III Guvernul României • • • Obiective specifice : cunoaşterea. gestiona şi opera cu noţiuni referitoare la statutul membrilor Guvernului. “corpul de sfetnici”ai monarhului. din perioada absolutismului monarhic. raportul este invers. în baza dreptului de suveranitate. monarhul deţinea toate funcţiile supreme în stat. în accepţiunea modernă a termenului. rolul şi structura Guvernului Rezultatele aşteptate : studenţii vor înţelege. actele tipice sau răspunderea membrilor Guvernului Competenţe dobândite : în momentul în care vor finaliza studiul acestui modul studenţii vor avea posibilitatea să: .precizeze care este mandatul Guvernului şi formele de răspundere tipice membrilor Guvernului. în sensul modern al termenului. termenul de guvern avea mai multe accepţiuni. apărută o dată cu primele Constituţii. precede apariţia Guvernului. Astfel. Consiliul de Miniştri apare ca o creaţie a Unirii Principatelor. în timp. termenul de guvern semnifica exercitarea suveranităţii de către titularul ei. Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore • § 1. regimul învestiturii . deşi Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1858) nu conţine o reglementare amplă a acestuia. dacă în sistemul monarhiei absolute. care desemna cele două puteri politice: legiferarea şi menţinerea ordinii legale. din perioada interbelică. subiect în raporturile de drept administrativ în nume propriu. termenul de guvern desemna numai puterea executivă ori ministerul sau cabinetul ministerial. Faţă de utilizarea de-a lungul vremii. Guvernul sau Consiliul de Miniştri. Curia regis. în sensul de organ de stat. În unele sisteme naţionale. ce nu trebuie însă confundat cu Consiliul de miniştri. Rolul şi structura Guvernului Sub aspect istoric. În sens restrâns. apariţia miniştrilor şi implicit a ministerelor. acesta se va înconjura de un corp de consilieri. a miniştrilor. aprofundarea şi utilizarea noţiunilor fundamnetale care vizează sfera executivului în România. care nu era reglementat însă în constituţii. iar în altele. aplicarea legilor în cuprinsul teritoriului. În sensul actual al termenului. în fostele consilii ale regelui. înţelegerea. În România.cunoască principalele acte ale Guvernului. apariţia ministerelor precede apariţia Consiliului de Miniştri. în doctrină s-a pus problema dacă 61 . ca organ de sine stătător. cel puţin în ţările Europei continentale. regimul învestiturii.stabilească rolul Guvernului în cadrul executivului . originea sa aflându-se.

sfera Guvernului era mai mare decât a Consiliului de Miniştri.2/1989 privind constituirea. organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale (prima structură organizatorică cu atribuţii de legiferare şi cu origine revoluţionară). Astfel. pe lângă miniştri. Într-o viziune generală. În Constituţia României republicată. intitulat Raporturile Parlamentului cu Guvernul (art.104/1990 privind activităţile pentru care Guvernul adoptă hotărâri au consacrat principalele norme privind organizarea şi funcţionarea Guvernului. Ulterior a fost adoptată Legea nr. al ministerelor.102-110.102 alin. la art. cu alte cuvinte. în perioada postbelică. dar prevederi cu privire la această autoritate publică se regăsesc şi în capitolul următor. alte constituţii stabilesc o cifră minimă sau indică autoritatea care va stabili acest număr iar cele mai multe lasă problema deschisă.este vorba despre una şi aceeaşi instituţie. cum ar fi: cel consacrat Preşedintelui (art. potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament.37/1990 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României. se întâlnesc constituţii care restrâng sfera membrilor Guvernului exclusiv la sfera miniştrilor. adoptarea de hotărâri pentru aplicarea 62 .85.) sau în cel consacrat Parlamentului. scădere a inflaţiei şi stabilitate economică. constituţii care admit şi prezenţa miniştrilor fără portofoliu şi constituţii care extind sfera membrilor Guvernului şi la alte funcţii de demnitari. adică Guverne cu structură ierarhică.(1) din Constituţia republicată rezultă că Guvernul României are un dublu rol: politic şi administrativ. Guvernul este reglementat în titlul III (Autorităţile publice). În perioada postdecembristă.92/1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României. ceea ce sub aspect juridic se concretizează în iniţierea de proiecte legislative. pot fi identificate Guverne formate din prim-ministru şi ceilalţi membri. în Guvern. în opinia unor specialişti iar apoi Decretul-Lege nr. În ce priveşte componenţa Guvernului. el fiind mai puţin o entitate cât un mod de a lucra al miniştrilor. cum ar fi secretarii de stat. Din conţinutul art. primul act cu caracter constituţional din perioada postdecembristă. dacă noţiunile sunt sinonime. le găsim în Decretul-Lege nr. art.86. căci. Spre deosebire de perioada interbelică în care. de apărarea naţională sau de raporturile statului pe care-l guvernează cu alte state. pe când Consiliul de miniştri are un înţeles administrativ. Decretul-Lege nr. cabinetul sau guvernul sunt titulaturi întrebuinţate din punct de vedere politic.” Cu alte cuvinte. asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice. modelatorul şi executantul măsurilor de redresare economică. răspunde de ordinea publică. el este iniţiatorul. Guvernul are sarcina de a realiza politica naţiunii. organizarea şi funcţionarea Guvernului României. lege pre-constituţională. mai intrau şi secretarii de stat şi subsecretarii de stat.87 etc. art. „Guvernul.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor supusă unor modificări şi completări ulterioare. iar după câteva zile a fost adoptat Decretul-Lege nr. raţiunea fundamentală a Guvernului o reprezintă asigurarea realizării liniilor politice interne şi externe ale ţării. s-a susţinut în doctrina interbelică. în capitolul III.111-115) precum şi în alte capitole. adică al existenţei unor nivele ierarhice între membrii Guvernului. rezultă că noţiunile erau echivalente. Sub aspectul modului de constituire. primele dispoziţii cu privire la Guvern. există constituţii care stabilesc un număr fix de ministere.74 privitor la iniţiativa legislativă. din analiza reglementărilor constituţionale. Legat de numărul miniştrilor şi implicit. înlocuită cu Legea nr. adică guverne cu structură simplă şi Guverne ce conţin o ierarhizare.10/1989 privind constituirea. cum ar fi art. Deşi s-ar părea că este vorba de noţiuni cu conţinut identic. pe seama legii sau pe seama jocului politic de formare a Guvernului.

de colaborare (cu autorităţile administraţiei publice autonome etc.102 alin.(3) din Constituţie rezultă că formula ministrului de stat menţinută constant. miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică. prin votul acordat.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor cu modificările şi completările ulterioare preia conţinutul art.(1) din Constituţia republicată. următoarele funcţii: de strategie. El marchează trecerea din sfera competiţiei pentru putere în sfera exercitării puterii politice. Prezumţia de neconstituţionalitate este clară şi ea rezultă din interpretarea gramaticală a dispoziţiei constituţionale. lege preconstituţională. între funcţia de prim-ministru şi cea de ministru nu se poate interpune o altă categorie mai importantă.23/2004. Prin această formulare. dispoziţiile Legii nr. Rolul politic al Guvernului se exprimă nu numai în sfera exclusiv executivă. Deşi în forma iniţială.37/1990 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României. Astfel. iar administraţia publică a cărei conducere generală este realizată de Guvern. cooperarea cu organismele sociale interesate. în îndeplinirea atribuţiilor sale. acestea au fost modificate stabilindu-se expres că.(3) din Constituţia republicată: Guvernul este alcătuit din primministru. el semnifică “încheierea contractului de guvernare”.90/2001 au fost în concordanţă cu textul constituţional. Potrivit art. Între Guvern şi toate celelalte autorităţi ale administraţiei publice se stabilesc raporturi de drept administrativ care pot fi: de subordonare (ministerele şi prefecţii). programul politic al Guvernului rămâne un document exclusiv al acestuia. Guvernul este parlamentar prin origine şi guvernamental prin funcţie.acestora. Prin această dispoziţie este prevăzută structura Guvernului. În timp ce utilizarea verbului “a aproba” ar fi avut semnificaţia unei implicări a Parlamentului şi în procesul de realizare a liniilor politice concretizate în programul de guvernare. care ar fi trebuit menţionate expres. Din analiza art. prin Legea nr.102 alin. legitimează echipa guvernamentală şi implicit programul politic de partid ca program politic oficial de guvernare a ţării. are drept scop tocmai îndeplinirea acestor valori politice. de reglementare. încredere pe care o poate retrage oricând. noţiunea folosită. dacă motivele pentru care fusese acordată la învestitură au dispărut ulterior. cea de viceprim-ministru. calificând expres Guvernul ca fiind o autoritate publică a puterii executive. de reprezentare şi de autoritate de stat. potrivit căreia. la 8 decembrie 1991. dar liniile sale de forţă sunt acceptate de Parlament. legiuitorul constituant român a preluat teza doctrinei occidentale contemporane. potrivit căreia. Legea nr. prin adoptarea unei moţiuni de cenzură. legiuitorul constituant a consacrat un principiu general al activităţii Guvernului. şi cu atât mai mult. din formularea normei constituţionale rezultând că s-a urmărit reglementarea unui Guvern fără scară ierarhică interioară. din Guvern pot face parte şi miniştri de stat precum şi miniştri-delegaţi cu 63 . Guvernul este organ al administraţiei publice cu competenţă materială generală care exercită potrivit legii.(2) din Constituţia republicată. Parlamentul. prin exercitarea iniţiativei legislative şi a modalităţilor de conlucrare cu Camerele Parlamentului. ci şi prin colaborarea cu celelalte autorităţi publice. după intrarea în vigoare a Constituţiei. de administrare a proprietăţii statului. în toate cabinetele care s-au succedat din anul 1990 până în anul 2000 a fost neconstituţională.102 alin. în baza Legii nr. lăsând să se înţeleagă că.102 alin. cum este cea de ministru de stat. din care hotărâtoare este acţiunea sa în sfera puterii legislative. aceea de “acceptare” semnifică acceptarea în bloc a programului de guvernare. Votul de învestitură are valoare de fapt juridic. îşi exprimă doar încrederea în acest program.) şi de tutelă administrativă (faţă de autorităţile administraţiei publice locale). În art.

cu însărcinări speciale pe lângă primul-ministru. în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori. în caz de criză guvernamentală gravă. cerute de Constituţie.(1) coroborat cu art. într-un regim parlamentar. Astfel. procedura de învestitură a Guvernului se declanşează după alegerile generale. art.103 şi 104. la 22 decembrie 2008 a condus la o formulă şi mai de neacceptat.85 alin. scop în care conlucrează cu miniştrii care răspund de îndeplinirea acestui program în cadrul ministerelor pe care le conduc. Cele patru etape sunt: .însărcinări speciale pe lângă primul-ministru.desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru. .U.221/2008 pentru stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale.numirea Guvernului. eventual liderul partidului majoritar dar în egală măsură.acordarea votului de încredere de către Parlament.(1) din Constituţie: “Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de către Parlament. procedura de învestitură presupune patru etape procedurale bine definite. dacă nu există o asemenea majoritate. personalităţii însărcinate cu formarea listei viitorului Guvern. . Regimul învestiturii Guvernului Învestitura Guvernului poate fi definită ca reprezentând complexul de acte şi fapte juridice. prevăzuţi în lista Guvernului prezentată Parlamentului pentru acordarea votului de încredere. Desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru prezintă semnificaţia unui mandat acordat de Preşedintele României. precum şi miniştri-delegaţi.(1) din Constituţia republicată: “Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru.” În ce priveşte modalităţile concrete de consultare. procedura de învestitură a Guvernului este prevăzută în art. un specialist. în opinia noastră.(2) din Legea nr.solicitarea votului de învestitură.90/2001 primind următorul conţinut: Din Guvern pot face parte: un viceprim-ministru. adică la începutul mandatului Preşedintelui de Republică.” Iniţiată şi finalizată de Preşedinte. fiind o chestiune ce ţine de fapt. în raport cu textul constituţional. În Constituţia actuală a României. dar ponderea în realizarea ei efectivă revine Parlamentului prin acordarea votului de învestitură. finalizată prin jurământul de credinţă. precum şi procedurile corespunzătoare. Învestirea Guvernului în exerciţiu. Rangul superior al funcţiei de ministru de stat.G. aceea a numirii unui viceprim-ministru. de practica vieţii politice.” § 2. Preşedintele urmează singur să decidă. prin O. acesta poate fi un om politic. În mod obişnuit. deci la începutul unui mandat parlamentar.3 alin. Ea poate interveni însă şi în cursul unui mandat parlamentar sau prezidenţial. el poate fi şi o persoană neînregimentată politic. pentru a ne afla în prezenţa unei echipe guvernamentale legale şi legitime.103 alin. 64 . în absenţa oricăror alte detalii constituţionale sau legislative. miniştri de stat. . nr. Potrivit art. elaborarea programului de guvernare şi prezentarea cererii pentru acordarea votului de încredere către Parlament. realizarea programului de guvernare acceptat de Parlament într-un domeniu de activitate. a partidelor reprezentate în Parlament. Legat de candidatul la funcţia de prim-ministru.85 alin. incompatibilă cu dispoziţiile constituţionale a fost evidenţiat prin noi dispoziţii de completare a legii potrivit cărora: Miniştrii de stat coordonează. sub conducerea nemijlocită a primului-ministru. un tehnocrat. prevăzuţi în lista Guvernului prezentată Parlamentului pentru acordarea votului de încredere. adică. respectiv după alegerile prezidenţiale. într-un regim prezidenţial. potrivit art. de stilul Preşedintelui ca om politic.

(2) din Constituţia republicată: “Guvernul în întregul său şi fiecare membru în parte îşi exercită mandatul. Astfel. rolul determinant revine candidatului la funcţia de prim-ministru. data depunerii efective a jurământului de credinţă. Potrivit art. drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor. suveranitatea. în termen de 10 zile de la desemnare. se precizează că organizarea şi funcţionarea ministerelor privind apărarea naţională şi ordinea publică sunt reglementate prin legi speciale. votul de încredere al Parlamentului asupra programului şi a întregii liste a Guvernului. pe baza votului de încredere acordat de către Parlament. Procedura de învestire are drept consecinţă stabilirea unui raport constituţional complex între Guvern.” Prin urmare. şi Parlament sau Preşedintele României. reprezintă momentul de la care Cabinetul nou învestit începe exercitarea mandatului. prin acordarea votului de încredere asupra Programului de guvernare şi întregii liste a Guvernului. potrivit art.103 alin. să respect Constituţia şi legile ţării. chiar cu prilejul unei remanieri guvernamentale. în sensul că ea permite crearea de noi ministere sau reorganizarea celor existente prin procedura de formare a unui nou Cabinet. Hotărârea Parlamentului prin care s-a acordat votul de încredere se va comunica Preşedintelui României care va emite decretul de numire a noului Cabinet.104 alin.90/2001 a adoptat o poziţie elastică. cu aceeaşi majoritate.103 alin. votul fiind secret. Conform Regulamentului şedinţelor comune ale celor două Camere. Aşa să-mi ajute Dumnezeu !”. unitatea şi integritatea teritorială a României. dezbaterea programului şi a listei Cabinetului are loc în cel mult 15 zile de la prezentarea acestora în şedinţa comună a Parlamentului. jurământul de la articolul 82 ”. în faţa Preşedintelui României. în faţa Preşedintelui României.Potrivit art. 65 . el este obligat să o facă. Potrivit art. reprezintă manifestarea unei competenţe legate. 104 alin. de unde necesitatea retragerii încrederii Guvernului.36 din Legea nr. miniştrii şi ceilalţi membri ai Guvernului vor depune individual. în şedinţă comună. partea I. începând de la data depunerii jurământului. Conţinutul jurământului este următorul: “Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român. pe de-o parte. pe calea moţiunii de cenzură.90/2001 prevăzut în capitolul referitor la organizarea şi funcţionarea ministerelor: ministerele şi miniştrii se aprobă de către Parlament. independenţa.(2) din Constituţia republicată: “Candidatul pentru funcţia de prim-ministru va cere. Legea nr.” Acest text arată egalitatea celor două Camere în procedura de învestitură a Guvernului. pe de altă parte. întrucât nu dispune de o libertate de apreciere în acest sens. Candidaţii la funcţiile de miniştri urmează să fie audiaţi în comisiile de specialitate ale celor două Camere. cu bile. în vederea obţinerii unui aviz consultativ. acesta fiind publicat împreună cu programul de guvernare în Monitorul Oficial al României. înlocuind Cabinetul demisionar. în cea de-a doua etapă. În ce priveşte componenţa Cabinetului şi posibilitatea realizării unor modificări în structura acestuia. În plus. în sensul că Preşedintele nu ar putea să refuze numirea. Potrivit art.(3) din Constituţia republicată: “Programul şi lista Guvernului se dezbat de Camera Deputaţilor şi de Senat.59 prevăzut în dispoziţiile finale ale legii.” Astfel. la învestitură.(1) din Constituţia republicată: “Primul-ministru. tot în şedinţa comună a celor două Camere. Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. care în termen de 10 zile de la desemnare. are obligaţia constituţională de a se prezenta în faţa Parlamentului cu două elemente: lista membrilor viitorului Cabinet şi programul de guvernare. să apăr democraţia. Numirea Guvernului de către Preşedintele României. prin art. Pentru acordarea încrederii Guvernului şi învestirea Cabinetului este necesar votul majorităţii parlamentarilor. individual.

(2) din Constituţie.110 alin. De altfel. fiind vorba despre situaţia tipică în care un Cabinet funcţionează pe durata întregului mandat parlamentar. reglementarea celorlalte ministere. Prin urmare.103.85 alin.(1) din Constituţia republicată. răspunderea Guvernului nu poate fi antrenată prin simpla voinţă a Preşedintelui României. Guvernul este demis la data retragerii de Parlament a încrederii acordate sau dacă primulministru se află într-una din situaţiile prevăzute la art. Această poziţie din doctrină şi-a găsit confirmarea expresă atât în art. potrivit art.113 din Constituţia republicată sau în cazul angajării răspunderii Guvernului potrivit art. În plus. modificări în organizarea şi funcţionarea ministerelor precum şi transferul unor activităţi de la un minister la altul ori la organe de specialitate din subordinea Guvernului. deces. Prin aceste dispoziţii. printr-o interpretare per a contrario. poate fi făcută prin adoptarea unor Hotărâri ale Guvernului. cu excepţia revocării. aceasta nu poate interveni cu privire la primul-ministru. Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate. potrivit art. 66 . Potrivit art.56 face precizarea că. a unor prevederi legale exprese. starea de incompatibilitate. în mod normal. O a doua modalitate de încetare a mandatului poate interveni în cazurile în care primul-ministru se află într-una din situaţiile de încetare a funcţiei de membru al Guvernului avute în vedere de art. într-un regim prezidenţial.110 alin. în absenţa însă. potrivit art. precum şi în alte cazuri prevăzute de lege. Constituţia a avut în vedere trei situaţii atipice de încetare a activităţii unui Cabinet. “Guvernul îşi exercită mandatul până la data validării alegerilor parlamentare generale”. O a treia modalitate apare în cazul în care primul-ministru nu îşi poate exercita atribuţiile pe o perioadă de peste 45 de zile.(3) din Constituţia republicată. de unde calificarea ei ca având un caracter neconstituţional. art.(4) din Constituţie.110 din Constituţia republicată.114 din Constituţia republicată. În ce priveşte revocarea.106. un Cabinet rezistă atâta timp cât este susţinut de majoritatea parlamentară. În practică. nici nu s-ar putea susţine că primul-ministru ar putea să se propună singur spre a fi revocat. astfel cum acesta a fost completat. O primă modalitate o reprezintă retragerea încrederii acordate unui Cabinet prin introducerea unei moţiuni de cenzură în condiţiile art. ori este în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 45 de zile. În toate aceste trei situaţii se declanşează procedura de învestitură a unui nou Cabinet devenind aplicabile prevederile art.(2) mai sus menţionat.Prin urmare. enumerată expres printre cazurile de încetare a funcţiei de membru al Guvernului. termen valabil şi pentru ceilalţi membrii ai Guvernului potrivit art. practică încetăţenită după anul 1990. Guvernul poate dispune prin hotărâre.109 alin.110 alin. ea este echivalentă cu cea a mandatului Parlamentului într-un regim parlamentar şi cu cea a mandatului Preşedintelui.107 alin. pe unii membrii ai Guvernului.107 din Constituţia republicată consacrat primului-ministru. dacă s-a introdus o moţiune de cenzură şi aceasta a fost aprobată. Durata mandatului şi statutul membrilor Guvernului În ce priveşte durata mandatului Guvernului.(1) din Constituţie. § 3. cât şi în art. pierderea drepturilor electorale. în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului.110 alin. deoarece.(2) din Constituţie poate revoca din funcţie la propunerea primului-ministru. cel care potrivit art. Încetarea mandatului Guvernului este prevăzută în art.106 şi anume: demisie. Astfel.

Guvernul al cărui mandat a încetat potrivit alin. pe fondul ofensivei reale a Guvernului din perioada anterioară adoptării Constituţiei. “În cazul încetării mandatului sau. se poate găsi oricând în situaţia de a putea bloca iniţiativele primului-ministru prin refugiul asigurat în Parlament. în doctrina actuală. funcţia de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizaţiilor cu scop comercial. Regulamentele celor două Camere au optat pentru cea de-a doua variantă.Conform art. până la depunerea jurământului de membrii noului Guvern. prezintă unele riscuri. cu excepţia celei de deputat sau de senator. aceasta este privită ca orice funcţie de conducere din cadrul organelor administraţiei publice. Legea nr. cea de-a doua incompatibilitate. administrator. În ce priveşte. aleasă sau numită. care a declanşat numeroase controverse în practica de stat. La incompatibilităţile deja menţionate. În această perioadă Guvernul nu poate emite ordonanţe şi nu poate iniţia proiecte de lege”. prin creşterea gradului de colaborare dintre puterea legislativă şi Guvern. ea este incompatibilă cu exercitarea unei funcţii de reprezentare profesională salarizate în cadrul organizaţiilor cu scop comercial. şi în plus. este vorba despre o soluţie preluată integral din Constituţia Franţei. De asemenea. din punct de vedere al izvorului care le consacră. până la depunerea jurământului de către membrii noului Guvern. funcţii publice de autoritate. cu caracter public. director. din sănătate dar nu şi funcţia de specialist într-un asemenea serviciu public. potrivit art. această compatibilitate ar favoriza imixtiunea parlamentară în rândurile executivului.(4) din Constituţia republicată. de către una şi aceeaşi persoană. inclusiv băncile sau alte instituţii de credit. acestea pot fi de două feluri: de ordin constituţional şi de ordin legal. s-a apreciat în doctrină. se compensează în statul de drept. prin Legea nr.” Incompatibilităţile urmăresc asigurarea obiectivităţii în executarea unei funcţii publice şi evitarea concentrării. funcţia de preşedinte sau de secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau asociaţilor la societăţile comerciale mai sus 67 . Astfel.26 alin. ale serviciilor publice administrative cum ar fi funcţiile de conducere a serviciilor publice din învăţământ. clarificându-i semnificaţia. În ce priveşte incompatibilităţile funcţiei de membru al Guvernului. bazată pe componenţă parlamentară. director general. Potrivit art. prin care se execută legile. s-a admis în Adunarea Constituantă. Legat de înţelesul noţiunii de funcţie publică de autoritate. a unor prerogative excesive. O asemenea soluţie. fără a promova politici noi. membru al consiliului de administraţie sau cenzor la societăţile comerciale. Dacă într-o primă fază. echipa guvernamentală.(3) din Lege.161/2003 s-au mai adăugat următoarele incompatibilităţi: funcţia de preşedinte. precum şi la instituţiile publice. (2) Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică. Reprezintă de asemenea. faţă de care practica de Stat ar fi urmat să-şi spună cuvântul. Legat de înţelesul conceptului de “administrare a treburilor publice”.110 alin. membru al echipei guvernamentale şi primul-ministru poate duce la renunţarea parlamentarului la funcţia guvernamentală. funcţiile de consilieri locali sau judeţeni. în condiţiile prevăzute de Constituţie. necesare pentru administrarea treburilor publice. dezavantajele pe care le implică o astfel de soluţie. putându-se utiliza mijloace de coerciţiune şi sancţiune statală. Guvernul continuă să îndeplinească numai actele cu caracter individual sau normativ. Pe de altă parte s-a exprimat şi poziţia că. orice neînţelegere între un parlamentar. ca parlamentarii care îndeplinesc funcţii guvernamentale să poată reveni în fotoliile parlamentare atunci când se pune capăt mandatului guvernamental din proprie iniţiativă sau din alte motive. societăţile de asigurare şi cele financiare. precum şi orice funcţie. Pe de-o parte. vicepreşedinte.(1) şi (2) îndeplineşte numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice.105 din Constituţia republicată: “(1) Funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu exercitarea altei funcţii publice de autoritate.90/2001 a adus un plus de precizări.

107 consacrat chiar primului-ministru. suspendarea intervine într-o situaţie anormală.107 alin. decretele Preşedintelui. în acest scop. Constatarea stării de incompatibilitate se face de primul-ministru. în funcţie de domeniul de activitate ce formează obiectul interpelării. a decesului. funcţia de reprezentant al statului în adunările generale ale societăţilor comerciale mai sus prevăzute. cere Preşedintelui României să participe la anumite şedinţe de Guvern.87.(2) şi semnează actele Guvernului. acestuia îi mai revin. s-a pus problema dacă noii miniştri propuşi de primul-ministru ar trebui să mai fie supuşi avizului consultativ al comisiilor de specialitate ale celor două Camere. deja evocat: “Funcţia de membru al Guvernului încetează în urma demisiei.(2). la propunerea primului-ministru. în sensul larg al termenului. Potrivit art. concretizându-se într-o remaniere guvernamentală.Dacă revocarea unui membru al Guvernului poate interveni pe considerente pur politice. în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului. care va dispune măsurile necesare pentru încetarea acesteia. Astfel. spre deosebire de suspendare.107 din Constituţia republicată are ca titlu marginal Primul-ministru iar Legea nr. De asemenea. cauză de încetare a mandatului unui ministru. în condiţiile art. Potrivit art. potrivit altor dispoziţii constituţionale.” În plus. precum şi în alte cazuri prevăzute de lege ”. a pierderii drepturilor electorale. o funcţie publică încredinţată de un stat străin. în condiţiile art. contrasemnează cu unele excepţii.13 din Legea nr. remanierea guvernamentală este o operaţiune care nu este supusă aprobării Parlamentului.107 alin. în măsura 68 . putând desemna un membru al Guvernului. a revocării. care prezintă caracterul unei sancţiuni. Astfel.106 din Constituţie precum şi în condiţiile aplicării art. calitatea de membru al unui grup de interes economic. care se dezbat cu prioritate. în condiţiile art. în condiţiile art.90/2001. potrivit dispoziţiei rămase nemodificate din Legea nr. În ce priveşte atribuţia Preşedintelui României de a revoca şi numi. unii autori consideră că. prezintă Camerei Deputaţilor sau Senatului rapoarte şi declaraţii cu privire la politica Guvernului. în mod obişnuit. Legea nr. în condiţiile art. este vorba de o prevedere constituţională care a creat în timp. Primul – ministru Art.106 din Constituţia republicată. pe unii membri ai Guvernului. § 4.prevăzute. a stării de incompatibilitate.(2) din Constituţie. (1) din Constituţie şi art.90/2001: “Primulministru conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia.109 alin.” Pe lângă atribuţiile prevăzute în art. aşa cum se întâmplă în cazul învestiturii unui nou Guvern. dar prezintă riscul introducerii unei moţiuni de cenzură împotriva întregului Guvern şi poate duce la demiterea acestuia. revocarea şi numirea unor membri ai Guvernului.100 alin. Încetarea funcţiei de membru al Guvernului intervine în cazurile prevăzute de art. În absenţa unor precizări de ordin legislativ cu privire la aplicarea acestei proceduri. următoarele atribuţii: propune Preşedintelui României.109. faţă de teza a doua a art. ca urmare a începerii urmăririi penale sau a trimiterii în judecată a unui ministru.(1) din Constituţia republicată. funcţia de manager sau membru al consiliilor de administraţie ale regiilor autonome.85 alin. ce reflectă un joc politic al forţelor ce formează echipa guvernamentală. revocarea prezintă semnificaţia unei măsuri juridice. companiilor şi societăţilor naţionale.90/2001 mai precizează: “Primul-ministru prezintă Camerei Deputaţilor şi Senatului rapoarte şi declaraţii cu privire la politica Guvernului şi răspunde la întrebările ori interpelările care îi sunt adresate de deputaţi sau senatori.108. unele dispute în aplicarea sa concretă. cu excepţia acelor funcţii prevăzute în acordurile şi convenţiile la care România este parte. respectând atribuţiile ce le revin. calitatea de comerciant persoană fizică.90/2001 îi consacră acestuia o întreagă secţiune (a 4-a) în capitolul privitor la organizarea şi funcţionarea Guvernului.

primul-ministru poate constitui prin decizie. să fie schimbat întregul Cabinet. cu excepţia persoanelor care au calitatea de membru al Guvernului. ipotetic. potrivit art. În ce ne priveşte. Relativ recent. ar fi posibil ca prin două remanieri guvernamentale succesive. Prin remaniere nu se poate schimba structura Guvernului. în îndeplinirea atribuţiilor ce-i revin. Secţiunea consacrată primului-ministru se încheie cu o prevedere referitoare la actele emise de acesta. soluţia apare ca justificată. alte persoane care îndeplinesc funcţii publice. comisii şi comitete interministeriale. secretarul general şi secretarii generali adjuncţi ai Guvernului. cu excepţia primului-ministru. personalul din cadrul Cancelariei primului-ministru. în care nici unul din membri. pornind de la formularea din norma constituţională “unii membri ai Guvernului”. art.85 alin. primul-ministru numeşte şi eliberează din funcţie: a).în care ea contravine intereselor majorităţii parlamentare care a susţinut echipa guvernamentală. b). deciziile primului69 . problemă deja analizată. în cadrul unuia şi aceluiaşi Guvern. în felul acesta. De menţionat că. prin care se prevede expres că: Preşedintele României nu îl poate revoca pe primul-ministru. conform căreia. numite decizii. cu o serie de argumente. argumentându-şi decizia prin analogie. cu situaţia solicitării reexaminării de către Parlament a unei legi. neexistând nici o precizare cu privire la distincţia dintre acestea.90/2001. introdus prin legea de revizuire. în condiţiile art.” Legat de simpla remaniere guvernamentală constând în înlocuirea unor miniştrii sau ocuparea unor posturi de ministru devenite vacante. în cazul utilizării acestor funcţii. în cazurile prevăzute de lege. ce se întâmplă în cazul în care Preşedintele refuză propunerea primului-ministru de numire a unui ministru.conducătorii organelor de specialitate din subordinea Guvernului. secretarii de stat. în aplicarea aceleiaşi dispoziţii constituţionale a vizat posibilitatea revocării primului-ministru de către Preşedinte. această dispoziţie nu mai era necesară.85 consacrat numirii Guvernului. d). cu păstrarea doar a primului-ministru ? Este oare de acceptat.107 din Constituţie beneficiază de un nou alineat. apreciate ca fiind de natură legală. în 2003. şi miniştri care nu ar beneficia în mod expres de această încredere. soluţia fiind dedusă din textele deja existente.(3) din Constituţia republicată: “Dacă prin propunerea de remaniere se schimbă structura sau compoziţia politică a Guvernului. potrivit Legii nr. ne întrebăm dacă.90/2001. sub aspect politic. Chemată să se pronunţe într-o asemenea situaţie. Astfel. c). în condiţiile legii. prin legea de revizuire a Constituţiei din octombrie 2003. funcţionarea unui Guvern. încă din 1991. prin votul de încredere pe care l-au primit pe lista Guvernului. adică numărul de posturi şi destinaţia acestora.146 litera e) din Constituţie. mai ales faţă de un precedent deja creat la sfârşitul anului 1999. ceea ce ar fi o inadvertenţă. Dacă strict juridic. Asemeni decretelor Preşedintelui şi actelor Guvernului. Preşedintele poate refuza o propunere. Potrivit art. Preşedintele României va putea exercita atribuţia prevăzută la alineatul (2) numai pe baza aprobării Parlamentului. acordată la propunerea primului-ministru. consilii. o singură dată. e). se ajunge la situaţia unor miniştri care beneficiază de încrederea Parlamentului. o singură dată. a apărut o altă problemă privind aplicarea art. În scopul rezolvării unor probleme operative. Aceasta este soluţia constituţională actuală.(2) din Constituţia republicată şi anume.85 alin. ca urmare a introducerii unui nou alineat la art. dacă este necesară şi modificarea structurii este necesară şi aprobarea prealabilă a Parlamentului.15 din Legea nr. în doctrină s-a exprimat şi poziţia contrară. Curtea Constituţională a stabilit că. să nu fi beneficiat de încrederea Guvernului ? O a doua chestiune apărută în practica de stat. aprobată la învestitură.

(3): “Dacă primul-ministru se află în una dintre situaţiile prevăzute la articolul 106. stipulându-se expres că. pentru a îndeplini atribuţiile primului-ministru. sub sancţiunea inexistenţei. cu toate consecinţele ce decurg de aici. primul-ministru interimar urmând să conducă un Guvern demisionar până la depunerea jurământului de către noul Guvern. care poate avea rang de ministru. este vorba despre un personal administrativ. funcţionarea acestuia. la propunerea primului-ministru. ce poate fi angajat pe criterii exclusiv politice.(4) din Constituţia republicată este adăugată o altă modalitate de încetare a funcţiei de membru al Guvernului.(2) din Constituţie. din motive de sănătate) interimatul durează doar până când primul-ministru titular îşi va relua activitatea în Guvern.) sau este în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile. Organizarea şi funcţionarea Cancelariei Primului-ministru se aprobă prin decizie a primului-ministru. Legea nr. potrivit art.90/2001.107 alin. Dacă însă. Potrivit art. Secretariatul General al Guvernului. până la formarea noului Guvern. rezolvarea problemelor organizatorice. faţă de conţinutul art. Conducerea compartimentelor din cadrul Cancelariei Primului-ministru se asigură. ajutat de unul sau mai mulţi secretari generali adjuncţi. Secretariatul General asigură derularea operaţiunilor tehnice aferente actelor de guvernare. Personalului Cancelariei primului-ministru nu i se aplică prevederile Legii privind statutul funcţionarilor publici.22 din Legea nr. precum şi reprezentarea Guvernului în faţa instanţelor judecătoreşti.(2) din Constituţie. Potrivit art. economice şi tehnice ale activităţii Cabinetului. astfel cum acesta a fost modificat prin Legea nr. Guvernul are un Secretariat General condus de secretarul general al Guvernului. În ce priveşte modalităţile de încetare a calităţii de prim-ministru.ministru se publică în Monitorul Oficial al României. ns. fiind prevăzută deci.90/2001 reglementează în secţiunea a 5-a organizarea aparatului de lucru al Guvernului şi în secţiunea a 6-a. Dacă însă. pentru o perioadă de cel mult 45 de zile. “Prevederile alin. aparatul de lucru al Guvernului este alcătuit din Cancelaria primuluiministru.3 se aplică în mod corespunzător şi celorlalţi membri ai Guvernului. partea I. încetează dacă primul-ministru îşi reia activitatea în Guvern.110 alin. Constituţia republicată prevede expres în art. cu excepţia revocării (corelare necesară . 70 . Interimatul pe perioada imposibilităţii exercitării atribuţiilor. În sfârşit.subl. Guvernul se consideră demis.” § 5. potrivit art. Cancelaria Primului-ministru are personalitate juridică şi este coordonată direct de Primul-ministru. Preşedintele României va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar.107 alin. ce vine şi eventual. Guvernul va fi demis. pleacă o dată cu primul-ministru. în art. Organizarea şi atribuţiile Secretariatului General al Guvernului se stabilesc prin hotărâre a Guvernului. Din dispoziţia finală se subînţelege că. Dacă motivul ce a determinat numirea primului-ministru interimar se datorează faptului că funcţia primului-ministru titular a încetat.” Desemnarea este întotdeauna pe o perioadă limitată. o structură trihotomică a acestuia.23/2004. juridice. motivul ce a determinat numirea primului-ministru interimar se datorează faptului că primul-ministru titular se află în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile (spre exemplu.106. perioada de interimat este mai mare de 45 de zile. după caz. de personal cu funcţii de conducere sau de demnitari.90/2001. departamente şi alte asemenea structuri organizatorice cu atribuţii specifice stabilite prin hotărâre a Guvernului.20 din Legea nr. Cancelaria Primului-ministru este condusă de şeful cancelariei care are rang de ministru şi calitatea de ordonator principal de credite. Organizarea şi funcţionarea Guvernului Legea organică privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor.110 alin. ce pot avea rang de secretar de stat.

d). şedinţele Guvernului se convoacă şi sunt conduse de primul-ministru. asigurarea ordinii publice şi la cererea primului-ministru în alte situaţii. asigură executarea de către autorităţile administraţiei publice a legilor şi a celorlalte dispoziţii normative date în aplicarea acestora. ale căror conducători nu fac parte din Guvern. ordonanţe în temeiul unei legi speciale de abilitare şi ordonanţe de urgenţă potrivit Constituţiei.emite hotărâri pentru organizarea executării legilor. g). precum şi a oricăror alte măsuri stabilite se înregistrează pe bandă magnetică şi se consemnează în stenograma şedinţei.87 din Constituţie. În ce priveşte atribuţia prevăzută la litera a).102 alin. în continuare se precizează că: “Preşedintele României poate lua parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă. Preluându-se conţinutul art.” Potrivit Legii nr. Preşedintele României prezidează şedinţele Guvernului la care participă. certificată de Secretarul General al Guvernului. c). După conţinutul lor.90/2001 menţionăm: a). apărarea ţării. atribuţiile Guvernului pot fi atribuţii principale prevăzute în legea sa organică şi atribuţii secundare prevăzute de alte legi sau care decurg din rolul şi funcţiile sale. aprobă strategiile şi programele de dezvoltare economică pe ramuri şi domenii de activitate. Pe lângă Guvern mai pot funcţiona agenţii.” Observăm cum legiuitorul organic circumscrie câmpul de acţiune al Guvernului. exercită conducerea generală a administraţiei publice. fără personalitate juridică şi fără unităţi subordonate. După importanţa lor. rol ce se realizează prin intermediul funcţiilor sale. Nerespectarea acestui termen echivalează cu susţinerea implicită a formei iniţiatorului.iniţiază proiecte de lege şi le supune spre adoptare Parlamentului. b¹). “Dezbaterile din şedinţele Guvernului şi modul de adoptare a actelor acestuia. în termen de 60 de zile de la data solicitării. sus-menţionată. În ce priveşte funcţionarea Guvernului.emite puncte de vedere asupra propunerilor legislative. Dintre atribuţiile prevăzute în art.Departamentul este o structură organizatorică. e). elaborează proiectele de lege a bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat şi le supune spre adoptare Parlamentului. secretariate etc. de exercitare a conducerii generale a administraţiei publice. oficii. la rolul acestuia stabilit de art. atribuţiile pot fi de natură economică-financiară şi socială precum şi de natură politico-administrativă. în conformitate cu atribuţiile Guvernului.(1) din Constituţia republicată. Şedinţele plenului sunt unica modalitate de lucru a Guvernului. ca structuri specializate şi auxiliare ale Guvernului. cea administrativă. ce desemnează “zone mari de activitate” din competenţa 71 .90/2001: “Guvernul se întruneşte săptămânal sau ori de câte ori este nevoie.. aflată în subordinea premierului. Guvernul îndeplineşte o serie de atribuţii. Departamentul este condus de un demnitar. care în exercitarea atribuţiilor emite ordine cu caracter individual.” În realizarea funcţiilor sale.11 din Legea nr. f). structuri şi personal stabilite prin Hotărâri ale Guvernului sau decizii ale primului ministru. După locul producerii efectelor. precum şi aspecte privind conducerea generală a administraţiei publice. asigură realizarea politicii în domeniul social potrivit programului de guvernare etc. În cadrul şedinţelor se dezbat probleme ale politicii interne şi externe a ţării. iniţiate cu respectarea Constituţiei. Legea prevede că. în cadrul căreia se dezbat şi se soluţionează probleme ce intră în sfera sa de atribuţii. în doctrină se mai face distincţie între atribuţii interne şi atribuţii internaţionale. având rolul de coordonare şi sinteză în domenii de interes general. având atribuţii. observăm că este vorba chiar de una din cele două componente ale rolului său. şi le transmite Parlamentului. b). adoptându-se măsurile corespunzătoare.

În egală măsură. al căror ansamblu formează competenţa materială generală a acestuia. proiecte de lege. în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta.115). Potrivit art. Astfel. hotărăşte primul-ministru”. tipică pentru rolul acestuia de autoritate publică a puterii executive. Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor. (3).(1) şi (2) din Lege: “Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe în prezenţa majorităţii membrilor săi.(3) din Legea nr. Cum rolul Guvernului. ca acte juridice având o natură juridică diferită. Dacă nu se realizează consensul. în art. au fost preluate şi dezvoltate. în vederea exercitării dreptului de iniţiativă legislativă a acestuia. chiar şi parţial evocat nu se poate identifica cu o atribuţie a acestuia.90/2001. reprezentând expresia unei competenţe originare a Guvernului. O analiză a celor două tipuri de acte ale Guvernului presupune delimitarea acestora. mult prea succint însă. Astfel.26 din lege stabileşte posibilitatea membrilor Guvernului de a propune proiecte de hotărâri şi de ordonanţe. şi nicidecum despre atribuţii ale acesteia. intitulat Actele Guvernului) şi un sediu consacrat regimului delegării legislative (art. în ce priveşte hotărârile Guvernului. acestea sunt acte administrative normative sau acte administrative individuale.108.” Aceste prevederi constituţionale. (4). executarea unor prevederi din lege “presupune stabilirea de măsuri sau a unor reguli subsecvente.” O astfel de modalitatea de adoptare a actelor Guvernului a fost criticată în doctrină deoarece acordă puteri exagerate primului-ministru. care să asigure corecta aplicare a acestora. despre mijloacele juridice prin care structura organizatorică avută în vedere îşi realizează competenţa. Delegarea legislativă Constituţia României din 1991 republicată în 2003 conţine un sediu general (art. art. cu atât mai mult cu cât el este avut în vedere şi cu ocazia stabilirii conţinutului şedinţelor Guvernului. Actele Guvernului.Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare. în aplicare. Singura situaţie în care ar fi de acceptat ca primul-ministru să aibă votul decisiv.(4) din Constituţia republicată. referitor la obligativitatea publicării actelor Guvernului. § 6.108 din Constituţia republicată: “(1) Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe. Guvernul emite hotărâri pentru organizarea executării legilor. controversate în timp. Potrivit art. conform căruia. în perspectiva unei noi modificări a legii. Hotărârile care au caracter militar se comunică numai instituţiilor interesate. sub sancţiunea inexistenţei. conţinutul art. în Legea nr. prevăzută de Constituţie.27 alin. credem că. despre acte adoptate în exercitarea atribuţiilor sale.90/ 2001.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor. (2).” 72 .108 alin. Hotărârile şi ordonanţele se adoptă prin consens. ordonanţe în temeiul unei legi speciale de abilitare şi ordonanţe de urgenţă potrivit Constituţiei. se contrasemnează de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare şi se publică în Monitorul Oficial al României. prevederi „ce se aplică şi în cazul documentelor şi altor măsuri dezbătute în Guvern.26 din Legea nr. de regulă. La rândul său. Nepublicarea atrage inexistenţa hotărârii sau a ordonanţei. Hotărârile şi ordonanţele adoptate de Guvern se semnează de primulministru. este preluat ca atare. ar putea apare în cazul în care ar exista o egalitate între numărul membrilor care susţin un proiect şi cel al celor care sunt împotrivă. precum şi.Guvernului. Hotărârea Guvernului intervine atunci când. în mod natural. 27 alin. fiind vorba în realitate. funcţii care la rândul lor sunt duse la îndeplinire prin intermediul atribuţiilor. conţinutul literei a ar trebui eliminat. aşa cum de altfel şi legiuitorul organic precizează expres la art. în doctrina administrativă este unanim admis că. nu putem fi de acord cu conţinutul literei c) de la acelaşi articol.

actul prin care Guvernul îşi realizează rolul de exercitare a conducerii generale a administraţiei publice.Hotărârea reprezintă prin excelenţă.554/2004 privind contenciosul administrativ cu modificările şi completările ulterioare. ca Parlamentul să abiliteze Guvernul să adopte ordonanţe şi în timpul sesiunilor sale. pe fondul acestor dispoziţii constituţionale.(3) din Constituţia republicată. potrivit art. ca în anumite limite şi cu respectarea unor condiţii. Este motivul pentru care. În cazuri excepţionale. 73 . în mod obligatoriu. Uneori necesitatea adoptării unei hotărâri a Guvernului este expres prevăzută în dispoziţiile legii. sau într-o formulă mai sintetică. rezultă atât din art. (3). şi în raport cu o bogată doctrină. domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe. doctrina a început să acorde atenţie sporită acestei instituţii. Ordonanţele simple sau legale se adoptă întotdeauna în baza unei legi de abilitare care conţine două elemente obligatorii şi un element facultativ. pe de altă parte. potrivit procedurii legislative. Aprobarea sau respingerea ordonanţelor se face printr-o lege în care vor fi cuprinse şi ordonanţele ale căror efecte au încetat potrivit alineatului 3. Cele două categorii de dispoziţii obligatorii privesc perioada de abilitare şi domeniile în care se pot adopta ordonanţele. într-o încercare de clarificare a regimului juridic aplicabil ordonanţelor. norma constituţională nu conţine vreo precizare expresă în acest sens. ea poate fi atacată în instanţa de contencios administrativ în temeiul art. să adopte ordonanţe.115. (2). reglementând relaţii sociale care sunt prin natura lor inferioare ca importanţă faţă de cele reglementate de lege. Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă. până la împlinirea termenului de abilitare. Deci. sfera legilor organice fiind expres şi limitativ prevăzută în art.108 din Constituţia republicată.73 alin. Datorită acestui aspect. ordonanţele se supun aprobării Parlamentului. cu ocazia revizuirii din octombrie 2003. Acestea intră în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare la Parlament. din considerente didactice. Dacă legea de abilitare o cere. acte ce conţin norme cu putere de lege. fiind secundum legem şi urmărind organizarea executării şi executarea în concret a legii. mai sus menţionat. analiza acestei instituţii s-a aflat în mică măsură în atenţia doctrinei. Legea de abilitare va stabili.114 din Constituţia din 1991: “(1). Atunci când o hotărâre a Guvernului încalcă legea sau chiar Constituţia sau adaugă la dispoziţiile legii. (4). (5). în practica de stat s-a format regula abilitării Guvernului. rezultat al unei practici excesive în aplicarea acestei instituţii. Astfel. pe perioada vacanţei parlamentare. rezultă că. Legea nr. s-a intervenit substanţial. consacrat instituţiei delegării legislative. Dacă în primii ani după adoptarea Constituţiei.” Din analiza acestor prevederi. Elementul facultativ lăsat la libera apreciere a parlamentarilor se referă la supunerea acestora. Nimic nu opreşte însă. domenii identificate prin eliminare.52 din Constituţia republicată şi a dispoziţiilor legii speciale în materie. punerea în aplicare sau aducerea la îndeplinire a legilor. ordonanţele Guvernului pot fi de două feluri: simple şi de urgenţă. spre aprobare Parlamentului. ce tinde să se îndepărteze tot mai mult de litera şi spiritul Constituţiei. cât şi din art. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanţei. mai ales după 1997. Instituţia delegării legislative rezumă în esenţă posibilitatea acordată Guvernului. alteori ea se subînţelege. pe de-o parte. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune. vom începe analiza pornind de la dispoziţiile iniţiale în materie.Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice. în practica statală fiind rareori utilizată. hotărârile se adoptă întotdeauna în baza legii. domenii care nu pot intra în sfera legii organice. Regimul juridic aplicabil ordonanţelor Guvernului. în ultimul deceniu. el se convoacă în mod obligatoriu. Deşi.

invocând în special. ca urmare a excesului de ordonanţe simple şi de urgenţă. care a dus la conturarea a două poziţii fundamental opuse în rândul autorilor de drept public privea posibilitatea adoptării de ordonanţe de urgenţă în materia legii organice. Parlamentul poate adopta o lege de aprobare a ordonanţei în forma iniţială (situaţia cea mai convenabilă sub aspectul efectelor juridice dar şi cea mai rar întâlnită în practică). O atenţie specială este acordată ordonanţelor de urgenţă. În urma dezbaterii. fiind lărgită astfel sfera acestora. ea urmând să intervină imediat. O problemă controversată. a cărui interpretare este lăsată în continuare la discreţia Guvernului. “reglementarea nu poate fi amânată ”. precizându-se că. cu privire la existenţa celor două condiţii.114 alin. în noua configuraţie constituţională se defineşte de fapt. iar dacă acesta nu se afla în sesiune. ordonanţele de urgenţă sau constituţionale trebuiau adoptate doar în cazuri excepţionale şi intrau în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare la Parlament. Or. ordonanţele de urgenţă se supun toate.” Într-o interpretare sintetică. dacă primele trei alineate au rămas neschimbate. pe care nimeni nu-l contestă. prin legea de revizuire a Constituţiei.115 din Constituţia republicată are în prezent următorul cuprins: “Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată. argumente procedurale. acest caracter. spre deosebire de varianta iniţială. 74 . fără excepţie aprobării forului legislativ. sensul noţiunii de urgenţă. iată acum modificările şi completările aduse instituţiei delegării legislative. prin încălcarea prevederilor constituţionale. Astfel fiind s-a ridicat întrebarea: cum va vota Parlamentul. tot un concept juridic nedeterminat. cu votul necesar legilor organice. numărul ordonanţelor de urgenţă adoptate în domenii ale legii organice crescând vertiginos. în anul 2003. dar această condiţie rezultă din caracterul de urgenţă al acestor ordonanţe. o lege de aprobare a unei ordonanţe de urgenţă ? S-a ajuns în timp. printr-o interpretare per a contrario a dispoziţiilor art. nefiind expres menţionate nici în norma constituţională care enumără domeniile legii organice şi nici calificate ca atare. alineatul (4) al art. După cum vom vedea. în absenţa unor precizări exprese. atunci când recurgea la adoptarea de ordonanţe de urgenţă. Astfel. în ultimii ani). formularea iniţială “cazuri excepţionale” a fost înlocuită cu sintagma situaţii extraordinare. Pe scurt.(4) din Constituţia din 1991.În varianta iniţială a Constituţiei. o parte a specialiştilor s-a pronunţat în favoarea admiterii acestei posibilităţi. stabilit chiar prin denumirea lor. în pofida evoluţiei în sens contrar a practicii guvernamentale. Faţă de problemele apărute în practica de stat. având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora. Spre deosebire de ordonanţele simple care se supun aprobării Parlamentului. reglementarea lor este şi urgentă. încurajată fiind în timp şi de poziţia adoptată de Curtea Constituţională care a admis o practică. Nimeni nu contestă la ora actuală. şi deci neputând să fie amânată. Fireşte că. cât şi legile de aprobare sau de respingere a ordonanţelor sunt legi ordinare. ca o a doua condiţie de adoptare a acestui tip de ordonanţe. Atât legea de abilitare. Au existat însă şi autori care s-au menţinut constant pe poziţia respingerii posibilităţii de adoptare a ordonanţelor de urgenţă în materia legii organice. situaţie rămasă neschimbată şi în urma revizuirii. prin actuala dispoziţie constituţională se încearcă clarificarea acestui concept. la adoptarea legilor de aprobare sau de respingere a ordonanţelor. trebuia convocat în mod obligatoriu. dar pe care nici Guvernul nu-l respecta decât rareori. o lege de aprobare cu modificări şi completări a ordonanţei (situaţia cea mai frecvent întâlnită în practică) sau o lege de respingere a ordonanţei (practică intensificată mai ales. începând cu anul 1997. Însă. fiind vorba despre situaţii extraordinare. numai dacă legea de abilitare o cere. devenită curentă în această direcţie. observăm că. Curtea Constituţională emiţând şi decizii în acest sens. această problemă a fost rezolvată ca urmare a revizuirii.

a fost introdus un nou alineat. sub forma unor expuneri de motive. termen prevăzut pentru toate proiectele de legi. care îi încalcă conţinutul. Evident că. prin legea de revizuire.(7) al art. în cazul ordonanţelor şi hotărârilor Guvernului. cu excepţia de neconstituţionalitate a unei ordonanţe de urgenţă.115 în Constituţia republicată.(5) nou introdus al art.” 75 . libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie. devenind alin.” Or. se admite expres posibilitatea adoptării de ordonanţe de urgenţă în materia legii organice. în anumite domenii. care dispune în acest sens. Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei.75 din Constituţia republicată privitor la sesizarea Camerelor. Ordonanţa de urgenţă cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la articolul 76 alineatul (1). aspect subliniat şi prin numeroase decizii ale Curţii Constituţionale. respectarea ei fiind lăsată din nou la libera apreciere a Guvernului. (6) al art.” Deşi de apreciat dorinţa de a se limita expres sfera de acţiune a Guvernului. Depăşirea termenelor semnifică adoptarea tacită a reglementării. a acestui tip de ordonanţe. după caz.115. aceasta este considerată adoptată şi se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în procedură de urgenţă. după care acestea sunt trimise la cea de-a doua Cameră. cu legile de aprobare sau de respingere (subl. Este adevărat că. măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanţei. şi respectiv.ns. O asemenea dispoziţie. pentru coduri şi alte legi de complexitate deosebită. Această posibilitate este limitată însă prin noul alin. aşa cum este prevăzut şi în cazul ordonanţelor de urgenţă. drepturile. formularea propusă are un caracter mult prea general. drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.” Diferenţierea în ce priveşte Camera la care urmează să fie depus proiectul legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă este determinată de modificările aduse procedurii legislative. pentru ordonanţele de urgenţă a fost dintotdeauna necesară motivarea urgenţei. dacă este cazul. în continuare. termenul aflat la dispoziţia primei Camere este mai scurt. se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau.” În plus. În plus. trimitere. are exclusiv meritul de a putea constitui un fundament constituţional serios în cazul sesizării Curţii Constituţionale. de doar 30 de zile şi nu de 45. se doreşte a fi lăsate exclusiv la dispoziţia forului legiuitor. de o largă putere discreţionară. Astfel. lărgindu-se astfel sfera legilor organice.115: “Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale. al optulea al art. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere.114 este reformulat. 60 de zile. în opinia noastră. în cazul legilor şi a unor note de fundamentare. având următorul cuprins: “Prin legea de aprobare sau de respingere se vor reglementa. care va decide de asemenea în procedură de urgenţă. doar sub aspectul formei şi nu al fondului. dacă nu se află în sesiune. dintotdeauna a existat necesitatea motivării actelor normative. faţă de dispoziţiile art. care datorită importanţei lor pentru cetăţeni. nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului. Camerele. Vechiul alineat (5) al art. “Ordonanţele cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se resping printr-o lege în care vor fi cuprinse şi ordonanţele ale căror efecte au încetat potrivit alineatului 3. stabilindu-se ca acestea să fie aprobate cu majoritatea prevăzută de Constituţie pentru adoptarea legilor organice.115 din Constituţia republicată: “Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. prin ordonanţe de urgenţă.) a ordonanţelor de urgenţă ce cuprind norme de natura legii organice.Un al doilea element de “noutate” priveşte “obligativitatea motivării urgenţei în cuprinsul acestora. potrivit alin. Prin noua configuraţie constituţională au fost modificate şi completate şi dispoziţiile iniţiale privitoare la supunerea spre aprobare Parlamentului.

în dorinţa de a restrânge sfera ei de aplicare. Solicitările adresate nu pot depăşi sfera activităţii guvernamentale şi a administraţiei publice. în cadrul controlului parlamentar al activităţii lor. fiind vorba în prezent de controlul parlamentar prin întrebări. Potrivit art. Prin interpelare se înţelege în principiu. practica deja existentă în materie a continuat şi în ultimii 5 ani. solicitarea informării este obligatorie. în virtutea căruia exercitarea suveranităţii naţionale se face prin organele sale reprezentative şi prin referendum. În cazul în care o iniţiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat. participarea lor este obligatorie. cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări. dacă au intenţia să adopte o hotărâre într-o problemă anume.111 din Constituţia republicată consacrat informării Parlamentului: “(1). prin intermediul preşedinţilor acestora. ştiut fiind faptul că problemele cele mai mari ridicate în practică au fost şi sunt legate de regulă. este consacrat Raporturilor Parlamentului cu Guvernul. instituţia fiind lăsată în continuare la discreţia Guvernului. participarea lor fiind obligatorie. Dacă li se solicită prezenţa. Astfel. ale cărui origini se regăsesc chiar în sistemul instituit în România. astfel cum acesta a fost modificat şi completat. prin intermediul preşedinţilor acestora. Camera Deputaţilor sau Senatul poate adopta o moţiune simplă prin care să-şi exprime poziţia cu privire la o problemă de politică internă sau externă ori. deşi prin revizuirea dispoziţiilor constituţionale în materie s-ar părea că s-a încercat soluţionarea diferitelor probleme apărute în aplicarea delegării legislative. prin care se 76 . va rezolva situaţii concrete. membrii Guvernului având acces la lucrările Parlamentului. potrivit art. dar nu poate contribui decisiv la schimbarea opticii în aplicarea instituţiei delegării legislative. sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor. nefiind vorba de un atribut personal al acestora. Noua dispoziţie conţinută în teza finală a art. înţeleg prin întrebare o simplă cerere de a răspunde dacă un fapt este adevărat.(6) din Constituţia republicată care prevede competenţa “instanţelor de contencios administrativ de a soluţiona cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau. prin dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale”.” Acest control a fost calificat ca fiind un control atotcuprinzător. dacă Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice înţeleg să comunice Camerei. O chestiune distinctă priveşte limitele cererii. Obligaţia de informare acţionează şi în sens invers. care poate să vizeze doar situaţii ce ţin obiectiv de natura controlului parlamentar şi nu interese personale ale parlamentarilor. de Senat sau de comisiile parlamentare.” Regulamentele Camerelor. potrivit art. de efectele juridice pe care ordonanţele le produc din chiar momentul publicării în Monitorul Oficial. ce a completat vechea formulare referitoare doar la întrebări şi interpelări : “(1). iar atunci când li se solicită prezenţa. după caz.112 din Constituţia republicată. o cerere adresată Guvernului. în condiţiile prevăzute de regulamentele celor două Camere ale Parlamentului. Obligaţia de informare există numai dacă cererea vine din partea Preşedinţilor Camerelor sau comisiilor parlamentare.111 alin. Membrii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului. inclusiv sub aspectul titlului marginal.Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice. În concluzie.O asemenea dispoziţie a deschis în opinia noastră o adevărată “cutie a Pandorei”.(2) din Constituţia republicată. actele şi informaţiile solicitate sau.Guvernul şi fiecare dintre membrii săi au obligaţia să răspundă la întrebările sau la interpelările formulate de deputaţi sau de senatori.126 alin. (2). interpelări şi moţiuni simple. § 7. în sensul că el poartă asupra tuturor actelor şi faptelor săvârşite pe toată durata mandatului unui Guvern şi un control preponderent politic. după caz. (2). dacă o informaţie este exactă. după caz. Controlul parlamentar şi răspunderea membrilor Guvernului ‚Un întreg capitol (al IV-lea) din titlul III (Autorităţile publice) al Constituţiei României.

Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor şi se comunică Guvernului la data depunerii. ocazie cu care se dă cuvântul primului-ministru sau unui alt ministru desemnat de acesta pentru a prezenta poziţia Guvernului.113 din Constituţia republicată:“(1). iniţiată numai de deputaţi sau de senatori. Ca o condiţie obligatorie de validitate. prin procedura moţiunii de cenzură. moţiunea de cenzură cuprinde trei momente esenţiale: iniţierea. Mandatul de încredere. “răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate. demiterea prin retragerea încrederii acordate de către Parlament. pot retrage încrederea acordată Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură. Moţiunea de cenzură se prezintă Birourilor permanente ale celor două Camere şi se comunică Guvernului de către Preşedintele Camerei Deputaţilor în ziua în care a fost depusă. potrivit art. îndeplinirea rolului constituţional ce revine fiecăreia dintre cele două autorităţi publice. o practică parlamentară. uzitată constant de către opoziţie. finalizată prin vot. singurul pe temeiul căruia Guvernul poate funcţiona în mod normal. prin vot secret cu bile. Camera Deputaţilor şi Senatul. hotărâre care se înaintează Preşedintelui României în vederea declanşării procedurii de formare a unui nou Guvern.109 alin. moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor. Dacă moţiunea de cenzură a fost respinsă. instituţie tradiţională a dreptului public modern. deputaţii şi senatorii care au semnat-o nu mai pot iniţia.(1) din Constituţia republicată. expresie a principiului separaţiei dintre puterea legislativă şi cea executivă şi colaborarea lor. (2). Potrivit art. Dezbaterea propriu-zisă are loc în maxim trei zile de la prezentare.solicită explicaţii asupra politicii sale în probleme importante ale activităţii interne şi externe. Moţiunea de cenzură este simetric opusă votului de încredere. Moţiunea de cenzură se dezbate după 3 zile de la data când a fost prezentată în şedinţa comună a celor două Camere. ”. printr-o hotărâre a Parlamentului. întrucât prin adoptarea ei. în şedinţă comună. Guvernul ca organ rezultat din jocul politic. (3).” Rezultă că. cunoscându-i conţinutul să se poată apăra. adică moţiunea simplă. Este o soluţie simetrică cu cea privitoare la acordarea votului de încredere unui anumit Cabinet. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia. cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Întrebările pot fi scrise şi orale. semnată de Preşedinţii celor două Camere. din care rezultă autonomia. Pentru a se putea verifica îndeplinirea acestei condiţii este necesar ca numele şi prenumele semnatarilor să fie însoţite de calitatea de deputat sau de senator. Moţiunea de cenzură se adoptă cu votul majorităţii parlamentarilor. cu votul majorităţii parlamentarilor. la şedinţa comună a celor două Camere fiind prezentat textul moţiunii de cenzură. ca mijloc democratic de “luptă”. Următorul articol din Constituţie din capitolul consacrat raporturilor Parlamentului cu Guvernul reglementează forma cea mai gravă de sancţiune care intervine în cazul răspunderii politice a Guvernului şi anume. grupul parlamentar de care aparţin şi de semnătură. iar cele scrise pot fi: întrebări la care răspunsul urmează a fi dat în scris şi întrebări la care răspunsul se dă oral de la tribuna Camerei. în aceeaşi sesiune. realizată tot în şedinţa comună a celor două Camere. Parlamentul retrage încrederea acordată Guvernului la învestitură. o nouă moţiune de cenzură. Dacă moţiunea de cenzură este admisă se ia act de aceasta. (4). dezbaterea şi supunerea la vot. constituie esenţa raporturilor dintre Parlament şi Guvern. 77 . pentru ca acesta. cu excepţia cazului în care Guvernul îşi angajează răspunderea potrivit articolului 114. Prin legea de revizuire a fost consacrată expres. Convocarea are loc în maxim 5 zile.

după caz. cu sprijinul majorităţii parlamentare pe care se întemeiază şi în condiţii de maximă celeritate. în şedinţă comună. a fost votată în condiţiile articolului 113. se consideră adoptat. potrivit completării aduse prin legea de revizuire din 2003 – subl. ce reclamă stabilirea de măsuri urgente. a Guvernului demisionar. modificat sau completat. situaţie care ar anula. iar aplicarea programului sau a declaraţiei de politică generală devine obligatorie pentru Guvern.(4) din Constituţie. echipa guvernamentală anterioară. Dacă moţiunea de cenzură este respinsă. motiv pentru care o vom prezenta mai în detaliu. astfel cum acesta a fost completat: “(1). răspunderea politică a acestuia din urmă au conotaţii speciale în cazul acestei proceduri.) se consideră adoptat iar programul sau declaraţia de politică generală devin obligatorii pentru Guvern. (3).ns. cu amendamente acceptate de Guvern. Guvernul urmăreşte adoptarea unui program.ns. În cazul în care Preşedintele României cere reexaminare legii adoptate potrivit alineatului (3). Dacă Guvernul nu a fost demis potrivit alineatului (2). adică nu prin dezbaterea legii în cadrul procedurii legislative ordinare. s-a mai susţinut. iar ulterior aceasta este adoptată. iar dezbaterile ce au loc ar putea privi atât conţinutul acestui proiect cât şi al unui program sau a unei declaraţii de politică generală. angajarea răspunderii neputându-se face cu privire la două proiecte de lege sau la un pachet de asemenea proiecte. această procedură parlamentară cunoscută în doctrină şi sub denumirea de moţiune de cenzură provocată. se desfăşoară în Camerele reunite prin votul cărora Guvernul a fost învestit şi poate fi şi dezînvestit. unei declaraţii de politică generală sau unui proiect de lege. Guvernul va deveni demisionar. Angajarea răspunderii politice a Guvernului reprezintă o procedură prin care. în varianta iniţială a Constituţiei. după caz. va răspunde potrivit art.Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului.110 alin. practic rolul Parlamentului ca unică autoritate legiuitoare a ţării. (2). ultima ipoteză creând reale probleme în practica de stat. Angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege reprezintă o modalitate legislativă indirectă de adoptare a unei legi. legate de rămânerea sau demiterea Guvernului. ci prin dezbaterea unei problematici prin excelenţă politice. dacă în termen de 3 zile se introduce o moţiune de cenzură. de îndeplinirea actelor necesare pentru administrarea treburilor publice. 78 . proiectul de lege prezentat. Guvernul este demis dacă o moţiune de cenzură. cei care au iniţiat-o nu mai pot depune o alta în aceeaşi sesiune. Expresia “un proiect de lege”. în două categorii: angajarea răspunderii asupra unui program sau unei declaraţii de politică generală şi angajarea răspunderii asupra unui proiect de lege. după caz. a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege. ea este respinsă la vot. dezbaterea acesteia se va face în şedinţa comună a celor două Camere. pentru a face faţă unor împrejurări deosebite.). deşi iniţial s-a susţinut că Guvernul poate accepta eventuale modificări ale acestuia. care sunt de competenţa Parlamentului. Cu alte cuvinte. În ce priveşte posibilitatea de a se interveni în conţinutul efectiv al proiectului de lege (până la soluţionarea acestei probleme prin legea de revizuire –subl. (modificat sau completat. asupra unui program. textul legii a rămas întotdeauna cel promovat de Guvern. excepţie făcând ipoteza angajării răspunderii Guvernului.113. în practica de Stat conturată în aplicarea art. Ipotezele de angajare a răspunderii Guvernului au fost grupate. Dacă nu se depune moţiunea de cenzură sau dacă deşi introdusă. (4). cu amendamente acceptate de Guvern. Raporturile politice dintre Parlament şi Guvern şi implicit. Este motivul pentru care. ar trebui înţeleasă în sens restrâns.Până la depunerea jurământului de către membrii noului Guvern. Potrivit art. depusă în termen de 3 zile de la prezentarea programului. proiectul de lege prezentat. a declaraţiei de politică generală sau a proiectului de lege.114 din Constituţia republicată.

de natură penală. în legătură cu angajarea răspunderii Guvernului pentru un proiect de lege. aplicarea acestei proceduri în practica de stat s-a dovedit atipică.” Din dispoziţiile de mai sus se poate observa că este vorba despre norme procedurale. Ce se va întâmpla într-o asemenea situaţie ? Este de presupus că. ne întrebăm. pentru un proiect de lege care conţinea 6 obiecte de reglementare. datorită caracterului prea general al redactării. un Guvern. pentru adoptarea unor măsuri privind două obiecte de reglementare distincte şi anume. Prima întrebare care se ridică vizează în mod firesc refuzul amendării proiectului de lege. Legat de modalităţile concrete în care angajarea răspunderii Guvernului este pusă în practică pentru un proiect de lege. nu credem că va contribui la clarificarea procedurii speciale. În plus. pentru adoptarea unui “Pachet de legi anticorupţie” conţinând nu mai puţin de 15 obiecte de reglementare. ne întrebăm care ar fi perioada de timp necesară parlamentarilor pentru a promova amendamente de substanţă ? În ce priveşte răspunderea penală a membrilor Guvernului. care va fi perioada de timp aflată la dispoziţia parlamentarilor pentru a formula amendamente? Iar. pentru promovarea unui nou Cod al muncii.Cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială. de doar 3 zile de la prezentarea proiectului de lege. faţă de noua modalitate de redactare. Numai Camera Deputaţilor. dacă ar fi vorba despre un întreg pachet legislativ. oricare ar fi acesta. în ponderea acordată Guvernului în activitatea de legiferare. Dacă s-a cerut urmărirea penală. mai precis. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcţie. Din enumerarea cazurilor de mai sus este evident că probleme se ridică în practică. până la urmă. are tendinţa de a-şi extinde puterea de a legifera. de către Guvern. aspecte de natură procedurală se vor ridica în aplicarea noilor prevederi constituţionale. Dacă termenul de introducere a moţiunii de cenzură este atât de scurt. Preşedintele României poate dispune suspendarea acestora din funcţie. în practica de stat a fost angajată răspunderea în cele mai variate situaţii: pentru un proiect de lege de aprobare a unei ordonanţe de urgenţă (care deja îşi producea efecte juridice). transformarea excepţiei în regulă. de adoptare a unui proiect de lege pe calea angajării răspunderii Guvernului. Faţă de consacrarea constituţională expresă a rolului Parlamentului de organ reprezentativ suprem şi unică autoritate legiuitoare a ţării. Or. Dimpotrivă. credem că. dar atunci ne întrebăm ce rost ar mai avea propunerea de amendamente de către parlamentari. potrivit art. de unde concluzia că. răspunsul trebuie căutat în raporturile pe care legiuitorul constituant le stabileşte între Parlament şi Guvern. cu condiţia ca amendamentele aduse în Parlament. şi întotdeauna. două proceduri constituţionale şi anume angajarea răspunderii Guvernului şi delegarea legislativă au permis în timp. pentru un proiect de lege care intrase deja în dezbaterea parlamentară. ce vizează doar membrii Guvernului. mai ales. Guvernului nu ar trebui să i se permită decât cu titlu de excepţie să pătrundă în sfera de reglementare primară a relaţiilor sociale. dilemele vor fi amplificate. considerăm că. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. completarea adusă prin legea de revizuire. nu şi alte persoane ce deţin funcţii asimilate 79 . pentru un pachet legislativ în domeniul sănătăţii.(2) şi (3) din Constituţia republicată: ”(2). să fie acceptate de acesta.109 alin.În pofida unei astfel de poziţii logice a doctrinei. să intre în câmpul de acţiune a forului legiuitor. Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. (3). în dauna forului legiuitor. proiectul de lege va fi trimis spre promulgare în forma iniţială. în sensul admiterii posibilităţii modificării sau completării proiectului de lege promovat de către Guvern. proprietatea şi justiţia şi mai recent. instituind un regim derogatoriu de la dreptul comun. Din această perspectivă.

miniştrilor, fără a fi membri ai Guvernului, nici persoane care deţin alte demnităţi din sfera puterii executive. Deoarece competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se subînţelege că începerea urmăririi penale, apoi trimiterea în judecată şi susţinerea acuzării sunt de competenţa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, mai nou, a Parchetului Naţional Anticorupţie, transformat ulterior, în Departamentul Naţional Anticorupţie. Legea responsabilităţii ministeriale nr.115/1999 republicată în 2007 a introdus necesitatea unei Comisii pentru faza politică: “Dezbaterea propunerii de începere a urmăririi penale în Camera Deputaţilor sau în Senat se face pe baza raportului întocmit de o comisie permanentă care, în cadrul competenţei sale, a efectuat o anchetă privitoare la activitatea desfăşurată de Guvern sau de un minister ori de o comisie specială de anchetă, constituită în acest scop.” Sesizată de Avocatul Poporului, în legătură cu O.U.G. nr.95/2007 de modificare a legii, prin care se intenţionase formarea unei comisii alcătuite din 5 judecători, Curtea Constituţionala a stabilit prin Decizia nr.1133/2007 caracterul neconstituţional al numirii acestora în comisia specială, şi chiar mai mult, caracterul neconstituţional al unei astfel de comisii speciale, care restrânge, dreptul preşedintelui României de a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Dacă a avut loc trimiterea în judecată, suspendarea din funcţie a membrului Guvernului devenit inculpat operează de drept. Dispoziţiile constituţionale se aplică deopotrivă membrilor Guvernului în funcţie cât şi foştilor miniştri. Prin urmare, un membru al Guvernului răspunde penal în următoarele situaţii: a). pentru infracţiunile prevăzute de legea specială în materie; b). pentru alte infracţiuni prevăzute în Codul penal sau în legi penale speciale, săvârşite în exerciţiul funcţiei sale; c). pentru infracţiuni săvârşite în afara exerciţiului funcţiei, potrivit dreptului comun. § 8. Administraţia centrală de specialitate O administraţie centrală departamentală, condusă de miniştrii, a existat în Ţările Române cu mult înainte de organizarea Guvernului ca organ de stat. Izvoarele juridice ale ministerelor le regăsim în Regulamentele organice, prin transformarea unor ranguri boiereşti în funcţii de miniştrii. Conducătorii departamentelor ţineau legătura cu Domnul prin mijlocirea secretarului statului. Noţiunea de ministru este formulată abia în Convenţia pentru organizarea definitivă a Principatelor Române, semnată la Paris în 1858 şi apoi în Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris. Unirea Principatelor a adus elemente noi în organizarea administraţiei departamentelor. Au fost organizate 8 ministere: Interne, Finanţe, Justiţie, Culte şi Instrucţiune Publică, Afaceri Străine, Lucrări Publice, Război şi Control. Până la Marea Unire din 1918 au mai intervenit modificări în organizarea administraţiei centrale, în anul 1864 fiind înfiinţată Curtea de Conturi, în locul Ministerului Controlului. Astfel, deşi ministerele, în sensul modern al termenului, au fost create prin Regulamentele Organice, prima lege cadru de organizare şi funcţionare a administraţiei ministeriale a fost adoptată abia în anul 1929, ea conţinând şi dispoziţii referitoare la organizarea internă sau funcţionarea Guvernului. Legea pentru organizarea ministerelor din 1929 va stabili un număr de zece ministere: Interne, Externe, Finanţe, Justiţie, Instrucţie Publică şi Culte, Armată, Agricultură şi Domenii, Industrie şi Comerţ, Lucrări Publice şi Comunicaţii, Muncă, Sănătate şi Ocrotiri Sociale. Prin Constituţia din 1938 care va instaura dictatura regală, puterea executivă a regelui se va exercita prin miniştrii care răspundeau politic numai faţă de rege, pentru ca în perioada 1940-1944, căpătând puteri depline pentru a conduce statul, miniştrii să fie numiţi de acesta.
80

În perioada postbelică, în domeniul administraţiei centrale sunt de remarcat dispoziţiile Constituţiei din anul 1948, potrivit cărora numărul, atribuţiile, denumirea ministerelor şi desfiinţarea, contopirea sau noua denumire a celor existente se stabileau de către organul suprem al puterii de stat. Este consacrată şi instituţia răspunderii penale a miniştrilor “pentru faptele penale săvârşite în exercitarea funcţiei”. Constituţia din 1952 va nominaliza un număr de 28 de ministere, fără a mai reţine însă instituţia răspunderii penale a miniştrilor iar Constituţia din 1965 va da în competenţa organului suprem al puterii de stat “stabilirea numărului de ministere, denumirea, contopirea şi desfiinţarea de ministere”. Din perspectiva dreptului comparat, în doctrina administrativă se reţine că, în general, constituţiile occidentale actuale nu conţin reglementări ample cu privire la organizarea şi funcţionarea administraţiei ministeriale, fiind o materie supusă cel mai adesea schimbărilor. Legiuitorii constituanţi se rezumă doar la unele dispoziţii de principiu în ce priveşte organizarea şi funcţionarea ministerelor, strâns legate de clarificarea statutului constituţional al miniştrilor. În România, ministerele formează al doilea eşalon al sistemului administraţiei publice, fiind organele centrale de specialitate care conduc şi coordonează administraţia publică în diferite domenii şi ramuri de activitate. Numărul lor este determinat de volumul sarcinilor administraţiei publice într-un domeniu sau altul de activitate, dar şi de concepţiile şi interesele politice ce se manifestă la cei aflaţi la guvernare. Constituţia României din 1991 revizuită şi republicată în 2003 conţine o secţiune distinctă cu privire la administraţia publică centrală de specialitate, în capitolul consacrat administraţiei publice din titlul III (Autorităţile publice). Potrivit art.116 din Constituţia republicată, ministerele se organizează numai în subordinea Guvernului iar alte organe de specialitate se pot organiza în subordinea Guvernului ori a ministerelor sau ca autorităţi administrative autonome. Deci, administraţia centrală de specialitate se compune din: administraţia ministerială (ministerele) şi administraţia extra-ministerială (autorităţile administrative subordonate Guvernului sau ministerelor şi autorităţile administrative autonome). Potrivit art.117 alin.(1) din Constituţia republicată, ministerele se înfiinţează, se organizează şi funcţionează potrivit legii. O asemenea prevedere constituţională, a dus în doctrină la enumerarea următoarelor variante posibile: fie adoptarea unei legi organice, care să constituie sediul unic al materiei pentru toate ministerele; fie adoptarea unei legi-cadru, urmată de norme speciale pentru fiecare minister în parte, fie adoptarea câte unei legi speciale pentru fiecare minister. Fiind însă vorba de o lege ordinară, se mai precizează, se subînţelege că, în locul acesteia se poate adopta şi o ordonanţă. Deşi s-ar părea că acestea erau singurele variante posibile de înfiinţare, organizare şi funcţionare a ministerelor, acceptate de legiuitorul constituant, în practica de stat, până la adoptarea actualei reglementări, majoritatea ministerelor, cu excepţia Ministerului de Interne şi a Ministerului Apărării Naţionale au fost organizate şi au funcţionat pe baza unor Hotărâri ale Guvernului, schimbate de fiecare dată o dată cu învestirea unui nou Cabinet, modificate şi completate uneori, chiar pe parcursul funcţionării aceluiaşi Cabinet. Din cele trei variante enunţate de doctrină, s-a optat pentru cea de-a doua, prin adoptarea Legii nr.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor ce conţine un capitol distinct consacrat organizării şi funcţionării ministerelor, structurat pe patru secţiuni: Dispoziţii generale, Organizarea ministerelor, Conducerea ministerelor şi Atribuţiile generale ale miniştrilor. Potrivit legii, ministerele şi miniştrii se aprobă de către Parlament, prin acordarea votului de încredere la învestitură, iar primul-ministru poate cere Parlamentului modificarea structurii Guvernului prin înfiinţarea, desfiinţarea sau după caz, divizarea ori comasarea unor ministere, situaţii care se supun votului Parlamentului, în condiţiile
81

învestiturii. Este un aspect ce a mai fost evocat cu prilejul punerii în discuţie a procedurii de învestitură a Guvernului. Astfel, din interpretarea dispoziţiilor mai sus menţionate rezultă că, este posibilă crearea de noi ministere sau reorganizarea celor existente prin procedura de formare a unui nou Cabinet, atât ministerele cât şi miniştri fiind supuşi aprobării votului de încredere de către Parlament, cu ocazia învestiturii. În plus, dacă primul-ministru, intenţionează să modifice structura Guvernului, pe parcursul mandatului, intervenind în vreo formă sau alta asupra numărului de ministere, va avea nevoie din nou, de votul de încredere al Parlamentului, aspect consacrat expres în art.85 alin.(3) din Constituţia republicată, introdus cu ocazia revizuirii. Din dispoziţiile legii rezultă că doar pentru organizarea şi funcţionarea ministerelor privind apărarea naţională şi ordinea publică sunt necesare legi speciale, putând fi adoptate implicit şi ordonanţe, dacă Guvernul primeşte abilitare în acest scop, pentru restul ministerelor fiind suficientă adoptarea unor Hotărâri ale Guvernului. Sub aspectul formei, s-a relevat în doctrină, nu există în prezent un minister al "ordinii publice", fiind de presupus că ar fi vorba despre Ministerul de Interne, devenit în 2003, Ministerul Administraţiei şi Internelor, ulterior Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, iar la finele anului 2008, din nou Ministerul Administraţiei şi Internelor, referirea fiind în orice caz, confuză şi imprecisă. Legea precizează şi competenţa Guvernului de a aproba prin Hotărâre “rolul, funcţiile, atribuţiile, structura organizatorică şi numărul de posturi ale ministerelor”, în raport de importanţa, volumul, complexitatea şi specificul acestora. De asemenea, Legea nr.90/2001 a recunoscut personalitatea juridică a ministerelor precizând că acestea au sediul în municipiul Bucureşti. Cu privire la calificarea ca "minister" a unei autorităţi publice este de remarcat şi faptul că unele autorităţi pot avea şi altă denumire decât cea de minister, dar conducătorii lor să aibă calitatea de ministru, după cum este posibil în consecinţă, ca numărul miniştrilor din echipa guvernamentală să nu coincidă, stricto-senso, cu numărul ministerelor. Conducerea ministerelor se exercită de miniştri, ajutaţi de unul sau mai mulţi secretari de stat. Secretarii de stat exercită atribuţiile delegate de către ministru. Potrivit unei completări ulterioare aduse prevederilor legale de mai sus, în cadrul ministerelor, instituţiilor publice şi al altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale poate fi utilizată şi funcţia de subsecretar de stat, potrivit hotărârii Guvernului privind organizarea şi funcţionarea acestora. Ministrul reprezintă ministerul în raporturile cu celelalte autorităţi publice, cu persoanele juridice şi fizice din ţară şi din străinătate, precum şi în justiţie. Fiecare minister are şi un secretar general, funcţionar public de carieră, numit prin concurs sau examen, pe criterii de profesionalism, având drept principal scop al activităţii, asigurarea stabilităţii funcţionării ministerului, continuitatea conducerii şi realizarea legăturilor funcţionale între structurile ministerului. Pe lângă ministru funcţionează, ca organ consultativ, colegiul ministerului. Acesta se întruneşte la cererea şi sub preşedinţia ministrului, pentru dezbaterea unor probleme privind activitatea ministerului. Componenţa şi regulamentul de funcţionare al colegiului ministerului se aprobă prin ordin al ministrului. De asemenea, în fiecare minister se organizează cabinetul ministrului, cu personal propriu, căruia nu i se aplică prevederile Legii privind Statutul funcţionarilor publici. Ministerele pot avea în subordinea lor, servicii publice deconcentrate, care funcţionează în unităţile administrativ-teritoriale. Conducătorii acestora se numesc şi se eliberează din funcţie, de către ministru, cu avizul consultativ al prefectului. Atribuţiile compartimentelor ministerelor se stabilesc prin regulamentul de organizare şi funcţionare a ministerului aprobat prin ordin al ministrului. În ce priveşte actele emise la nivelul conducerii unipersonale a unui minister, legea precizează că, în exercitarea atribuţiilor ce-i revin, ministrul emite ordine şi
82

Observăm că unele dintre ele sunt prevăzute expres şi în Constituţie. ordonanţelor şi hotărârilor Guvernului. care la rândul lor pot fi de trei categorii: organe de sinteză. obligate să depună rapoarte de activitate care sunt supuse dezbaterii şi aprobării acestuia. Legea nr. La rândul lor. şi pentru aceste acte va exista aceiaşi obligaţie sub aceeaşi sancţiune. Ministerul Mediului.(3). Serviciul de Informaţii Externe. Cu titlu de exemplu. faţă de dispoziţiile art.108 din Constituţia republicată. Nu există nici o precizare în ce priveşte caracterul actelor ministrului de a fi acte administrative individuale sau normative. De asemenea. enumerăm printre autorităţile administrative autonome: Consiliul Suprem de Apărare a Ţării.instrucţiuni.d.116 alin. Constituţia republicată stabileşte în art. în condiţiile legii. se pot înfiinţa. organele centrale de specialitate la care se referă art. Ministerul Economiei. Toate aceste autorităţi administrative autonome prevăzute sau nu expres în Constituţie. o structură organizatorică proprie şi atribuţii de specialitate. care le fac să se deosebească de celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale. o conducere desemnată de către Parlament şi fiind de regulă. Ministerul Educaţiei. sub sancţiunea inexistenţei. Aceste structuri nu se subordonează ierarhic Guvernului.119) sau Serviciul Român de Informaţii. Ele au organe proprii de conducere stabilite prin actul de înfiinţare. fie de volumul mai restrâns de activitate care nu reclama organizarea unui minister. sunt organizate şi funcţionează în baza unor legi organice.m. iar prin simetrie. precum şi ordinelor. aceasta poate fi colegială sau unipersonală.117 alin. Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii). Serviciul Român de Informaţii.(2) din Constituţia republicată. Cercetării şi Inovaţiei) şi ministere cu activitate politico-administrativă (ca de ex. Ministerul Dezvoltării Regionale şi Locuinţei. (art. obligativitatea publicării în Monitorul Oficial al României. Ministerele sunt privite în doctrină ca organe de ramură.(2) din Constituţia republicată. legea conţine un capitol distinct intitulat “Norme cu privire la ordinele.a. actelor normative ale autorităţilor administrative autonome. doar cu avizul Curţii de Conturi. ş. având de regulă. Sub aspectul structurii şi conducerii autorităţilor administrative autonome. Partea I. în subordinea Guvernului şi a ministerelor. numai dacă legea le recunoaşte această competenţă. Autorităţile administrative autonome apar ca organe de domeniu. organe de coordonare şi organe de control. cum ar fi. Înfiinţarea organelor administraţiei publice centrale de specialitate cu alte denumiri decât ministerele a fost determinată fie de necesitatea desfăşurării unei activităţi coordonate şi unitare în rezolvarea unor probleme de specialitate.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative republicată în 2004 stabileşte expres. trebuind însă emise cu respectarea principiului ierarhiei juridice. După natura activităţii pe care o realizează sunt clasificate în: ministere cu activitate economică (ca de exemplu. ministere cu activitate social-culturală şi ştiinţifică (ca de ex. Banca Naţională a României. acestea pot avea şi un caracter normativ. autorităţi administrative autonome se pot înfiinţa prin lege organică. Serviciul de Protecţie şi Pază. Consiliul Naţional al Audiovizualului. În ce priveşte actele autorităţilor centrale de specialitate. instrucţiunilor şi altor acte normative emise de organele administraţiei publice centrale de specialitate. Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. principiul potrivit căruia. în vederea intrării lor în vigoare. De altfel. potrivit art.Ministerul Administraţiei şi Internelor). în capitolul consacrat dispoziţiilor generale. În ce priveşte organizarea administraţiei centrale autonome.117 alin.100 şi art. instrucţiunile şi celelalte acte normative emise de conducătorii ministerelor şi ai altor 83 . a legilor şi celorlalte acte normative adoptate de Parlament. care consacră obligativitatea publicării decretelor Preşedintelui şi actelor Guvernului în Monitorul Oficial al României.

Guvernul este alcătuit din: a. exercită exclusiv conducerea generală a administraţiei publice c. iar ordinele reprezintă actele prin care miniştrii rezolvă anumite probleme concrete. La rândul lor. Guvernul României are un rol: a. asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice 3. miniştri delegaţi cu însărcinări speciale pe lângă primul-ministru şi alţi membri stabiliţi prin lege organică 4. § 9. Acordarea votului de încredere de către Parlament presupune: a. potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament: a. În preambulul acestor acte se indică expres actul normativ superior pe care se întemeiază. miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică c.desemnează drept candidat la funcţia de prim-ministru pe preşedintele partidului majoritar 5. În ce priveşte sfera reglementării. miniştri. Guvernul.554/2004 privind contenciosul administrativ cu modificările şi completările ulterioare. În sfârşit. în ce priveşte termenul de emitere. circularele sunt acte cu caracter explicativ şi de îndrumare cu privire la modul în care trebuie să se desfăşoare unele activităţi de competenţa ministerului iar rezoluţiile sunt acte prin care se soluţionează probleme concrete. potrivit dispoziţiilor conţinute în acest capitol. prim-ministru. prim-ministru.52 din Constituţia republicată şi Legii nr. asigură exclusiv realizarea politicii interne şi externe a ţării b. Preşedintele României: a. ordinele. instrucţiunile şi alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor şi ai celorlalte organe ale administraţiei publice centrale de specialitate sau ale autorităţilor administrative autonome se emit numai pe baza şi în executarea legilor. exclusiv administrativ 2. prim-ministru. pentru structurile subordonate acestuia. după consultarea partidelor parlamentare c. Prin instrucţiuni se stabilesc reguli generale în ramura din competenţa ministerului.desemnează candidatul la funcţia de prim-ministru. exclusiv politic c.organe ale administraţiei publice centrale de specialitate sau de autorităţile administrative autonome”. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 1. ordinele cu caracter normativ. ordinele şi instrucţiunile se vor elabora în termenul prevăzut de actul superior sau. miniştrii de stat. Potrivit Constituţiei României republicată. votul majorităţii parlamentarilor 84 . Astfel. a hotărârilor şi a ordonanţelor Guvernului. într-un termen util care să facă posibilă aducerea lor la îndeplinire. În procedura de învestitură a Guvernului. după consultarea partidelor parlamentare b. după caz. politic şi administrativ b. miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică b. instrucţiunile şi alte asemenea acte trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza şi în executarea cărora au fost emise şi nu pot conţine soluţii care să contravină prevederilor acestora. Legat de posibilitatea de control asupra actelor autorităţilor centrale de specialitate vom reţine că ele pot fi atacate în instanţa de contencios administrativ potrivit art. numeşte primul-ministru.

b. Calitatea de deputat sau senator este: a. se face de către primul-ministru. Preşedintelui b. la propunerea primului-ministru. lege b. intervin numai în domeniul legii organice b. hotărâri şi decizii 9. Desfiinţarea unor funcţii din cadrul Guvernului României: a. nu pot afecta drepturile electorale c. fãrã alte condiţionări b. Curţii Constituţionale 10. fără alte condiţionări c. hotãrâre a Guvernului d. intră în vigoare numai după ce au fost aprobate. votul a două treimi dintre parlamentari 6. votul majorităţii parlamentarilor prezenţi c. 11. Guvernul îşi exercită mandatul până la organizarea alegerilor parlamentare generale 7. Parlamentului c. decizie a primului-ministru c. Guvernul adoptă: a. presupune un nou vot de încredere din partea Parlamentului 12. ordin al ministrului de resort. se dispune de către Preşedintele României. Guvernul îşi exercită mandatul până la data alegerilor parlamentare generale b. Potrivit Constituţiei României republicată. Guvernul răspunde politic numai în faţa: a. incompatibilă cu calitatea de membru al Guvernului c. Potrivit Constituţiei României republicată: a. cât şi în situaţii obişnuite 85 .Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului: a. Guvernul îşi exercită mandatul până la data validării alegerilor parlamentare generale c. compatibilă cu calitatea de membru al Guvernului. cu excepţia calităţii de prim-ministru 8. pot fi adoptate atât în situaţii extraordinare. în prealabil. De regulă. de către Parlament d. compatibilă cu calitatea de membru al Guvernului b. potrivit Constituţiei. hotărâri şi ordonanţe b. Potrivit Constituţiei României republicată. organizarea şi funcţionarea ministerelor sunt reglementate prin: a. hotărâri şi regulamente c.

deconcentrare. competenţa şi modul de funcţionare a Consiliului local. administraţia publică centrală şi cea locală există legături strânse.stabilească. înţelegerea. au recunoscut personalitatea juridică atât judeţelor cât şi comunelor. fiind adoptată Legea nr. dar numai pentru oraşe. studenţii vor avea posibilitatea să : . legile din timpul lui Cuza. competenţa şi funcţionarea Consiliului local. după model sovietic. Ulterior. determinate de caracterul unitar al statului nostru. instituţia Prefectului.Modulul IV Administraţia publică locală • • • Obiective specifice : cunoaşterea. oscilând între descentralizare. în anul 1950 fiind create comitetele executive. la baza organizării şi funcţionării administraţiei publice locale se află principiul constituţional al autonomiei locale. denumite iniţial sfaturi populare. ca “organe de direcţie şi execuţie” ale acestora. fără a se pune problema constituirii unor organe administrative de specialitate. dar sunt şi delimitări datorate faptului că.57/1968 privind organizarea şi funcţionarea consiliilor populare. Evoluţia legislaţiei în domeniu Spre deosebire de administraţia publică centrală. reglementările constituţionale şi legale ce au fost adoptate până la instaurarea republicii au consacrat soluţii cu privire la realizarea administraţiei de stat pe plan local. viceprimarului sau administratorului public. actele adoptate de acesta. Ideea de autonomie locală a fost prezentă pentru prima dată la noi. 86 . gestiona şi opera cu noţiuni legate de constituirea.” În perioada interbelică. organele locale ale puterii de stat. În baza dispoziţiilor Constituţiei din 1965 a fost adoptată Legea nr. Constituţia din 1952 va menţine acelaşi sistem. înzestrându-le “cu organe deliberative şi reprezentative. Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore • § 1.6/1957 pentru organizarea şi funcţionarea sfaturilor populare. Legea pentru înfiinţarea consiliilor judeţene şi Legea comunală. Constituţia din 1948 va introduce. competentă la nivelul întregii ţări. la sfârşitul lui 1989 nu puteau rămâne fără efect pe planul administraţiei publice organizată la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale. instituşia prefectului sau autoritatea Consiliului local. din anul 1864. Rezultatele aşteptate : studenţii vor înţelege. Ulterior.stabilească rolul şi atribuţiile primarului. în linii generale. aprofundarea şi utilizarea noţiunilor specifice legate de principiile fundamentale ale administraţiei publice. Schimbările fundamentale produse în societatea românească. durata mandatului de consilier sau forme de răspundere la care pot fi supuşi consilierii .precizeze care sunt principiile fundamentale de organizare a administraţiei publice locale . în Regulamentele Organice. administraţia publică locală este competentă numai în limitele unităţii administrativ-teritoriale în care aceasta funcţionează. reglementare ce conţinea un capitol distinct referitor la “organele locale de specialitate ale administraţiei de stat”. aflată în timpul regimului socialist într-o strictă subordonare faţă de administraţia centrală de stat. actele sau răspunderea acestuia Competenţe dobândite : în momentul în care vor finaliza studiul acestui modul. autonomie şi centralizare. ambele de influenţă franceză. Între cele două categorii.

69/1991 privind administraţia publică locală. Astfel. a Deciziei Curţii Constituţionale prin care se constatase neconstituţionalitatea O. Potrivit art. prin Legea nr. de Parlamentul constituit în urma alegerilor generale din toamna anului 2000. De-a lungul ultimilor ani această lege a suferit o serie de modificări şi completări. devenind Legea nr. în aplicarea unora din dispoziţiile conţinute în legile mai sus menţionate. ca organe locale ale administraţiei de stat.G. cu puţin timp înainte de alegerile locale generale din vara anului 1996. la nivelul administraţiei publice locale. proiect adoptat cu modificări. municipiilor. iar prin Legea nr. în absenţa unui cadrul constituţional corespunzător.). Legea nr. respectiv a municipiului Bucureşti. cele mai numeroase au intervenit însă prin Legea nr. La 8 decembrie 1991. deconcentrarea ca formulă intermediară şi federalismul.69/1991 privind administraţia publică locală. Ulterior ambele legi au fost republicate.Prin Decretul-Lege nr. a fost promovat un nou proiect de lege privind organizarea administraţiei publice locale şi regimul general al autonomiei locale. Ulterior. la mai puţin de o lună de la intrarea în vigoare a Legii nr.24/1996 a fost modificată şi completată Legea nr. lege care a abrogat expres printr-o dispoziţie finală. oraşelor şi comunelor se realizează de prefecturi şi primării. nr. ulterior republicării fiindu-i aduse noi amendamente. adică la Legea nr.70/1991 privind alegerile locale s-a aflat la baza primelor alegeri locale generale organizate în România.U. municipii.22/1997. declarată neconstituţională prin Decizia Curţii Constituţionale nr. în spiritul reglementărilor europene consacrate în domeniu.69/1991 privind administraţia publică locală. motiv pentru care ea a fost republicată în februarie 2007. până la formarea viitoarelor organe locale. Constituţie ce va fundamenta în cuprinsul a doar 4 articole. în judeţe.25/1996 a fost modificată şi completată Legea nr. oraşe şi comune s-au constituit primării. ca rezultat al alegerilor. ci peste tot în lume. în timp. administrarea judeţelor. republicată în 1996 a fost modificată şi completată substanţial prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.5/1990 privind administrarea judeţelor.145 alin. din 20 mai 1990. în doctrina administrativă se analizează în mod tradiţional. ca urmare a aprobării ei prin referendum naţional. Un an mai târziu. a fost adoptată Legea nr. adoptate la sfârşitul anului 1991.69/1991. care au exercitat conducerea activităţii administrative în unităţile administrativ-teritoriale existente.subl. până la primele alegeri parlamentare de după decembrie 1989. nu doar în Europa. după decembrie 1989. La scurt timp.2 din Constituţia din 1991 (în varianta iniţială . municipiilor. din momentul publicării în Monitorul Oficial al României.83 din 19 mai 1998.70/1991. care prevedea că.22/1997 s-a revenit la reglementarea anterioară acesteia. Principii contemporane de organizare a administraţiei publice locale Organizarea administraţiei publice locale din România potrivit actualei Constituţii se bazează pe aplicarea principiilor fundamentale dominante în prezent. oraşelor şi comunelor până la organizarea de alegeri locale. care alături de Legea nr.69/1991 privind administraţia publică locală. această reglementare cu caracter provizoriu a fost înlocuită cu Legea nr. în februarie 1992. republicată în 1996. organe locale ale administraţiei de stat cu competenţă generală. 87 . § 2. va intra în vigoare Constituţia. După alegerile din 1990. sectoare ale municipiului Bucureşti. republicată în 1996. în toamna anului 1998.215/2001 privind administraţia publică locală. principiul descentralizării prin raportare la cel al centralizării. noua concepţie aflată la baza organizării şi funcţionării autorităţilor administraţiei publice locale. Ca urmare a problemelor apărute însă.ns.8/1990 privind organizarea şi funcţionarea organelor locale ale administraţiei de stat.69/1991 privind administraţia publică locală.286/2006. municipiul Bucureşti. Legea nr.

ci micşorarea ei. serviciile exterioare ale ministerelor răspund ideii de deconcentrare). distincte de masa serviciilor publice prestate de autorităţile statale. Descentralizarea teritorială presupune existenţa unor autorităţi alese. cunoscut în doctrină sub denumirea de tutelă administrativă. diminuarea concentrării puterilor. Elementele descentralizării sunt: personalitatea juridică. sarcina de a-şi rezolva problemele şi de a-şi satisface interesele lor specifice. ea înseamnă mult mai puţin decât descentralizarea şi presupune recunoaşterea unei anumite puteri de decizie. Autonomia locală este un drept iar descentralizarea administrativă constituie un sistem ce o presupune. Deconcentrarea este o măsură intermediară în procesul descentralizării. 88 . Descentralizarea administrativă presupune existenţa unor persoane publice locale. în primul rând. presupune o strictă subordonare. ce variază după întinderea teritoriului. autorităţi ce dispun de competenţă materială generală. în dreptul şi obligaţia corelativă acestui drept. mărimea populaţiei. cea a gradului de descentralizare necesar. descentralizarea nu reprezintă opusul centralizării. le consideră ilegale. ceea ce nu e posibil. Descentralizarea administrativă nu trebuie confundată cu descentralizarea politică ce implică federalismul. tutela administrativă se materializează în sistemul românesc de organizare şi funcţionare a autorităţilor administraţiei publice locale. desemnate de comunitatea teritoriului. Ea nu trebuie înţeleasă însă. rezolvarea propriilor afaceri. În doctrina administrativă au fost în mod tradiţional identificate două forme ale descentralizării şi anume: descentralizarea teritorială şi descentralizarea tehnică sau prin servicii. prin serviciul său de specialitate. în favoarea agenţilor statului repartizaţi pe întreg teritoriul ţării (prefectul. dar fără intervenţia puterii centrale. Descentralizarea tehnică sau prin servicii presupune existenţa unor persoane morale de drept public care prestează anumite servicii publice. autonomie locală. Centralizarea caracterizată prin dependenţa organelor locale de cele centrale ce stabilesc deciziile aplicabile în teritoriu. Prin urmare. fără existenţa unui control statal. actele acestor autorităţi pe care.Prin aplicarea acestor principii se încearcă rezolvarea celor două tendinţe care se manifestă în guvernarea oricărei ţări şi anume: tendinţa la unitate (centralizatoare) şi tendinţa la diversitate (descentralizatoare). tradiţii etc. Cu alte cuvinte. implicând autonomia locală. sarcini a căror îndeplinire şi-o asumă printr-o administraţie ierarhizată şi unificată. ce revine prefectului de a ataca în contencios administrativ. rezervându-se colectivităţilor locale. la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale. Autonomia locală reprezintă dreptul recunoscut unităţilor administrativ-teritoriale de a-şi satisface interesele proprii după cum consideră oportun. condiţiile economice şi politice existente. cu atribuţii proprii. descentralizarea administrativă nu poate fi concepută în statele unitare. centralizarea concentrează ansamblul sarcinilor administrative din teritoriul naţional la nivelul statului. Problema ce preocupă orice naţiune este deci. Centralizarea administrativă fiind privită ca raportul natural al puterii centrale cu cea locală. Autonomia locală constituie principiul fundamental al organizării administrativ-teritoriale a unui stat. După cum vom vedea. prin descentralizare se renunţă la unitatea caracteristică centralizării. Astfel. cu respectarea legalităţii. fiind privită ca transfer de atribuţii de la centru la agenţii puterii centrale aflaţi la conducerea diferitelor organisme locale. opusul ei ar fi lipsa de raport. ce intervin direct în gestionarea şi administrarea problemelor colectivităţii. în sensul unei libertăţi totale. Prin urmare. cu eliminarea oricărei intervenţii a statului atunci când aceasta se dovedeşte necesară.

fie cuprind un întreg titlu sau capitol consacrat administraţiei publice locale. două sfere cu regimuri juridice diferite. sub aspect administrativ. unele oraşe sunt declarate municipii. În ce priveşte sintagma “descentralizarea serviciilor publice”. se regăseşte în capitolul V intitulat Administraţia publică. constatăm că. În ce priveşte însă. alegerea autorităţilor administraţiei publice locale. În art. precum şi regimul general privind autonomia locală” se reglementează prin lege organică. În plus. după prima secţiune consacrată Administraţiei publice centrale de specialitate. a principiului deconcentrării serviciilor publice. în primul rând. ca urmare a modificării şi completării aduse prin legea de revizuire sunt prevăzute cele trei principii de bază pe care se întemeiază administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale şi anume: descentralizarea. art.(3) din Constituţia republicată. după cum doctrina s-a grăbit să precizeze imediat după intrarea ei în vigoare. pe orizontală. şi prefectului. Constituţia României a optat pentru o formulă intermediară de tehnică legislativă faţă de alte Constituţii europene care. serviciile exterioare ale ministerelor. oraşe şi judeţe. Constituţia face trimitere la dispoziţiile legii.120 din secţiunea a doua (Administraţia publică locală) din capitolul V consacrat administraţiei publice. Administraţia publică locală.3 alin. Această împărţire a fost interpretată în doctrina administrativă în sensul că legiuitorul constituant a dorit să delimiteze în cadrul administraţiei publice. autorităţile intermediare la nivelul judeţelor (consiliile judeţene) precum şi principiile care stau la baza raporturilor dintre acestea. utilizată în varianta iniţială a Constituţiei. în timp ce autorităţile administraţiei publice din unităţile administrativ-teritoriale se împart în: servicii publice ale autorităţilor administraţiei publice de specialitate deconcentrate în unităţile administrativ-teritoriale şi autorităţi administrative autonome ale comunelor. Astfel. Prin introducerea expresă cu ocazia revizuirii. Dacă ne raportăm la art. mai putea fi vorba despre înfiinţarea unor servicii publice la nivelul colectivităţilor locale. conform cărora „Teritoriul este organizat. Constituţia României s-a limitat la a preciza care sunt autorităţile administraţiei publice locale de bază (consiliile comunale şi orăşeneşti şi primarii).122 (Consiliul judeţean) şi art. Constituţia României din 1991 revizuită şi republicată în 2003 reglementează administraţia publică locală în patru articole şi anume: art. autorităţile administraţiei publice centrale de specialitate sunt în exclusivitate autorităţi ale administraţiei de stat. Principiile organizării administraţiei publice locale în România Cadrul constituţional. a teritoriului.215/2001.73 alin. pe verticală. Legea nr. fie se rezumă la inserarea unei norme de trimitere. adică ramificaţiile în teritoriu ale ministerelor. cerinţă respectată de Legea nr. subordonate acestora.121 (Autorităţi comunale şi orăşeneşti). 123 (Prefectul). Astfel.(3) litera o) din Constituţia republicată potrivit căruia. organizarea şi funcţionarea fiecăreia dintre acestea. Se impun a fi precizate în acest context dispoziţiile art. menţinut şi după revizuirea din octombrie 2003. în această materie era necesară adoptarea unei legi organice. ce rămân pe mai departe.120 (Principii de bază).2/1968 privind organizarea administrativă a României. despre deconcentrarea serviciilor publice. art. în comune. Sub aspectul modalităţii de redactare. pentru că erau avute în vedere.§ 3. în secţiunea a doua intitulată. strict ştiinţific era vorba de fapt. „organizarea administraţiei publice locale. rămas nemodificat. cu privire la teritoriu. ca un principiu distinct în raport cu descentralizarea şi autonomia 89 . din titlul III (Autorităţile publice). În condiţiile legii. şi respectiv. autonomia locală şi deconcentrarea serviciilor publice.” În ce priveşte organizarea administrativă a teritoriului se află încă în vigoare o lege anterioară regimului constituţional actual şi anume. oraşelor şi judeţelor.

municipiului sau judeţului. adică autonomia locală. fiind preluată în linii generale. de altfel cel mai important.199/1997: „Prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona. în această chestiune. actualul cadru legislativ în materia regimului general al autonomiei locale. În acord cu standardele europene. competenţe partajate şi competenţe delegate. Deconcentrarea este definită în art. precizat chiar din primul său articol.2 din Legea nr. Descentralizarea este definită în acelaşi art. legea-cadru privind descentralizarea. unitar şi indivizibil al României. fiind exercitată pe baza şi în limitele prevăzute de lege.2. în condiţiile legii.competenţele exclusive sunt competenţele atribuite prin lege autorităţilor administraţiei publice locale de realizarea cărora acestea sunt responsabile. alte trei principii şi anume: eligibilitatea autorităţilor administraţiei publice locale.” „Autorităţile administraţiei publice locale exercită. în condiţiile legii. b). Obiectul de reglementare al acestei legi. după caz. aparţin comunei.215/2001 republicată cu modificările şi completările ulterioare.” Potrivit art. competenţele şi atribuţiile precum şi gestionarea resurselor care. regulile şi cadrul instituţional care se află la baza procesului de descentralizare administrativă şi financiară.120 din Constituţia republicată. şi anume. prin Legea-cadru nr. funcţionarea. îl constituie principiile. oraşului. în doctrina actuală. egal. Principiul descentralizării administrative a fost dezvoltat într-o reglementare distinctă. secret şi liber exprimat. în condiţiile prevăzute de legea organică. direct. evocată în repetate rânduri. Prin colectivitate locală se înţelege totalitatea locuitorilor din unitatea administrativ-teritorială. adaugă celor trei principii constituţionale. precum şi al organizării şi funcţionării autorităţilor administraţiei publice locale. Primul principiu enunţat. ratificată prin Legea nr.195/2006 ca redistribuirea de competenţe administrative şi financiare de către ministere şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale către propriile structuri de specialitate din teritoriu. de 90 . este definit în lege (aşa cum se procedase şi în 1996).339/2004.competenţele delegate sunt competenţele atribuite prin lege autorităţilor administraţiei publice locale împreună cu resursele financiare corespunzătoare. competenţele partajate sunt competenţele exercitate de către autorităţile administraţiei publice locale. Autonomia locală priveşte organizarea. competenţe exclusive.195/2006 a descentralizării.” Legea administraţiei publice locale nr. legalitatea şi consultarea cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit. c). definiţia formulată în Carta europeană a autonomiei locale adoptată la Strasbourg la 15 octombrie 1985.locală se răspunde astfel rigorii ştiinţifice. potrivit legii. autorităţi ale administraţiei publice locale alese prin vot universal. în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă. treburile publice. ca transferul de competenţă administrativă şi financiară de la nivelul administraţiei publice centrale la nivelul administraţiei publice locale sau către sectorul privat.” “Acest drept se exercită de consiliile locale şi primari precum şi de consiliile judeţene.2 din Legea-cadru nr. împreună cu alte niveluri ale administraţiei publice (judeţean sau central).” “Autonomia locală este numai administrativă şi financiară. din care decurg toate celelalte. consacrat principiilor de bază aplicabile administraţiei publice locale este completat cu un nou alineat potrivit căruia: “În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere semnificativă se asigură folosirea limbii minorităţii naţionale respective în scris şi oral în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu serviciile publice deconcentrate. Aplicarea acestor principii nu poate aduce atingere caracterului de stat naţional. în condiţiile legii. înlocuită în prezent.195/2006 a descentralizării: a). în Legea nr. art.

la nivelul administraţiei publice locale prin consacrarea răspunderii juridice şi prin aplicarea de sancţiuni disciplinare. responsabilităţii.3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului cu modificările şi completările ulterioare. 1 alin. Puterea lor nu provine de la stat. ele au în proprietate bunuri din domeniul privat. Comunele. aspect ce reflectă dubla 91 .(5) din Constituţia republicată ce stabileşte că: “În România. o consacrare constituţională. ci dimpotrivă îşi trage forţa din voinţa alegătorilor care sunt reprezentaţi prin aceste autorităţi. oraşe şi municipii şi autorităţile administraţiei publice de la nivel judeţean se bazează pe principiile autonomiei. cooperării şi solidarităţii în rezolvarea problemelor întregului judeţ. în condiţiile legii. a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.121 şi art. Aceste condiţii de eligibilitate sunt cumulative şi se referă la: calitatea de alegător. abia cu ocazia modificărilor şi completărilor aduse reglementării anterioare în anul 1996. autoritate a administraţiei de stat în teritoriu. rezultat al autonomiei locale. că. candidatul în alegeri trebuie să respecte anumite condiţii stabilite atât de Constituţie cât şi de lege. atât a celui naţional cât şi a celui local este prevăzută de Legea nr. a consiliilor judeţene şi a primarilor. “Consiliile locale şi judeţene se aleg pe circumscripţii electorale prin vot exprimat pe baza reprezentării proporţionale. De asemenea. materiale. autorităţile administraţiei publice locale nu se află în raporturi de subordonare.” Principiul legalităţii este garantat în sensul respectării sale. Aceste unităţi administrativ-teritoriale au personalitate juridică.123 referitor la prefect. “comunele. În relaţiile dintre autorităţile administraţiei publice locale şi consiliul judeţean pe de-o parte. el decurgând explicit şi din conţinutul art. deoarece organizarea referendumului local reprezintă o veritabilă caracteristică a acesteia.” Pentru a fi ales consilier ori primar. precum şi între consiliul local şi primar. se impune precizat în acest context.121 din Constituţia republicată referitor la autorităţile comunale şi orăşeneşti a fost consacrată dubla natură juridică a acestora. potrivit legii. pentru a le exercita în numele şi în limitele stabilite de către acestea. dispoziţie legală ce a căpătat. nu există raporturi de subordonare. administrative. Potrivit legii. chiar în capitolul consacrat unor dispoziţii generale. ca urmare a revizuirii legii fundamentale. În art. în baza autonomiei locale. acesta se regăseşte de o manieră indirectă în dispoziţiile constituţionale din art. în art.” În ce priveşte principiul eligibilităţii. în cadrul unui scrutin de listă. Principiul legalităţii a fost prevăzut în legislaţia privind administraţia publică locală. Acestea au patrimoniu propriu şi capacitate juridică deplină. respectarea Constituţiei. Raporturile dintre autorităţile administraţiei publice locale din comune. pe de altă parte. Procedura de organizare şi desfăşurare a referendumului. oraşele şi judeţele sunt unităţi administrativ-teritoriale în care se exercită autonomia locală şi în care se organizează şi funcţionează autorităţi ale administraţiei publice locale. iar în calitate de persoane juridice de drept public. este subliniată lipsa de subordonare dintre autorităţile administraţiei publice locale. oraşele şi judeţele sunt persoane juridice de drept public. Primarii comunelor şi oraşelor sunt aleşi pe circumscripţii electorale prin vot exprimat pe baza scrutinului uninominal. după caz. legalităţii. Principiul consultării cetăţenilor decurge din autonomia locală. atunci când sunt încălcate normele legale.122 care prevăd alegerea consiliilor locale. dreptul de a fi ales şi domiciliu. În calitate de persoane juridice civile.către autorităţile publice centrale. contravenţionale şi penale. Astfel. ele sunt proprietare ale bunurilor din domeniul public de interes local sau judeţean şi emit acte administrative de autoritate.

dar organizarea şi funcţionarea organelor administraţiei publice comunale astfel cum fuseseră instituite în 1864 vor dura până la Legea pentru unificarea administrativă din 1925. competenţa şi funcţionarea consiliului local Primele organe colegiale de administrare a treburilor comunelor le întâlnim reglementate în Regulamentele Organice. pentru ca printr-o lege adoptată în anul 1949 să fie înfiinţate sfaturile populare şi apoi consiliile populare. ulterior modificată în repetate rânduri. consiliul local. La scurt timp. ca organe locale ale administraţiei de stat. în anul 1938 va fi adoptată o nouă lege administrativă. în număr de şapte. Această organizare a administraţiei publice locale va fi menţinută şi de Legea pentru organizarea administraţiei publice locale din 1929. Constituirea. Legea administrativă din 1936 va păstra aceeaşi organizare a administraţiei publice locale. După modelul reglementărilor din perioada interbelică. primarul general al municipiului Bucureşti şi preşedintele consiliului judeţean sunt autorităţi executive. care va înfiinţa însă şi aşa-numitele directorate ministeriale locale. consiliile judeţene fiind alese prin vot indirect. fiecare comună era reprezentată printr-un consiliu comunal. Potrivit Legii administraţiei publice locale nr. consiliul judeţean.natură juridică a comunei sau oraşului: de colectivitate locală şi de unitate administrativ-teritorială. Legea nr. dar va desfiinţa directoratele. doar consiliile locale au fost alese prin vot direct. Constituţia din 1866 va menţine această lege. delegaţia pemanentă a consiliului şi pe primarul comunei. ca organe de execuţie. ca organe deliberative. ai subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor. care era capul administraţiei comunale. oraşelor. prin modificările substanţiale aduse Legii nr. ca organe locale ale puterii de stat şi comitetele lor executive. Această organizare s-a menţinut până la adoptarea Legii comunale din 1864.286/2006 sunt definite asociaţiile de dezvoltare intercomunitară ca fiind structurile de cooperare cu personalitate juridică. legea din 1991 în vederea organizării alegerilor locale a revenit la denumirea de consilier. printr-o lege adoptată în anul 1947 au fost instituite comisii interimare la comune şi judeţe. având un caracter centralizator. ţinuturile vor fi desfiinţate şi se va reveni la prefecturile de judeţ. dar va înfiinţa 10 ţinuturi. în condiţiile legii. § 4. potrivit legii. care prevedeau pentru comunele urbane înfiinţarea sfaturilor orăşeneşti. ca centre de administraţie şi inspecţie locală. municipiilor. în raport cu cel de organ unipersonal al primarului. Dacă în varianta iniţială a Legii nr. de unităţile administrativ-teritoriale pentru realizarea în comun a unor proiecte de dezvoltare de interes zonal sau regional ori furnizarea în comun a unor servicii publice. Consiliul General al municipiului Bucureşti şi consiliile locale ale subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor sunt autorităţi deliberative iar primarii comunelor. potrivit dispoziţiilor căreia.24/1996 de modificare şi completare a Legii nr.70/1991 va generaliza principiul alegerii directe şi pentru consiliile judeţene. de drept privat.215/2001 republicată.70/1991 privind alegerile locale ce s-a aflat la baza alegerilor locale generale din februarie 1992. Cu puţin timp înainte de alegerile locale generale din vara 92 . După numai 2 ani. alcătuite din unul sau mai multe sate şi comune urbane privite ca centre de populaţie declarate astfel prin lege. înfiinţate. care va menţine circumscripţiile existente. dispoziţie din care rezultă caracterul de organ colegial al consiliului local. Comunele erau conduse de consilii comunale. şi de primari. Prin această lege se făcea distincţia între comune rurale. Pe fondul noului regim politic în curs de instaurare.215/2001 prin Legea nr. Consiliile locale alegeau din rândul consilierilor. iar administraţia treburilor fiecărei comune era încredinţată unei persoane numită primar. În plus.

constituirea consiliilor locale se face în termen de 20 de zile de la data desfăşurării alegerilor. b). c). h). director general. director. funcţia de ministru. La şedinţa de constituire pot participa prefectul sau reprezentantul său.29 o serie de precizări de ordin procedural. manager. stabilite de Constituţie şi de Legea alegerilor locale vom reţine că.67/2004 privind alegerea autorităţilor administraţiei publice locale. Legea nr.000 de locuitori). e).161/2003 mai adaugă şi altele. numărul consilierilor locali variază între 9 membri (în localităţile cu până la 1500 de locuitori) şi respectiv. oraşului sau municipiului raportat de Institutul Naţional de Statistică la data de 1 ianuarie a anului în curs sau. Şedinţa este legal constituită dacă participă cel puţin două treimi din numărul consilierilor aleşi. potrivit dispoziţiilor legii. Pe acest principiu.70/1991 republicată a fost înlocuită cu Legea nr. f). d). cât şi a celor judeţeni. calitatea de deputat sau senator. atât a celor locali. La aceste incompatibilităţi. membru al consiliului de administraţie sau cenzor la regiile autonome şi societăţile comerciale de interes local înfiinţate sau aflate sub autoritatea consiliului local ori a consiliului judeţean respectiv sau la regiile autonome şi societăţile comerciale de interes naţional care îşi au sediul sau care deţin filiale în unitatea administrativ-teritorială respectivă. Numărul membrilor consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti se stabileşte în funcţie de numărul locuitorilor sectoarelor respective. funcţia de reprezentant al statului la o societate comercială care îşi are sediul ori care deţine filiale în unitatea administrativ-teritorială respectivă. Legea nr. Consiliul General al Municipiului Bucureşti este compus din 55 de membri. numărul membrilor fiecărui consiliu local. să aibă vârsta de cel puţin 23 de ani.161/2003 vizând regimul incompatibilităţilor în exercitarea demnităţilor publice şi funcţiilor publice. funcţia de primar sau viceprimar.(3) din Constituţia republicată].215/2001 privind administraţia publică locală introduce în art. după anul 1990 duce la concluzia tendinţei legiuitorului de scădere a numărului consilierilor. Potrivit art. la care ne-am referit şi cu ocazia analizei incompatibilităţilor funcţiei de ministru. pentru a fi ales consilier. 31 de membri (în localităţile cu peste 400. administrator. prevăzând atribuţia prefectului de a stabili prin ordin. asociat. cu precizarea expresă că. persoana fizică trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: să aibă calitatea de alegător. şedinţa se va 93 . funcţia de prefect sau subprefect. În ce priveşte condiţiile de eligibilitate. o persoană nu poate exercita în acelaşi timp un mandat de consilier local şi un mandat de consilier judeţean. funcţia de consilier local sau judeţean este incompatibilă cu: a).. să aibă domiciliul în comuna sau oraşul unde candidează. după caz.anului 2004. să nu aibă funcţia de magistrat (judecător sau procuror) sau să nu fie militar activ ori alt funcţionar căruia îi este interzisă asocierea în partide politice [potrivit art. în funcţie de numărul locuitorilor comunei. calitatea de funcţionar public sau angajat cu contract individual de muncă în aparatul propriu al consiliului local respectiv sau în aparatul propriu al consiliului judeţean ori al prefecturii din judeţul respectiv.. vicepreşedinte. precum şi primarul chiar dacă procedura de validare a mandatului acestuia nu a fost finalizată. În cazul în care nu se poate asigura această majoritate.40 alin. secretar de stat. Convocarea consilierilor declaraţi aleşi pentru şedinţa de constituire se face de către prefect. Potrivit dispoziţiilor unui titlu din Legea nr. g). la data de 1 iulie a anului care precede alegerile. subsecretar de stat şi funcţiile asimilate acestora. În plus.funcţia de preşedinte sau de secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau asociaţilor la o societate comercială de interes local ori la o societate comercială de interes naţional care îşi are sediul sau care deţine filiale în unitatea administrativ-teritorială respectivă.30 din Legea administraţiei publice locale. O analiză a evoluţiei legislaţiei adoptate în domeniu. Legea nr. în cazul candidaţilor independenţi mai există şi condiţia listei susţinătorilor. funcţia de preşedinte.

consiliile locale aleg prin vot deschis. ar trebui ca sancţiunea să fie retragerea validării. asistat de 2 consilieri dintre cei mai tineri. şi doar de un preşedinte de şedinţă. aleasă prin vot universal. prin ordin. hotărârea instanţei fiind definitivă şi irevocabilă. tocmai datorită problemelor apărute în unele localităţi.69/1991. luni de zile. Ordinul prefectului prin care se declară vacante locurile consilierilor care au lipsit nemotivat poate fi atacat de cei în cauză la instanţa de contencios administrativ în termen de 5 zile de la comunicare. legea anterioară în materie. peste 3 zile. la convocarea prefectului. prevede expres legiuitorul. dispoziţii introduse pentru prima dată în anul 1996. dacă aceştia nu pot fi înlocuiţi de supleanţii înscrişi pe listele de candidaţi respective. procedura prealabilă nu se mai efectuează. prin votul deschis al majorităţii consilierilor locali în funcţie. se va proceda la o nouă convocare. un preşedinte de şedinţă. iar hotărârea primei instanţe este definitivă şi irevocabilă. în aceleaşi condiţii. maxim 3 luni. din cauza absenţei. dacă se face dovada că aceasta a intervenit din cauza unei boli care a necesitat spitalizarea sau a făcut imposibilă prezenţa acestora. în aceleaşi condiţii. Consilierii locali ale căror mandate au fost validate depun în faţa consiliului local. validarea sau invalidarea mandatelor.31 din lege. o comisie de validare alcătuită din 3 – 5 membri. După declararea ca legal constituit.organiza. consiliul local alege dintre membrii săi. fără motive temeinice. În acest caz. Potrivit art. a unei deplasări în străinătate în interes de serviciu sau a unor evenimente de forţă majoră. organizându-se alegeri pentru completare. în cazul celor absenţi de la şedinţă. în termen de 30 de zile. dintre membrii lor. jurământul prevăzut de lege. a consilierilor. mai ales. Pentru validarea mandatelor. pentru refuzul de a depune jurământul. Persoana al cărei mandat este supusă validării sau invalidării nu participa la vot. Faţă de această ultimă prevedere. că nu poţi fi “demisionat” dintr-o funcţie sau demnitate pe care nici nu ai dobândit-o. aşa cum se întâmplă în cazul consiliului judeţean. peste alte 3 zile. 94 . locurile consilierilor aleşi care au lipsit nemotivat de la cele 3 convocări anterioare. de către prefect. reuniunea nu este legal constituită. dacă majoritatea consilierilor locali validaţi au depus jurământul iar constituirea consiliului local se constată prin hotărâre. Consilierii locali care refuză să depună jurământul sunt consideraţi demisionaţi de drept. pentru a conduce şedinţele consiliului şi a semna hotărârile adoptate de acesta. Instanţa de contencios administrativ se pronunţă în cel mult 30 de zile. Observăm că. Consiliul local se declară legal constituit. cu ocazia modificării şi completării Legii nr. de la comunicare. în doctrină s-a arătat pe deplin întemeiat. ce poate conduce şedinţele consiliului local. nu s-a reuşit constituirea unor consilii locale şi respectiv. Dacă nici la a doua convocare. în condiţiile Legii privind alegerea autorităţilor administraţiei publice locale. Comisia de validare examinează legalitatea alegerii fiecărui consilier şi propune consiliului local. după primele alegeri locale generale din anul 1992. direct. când din considerente politice. Prin urmare. Absenţa consilierilor de la şedinţa de constituire este considerată motivată. cerut de lege. a unor consilii judeţene. pe o perioadă de cel mult 3 luni. Hotărârea de validare sau invalidare a mandatelor poate fi atacată de cei interesaţi la instanţa de contencios administrativ în termen de 5 zile de la adoptare sau. egal. este confirmată în vederea ocupării şi exercitării funcţiei respective. secret şi liber exprimat. În situaţia în care consiliul local nu se poate reuni nici la această ultima convocare. pe întreaga durată a mandatului. în cazul consiliului local. lucrările şedinţei de constituire sunt conduse de cel mai în vârstă consilier. cu votul deschis al majorităţii consilierilor prezenţi la şedinţă. adoptată cu votul majorităţii consilierilor locali validaţi. nu putem vorbi de un preşedinte al acestuia. prefectul va declara vacante. Validarea este operaţia prin care o autoritate a statului sau a administraţiei publice locale. Legea conţine dispoziţii atât de stricte legate de constituirea consiliului local dar şi a consiliului judeţean. în ordine alfabetică.

de pieţe şi de obiective de interes public local. aprobarea. dacă nu există vreo interdicţie expresă a legii. atribuţii privind gestionarea serviciilor furnizate către cetăţeni: asigură cadrul necesar pentru furnizarea serviciilor publice de interes local. aprobarea. după caz. cu excepţia celor care sunt date prin lege în competenţa altor autorităţi ale administraţiei publice. b). atribuţii privind dezvoltarea economico-socială şi de mediu a comunei. al instituţiilor şi serviciilor publice de interes local. oraşului sau municipiului. atribuţii privind administrarea domeniului public şi privat al comunei. hotărăşte cooperarea sau asocierea cu alte unităţi administrativ-teritoriale din ţară sau din străinătate. în mod impropriu. În ce priveşte atribuţiile consiliului local. după caz. Legea nr. precum şi a serviciilor publice de interes local. în condiţiile legii. în toate problemele de interes local. acesta dispune deci de o competenţă materială generală. De regulă. grupate pe o serie de criterii precum: a). lucrări. în vederea promovării unor interese comune etc. servicii sau proiecte de interes public local. precum şi a serviciilor publice. în condiţiile legii. în condiţiile legii. în domeniul protecţiei mediului şi gospodăririi apelor pentru serviciile furnizate cetăţenilor. e). oraşului sau municipiului.(2) din Constituţia republicată: “Consiliile locale şi primarii funcţionează.atribuţii privind cooperarea interinstituţională pe plan intern şi extern: hotărăşte cooperarea sau asocierea cu persoane juridice române sau străine. în vederea finanţării şi realizării în comun a unor acţiuni. avizează sau aprobă documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi urbanism ale localităţilor. în doctrină ele erau grupate pe mai multe categorii. la propunerea primarului. în condiţiile legii. Consiliul local are iniţiativă şi hotărăşte. la propunerea primarului. a regulamentului de organizare şi funcţionare a consiliului local. Înainte de modificările şi completările aduse Legii nr. în condiţiile legii. asigurarea realizării lucrărilor şi luarea măsurilor necesare în procesul de integrare europeană. locale sau centrale. hotărăşte vânzarea. oraşului sau municipiului: aprobarea. atribuţii privind organizarea şi funcţionarea aparatului de specialitate al primarului. concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică a comunei. în funcţie de specificul activităţii avută în vedere. ale instituţiilor şi serviciilor publice de interes local şi ale societăţilor comerciale şi regiilor autonome de interes local: aprobarea statutului comunei. oraşului sau municipiului. erau enumerate 26 de atribuţii ale consiliului local. la propunerea primarului. a documentaţiilor tehnico-ecnomice pentru lucrările de investiţii de interes local. a virărilor de credite. în condiţiile legii. exercitarea.286/2006 a introdus chiar ea mai multe categorii de atribuţii. a bugetului local. a tuturor drepturilor şi obligaţiilor corespunzătoare participaţiilor deţinute la regii autonome sau societăţi comerciale. a modului de utilizare a rezervei bugetare şi a contului de încheiere a exerciţiului bugetar. 95 . d).215/2001 prin Legea nr. în numele unităţii administrativ-teritoriale. calificate. concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a comunei. denumiri de străzi. stabilirea şi aprobarea impozitelor şi taxelor locale. c)..” Prin urmare. personalului sanitar şi didactic. ca autorităţi administrative autonome şi rezolvă treburile publice din comune şi din oraşe.286/2006. consiliul local are atribuţii de natură administrativă şi financiară în orice domeniu. precum şi aderarea la asociaţii naţionale şi internaţionale ale autorităţilor administraţiei publice locale.Potrivit art. hotărăşte acordarea unor sporuri şi altor facilităţi. ca fiind principale. oraşului sau municipiului: hotărăşte darea în administrare. atribuie sau schimbă. a statului de funcţii al aparatului de specialitate al primarului. aprobarea strategiilor privind dezvoltarea economico-socială şi de mediu a unităţii administrativ-teritoriale. sprijină activitatea cultelor religioase.121 alin. în condiţiile legii. a contractării şi/sau garantării împrumuturilor şi contractarea de datorie publică locală prin emisiuni de titluri de valoare în numele unităţii administrativ-teritoriale. aprobă construirea locuinţelor sociale etc.

“În comunele sau oraşele în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor. de dominaţie a unei minorităţi. Mandatul consiliului local se exercită de la data constituirii până la data declarării ca legal constituit a consiliului nou-ales.convocarea consiliului local se poate face de îndată. prin această dispoziţie se ajunge la situaţia nedemocratică ca. alegerea acestuia pe o perioadă de “4 ani.” Faţă de această prevedere legală se ridică întrebarea firească. cu cel puţin 5 zile înaintea şedinţelor ordinare sau cu cel puţin 3 zile înainte de şedinţele extraordinare.. mandat ce poate fi prelungit. simpla sintagmă limba maternă este incompletă.Legat de mandatul consiliului local reţinem în primul rând. precum şi primarul. a fost criticată în doctrină sub mai multe aspecte.ns.” Această prevedere impune precizarea că este vorba despre proiectul ordinii de zi. de unde propunerea de lege ferenda. Ordinea de zi a şedinţei consiliului local se aduce la cunoştinţă locuitorilor comunei sau ai oraşului prin mass-media sau prin orice alt mijloc de publicitate.. prin grija primarului. În consiliile locale în care consilierii aparţinând unei minorităţi naţionale reprezintă cel puţin o cincime din numărul total. la convocarea primarului şi se poate întruni şi în şedinţe extraordinare. ordinea de zi se aprobă de consiliu. Odată cu notificarea convocării. Lucrările şedinţelor se desfăşoară în limba română. Convocarea consiliului local se face în scris. Şedinţele consiliului local sunt publice. deoarece şi pentru români. aleşi. adică o situaţie mai paradoxală...). ci doar că.subl. în text nu se prevede ca folosirea limbii materne a consilierilor minoritari să se facă la cererea acestora cum ar fi fost firesc.. ca având un caracter aleatoriu.” Stabilirea acestui procent de 20% a fost criticată în doctrină. respectiv vacantării unor posturi de primari. prin lege organică. ordinea de zi se aduce la cunoştinţă publică şi în limba maternă a cetăţenilor aparţinând minorităţii respective. în opinia unui autor. În al doilea rând. se aprecia înainte de modificările din 2006. 96 . Şedinţele consiliului local se desfăşoară legal în prezenţa majorităţii consilierilor locali în funcţie. ce rost mai are aducerea la cunoştinţă a ordinii de zi a şedinţei. Formularea acestui text de lege (care în varianta iniţială se referea la o treime din numărul total. sunt puse la dispoziţia consilierilor locali materialele înscrise pe ordinea de zi. în faţa majorităţii.” “Consiliul local se întruneşte în şedinţe ordinare. în aceste cazuri se va asigura. două treimi să se supună voinţei unei treimi. limba română este limba maternă. lunar. Aşa cum a fost stabilit procentul de 20% putea fi stabilit unul de 10% sau 30% sau oricare altul până la cel corect. de 50%.” Legiuitorul a avut în vedere şi ipoteza reorganizărilor administrativ-teritoriale. prin intermediul secretarului unităţii administrativ-teritoriale. În caz de forţă majoră şi de maximă urgenţă pentru rezolvarea intereselor locuitorilor. potrivit unei alte dispoziţii a legii. pe parcursul unui mandat stabilind expres o normă tranzitorie: “Consiliul local sau consiliul judeţean. În prezent. În primul rând. în limba minorităţilor care deţin o pondere de peste 20% şi chiar ce rost ar mai avea desfăşurarea în limba minorităţilor care deţin o treime din numărul consilierilor. în urma organizării unei noi unităţi administrativteritoriale sau în urma dizolvării unor consilii. pentru că. putem vorbi de necesitatea ca patru cincimi să se supună unei singure cincimi. “În toate cazurile. doar procentul de 50% plus unul din numărul locuitorilor fiind unul democratic. la şedinţele de consiliu se poate folosi şi limba maternă. la cererea primarului sau a cel puţin unei treimi din numărul membrilor consiliului. a şedinţelor consiliului local. prezenţa fiind obligatorie. traducerea în limba română. documentele şedinţelor de consiliu se întocmesc în limba română. În sfârşit. îşi exercită mandatul numai până la organizarea următoarelor alegeri locale generale. de a se face precizarea: limba maternă a acelei minorităţi naţionale. în caz de război sau de catastrofă.

cu precizarea că hotărârile cu caracter individual cu privire la persoane vor fi luate întotdeauna prin vot secret. regională. Astfel. Actele şi răspunderea consiliului local În epoca modernă s-a dezvoltat tradiţia ca. De la această regulă.“Dezbaterile din şedinţele consiliului local. În cazul în care preşedintele de şedinţă lipseşte sau refuză să semneze.” 97 .” Prevederea este urmată imediat de sancţiune. “În exercitarea atribuţiilor ce îi revin consiliul local adoptă hotărâri. situaţiile în care este obligatorie adoptarea unei hotărâri. în afară de cazurile în care legea sau regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului cere o altă majoritate. fie cu majoritatea absolută.” Prin aceste semnături. jumătate plus unul din cei prezenţi. iar actele organelor de conducere unipersonală sunt denumite dispoziţii. nulitatea putând fi constatată de instanţa de contencios administrativ.” Legea prevede o serie de incompatibilităţi. de primar. legea stabileşte excepţii. actele organelor colegiale sunt denumite hotărâri sau regulamente. “Proiectele de hotărâri pot fi propuse de consilieri locali. prin care se stabilesc impozite şi taxe locale. are un interes patrimonial în problema supusă dezbaterilor consiliului local. cu votul majorităţii membrilor prezenţi. adică din cei care trebuie să participe la şedinţă pentru ca aceasta să se desfăşoare legal. regula o reprezintă majoritatea simplă. în anumite situaţii. hotărârea consiliului local se semnează de 3-5 consilieri locali. cu persoane juridice române sau străine se adoptă cu votul majorităţii consilierilor locali în funcţie. precum şi cele privind asocierea sau cooperarea cu alte autorităţi publice. viceprimar sau de cetăţeni. decrete.” “Hotărârile consiliului local se semnează de preşedintele de şedinţă şi se contrasemnează. afini sau rude până la gradul al patrulea inclusiv. organizarea şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor şi amenajarea teritoriului. de către secretar. Redactarea proiectelor se face de cei care le propun. în ce priveşte adoptarea hotărârilor consiliului local. deşi unele repetări apar ca inevitabile. ordine. De regulă. trebuie să se abţină de la deliberare şi votare. semnat de preşedintele de şedinţă şi de secretarul unităţii administrativ-teritoriale. care va fi consemnată în procesul-verbal al şedinţei. Astfel. actele autorităţilor administraţiei publice să poarte o denumire specifică. va depune în scris şi va expune consiliului local opinia sa motivată. pentru legalitate. Hotărârile privind bugetul local. în condiţiile legii. legea prevede posibilitatea consiliului local de a stabili ca unele hotărâri să fie luate prin vot secret. precum şi modul în care şi-a exercitat votul fiecare consilier local se consemnează într-un proces verbal. De asemenea.” Hotărârile privind patrimoniul se adoptă cu votul a două treimi din numărul total al consilierilor locali în funcţie. cu excepţiile prevăzute de lege. “nu poate lua parte la deliberare şi la adoptarea hotărârilor consilierul local care. § 5. fie prin soţ. stabilind că anumiţi consilieri. decizii etc. participarea la programe de dezvoltare judeţeană. “Hotărârile adoptate de consiliul local cu încălcarea acestor dispoziţii sunt nule de drept. cu sprijinul secretarului unităţii administrativ-teritoriale şi al serviciilor din cadrul aparatului de specialitate al primarului. preşedintele de şedinţă şi secretarul comunei sau oraşului îşi asumă responsabilitatea veridicităţii celor consemnate. potrivit textului legal. Secretarul unităţii administrativ-teritoriale nu va contrasemna hotărârea în cazul în care consideră că aceasta este ilegală. contractarea de împrumuturi. Acţiunea poate fi introdusă de orice persoană interesată. prevăzând expres. fie cu o majoritate calificată de două treimi din numărul consilierilor. În acest caz. soţie. fie personal. zonală sau de cooperare transfrontalieră.

“Secretarul unităţii administrativ-teritoriale va comunica hotărârile consiliului local, primarului şi prefectului, de îndată, dar nu mai târziu de 10 zile lucrătoare de la data adoptării.” În absenţa unei sancţiuni exprese, în practica administrativă sunt destul de des întâlnite situaţiile, în care secretarul nu-şi îndeplineşte această obligaţie extrem de importantă, lipsindu-l astfel pe prefect de posibilitatea de a ataca în contencios administrativ, actele autorităţilor administraţiei publice locale pe care le consideră ilegale, atâta vreme cât nu le cunoaşte conţinutul. Hotărârile consiliului local sunt acte administrative, legea stabilind o distincţie în ce priveşte momentul intrării lor în vigoare după cum au caracter individual sau normativ. Astfel, potrivit art.49 din lege: “hotărârile cu caracter normativ devin obligatorii şi produc efecte de la data aducerii lor la cunoştinţă publică, iar cele individuale, de la data comunicării. Aducerea la cunoştinţă publică a hotărârilor cu caracter normativ se face în termen de 5 zile de la data comunicării oficiale către prefect.” Prin această dispoziţie expresă, legiuitorul a introdus practic o suspendare pe o perioadă determinată a actelor administrative normative adoptate de consiliul local. În doctrina actuală s-a pus problema dacă consiliul local emite sau încheie şi alte categorii de acte juridice. În reglementarea anterioară se făcea distincţie între calitatea de persoane juridice de drept public şi calitatea de persoane juridice de drept privat a unităţilor administrativteritoriale. Astfel, consiliul local putea încheia acte supuse circuitului civil, ca persoană juridică de drept privat şi respectiv, acte administrative unilaterale, dar şi contracte administrative, ca persoană juridică de drept public. Deşi actuala reglementare prevede pentru unităţile administrativ-teritoriale doar calitatea de persoane juridice de drept public, ce dispun de patrimoniu propriu şi capacitate juridică deplină, în doctrină se apreciază în continuare că, unităţile administrativ-teritoriale îşi păstrează şi calitatea de persoane juridice civile. După constituire, consiliul local îşi organizează comisii de specialitate, pe principalele domenii de activitate. Pot fi membri ai acestora, numai consilierii locali. “Comisiile de specialitate îşi aleg câte un preşedinte şi un secretar. Ele analizează şi avizează proiectele de hotărâre din domeniul lor de activitate. Comisiile de specialitate lucrează în plen şi iau hotărâri cu votul majorităţii membrilor lor.” În afară de comisiile de specialitate, consiliile locale pot organiza, din proprie iniţiativă sau la iniţiativa primarului, după caz, comisii speciale de analiză şi verificare, pe perioadă determinată. Potrivit art.55 din Legea nr.215/2001 republicată, dizolvarea consiliului local poate interveni de drept sau prin referendum local. Consiliul local se dizolvă de drept în cazul în care acesta “nu se întruneşte timp de 2 luni consecutiv” sau „nu a adoptat în 3 şedinţe ordinare consecutive nicio hotărâre”, precum şi „în situaţia în care numărul consilierilor locali se reduce sub jumătate plus unu şi nu se poate completa prin supleanţi.” În legătură cu cea din urmă situaţie se ridică întrebarea firească, ce se va întâmpla în situaţia în care consiliul local trebuie să adopte o hotărâre privind patrimoniul, pentru care legea prevede votul majorităţii calificate a membrilor săi, iar numărul acestora a scăzut sub această majoritate, dar nu a ajuns încă la majoritatea absolută, cea cerută de lege pentru a putea fi dizolvat de drept. Prin urmare, de lege ferenda propunem ca dizolvarea de drept a consiliului local să poată interveni în situaţia în care numărul consilierilor se reduce sub două treimi. Primarul, viceprimarul, secretarul unităţii administrativ-teritoriale sau orice altă persoană interesată sesizează instanţa de contencios administrativ cu privire la cazurile care atrag dizolvarea de drept a consiliului local iar instanţa analizează situaţia de fapt şi se pronunţă cu privire la dizolvarea consiliului local. Hotărârea instanţei este definitivă şi se comunică prefectului.
98

Consiliul local poate fi dizolvat prin referendum local, organizat în condiţiile legii. Referendumul se organizează ca urmare a cererii adresate în acest sens prefectului de cel puţin 25% din numărul cetăţenilor cu drept de vot înscrişi pe listele electorale ale unităţii administrativ-teritoriale. Legea detaliază procedura desfăşurării referendumului prevăzând că, stabilirea datei pentru organizarea alegerii noului consiliu local se face de Guvern, la propunerea prefectului. Alegerile se organizează în maxim 90 de zile de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti prin care s-a constatat dizolvarea consiliului local sau, după caz, de la validarea rezultatului referendumului. Până la constituirea noului consiliu local, primarul sau, în absenţa acestuia, secretarul unităţii administrativ-teritoriale va rezolva problemele curente ale comunei, oraşului sau municipiului, potrivit competenţelor şi atribuţiilor ce îi revin potrivit legii. „Mandatul de consilier local se suspendă de drept numai în cazul în care acesta a fost arestat preventiv. Măsura arestării preventive se comunică de îndată de către instanţa de judecată prefectului, care, prin ordin, constată suspendarea mandatului”. Aceasta durează până la încetarea situaţiei mai sus prevăzute, iar în cazul în care consilierul local este găsit nevinovat, el va avea dreptul la despăgubiri, în condiţiile legii. Potrivit Legii nr.393/2004 privind Statutul aleşilor locali cu modificările şi completările ulterioare, calitatea de consilier local, ca şi cea de consilier judeţean încetează de drept, înainte de expirarea duratei normale a mandatului, în următoarele situaţii: demisie; incompatibilitate; schimbarea domiciliului într-o altă unitate administrativteritorială, inclusiv ca urmare a reorganizării acesteia; lipsa nemotivată de la mai mult de 3 şedinţe ordinare consecutive ale consiliului; imposibilitatea exercitării mandatului pe o perioadă mai mare de 6 luni consecutive, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege; condamnarea, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate; punerea sub interdicţie judecătorească; pierderea drepturilor electorale; deces. Tot potrivit Legii nr.393/2004 privind Statutul aleşilor locali cu modificările şi completările ulterioare, consilierii răspund în nume propriu, pentru activitatea desfăşurată în exercitarea mandatului, precum şi solidar, pentru activitatea consiliului din care fac parte şi pentru hotărârile pe care le-au votat. În doctrina actuală sunt identificate trei forme de răspundere a consilierilor locali: o răspundere administrativ-disciplinară; o răspundere administrativ-patrimonială şi o răspundere penală. O situaţie specială o prezintă administraţia publică a municipiului Bucureşti, căreia Legea nr.215/2001 îi rezervă un întreg capitol, ce nu rezolvă însă, multitudinea de probleme ce apar la nivelul administraţiei Capitalei. Este motivul pentru care, de mai multă vreme este vehiculată ideea adoptării unei legi distincte consacrate zonei metropolitane Bucureşti. Potrivit legii, hotărârile Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi dispoziţiile cu caracter normativ ale primarului general sunt obligatorii şi pentru autorităţile administraţiei publice locale organizate în sectoarele municipiului Bucureşti. În opinia noastră, printr-o astfel de dispoziţie expresă se consacră o formă indirectă de subordonare între autorităţile alese la nivelul sectoarelor Capitalei şi cele alese la nivelul Capitalei. “Consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti se constituie, funcţionează şi pot fi dizolvate în condiţiile prevăzute de dispoziţiile legii administraţiei publice locale pentru consiliile locale care se aplică în mod corespunzător.” Consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti exercită în principal o serie de atribuţii din care reţinem următoarele: a). aleg din rândul consilierilor, consilierul care conduce şedinţele consiliului, precum şi un viceprimar; aceştia îşi păstrează calitatea de consilier; b). aprobă regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului;
99

c). avizează studii, prognoze şi programe de dezvoltare economico-socială, de organizare şi amenajare a teritoriului şi urbanism etc.; d). aprobă bugetul local, împrumuturile, virările de credite şi modul de utilizare a rezervei bugetare, aprobă contul de încheiere a exerciţiului bugetar, stabilesc impozite şi taxe locale, precum şi taxe speciale, în condiţiile legii; f). administrează, în condiţiile legii, bunurile proprietate publică sau privată a municipiului, de pe raza sectorului, pe baza hotărârii Consiliului General al Municipiului Bucureşti etc. Unele din atribuţiile expres prevăzute pot fi exercitate numai pe baza împuternicirii date prin hotărâre a Consiliului General al municipiului Bucureşti, potrivit legii. § 6. Primarul, viceprimarul şi administratorul public Din perspectiva dreptului comparat, funcţia de primar reprezintă o funcţie tradiţională în administraţia publică locală, nu numai din Europa, dar şi din alte continente, ca de exemplu în America, unde a pătruns influenţa europeană. Sub aspectul evoluţiei istorice, la noi, prin Legea comunală din 1864 s-a impus soluţia alegerii consiliului local şi a primarului de către locuitorii comunei rurale, iar primarul era magistratul comunal, căruia legea îi încredinţa întreaga administraţie a comunei, dar în acelaşi timp era şi delegatul puterii centrale, în comunele rurale, unde trebuia să fie confirmat de prefect. În comunele urbane, primarul era numit de Domn, dintre primii trei consilieri care întruniseră cele mai multe voturi. Reglementările ulterioare au consacrat soluţia alegerii primarului de către consiliu. Legislaţia actuală a optat pentru soluţia alegerii primarului, la fel ca şi consiliul local, şi consiliul judeţean, direct de către comunitatea locală, indiferent că este vorba de mediul rural sau urban. Astfel, potrivit Legii nr.215/2001 privind administraţia publică locală, „comunele, oraşele şi municipiile au câte un primar şi un viceprimar, iar municipiile reşedinţă de judeţ au un primar şi 2 viceprimari, aleşi în condiţiile legii.” Sectoarele municipiului Bucureşti au câte un primar şi un viceprimar iar municipiul Bucureşti are un primar general şi 2 viceprimari. Validarea alegerii primarului se face în termen de 20 de zile de la data desfăşurării alegerilor, în camera de consiliu a judecătoriei în a cărei rază teritorială se află comuna sau oraşul, de către un judecător desemnat de preşedintele judecătoriei. Rezultatul validării sau invalidării alegerii primarului se aduce la cunoştinţă prefectului şi se prezintă în şedinţa de constituire a consiliului local sau, după caz, într-o şedinţă extraordinară, de către un judecător desemnat de preşedintele judecătoriei. “În caz de invalidare a alegerii primarului, Guvernul, la propunerea prefectului, va stabili data alegerilor. Acestea se organizează în termen de maxim 90 de zile de la data invalidării sau, după caz, de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti, în condiţiile legii. ” Potrivit Legii nr.393/2004 privind Statutul aleşilor locali cu modificările şi completările ulterioare, pe timpul exercitării mandatului de primar, viceprimar, preşedinte sau vicepreşedinte al consiliului judeţean se suspendă contractul de muncă sau actul de numire a acestora în cadrul unei instituţii ori autorităţi publice, respectiv la regii autonome sau la societăţi comerciale cu capital integral ori majoritar de stat sau ale unităţilor administrativ-teritoriale. Sunt exceptate de la suspendarea contractului de muncă sau a actului de numire cadrele didactice, cecetătorii ştiinţifici, ziariştii cu atestat profesional, oamenii de cultură şi artă. Potrivit Legii administraţiei publice locale, “primarul îndeplineşte o funcţie de autoritate publică. Primarul asigură respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a prevederilor Constituţiei, precum şi punerea în aplicare a legilor, a decretelor Preşedintelui României, a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, a hotărârilor consiliului local; dispune măsurile necesare şi acordă sprijin pentru aplicarea ordinelor şi instrucţiunilor cu caracter normativ ale miniştrilor, ale celorlalţi conducători ai
100

socială şi de mediu a unităţii administrativ-teritoriale şi le supune aprobării consiliului local. elaborează proiectele de strategii privind starea economică. emite avizele. doar unul în cazul comunelor. etc. alte atribuţii stabilite prin lege. negocieri pentru contractarea de împrumuturi şi emiterea de titluri de valoare în numele unităţii administrativ-teritoriale. e). atribuţii referitoare la bugetul local: exercită funcţia de ordonator principal de credite. le supune aprobării consiliului local şi acţionează pentru respectarea prevederilor acestora. după caz. un raport anual privind starea economică. la solicitarea consiliului local. Actele administrative individuale emise de primar se comunică celor interesaţi şi-şi produc efecte din momentul comunicării.). precum şi a hotărârilor consiliului judeţean. Legat de actele primarului.68 din Legea nr. b). asigură elaborarea planurilor urbanistice prevăzute de lege. după caz. atribuţii exercitate în calitate de reprezentant al statului. acordurile şi autorizaţiile date în competenţa sa prin lege şi alte acte normative etc. organizarea şi desfăşurarea alegerilor. prezintă. Astfel.autorităţilor administraţiei publice centrale. asemeni celor ale consiliilor locale. Pentru exercitarea corespunzătoare a atribuţiilor sale. c). corecta înregistrare fiscală a contribuabililor la organul fiscal teritorial. în condiţiile legii: ofiţer de stare civilă şi de autoritate tutelară. prin compartimentele de specialitate. precum şi cu consiliul judeţean. de un veritabil drept de apreciere. Atribuţiile de ofiţer de stare civilă şi de autoritate tutelară pot fi delegate şi secretarului unităţii administrativ-teritoriale sau altor funcţionari publici din aparatul de specialitate cu competenţe în domeniu. ” Actele administrative cu caracter normativ emise de primar vor produce efecte după ce vor fi aduse la cunoştinţă publică în formele consacrate legislativ (publicare în Monitorul Oficial al judeţului. în condiţiile legii. primarul colaborează cu serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale. O inovaţie adusă prin Legea nr. d). în primul trimestru. 101 .215/2001 privind administraţia publică locală republicată prevede că: “în exercitarea atribuţiilor sale.215/2001 republicată vom distinge: a). atribuţii referitoare la relaţia cu consiliul local: primarul prezintă consiliului local. gestionarea situaţiilor de urgenţă. potrivit Legii administraţiei publice locale nr. ia măsuri pentru prevenirea şi. a referendumului şi a recensământului etc. publicare în presa locală sau afişare în locuri special amenajate. cât şi a sediului secundar. Ca urmare a modificărilor şi completărilor introduse prin legea nr. întocmeşte proiectul bugetului local şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar şi le supune spre aprobare consiliului local. şi atribuţiile primarului au fost grupate în mai multe categorii. art. maxim 5 persoane la municipii reşedinţă de judeţ. în condiţiile legii. socială şi de mediu a unităţii administrativ-teritoriale. Acestea devin executorii după ce sunt aduse la cunoştinţă publică sau după ce au fost comunicate persoanelor interesate. Dispoziţii speciale sunt consacrate cabinetului primarului general al municipiului Bucureşti. primarul emite dispoziţii cu caracter normativ sau individual. atribuţii privind serviciile publice asigurate cetăţenilor: coordonează realizarea serviciilor publice de interes local. alte rapoarte şi informări. atât a sediului social principal. primarul dispunând în acest sens. ce formează cabinetul primarului. 3 persoane la oraşe şi municipii. verifică. iniţiază.286/2006.286/2006 o constituie posibilitatea primarilor de a angaja consilieri personali. ale prefectului.

prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Ordinul de suspendare se comunică de îndată primarului. oraşului sau municipiului. care îi poate delega atribuţiile sale. inclusiv a celor pe care le exercită ca reprezentant al statului. Organizarea referendumului trebuie să fie solicitată. înainte de termen ca urmare a rezultatului unui referendum local. prin hotărâre adoptată cu votul majorităţii consilierilor în funcţie. în scris.393/2004 privind Statutul aleşilor locali cu modificările şi completările ulterioare. care. de asemenea. ” Suspendarea mandatului primarului intervine de drept. de către instanţa de judecată prefectului. putând fi prelungit prin lege organică. menţinută şi în prezent a constituit-o posibilitatea înlăturării primarului pe calea referendumului local. în condiţiile legii. schimbarea domiciliului într-o altă unitate administrativ-teritorială. “măsura arestării preventive se comunică de îndată. Suspendarea durează până la încetarea arestării preventive. viceprimarul fiind calificat drept înlocuitorul de drept al acestuia. calamitate naturală. vizează instituirea unei subordonări exprese a viceprimarului faţă de primar. condamnarea. numai în cazul arestării sale preventive.” Aceste prevederi se aplică şi viceprimarului. Potrivit Legii nr.286/2006 aducând modificări şi cu privire la această funcţie. din rândul membrilor acestuia. de drept. Acest procent trebuie să fie realizat în fiecare dintre localităţile componente ale comunei sau oraşului. Mandatul primarului încetează. pe principiul simetriei juridice. O noutate adusă de Legea administraţiei publice locale nr. deces. prefectului. de drept în condiţiile legii statutului aleşilor locali precum şi în următoarele situaţii: dacă acesta se află în imposibilitatea exercitării funcţiei. mandatul timp de 45 de zile consecutiv. organizat în condiţiile legii. acesta are dreptul la despăgubiri. la o pedeapsă privativă de libertate. dezastru sau sinistru deosebit de grav. calitatea de primar încetează. în mod nejustificat. în caz de război. incompatibilitate. la plata drepturilor salariale corespunzătoare perioadei în care a fost suspendat.“Mandatul primarului este de 4 ani şi se exercită până la depunerea jurământului de primarul nou ales. Statutul viceprimarului este succint reglementat în conţinutul actualei reglementări. certificate. deja criticată de doctrină. de cel puţin 25% dintre locuitorii cu drept de vot. În toate acest cazuri. constată suspendarea mandatului. pierderea drepturilor electorale. Potrivit legii. la propunerea prefectului. în următoarele cazuri: demisie. ” Mandatul primarului încetează. Legea nr.” 102 . datorită unei boli grave. Expresia “în condiţiile legii” vizează procedura de organizare şi desfăşurare a referendumului stabilită prin legea specială în materie. la propunerea primarului sau a unei treimi din numărul consilierilor locali în funcţie. de locuitorii comunei. viceprimarul este ales cu votul majorităţii consilierilor locali în funcţie. în maxim 90 de zile. Potrivit actualei reglementări. punerea sub interdicţie judecătorească. Schimbarea din funcţie a viceprimarului se poate face de consiliul local. prefectul prin ordin ia act de încetarea mandatului primarului. iar dacă primarul suspendat din funcţie a fost găsit nevinovat. Referendumul pentru încetarea mandatului primarului se organizează ca urmare a cererii adresate în acest sens. data organizării alegerilor pentru funcţia de primar fiind stabilită de Guvern. Legea nr.215/2001 în varianta iniţială. ca urmare a nesocotirii de către acesta a intereselor generale ale colectivităţii locale sau a neexercitării atribuţiilor ce îi revin. conform procedurii prevăzute pentru înlăturarea consiliului local prin referendum local. Cea mai importantă modificare. Legea reglementează condiţiile în care primarul poate ataca ordinul prefectului la instanţa de contencios administrativ. potrivit legii. înainte de expirarea duratei normale a mandatului. prin ordin. care nu permite desfăşurarea activităţii în bune condiţii timp de 6 luni pe parcursul unui an calendaristic sau dacă acesta nu îşi exercită.3/2000.

numirea şi eliberarea din funcţie a administratorului public se face de preşedintele consiliului judeţean. viceprimarul îşi păstrează statutul de consilier local. În primul caz. cel care poate propune înfiinţarea acestei funcţii. preşedintele consiliului judeţean pot delega administratorului public. cu ocazia modificărilor aduse în vara anului 2006. posibilitatea asociaţiilor de dezvoltare intercomunitară.112-114 din Legea nr. administratorul public. Iniţiativa de a înfiinţa funcţia de administrator public la nivelul administraţiei publice locale româneşti a vizat creşterea gradului de profesionalism în funcţionarea autorităţilor publice la nivel de judeţ. ca fiind una neconstituţională. poate îndeplini. în baza unui contract de management (baza legală a angajării acestuia). aprobate de consiliul local. La nivel local. deoarece nu este enumerat printre autorităţile administraţiei publice locale identificate de legiuitorul constituant-. poate îndeplini. încheiat în acest sens cu preşedintele consiliului judeţean. La nivel local. municipiu. încheiat în acest sens cu primarul. ci de un angajat contractual. Dacă ideea ce se află în spatele înfiinţării acestei funcţii. administratorul public este o funcţie ce se poate regăsi atât la nivelul comunelor şi oraşelor cât şi la nivelul judeţelor. consiliului local este primarul iar în cel de-al doilea caz. Astfel. La nivel local. în opinia noastră-. aflat la baza creării acestei funcţii apreciem că nu este vorba de un funcţionar public.-deja calificate în doctrina de specialitate. primarul sau la nivel judeţean. pe baza unor criterii. numirea în funcţie având loc pe baza unui concurs. Din analiza cadrului legal extrem de sintetic. atribuţii de coordonare a aparatului de specialitate sau a serviciilor publice de interes local. cel care poate propune înfiinţarea acestei funcţii. în schimb.215/2001 republicată rezultă că. creat după modelul existent în sistemul anglo-saxon. pe lângă organele alese sau numite pe baza unor criterii politice. proceduri şi atribuţii specifice. acesta este în mod evident. O instituţie nou creată. Totodată. § 7. La nivel judeţean. din conţinutul art. Secretarul unităţii administrativ-teritoriale Tradiţional. ar putea fi una generoasă. cunoscut sub denumirea de city manager. La nivel judeţean. în administraţia publică locală românească. Legii administraţiei publice locale priveşte funcţia de administrator public. fără a beneficia de indemnizaţia aferentă acestui statut. au existat şi funcţionari care au avut statutul de funcţionari de carieră şi au asigurat continuitatea. pe baza unor criterii. atribuţii de coordonare a aparatului de specialitate sau a serviciilor publice de interes judeţean. supus dispoziţiilor Codului muncii. numirea şi eliberarea din funcţie a administratorului public se face de primar. numirea în funcţie având loc pe baza unui concurs. consiliului judeţean este preşedintele consiliului judeţean. supus rigorilor Statutului funcţionarilor publici. aceea de a degreva primarul. oraş şi comună. administratorul public. aprobate de consiliul judeţean. tot în baza unui contract de management. om politic prin excelenţă. proceduri şi atribuţii specifice. calitatea de ordonator principal de credite. insuficient reglementat. prin lege se mai precizează. în condiţiile legii. de multitudinea de probleme pe care le ridică administrarea unei colectivităţi locale. în ce priveşte statutul administratorului public. 103 .Pe durata exercitării mandatului. -ce au un statut insuficient reglementat. de a decide desemnarea unui administrator public pentru gestionarea serviciilor de interes general care fac obiectul asocierii.

respectiv a consiliului judeţean şi comisiilor de specialitate ale acestuia etc.(2) din Constituţia republicată se rezumă la a preciza că acesta este ales şi funcţionează în condiţiile legii. nu au studii superioare îşi pot păstra funcţia publică cu obligaţia ca. secretarii comunelor care. care să le permită îndeplinirea în termen a obligaţiei mai sus prevăzute. Printre atribuţiile principale ale secretarului enumerăm: avizarea. respectiv cu preşedintele sau vicepreşedintele consiliului judeţean. Potrivit Legii administraţiei publice locale. a dispoziţiilor primarului şi ale preşedintelui consiliului judeţean. direct.” Numărul membrilor fiecărui consiliu judeţean se stabileşte prin ordin al prefectului. prin schimbări legislative a înlocuit funcţia de notar. oraşului. nr. Potrivit Legii administraţiei publice locale. preluând şi atribuţii ale acestuia. soţie sau rudă de gradul întâi cu primarul sau cu viceprimarul. alături de notar. 104 . funcţie. raportat de Institutul Naţional de Statistică la data de 1 ianuarie a anului curs. potrivit Legii administraţiei publice locale. sau. sub sancţiunea încetării raportului de muncă. instituţiile publice şi persoanele interesate a actelor autorităţilor locale. Recrutarea. după caz. Secretarul comunei. încetarea raporturilor de serviciu şi regimul disciplinar ale secretarului unităţii administrativ-teritoriale se fac în conformitate cu prevederile legislaţiei privind funcţia publică şi funcţionarii publici.” În ce priveşte alegerea consiliului judeţean. să absolve o formă de învăţământ superior de lungă durată în specialitatea ştiinţe juridice sau administraţie publică. constituită la nivel judeţean. sub sancţiunea destituirii din funcţie.După modelul european. la data intrării în vigoare a prezentei legi. orăşeneşti şi municipale. Potrivit unei dispoziţii tranzitorii introduse de Legea nr. al ştiinţelor administrative în general.215/2001 republicată: “Fiecare unitate administrativ-teritorială şi subdiviziune administrativ-teritorială a municipiilor are un secretar salarizat din bugetul local.000 de locuitori. care. asigurarea gestionării procedurilor administrative privind relaţia dintre consiliul local şi primar. numirea.122 alin. treptat. în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi. “Secretarul îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de lege sau însărcinări date de consiliul local. suspendarea. modificarea. funcţia de secretar al consiliului comunal. “consiliul judeţean este compus din consilieri aleşi prin vot universal. pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale. precum şi între aceştia şi prefect. de primar. Secretarul unităţii administrativteritoriale nu poate fi soţ. secret şi liber exprimat. ale consiliului judeţean. în condiţiile legii. pentru legalitate. municipiului. judeţului şi al subdiviziunii administrativ-teritoriale a municipiilor este funcţionar public de conducere. în funcţie de numărul locuitorilor judeţului. la data de 1 iulie a anului care precede alegerile. participarea la şedinţele consiliului local. în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean. a hotărârilor consiliului local. respectiv consiliul judeţean şi preşedintele acestuia. sub sancţiunea eliberării din funcţie. sub sancţiunea eliberării din funcţie. Astfel.286/2006. art. după caz.000 de locuitori şi 36 de consilieri pentru o populaţie de peste 650. de consiliul judeţean sau de preşedintele consiliului judeţean. Până la data de 31 decembrie 2006. respectiv ale consiliului judeţean. secretarul nu poate fi membru al unui partid politic. pregătirea lucrărilor supuse dezbaterii consiliului local. aceştia aveau obligaţia de a prezenta documente care să dovedească situaţia lor şcolară. a început să apară şi la noi. respectiv. asigurarea transparenţei şi comunicării către autorităţile publice.” § 8. variind între 30 de consilieri pentru o populaţie de până la 350.” Observăm că legea precizează expres posibilitatea ca funcţia de secretar al unei unităţi administrativ-teritoriale să poată fi ocupată şi de absolvenţi ai unei forme de pregătire universitară în domeniul administraţiei publice. cu studii superioare juridice sau administrative. egal. Consiliul judeţean şi preşedintele consiliului judeţean “Consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice locale.

mandatul acestuia este de 4 ani. în condiţiile legii. care are drept de vot şi conduce şedinţele acestuia. Consiliul judeţean se poate întruni şi în şedinţe extraordinare ori de câte ori este necesar. cooperarea sau asocierea cu persoane juridice române ori străine.89 din lege. în camera de consiliu a tribunalului. ” Consiliul judeţean se dizolvă de drept în aceleaşi condiţii ca şi consiliul local sau prin referendum judeţean. Hotărârile se semnează de preşedinte sau în lipsa acestuia de vicepreşedintele consiliului judeţean care a condus şedinţa şi se contrasemnează de secretarul judeţului. 105 . epidemiilor sau epizootiilor. putând fi prelungit. la propunerea preşedintelui consiliului judeţean. catastrofelor.Consiliul judeţean ales în conformitate cu prevederile legii se completează cu preşedintele consiliului judeţean. cea mai importantă fiind alegerea celor 2 vicepreşedinţi dintre consilierii judeţeni. precum şi pentru apărarea ordinii şi liniştii publice. jurământul prevăzut de lege. aprobarea bugetului propriu al judeţului. în caz de război sau de catastrofă şi se exercită de la data constituirii până la data declarării ca legal constituit a consiliului nouales. “În exercitarea atribuţiilor ce îi revin consiliul judeţean adoptă hotărâri cu votul majorităţii membrilor prezenţi. prezenţa acestora fiind obligatorie. atribuţii privind gestionarea patrimoniului judeţului. în cazuri excepţionale care necesită adoptarea de măsuri imediate pentru prevenirea. Legat de funcţionarea consiliului judeţean. de către preşedintele tribunalului sau înlocuitorul acestuia. ca autoritatea executivă. inclusiv cu parteneri din societatea civilă. consacrat astfel expres. o schimbare radicală a intervenit cu ocazia alegerilor locale generale de la 1 iunie 2008. b). atribuţii privind dezvoltarea economico-socială a judeţului. f). “Consiliul judeţean se întruneşte în şedinţă ordinară în fiecare lună. prin lege organică. Consiliul judeţean îndeplineşte următoarele categorii principale de atribuţii: a). servicii sau proiecte de interes public judeţean. schimbare ce a constat în esenţă în alegerea directă a preşedintelui consiliului judeţean. d). incendiilor. convocarea în şedinţa de constituire revenind însă preşedintelui consiliului judeţean. la nivelul judeţului. concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică a judeţului. c). în afară de cazurile în care legea sau regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului cere o altă majoritate.” În ce priveşte cvorumul necesar pentru desfăşurarea şedinţelor. alte atribuţii prevăzute prin lege. atribuţii privind cooperarea interinstituţională precum atribuţia de a hotărî. la convocarea preşedintelui consiliului judeţean. Constituirea consiliilor judeţene şi validarea mandatelor consilierilor judeţeni este reglementată de o manieră asemănătoare celei privind consiliile locale. la cererea preşedintelui sau a cel puţin unei treimi din numărul membrilor consiliului ori la solicitarea prefectului. precum atribuţia privind darea în administrare. în şedinţă publică. lucrări. în vederea finanţării şi realizării în comun a unor acţiuni. Asemeni celorlalţi aleşi. e). ale instituţiilor şi serviciilor publice de interes judeţean şi ale societăţilor comerciale şi regiilor autonome de interes judeţean. atribuţii privind gestionarea serviciilor publice din subordine precum asigurarea cadrului necesar pentru furnizarea serviciilor publice de interes judeţean. limitarea sau înlăturarea urmărilor calamităţilor. adresată preşedintelui consiliului judeţean. precum. legea prevede necesitatea prezenţei majorităţii consilierilor judeţeni în funcţie. Potrivit art. la 3 zile de la depunerea jurământului de către acesta. vom reţine că. cel care refuză să depună jurământul fiind considerat demisionat de drept. validarea alegerii preşedintelui consiliului judeţean se face în termen de 20 de zile de la data desfăşurării alegerilor. preşedintele consiliului judeţean are obligaţia de a depune în faţa preşedintelui tribunalului şi a prefectului. atribuţii privind organizarea şi funcţionarea aparatului de specialitate al consiliului judeţean. În ce priveşte conducerea consiliului judeţean.

un act al consiliului judeţean. (5).Prin Legea nr. a instituţiilor şi serviciilor publice de interes judeţean şi a societăţilor comerciale şi regiilor autonome de interes judeţean. 106 . Între prefecţi pe de-o parte. preşedintele consiliului judeţean emite dispoziţii cu caracter normativ sau individual. Pe durata mandatului.35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. Atribuţiile prefectului se stabilesc prin lege organică. § 9.123 din Constituţia republicată : “Guvernul numeşte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti.alte atribuţii prevăzute de lege sau sarcini date de consiliul judeţean. Preşedintele consiliului judeţean reprezintă judeţul în relaţiile cu celelalte autorităţi publice. c). motiv pentru care este şi calificat ca administraţie de stat în teritoriu. aplicându-se în mod corespunzător şi preşedintelui consiliului judeţean. punerea în aplicare a legilor.atribuţii privind bugetul propriu al judeţului. în cazul arestării preventive. atribuţii privind relaţia cu alte autorităţi ale administraţiei publice locale şi serviciile publice. Prefectul şi subprefectul Prefectul este un reprezentant al Guvernului în teritoriu. d). format din maxim 5 persoane. (3). Preşedintele consiliului judeţean îndeplineşte. Consiliul judeţean alege dintre membrii săi 2 vicepreşedinţi. Potrivit art. vicepreşedinţii consiliului judeţean îşi păstrează calitatea de consilier. a Legii administraţiei publice locale nr. la propunerea a cel puţin unei treimi din numărul acestora. prezentată în mass-media drept “legea votului uninominal” au fost modificate cele trei acte normative ce se referă la alegerea. a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului. organizarea. cu persoanele fizice şi juridice române şi străine precum şi în justiţie. Preşedintele consiliului judeţean asigură respectarea prevederilor Constituţiei. Prefectul poate ataca. Preşedintele consiliului judeţean răspunde de buna funcţionare a aparatului de specialitate al consiliului judeţean pe care îl conduce. ce reprezintă baza de calcul pentru stabilirea drepturilor şi obligaţiilor care se determină în raport cu venitul salarial. ca unică formă de remunerare a activităţii. (2). precum şi a altor acte normative. e). precum şi consiliile judeţene şi preşedinţii acestora.atribuţii privind funcţionarea aparatului de specialitate al consiliului judeţean.67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale. numit şi eliberat din funcţie de acesta.393/2004 privind Statutul aleşilor locali. cu votul secret al majorităţii consilierilor judeţeni în funcţie.215/2001 şi a Legii nr.atribuţii privind serviciile publice de interes judeţean. prevederile referitoare la mandatul primarului şi suspendarea de drept a mandatului acestuia. nu există raporturi de subordonare. Eliberarea din funcţie a vicepreşedinţilor consiliului judeţean nu se poate face în ultimele 6 luni ale mandatului consiliului judeţean. care devin executorii numai după ce sunt aduse la cunoştinţă publică sau după ce au fost comunicate persoanelor interesate. Şi la nivelul acestei funcţii se regăseşte cabinetul preşedintelui. Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale. Potrivit legii. pe de altă parte. b). a hotărârilor consiliului judeţean. următoarele categorii de atribuţii: a). a decretelor Preşedintelui României. consiliile locale şi primari. preşedintele şi vicepreşedinţii consiliului judeţean primesc o indemnizaţie lunară. în consecinţă. funcţionarea şi statutul autorităţilor locale. f).atribuţii privind relaţia cu consiliul judeţean. răspunzând principiului deconcentrării administrative. în condiţiile legii. În exercitarea atribuţiilor sale. Eliberarea din funcţie a vicepreşedinţilor consiliului judeţean se face cu votul secret al majorităţii consilierilor în funcţie. (4). în faţa instanţei de contencios administrativ. după caz.

se regăseşte ca urmare a revizuirii. se precizează. imparţialităţii.123 din Constituţia republicată. obiectivităţii. organ de conducere unipersonală reprezintă o autoritate a administraţiei statale în teritoriu ce dispune de un aparat propriu de specialitate.340/2004 cu modificările şi completările ulterioare. care nu poate constitui o instituţie publică. în baza hotărârii Guvernului.179/2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr. purtând denumirea Reglementări privind funcţia publică şi funcţionarii publici – subl. cu aparate proprii de specialitate. republicată în 2007. pe de-o parte. Prefectul municipiului Bucureşti este ajutat de trei subprefecţi. potrivit dispoziţiilor constituţionale.215/2001. că „instituţia prefectului este o instituţie publică cu personalitate juridică. nu există raporturi de subordonare. profesionalizării şi orientării către cetăţean. Legea nr. Până la acea dată funcţiilor de prefect şi subprefect li se aplică regimul juridic prevăzut de Legea administraţiei publice locale nr. Sediul instituţiei prefectului denumit prefectură este în municipiul reşedinţă de judeţ. Pentru îndeplinirea atribuţiilor şi prerogativelor care îi revin potrivit legii.12 din Legea nr. ce a suferit modificări şi completări ulterioare. Activitatea prefectului se întemeiază pe principiile: legalităţii. în mod eşalonat. şi în art. Or. prevenirea şi sancţionarea corupţiei a prevăzut că: “În funcţiile de prefect şi subprefect pot fi numite persoanele care îndeplinesc condiţiile prevăzute de prezentul titlu (este vorba despre Titlul III din cartea a II-a. cu modificările şi completările ulterioare. sub conducerea prefectului. Dintr-o asemenea perspectivă nu putem fi de acord nici cu prevederile O. ca şi noţiunea de primărie. dispoziţie consacrată expres şi în Legea nr.340/2004 prin care se organizează şi funcţionează instituţia prefectului. nr. cu patrimoniu şi buget propriu”. consiliile locale şi primari. De remarcat că. dispoziţia de mai sus. eficienţei. a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri. Guvernul numeşte câte un prefect. fiind republicată în 2008. Potrivit primelor dispoziţii ale Legii nr.ns. începând cu anul 2006. total inadecvat în opinia noastră. Miniştrii şi conducătorii celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din subordinea Guvernului pot delega prefectului unele din atribuţiile lor de conducere şi control cu privire la activitatea serviciilor publice deconcentrate din subordine.340/2004 cu modificările şi completările ulterioare. Legea nr. Prefectul este garantul respectării legii şi a ordinii publice la nivel local. prefectul.340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului. pe de altă parte. ” Dacă iniţial. Este utilizată expres noţiunea de prefectură.) pentru numirea ca înalt funcţionar public.” 107 . încetăţenită în vorbirea cotidiană. ca organe de conducere unipersonală. după caz. instituţia prefectului a fost reglementată într-un capitol distinct al Legii administraţiei publice locale. Atribuţiile care pot fi delegate se stabilesc prin hotărâre a Guvernului. în sensul în care această sintagmă se regăseşte consacrată în legislaţia în vigoare. Mai mult decât atât. Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local. Potrivit art. Atribuţiile prefectului se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.U. transparenţei şi liberului acces la informaţiile de interes public. responsabilizării.G.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice. în cazul în care consideră actul ilegal. între prefecţi. în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti. pentru exercitarea de către acesta a prerogativelor care revin potrivit Constituţiei şi legii. Actul atacat este suspendat de drept. prefectul este ajutat de doi subprefecţi. Prefectul şi subprefectul fac parte din categoria înalţilor funcţionari publici. la propunerea ministrului administraţiei şi internelor. într-un imobil proprietate publică a statului. precum şi consiliile judeţene şi preşedinţii acestora. ulterior a fost adoptată o lege specială. a judeţului sau a municipiului.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.al celui local sau al primarului. Constituţia referindu-se doar la primar şi prefect.

în cadrul numărului de posturi şi al fondurilor aprobate anual. asigurarea împreună cu organismele abilitate a măsurilor de pregătire şi intervenţie pentru situaţii de urgenţă etc. Acţiunea introdusă de prefect este scutită de taxa de timbru. ca reprezentant al Guvernului.În dorinţa de profesionalizare a acestor funcţii. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 1. Sub aspect administrativ. O.554/2004. cu avizul conform al ministerului de resort. Oficiile prefectorale fac parte integrantă din instituţia prefectului şi sunt conduse de către un şef al oficiului prefectural. în condiţiile legii. sub sancţiunea destituirii lor din funcţia publică.340/2004 mai reţine: asigurarea aplicării şi respectării Constituţiei şi a tuturor actelor normative precum şi a ordinii publice. Prefecţii şi subprefecţii nu au dreptul la grevă şi nu pot să înfiinţeze organizaţii sindicale proprii. Pe de altă parte.340/2004 au fost expres abrogate prin Legea nr.179/2005 îl constituie Cancelaria prefectului. actul atacat fiind suspendat de drept. prefectul poate ataca. organizate la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale. sub forma unui compartiment organizatoric distinct. funcţia publică de secretar general al prefecturii s-a transformat în funcţia publică de subprefect. prin ordin. doi consilieri. Legea nr.U. organizată în cadrul instituţiei prefectului. ce cuprinde un director. un consultant şi un secretar. Legea nr. Acţiunea se formulează în termenul prevăzut la art. Pe de-o parte.(1) din lege (6 luni-n. prefectul şi subprefectul nu pot fi membri ai unui partid politic sau ai unei organizaţii căreia îi este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice. adus de O. prefectul poate organiza. în urma promovării unui examen de atestare pe post.11 alin. Pentru îndeplinirea atribuţiilor sale. Începând cu data de 1 ianuarie 2006. Totodată. Printre atribuţiile principale ale prefectului.3 (consacrat tutelei administrative) din Legea contenciosului administrativ nr. potrivit art. prefectul conduce activitatea serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor (avizând numirea şi eliberarea din funcţie a conducătorilor acestora) precum şi activitatea celorlalte autorităţi ale administraţiei publice centrale de specialitate. Ordinul prefectului care conţine dispoziţii normative devine executoriu numai după ce a fost adus la cunoştinţă publică iar ordinul prefectului cu caracter individual devine executoriu de la data comunicării către persoanele interesate. potrivit Constituţiei.G. direct în faţa instanţei de contencios administrativ.n. Precizăm că dispoziţiile speciale în materia controlului de legalitate din Legea nr. verificarea legalităţii actelor administrative ale autorităţilor administraţiei publice locale şi judeţene.(5) din Constituţia republicată şi art. În municipiul Bucureşti se pot organiza oficii prefecturale în fiecare sector. prefectul emite ordine cu caracter individual sau normativ. funcţie echivalentă cu funcţia de director executiv.340/2004 cu modificările şi completările ulterioare prevede expres că.nr. potrivit legii.nr. Un element de noutate. teritoriul României este organizat în: 108 .) şi începe să curgă de la momentul comunicării actului către prefect. oficii prefectorale. dacă le consideră nelegale. prefectul are două sarcini esenţiale în calitate de reprezentant al statului în teritoriu. prin scoaterea începând cu anul 2006 de sub impactul politicii.554/2004.179/2005 a reglementat modalitatea în care prefecţii şi subprefecţii în funcţie la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă urmau să fie numiţi în funcţii publice de prefect.U. În prezent. de subprefect.262/2007 care a modificat substanţial Legea contenciosului administrativ nr.123 alin.G. actele emise de autorităţile administraţiei publice locale. § 10. şi respectiv.

descentralizării. legalitatea d. municipii şi regiuni c. consiliile judeţene. oraşe. dacă majoritatea consilerilor locali validaţi au depus jurământul 9.a. În relaţiile dintre autorităţile administraţiei publice locale şi consiliul judeţean. 4. o competenţă teritorială naţională c. motivarea şi subsidiaritatea c. prin votul deschis al membrilor săi c. descentralizarea administrativă şi descentralizarea politică c. prin votul deschis al membrilor săi 10. consultarea cetãţenilor în probleme locale de interes deosebit 5 Autorităţile administraţiei publice locale sunt: a. Consiliul local dispune de: a. autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice b. legalitatea şi consultarea cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit 3. autonomia locală b. proporţionalitatea şi transparenţa b. Reprezintă fundamentul şi limita activităţii autorităţilor administraţiei publice locale: a. judeţe şi regiuni b. există raporturi de participare 7. primarii şi viceprimarii 6. primarii şi preşedinţii consililor judeţene c. există raporturi de subordonare c. administraţia publică locală în România se întemeiază pe următoarele principii de bază: a. o competenţă materială specială 109 . 25 de zile de la data validării mandatelor 8. Consiliul local se declară legal constituit: a. comune. 20 de zile de la data desfăşurării alegerilor b. după validarea a cel puţin două treimi din numărul membrilor săi c. consiliile locale. nu există raporturi de subordonare b. primarii şi prefecţii b. pe o perioadă de cel mult 3 luni. eligibilitatea. precum şi între consiliul local şi primar: a. Constituirea consiliilor locale are loc în termen de: a. deconcentrarea serviciilor publice c. în fiecare şedinţă. comune. pentru un mandat de 4 ani b. Potrivit Constituţiei României republicată. o competenţă materială generală b. comune. oraşe şi judeţe 2. deconcentrarea administrativă şi federalismul Legea privind administraţia publică locală adaugă următoarele principii aplicabile administraţiei publice locale la cele prevăzute de Constituţie: a. 30 de zile de la data desfăşurării alegerilor c. după validarea mandatelor tuturor membrilor săi b. oraşe. Preşedintele consiliului local este ales: a.

Hotărârile consiliului local se adoptă cu votul: a. Consiliul local se întruneşte în şedinţe ordinare: a. o majoritate de două treimi din totalul consilierilor locali în funcţie b. lunar b. majoritatea consilierilor locali în funcţie c. lunar b. a cel puţin două treimi din totalul consilierilor în funcţie 14. este o autoritate deliberativă 16.11. o majoritate calificată de consilieri locali 13. se poate asocia în partide politice d. dacă acesta a fost condamnat c. este cetăţean român cu drept de vot b. în afară de cazurile în care legea sau regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului cere o altă majoritate b. trimestrial c. în fiecare şedinţă. prin vot universal. Preşedintele consiliului judeţean este ales: a. prin votul deschis al membrilor săi c. a împlinit vârsta de 23 de ani c. persoana fizică care: a. îndeplineşte o funcţie de autoritate publică c. este înalt funcţionar public b. direct şi secret b. în cazul în care acesta a fost arestat preventiv b. săptămânal 12. dacă acesta a fost acţionat în justiţie 15. Nu poate fi aleasă consilier judeţean. o dată la două luni 18. prin votul deschis al membrilor săi 110 . majorităţii membrilor prezenţi. Suspendarea mandatului de consilier intervine de drept numai: a. pe un mandat de 4 ani. are reşedinţa pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale în care urmează să fie aleasă 17.Şedinţele consiliului local se desfăşoară legal dacă este prezentă: a. la două luni c. întotdeauna c.Consiliul judeţean se întruneşte în şedinţe ordinare: a. o dată la 3 luni. Primarul: a. majorităţii consilierilor în funcţie.

provenind de la cuvântul latin statutum. 111 .stabilească bazele constituţionale ale funcţiei publice în România Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore • • • § 1. a dreptului administrativ în special. Denumirea de statut. în general. “ce ar urma să împiedice arbitrariul organelor politice. Evoluţia legislaţiei în domeniu Noţiunea de funcţie publică reprezintă o noţiune fundamentală a dreptului public în general. un funcţionar public. Funcţionarea oricărei autorităţi sau instituţii publice presupune. dar şi să întărească garanţiile de bună îndeplinire a serviciilor publice”. în anul 1931. diferite propuneri legislative. prima lege despre funcţionari datează din anul 1899. înţelegerea şi aprofundarea noţiunilor specifice legate de funcţia publică şi funcţionarul public. derivat din verbul statuere (a statua. să pună stavilă stării de nesiguranţă în care se aflau slujbaşii administraţiei centrale şi locale. dintre care doar unele sunt funcţii publice. structurat pe compartimente. gestiona şi opera cu noţiunile specifice legate de funcţia publică şi funcţionarul public Competenţe dobândite : în momentul în care vor finaliza studiul acestui modul. în mod autoritar. şi deci protejarea funcţionarului de presiunile guvernamentale sau ale administraţiei. în favoarea unui Statut. iar în Danemarca. linii ierarhice şi funcţii. autoritate. iar Camerele au examinat de-a lungul vremii. primul Statut al funcţiei publice a fost adoptat abia în anul 1941. o anumită categorie de raporturi sociale ori instituţii juridice. Primul statut al funcţiei publice a fost adoptat în Spania. Titularul unei funcţii publice este de regulă. etc. dar nu întotdeauna. a decide. strâns legată de noţiunea de organ. constituţionalitatea şi legalitatea funcţiei publice şi raporturile tipice de serviciu Rezultatele aşteptate : studenţii vor înţelege. studenţii vor avea posibilitatea să : . În acest spirit a fost subliniată necesitatea ca acesta să asigure “garantarea imparţialităţii şi neutralităţii în administraţie”. Doctrina românească interbelică s-a pronunţat dintotdeauna ferm.Partea a III-a Funcţia publică şi funcţionarul public Modulul I Teoria generală a funcţiei publice • Obiective specifice : cunoaşterea. în anul 1852. Primul Statut al angajaţilor civili ai statului a fost adoptat în Italia. mijloace materiale şi financiare şi personal. trei elemente: competenţă. iar prima lege irlandeză referitoare la funcţia publică datează din anul 1922. Noţiuni specifice.stabilească o comparaţie între funcţia publică din ţara noastră şi celelalte state europene . activitate administrativă. deşi tradiţiile privitoare la funcţia publică sunt anterioare Revoluţiei de la 1789. în anul 1908. în anul 1872. dar prima codificare generală s-a adoptat abia în anul 1937. În Franţa. În Germania a existat încă din anul 1806 un Cod bavarez al funcţiei publice. apoi în Luxemburg. Olanda a adoptat prima lege privind funcţionarii în anul 1929 şi Regulamentul general privind funcţionarii Regatului. În toate ţările există tradiţii privind reglementarea funcţiei publice. a ordona) semnifică un ansamblu de norme juridice ce cuprinde voinţa statului de a reglementa. ce nu trebuie însă confundate cu apariţia unui statut general. după cum deja s-a precizat.

Acesta se compunea din două părţi. ofiţerii. inginerii. care a stabilit două principii fundamentale: numai românii erau admişi în funcţiile şi demnităţile publice şi necesitatea adoptării unor legi speciale privind statutul funcţionarilor publici. (Danemarca. ordonarea formală a acestui statut este mai mult sau mai puţin omogenă. ar putea fi definit ca ansamblul regulilor referitoare la situaţia juridică a funcţionarului public. Şeful statului dispune de competenţă în materie de statut al funcţionarilor. pe o Lege privind funcţia publică. Spania. Luxemburg). ca urmare a principiilor stabilite prin Constituţia din 1923.Denumirea de “Statut al funcţionarilor publici” a fost utilizată pentru prima dată în art. În acest sens. prima conţinea dispoziţii aplicabile funcţionarilor publici din toate serviciile. Austria şi Finlanda) Constituţia prevede competenţa legiuitorului de a stabili regulile aplicabile funcţiei publice. că separarea Republicii irlandeze de tradiţia britanică s-a realizat prin votarea Constituţiei din 1937. În alte state (Irlanda. Portugalia. în Olanda şi în Franţa. Un al treilea grup de state se caracterizează printr-o partajare. În septembrie 1946 s-a adoptat o nouă Lege privind Statutul funcţionarilor publici. neputând fi identificat un text unic care să poată fi calificat drept “statutul general al funcţiei publice”. atribuirea acestei competenţe este implicită şi rezultă chiar din supremaţia legiuitorului. În Belgia şi în Marea Britanie. Statutul funcţionarilor publici sau dreptul comun al funcţiei publice. în baza prerogativelor sale regale. a reglementării funcţiei publice. majoritar. de pildă. care poate interveni pentru a reglementa materia. După numeroase modificări. dată la care a fost promulgat Codul funcţionarilor publici. în spiritul noii ordini constituţionale. în absenţa unor reglementări speciale. Italia. Într-un prim grup de state. care la rândul ei.). Prima lege specială în materie a fost adoptată la 19 iunie 1923. existenţa unor statute sau Coduri. cărora li se aplicau reglementări speciale (corpul judecătoresc. fiind urmat de reglementări. preoţii etc. în baza căruia s-a adoptat şi un Regulament conţinând regimul juridic al funcţionarilor publici din administraţia de stat a reprezentat dreptul comun pentru funcţionarii publici. şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1924. Tot din perspectiva dreptului comparat. Se ştie. în fiecare din ţările care au constituţii scrise se regăsesc principii ale funcţiei publice. Statutul din anul 1923. votată cu 13 ani mai înainte. dacă ne raportăm la alte state ale Uniunii Europene constatăm că. Numărul articolelor din Constituţie referitoare la funcţia publică diferă însă. după cum diferă şi tehnica sau conţinutul reglementării. § 2. În perioada 1949-1989. în baza dispoziţiilor constituţionale. Constituţionalitatea şi legalitatea funcţiei publice În ce priveşte constituţionalitatea funcţiei publice. mai peste tot în Europa. Suedia. funcţionarilor publici li s-au aplicat prevederile Codului muncii. avocaţii. fără a se ieşi însă din sfera regimului contractual. Statutul s-a aplicat până la 8 iunie 1940. se poate regăsi un Statut al funcţionarilor publici. între legislativ şi executiv. Germania. cu rol de drept comun al funcţiei publice ridică două probleme legate de sfera funcţionarilor publici şi anume: în ce măsură se aplică Statutul. personalului din administraţie sau cu alte cuvinte. iar a doua se referea doar la funcţionarii administrativi şi la funcţionarii de specialitate. de la o ţară la alta. Grecia. De asemenea. Codul funcţionarilor publici a fost abrogat după anul 1944. s-a fundamentat juridic.8 al Constituţiei din 1923. pe fondul preocupărilor pentru adoptarea primului Cod al muncii. Dar. cu excepţia unor categorii expres prevăzute. abrogată după numai 3 ani. într-o formulare mai riguroasă sub aspect juridic. adoptându-se şi unele reglementări speciale. 112 . corpul didactic. medicii. care sunt categoriile de funcţionari publici ce intră sub incidenţa Statutului şi care este gradul de generalitate a regulilor cuprinse în Statut.

anumite tipuri de funcţii sunt exercitate în cadrul unor reglementări statutare particulare. care beneficiază de garanţii de independenţă speciale. eficient şi imparţial. despre poliţie.73 alin. se regăseşte în art. chiar dacă. Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi. prevenirea şi sancţionarea corupţiei. statutul funcţionarilor publici. în condiţiile legii. nefiind însă de conceput un funcţionar public în afara principiilor generale ale Statutului. acesta este un aspect care ţine de legiuitorul organic. Astfel. profesionist. de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. pentru a dobândi un rol mai important în viaţa publică a ţării. în conformitate cu dispoziţiile legale. legiuitorul constituant a urmărit să consacre un regim statutar pentru funcţionarii publici şi un regim contractual. a ţărilor din zona civilizaţiei europene. Este în general. în urma angajării răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului.3 litera j. seminarii şi conferinţe naţionale şi internaţionale organizate pe marginea acestei problematici. Este vorba în primul rând.(3) ce enumără domeniile în care se reglementează prin lege organică. rezultă că. Ulterior. mai exact.16 din Constituţia României.114 din Constituţia republicată. dar dispunând în schimb de indemnizaţii semnificative. de regulă. în care au fost dezbătute diferite proiecte legislative realizate pe această temă. În primul rând. în interesul 113 . aşa cum a fost modificat şi completat prin legea de revizuire. art. sindicatele. în favoarea femeilor. deoarece în spiritul reglementărilor europene. civile sau militare. prin autorităţile administrative autonome ori prin autorităţile şi instituţiile publice ale administraţiei publice centrale şi locale. ce reglementează deci. pentru restul salariaţilor. consacră principiul potrivit căruia: “Funcţiile şi demnităţile publice. Deoarece la acelaşi articol. la litera p) se menţionează şi “regimul general privind raporturile de muncă. pot fi ocupate.16 alin. a unui serviciu public stabil. j). a fost eliminată condiţia de a avea numai cetăţenia română pentru ocuparea unei demnităţi sau funcţii publice. un regim de drept administrativ. “regimul general al raporturilor juridice dintre funcţionarii publici şi stat sau administraţia publică locală. în conţinutul art. în sens larg pot fi consideraţi ca funcţionari. şi cazul diplomaţilor. Legea privind Statutul funcţionarilor publici a fost adoptată în şedinţa comună a Camerelor.188/1999. Scopul legii îl constituie asigurarea. După ani de zile de mese rotunde.” Două modificări esenţiale au intervenit faţă de dispoziţia iniţială. În al doilea rând. După republicare. În ce priveşte sfera funcţionarilor publici.73 alin. O altă dispoziţie constituţională în materie. Bazele constituţionale ale funcţiei publice în România se regăsesc în principal. supuşi unor constrângeri privind mobilitatea şi adoptarea unei atitudini rezervate. schimbări substanţiale fiindu-i aduse prin Legea nr. Statutul funcţionarilor publici a fost din nou substanţial modificat. deja evocată. devenind Legea nr.În plus. transparent. în toate ţările Uniunii Europene. la finele lui 2008. Este de asemenea. denumite în continuare. de cel sindical.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice. a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri.3 şi art. privată de dreptul de grevă şi uneori. patronatele şi protecţia socială” ca materie a legii organice. garanţie ce corespunde unui curent de idei caracteristic dezvoltării democraţiilor contemporane şi prezintă semnificaţia unei discriminări pozitive. legea a suferit o serie de modificări şi completări. raporturi de serviciu. A urmat o nouă republicare în anul 2007 urmată de noi modificări prin două ordonanţe de urgenţă. supusă unei ierarhii speciale. potrivit art. cazul judecătorilor. Obiectul de reglementare al Legii privind Statutul funcţionarilor publici îl reprezintă. nu era justificată interdicţia ocupării acestor funcţii de către cetăţenii români care au şi altă cetăţenie. s-a prevăzut garanţia egalităţii dintre femei şi bărbaţi în ocuparea unei asemenea funcţii. putând fi identificat la lit. un regim de drept public.

şi nu un raport de drept administrativ. ca fiind acele raporturi care “se nasc şi se exercită pe baza actului administrativ de numire. diferite. natura juridică a raportului de serviciu trebuie stabilită în funcţie de specificul elementelor acestui raport juridic şi anume: părţile. fie prin intermediul unor instituţii ale dreptului administrativ. “funcţiile publice temporar vacante pe o perioadă de cel puţin o lună pot fi ocupate pe perioadă determinată. raportul de serviciu este un raport contractual de drept administrativ. este vorba despre teoria “statutului legal”. În opinia specialiştilor în dreptul muncii. În baza actului de numire în funcţie ia naştere un raport de serviciu care este un raport de drept public având ca obiect realizarea puterii publice. Dintr-o asemenea perspectivă. În opinia autorilor de drept administrativ. funcţionarii publici sunt priviţi ca agenţi ai autorităţilor/instituţiilor publice care concură la realizarea puterii publice şi de aceea. emis în condiţiile legii” cu precizarea că: “exercitarea raporturilor de serviciu se realizează pe perioadă nedeterminată ” şi doar prin excepţie de la această prevedere. iar cel ce exercită funcţia. În concluzie. şi nu de dreptul muncii. funcţia publică a fost definită în doctrina interbelică ca reprezentând “complexul de puteri şi competenţe. precum şi al autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia publică centrală şi locală. de drept al muncii au susţinut teza unicităţii izvorului raportului juridic de muncă. de-a lungul vremii. o a doua accepţiune a noţiunii de funcţie de stat. cele două categorii de raporturi au fost privite ca formând o unitate dialectică indestructibilă. De-a lungul vremii. ce viza situaţia juridică a funcţionarului învestit cu 114 . şi nu de dreptul muncii. În doctrina postbelică s-au fundamentat de asemenea două teze opuse cu privire la natura juridică a funcţiei publice. cu preponderenţă regulilor speciale de drept administrativ. A fost fundamentată astfel. orientarea iniţială a autorilor de drept administrativ şi a unor autori de dreptul muncii s-a axat pe ideea dublului raport juridic al funcţionarului de stat care apărea atât ca subiect al unui raport de serviciu cât şi ca subiect al unui raport de muncă. în special. deşi cele două raporturi prezintă şi unele trăsături comune. care este un act administrativ de autoritate. susţinută de autorii francezi. fie prin intermediul unor instituţii ale dreptului civil. la ora actuală. Calitatea de funcţionar public izvorăşte din actul de numire în funcţie. funcţia de stat fiind privită ca un statut legal. doctrina de drept public referitoare la statutul funcţionarilor publici a fost indisolubil legată de analiza noţiunii şi implicit de natura juridică a funcţiei publice. raportul de serviciu este tot o formă a raportului juridic de muncă. poate fi identificată teoria “situaţiei contractuale”. în condiţiile expres prevăzute de lege”. în speţă contractul de mandat. Pe de-o parte. Astfel. axată pe ideea de subiect de drept. conţinutul şi obiectul său. care defineşte expres raporturile de serviciu.” În ce priveşte conceptul de raport de serviciu. în doctrină a apărut necesitatea stabilirii naturii juridice a acestuia. ce ducea la un raport de sine stătător – raportul de funcţie. autorii de drept civil. în speţă contractul administrativ. exercitând puterea în limitele competenţei. cu toate consecinţele juridice ce decurg de aici. Pe de altă parte. urmăreşte realizarea scopului pentru care a fost creată funcţiunea”. Pe de-o parte. sunt supuşi. problemă în legătură cu care s-au dezvoltat două poziţii fundamentale.cetăţenilor. Ulterior. prin care s-a încercat definirea funcţiei publice. Pe de altă parte. actul său de instituire fiind un act de autoritate. persoană fizică care. în vederea ocupării. exercitând autoritatea statală şi nu drepturile izvorâte dintr-o situaţie contractuală. organizat de lege pentru satisfacerea unui interes general. Acest punct de vedere a fost îmbrăţişat şi de legiuitor. de un titular sau de mai mulţi. în chip temporar.

actului administrativ de numire. se putea face şi fără acordul funcţionarului. vechea dispută între concepţia dominantă de altfel. eficienţă şi eficacitate. Principiile care stau la baza exercitării funcţiei publice. civile sau militare pot fi ocupate de persoanele care au: a. sancţionat sau înlocuit decât în condiţiile legii. În legislaţia şi doctrina interbelică. potrivit legii. cetăţenia română şi cel puţin reşedinţa în ţară 2. sunt: a). potrivit dreptului comparat. prevăzute de lege. d). dacă înlocuim noţiunea de organ de stat cu cea de autoritate publică. legalitate. g). un complex de drepturi c. b). funcţiile şi demnităţile publice. aceste principii nu sunt ale funcţiilor publice. Printre principiile care se află la baza exercitării funcţiei publice menţionăm: 115 . în interesul serviciului public. c). funcţionarului public îi sunt stabilite coordonatele funcţiei prin lege. orientare către cetăţean. stabilitatea garanta funcţionarilor publici dreptul de a nu fi transferat. e). § 3. un ansamblu de atribuţii şi responsabilităţi b.” Funcţiile publice sunt prevăzute prin anexa la lege. După cum se poate lesne observa. teză valabilă şi potrivit actualului cadru legislativ. ce conduce la un regim juridic unilateral de drept public şi concepţia statutului contractual. Potrivit Legii nr. iar atribuţiile ce îi sunt încredinţate sunt de ordin general. se poate implicit vorbi despre funcţia publică ca statut legal sau despre funcţia publică ca un raport de drept privat. iar transferul în interesul serviciului. se subliniază în doctrina actuală. În cazul funcţionarilor publici. contractului de muncă. responsabilitate. Aflându-se într-o situaţie legală. raporturile de serviciu sunt acele raporturi care se nasc şi se exercită pe baza: a. Funcţia publică reprezintă: a.subordonare ierarhică. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 1. emis în condiţiile legii b. numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară b. administraţia publică locală şi autorităţile administrative autonome. transparenţă. f). Potrivit Constituţiei României republicate. în conformitate cu prevederile legale. imparţialitate şi obiectivitate.188/1999. în celelalte state ale Uniunii Europene se menţine şi în prezent. cu capacitatea de a acţiona în realizarea competenţei unui organ de stat. în mod legal. încheiat în condiţiile legislaţiei muncii c. axată pe ideea statutului legal. Funcţia publică a fost definită astfel ca reprezentând situaţia juridică a persoanei fizice învestită. stabilite în temeiul legii. chiar şi în altă localitate. în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală. fără ca una să fie opusă cu necesitate celeilalte. acordului de voinţă dintre angajat şi angajator 3. dar cu respectarea prevederilor legale. ci ale funcţionarilor publici. ce conduce la regimul dreptului privat. ca subiect al raporturilor juridice pe care le presupune exercitarea acesteia.atribuţiile funcţiei. În ce priveşte reglementarea funcţiei publice. republicată în 2007: “funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor. cetăţenia română şi domiciliul în ţară c. Fără a se fi ajuns la un numitor comun. stabilitate în exercitarea funcţiei publice. un complex de obligaţii 4.

funcţionarii publici care îşi desfăşoară activitatea în cadrul următoarelor servicii publice: structurile de specialitate 116 .precizeze drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici . condiţiile de ocupare a unei funcţii publice.” Dispoziţiile legii se aplică tuturor funcţionarilor publici. li se aplică acelaşi statut ca şi funcţionarilor din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice centrale Modulul II Statutul funcţionarilor publici • Obiective specifice : cunoaşterea. de regulă. sunt supuşi unui statut special d. “pot beneficia de statute speciale.a. clasele de funcţionari. persoana fizică învestită în mod legal. avansarea funcţionarilor publici. li se aplică legislaţia de dreptul muncii b.precizeze categoriile de răspundere tipice Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore • • • § 1. condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a fi funcţionar public. în vederea realizării competenţei organului din structura căreia face parte funcţia respectivă. Potrivit legii. aprobate prin legi speciale. numirea şi avansarea funcţionarilor publici În doctrina actuală. imparţialitatea şi obiectivitatea 5. într-o funcţie publică.stabilească în ce condiţii se poate accede la o fun9cţie publică . subsidiaritatea şi deconcentrarea c. prevedere din care rezultă implicit că. motivarea şi proporţionalitatea b. legalitatea. Definirea. obligaţiile sau răspunderile acestora. Funcţionarilor publici din cadrul autorităţilor publice locale: a. Rezultatele aşteptate : studenţii vor înţelege. aprofundarea şi utilizarea noţiunilor specifice referitoare la definirea. cu precizarea că: “totalitatea funcţionarilor publici din cadrul autorităţilor administrative autonome şi din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia publică centrală şi locală constituie corpul funcţionarilor publici. înţelegerea. selecţia. a unei funcţii publice. drepturile. gestiona şi opera cu noţiuni legate de accesul la funcţia publică. Statutul funcţionarilor publici recunoaşte că mai sunt şi alţi funcţionari publici în afara celor supuşi reglementărilor sale. selecţie sau avansare a funcţionarilor publici . funcţionarul public este definit ca.” “Persoana care a fost eliberată din funcţia publică şi se află în corpul de rezervă al funcţionarilor publici îşi păstrează calitatea de funcţionar public. prin actul de voinţă unilaterală al unei autorităţi publice sau al cetăţenilor. Competenţe dobândite : după finalizarea studierii acestui modul studenţii vor fi capabili : . inclusiv celor care beneficiază de statute proprii. dacă nu se dispune altfel. beneficiază de un statut propriu c. cu sarcina îndeplinirii pe un timp nedeterminat. selecţia. în condiţiile legii.188/1999 republicată în 2007 defineşte funcţionarul public ca reprezentând persoana numită. tipuri de răspundere la care pot fi traşi funcţionari publici şi sancţiunile specifice.stabilească criterii de numire. Legea nr.

al sistemului de acordare a funcţiei după merit (merit system) generalizat în Marea Britanie. d). selecţia funcţionarilor publici a reprezentat o preocupare de prim ordin pentru “clasa politică”.ale Parlamentului României. Acest principiu se regăseşte în toate constituţiile scrise ale Statelor membre ale Uniunii Europene. de regulă se face distincţie între condiţiile obiective şi condiţiile subiective de acces la funcţia publică. Toate legislaţiile naţionale consacră şi principiul recrutării prin concurs. doctrina s-a pronunţat de regulă. Condiţiile obiective sunt calificate ca fiind acele condiţii a căror natură nu trebuie lăsată la libera apreciere a autorităţii însărcinate să verifice dacă candidatul le respectă. dar în prezenţa unor dispoziţii conţinute în legi speciale care prevăd acoperirea nulităţii actelor încheiate de asemenea funcţionari. în virtutea căreia persoana care o ocupă are un drept la carieră. În doctrină. structurile de specialitate ale Administraţiei Prezidenţiale. în respingerea privilegiilor. În absenţa unui text legal cu valoare de principiu. pornind de la legalitatea învestiturii a fost pusă în discuţie constant. atunci vom distinge două categorii de condiţii şi anume: condiţii generale. personalului salariat încadrat. două principii complementare a căror importanţă variază pentru fiecare ţară. ţări în care este consacrat prin lege. Accesul la funcţia publică respectă în toate statele Uniunii Europene. autoritatea vamală. în funcţie de evoluţia istorică şi de cultura juridică proprie fiecărei ţări: principiul egalităţii şi principiul meritului. pentru dreptul administrativ interesează mai puţin consecinţele juridice pe care le va suporta persoana fizică pentru faptele sale. ilegalitatea învestiturii fiind dificil de imputat cuiva iar în anumite cazuri. poliţia şi alte structuri ale Ministerului Administraţiei şi Internelor. cadrelor didactice. fie la administraţie iar în acest din urmă 117 . existând riscul unui rău mai mare. ce contează fiind consecinţele juridice ale actelor emise de acea persoană. Dacă prin noţiunea de funcţie publică înţelegem o profesie. e). pază precum şi altor categorii de personal care nu exercită prerogative de putere publică. Dintotdeauna. în fiecare ţară şi pentru fiecare epocă. în cazul anulării actului. Din perspectiva dreptului comparat. a legislativului etc. necesare pentru ocuparea anumitor categorii de funcţii din administraţie. după caz. din sfera justiţiei. Principiul accesului egal la funcţia publică îşi are originea în Europa. în condiţiile arătate. o importanţă mai mare se acordă recrutării după merit. în anumite situaţii. problema regimului juridic aplicabil funcţionarului de fapt. alte servicii publice stabilite prin lege. necesare pentru ocuparea oricărei funcţii publice şi condiţii specifice. gospodărire. caracteristicile fundamentale ale sistemului administrativ statal respectiv.” Legea prevede expres categoriile de personal cărora nu li se aplică dispoziţiile sale şi anume: a). persoanelor numite sau alese în funcţii de demnitate publică. structurile de specialitate ale Consiliului Legislativ. b). pentru partidele politice aflate la guvernare sau. care desfăşoară activităţi de secretariat. pe baza încrederii personale. în favoarea salvgardării actului încheiat de un funcţionar de fapt. adică acel funcţionar care exercită în public şi într-un loc public. fie nu dispune în realitate de nici un fel de învestitură. în opoziţie. la cabinetul demnitarului. personalului contractual salariat din aparatul propriu al autorităţilor şi instituţiilor publice. întreţinere-reparaţii şi de deservire. c). administrative. Condiţiile obiective se referă fie la candidaţi. În astfel de situaţii. al XIX-lea. În unele ţări occidentale. atribuţiile specifice unei funcţii dar care. precum şi o serie de condiţii prealabile înscrierii. serviciile diplomatice şi consulare. ca urmare a Revoluţiei franceze. ce îşi are originea în principiul mai degrabă politic decât juridic. Criteriile şi metodele de selecţie reflectă însă. se arată în dreptul comparat. respectiv. cu excepţia Danemarcei şi a Irlandei. fie învestitura sa a fost ilegală. în sec. protocol. corpului magistraţilor.

c). secretar general din ministere şi alte organe de 118 . nu a desfăşurat activitate de poliţie politică. d). care împiedică înfăptuirea justiţiei. nu a fost destituită dintr-o funcţie publică sau nu i-a încetat contractul individual de muncă pentru motive disciplinare în ultimii 7 ani. j). sistemul de selectare german a menţinut în practică. prin care se urmăreşte recrutarea persoanelor apte.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici republicată. are vârsta de minimum 18 ani împliniţi. În ce priveşte condiţiile subiective. se apreciază în doctrină. are cetăţenia română şi domiciliul în România. h). toate ţările cunosc un minim de formalităţi care duc la delimitarea funcţiei publice de sectorul privat. numiţi într-un anumit corp la finalizarea pregătirii şi dispunând de posibilitatea de a-şi alege locurile de activitate. are o stare de sănătate corespunzătoare funcţiei publice pentru care candidează. cu excepţia situaţiei în care a intervenit reabilitarea.54 din Legea nr. în funcţie de ordinea rezultatelor.caz. Modelul german caracterizat prin selecţia în etape şi recrutarea liberă preluat parţial şi de Luxemburg pentru selecţia funcţionarilor de rang înalt. g). unor criterii de eficienţă. Instituirea unor condiţii de acces la funcţia publică răspunde şi unor necesităţi de ordin tehnic şi administrativ. în raport cu natura funcţiilor ce urmează să fie îndeplinite şi de calităţile particulare ale fiecărui candidat. monopolul juriştilor în funcţiile publice de conducere. contra statului sau contra autorităţii. dar acest grad de formalism este foarte diferit de la un stat la altul putând fi identificate următoarele patru modele distincte: Modelul unui minim comun de formalităţi ce presupune obligaţia de publicare a posturilor vacante şi poate fi întâlnit în Olanda şi Danemarca. poate ocupa o funcţie publică persoana care îndeplineşte următoarele condiţii: a). capabile să facă faţă exigenţelor impuse de o funcţie publică. cunoaşte limba română. este vorba despre exigenţa pe care o regăsim peste tot. funcţionarilor publici de conducere şi funcţionarilor publici de execuţie. categoria înalţilor funcţionari publici cuprinde persoanele care sunt numite într-una din următoarele funcţii publice: secretar general al Guvernului şi secretar general adjunct al Guvernului. Potrivit art. astfel cum este definită prin lege. de serviciu sau în legătură cu serviciul. funcţionarii publici sunt debutanţi sau definitivi. Statutul identifică cele trei categorii de funcţionari publici instituind un regim distinct pentru înalţii funcţionari publici. are capacitate deplină de exerciţiu. Modelul britanic caracterizat prin recrutarea printr-o comisie independentă preluat şi de Irlanda. f). b). Potrivit legii. După nivelul atribuţiilor titularului funcţiei publice. îndeplineşte condiţiile de studii prevăzute de lege pentru funcţia publică. atestată pe bază de examen medical de specialitate. i). În pofida numeroaselor tentative de reformă. scris şi vorbit. Este vorba de recrutarea cursanţilor unei şcoli specializate în care se pregătesc viitorii funcţionari. de a exista posturi bugetare vacante. nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii. Astfel. funcţiile publice se împart în trei categorii corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici. Modelul francez caracterizat prin organizarea de concursuri şi pregătirea în şcoli de formare profesională a funcţionarilor publici ce răspund preocupării de profesionalism. îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei publice. este vorba despre condiţii a căror definiţie lasă o largă libertate de apreciere autorităţilor care sunt însărcinate cu verificarea lor. Sub aspectul modalităţilor de selectare şi de recrutare. de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie. care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice. e).

specialitate ale administraţiei publice centrale; prefect; secretar general adjunct din ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, subprefect şi inspector guvernamental. Potrivit Statutului, înalţii funcţionari publici realizează managementul de nivel superior în administraţia publică centrală şi în autorităţile administrative autonome. Pentru a ocupa o funcţie publică corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici persoana trebuie să îndeplinească mai multe condiţii prevăzute de Statut, începând cu condiţiile generale mai sus enunţate, condiţii speciale de studii şi să promoveze concursul naţional pentru intrarea în categoria înalţilor funcţionari publici. Ocuparea funcţiilor publice se face prin promovare, transfer, redistribuire, recrutare şi alte modalităţi prevăzute expres de lege. Recrutarea în vederea intrării în corpul funcţionarilor publici se face prin concurs, în limita funcţiilor publice vacante rezervate în acest scop prin planul de ocupare a funcţiilor publice. Condiţiile de participare şi procedura de organizare a concursului se stabilesc potrivit legii. “Concursul are la bază principiile competiţiei deschise, transparenţei, meritelor profesionale şi competenţei, precum şi cel al egalităţii accesului la funcţiile publice pentru fiecare cetăţean care îndeplineşte condiţiile legale. Anunţul privind concursul se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a, şi într-un cotidian de largă circulaţie cu cel puţin 30 de zile înainte de data desfăşurării concursului.” Odată întrunite condiţiile generale şi cele speciale de acces la funcţia publică urmează învestitura ca procedură desfăşurată de către o autoritate sau instituţie publică prin care se încredinţează unei persoane exercitarea unei funcţii publice în cadrul autorităţii sau instituţiei respective. Învestirea poate cuprinde şi o procedură mai complexă care să includă formalităţi anterioare, concomitente sau ulterioare operaţiunii propriu-zise de ocupare a funcţiei, dar strâns legate de aceasta, sub forma propunerii, avizului, acordului, aprobării, confirmării etc. Potrivit doctrinei actuale, numirea este un act administrativ individual emis de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, fiind o manifestare de voinţă exclusivă şi unilaterală provenită de la acea parte a raportului juridic care încredinţează funcţia spre exercitare. Statutul funcţionarilor publici, în forma sa actuală distinge în ce priveşte numirea funcţionarilor publici, după cum este vorba despre înalţi funcţionari publici, funcţionari publici de conducere sau funcţionari publici de execuţie. În toate cazurile, “actul administrativ de numire are formă scrisă şi trebuie să conţină temeiul legal al numirii, numele funcţionarului public, denumirea funcţiei publice, data de la care urmează să exercite funcţia publică, drepturile salariale, precum şi locul de desfăşurare a activităţii.” La intrarea în corpul funcţionarilor publici, funcţionarul public depune jurământul de credinţă în termen de trei zile de la emiterea actului de numire în funcţia publică definitivă. Jurământul este cel prevăzut de lege cu precizarea expresă a legiuitorului potrivit căreia, formula religioasă de încheiere trebuie să respecte libertatea convingerilor religioase. Refuzul depunerii jurământului se consemnează în scris şi atrage revocarea actului administrativ de numire în funcţia publică. După intrarea în corpul funcţionarilor publici, fiecăruia dintre aceştia i se întocmeşte un dosar profesional. Avansarea era privită în doctrina interbelică ca un drept al funcţionarului public, constând în trecerea acestuia, cu acordul său, într-un alt grad ori treaptă profesională, în cadrul aceleiaşi funcţii sau trecerea într-o funcţie superioară.
119

În prezent, avansarea este privită şi ca un drept obiectiv al funcţionarului, sistemele şi condiţiile de avansare în funcţii publice putând fi diferit reglementate şi putând conţine condiţii specifice anumitor categorii de funcţionari publici. Din punct de vedere al modului de avansare al funcţionarilor publici există două posibilităţi: avansarea liberă şi avansarea prin concurs sau examen. Avansarea liberă se poate realiza fie prin aprecierea conducătorului cu privire la persoana, funcţia şi momentul în care ea trebuie să aibă loc, fie prin constatarea îndeplinirii automate şi integrale a unor condiţii legale, ca de exemplu, vechimea în funcţia deţinută. Prima modalitate este criticabilă deoarece implică subiectivism din partea celui care face aprecierea. Avansarea prin concurs sau examen se face ca urmare a verificării cunoştinţelor de specialitate necesare exercitării funcţiei superioare. Această metodă de avansare permite o selecţie obiectivă a candidaţilor, care pot proveni atât din cadrul autorităţii, cât şi din afara ei, în măsura în care îndeplinesc condiţiile legale. Concursul se organizează atunci când numărul candidaţilor este mai mare decât al funcţiilor publice vacante, iar examenul se organizează atunci când numărul candidaţilor este egal sau mai mic cu cel al funcţiilor publice vacante. Statutul actual reglementează în detaliu, modalităţile de promovare a funcţionarilor publici şi de evaluare a performanţelor profesionale ale acestora. În carieră, funcţionarul public poate promova în funcţia publică şi poate avansa în treptele de salarizare, în condiţiile legii. Promovarea în clasă, promovarea în grade profesionale şi avansarea în trepte de salarizare nu sunt condiţionate de existenţa unui pot vacant. Promovarea este modalitatea de dezvoltare a carierei prin ocuparea unei funcţii publice superioare. Promovarea în gradul profesional imediat superior celui deţinut de funcţionarul public se face prin concurs sau examen, organizat anual, prin transformarea postului ocupat de funcţionarul public ca urmare a promovării concursului sau examenului. Faţă de accepţiunea clasică a noţiunii, se ridică problema, în ce măsură mai reprezintă promovarea, ocuparea unei funcţii publice superioare vacante, dacă aceasta se realizează tot prin concurs ? Evaluarea performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici se face anual, calificativele obţinute la evaluarea profesională fiind avute în vedere la: avansarea în treptele de salarizare, promovarea într-o funcţie publică superioară, eliberarea din funcţia publică precum şi stabilirea cerinţelor de formare profesională a funcţionarilor publici. În urma evaluării, funcţionarului public i se acordă unul din următoarele calificative: “foarte bine”, “bine”, “satisfăcător”, “nesatisfăcător”.” Diversitatea şi complexitatea funcţiilor publice, organizarea şi exercitarea lor la nivel micro-social sau macrosocial, începând cu autorităţile şi instituţiile publice locale şi până la cele centrale ridică şi problema gestionării lor într-un sistem global coerent, corelat şi bazat pe principii şi norme comune tuturor funcţiilor publice, aplicabile funcţionarilor publici. Vom vorbi astfel, de gestiunea funcţiei publice privită în doctrină ca ansamblul activităţilor desfăşurate, în condiţiile legii, de către structuri organizatorice anume create pentru elaborarea şi aplicarea politicii şi strategiei, precum şi a reglementărilor referitoare la funcţionarii publici. În acest scop, Statutul funcţionarilor publici a prevăzut astfel de structuri organizatorice în subordinea unor autorităţi sau instituţii publice, cărora le-a precizat şi competenţa. Astfel, pentru crearea şi dezvoltarea unui corp de funcţionari publici profesionist, stabil şi imparţial a fost înfiinţată, în subordinea ministerului de resort, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică.
120

Potrivit legii, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici este condusă de un preşedinte, cu rang de secretar de stat, numit de către primul-ministru, la propunerea ministrului administraţiei şi internelor. În exercitarea atribuţiilor care îi revin, acesta emite ordine cu caracter normativ sau individual. De asemenea, potrivit legii, “în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice se constituie comisii paritare, în a căror componenţă intră un număr egal de reprezentanţi desemnaţi de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice şi de sindicatul reprezentativ al funcţionarilor publici. În cazul în care sindicatul nu este reprezentativ sau funcţionarii publici nu sunt organizaţi în sindicat, reprezentanţii lor vor fi desemnaţi prin votul majorităţii funcţionarilor publici din respectiva autoritate sau instituţie publică.” § 2. Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici În doctrina de drept public se fac referiri la o deontologie a funcţionarilor publici privită ca ansamblul atribuţiilor, obligaţiilor morale şi juridice ale acestora, necesare pentru îndeplinirea misiunilor ce incumbă funcţiilor lor, considerate ca îndatoriri în slujba societăţii, în scopul înfăptuirii raţionale, eficiente, operative şi legale a administraţiei publice şi a satisfacerii drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice. De menţionat că, prin Legea nr.7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici sunt reglementate normele de conduită profesională a funcţionarilor publici, norme obligatorii pentru toţi funcţionarii publici, precum şi pentru persoanele care ocupă temporar o funcţie publică, din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice. Existenţa sistemului funcţiei publice demonstrează că funcţionarilor publici nu le poate fi în mod necesar garantat un drept la carieră. De regulă, după efectuarea unei perioade de probă, la sfârşitul căreia, dacă nu corespunde cerinţelor postului, stagiarul poate fi eliberat din funcţie, după îndeplinirea unor formalităţi, funcţionarul îşi obţine titularizarea sau, potrivit unei expresii consacrate în dreptul german, îşi obţine numirea pe viaţă, în cazul în care se dovedeşte corespunzător. În toate ţările Uniunii Europene, Statutul funcţionarilor publici prevede dreptul acestora la încadrarea într-o funcţie echivalentă şi vărsarea unei indemnizaţii compensatorii pe perioada în care aceştia au fost privaţi de slujbă. Peste tot, există însă şi un sistem de sancţiuni disciplinare aplicabile în cazul abaterilor săvârşite de funcţionari, cea mai gravă fiind eliberarea din funcţie. În ce priveşte, participarea funcţionarilor la viaţa politică, aceştia sunt supuşi de regulă, unei obligaţii de loialitate faţă de naţiune şi de instituţiile sale. Într-o viziune sintetică se poate susţine că, neutralitatea politică a funcţionarilor publici este o problemă care are răspunsuri diferite, în funcţie de tradiţiile şi de legislaţia fiecărei ţări în parte. De asemenea se regăseşte în toate ţările Uniunii, o obligaţie de rezervă, distinctă de obligaţia de loialitate şi cea privind discreţia profesională, care impune funcţionarilor o anumită reţinere în exprimarea opiniilor, variabilă în funcţie de moment, de locul unde se află şi de responsabilităţile specifice. În ce priveşte dreptul la grevă al funcţionarilor publici există variaţii de la o ţară la alta. Înaintea celui de-al doilea război mondial, cel mai răspândit principiu era interdicţia dreptului la grevă în serviciile publice. În prezent, greva rămâne interzisă funcţionarilor publici, în sens strict, în Belgia, Danemarca, Germania şi Portugalia. Experienţa ţărilor ce cunosc o interdicţie generală a grevei în sectorul public constă în faptul că, o dată ce mişcarea grevistă este suficient de puternică, devenind practic generalizată, ameninţarea cu sancţiunile disciplinare sau chiar penale devine ineficientă. Ca regulă, în toate statele democratice se aşteaptă de la funcţionarul public, pe lângă o solidă competenţă profesională, neutralitate, loialitate, imparţialitate, simţ al datoriei şi grijă faţă de interesul general.
121

la concedii medicale şi la alte concedii. protecţie socială) pe de-o parte. suplimentul postului. “Funcţionarii publici au dreptul. Funcţia se exercită în mod limitat în timp şi în cadrul unui program bine determinat. suplimente etc. de natură să le ocrotească sănătatea şi integritatea fizică şi psihică. 122 . de 8 ore pe zi şi de 40 ore pe săptămână.” Textul legal prevăzând expres cele trei categorii de concediu. la concediu de odihnă. pe de altă parte. Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici. funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din: a). ajutoare în cazul accidentelor de muncă sau a bolilor profesionale.” “Funcţionarii publici beneficiază de pensii precum şi de celelalte drepturi de asigurări sociale de stat. legea prevede expres. concediu. vom reţine următoarele precizări făcute de legiuitor. În plus. în condiţiile legii.” “Autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să asigure funcţionarilor publici. integritatea fizică şi psihică a persoanei. rezultă pentru autoritatea sau instituţia publică unde funcţionarul public îşi desfăşoară activitatea o obligaţie corelativă de a le acorda. În strânsă legătură cu dreptul la salariu este reglementat şi dreptul la durata normală a timpului de lucru. V din Legea nr. între drepturi şi obligaţii care privesc situaţia personală a funcţionarului (salarizare.salariul de bază. este firesc ca aceştia să mai beneficieze şi de o serie de drepturi cuvenite la încetarea activităţii. Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici sunt reglementate în cap. dar numai pentru funcţionarii publici de execuţie. “în perioada concediilor de boală. indiferent de titular. cu precizarea posibilităţii desfăşurării unor ore suplimentare. condiţii normale de muncă şi igienă. în două mari categorii şi anume: drepturi şi obligaţii cu caracter general. sporul pentru vechime în muncă. pe care le au numai anumite categorii de funcţionari publici. în condiţiile legii. a concediilor de maternitate şi a celor pentru creşterea şi îngrijirea copiilor. acelaşi termen cu cel utilizat în legislaţia muncii. materializate în primul rând în pensie. şi drepturi şi îndatoriri specifice funcţiei publice deţinute. b). care să ocrotească sănătatea. dreptul la pensie de urmaş. d).).” În plus. Pe lângă drepturile funcţionarilor publici pe perioada în care se află în activitate. asistenţa medicală gratuită în instituţiile sanitare publice. utilizarea termenului de “salariu” pentru a defini contraprestaţia activităţii desfăşurată de funcţionarii publici. “Funcţionarii publici beneficiază de asistenţă medicală. În ce priveşte drepturile funcţionarilor publici ce privesc situaţia personală a acestora.” Elementele esenţiale ale acestui drept vizează: asigurarea condiţiilor normale de muncă şi igienă. plătite cu un spor de 100% din salariul de bază. datorită diferenţelor de regim juridic existente.” În doctrina actuală.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici republicată în 2007. care să permită realizarea corespunzătoare a atribuţiilor. raporturile de serviciu nu pot înceta şi nu pot fi modificate decât din iniţiativa funcţionarului public în cauză. potrivit legii. “Pentru activitatea desfăşurată. salariul cuvenit funcţionarului public cuprinde o parte constantă (venitul de bază) şi o parte variabilă (sporuri. a fost criticată. Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale. Cea mai des întâlnită delimitare din doctrina actuală românească este însă. în condiţiile legislaţiei speciale în materie. adică a raportului de funcţie publică. proteze şi medicamente în condiţiile legii. limitate la 360 pe an.Drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici pot fi împărţite. în dreptul funcţiei publice se admite că. pe care le au toţi funcţionarii publici şi drepturi şi obligaţii speciale. Potrivit legii. care este de regulă. într-o opinie. c). suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Funcţionarii publici pot. În cazul în care funcţionarul public optează pentru desfăşurarea activităţii în funcţia de conducere în organizaţiile sindicale. ca urmare a retragerii sale din activitate. să înfiinţeze organizaţii sindicale. presupune respectarea dispoziţiilor cu valoare de principiu consacrate prin norma constituţională privitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Pentru a asigura totuşi o protecţie juridică completă a funcţionarilor faţă de posibile discriminări rezultate din exercitarea dreptului la opinie s-a prevăzut interzicerea oricărei discriminări între funcţionarii publici pe criterii politice. din culpa autorităţii sau a instituţiei publice. Această limită este variabilă în raport cu natura funcţiilor şi cu gradul de răspundere al funcţionarilor. el conţinând doar două dimensiuni ale acestuia şi anume: asocierea sindicală şi asocierea profesională. un tip de remuneraţie cuvenit funcţionarului public la încetarea exercitării funcţiei. chiar înainte de adoptarea Statutului. referitor la libertatea de exprimare. În situaţia în care înalţii funcţionari publici sau funcţionarii publici care au calitatea de ordonatori de credite sunt aleşi în organele de conducere ale organizaţiilor sindicale. Statutul funcţionarilor publici mai enunţă dreptul acestora de a beneficia în exercitarea atribuţiilor lor de protecţia legii. privită în doctrină. Obligaţia de a se abţine în manifestarea opiniilor ar trebui să fie mai strictă pentru funcţionarii superiori. stare materială. susţinea un autor. autoritatea sau instituţia publică va solicita sprijinul organelor abilitate. Prin această prevedere este consacrat dreptul de asociere sindicală. În doctrina occidentală se susţine că exerciţiul acestui drept trebuie circumstanţiat după cum funcţionarul se află în timpul serviciului sau în afara orelor de serviciu. Pentru garantarea acestui drept. ca un principiu de exercitare a drepturilor funcţionarilor publici. De asemenea.40 din Constituţia republicată. cu precizarea expresă a obligaţiei autorităţii sau instituţiei publice de a asigura protecţie funcţionarului public împotriva ameninţărilor.” “Dreptul de asociere sindicală este garantat funcţionarilor publici. etnice. religioase. Această dispoziţie legală particularizează art. origine socială sau de orice altă natură. sindicale. legiuitorul constituant român garantând atât libertatea de a avea o anumită opinie cât şi libertatea de a exprima această opinie. Dreptul la opinie al funcţionarilor publici este garantat. ca dimensiune a dreptului de asociere prevăzut de art. prin Legea nr. violenţelor.161/2003 fusese adăugat un nou articol. Statutul reglementează obligaţia autorităţii sau instituţiei publice de a-l despăgubi pe funcţionarul public în situaţia în care acesta a suferit. Ulterior dispoziţiei statutare mai sus menţionate. exercitarea nu este obligatorie. dar libertatea de manifestare a opiniilor este limitată. aceştia au obligaţia ca în termen de 15 zile de la alegerea în organele de conducere ale organizaţiilor sindicale să opteze pentru una dintre cele două funcţii.30 din Constituţia republicată. potrivit căruia: “Funcţionarul public are dreptul de a fi informat cu privire la deciziile care se iau în aplicarea prezentului statut şi care îl vizează în mod direct.privită în doctrina occidentală ca. în timpul îndeplinirii atribuţiilor. Fiind vorba de un drept. în mod liber. putând exista autorităţi şi instituţii în care să nu existe organizaţii sindicale sau să existe funcţionari publici care să nu facă parte din ele. să adere la ele şi să exercite orice mandat în cadrul acestora. 123 .29 referitor la libertatea conştiinţei şi art. un prejudiciu material. Funcţionarii publici se pot asocia în organizaţii profesionale sau în alte organizaţii având ca scop protejarea intereselor profesionale. potrivit legii. de sex. potrivit doctrinei actuale. Restrângerea exercitării dreptului de asociere sindicală. faptelor de ultraj cărora le-ar putea fi victimă în exercitarea funcţiei publice sau în legătură cu aceasta. raporturile de serviciu ale acestuia se suspendă pe o perioadă egală cu cea a mandatului în funcţia de conducere din organizaţia sindicală. Libertatea de opinie este inviolabilă.

dar şi în exteriorul acesteia. Astfel. Astfel. să nu favorizeze vreun partid politic sau vreo organizaţie căreia îi este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice. a îndatoririlor de serviciu. economice şi sociale ale acestora. cu colegii din compartiment şi din instituţie. în exercitarea atribuţiilor ce le revin. un drept. funcţia trebuind să se exercite fără întreruperile inerente acţiunilor greviste. “Funcţionarii publici au obligaţia să-şi îndeplinească cu profesionalism. Funcţionarilor publici le este interzis să ocupe funcţii de conducere în structurile sau organele de conducere. organizaţii cărora le este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice sau din fundaţiile ori asociaţiile care funcţionează pe lângă partidele politice. Înalţilor funcţionari publici le este interzis să facă parte din partide politice. varianta actuală aduce o serie de circumstanţieri. Fiecărui drept îi corespunde o obligaţie corelativă şi fiecare obligaţie naşte la rândul său. Este vorba de o obligaţie care trebuie obligatoriu coroborată cu dreptul la opinie garantat funcţionarilor publici. ale organizaţiilor cărora le este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice sau ale fundaţiilor ori asociaţiilor care funcţionează pe lângă partidele politice. imparţialitate şi în conformitate cu legea. deoarece acesta este incompatibil cu scopul funcţiei publice. din anumite considerente ce ţin de regulă de necesitatea asigurării continuităţii unui serviciu public. interzicându-le expres să intre în structurile de conducere ale partidelor politice. precum şi a calităţii serviciilor publice oferite cetăţenilor. consacrat de Constituţie pentru apărarea intereselor profesionale. legiuitorul rezumându-se însă doar la prima categorie. cu respectarea obligaţiei de rezervă. Funcţionarii publici au îndatorirea de a respecta normele de conduită profesională şi civică prevăzute de lege. În esenţă. drepturilor funcţionarilor publici le corespund anumite îndatoriri care decurg din Statutul acestora. În doctrina actuală s-a exprimat şi opinia potrivit căreia. În ce priveşte enumerarea efectivă a îndatoririlor funcţionarilor publici vom reţine următoarele precizări făcute de legiuitor. în vederea îmbunătăţirii activităţii autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea. Funcţionarii publici care se află în grevă nu beneficiază de salariu şi alte drepturi salariale pe durata grevei. legea specială în materia soluţionării conflictelor de muncă indică o serie de servicii publice în care declanşarea grevei nu se poate face decât cu menţinerea a cel puţin unei treimi din activitatea normală. în condiţiile legii. ale partidelor politice. cu persoanele fizice sau juridice cu care instituţia intră în contact. să se abţină de la exprimarea sau manifestarea publică a convingerilor şi preferinţelor lor politice. Se distinge astfel în doctrină între îndatoriri legate de îndeplinirea funcţiei şi îndatoriri legate de viaţa privată a funcţionarilor publici. Faţă de formularea iniţială a acestei îndatoriri a funcţionarilor publici. nu ar fi trebuit recunoscut dreptul la grevă pentru funcţionarii publici. dreptul la grevă reprezintă un drept fundamental al salariaţilor. 124 . După cum constant se susţine în doctrină. definite conform statutului acestora.” Profesionalismul se manifestă pe multiple planuri şi anume în relaţiile de serviciu. îndatoririle de serviciu şi să se abţină de la orice faptă care ar putea aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului funcţionarilor publici. în realitatea juridică nu există drepturi şi obligaţii independente unele de altele. Nimic nu opreşte ca statute speciale să nu recunoască un asemenea drept. Funcţionarii publici de conducere sunt obligaţi să sprijine propunerile şi iniţiativele motivate ale personalului din subordine. şi cu caracterul acesteia de continuitate. alese sau numite. realizarea unui interes general. Funcţionarii publici au obligaţia ca. faţă de superiorii şi subordonaţii ierarhici.“Funcţionarilor publici le este recunoscut dreptul la grevă.

direct sau indirect. urmate la iniţiativa funcţionarului public. beneficiază de drepturile salariale cuvenite. Legea consacră un regim juridic complex privitor la perfecţionarea pregătirii profesionale care atrage drepturi şi obligaţii atât pentru funcţionarul în cauză cât şi pentru autoritatea sau instituţia publică. răspunderea statului şi a funcţionarilor săi era privită ca una din formele de manifestare a responsabilităţii în dreptul administrativ. stabilite potrivit legii. b). atrasă de încălcarea unor norme de comportament profesional. pentru ei sau pentru alţii. Se pornea de la teza că. dacă le consideră ilegale. Nu constituie forme de perfecţionare profesională şi nu pot fi finanţate din bugetul de stat sau din bugetul local. informaţiile sau documentele de care iau cunoştinţă în exercitarea funcţiei publice. legea stabileşte patru forme de răspundere aplicabile funcţionarilor publici. civilă sau penală. în condiţiile legii. “Funcţionarii publici au obligaţia să păstreze secretul de stat. funcţionarii publici sunt obligaţi să prezinte. în considerarea funcţiei lor publice. 125 . acesta prevede expres obligaţia funcţionarilor publici de a se conforma dispoziţiilor primite de la superiorii ierarhici. obligaţia de a păstra informaţiile ce reprezintă unul din cele două tipuri de secrete. în scris şi motivat. referitoare la liberul acces la informaţiile de interes public. dreptul şi obligaţia funcţionarilor publici de aşi îmbunătăţi în mod continuu abilităţile şi pregătirea profesională.” Funcţionarii publici au obligaţia să respecte întocmai regimul juridic al conflictului de interese şi al incompatibilităţilor. precum şi la încetarea raportului de serviciu. studiile universitare sau studiile de doctorat. alături de cea disciplinară. contravenţională. după caz. Sancţiunile disciplinare şi răspunderea funcţionarilor publici. în condiţiile legii. § 3.Revenind la Statut. urmând a fi realizată cu respectarea legislaţiei speciale în materie. cu vinovăţie. a cărui menire este reprimarea greşelilor comise de agenţii publici. potrivit legii. declaraţia de avere. Regimul juridic al funcţiei publice include şi problema răspunderii. de ordine şi disciplină dintr-un serviciu public. cu excepţia informaţiilor de interes public. organizate la iniţiativa ori în interesul autorităţii sau instituţiei publice. având însă dreptul de a refuza. Potrivit legii. Declaraţia de avere se actualizează anual. precum şi confidenţialitatea în legătură cu faptele. Legea nr. La numirea într-o funcţie publică. în situaţia în care acestea sunt: a). îndeplinirea acestora.” Legea se referă la două categorii de secrete. Statutul reglementează în detaliu. secretul de serviciu. în care acesta îşi desfăşoară activitatea. conducătorului autorităţii sau instituţiei publice. activitatea administraţiei poate fi de multe ori o cauză de daune pentru particularii care vin în contact cu ea. Autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să prevadă în bugetul anual propriu sumele necesare pentru acoperirea cheltuielilor de perfecţionare profesională a funcţionarilor publici organizată la iniţiativa ori în interesul autorităţii sau instituţiei publice. aspect care reprezintă doar unul din scopurile răspunderii. daruri sau alte avantaje. ceea ce atrăgea intervenţia unei răspunderi materiale a acestora. a îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea disciplinară.188/1999 privind statutul funcţionarilor publici republicată în 2007. După cum se poate observa. “Funcţionarilor publici le este interzis să solicite sau să accepte. reglementează în capitolul VIII. Pe perioada în care funcţionarii publici urmează forme de perfecţionare profesională. Răspunderea funcţionarilor publici În doctrina interbelică. încălcarea de către funcţionarii publici. cu acordul conducătorului autorităţii sau instituţiei publice.

i). Răspunderea juridică a funcţionarului public nu se poate angaja dacă acesta a respectat prevederile legale şi procedurile administrative aplicabile autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea. sancţiunile care se aplică şi normele procedurale corespunzătoare. întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor.Funcţionarul public poate deci să fie sancţionat cu sancţiuni specifice fiecărei forme de răspundere. d). Expresia “răspundere civilă” are în vedere o răspundere pentru pagubele cauzate. incompatibilităţi. Constituie abateri disciplinare următoarele fapte: a). refuzul de a îndeplini atribuţiile de serviciu. Poate fi identificată însă şi ca o instituţie a dreptului civil atunci când paguba a fost produsă printr-o faptă plasată în afara atribuţiilor de serviciu. neglijenţă repetată în rezolvarea lucrărilor. b). prin statute speciale. alte fapte prevăzute ca abateri disciplinare în actele normative din domeniul funcţiei publice şi funcţionarilor publici Abaterea disciplinară a fost definită în doctrină ca reprezentând fapta săvârşită cu vinovăţie de către funcţionarul public prin care acesta încalcă obligaţiile ce-i revin din 126 . principial. desfăşurarea în timpul programului de lucru. procedurile de constatare. g). e). încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri. În doctrina actuală au fost identificate următoarele trăsături ale răspunderii disciplinare: este o răspundere de drept public. intervenţiile sau stăruinţele pentru soluţionarea unor cereri în afara cadrului legal. a unor activităţi cu caracter politic. împotriva autorităţii sau instituţiei publice care a emis actul sau care a refuzat să rezolve cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim. în condiţiile legii. “Încălcarea cu vinovăţie de către funcţionarii publici a îndatoririlor corespunzătoare funcţiei publice pe care o deţin şi a normelor de conduită profesională şi civică prevăzute de lege constituie abatere disciplinară şi atrage răspunderea disciplinară a acestora. k). fiind vorba de latura civilă în procesul penal.” Răspunderea disciplinară reprezintă un ansamblu de norme care reglementează actele şi faptele (acţiunile şi inacţiunile) săvârşite de funcţionarul public în exercitarea atribuţiilor sale sau în legătură cu acestea. h). absenţe nemotivate de la serviciu. subiectul activ este un funcţionar public iar subiectul pasiv este autoritatea sau instituţia publică la care acesta este încadrat. persoana respectivă va fi obligată la plata daunelor. este doar aplicarea a două sancţiuni de aceeaşi natură juridică pentru aceeaşi faptă. solidar cu autoritatea sau instituţia publică. f). nerespectarea secretului profesional sau a confidenţialităţii lucrărilor cu acest caracter. intervine numai în cazul săvârşirii unei abateri disciplinare calificată ca atare prin norme ale dreptului public. este interzis. un delict civil ori printr-o infracţiune. fiind vorba de o răspundere administrativ-patrimonială. specifică dreptului administrativ. Ceea ce. c). deci în cadrul unor raporturi de drept public. manifestări care aduc atingere prestigiului autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea. în baza acestora. nerespectarea în mod repetat a programului de lucru. conflicte de interese şi interdicţii stabilite prin lege pentru funcţionarii publici. În cazul în care acţiunea se admite şi se constată vinovăţia funcţionarului public. j). Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim se poate adresa instanţei judecătoreşti. aplicare şi contestare a sancţiunilor disciplinare sunt supuse unor norme speciale. Aceasta este o instituţie a dreptului administrativ atunci când paguba a fost cauzată printr-un act administrativ declarat ilegal de către instanţa de contencios administrativ. abaterile şi sancţiunile disciplinare sunt prevăzute prin norme cu putere de lege sau.

comisia de disciplină este compusă din 5 înalţi funcţionari publici.” Sancţiunile disciplinare nu pot fi aplicate decât după cercetarea prealabilă a faptei săvârşite şi după audierea funcţionarului public. precum şi de existenţa în antecedentele acestuia a altor sancţiuni disciplinare care nu au fost radiate în condiţiile legii. Audierea funcţionarului public trebuie consemnată în scris. sub sancţiunea nulităţii. c). legea reglementează sancţiuni cu caracter precumpănitor material şi sancţiuni cu caracter material. “La individualizarea sancţiunii disciplinare se va ţine seama de cauzele şi gravitatea abaterii disciplinare. din cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice. În doctrină s-a mai susţinut pe de-o parte. k Μustrarea scrisă se poate aplica direct de către persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică.” Legea prevede astfel principiul individualizării sancţiunii disciplinare. retrogradarea în treptele de salarizare sau retrogradarea în funcţia publică pe o perioadă de până la un an. unele abateri disciplinare sunt definite sumar iar altele ridică unele probleme. dar pe de altă parte. Pentru înalţii funcţionari publici. în sensul că se aplică funcţionarului public vinovat de săvârşirea abaterii disciplinare. dar care în primul rând. Statutul se referă la comisiile de disciplină. la propunerea ministrului administraţiei şi internelor. Sancţiunile disciplinare sunt: a). au caracter personal. că această enumerare limitativă reprezintă un pas înainte faţă de alte reglementări.” Într-un articol distinct. un reprezentant desemnat prin votul majorităţii funcţionarilor publici pentru care este organizată comisia de disciplină. numiţi prin decizia primului-ministru. nu sunt prevăzute pentru fiecare abatere disciplinară. de promovare în funcţia publică pe o perioadă de la 1 la 3 ani. e). destituirea din funcţia publică. Celelalte sancţiuni se aplică de persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică. d). în cazul în care sindicatul nu este reprezentativ sau funcţionarii publici nu sunt organizaţi în sindicat. putând determina dificultăţi în înţelegerea şi aplicarea concretă a sancţiunii.raportul de funcţie publică sau în legătură cu acesta şi care afectează statutul său socio-profesional şi moral. împrejurările în care aceasta a fost săvârşită. Sancţiunile disciplinare se aplică în termen de cel mult 1 an de la data sesizării comisiei de disciplină cu privire la săvârşirea abaterii disciplinare dar nu mai târziu de 2 ani de la data săvârşirii abaterii disciplinare. 127 . afectează cariera funcţionarului public. b). Refuzul funcţionarului public de a se prezenta la audieri sau de a semna o declaraţie privitoare la abaterile disciplinare care i se impută se consemnează într-un proces verbal. de maxim 2 ani. mustrare scrisă. Pe lângă o sancţiune cu caracter moral. la propunerea comisiei de disciplină. cea mai gravă atrăgând chiar încetarea raportului de funcţie publică. Din conţinutul normei legale pot fi făcute următoarele precizări cu privire la sancţiunile disciplinare aplicabile funcţionarilor publici: se stabilesc numai prin norme cu putere de lege. gradul de vinovăţie şi consecinţele abaterii. suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau. Se introduce astfel un termen de prescripţie a aplicării sancţiunii. Din comisia de disciplină face parte şi un reprezentant al organizaţiei sindicale reprezentative sau după caz. constituite pentru analizarea faptelor sesizate ca abateri disciplinare şi pentru a propune sancţiunile disciplinare aplicabile. sunt instituite într-un sistem ierarhic. după caz. aplicarea uneia sau alteia fiind lăsată la latitudinea autorităţii competente cu sancţionarea. principiu fundamental aplicabil regimului răspunderii disciplinare a funcţionarului public. ce are însă un caracter relativ. comportarea generală în timpul serviciului a funcţionarului public. putând fi aplicată o sancţiune mai gravă chiar dacă în prealabil nu fusese aplicată alta mai uşoară. diminuarea drepturilor salariale cu 5-20% pe o perioadă de până la 3 luni.

să indice sancţiunea cea mai severă care ar putea fi aplicată funcţionarului public.” Faţă de regimul de drept comun în materia răspunderii administrativcontravenţionale prin care a fost stabilită competenţa judecătoriei în a cărei circumscripţie a fost săvârşită contravenţia. funcţionarul public se poate adresa cu plângere la judecătoria în a cărei circumscripţie îşi are sediul autoritatea sau instituţia publică în care este numit funcţionarul public sancţionat. de a soluţiona plângerea acestuia. dar nu mai aspră decât cea iniţial dispusă. s-a apreciat în doctrină. ea va dispune anularea actului şi poate. deoarece modificarea actului administrativ de sancţionare ar echivala cu o imixtiune a puterii judecătoreşti în sfera de competenţă a administraţiei publice. săvârşite în timpul şi în legătură cu atribuţiile de serviciu. Faţă de prevederile Statutului. inclusiv în ce priveşte individualizarea sancţiunii. în doctrină s-a subliniat că este vorba despre o răspundere administrativ-contravenţională. “Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii. radierea se constată prin act administrativ al conducătorului autorităţii sau instituţiei publice. astfel încât să existe o anumită proporţionalitate între sancţiunea aplicată şi gravitatea faptei săvârşite. în doctrină s-a apreciat că. mustrarea scrisă. Statutul adăugând la soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de judecată şi pe aceea a modificării ordinului sau dispoziţiei de sancţionare. care poate să nu fie cea de la locul săvârşirii contravenţiei. în termen de un an de la expirarea termenului pentru care au fost aplicate. Statutul prevede expres competenţa judecătoriei în a cărei circumscripţie îşi are sediul autoritatea sau instituţia publică în care este numit funcţionarul public sancţionat. asemeni oricărui cetăţean. a ordinului sau dispoziţiei de sancţionare. Referitor la această prevedere legală. situaţie în care însă. având în vedere acele fapte ce constituie contravenţii. celelalte sancţiuni disciplinare cu excepţia destituirii din funcţia publică. la propunerea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici. destituirea din funcţia publică. în absenţa altor dispoziţii procedurale speciale. să fie propusă nesancţionarea celui care a săvârşit abaterea disciplinară. modul de sesizare şi procedura de lucru ale acestora se stabilesc prin hotărâre a Guvernului. În tăcerea legii. solicitând anularea sau modificarea. Această dispoziţie a fost considerată neconstituţională. de a soluţiona plângerea contravenientului. cel mult. după cum şi persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică poate aplica o sancţiune mai uşoară sau mai severă decât cea propusă de comisia de disciplină. în termen de 7 ani de la aplicare. Sancţiunile disciplinare se radiază după cum urmează: în termen de 6 luni de la aplicare. aceste litigii urmează să fie soluţionate de către instanţa judecătorească potrivit Legii contenciosului administrativ. Există însă o derogare de la procedura comună. 128 . după caz. funcţionarul public nemulţumit de sancţiunea aplicată se poate adresa instanţei de contencios administrativ. Răspunderea contravenţională a funcţionarilor publici se angajează în cazul în care aceştia au săvârşit o contravenţie în timpul şi în legătură cu sarcinile de serviciu. Dacă instanţa judecătorească apreciază că actul de sancţionare este nelegal. diferite de cele săvârşite în afara activităţii profesionale.Modul de constituire. Este adevărat că instanţa judecătorească trebuie să verifice legalitatea actului de sancţionare. în urma cercetării. în cadrul răspunderii administrative a funcţionarilor publici. organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină precum şi componenţa. nu poate fi exclusă nici situaţia ca. Pentru primele două sancţiuni disciplinare. însă nu poate ea însăşi să aplice o sancţiune disciplinară unui funcţionar aparţinând administraţiei publice. sancţionarea diferită trebuie motivată. atribuţiile. Potrivit legii. care implică o răspundere contravenţională potrivit dreptului comun în materie.

unor terţe persoane. în calitate de comitent. fie autorităţii sau instituţiei publice din care fac parte. fie unei alte persoane fizice sau juridice de drept public sau privat. care împiedică înfăptuirea justiţiei. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 1. potrivit căruia. În ce priveşte răspunderea penală a funcţionarului public. În situaţia în care nu sunt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii penale.” § 4. va fi sesizată comisia de disciplină competentă. de serviciu sau în legătură cu serviciul. după caz. funcţionarul public reprezintă persoana: a.52 alin. dreptul comun al contravenţiilor stabileşte şi calea de atac a recursului la secţia de contencios administrativ a tribunalului. în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei sau. aceasta intervine pentru infracţiunile săvârşite în timpul serviciului sau în legătură cu atribuţiile funcţiei publice pe care o ocupă. de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie. răspunderea funcţionarului public îşi are sorgintea în art. pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit. Într-o formă sintetică. persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică va dispune suspendarea funcţionarului public din funcţia publică pe care o deţine. acesta poate fi exercitat şi de către funcţionarii publici. vom interpreta că. printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal al unei cereri este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins. suspendarea din funcţia publică încetează. pentru daunele plătite de autoritatea sau instituţia publică. funcţionarul public în cauză se poate adresa instanţei de contencios administrativ. în primele două situaţii. răspunderea civilă a funcţionarului public se angajează: a). Împotriva ordinului sau dispoziţiei de imputare. aceasta se va dispune prin emiterea de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice a unui ordin sau a unei dispoziţii de imputare.(1) din Constituţia republicată. În cea de-a treia situaţie. persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de o autoritate publică. c). În ce priveşte modul de reparare a pagubelor aduse autorităţii sau instituţiei publice. prin asumarea unui angajament de plată. contra statului sau contra autorităţii. pe baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. Potrivit Statutului funcţionarilor publici.Deoarece. “Dacă instanţa judecătorească dispune achitarea sau încetarea procesului penal. numită într-o funcţie publică 129 . Dreptul conducătorului autorităţii sau instituţiei publice de a emite ordinul sau dispoziţia de imputare se prescrie în termen de 3 ani de la data producerii faptei. legiuitorul nu a prevăzut un termen în care funcţionarul se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi nici dacă procedura prealabilă pe care legea contenciosului administrativ o prevede mai este obligatorie. iar funcţionarul public respectiv îşi va relua activitatea în funcţia publică deţinută anterior şi îi vor fi achitate drepturile salariale aferente perioadei de suspendare. Potrivit Statutului. În cazul în care funcţionarul public este trimis în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii. în doctrină s-a relevat că. anularea actului şi repararea pagubei. în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. iar fapta funcţionarului public poate fi considerată abatere disciplinară. răspunderea patrimonială a funcţionarilor publici intervine în cazul în care aceştia au cauzat prin actele sau faptele lor anumite prejudicii. După cum se poate observa. iar în a treia situaţie. b). pentru pagubele produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiei publice în care funcţionează.

a îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea: a. înalţi funcţionari publici. Sunt înalţi funcţionari publici: a) secretarii generali adjuncţi din ministere. Potrivit Statutului funcţionarilor publici. printre alte condiţii. intră în categoria funcţionarilor publici b. civilă sau penală. contravenţională. revocarea actului administrativ de numire în funcţie 7. o persoană trebuie să aibă vârsta de minimum: a. disciplinară. Dreptul la opinie al funcţionarilor publici este: a. egalităţii şi meritului 4. b) secretarii municipiilor. fără personalitate juridică 8. 130 . numită sau aleasă într-o funcţie publică c. cu personalitate juridică b. cadrele didactice: a. Refuzul depunerii jurământului de credinţă de către funcţionarul public atrage: a. funcţionari de conducere şi funcţionari de execuţie c. d) directorii executivi ai serviciilor deconcentrate ale ministerelor. garantat c. Pentru a ocupa o funcţie publică. penală b. accesul la funcţia publică respectă principiile: a. intră în categoria liberilor profesionişti 3. funcţionari de conducere şi funcţionari de execuţie b. după caz 10. asigurat b. suspendarea actului de numire în funcţie c. c) directorii generali adjuncţi din cadrul ministerelor. intră în categoria angajaţilor cu contract de muncă c. 16 ani împliniţi 5. motivării şi proporţionalităţii c. cu vinovăţie. 21 de ani împliniţi c. un organ de specialitate al administraţiei publice centrale. aleasă într-o funcţie publică 2. În statele Uniunii Europene. funcţionari debutanţi şi funcţionari definitivi 6. Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici reprezintă: a. anularea actului de numire în funcţie b. civilă c. o autoritate administrativă autonomă c. limitat 9. legalităţii şi transparenţei b. După nivelul atribuţiilor titularului funcţiei publice distingem: a. un organ subordonat Ministerului Administraţiei şi Internelor.b. 18 ani împliniţi b. Încălcarea de către funcţionarii publici.

Tratat elementar.J. Antonie IORGOVAN. 4. ed. ed. 2002. Ed. 3. Casa de Presă şi Editură “Tribuna”. 2008. Sisteme administrative europene. Ion VIDA. Editions Montchrestien – E. Accent. ed. Administrations comparées. Bucureşti. Verginia VEDINAŞ. Bucureşti. Regia Autonomă „Monitorul Oficial”.H. Puterea executivă şi administraţia publică.H. Ed. Ed. Drept administrativ. 2008. Drept administrativ.H.H. Antonie IORGOVAN. Ioan SANTAI.Bibliografie orientativă Antonie IORGOVAN. Constituţia României.. Ed. Paris. Revizuirea Constituţiei. 131 . Sinteze teoretice şi exerciţii practice pentru activitatea de seminar. Ed. Ioan VIDA. 2007. Ioan MURARU. a II-a. colecţia Legi comentate. Bucureşti. Mihai OROVEANU. a IV-a. Anton TRĂILESCU. Bucureşti. Bucureşti. Elena Simina TĂNĂSESCU. vol. Bucureşti. vol.Beck. Instituţii administrative. Ed. a IV-a. Ed. Antonie IORGOVAN. Drept administrativ român. Rosetti. Bucureşti. Bucureşti. ed. Ed. Partea generală. Florin VASILESCU. 1992. All Beck. All Beck. C. Emil BĂLAN. Ed. Corneliu MANDA. 2008. Ioan MURARU. Sibiu. Ed. Ed. Tratat de drept administrativ român. ed. All Beck. Partea I. Ed. 2008. Drept administrativ. Comentarii Beck. Bucureşti. 2005. Cristian Giusepe ZAHARIE. Mihai CONSTANTINESCU. Bucureşti. a III-a revăzută şi adăugită. Mihai CONSTANTINESCU. I. Mihai CONSTANTINESCU. Tratat de drept administrativ. ed. 2003.I. C. Explicaţii şi comentarii. Instituţii administrative europene. Bucureşti. Lumina Lex. Risoprint. Beck. 2004. Lumina Lex. Ed. Regia Autonomă „Monitorul Oficial”. coordonatori Ioan MURARU. C. Cluj-Napoca.A. Ed. Comentariu pe articole. 2006. 1994. a doua revăzută şi adăugită.Tratat elementar. Ed. Bucureşti. 2002. 2003. Ed. Rodica Narcisa PETRESCU. Liviu COMAN KUND. a III-a revăzută şi adăugită. revăzută şi actualizată. Ed. a III-a revăzută şi actualizată. vol. Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei. revăzută şi adăugită. Constituţia României – comentată şi adnotată. Ion DELEANU. Drept administrativ. Partea generală. Tratat de drept administrativ. Drept administrativ. Ed. C. Ed. Bucureşti. Bucureşti. Bucureşti. 2002. Ed. 2004. Ed. Universul Juridic. Drept administrativ. ediţia a II-a revăzută şi actualizată.Beck. Mircea PREDA. Bucureşti. Dumitru BREZOIANU. Ed. Cluj-Napoca. Aurel SEGĂRCEANU. 2007. I. Alexandru NEGOIŢĂ. C. Cerma.Beck. 1996. Dana APOSTOL TOFAN. 2006. Drept administrativ. Elena Simina TĂNĂSESCU. Jaques ZILLER. Drept administrativ. Bucureşti. Les systèmes politico-administratifs de l'Europe des Douze. Ed. a II-a. Lumina Lex. Dana APOSTOL TOFAN. Liviu GIURGIU. Bucureşti. Sylvi. 2008. 1998. 2004. ediţie revizuită pentru uzul studenţilor. Florin COMAN KUND. Universul Juridic.H. Drept administrativ. Valentin PRISĂCARU. Alexandru-Sorin CIOBANU. ed. Sylvi. ed. Bucureşti.Beck. 1993. Ioan MURARU. Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii-.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful