Universitatea „Dunărea de Jos” Facultatea de drept

DREPT ADMINISTRATIV Volumul I

Note de curs

Dana Apostol Tofan

2009

1

Cuprins Partea a I-a: Introducere în dreptul administrativ şi în ştiinţa administraţiei Capitolul I: Aspecte generale § 1. Noţiuni fundamentale pentru dreptul administrativ……………..................................4 § 2. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)..…………..................................7 Capitolul II: Executivul şi administraţia publică § 1. Relaţia executiv – administraţie publică…………………….......…….........................9 § 2. Rolul executivului în dreptul public contemporan…………………...........................10 § 3. Noţiunea de autoritate publică potrivit Constituţiei României……….......................13 § 4. Noţiunea de administraţie publică potrivit Constituţiei României …........................14 § 5. Sfera administraţiei publice potrivit art. 52 din Constituţia României…...................14 § 6. Definiţia şi trăsăturile administraţiei publice…………….....………….......................16 § 7. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)..…………................................17 Capitolul III: Dreptul aplicabil administraţiei publice § 1. Obiectul dreptului administrativ…………………………........……,.......................…19 § 2. Definiţia şi trăsăturile dreptului administrativ………….......………..........................20 § 3. Izvoarele scrise ale dreptului administrati...........................……………………………..................................................21 § 4. Izvoarele nescrise ale dreptului .administrativ………………………………………….........................……........................24 § 5. Normele de drept administrativ……………………………………………............……......…............……......25 § 6. Raporturile de drept administrativ …………………………………………………………................................…..............…...27 § 7. Codificarea dreptului administrativ şi a procedurii administrative............................29 § 8. Sinteză a evoluţiei doctrinei administrative româneşti. Loc şi rol în mişcarea contemporană…………........................................................……30 § 9. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)..…...........................................34 Partea a II-a: Autorităţile administraţiei publice Capitolul I: Teoria generală a organizării administraţiei publice § 1. Noţiuni specifice……………………………….......................…….……............….…36 § 2. Sarcinile, competenţa şi capacitatea organelor administraţiei publice…............….37 § 3. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)........….....................................38 Capitolul II: Preşedintele României § 1. Rolul Preşedintelui şi implicaţiile privind calificarea regimului constituţional actual …....................................................................................................................................40 §2.Clasificarea atribuţiilor Preşedintelui României………………………..............….......41 § 3. Atribuţiile Preşedintelui României în raporturile cu autoritatea legiuitoare…...................................................................................................................42 §4.Atribuţiile Preşedintelui României în cadrul puterii executive…................................47 §5. Atribuţiile Preşedintelui României în raporturile cu justiţia. şi alte autorităţi jurisdicţionale……......…......……….....................….................……….49 §.6.ActelePreşedinteluiRomâniei……….......……………………………................……..50 §.7.Răspunderea Preşedintelui României…......………………………............…....…....52 §.8. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)……………...............................54
2

Capitolul III: Guvernul României § 1. Rolul şi structura Guvernului…………………………………...………….............…..57 § 2. Regimul învestiturii Guvernului……’….……….............…………………..................59 § 3. Durata mandatului şi statutul membrilor Guvernului…………………………...................................…...........................................61 § 4. Primul ministru……………………………………….......................……...........….....63 § 5. Organizarea şi funcţionarea Guvernului………………………………………..........................……………...........….....65 § 6. Actele Guvernului. Delegarea legislativă…………….………………………...............................……………............…....67 § 7. Controlul parlamentar şi răspunderea membrilor Guvernului………………………......................................................................................71 § 8. Administraţia centrală de specialitate………………........……………............……...75 § 9. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)…….........………............ ….....79 Capitolul IV: Administraţia publică locală §1 Evoluţia legislaţiei în domeniu…………………………………………..............…..…..81 § 2 Principii contemporane de organizare a administraţiei publice locale.....................82 §3. Principiile organizării administraţiei publice locale în România…….........................83 § 4 Constituirea, competenţa şi funcţionarea consiliului local.…… ….........................86 § 5. Actele şi răspunderea consiliului local………………………….................................91 § 6. Primarul, viceprimarul şi administratorul public.…… ………...................................94 § 7. Secretarul unităţii administrativ-teritoriale…………………………...........................98 § 8. Consiliul judeţean şi preşedintele consiliului judeţean........…................................98 § 9. Prefectul şi subprefectul................. ……………....................................................100 § 10.Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)…… …..................................103 . Partea a III-a: Funcţia publică şi funcţionarul public Capitolul I: Teoria generală a funcţiei publice § 1. Noţiuni specifice. Evoluţia legislaţiei în domeniu ………......................................105 §2Constituţionalitatea şi legalitatea funcţiei publice…………………...........................106 § 3. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)……………............... …........109 Capitolul II: Statutul funcţionarilor publici § 1. Definirea, selecţia, numirea şi avansarea funcţionarilor publici…………………..................................................................................................110 § 2. Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici……………………………………........................................……............……......114 § 3. Răspunderea funcţionarilor publici……………………………………………........................…………............……....118 § 4. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)…………………………………............................................…................122 Bibliografie orientativă…………………………...................................……………....124

3

Pe baza acestei modalităţi de prezentare a informaţiilor veţi reuşi să parcurgeţi şi să asimilaţi materia într-o manieră plăcută şi eficientă. acolo unde va fi cazul.veţi fi capabili să: • Definiţi dreptul administrativ şi administraţia publică • Distingeţi rolurile şi atribuţiile principalelor autorităţi şi puteri în stat • Conturaţi în linii generale administraţia publică locală • Evidenţiaţi principalele aspecte legate de funcţia publică şi statutul funcţionarului public în România 4 . formativ. Nu este necesar să citiţi dintr-o dată această carte. Lucrerea are un scop didactic. Informaţiile sunt prezentate într-o manieră care să vă permită o pregătire graduală astfel încât să reuţiţi singuri. fiecare modul fiind împărţit pe lecţii specifice. competenţele dobândite. pe parcursul orelor de pregătire individuală să asimilaţi un minim de cunoştinţe în domeniu. La finalul parcurgerii acestui material. procedeele. rezultatele aşteptate. instructiv fiind structurată pe trei părţi şi 9 module. timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor. astfel încât la sfârşitul celor 9 module de studiu să fiţi familiarizaţi cu elementele teoretice fundamnetale ale obiectului metodei de cercetare a disciplinei.Cuvânt înainte Bine aţi venit la întâlnirea cu disciplina Drept administrativ! Materialul de studiu este destinat documentării studenţilor din anul I Administraţie Publică ID şi Drept Fără Frecvenţă. concluzii sau teme de control. în urma însuşirii conceptelor fundamentale ale analizei regionale. Materialul de studiu are precizate pentrun fiecare modul : obiectivele specifice. instrumentele specifice utilizate pentru înţelegerea noţiunilor de bază ale dreptului administrativ. rezumatul.

în toată perioada postbelică a fost folosită exclusiv noţiunea de administraţie de stat. Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore • § 1. serviciu public. dacă sintagma administraţie de stat este diferită ca înţeles de sintagma administraţie publică sau dimpotrivă se identifică cu cea din urmă. în timpul regimului socialist. serviciul public. însemnând servitor. Dacă în doctrina. prezentarea principalelor concepte cu care această disciplină operează va începe firesc cu analiza acesteia. aceasta din urmă fiind caracterizată prin autonomie locală. în absenţa unei administraţii 5 . Noţiunea de administraţie publică reprezentând noţiunea fundamentală pentru Dreptul administrativ.Partea I-a Introducere în dreptul administrativ şi în ştiinţa administraţiei Modulul I Aspecte generale • • • Obiective specifice : Cunoaşterea. Etimologic. cu alte cuvinte. noţiunea de administraţie publică. principii de bază ale organizării administraţiei publice locale. larg utilizată. însemnând la. Prin urmare. înţelegerea. ramură a dreptului public. atât activitatea administraţiei centrale cât şi a administraţiei locale. administraţia de stat s-a limitat la activitatea organelor centrale şi locale ale administraţiei de stat. noţiunea de administraţie publică ocupă poziţia centrală. supus. autoritatea publică. gestiona şi opera cu noţiunile specifice legate de administraţie publică în sens larg şi în sens restrâns. legislaţia şi jurisprudenţa interbelică din ţara noastră s-a utilizat în principal. Noţiuni fundamentale pentru studiul dreptului administrativ În studiul Dreptului administrativ. la comandă. Faţă de această situaţie s-a născut întrebarea. prin această noţiune s-a avut în vedere o activitate subordonată. sfera administraţiei publice fiind mai largă decât a administraţiei de stat. fiind compus din prepoziţia ad. Fără a fi utilizată ca atare. noţiunea de administraţie publică se identifica cu noţiunea de administraţie de stat.definească interesul public. cuvântul administraţie provine din limba latină. consacrată prin Constituţiile socialiste şi legislaţia epocii. dacă este vorba de noţiuni diferite sau de una şi aceeaşi noţiune. Dimpotrivă. administraţia publică în sens funcţional şi în sens organic . interes public. Din analiza regimurilor constituţionale româneşti. prin includerea şi a administraţiei publice locale. caracteristice fiecărei epoci rezultă că spre sfârşitul secolului XIX şi prima parte a secolului XX prin noţiunea de administraţie publică. rezultat al descentralizării administrative. Competenţe dobândite : în momentul în care vor finaliza studiul acestui modul studenţii vor avea posibilitatea să : . pusă în slujba cuiva. Noţiunea de administraţie publică acoperea astfel. atât activitatea administraţiei statale cât şi activitatea administraţiei locale. către şi minister. se avea în vedere de regulă. între care exista o strictă subordonare. puterea publică. la origini. autoritate publică. la care s-a revenit după 1990. aprofundarea şi utilizarea noţiunilor fundamentale pentru studiul dreptului administrativ Rezultatele aşteptate : studenţii vor înţelege.definească dreptul administrativ ca ramură a dreptului public.

de autoritate tutelară etc. care funcţionează din venituri bugetare dar şi din surse extrabugetare. identificăm un sens organic atunci când folosim aceeaşi noţiune pentru a delimita respectivele structuri administrative. Din cercetarea mai aprofundată a dispoziţiilor constituţionale şi legale în materie nu rezultă însă vreo distincţie care s-ar putea face între cele două noţiuni. dar ele nu pot fi calificate şi ca autorităţi publice. deci când ne referim la organele care realizează această activitate. sensul principal al sintagmei autoritate publică fiind acela de organ public. Pe de altă parte.). noţiunea de organ al administraţiei publice. Evocarea celor două sensuri ale noţiunii de administraţie publică ridică în mod inevitabil. la nivelul colectivităţilor locale întâlnim atât decizii administrative. o structură organizatorică ce acţionează în regim de putere publică. Sub aspect organizatoric. administraţia de stat reprezentând o componentă a administraţiei publice. Sub aspect funcţional. la nivel statal sau local sau într-o altă formulare. Din analiza reglementărilor constituţionale şi legislative româneşti observăm că. potrivit legislaţiei în vigoare. alături de administraţia locală. ce desemnează structurile care înfăptuiesc administraţia. când cea de organ al administraţiei publice. şi în mai mică măsură. pentru realizarea unui interes public. atribuţiile de stare civilă. se prestează servicii publice. 6 . alese la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale. adică un colectiv organizat de oameni care exercită prerogative de putere publică. unde se întâlneşte exclusiv noţiunea de organ al administraţiei de stat. având un interes exclusiv local (spre ex. 1952 şi 1965) şi legislaţia adoptată în baza acestora. material atunci când folosim noţiunea de administraţie publică cu înţelesul de activitate desfăşurată de anumite structuri administrative. în legislaţie utilizându-se de altfel. Instituţiile de învăţământ de stat. Prin urmare. denumite generic structuri administrative. actuala Constituţie utilizează cu predilecţie noţiunea de autoritate a administraţiei publice. adeseori formularea “autorităţile şi instituţiile publice”. s-a revenit la aceleaşi principii ale organizării şi funcţionării administraţiei publice caracteristice României interbelice. administraţia publică constă într-un ansamblu de autorităţi publice prin care. construirea unei şcoli într-o comună) cât şi atribuţii cu caracter statal (spre ex. jurisprudenţa şi doctrina de la noi se raportează. se aduc la îndeplinire legile sau în limitele legii. anterioare regimului socialist. identificăm un sens funcţional. După anul 1990... distinctă de administraţia de stat sau centrală. ţinându-se cont însă de orientarea Europei occidentale în această privinţă. administraţia publică reprezintă activitatea de organizare a executării şi executare în concret a legilor. Astfel. între administraţia publică şi administraţia de stat există un raport de la întreg la parte.specifice autorităţilor autonome. în legislaţie şi implicit în doctrină fiind utilizată când noţiunea de autoritate a administraţiei publice. În ce priveşte noţiunea de instituţie publică considerăm că aceasta nu se identifică nici cu noţiunea de autoritate publică şi nici cu cea de autoritate a administraţiei publice. noţiunea de instituţie publică are în vedere structurile subordonate unor autorităţi ale administraţiei publice. Faţă de noţiunea de autoritate publică mai sus definită. urmărindu-se satisfacerea interesului public prin asigurarea bunei funcţionări a serviciilor publice şi prin executarea unor prestaţii către particulari. Pe de-o parte. Analiza noţiunii de administraţie publică presupune şi lămurirea celor două sensuri ale sale. Academia Română şi institutele de cercetare din subordinea acesteia sunt exemple de instituţii publice. spre deosebire de Constituţiile socialiste (1948. problema organismelor care o înfăptuiesc. în regim de putere publică. O asemenea distincţie nu ar avea nici o relevanţă în practică. la care în permanenţă legislaţia. fiind vorba despre una şi aceeaşi categorie juridică.

şi anume. dreptul privit ca ansamblu de norme juridice. În ce priveşte unele din noţiunile mai sus enumerate. 7 . care în cazul unui conflict cu cel particular trebuie să se impună. noţiunea de putere publică (prerogative de putere publică) şi cea de interes public. Încă din perioada interbelică au fost evidenţiate trăsăturile esenţiale ale serviciului public. ca de exemplu. interesul public. cărora li se pot adăuga şi altele. Noţiunea de interes public desemnează necesităţile materiale şi spirituale ale cetăţenilor. creat din iniţiativa Statului. Prin urmare. În doctrina actuală. dacă avem în vedere organismul sau “întreprinderea” girată de administraţie prin care se satisface o necesitate de interes public. corespondentul noţiunii de instituţie publică l-a reprezentat noţiunea de stabiliment public. măsurile luate de aceste autorităţi se aplică direct iar în cazul în care nu sunt respectate.. ca o persoană morală de drept public ce exercita anumite prerogative de putere publică. judeţului sau comunei. etc. cazuri excepţionale. beneficiază de forţa de constrângere a statului. bun public. în care tocmai l-am definit şi un sens organic sau formal. s-a dezvoltat de către o parte a doctrinei germane. Astfel. fenomen. în cazul alternanţei la putere. ci doar acea activitate apreciată de puterea politică ca fiind de interes public. egalitatea tuturor în faţa lui şi necesitatea adaptării lui la nevoile utilizatorilor. strâns legată de noţiunile mai sus definite precum şi de noţiunea de administraţie publică. sensul său putând să se modifice o dată cu schimbarea concepţiilor politice. este un concept ce depinde de scopurile politice. situaţii de urgenţă. Din definiţiile de mai sus identificăm alte noţiuni fundamentale pentru studiul dreptului administrativ. exorbitante (prerogativele) de care dispune orice autoritate a administraţiei publice şi implicit. ca de exemplu. desemnează activitatea cu caracter continuu şi regulat organizată sau autorizată de o autoritate a administraţiei publice în vederea satisfacerii unor necesităţi de interes public. definit ca un procedeu tehnic menit să dea o mai bună satisfacţie interesului general. multe dintre ele regăsite în texte constituţionale şi legale. variază în funcţie de poziţia celor aflaţi la putere. cum ar fi ordinea publică. româneşti sau occidentale.În doctrina şi legislaţia interbelică. propriului punct de vedere cu privire la o anumită instituţie. În baza prerogativelor de putere publică de care dispun. concept. pericol grav. cu precizarea că această sintagmă asemeni altora. sensul noţiunilor de mai sus. la un moment dat. orice autoritate publică. corespondentul acestei noţiuni se regăseşte în sintagma instituţie de interes public. reprezintă instrumentul prin care puterea politică aflată la conducerea unei ţări stabileşte decizii obligatorii pentru cetăţenii săi. în vederea exercitării atribuţiilor sale şi pentru satisfacerea interesului public. nu orice activitate de interes public reprezentând un serviciu public. în legislaţia şi doctrina interbelică s-a impus şi noţiunea de stabiliment de utilitate publică definit ca acea persoană juridică privată autorizată de administraţia publică să presteze un serviciu public prin exercitarea unei activităţi de interes general. Noţiunea de putere publică desemnează drepturile speciale. Alături de noţiunea de stabiliment public. Noţiunea de serviciu public la rândul ei. avându-se în vedere sensul material al noţiunii şi anume: continuitatea. funcţional. teza conceptelor juridice nedeterminate. Ca şi în cazul administraţiei putem distinge şi pentru serviciul public două sensuri: un sens material. siguranţa publică sau altele. Cu alte cuvinte. ordine publică. cu mijloace publice. deci să confere obligativitate. orice forţă politică ajunsă la guvernare are tendinţa să îmbrace în “haină” juridică. Acest regim de putere publică presupune într-un stat democratic posibilitatea celor administraţi de a acţiona în justiţie împotriva vătămărilor aduse prin actele administraţiei publice fiind vorba despre instituţia contenciosului administrativ. idee etc.

a căror interpretare este lăsată la libera alegere a celui chemat să aplice norma juridică în care se regăsesc. mai precis a funcţionarului public chemat să aplice legea. a personalului din administraţie (funcţionarii publici sau angajaţii contractuali). un colectiv organizat de oameni care exercită prerogative de putere publică. un ansamblu de autorităţi publice prin care. punând-o în mişcare sau. o structură organizatorică ce acţionează în regim de putere publică. se prestează servicii publice c. § 2. Dreptul de apreciere sau puterea discreţionară reprezintă acea marjă de libertate lăsată la libera apreciere a unei autorităţi astfel ca. aflată la îndemâna administraţiei publice. Studierea sistematică a fenomenului administrativ presupune cercetarea legăturii complexe a acestuia cu problematica puterii politice şi implicit a guvernării. pentru realizarea unui interes public b. a oricărei autorităţi publice în general. acţionând în cadrul acesteia. activitatea de administrare fiind prin definiţie o activitate subordonată. la nivel statal sau local 3. a unor obiective. în regim de putere publică. activitatea de organizare a executării şi executare în concret a legii b. se aduc la îndeplinire legile sau în limitele legii. în vederea atingerii scopului indicat de legiuitor. de dirijare sau de combinare a unor mijloace în vederea înfăptuirii. până la faptele materiale concrete. În sens organic. În termenii ştiinţei administraţiei. În doctrina actuală.Noţiunea de autoritate publică poate fi definită ca reprezentând: a. noţiunile de administraţie publică şi administraţie de stat sunt: a. o activitate de organizare a executării şi de executare în concret a legii 8 . instrumentul prin care puterea politică aflată la conducerea unei ţări stabileşte decizii obligatorii pentru cetăţenii săi 4. administraţia publică reprezintă: a. material. stabilite de structuri organizatorice superioare. în doctrina occidentală. autoritatea respectivă va acţiona cu exces de putere ce poate fi cenzurat în instanţa de judecată. dezvoltarea teoriei puterii discreţionare a administraţiei. să poată recurge la orice mijloc de acţiune în limitele competenţei sale. Din prezentarea de mai sus rezultă că nu poate fi concepută administraţia în absenţa factorului uman. echivalente b. s-a susţinut că este vorba despre noţiuni cu un înţeles larg şi relativ determinat. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 1. În sens funcţional. administraţia publică reprezintă: a. dincolo de care se ajunge la exces de putere. se prestează servicii publice c. Dincolo de aceste limite. noţiunea de administraţie publică este inclusă în noţiunea de administraţie de stat c. a celor care compun administraţia. noţiunea de administraţie de stat este inclusă în noţiunea de administraţie publică 2. ca să folosim terminologia de specialitate. în regim de putere publică. orice fapt administrativ presupune o activitate de organizare. Identificarea unei astfel de libertăţi de apreciere. un fenomen administrativ. a permis în doctrina interbelică românească şi în mod constant. se aduc la îndeplinire legile sau în limitele legii. un ansamblu de autorităţi publice prin care. activitatea de organizare a executării şi executare în concret a legii b. În doctrină a fost subliniat în mod constant caracterul oricărei activităţi de natură administrativă de a constitui un fapt administrativ. înţeles ca specie a fenomenului social. o activitate apreciată de puterea politică ca fiind de interes public c.Prin această teorie.

o instituţie de interes public 10. că serviciul public este o activitate supusă unui regim juridic de drept public c. 11. ca natură: a. necesităţile materiale şi spirituale ale cetăţenilor. O structură înfiinţată de către stat care desfăşoară preponderent o activitate de serviciu public este ca natură: a. au acces la serviciul public şi sunt îndreptăţiţi la prestaţiile pe care acesta le oferă 9. în vederea exercitării atribuţiilor sale şi pentru satisfacerea interesului public c. o instituţie de utilitate publică d. ajustarea constantă a acestuia în funcţie de evoluţia nevoilor sociale şi progresul societăţii în ansamblu d. o instituţie publică d. exorbitante de care dispune orice autoritate publică. o autoritate publică b.5. că serviciul public este o activitate neîntreruptă. drepturile speciale. Egalitatea în faţa serviciului public presupune: a. Noţiunea de interes public prezintă următoarea semnificaţie pentru dreptul administrativ: a. o instituţie publică c. o activitate cu caracter continuu şi regulat b. un ansamblu de norme juridice aplicabil administraţiei publice c. o autoritate publică b. o activitate apreciată de puterea politică ca fiind de interes public 6. instrumentul prin care puterea politică aflată la conducerea unei ţări stabileşte decizii obligatorii pentru cetăţenii săi. datorită caracterului permanent al nevoilor sociale ce trebuie satisfăcute b. că toţi cetăţenii. structură subordonată unei autorităţi a administraţiei publice c. la un moment dat b. instrumentul prin care puterea politică aflată la conducerea unei ţări stabileşte decizii obligatorii pentru cetăţenii săi b. O persoană juridică privată. Noţiunea de serviciu public prezintă următoarea semnificaţie pentru dreptul administrativ: a. o instituţie de utilitate publică c. autorizată să desfăşoare o activitate de serviciu public este. Noţiunea de putere publică prezintă următoarea semnificaţie pentru dreptul administrativ: a. 7. un stabiliment public. Dreptul reprezintă: a. în mod nediferenţiat. structură subordonată unei autorităţi publice 8. un instrument prin care Guvernul acţionează asupra Parlamentului 12. Ce se înţelege prin dreptul de apreciere sau puterea discreţionară a administraţiei ? a. activitatea cu caracter continuu şi regulat organizată sau autorizată de o autoritate a administraţiei publice în vederea satisfacerii unor necesităţi de interes public b. o activitate cu caracter continuu şi regulat c. depăşirea limitelor competenţei organului administraţiei publice 9 .

a unor obiective. gestiona sau opera cu noţiunile specifice legate de puterea executivă din România. noţiunea de administraţie publică reprezintă noţiunea centrală a dreptului administrativ.stabilească sediul constituţional al administraţiei şi al contenciosului administrativ. resurse. studenţii vor avea posibilitatea să : . supraordonată c. Rezultatele aşteptate :studenţii vor înţelege. dirijare. faţă de care prestatorul activităţii se află în anumite raporturi juridice şi căruia beneficiarul prestaţiei îi pune la dispoziţie mijloacele materiale şi financiare necesare. o activitate ce presupune adoptarea unor decizii esenţiale de politică internă şi externă Modulul II Executivul şi administraţia publică • • Obiective specifice :cunoaşterea. o activitate ce are ca finalitate realizarea unor valori politice c. abuzul de putere c. relaţia executiv-administraţie publică sau rolul executivului în dreptul public contemporan român. Dacă activitatea prestată are drept scop realizarea unor interese particulare vorbim de o administrare particulară. pentru a ajunge la scopul indicat de legiuitor 13.definească noţiunea de administraţie publică .precizeze rolul executivului în administraţie . • • § 1. administraţia. aprofundarea şi utilizarea noţiunilor legate de executiv.precizeze importanţa autorităţilor cu atribuţii de control . de soluţionare a unor conflicte 14. până la faptele materiale concrete. Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore. în sensul cel mai larg.b. o înţelegere a acestei noţiuni. valori. Faptul administrativ în sens larg reprezintă: a. orice discuţie cu privire la definirea acestuia. Relaţia executiv-administraţie publică Am convenit deja că. marja de libertate lăsată la aprecierea celui chemat să aplice legea. înţelegerea . ne aflăm în prezenţa unei administraţii publice. a fost definită ca o activitate ce constă într-o prestaţie a unei persoane sau a unui grup de persoane în folosul altora. Interesul 10 . Competenţe dobândite : în momentul în care voir finaliza studiul acestui modul. iar dacă are drept scop satisfacerea unor interese generale. în vederea înfăptuirii. urmând să aibă ca punct de reper. stabilite de structuri organizatorice superioare b. naţionale sau locale. Activitatea de administrare este o activitate: a. În doctrina de drept public. subordonată b. combinare a unor mijloace. raportul dintre administraţie şi cei administraţi sau autorităţi publice autonome cu atribuţii de control. o activitate de organizare.

administraţia publică este în întregime sub influenţa şi sub controlul puterii executive. În perioada interbelică. nu este în întregime putere executivă. ideea de separaţie a puterilor nu a urmărit altceva decât formularea de soluţii democratice prin exerciţiul în fapt al uneia şi aceleiaşi puteri politico-statale. decât printr-o veritabilă delimitare. dar nu se identifică cu aceasta. Prin natura ei. având o sferă mai largă de cuprindere. fără ca 11 . care nu este nici legislaţie şi nici justiţie. activitatea judecătorească. administraţia publică este legată însă în cea mai mare măsură de puterea executivă. pe linia de gândire a autorilor germani s-a susţinut că administraţia cuprinde întreaga activitate a statului. republicată.102 din Constituţia României. în special între legislativ şi executiv. În realizarea funcţiei executive a statului se desfăşoară două categorii de activităţi: de guvernare şi de administrare. numită administraţie. regionale sau comunale. Iniţial consacrată ca o formă de luptă contra absolutismului monarhic. În egală măsură. sfera de cuprindere a administraţiei publice fiind mai largă dar în egală măsură se poate afirma că. administraţia publică este legată de puterea legislativă care. Pe aceeaşi linie de idei. Cu alte cuvinte. în condiţiile consacrării principiului unicităţii puterii în stat. reuneşte totalitatea serviciilor publice destinate să asigure satisfacerea intereselor generale. Orice discuţie referitoare la puterea executivă a statului porneşte de regulă de la încadrarea acesteia în clasicul principiu al separaţiei puterilor în stat. Activitatea de administrare faţă de activitatea de guvernare. circumscrie şi stabileşte finalitatea şi sensul în care administraţia va acţiona. administraţia publică este foarte strâns legată de puterea executivă dar nu se confundă cu aceasta sau mai exact. înfăptuită prin patru categorii de organe ale statului: organele puterii de stat. statul având o activitate continuă prin care caută să-şi realizeze scopurile sale. administraţia publică este legată şi de puterea judecătorească. faţă de prevederile art. Doctrina actuală a menţinut distincţia între activitatea executivă şi activitatea de administrare pornind de la semnificaţia executivului în raport cu administraţia publică. Se reţine astfel în doctrină că acestea nu se identifică. ceea ce face ca activitatea prestatoare în cauză. constând în legiferare. Problema definirii administraţiei publice prin raportare la celelalte activităţi fundamentale ale statului şi în primul rând la puterea executivă a preocupat dintotdeauna doctrina de drept public românească care a cunoscut cea mai profundă dezvoltare după adoptarea Constituţiei din 1923. exprimat prin actele politice ale celor care deţin puterea. se afirmă că puterea executivă sau executivul îndeplinesc funcţii administrative. Dacă avem în vedere sensul organic al noţiunii de administraţie publică atunci cercetarea locului şi rolului structurilor organizatorice care o realizează implică o analiză prin raportare la celelalte autorităţi publice care înfăptuiesc activitatea legislativă şi respectiv. prin activitatea sa principală. În doctrina postbelică. evocat mai ales sub aspect istoric. într-o lucrare colectivă consacrată Dreptului administrativ. Cu alte cuvinte.general este de regulă. Prin scopul său. organele administraţiei de stat. societatea contemporană fiind caracterizată mai degrabă prin diferite forme de colaborare şi control reciproc între clasicele funcţii ale statului. ideea separaţiei puterilor în stat a dobândit în timp valoarea unei metafore. ale cărei hotărâri sunt aplicate şi executate tot în sfera acesteia. organele judecătoreşti şi organele procuraturii. care consacră expres rolul Guvernului de a exercita conducerea generală a administraţiei publice. activitate organizată de lege. să aibă un caracter politic. noţiunea de administraţie de stat a fost utilizată pentru a desemna una din formele fundamentale de activitate a statului.

etc. executivă şi judecătorească. nu numai de o îndelungată tradiţie şi de consacrarea sa în textele unor Constituţii dintre cele mai diverse. În al doilea rând. Constituţia României din 1991. din analiza constituţiilor europene ale ultimelor decenii rezultă tendinţa legiuitorilor constituanţi de a renunţa treptat la menţionarea sa expresă. Deşi Constituţia din 1923 a consacrat expres principiul separaţiei puterilor în stat. administraţia publică este o activitate determinată de voinţa politică şi realizată. contenciosul administrativ. “Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor legislativă. Rolul executivului în dreptul public contemporan Dacă iniţial în constituţiile clasice. organ statal etc. acest din urmă principiu rezultă din modul de reglementare a raporturilor dintre autorităţile ce realizează cele trei funcţii ale statului printre care menţionăm: procedura legislativă. apreciind că este vorba despre un principiu verificat. primul dintre ele prevăzând expres acest principiu. Sub acest aspect. dar care a fost validat de practică. iar separaţia puterilor fiind reglementată de o manieră implicită. prin care s-au adăugat două noi alineate articolului 1. În principal. principiul separaţiei puterilor în stat a fost prevăzut expres. în anul 2003. se impune precizarea că. doctrina administrativă actuală a păstrat teza dezvoltată mai ales de ştiinţa administraţiei. Au existat însă şi autori care au criticat lipsa consacrării exprese a principiului separaţiei puterilor din Constituţia României. trebuie menţionată existenţa în societatea contemporană a unor structuri organizatorice învestite cu prerogative de putere publică. în statele moderne se constată amplificarea raporturilor de interdependenţă între politică şi drept. se mai susţine în doctrină. De asemenea. a legăturii între deciziile politice şi cele juridice.prin acestea să se confunde cu administraţia publică sau să se limiteze la conducerea acesteia. De regulă. de executiv. Justificarea adoptării unei asemenea poziţii presupune două precizări importante ce permit de altfel o corectă înţelegere a rolului executivului în dreptul public contemporan. pentru organizarea aplicării şi aplicarea în concret a legii. niciodată şi nicăieri cele trei puteri nu au fost complet separate. între ele existând diverse forme de colaborare şi control care s-au accentuat în timp. în varianta sa iniţială s-a înscris ca tehnică de redactare şi ca limbaj juridic pe linia constituţiilor europene adoptate în ultimele decenii. Acestei poziţii din doctrină i s-a dat satisfacţie cu ocazia revizuirii Constituţiei. În primul rând. în general. doctrina interbelică s-a referit în mod constant şi la colaborarea dintre puteri ca un principiu corelativ. executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale. principiul fiind mai degrabă sugerat.” Chiar în varianta sa iniţială. autoritate publică. prin folosirea unor expresii specifice. desemnarea judecătorilor. 12 . urmărind astfel o consacrare implicită a acestuia. ca fiind singurul în măsură să garanteze funcţionalitatea normală a raporturilor şi echilibrului dintre diversele puteri. în cea mai mare măsură. Alţi autori disting pur şi simplu între activităţi executive cu caracter de dispoziţie şi activităţi executive cu caracter de prestaţie. ca cea de funcţie a statului. devenind dominante la ora actuală în organizarea şi funcţionarea autorităţilor publice. activităţi de asigurare a bunei funcţionări a serviciilor publice şi activităţi de prestaţii în cele mai diverse domenii. formarea şi funcţionarea Guvernului. autorităţilor publice care realizează cele trei funcţii clasice ale statului: legislativă. enunţată şi în perioada dreptului socialist conform căreia activităţile administraţiei publice se pot clasifica în: activităţi cu caracter de dispoziţie. între actele de conducere politică şi norma juridică. Constituţia României a consacrat întregul său titlu al IIIlea. De altfel. § 2.

în regimul constituţional românesc actual se află şi alte autorităţi publice precum. pentru că de regulă. trăsăturile procedurilor judecătoreşti. reprezentată de Preşedintele României. îşi propune să rezolve conflictele apărute în societate ca urmare a lezării unor persoane în drepturile şi libertăţile lor. la acest nivel este numit şi în plus. Consiliul Legislativ reglementat în art. ombudsmanul are şi atribuţii de natură judecătorească dacă avem în vedere că cel mai adesea. Curtea de Conturi a fost încadrată printre autorităţile publice cu atribuţii exclusive de control. care strict ştiinţific nu pot fi încadrate în nici una din cele trei puteri ale statului. 13 . de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public. ea fiind însărcinată să le facă să-şi respecte atribuţiile. Consiliul Legislativ. Ea este alcătuită din 9 judecători. litigiile rezultate din activitatea Curţii de Conturi au fost date în competenţa instanţelor judecătoreşti specializate. cel mai adesea cu atribuţii de control. ombudsmanul (denumirea tradiţională a acestei autorităţi) este legat de puterea legislativă. Curtea de Conturi reglementată în art. După cum se arată într-o lucrare consacrată unei analize comparate a administraţiilor publice specifice ţărilor Uniunii Europene. În raport cu actuala fizionomie constituţională. Consiliul Economic şi Social etc. Curtea Constituţională este reglementată în titlul V din Constituţie. Deşi autoritate publică.reprezentând deci autorităţi publice. fără a exista însă un punct de vedere comun cu privire la natura sa juridică. compunerea sa fiind rezultatul colaborării dintre puterea legiuitoare (fiecare Cameră numeşte câte 3 judecători) şi puterea executivă. care avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării. Curtea Constituţională. instituţia fiind prevăzută pentru prima dată la noi. ombudsmanul este legat de puterea executivă pentru că cel mai adesea. modificându-se corespunzător şi legislaţia în materie. În aceeaşi situaţie. atribuţiile Curţii Constituţionale înscriindu-se în zona echilibrului şi controlului reciproc. are obligaţia de a prezenta anual sau la cerere rapoarte Parlamentului. În doctrina de drept public. într-una sau alta din cele trei puteri clasice ale statului este practic imposibilă. Avocatul Poporului este dificil de încadrat în una din cele trei puteri clasice. Totodată. Procedurile prin care se realizează atribuţiile Curţii Constituţionale au în mare parte însă. această autoritate publică a fost calificată ca o autoritate administrativă autonomă cu atribuţii jurisdicţionale. În concluzie. Avocatul Poporului constituie un exemplu elocvent în această privinţă. plângerile cetăţenilor sunt îndreptate împotriva administraţiei publice şi în această sferă îşi coordonează activitatea. încadrarea acestei autorităţi publice.140 din Constituţia republicată exercită controlul asupra modului de formare. În sfârşit. Curtea de Conturi. care nu intră în vreuna din cele trei puteri dar contribuie la funcţionarea şi echilibrul acestora. El ţine evidenţa oficială a legislaţiei României. unificării şi coordonării întregii legislaţii. Din aşezarea în structura Constituţiei rezultă o primă constatare şi anume că această autoritate publică nu se integrează în nici una din clasicele puteri. strict. Jurisdicţia constituţională se situează în afara celor trei puteri. care numeşte de asemenea 3 judecători. în Constituţia din 1991. Cu ocazia revizuirii Constituţiei. Curtea Constituţională are ca scop garantarea supremaţiei Constituţiei.79 din Constituţie este organ consultativ de specialitate al Parlamentului. distinct de Autoritatea judecătorească reglementată în capitolul VI din titlul III consacrat Autorităţilor publice. în anul 2003.

altfel spus. Un capitol distinct din titlul III al Constituţiei (Autorităţile publice) este consacrat raporturilor dintre Parlament şi Guvern.61 din Constituţie care consacră expres rolul Parlamentului de organ reprezentativ suprem al poporului român şi unică autoritate legiuitoare a ţării. În ce priveşte Guvernul. art. ca o excepţie de la regula mai sus evocată. ca în anumite limite şi cu respectarea unor condiţii să emită ordonanţe ce conţin norme cu putere de lege.1 din Constituţia republicată se limitează la a prevedea rolul Guvernului. reglementat prin lege organică sub aspect organizatoric şi funcţional. spre deosebire de executiv care în principiu.Rolul său este preventiv. de a realiza politica internă şi externă a ţării şi de a exercita conducerea generală a administraţiei publice. problema fundamentală care îşi păstrează actualitatea o constituie distincţia dintre legislativ şi executiv. ce nu au caracter politic. Pe lângă aceste autorităţi publice. având prerogativa de a reglementa primar relaţiile sociale. ce rezumă în esenţă posibilitatea acordată Guvernului. Astfel. care a căpătat o consacrare constituţională. în vederea punerii ei în executare. Tocmai de aceea ele sunt expresia unor modalităţi de colaborare în virtutea principiului general al separaţiei puterilor în stat. în sensul în care o asemenea caracteristică defineşte autorităţile ce compun puterea legiuitoare şi cea executivă. dificil de încadrat într-una sau alta din cele trei puteri ale statului. doar cu ocazia revizuirii Constituţiei din octombrie 2003 reprezintă un organ consultativ al Parlamentului şi Guvernului. adoptă norme doar în aplicarea legii. la care Constituţia nu face referire expresă. dar care în egală măsură sunt dificil de încadrat în clasica separaţie a puterilor în stat. Consiliul Economic şi Social. Constituţia neconţinând o enumerare a atribuţiilor acestuia. promovarea unor principii cum sunt principiul supremaţiei Constituţiei şi legii. Menţionăm cu titlu de exemplu. încălcării ierarhiei izvoarelor de drept etc. în practica de Stat este imposibilă delimitarea atribuţiilor preponderent politice de atribuţiile preponderent administrative. Limitarea puterilor în regimurile constituţionale actuale se realizează prin: asigurarea independenţei autorităţii judecătoreşti. adevărata divizare este cea dintre puterea executivului de a conduce politica naţională. prin evitarea paralelismelor. Consiliul Naţional al Audiovizualului reglementat printr-o lege specială. contradicţiilor. fie de propunerea primului-ministru etc. În dreptul public contemporan. există şi alte structuri învestite cu prerogative de putere publică. Aproape toate sunt condiţionate însă fie de acordul Parlamentului. Preşedintele României are o serie de atribuţii cu caracter administrativ. având în frunte pe primul-ministru. Trăsătura comună a tuturor structurilor menţionate este că ele reprezintă autorităţi independente. autorităţi prevăzute expres în Constituţie. Analiza raportului dintre legislativ şi executiv în sistemul constituţional românesc actual porneşte de la dispoziţiile art. pe de-o parte şi libertatea lăsată legislativului de a controla acţiunea executivului.102 alin. Dacă iniţial se delimita între puterea de a face legea şi puterea de a o executa. principiul respectării ierarhiei normelor juridice. al dreptului constituţional normativ. ci şi prin colaborare cu celelalte autorităţi 14 . pe de-o parte şi Guvern. înfiinţarea unor autorităţi cu atribuţii de control etc. pe de altă parte. Art. în prezent. Sistemul constituţional românesc se caracterizează printr-un un executiv bicefal compus din Preşedintele României. dar şi unele cu caracter politic. fiind evident rolul politic al Guvernului ce se exprimă nu numai în sfera exclusiv executivă. distincţie ce reprezintă şi esenţa structurii puterii politice.115 din Constituţia republicată consacră însă instituţia delegării legislative. fiind deci un garant al sistemului normativ al Constituţiei. utilizând administraţia publică. pe de altă parte.

Între Preşedinte şi Guvern. În practică este dificil de stabilit unde începe şi unde se sfârşeşte impulsul politic la nivelul puterii executive. Astfel. prevăzut în titlul al II-lea (Drepturile. Noţiunea de autoritate publică potrivit Constituţiei României Am subliniat deja faptul că. În toate aceste trei cazuri este vorba despre autorităţi publice în sensul de structuri organizaţionale învestite cu prerogative de putere publică. Din analiza dispoziţiilor constituţionale se constată că noţiunea de autoritate publică este folosită de actuala Constituţie. După cum constant s-a subliniat în doctrina franceză. Constituţia României nu foloseşte în titlul III denumirea tradiţională de “puterile statului” pentru simplul motiv că atât funcţiile Parlamentului. Este vorba despre Parlament care înfăptuieşte funcţia de legiferare. calificate în legislaţie şi doctrină tot ca autorităţi publice. despre Preşedinte şi Guvern care realizează împreună funcţia executivă alături de autorităţile administraţiei publice centrale şi locale şi autorităţile administrative centrale autonome precum şi despre autoritatea judecătorească care prin instanţele judecătoreşti realizează funcţia de înfăptuire a justiţiei. în special cu cea legiuitoare. autoritate a administraţiei publice. fără a epuiza însă sfera autorităţilor publice din sistemul constituţional actual. libertăţile şi îndatoririle fundamentale). asupra autorităţilor publice care realizează clasicele funcţii ale statului. am arătat deja. de 15 . diferite de la o guvernare la alta. clasica trinitate. în ce priveşte delimitarea guvernare-administrare. 1952 şi 1965 care au consacrat noţiunea de organ al statului şi respectiv. ce exercită diverse forme de control. fiind vorba despre sensul larg al acestei noţiuni. Curtea de Conturi. în cazul iniţiativei legislative şi al delegării legislative. Toate regimurile politice se caracterizează prin existenţa unor autorităţi cu caracter constituţional şi origine politică aflate în fruntea administraţiei. într-un sens larg şi într-un sens restrâns. Avem în vedere spre exemplu. că în alte titluri ale acesteia sunt reglementate şi alte organe ce exercită prerogative de putere publică. apropiat de un regim parlamentar clasic sau semi-parlamentar. De altfel. prevăzută în titlul al IV-lea (Economia şi finanţele) sau Curtea Constituţională căreia Constituţia îi consacră un titlu special.2 din Constituţie se face referire expresă la “puterile statului” avându-se în vedere. Titlul III din Constituţie purtând chiar denumirea “Autorităţile publice” are în vedere sensul restrâns al noţiunii. spre exemplu. reglementând autorităţile publice care exercită clasicele funcţii ale statului: legislativă. Noţiunea de autoritate publică. în principiu. executivă şi judecătorească. ci doar de colaborare. în principal. nu există raporturi de subordonare. conceptul de mediere în care se poate implica Preşedintele fiind utilizat în conotaţia sa politică. organ al administraţiei de stat. în sensul de structură organizaţională avută în vedere de titlul III. § 3. Avocatul Poporului. regimul politic actual find caracterizat ca un regim semiprezidenţial atenuat sau parlamentarizat.80 alin. folosind prerogativele de putere publică de care dispun. în două accepţiuni şi anume. dar expresia are o semnificaţie preponderent politică. este explicată uneori şi prin referire la termenul generic de organ. reprezentat de primul-ministru. în art.publice. titlul al V-lea. Constituţia României din 1991 a preferat utilizarea noţiunii de autoritate publică şi respectiv. administraţia reprezintă activitatea prin care autorităţile publice asigură satisfacerea necesităţilor de interes public. spre deosebire de Constituţiile socialiste din anii 1948. cât şi ale “executivului” sunt mai complexe. în timp ce. acesta neputând interveni de pildă în cazul unei neînţelegeri dintre o instanţă judecătorească şi o altă autoritate publică. Pe lângă autorităţile publice prevăzute în titlul III din Constituţie. guvernarea vizează decizii esenţiale ce angajează viitorul naţiunii.

de o autoritate publică. Din necesităţi redacţionale a fost inclusă şi instituţia prefectului.unde concluzia echivalenţei lor (de ex. Guvernul României. VI. Analiza sensului reglementării evidenţiază delimitarea pe care legiuitorul constituant a urmărit să o facă între executiv şi administrativ.2 se specifică: “condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică.52 (dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică) se lasă să se înţeleagă că actele administrative emană de la orice autoritate publică. V al titlului III din Constituţie.” Art. etc.dreptul celui vătămat într-un drept al său de o autoritate publică.. printrun act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri. la nivel central şi local. II. § 5.61: Parlamentul. care reprezintă o autoritate de tutelă administrativă. Preşedintele României. 52 din Constituţia României Art. Preşedintele României are prevăzute atribuţii de natură administrativă cum ar fi: apărarea ţării.52 din Constituţie reprezintă deci fundamentul constituţional al apărării cetăţenilor faţă de abuzurile autorităţilor publice. Constituţia nu foloseşte niciodată expresia “autorităţi publice de stat” sau sintagma “organe de stat”. Raporturile Parlamentului cu Guvernul.52 alin. Autoritatea judecătorească.1 din Constituţie. art. Noţiunea de administraţie publică potrivit Constituţiei României Titlul al III-lea din Constituţie (Autorităţile publice) cuprinde următoarele capitole: I.48. Administraţia publică. şi în afara acestor prevederi. În ce priveşte formularea de la art. anularea actului şi repararea pagubei. înainte de revizuire) consacră un drept tradiţional . este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim. mai precis a administraţiei de stat. Nu doar din modul de sistematizare dar şi din formulările unor texte rezultă că sfera administraţiei publice este mai mare decât sfera de activitate a autorităţilor publice reglementate în cap. IV. care alături de dreptul de petiţionare prevăzut la articolul anterior din Constituţie formează categoria drepturilor-garanţii. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. şi implicit al răspunderii acestora pentru pagubele produse cetăţenilor. asigurarea ordinii publice etc. Conform art. “persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim. 155 se referă la “instituţiile prevăzute în Constituţie” fiind avute în vedere cele mai importante autorităţi publice. astfel cum acesta a fost revizuit. 16 . de unde concluzia că Preşedintele este şi autoritate a administraţiei publice. Sfera administraţiei publice potrivit art.111: Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice. şi nu “jocuri politice”. În plus.111 din Constituţie rezultă că şi Guvernul este “organ al administraţiei publice”. Astfel.). Această structură şi terminologie ridică problema de a şti dacă administraţia publică se circumscrie doar la autorităţile avute în vedere în capitolul V al Titlului III din Constituţie sau există administraţie publică atât în sens funcţional cât şi în sens organic. III. în schimb art.3. art.” În sfârşit. Autorităţile administraţiei publice evocate în capitolul V nu sunt singurele autorităţi publice care fac administraţie publică. conform alin. aspect ce presupune o discuţie specială. “statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. V. dar ele fac numai administraţie publică. din formularea art. Parlamentul. astfel cum acesta a fost revizuit. organ reprezentativ suprem al poporului român. mai precis între zona preponderent politică a executivului şi zona tehnico-administrativă a acestuia. § 4.” La alin.52 din Constituţia României republicată (fostul art.

În prima categorie intră toate actele administrative emise de autorităţile publice. cu excepţiile şi limitările stabilite prin lege organică. ci şi actele administrative emise de alte autorităţi publice din sfera celorlalte două puteri (legislativă şi judecătorească) sau cu atribuţii de control. prevăzute sau nu în Constituţie. care realizează o anumită activitate fundamentală dar în subsidiar acesteia pot desfăşura şi acţiuni de natură administrativă.1 constatăm că. instanţele judecătoreşti. soluţionarea litigiilor apărute în societate. În practica administrativă se întâlnesc adeseori situaţii în care o autoritate publică fie refuză nejustificat să răspundă la o cerere.Textul art. noţiunea de autoritate publică şi anume: orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează. Toate aceste cazuri sunt asimilate actului administrativ. Mai mult decât atât în jurisprudenţă s-a admis că instanţa este competentă să judece chiar şi actele emise de unele structuri cu caracter privat care satisfac un interes public. Avocatul Poporului. Curtea Constituţională. trei tipuri de acte administrative: . . pe de-o parte şi actele jurisdicţionale.52 are în vedere două categorii de acte juridice prejudiciabile ale autorităţilor publice: actele administrative.554/2004 defineşte în art. pe când cea de-a doua categorie are în vedere răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin orice eroare judiciară. iar autoritatea judecătorească urmăreşte în principal. se dă posibilitatea unei acţiuni în regres a statului împotriva judecătorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Uniunea Avocaţilor din România. În identificarea autorităţilor publice competente să emită acte administrative susceptibile de control în contencios administrativ. la sesizare. structurile administrative ale Parlamentului sau conducătorii instanţelor de judecată pot emite la rândul lor. au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public. fie nu răspunde de loc (tăcerea administraţiei). în sensul legii. în regim de putere publică. Mai mult.1 din Constituţie foloseşte expresia generică de act administrativ. Astfel. Deşi autoritatea legiuitoare are drept principală activitate.acte administrative emise de alte autorităţi publice învestite cu prerogative de putere publică.52 alin. 17 . pentru satisfacerea unui interes public. cum ar fi de pildă. Este chiar sensul în care actuala lege a contenciosului administrativ. Prima evocă un fapt administrativ de sorginte politică (fapt administrativ politicostatal). persoanele juridice de drept privat care.52 alin. deşi art. textul are în vedere de fapt. pe de altă parte. conduse sau tutelate de şeful Statului sau Guvern şi activitatea administrativă desfăşurată de celelalte autorităţi publice cum ar fi: Parlamentul. .acte administrative ale autorităţilor administraţiei publice care realizează funcţia executivă a statului. ca o activitate subsidiară activităţii lor fundamentale. putând fi atacate în instanţa de contencios administrativ. pentru realizarea unui interes public. noua formulare extinzând vechea dispoziţie ce viza doar actele jurisdicţionale rezultate din “procese penale”. fie întârzie cu răspunsul (tardivitate). trebuie făcută distincţie între administraţia publică realizată de structuri statale sau locale. în regim de putere publică.2 consacrat semnificaţiei unor termeni. Legea nr. adoptarea de legi. potrivit legii. sunt asimilate autorităţilor publice. Din analiza art.acte administrative emise de structuri organizatorice cu caracter privat care sunt asimilate autorităţilor publice deoarece exercită atribuţii de putere publică. şi acte administrative. cea de-a doua evocă un fapt administrativ ce mijloceşte realizarea competenţei (fapt administrativ-mijloc). legiuitorul constituant a avut în vedere nu doar actele administrative emise de autorităţile administraţiei publice din sfera puterii executive. susceptibile de a putea fi atacate în instanţa de contencios administrativ.

instituţiile bugetare. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 18 . Administraţia publică nu mai este formă de realizare a puterii de stat ca în dreptul socialist.este o activitate de aducere la îndeplinire a legii sau după caz. consiliul local şi primarul). autorităţilor administrative autonome locale şi. prin care. în regim de putere publică se aduc la îndeplinire legile sau. deoarece nu doar statul este persoană morală de drept public.instituţiile bugetare. de organizare sau realizare efectivă a serviciilor publice. § 7. după caz. structurilor subordonate acestora. . . iar organele centrale de specialitate se pot organiza: în subordinea Guvernului sau în subordinea ministerelor ori ca autorităţi administrative autonome.prefectul (administraţie de stat în teritoriu). noţiunea de administraţie publică în sens formal organic. Într-o definiţie globală. dreptul de a-i transmite instrucţiuni obligatorii. autorităţilor administrative autonome centrale.autorităţile administrative autonome (organele centrale de specialitate care nu sunt în subordinea Guvernului). În prezent. în frunte cu primulministru). . preşedintele consiliului judeţean.§ 6. evocă acte juridice şi operaţiuni materiale prin care se pune în aplicare legea. Din această definiţie se desprind următoarele trăsături: . regiile autonome şi companiile naţionale subordonate ministerelor. doctrina utilizează noţiunea de executiv pentru a evoca activitatea publică care nu este nici legiferare şi nici justiţie. nici pe lângă Preşedintele României. . . Guvernului. regiile autonome şi companiile naţionale subordonate organelor centrale autonome. Subordonarea administrativă în sens organic presupune: dreptul de organizare a activităţii autorităţii inferioare. dreptul de supraveghere generală a activităţii. evocă o serie de autorităţi publice. care impulsionează administraţia formând de fapt conducerea acesteia. . iar în sens material-funcţional. Constituţia României nu admite constituirea de “organe administrative nici în subordinea”. prin intermediul prerogativelor constituţionale sau legale ce fac să prevaleze interesul public. . . Potrivit art.serviciile deconcentrate ale ministerelor. Definiţia şi trăsăturile administraţiei publice După cum am precizat deja. o formă a vieţii publice.cei doi şefi ai executivului (Preşedintele României şi Guvernul. ci şi unităţile administrativ-teritoriale. Administraţia publică este o specie a activităţii publice. -instituţiile bugetare şi regiile autonome de interes local subordonate organic sau funcţional consiliului judeţean sau local. în limitele legii se prestează servicii publice. dreptul de tragere la răspundere şi dreptul de control al activităţii cu posibilitatea de anulare a actelor.este o activitate realizată în principal de autorităţi executive şi administrative pe care le numim autorităţi ale administraţiei publice.ministerele şi alte organe centrale de specialitate subordonate Guvernului. -autorităţiile administrative autonome locale (consiliul judeţean. administraţia publică reprezintă ansamblul activităţilor Preşedintelui. Autorităţile care realizează administraţia publică sunt: .este o activitate ce se realizează în regim de putere publică.116 din Constituţia republicată. dreptul de numire a conducătorilor. ministerele se pot organiza numai în subordinea Guvernului. realizată de autorităţi cu caracter constituţional şi cu origine politică.

sugerat implicit b. instanţele judecătoreşti b. o componentă a autorităţii judecătoreşti c. între puterea de a face legea şi puterea de a o executa b.între puterea executivului de a conduce politica naţională. Curtea de Conturi. Curtea Constituţională reprezintă: a. între activitatea de elaborare a legii şi activitatea de aplicare a ei 8. respectarea ierarhiei normelor juridice.executiv în dreptul public contemporan ? a. o autoritate a administraţiei publice centrale b.52 din Constituţia republicată consacră: a. o jurisdicţie constituţională 7. ignorat 4. Parlamentul. asigurarea independenţei autorităţii judecătoreşti. înfiinţarea unor autorităţi cu atribuţii de control b. o formă fundamentală de activitate a statului. Avocatul Poporului reprezintă: a. echivalenţă b. dar aceasta aflându-se sub controlul puterii executive 3. numită administraţie de stat c.1. Prin ce mijloace poate fi realizată limitarea puterilor în regimurile constituţionale actuale ? a. asigurarea rolului Guvernului de conducere generală a administraţiei publice 9. Preşedintele. Curtea Constituţională c. activitatea de soluţionare a conflictelor 2. Consiliul Economic şi Social 10. consacrat expres c. o componentă a autorităţii judecătoreşti 5. Curtea de Conturi reprezintă: a. În doctrina interbelică. Între noţiunea de administraţie publică şi puterea executivă există: a. o autoritate publică cu atribuţii de control privind gestiunea banului public b. care nu este nici legislaţie şi nici justiţie b. Art. sfera administraţiei publice fiind mai largă. asigurarea rolului Parlamentului de organ reprezentativ suprem al poporului c. un raport de subordonare c. o instituţie de utilitate publică care realizează un serviciu public c. Potrivit Constituţiei României care autorităţi publice pot fi privite în sens restrâns: a. dreptul persoanei vătămate de o instituţie publică b. În ce constă distincţia legislativ . utilizând administraţia şi libertatea legislativului de a controla acţiunea executivului c. principiul separaţiei puterilor în stat este: a. o autoritate administrativă autonomă cu atribuţii jurisdicţionale c. administraţia publică era privită ca: a. Administraţia publică. o autoritate publică cu atribuţii de control b. dreptul persoanei vătămate de o autoritate a administraţiei publice 19 . întreaga activitate a statului. Guvernul. un raport de la întreg la parte. un organ politico-jurisdicţional 6. Avocatul Poporului. În Constituţia României republicată.

52 din Constituţia republicată ? a. autorităţilor administrative autonome locale şi. actele administrative ale Guvernului. dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică 11. cu excluderea structurilor nestatale care asigură satisfacerea unui interes public c. numai autorităţile administraţiei publice b. atât autorităţile administraţiei publice. se prestează servicii publice. numai autorităţile administraţiei publice. pentru satisfacerea unui interes public şi persoanele juridice de drept privat autorizate să presteze un serviciu public c.554/2004 privind contenciosul administrativ noţiunea de autoritate publică include: a. Care sunt cele trei tipuri de acte administrative care pot fi atacate în contencios administrativ potrivit art. numai autorităţile administraţiei publice. Guvernului. se aduc la îndeplinire legile sau. după caz. actele de gestiune. cât şi orice alte autorităţi publice 14. Potrivit art. Se dă următorul enunţ: Administraţia publică desemnează ansamblul activităţilor Preşedintelui României. actele administrative ale autorităţilor administraţiei publice. 52 din Constituţia republicată pot emite acte administrative: a. Această definiţie are în vedere: a. autorităţilor administrative autonome centrale. noţiunea de “administraţie publică” în sens material b. autorităţile publice care exercită clasicele funcţii ale statului b. precum şi orice alte autorităţi publice. în regim de putere publică. noţiunea de “administraţie publică” în sens organic c. actele administrative cu caracter intern b. autorităţile administraţiei publice centrale şi locale. actele administrative ale altor autorităţi publice ce desfăşoară o activitate administrativă subsecventă activităţii lor principale. celelalte autorităţi publice care acţionează în regim de putere publică. autorităţile administraţiei publice centrale şi cele locale alese autonome 20 .c. actele de autoritate. actele administrative ale unor persoane juridice de drept privat autorizate să realizeze servicii publice c. autorităţile locale alese autonome d. noţiunea de “administraţie publică” în sens global 13. ale administraţiei ministeriale şi ale administraţiei extra-ministeriale 12. precum şi anumite structuri nestatale care asigură satisfacerea unui interes public d. Potrivit Legii nr. prin care. structurilor subordonate acestora. în limitele legii.

respectiv cu normele altor ramuri ale dreptului privat. aparţinând altor ramuri de drept. a izvoarelor scrise şi nescrise de drept administrativ.).definească dreptul administrativ . a rapoartelor şi normelor de drept administrativ. Teza dublei naturi juridice conduce la concluzia că. Rezultatele aşteptate :studenţii vor înţelege. Teza subsidiarităţii consideră că dreptul administrativ se aplică nu doar activităţilor desfăşurate de autorităţile administraţiei publice. Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore. 21 . Cu alte cuvinte. gestiona şi opera cu noţiunile specifice legate de izvoarele dreptului administrativ sau tipuri de rapoarte specifice dreptului administrativ.repereze şi să explice cele trei teorii care pun în discuţie dreptul administrativ şi raporturile create între normele acestuia şi norme ale altor norme de drept . dreptul administrativ se aplică administraţiei publice alături de norme aparţinând altor ramuri de drept. Obiectul dreptului administrativ este privit într-o opinie. dreptul civil. ci şi acţiunilor de natură administrativă realizate de alte autorităţi publice.remarce tipurile de norme şi rapoarte de drept administrativ. normele dreptului administrativ se aplică administraţiei publice şi împreună cu alte norme juridice. • §1. Teza unicităţii susţine că dreptul administrativ este singura ramură de drept aplicabilă administraţiei publice.Modulul III Dreptul aplicabil administraţiei publice • • • Obiective specifice : cunoaşterea. dreptul financiar etc. Obiectul dreptului administrativ Discuţiile cu privire la conţinutul şi sfera administraţiei publice nu pot fi separate de cele care privesc obiectul dreptului administrativ. Competenţe dobândite :în urma studierii acestui modul studenţii vor fi capabili să: . În ce priveşte reglementarea relaţiilor sociale din sfera administraţiei publice împreună cu alte ramuri ale dreptului public pot fi identificate trei ipoteze. faţă de regimul constituţional actual ca fiind constituit din acel grup de norme juridice care reglementează anumite relaţii sociale din sfera de administrare a treburilor statului şi unităţilor administrativteritoriale exercitate prin autorităţile lor. înţelegerea. Se apreciază că trebuie făcută distincţia după cum normele dreptului administrativ se intersectează cu normele altor ramuri ale dreptului public. aprofundarea obiectului dreptului administrativ. În doctrina postbelică s-au formulat mai multe puncte de vedere în această problemă care permit delimitarea a trei teorii. alte categorii de relaţii sociale din aceeaşi sferă fiind reglementate prin norme juridice din cadrul altor ramuri de drept (dreptul constituţional.precizeze care sunt cele două mari categorii de ivoare ale dreptului administrativ . Pentru a defini obiectul de reglementare al dreptului administrativ sunt identificate deci două situaţii: reglementarea relaţiilor sociale din sfera administraţiei publice împreună cu alte ramuri ale dreptului public şi reglementarea relaţiilor sociale din sfera administraţiei publice împreună cu alte ramuri ale dreptului privat.

În primul rând este vorba despre raporturile reglementate de dreptul administrativ subsecvent altei ramuri de drept public. de drept constituţional şi în subsidiar. instituind un sistem complex de măsuri de constrângere administrativă. dreptul urbanismului etc. În această ipoteză dreptul administrativ are rol de factor structurant. aflându-se cel mai adesea într-un raport de subsecvenţă faţă de normele dreptului administrativ. poate fi vorba despre raporturi reglementate de dreptul administrativ ca drept comun altor ramuri ale dreptului. ca urmare a evoluţiei sale tot mai diversificate. Astfel. mai distingem raporturile sociale ce fac obiectul administraţiei publice realizate de alte structuri organizatorice decât cele ale administraţiei publice. dispoziţiile din Constituţie care se referă la Guvern. Pe de altă parte. fiind vorba despre un raport de subsecvenţă între dreptul administrativ şi dreptul internaţional public. dreptul financiar. efect firesc al creşterii sarcinilor administraţiei publice. calitate ce nu exclude ci dimpotrivă îngăduie calificarea unor raporturi juridice şi din perspectiva altor ramuri ale dreptului. dreptul administrativ reglementează “administraţia exterioară” în cooperare cu dreptul internaţional public. determinant în raport cu celelalte ramuri ale dreptului. au o dublă natură juridică. regimurile juridice de drept civil. normele dreptului internaţional public au preeminenţă faţă de normele interne ale dreptului administrativ. dreptul constituţional se constituie ca factor structurant al întregului sistem de drept. În al treilea rând. 20 alin. Astfel. 22 . cu sau fără caracter sancţionator. dreptul funciar. Relaţiile externe ale unui stat neputând fi scoase din sfera administraţiei publice. În sfârşit. stricta şi necondiţionata conformitate a tuturor normelor ce alcătuiesc toate celelalte ramuri ale dreptului cu normele dreptului constituţional. administraţie publică centrală de specialitate sau locală. contencios administrativ. Deoarece art. poate fi vorba despre raporturi reglementate de dreptul administrativ în colaborare cu alte ramuri ale dreptului. cum este spre exemplu. cum ar fi dreptul internaţional public etc. reclamând la rândul său. rezultă că în acest domeniu. fiind vorba în egală măsură de acceptarea tezei dublei naturi juridice a raporturilor care apar în sfera administraţiei publice. în dreptul constituţional domină teza dublei naturi juridice a unor raporturi sociale ce porneşte de la ideea că toate relaţiile sociale reglementate de normele constituţionale sunt raporturi de drept constituţional. potrivit legii de revizuire. Cum izvorul formal principal al dreptului constituţional este Constituţia. funcţie publică etc. cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. dreptul familiei etc. În al doilea rând. Un asemenea rol de drept comun îi revine dreptului administrativ datorită desprinderii în timp a unor instituţii ale sale în veritabile ramuri ale dreptului. caz în care regimul administrativ e subsecvent altor regimuri juridice. cum ar fi dreptul constituţional. dreptul administrativ. Prin urmare. întregesc reglementările referitoare la competenţa autorităţilor administraţiei publice. dreptul administrativ are ca obiect de reglementare şi acel “fascicol” de relaţii sociale care garantează producerea efectelor de “drept civil”. dreptul administrativ are rol de factor structurant. iar aceasta aflându-se la vârful arhitecturii sistemului actelor juridice din ţara noastră implică stricta şi necondiţionata conformitate a tuturor normelor dreptului cu dispoziţiile ei. de drept administrativ.(2) din Constituţia republicată consacră prioritatea reglementărilor internaţionale în raport cu reglementările interne în materia drepturilor omului. În ce priveşte reglementarea relaţiilor sociale din sfera administraţiei publice împreună cu alte ramuri ale dreptului privat trebuie precizat că în această situaţie. cum ar fi de pildă.

În al patrulea rând. vom reţine următoarele caracteristici fundamentale: În primul rând. În principiu. constând în faptul că normele sale se înlocuiesc sau se modifică destul de repede după adoptarea lor. constituind regimul juridic administrativ. În al treilea rând. Astfel. punerea lor în aplicare. ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile sociale ce formează obiectul administraţiei publice reprezintă “dreptul aplicabil administraţiei publice”. În al doilea rând. Definiţia şi trăsăturile dreptului administrativ Sub incidenţa normelor de drept administrativ intră două categorii de raporturi sociale şi anume: cele care privesc aplicarea legii şi prestarea de servicii publice.§ 2. dreptul administrativ este dominat de principiul legalităţii. în absenţa unei poziţii comune. pentru realizarea unui interes public. Prin sfera largă a domeniilor reglementate. dreptul administrativ este calificat în mod unanim ca fiind o ramură a dreptului public şi implicit a sistemului unitar al dreptului român. interesele statului sunt ale colectivităţii. există o tehnică juridică de acţiune proprie administraţiei publice atât în ce priveşte emiterea actelor administrative cât şi în ce priveşte încheierea unor contracte administrative cu particularii. ce deosebeşte dreptul administrativ de dreptul privat. aspect ce decurge din specificul activităţii administrative şi din transformările rapide care au loc în administraţie. în statul de drept. Este fenomenul cunoscut în prezent sub denumirea de inflaţie legislativă. Tocmai datorită acestei poziţii a administraţiei publice faţă de cetăţeni. în limitele legii precum şi cele care privesc soluţionarea litigiilor dintre autorităţile administraţiei publice (autorităţile publice în general) şi cei vătămaţi în drepturile lor recunoscute de lege sau chiar în interesele lor legitime (administraţie contencioasă). În ce priveşte trăsăturile dreptului administrativ. De asemenea. distincte de cele care reglementează raporturile dintre particulari. Pe linia de idei dezvoltată în doctrina interbelică. supuse unui regim juridic diferit de cel aplicabil contractelor civile sau comerciale. interesul public are prioritate faţă de interesul particular. cărora trebuie să li se aducă norme de perfecţionare. pornindu-se de la ideea că. normele dreptului administrativ sunt mai mobile faţă de normele dreptului privat. 23 . pe de-o parte şi cei vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative ale acestor autorităţi. organizarea şi funcţionarea serviciilor publice sunt stabilite unilateral de autorităţile administraţiei publice. Cu alte cuvinte. urmărindu-se în principal. în sensul că. în dreptul administrativ. pe de altă parte. deci trebuie să fie prioritare în raport cu cele ale individului. ca o ramură de drept relativ tânără comparativ cu dreptul civil sau cu dreptul penal. mai ales.51 şi 52 aşa-numitele drepturi garanţii. asimilate autorităţilor publice. problemele care apar în activitatea administrativă diferă de problemele născute din raporturile apărute între particulari. dreptul administrativ este privit şi de o parte a doctrinei actuale. Dreptul administrativ poate fi definit ca ramura dreptului public care reglementează relaţiile sociale din sfera administraţiei publice precum şi pe cele de natură conflictuală dintre autorităţile publice sau persoanele juridice de drept privat care exercită atribuţii de putere publică. În al cincilea rând. dreptul administrativ are un pronunţat caracter de mobilitate. activitatea autorităţilor administraţiei publice se desfăşoară pe baza legilor şi în conformitate cu acestea. Constituţia a instituit prin art. de dreptul civil. dreptul administrativ se caracterizează prin existenţa unui ansamblu de reguli specifice activităţilor administrative. tocmai datorită prerogativelor de putere publică ce revin autorităţilor administraţiei publice.

Constituţia fiind primul dintre acestea. ci doar cele care se referă spre exemplu la organizarea şi funcţionarea celor mai importante autorităţi ale administraţiei publice (Preşedinte. prefect. obligatorie pentru membrii societăţii. indiferent de denumirea lor (circulare. circulare). instrucţiuni. modifică sau sting raporturi de drept administrativ. izvoarele de drept reprezintă procedurile prin care se elaborează regulile de drept. 24 . hotărârile consiliilor locale. Izvoarele scrise ale dreptului administrativ ‚Analiza izvoarelor dreptului în teoria generală a dreptului a pus în lumină două categorii de accepţiuni ale acestei noţiuni: izvor de drept în sens material şi izvor de drept în sens formal. reguli de conduită obligatorii. principiile generale de drept). Aici intervin izvoarele formale ale dreptului. realităţi exterioare acestuia. înţeleasă ca forţa de a produce efecte juridice. normele care se referă la raporturile administraţiei publice cu alte autorităţi publice precum şi cu cetăţenii etc. Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. Constituţia reprezintă cel mai important izvor al dreptului administrativ datorită caracterului de lege fundamentală a statului. organice sau ordinare). Guvern. prin care voinţa guvernanţilor să devină voinţă de stat. legile (constituţionale. pentru a putea să intervină în caz de nevoie forţa de constrângere a statului. care determină acţiunea legiuitorului sau dau naştere unor reguli izvorâte din necesităţile practice. imperative. hotărârile consiliilor judeţene. În doctrina franceză. Acestea reprezintă actele normative adoptate sau emise de către autorităţile publice competente. de drept administrativ. Constituţia este sursa directă sau indirectă a tuturor prerogativelor de “administraţie publică”. dispoziţiile primarilor. În principiu. acte ce conţin norme juridice. Trebuie precizat însă că nu toate dispoziţiile constituţionale sunt izvoare ale dreptului administrativ. precizări. determinate de natura şi poziţia autorităţii publice de la care emană actul respectiv. Izvoarele materiale ale dreptului. se admite ideea ordonării şi ierarhizării izvoarelor scrise avându-se în vedere un sistem al normativităţii juridice. În raport de autoritatea publică de la care provin şi implicit de forţa lor juridică izvoarele scrise ale dreptului administrativ sunt: Constituţia. de drept constituţional şi în subsidiar. ordinele prefecţilor. ierarhizarea făcându-se după forţa juridică a actelor normative.§ 3. cele care privesc drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor a căror realizare revine administraţiei publice. hotărârile Guvernului. precizări. Forţa juridică a unui izvor scris este dată de conţinutul şi caracterul acestuia. decretele-legi adoptate până în mai 1990. este nevoie ca acea regulă să capete o formă juridică. ordonanţe etc.). actele administraţiei ministeriale şi extra-ministeriale indiferent de denumirea lor (ordine. actele autorităţilor administrative centrale autonome cum ar fi Banca Naţională a României. dispoziţiile preşedintelui consiliului judeţean. Doctrina occidentală face în mod obişnuit distincţie între izvoarele scrise (Constituţie. Asemenea norme constituţionale au deci o dublă natură juridică.) şi izvoarele nescrise (cutuma. legi. şi deci forţei juridice superioare a normelor de drept administrativ pe care le conţine. ordonanţele Guvernului. administraţie ministerială şi extraministerială. Pentru ca o regulă de conduită să devină obligatorie pentru cei cărora li se adresează. putem defini izvoarele dreptului administrativ ca reprezentând formele în care se exprimă normele dreptului administrativ care nasc. Izvoarele materiale reprezintă condiţiile sociale care determină adoptarea unor norme juridice. jurisprudenţa. Într-o formulare succintă. hotărâri etc. autorităţile administraţiei publice locale). Izvoarele scrise prezintă în epoca contemporană o determinare constituţională. Prin urmare. denumite şi izvoare reale sunt concepute ca adevărate “dat”-uri ale dreptului. izvoarele formale reprezintă formele juridice de exprimare a voinţei guvernanţilor.

la 8 decembrie 1991.92 alin. ale autorităţilor administraţiei publice locale şi ale prefecţilor constituie izvoare ale dreptului administrativ numai în măsura în care au caracter normativ. În ce ne priveşte considerăm că. fie ulterior. unii autori adaugă şi decretele Preşedintelui emise în baza art. probleme din sfera acestei ramuri de drept. care constituie izvoare ale dreptului administrativ cu precizările aduse. dar care pot constitui la rândul lor. care nu vor avea însă o forţă juridică superioară celor adoptate de o singură autoritate administrativă. actele administraţiei ministeriale şi extra-ministeriale.215/2001 privind administraţia publică locală republicată în 2007. Legile ordinare reprezintă regula în raport cu legile organice.188/1999 privind statutul funcţionarilor publici republicată în 2007 etc. Exemplificăm cu Legea nr. prin referendum naţional. La actele normative enumerate mai sus. în calitate de Preşedinte al acestuia [potrivit art. spre exemplu. decretele privind măsurile luate pentru respingerea unei agresiuni armate îndreptate împotriva ţării [art.115 din Constituţie. de a declanşa aplicarea cadrului legal în materie. fiind vorba despre acte administrative care se adresează tuturor.92 alin. potrivit legii. până la intrarea în vigoare a actualei Constituţii. Considerăm că.(1) din Constituţie].(3) din Constituţie] precum şi despre decretele prin care Preşedintele instituie. Este vorba în opinia acestor specialişti despre decretele emise în exercitarea atribuţiilor constituţionale de declarare a mobilizării generale sau totale a forţelor armate [art.Legile constituţionale adică legile de revizuire a Constituţiei sunt izvor al dreptului administrativ numai în măsura în care au ca obiect de reglementare. izvoare ale dreptului administrativ dacă au caracter normativ.(1) din Constituţie]. În ansamblul actelor normative ce pot constitui izvoare ale dreptului administrativ mai trebuie amintit că. Caracterul normativ este stabilit după criteriul sferei de cuprindere.93 alin. cu regimul lor specific consacrat de art. şi deci nu pot constitui izvoare ale dreptului administrativ. conţinând reguli generale şi impersonale. nu pot fi decât acte administrative individuale. şi de fapt. oricine putând intra sub incidenţa lor la un moment dat.(2) din Constituţie]. starea de asediu sau starea de urgenţă în întreaga ţară ori în unele localităţi [art. adică de reglementare primară a relaţiilor sociale. în foarte mică măsură însă. Ordonanţele Guvernului. fie anterior evenimentelor din decembrie 1989.92 alin. ale autorităţilor administrative centrale autonome. Această calificare nu exclude însă posibilitatea ca ordonanţele să fie şi izvoare ale altor ramuri ale dreptului. Este vorba despre legi ale Marii Adunări 25 . decretele preşedintelui emise în exercitarea atribuţiilor sale constituţionale. Legea nr.100 din Constituţia republicată. Pot fi adoptate şi acte administrative comune de către două sau mai multe ministere. şi acte normative adoptate înaintea Constituţiei din 1991. având o natură juridică specială pot fi calificate toate ca izvoare ale dreptului administrativ dacă avem în vedere organul emitent. “în măsura în care acestea au caracter normativ”. decretele sale neavând decât rolul de a face incidente hotărârile colective ale Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Legile organice sunt legile ce pot fi adoptate doar în materiile expres prevăzute în Constituţie şi sunt izvor al dreptului administrativ de asemenea în măsura în care reglementează raporturi de drept administrativ. ele pot fi adoptate în orice domeniu specific activităţii de legiferare. Hotărârile Guvernului. în prezent mai sunt în vigoare. acte normative cu forţa juridică egală cu a legii. sunt izvor al dreptului administrativ de asemenea numai în măsura în care reglementează relaţii sociale ce fac obiectul administraţiei publice.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului şi a ministerelor cu modificările şi completările ulterioare. Preşedintele nu ar putea lua decizii fundamentale pentru soarta ţării decât în fruntea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. simple sau de urgenţă. în funcţie de obiectul lor de reglementare. Legea nr.

începând cu aderarea propriu-zisă şi continuând cu participarea României ca stat membru al Uniunii Europene. a ţării noastre vom reţine că. doctrina actuală s-a raportat la dispoziţiile art. devenit titlul VI. introdus prin Legea de revizuire. decrete ale Consiliului de Stat (fost organ al puterii de stat cu activitate permanentă) cu forţa juridică egală cu a legii. el însuşi ierarhizat între dreptul originar (tratatele) şi dreptul derivat (directivele. cu ocazia revizuirii din 2003. hotărâri de Guvern etc. introducerea unui nou titlu în Constituţia României din 1991. hotărâri ale Consiliului de Miniştri (denumirea fostului Guvern). o cerinţă esenţială căreia i s-a dat curs în majoritatea cazurilor printr-o modificare expresă a legilor fundamentale. în ce priveşte dreptul comunitar. decrete prezidenţiale. Pentru perioada de după decembrie 1989 şi până la intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991 au fost adoptate de asemenea decrete-legi (acte cu forţa juridică egală cu a legii. adoptate până la constituirea prin alegeri libere a noii autorităţi legiuitoare cu rol şi de Adunare Constituantă) şi decrete ale executivului de atunci.(1) din Constituţie]. aceasta este o exigenţă avută în vedere nu doar de către statele membre. Tratatele şi convenţiile internaţionale reprezintă izvoare ale dreptului administrativ numai cu îndeplinirea următoarelor trei condiţii: să fie de aplicaţie directă. sugestiv denumit: „Integrarea euro-atlantică”.11 şi 20 din Constituţie. cum a fost şi România până la 1 ianuarie 2007. În plus. să cuprindă reglementări ale relaţiilor sociale ce fac obiectul dreptului administrativ. conform căruia statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte. făcând parte din dreptul intern. ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei. potrivit legii. act al executivului) pentru toate statele membre. regulamente sau directive comunitare. în mod indiscutabil. Semnificativă este. Toate aceste acte juridice reprezintă izvoare ale dreptului administrativ în măsura în care reglementează în sfera acestuia şi îşi păstrează caracterul de acte normative. 26 . Nu doar ordonanţarea formală conţine o nouă sursă. care derogă de la dispoziţiile art. ansamblul dreptului comunitar este superior legii.(3). deja evocate. ci chiar şi de către statele candidate la aderare. tratatele ratificate de Parlament. în anul 2003. acesta a afectat ordonanţarea clasică a ierarhiei izvoarelor dreptului (Constituţie. să fie ratificate conform dispoziţiilor constituţionale [art. în sensul asigurării compatibilizării ordinii juridice naţionale cu principiile de bază ale Uniunii Europene. Pentru a ajunge la concluzia de mai sus. regulamentele şi deciziile) dar şi raporturile dintre normele adoptate de Parlament şi cele adoptate la nivelul puterii executive au fost bulversate. lege. potrivit alin. “în cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei. sub acest aspect. cu atât mai mult cu cât jurisdicţiile recunosc peste tot această superioritate. Art. de a înlătura norma naţională contrară unei norme direct aplicabile a dreptului comunitar.” Din perspectiva calităţii de membru cu drepturi depline la Uniunea Europeană. Pentru a marca importanţa pe care statul român o acordă aderării la Uniunea Europeană. De altfel. apoi legi. În fiecare din cele 27 state membre ale Uniunii Europene.148 din Constituţie reglementează mai multe aspecte referitoare la integrarea României în Uniunea Europeană. potrivit doctrinei occidentale.11 din Constituţie. fie ea conţinută în tratate. normele constituţionale au prevăzut proceduri speciale de ratificare a tratatelor fondatoare ale Uniunii Europene.91 alin. dreptul comunitar.Naţionale (fosta autoritate legiuitoare). nemijlocită. de la 1 ianuarie 2007.

analiza evoluţiei jurisprudenţei instanţelor de contencios administrativ şi mai nou. o poziţie cristalizată. a jurisprudenţei instanţelor de contencios constituţional a permis doctrinei 27 . Izvoarele nescrise ale dreptului administrativ În ce priveşte izvoarele nescrise ale dreptului administrativ. El poate însă să suplinească o prevedere legală dacă aceasta lipseşte. din perspectiva dreptului comparat. aşa-numitul precedent judiciar constituie izvor de drept. ar putea fi totuşi izvor al dreptului administrativ. fiind vorba de practici administrative mai îndelungate impuse de condiţiile geografice. Curtea Europeană de Justiţie a recurs adesea la principiile generale de drept ale statelor membre. în mod indirect o creează. discuţiile se poartă de regulă în literatura de specialitate în legătură cu obiceiul (cutuma). judecătorul în pronunţarea unei soluţii într-o speţă determinată va ţine întotdeauna cont de poziţia avută anterior.§ 4. jurisprudenţa. aplicată în mod repetat o perioadă de timp şi acceptată ca având un caracter obligatoriu de către o colectivitate umană. de sărbătorile şi obiceiurile religioase etc. într-o cauză asemănătoare sau identică. după cum s-a menţionat mai sus. de ocupaţia acestora. Principiile generale ale dreptului administrativ reprezintă izvoare importante ale acestei ramuri de drept. Cu alte cuvinte. cutuma ca regulă nescrisă. spre exemplu. În doctrină a fost susţinută necesitatea de a se face distincţie între acele principii care sunt prevăzute în acte normative. fie că este vorba de ţări continentale. Astfel. putem considera că şi în România. în anumite situaţii. poate fi privită ca izvor de drept în anumite circumstanţe. Curtea Europeană de Justiţie a definit un număr considerabil de principii specifice administraţiei publice. Regimul juridic al actelor administrative se sprijină în bună parte pe principii de drept formulate de doctrina juridică şi aplicate în practica instanţelor de contencios administrativ care controlează legalitatea administraţiei publice. Fie că este vorba de ţări în care se aplică sistemul de common-law. fiind invocat întotdeauna când apar probleme asemănătoare sau identice. În doctrina interbelică deşi se considera că jurisprudenţa nu constituie un izvor de drept. cutuma are un loc limitat şi este de natură supletivă. care fără a fi prevăzute expres în vreun act normativ se degajă prin generalizare. raportându-se la principiile generale ce se regăsesc în legislaţia aplicabilă administraţiei publice. dreptul anglo-saxon. De-a lungul vremii s-au format principii ale dreptului administrativ care au dobândit valoarea unor veritabile izvoare impuse de drept. practica judiciară. În alte sisteme de drept. căci nimeni nu contestă rolul imens pe care-l joacă jurisprudenţa în dezvoltarea dreptului. oficierea căsătoriilor civile de către primari chiar în zilele de duminică. utilizarea lui. La nivelul Uniunii Europene. atunci când sunt încălcate. Obiceiul sau cutuma. ca regulă de conduită nescrisă. şi mai mult. situaţie în care chiar acele acte normative sunt izvoare ale dreptului administrativ. Cutuma este izvor al dreptului administrativ în cea mai mare parte a statelor Uniunii Europene. Spre exemplu. fără a avea obligaţii legale în acest sens. mai ales în epoca modernă. evoluţia autonomiei locale poate conduce la apariţia unor reguli cutumiare. În realitate. când dreptul s-a dezvoltat mult. care sunt respectate în administraţia activă şi sunt impuse acesteia de către instanţele judecătoreşti. şi acele principii. s-a apreciat de către unii autori. nu poate prin el însuşi să fie izvor de drept. de gradul de dispersie a locuitorilor. comune statelor membre şi aflate într-un proces evolutiv. principiile generale ale dreptului şi doctrina. atunci când legea ar permite. se consideră în mod tradiţional că. aplicându-le în profitul dreptului comunitar. căpătând valoarea unor izvoare distincte de actele normative respective. Mai precis. În ce priveşte caracterul de izvor al dreptului administrativ al jurisprudenţei instanţelor de contencios administrativ. în doctrină nu s-a fundamentat până în prezent un punct de vedere comun. ca de exemplu. Cu alte cuvinte. s-a susţinut că instanţele judecătoreşti având dreptul de a interpreta legea.

Ipoteza normei de drept administrativ prevede împrejurările. principii. chiar dacă sub aspect strict juridic ea nu constituie izvor al dreptului administrativ. § 5. la normele dreptului administrativ. mai dezvoltată). în elaborarea unor acte normative fundamentale au fost reţinute multe din propunerile formulate de doctrină. într-o formă sau alta. oferind un criteriu obiectiv de apreciere a conduitei oamenilor care realizează administraţia publică. ca la orice normă juridică. existenţa lor concretă urmând a fi stabilită de organul care o aplică (putere discreţionară sau competenţă de apreciere). după 1990. împrejurările în care se aplică norma. nu există nici un motiv ca aceasta să nu se constituie cu timpul. Normele de drept administrativ sunt acele norme ce reglementează raporturile sociale care apar între autorităţile administraţiei publice în realizarea sarcinilor executive. normele dreptului administrativ se exprimă în articole şi alineate. condiţiile în care se aplică şi subiectele la care se referă dispoziţia (ea poate conţine spre exemplu. definiţii. În ţara noastră. între acestea şi particulari. norma de drept administrativ conţine trei elemente şi anume: ipoteza (de regulă. Distingem între dispoziţii cu caracter onerativ atunci când subiectele vizate sunt obligate la o anumită conduită.). În măsura în care se va forma o practică judiciară bogată a acestor instanţe. Sub aspectul structurii logico-juridice. normele cu caracter contravenţional) şi dispoziţii cu 28 . De altfel. la realizarea administraţiei publice. Normele juridice constituie o modalitate importantă de introducere a ordinii în organizarea şi funcţionarea sistemului administraţiei publice. dar în timp şi asupra evoluţiei legislaţiei. Normele de drept administrativ sunt norme de conduită ale subiecţilor care participă. logico-juridică şi o structură externă. tehnicojuridică.occidentale contemporane să aprecieze că este vorba despre noi izvoare ale dreptului administrativ. Din punct de vedere al structurii tehnico-juridice. se susţine că apariţia şi dezvoltarea dreptului administrativ francez se bazează în principal pe jurisprudenţa Consiliului de Stat (instanţa administrativă supremă franceză având şi atribuţii de avizare a proiectelor de acte normative). Sub aspectul structurii lor. se pune problema dacă jurisprudenţa secţiilor de contencios administrativ şi fiscal aparţinând instanţelor judecătoreşti prevăzute de legislaţia în materie ar putea constitui un izvor al dreptului administrativ. în absenţa unei justiţii administrative distincte ca în Franţa. conform unei opinii constant exprimate în doctrina franceză. când sunt prevăzute în general. dispoziţii cu caracter prohibitiv ce conţin reguli de interzicere a unor acţiuni (spre ex. dispoziţia (de regulă. în mod neîndoielnic ea are un rol hotărâtor asupra jurisprudenţei. Ea este în general categorică. Dispoziţia normei de drept administrativ indică conduita pe care trebuie să o urmeze subiectele la care se referă. După modul de determinare. ipoteza poate fi absolut determinată. când sunt precizate cu exactitate împrejurările în care se aplică dispoziţia (competenţă legată) sau relativ determinată. În ce priveşte doctrina. deosebim o structură internă. imperativă) precum şi sancţiunea. imperativă deoarece relaţiile sociale ce fac obiectul reglementării în dreptul administrativ se desfăşoară în procesul de realizare a puterii publice. într-un veritabil izvor al dreptului administrativ. ce trebuie să facă sau să nu facă acestea. impun cu necesitate reglementarea juridică. Normele de drept administrativ Multitudinea şi varietatea activităţilor şi a formelor de organizare a sistemului administraţiei publice.. înţelesul unor termeni etc. Este cunoscut faptul că. dacă ar fi doar să exemplificăm cu actuala lege privind contenciosul administrativ.

având o sferă largă de reglementare. adoptate în cazuri de excepţie. a fost adăugat şi criteriul funcţiei dreptului administrativ. Astfel. în doctrina postbelică au fost propuse mai multe criterii pentru clasificarea normelor de drept administrativ. pe de-o parte. sancţiunile de drept administrativ pot fi: determinate. norme referitoare la statutul funcţionarului public. s-a apreciat în doctrină prezintă importanţă în opera de interpretare şi aplicare a lor. norme de garantare a aplicării altor categorii de norme juridice. norme care reglementează răspunderea administrativă. norme cu caracter prohibitiv. organizarea şi funcţionarea structurilor administrative). Sancţiunea normei de drept administrativ prevede urmările ce decurg în cazul nerespectării normei. Sub aspectul gradului de determinare. După un alt criteriu. prin care subiectelor raporturilor juridice administrative li se permite să facă sau să nu facă un anumit act sau fapt. Între acestea există un raport de la întreg la parte. norme de structurare în sistem a altor categorii de norme juridice. norme de apărare a valorilor sociale cu caracter generic şi norme de contencios administrativ. criteriul ramurii şi domeniului activităţii executive ( identic pe fond cu cel mai înainte menţionat) sau criteriul obiectului de reglementare. norme care au ca obiect raporturile dintre autorităţile administraţiei publice. acestea pot fi împărţite în mai multe categorii. Ca şi ipoteza. lăsând subiectelor de drept posibilitatea de a face sau a nu face ceva. alternative sau cumulative. adică normele prin care se interzic anumite fapte sau acte administrative şi norme cu caracter permisiv. Spre exemplu. norme care reglementează controlul administrativ. În doctrina actuală. se mai poate distinge între norme cu caracter imperativ. al specificului raporturilor sociale pe care le reglementează. potrivit căruia distingem între: norme organice. norme de drept material (cele care reglementează drepturile şi obligaţiile unor structuri administrative şi/sau ale unor categorii de particulari) şi norme de drept procesual (cele care reglementează aspecte procedurale în domeniul contravenţiilor). după criteriul sferei de cuprindere a normelor s-a delimitat între: norme generale. normele de drept administrativ pot fi: norme care reglementează organizarea şi funcţionarea autorităţilor administraţiei publice şi raporturile dintre ele. relativ determinate. adică norme obligatorii de executat sau de realizat. având la bază diferite criterii. Trebuie făcută însă distincţia între sancţiune ca element al structurii logico-juridice şi sancţiune ca element al răspunderii juridice din dreptul administrativ. bine determinate şi norme excepţionale. De asemenea. După criteriul gradului de impunere a normelor sau caracterul dispoziţiei. 29 . care se realizează prin norma respectivă. După criteriul obiectului de reglementare au fost identificate următoarele categorii de norme de drept administrativ: norme organice (cele care reglementează înfiinţarea. În ce priveşte clasificarea normelor de drept administrativ. pentru a reglementa situaţii apărute în mod excepţional. existând situaţii în care aceasta nu apare însă prevăzută expres. pe de altă parte. care reglementează o anumită grupă de raporturi sociale. Clasificarea normelor de drept după criteriul sferei lor de cuprindere.caracter permisiv. care reglementează principiile şi procedura după care se desfăşoară activitatea autorităţilor administraţiei publice. cum ar fi: criteriul sectorului de activitate. norme speciale. şi persoane fizice şi juridice. aceasta poate fi absolut determinată sau relativ determinată. o normă specială sau una excepţională poate deroga de la normele generale de acelaşi rang pentru că primele au fost adoptate sau emise pentru a reglementa o situaţie specială sau una excepţională. respectiv al sferei de cuprindere. în plus faţă de aceste criterii şi implicit clasificări fundamentate de doctrina postbelică. atunci când se prevede facultatea de a acţiona. norme care reglementează instituţia contenciosului administrativ şi norme procesuale.

Dacă într-un act normativ. iar norma de excepţie se va aplica şi în raport cu norma generală şi în raport cu norma specială. un fapt de care însăşi norma juridică leagă aplicarea sa. În anumite raporturi. relaţii sociale ce sunt supuse reglementărilor normelor dreptului administrativ. Raporturile de drept administrativ se caracterizează prin două trăsături esenţiale. În primul rând. este vorba de raporturi de putere care apar în sfera relaţiilor sociale. normele de drept administrativ au valoare de drept comun atunci ele se aplică înaintea altor categorii de norme ce vizează aceeaşi materie. în care pot intra şi autorităţi ale administraţiei publice. alături sau în locul unei autorităţi a administraţiei publice. Prin urmare. Cu alte cuvinte. autorităţi publice sau structuri ne-statale. să modifice sau să stingă un raport de drept administrativ este necesar să intervină ceva exterior ei. Obiectul raporturilor de drept administrativ îl constituie acele acţiuni sau inacţiuni. fiind prin natura lor 30 . § 6. în timp ce prin cea de-a doua trăsătură se urmăreşte delimitarea raporturilor de drept administrativ de celelalte raporturi de drept public. Subiectul titular de drepturi se numeşte subiect activ. Raportul de drept administrativ presupune existenţa a cel puţin două persoane. de către normele dreptului administrativ. denumite subiecte. unul dintre subiecte este întotdeauna un purtător al autorităţii publice. Raporturile de drept administrativ reprezintă relaţiile sociale care au fost reglementate. în principal. obiect şi conţinut. un anumit comportament din partea celuilalt subiect. unul din subiecte este titular de drepturi. De asemenea. reglementate de dreptul administrativ. poate fi vorba şi de o structură autorizată de o autoritate publică să presteze un serviciu public. raporturile de drept administrativ sunt relaţii sociale ce se formează. ce pot fi independente de voinţa omului sau de acţiuni ori inacţiuni ale omului. determinând. în timp ce în alte categorii de raporturi de drept administrativ. iar subiectul titular de obligaţii se numeşte subiect pasiv. se modifică sau se sting în condiţiile prevăzute de normele dreptului administrativ. Totodată. şi în subsidiar de autorităţile publice. în condiţiile legii. ambele subiecte pot fi titulare atât de drepturi cât şi de obligaţii. nu orice relaţie socială este reglementată de norme juridice şi nu poate fi conceput un raport juridic în absenţa normelor juridice. ori fapte materiale care se realizează în sfera administraţiei publice. prin raporturi juridice înţelegem relaţiile sociale ce se află sub incidenţa normelor juridice. adică prin intervenţia unor fapte juridice. Ele se nasc. direct sau indirect. Pentru ca norma juridică să acţioneze. cel puţin unul din subiectele raporturilor de drept administrativ este învestit cu prerogative de putere publică. în legătură cu organizarea şi exercitarea competenţei organelor administraţiei publice. iar celălalt este titular de obligaţii.Semnificaţia practică a acestor delimitări decurge din faptul că atunci când există mai multe norme juridice care reglementează aceleaşi relaţii sociale este necesară o operaţie de analiză a criteriilor ce fundamentează aplicarea unei norme înaintea alteia. să se pună în mişcare şi să dea naştere. În al doilea rând. Raportul de drept administrativ se compune ca orice raport juridic din trei elemente: subiecte. Raporturile de drept administrativ Într-o formulare generală. norma specială este cea care se aplică în raport cu norma generală. Este vorba despre fapte juridice administrative. Obiectul raportului juridic este definit de regulă ca reprezentând o anumită acţiune sau conduită asupra căreia sunt îndreptate drepturile şi obligaţiile părţilor. Deoarece activitatea de administrare este realizată în principal de autorităţile administraţiei publice. Prima trăsătură urmăreşte să individualizeze raporturile de drept administrativ faţă de raporturile de drept civil.

Codificarea dreptului administrativ şi a procedurii administrative Dezvoltarea unei practici administrative diversificate. de colaborare şi de participare. în cadrul cărora subiectele active acţionează tot pe baza şi în executarea legii. A doua categorie mare de raporturi o reprezintă raporturile care se formează între un subiect ce aparţine administraţiei publice şi unul din afara acestui sistem. De asemenea mai poate fi adăugată categoria raporturilor care privesc soluţionarea conflictelor juridice dintre o autoritate a administraţiei publice. caracterizată printr-o extremă diversitate impune ca raporturile juridice născute din aplicarea normelor de drept administrativ să fie foarte diverse. îndruma. În doctrină se apreciază că. în general. acest gen de raporturi ar fi cel mai răspândit. a determinat specialiştii în drept administrativ şi ştiinţa administraţiei să se pronunţe dea lungul vremii în favoarea unei reglementări unitare şi sistematizate în ce priveşte procedura administrativă. având dreptul de a conduce. nu de puţine ori contradictorii.foarte numeroase şi diverse. normele dreptului public. subiecţii participă la exercitarea unor atribuţii pe care legea le dă în competenţa unui organism colegial. 31 . modificarea sau stingerea unor drepturi şi obligaţii din sfera administraţiei publice. sau chiar o autoritate publică. faţă de care subiecţii se pot afla în raporturi de subordonare. dar în egală măsură dinamismului şi mobilităţii ce caracterizează în mod uzual. Ele pot fi raporturi de subordonare. datorată mai ales. subiectele realizează acte de drept public sau de drept privat. Important este ca de acestea. de colaborare şi de participare. Complexitatea administraţiei publice. În aceste situaţii. În cazul raporturilor de subordonare. excepţiile fiind stabilite expres prin lege. ele neputând să decidă singure dacă le exercită sau nu. § 7. varietăţii de acţiuni specifice administraţiei publice. subiectele din afara sistemului intră în raporturi juridice cu reprezentanţii administraţiei publice. O particularitate a raporturilor de drept administrativ o constituie faptul că exercitarea drepturilor autorităţilor administraţiei publice reprezintă şi o obligaţie a acestora. fiind vorba despre raporturi de natură procesuală. Conţinutul raporturilor de drept administrativ îl formează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor ce revin subiectelor acestora. În principiu. În cazul raporturilor de participare. în special cu privire la organizarea şi funcţionarea administraţiei publice. norma juridică să lege naşterea. Şi aceste raporturi pot fi: de subordonare. O primă categorie o reprezintă raporturile care se formează în cadrul administraţiei publice. şi alte structuri administrative sau particulari (persoane fizice sau juridice). În acest caz. controla şi anula actele emise de organul ierarhic inferior şi eventual de a-l sancţiona pe cel subordonat. Unii autori au identificat şi categoria raporturilor juridice de utilizare a serviciilor publice. drepturile şi obligaţiile autorităţilor administraţiei publice nu pot fi transmise sau cedate unei alte autorităţi administrative. unul din subiecte acţionează ca o autoritate ierarhic superioară. În această categorie de raporturi juridice. Fără a nega dificultatea unui demers legislativ de asemenea anvergură. dar în calitatea lor de servicii publice înfiinţate pentru desfăşurarea de activităţi cu caracter de prestaţie în vederea satisfacerii unor necesităţi de interes public. subiectele raporturilor de drept administrativ se află pe aceeaşi poziţie şi acţionează împreună în vederea realizării unui scop comun. el având ponderea cea mai ridicată în ansamblul raporturilor juridice administrative. subiectul supraordonat dispune cu privire la comportamentul celuilalt subiect. În cazul raporturilor de colaborare.

fără altă specificare. modernă. codificarea dreptului administrativ este privită însă ca o operaţiune dificilă. civilizată. organizare şi funcţionare apreciate ca optime. în doctrina interbelică s-a apreciat că. care reglementează o materie sau materii analoage. Doctrina postbelică românească s-a caracterizat dimpotrivă pe poziţia unei susţineri constante a necesităţii codificării. În plus. principiul motivării. urmau să fie enumerate principiile fundamentale ale administraţiei publice. organizarea şi funcţionarea organelor administraţiei de stat. însă practica legiferării s-a îndepărtat tot mai mult de această idee. principiul revocării şi principiul limitării recursului ierarhic. Paradoxal. doctrina postbelică ca şi doctrina actuală au în vedere în primul rând. ar avea proporţii imense şi ar fi într-o continuă transformare. principiul aprecierii autonome a probelor. În egală măsură. principiul adevărului material. într-un stat de drept. datorită numărului mare şi diversificat de norme ce alcătuiesc această ramură a dreptului. pe cât posibil unitare. în măsură să asigure realizarea drepturilor şi intereselor cetăţenilor.necesitatea codificării procedurii administrative rămâne în principiu.. în doctrina postbelică a fost subliniată şi necesitatea elaborării unui Cod administrativ care ar fi urmat: să confere forţă juridică obligatorie procedeelor. doctrina interbelică a promovat un punct de vedere oarecum diferit. în contextul analizei procedurii actelor administrative. cele privitoare la administraţia locală. procedură administrativă contencioasă. democratic şi social ar trebui să fie înainte de toate o administraţie publică transparentă. asemănătoare celei judecătoreşti. Codul de procedură administrativă trebuia să conţină reguli privind emiterea actelor administrative. Pe linia de gândire promovată de specialiştii din perioada interbelică. formele necesare şi condiţiile ce trebuie îndeplinite în vederea elaborării şi executării unei decizii legale. metodelor şi tehnicilor de conducere. cunoscute de toată lumea. principiul contradictorialităţii. ca de exemplu. pornindu-se de la premisa că. procedura administrativă a fost definită ca reprezentând totalitatea normelor juridice care reglementează forma în care se îndeplineşte întreaga activitate a organelor administraţiei de stat. Dintr-o altă perspectivă. la ideea unui Cod administrativ. Doctrina de după 1990 a revenit la teza necesităţii codificării normelor de drept administrativ. într-o ordine logică. considerându-se că. precum şi mai cu seamă mobilităţii lor permanente. să constituie o unificare sintetică a reglementărilor în domeniu. transparenţă de neconceput în absenţa unor norme clare. ea reprezenta doar o parte a procedurii în cadrul aparatului administraţiei de stat şi anume procedura administrativă necontencioasă cuprinzând principiile şi regulile de emitere şi executare a actelor administrative. o încercare de codificare a unor materii atât de diferite cum sunt. principiul legalităţii. un obiectiv important al societăţii româneşti actuale. De asemenea. În doctrina postbelică. la poliţia vânătoarei sau a pescuitului sau la poliţia circulaţiei etc. în timp ce doctrina interbelică s-a referit de regulă. concretizat deja în elaborarea unui proiect al unui Cod de procedură administrativă. observăm că. pornindu-se de la premisa că. ducând la simplificarea tuturor actelor normative privitoare la conducerea. a principiilor de drept. o administraţie publică. Deşi denumită generic procedură administrativă. Astfel. spre deosebire de procedura folosită pentru soluţionarea de litigii de către organele de jurisdicţie din cadrul administraţiei de stat. un cod reprezintă o reunire. un Cod de procedură administrativă. să elimine paralelismele sau contradicţiile din reglementările în domeniu şi să utilizeze o terminologie unitară. la vămi. pornind de la 32 . este pusă în discuţie necesitatea codificării procedurii administrative. un Cod administrativ nu ar fi niciodată la curent cu legislaţia în vigoare din cauza modificărilor sau reînnoirilor prea dese şi prea repezi ale legilor ce o alcătuiesc.

în doctrina de drept public contemporană. principiile fundamentale specifice administraţiei publice precum şi regulile de elaborare şi executare a actelor administrative. dar mai ales. fie prin instanţele specializate ce fac parte din structura puterii judecătoreşti. o astfel de reglementare ar trebui să răspundă necesităţilor izvorâte din practica administrativă.premisa că. cât mai ales. orientarea şi raţionalizarea activităţii autorităţilor învestite cu prerogative de putere publică. Deoarece pentru această importantă instituţie a dreptului administrativ. coerenţa şi accesibilitatea şi în raport cu cetăţenii. cursurile de drept administrativ fiind introduse prin Legea asupra instrucţiunii a Principatelor Unite din 1864. Procedura administrativă contencioasă se referă la controlul jurisdicţional asupra administraţiei. nu numai în învăţământul superior juridic dar şi ca materie de cultură generală în învăţământul secundar. Adoptarea unui astfel de cod ar permite în timp. regimul actelor administrative şi în egală măsură. exercitat fie prin autorităţile cu atribuţii administrativ-jurisdicţionale. de către o comisie. în timp. întreaga activitate în administraţia publică fiind caracterizată printr-o mare varietate de noţiuni. Totodată. sintagma procedura administrativă este adesea utilizată cu referire la principiile şi regulile aplicabile administraţiei active. viciile lor precum şi modalităţile de contestare. rezumând legislativ problemele fundamentale ale dreptului administrativ contemporan. aspectele legate de forma lor. Loc şi rol în mişcarea de idei contemporană Ştiinţa dreptului administrativ românesc se formează în secolul al XIX-lea. Sinteză a evoluţiei doctrinei administrative româneşti. Simplificarea. Grigore Ghica. efectele produse. adică ceea ce în mod tradiţional. alături de normele materiale. Este vorba despre aspecte precum: supunerea administraţiei legalităţii. o asemenea reglementare ar trebui să conducă la eliminarea oricăror paralelisme sau contradicţii între actele normative în domeniu. în activitatea executivă. Urmare a măsurilor luate de Domnul Moldovei. Procedura administrativă poate fi contencioasă sau necontencioasă. există în principiu reglementări speciale. respectiv elementar. garanţiile acordate celor administraţi. § 8. normalizarea şi unificarea activităţii administraţiei publice reprezintă cele mai puternice argumente care s-ar afla la baza codificării administrative. codificarea procedurii administrative ar permite utilizarea unei terminologii unitare. ar contribui la protejarea cetăţenilor împotriva arbitrariului administrativ. sistematizarea. ea urmând să stabilească cu prioritate nu doar formalităţile care stau la baza emiterii actelor administrative. un rol important îl au şi normele de procedură. cu alte cuvinte. cei care se impune a fi protejaţi împotriva arbitrariului administraţiei. regimul juridic aplicabil acestor acte. s-a întocmit. În plus. ce fac parte din administraţia activă. care se completează cu regulile procedurii civile. care cuprinde legile administrative de la 1832 până la 1855. după cum urmăreşte sau nu soluţionarea unei situaţii conflictuale. 33 . Codificarea procedurii administrative şi-ar dovedi utilitatea. un Manual Administrativ al Principatului Moldovei. Procedura administrativă necontencioasă cuprinde de regulă. regăsim sub conceptul de contencios administrativ. O dată cu formarea Universităţii din Bucureşti (1864). Prin conţinutul său. punerea lor în executare. ca forme principale de activitate a autorităţilor administraţiei publice. şi chiar mai înainte a Facultăţii de drept din Bucureşti (1859) identificăm o disciplină unică “Drept public şi drept administrativ”.

ediţia a I-a.I ediţia a IV-a. 34 . Principii generale şi II. Despre ierarhia şi corpii administrativi (adică funcţionarii din administraţia publică centrală şi locală). Bucureşti. în 1930. De altfel. 1928. a Consiliului de Stat. ediţia a II-a. Contenciosul administrativ român. pentru ca apoi să apară vol. regulament sau ordonanţă dată în materie administrativă. ambele la Cluj. care să reprime abuzul şi arbitrariul administrativ. 1906. autor Aurel Onciul (Viena. ediţia a I-a apărută în 1923 şi ediţia a II-a apărută în 1930. dar cea mai valoroasă din punct de vedere ştiinţific şi didactic o reprezintă volumul al treilea al cursului de Drept public. Bucureşti. 1944. A treia în ordinea apariţiei. Jean Vermeulen. În plus. a reprezentat cea mai importantă contribuţie în teoretizarea şi construirea unui sistem al contenciosului administrativ. având două părţi. primul mare specialist în domeniu. conţinând două părţi: Persoanele administrative şi Materiile administrative. Consiliul de Stat era competent să judece toate litigiile care îi erau deferite de anumite legi. Drept administrativ român. În ce priveşte contribuţia legislaţiei la fundamentarea dreptului administrativ. 1935. particularii fiind astfel lipsiţi de o instanţă jurisdicţională în conflictele lor cu Administraţia Statului. hotărârile comisiilor de lucrări publice. lucrare apărută la Bucureşti. Tratat de drept administrativ. autor Paul Negulescu. toate la Bucureşti. aparţinând lui Cristodul Suliotis. elaborată de acesta. în 1925 şi vol. Noţiuni de drept administrativ. Astfel. deoarece potrivit legii sale organice. În ordine cronologică pot fi identificate apoi următoarele lucrări mai importante: Drept administrativ român. după doar doi ani de funcţionare. Consiliul de Stat avea şi atribuţii de contencios administrativ. cărora li se mai pot adăuga nume de rezonanţă precum: Constantin Rarincescu. aparţinând profesorului Constantin Dissescu. ediţia a III-a. iar vol. Erast Diti Tarangul. particularii se puteau adresa direct Consiliului de Stat pentru a cere interpretarea unui decret. fiind vorba despre anul apariţiei primei lucrări consacrată în întregime acestei discipline şi intitulată chiar Dreptul administrativ român aparţinând lui Giorgie Alexandrescu-Urechea şi publicată la Iaşi. autor Marin Văraru. autor Victor Onişor. A urmat a doua lucrare cu titlul Elemente de drept administrativ. Ea grupează materia în două părţi şi anume: I. De asemenea. ambele la Bucureşti. Cernăuţi. Consiliul de Stat a fost desfiinţat prin Constituţia din 1866. hotărârilor sau actelor de executare ale prefecţilor sau altor agenţi administrativi. model de cercetare monografică a unei instituţii juridice.S-ar părea că anul 1875 reprezintă anul în care Dreptul administrativ şi-a câştigat autonomia ca ştiinţă de sine-stătătoare. intitulat Drept administrativ. în anul 1891. vol. ediţia a III-a. I. Tratat de drept administrativ. Ion Gruia şi alţii. în perioada 1924-1944. poate cel mai important moment l-a constituit înfiinţarea printr-o lege din anul 1864. autor Anibal Teodorescu. 1929 şi vol. exercita şi un contencios de interpretare. 1912. II. în 1934. 1900. ediţia a IV-a. Lucrarea clasică în materie. o parte generală şi o parte specială). 1904. Din păcate.II.I şi II. prof. reglementări în domeniul Administraţiei Statului au existat în ţara noastră chiar înainte de constituirea disciplinei ştiinţifice a dreptului administrativ. autor Anibal Teodorescu. vol. Tratat de drept administrativ. lucrare scrisă sub influenţa şcolii germane. Este o enumerare exemplificativă a celor mai apreciaţi specialişti ai timpului. date cu călcarea de legi şi regulamente. Tratat de drept administrativ român.I. prin care se aducea atingere intereselor lor. în special în cadrul cursurilor de doctorat. apărută în anul 1881. Constantin Rarincescu a realizat o cercetare ştiinţifică a dreptului administrativ. ediţia a III-a. ca organ consultativ al Guvernului. cu o valoare ştiinţifică mai redusă. legea sa organică stabilind expres dreptul particularilor şi al persoanelor juridice vătămate în interesele lor de a acţiona în contencios administrativ împotriva hotărârilor miniştrilor date cu exces de putere şi cu călcarea legilor şi regulamentelor.

cercetând diferite domenii de activitate socială. ea are caracter dinamic.D. Primul autor român care face referire la obiectul ştiinţei administraţiei şi la delimitarea acesteia faţă de ştiinţa dreptului administrativ a fost profesorul Constantin Dissescu. şi ştiinţa administraţiei. de necesitatea înfiinţării unui învăţământ administrativ de specialitate şi respectiv. de către aceiaşi autori.). pe câtă vreme. ţara noastră a devenit membru fondator al Institutului Internaţional de Ştiinţe Administrative (Institut International des Sciences Administratives). 35 . deşi formal a deţinut doar funcţia de “secretar general”. dreptul administrativ este totalitatea regulilor după care se exercită această activitate.A. printre primele de acest gen din lume.P. cu sediul în Bucureşti. pe când dreptul administrativ formează numai o parte a ştiinţei administraţiei.E. din ţară şi din străinătate. înfiinţat în anul 1930.I. pe care l-a condus până la sfârşitul vieţii. Institutul de Ştiinţe Administrative al României din perioada interbelică. în domeniul dreptului administrativ şi ştiinţelor administrative. tot aşa putem vorbi despre Şcoala românească interbelică de ştiinţa administraţiei. singur sau în colaborare. În opinia profesorului Paul Negulescu.I. ca două ştiinţe distincte. în opinia căruia: Ştiinţa administraţiei stabileşte principiile raţionalizării administraţiei de stat.În strânsă legătură cu ştiinţa dreptului administrativ s-a dezvoltat de regulă. Cu toate că şi una şi cealaltă cercetează administraţia publică. periodic sunt organizate manifestări ştiinţifice şi de către “asociaţiile specializate” ale Institutului şi anume: Asociaţia Internaţională de Şcoli şi Institute de Administraţie (A. dar aflate în interdependenţă. tehnic etc.I.). institut ce organizează Congrese internaţionale de ştiinţe administrative. a stabilit încă de la înfiinţare.P. Institutul Internaţional de Ştiinţe Administrative îşi desfăşoară activitatea cu respectarea a patru principii fundamentale: internaţionalitate fără rezerve. Paul Negulescu a înfiinţat “fără nici un sprijin oficial sau subvenţie din partea statului”. Dincolo de reuniunile ştiinţifice organizate de acest Institut. din 3 în 3 ani şi editează Revista internaţională de ştiinţe administrative (Revue internationale des sciences administratives) cu apariţie trimestrială. precum şi un caracter larg. Ea are un caracter practic. fiind în permanentă evoluţie şi căutând soluţii noi pentru viitor. cu sediul la Bruxelles (în Belgia). s-au conturat două ştiinţe: Ştiinţa Dreptului administrativ şi Ştiinţa administraţiei. unicitate profesională şi adaptarea permanentă la realităţile în continuă mişcare.I. întrucât ambele au ca obiect comun de cercetare. Prin acest institut.A.) şi Grupul European de Administraţie Publică ( G. La 30 iunie 1925. Paul Negulescu după primul război mondial. a fost aceea de a îi convinge pe guvernanţii vremii. neutralitate absolută. prof. Una din preocupările majore ale prof. în anul 1946. deoarece fiecare o cercetează sub diferite aspecte. sociologic. contacte cu marii specialişti ai vremii. tinzând să formeze administratori. cu ierarhia. Paul Negulescu. conducătorul ei fiind profesorul de talie europeană. a unui institut de cercetare ştiinţifică. ştiinţa dreptului administrativ o cercetează sub aspect juridic.A. Asociaţia Internaţională de Informatică şi de Documentare în Administraţia Publică (A. continuatorul lui Dissescu. al normelor juridice aplicabile în administraţia publică iar ştiinţa administraţiei o cercetează şi sub alte aspecte ale sale. Aşa cum putem vorbi despre Şcoala românească interbelică de drept public. Astfel.E. La rândul său. administraţia publică. el “guvernează drepturile şi datoriile reciproce ale administraţiei şi ale administratorilor”. cu atribuţiile şi modul lor de funcţionare. ele sunt totuşi distincte ca discipline. de ordin economic. “Institutul de Ştiinţe Administrative al României”. ştiinţa administraţiei se ocupă cu organizarea diferitelor autorităţi administrative.

În anul 1928 se înfiinţează Şcoala superioară de documentare şi ştiinţe administrative pe lângă Institutul de Ştiinţe Administrative al României. ale dreptului administrativ. principii. începând cu anul 1968 a constituit un puternic impuls pentru reactualizarea ştiinţei administraţiei. De asemenea. să perfecţioneze educaţia profesională a funcţionarilor existenţi la data înfiinţării sale. sub egida Institutului a început publicarea Revistei de drept public. Urbanism etc. profesorul Paul Negulescu fiind numit directorul acestei şcoli. tradiţia a fost reluată prin reînfiinţarea la Sibiu. contenciosul administrativ şi urbanismul. iar pe de altă parte. când şi-a încetat apariţia ca urmare a războiului. să formeze profesional pe tinerii care doreau să se dedice unei cariere în administraţia publică. Unul dintre obiectivele importante ale Institutului l-a reprezentat şi realizarea unor schimburi de experienţă cu institutele asemănătoare din străinătate. la care au colaborat alături de specialiştii români şi personalităţi străine de mare reputaţie ştiinţifică. etapa reactualizării cercetărilor de ştiinţa administraţiei prin înfiinţarea secţiei de Drept economic-administrativ la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti. b). În perioada postbelică. pe baza consacrării principiului fundamental al unicităţii puterii în stat. Reînfiinţarea învăţământului superior administrativ. etapa continuării cercetărilor de ştiinţa administraţiei. specific noului regim politic instalat. c). iar apoi lunară până în anul 1943.Obiectivul fundamental al Institutului l-a constituit elaborarea unei doctrine administrative româneşti unitare. în anul 1995. Ştiinţa dreptului constituţional se redefinea. ca urmare a Simpozionului naţional cu tema “Constituţionalitate şi legalitate în administraţia locală şi judeţeană” organizat în octombrie 1994. Revista de drept public conţinea şi studii privind jurisprudenţa în care deciziile judecătoreşti erau prezentate în grupe pentru a se putea formula principiile. a Institutului de Ştiinţe Administrative. În acest scop se organiza un ciclu de conferinţe anuale în care se dezbăteau diverse probleme administrative. 36 . sub conducerea Institutului de Ştiinţe Administrative al României (1944-1948). astfel încât prin cercetările sale “să servească drept călăuză organelor administrative şi instanţelor judecătoreşti” oferind soluţii pentru o mai bună organizare administrativă. şi în raport de aceasta s-a impus fundamentarea unor categorii noi. Ea a permis crearea de noi curente de idei ce au influenţat pozitiv dezvoltarea dreptului administrativ. Documentare administrativă. Organizare şi metode în administraţia de stat. prin introducerea alături de tradiţionalul curs de Drept administrativ a unor discipline de specialitate precum: Ştiinţa şi tehnica administraţiei. În aceste scopuri. Istoria administraţiei. După decembrie 1989. După adoptarea Constituţiei din anul 1948 a trecut pe primul plan cercetarea juridică a administraţiei de stat. Revista de drept public a avut o apariţie trimestrială până în anul 1933. Sisteme administrative contemporane. după desfiinţarea Institutului (1948-1967). metoda analitică a fost îmbinată cu metoda experimentală (ancheta administrativă). deveniţi şi oaspeţi ai acestuia. împreună cu Prefectul judeţului şi Consiliul Judeţean. Şcoala a avut încă de la început un dublu obiectiv: pe de-o parte. de Universitatea Lucian Blaga din Sibiu prin Facultatea de ştiinţe juridice. începând cu anul universitar 1968-1969 (după anul 1967). cu ocazia conferinţelor organizate la Bucureşti. documentarea administrativă. doctrina administrativă românească a parcurs următoarele etape: a). Activitatea acestor două instituţii fundamentale în domeniul administraţiei publice sa axat pe cercetarea următoarelor teme principale: organizarea administrativă a României. etapa juridicizării cercetărilor asupra administraţiei de stat. Începând cu anul 1926.

La Congresul Jubiliar din octombrie 1995 al Institutului s-a hotărât ca la numele său tradiţional să se mai adauge şi numele lui “Paul Negulescu”. Institutul de Ştiinţe Administrative “Paul Negulescu” a fost recunoscut ca secţie naţională a Institutului Internaţional de Ştiinţe Administrative de la Bruxelles. teoria pluralităţii. România a redevenit gazdă a reuniunilor ştiinţifice patronate de Institutul Internaţional de Ştiinţe Administrative. ramura dreptului public care reglementează relaţiile sociale din sfera administraţiei publice c. actele autorităţilor autonome centrale. Din anul 2003. condiţiile sociale care determină adoptarea unor norme juridice b. ordonanţele Guvernului. Din anul 1995 s-a reluat tradiţia publicării Revistei de drept public. Care sunt cele trei teorii dezvoltate în doctrina postbelică cu privire la sfera de întindere a dreptului administrativ ? a. Prin teza dublei naturi juridice se înţelege că: a. Constituţia. dreptul administrativ se aplică administraţiei publice alături de ştiinţa administraţiei b. § 9. dreptul administrativ se aplică administraţiei publice alături de norme aparţinând altor ramuri de drept c. teoria triplei naturi juridice şi teoria subsidiarităţii 2. Din anul 2001. ramura dreptului public care reglementează relaţiile sociale din sfera administraţiei publice precum şi pe cele de natură conflictuală dintre autorităţile publice şi cei vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative b. subiect de drept. spre a cinsti memoria primului fondator. legile. ordinele prefecţilor şi ale autorităţilor administraţiei publice locale 37 . actele normative adoptate sau emise de către autorităţile publice competente 5. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 1. apariţia sa a fost anuală sub forma unui număr dublu). reuniuni în care sunt implicate şi structuri guvernamentale. Prin Legea nr.dreptul administrativ este singura ramură de drept aplicabilă administraţiei publice 3. persoană juridică de drept public. ramura dreptului public care reglementează relaţiile de natură conflictuală dintre autorităţile publice şi cei vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative 4. Izvoarele scrise ale dreptului administrativ sunt: a. organizarea şi funcţionarea Institutului de drept public şi Ştiinţe Administrative al României s-au pus bazele transformării Institutului de Ştiinţe Administrative “Paul Negulescu” în Institutul de drept public şi Ştiinţe Administrative al României. Izvoarele formale ale dreptului reprezintă: a. teoria dublei naturi juridice şi teoria subsidiarităţii b. teoria dublei naturi juridice şi teoria subsidiarităţii c. decretele-legi. Dreptul administrativ poate fi definit ca reprezentând: a. realităţi exterioare ale dreptului c. hotărârile Guvernului. Revista de drept public are din nou o apariţie trimestrială. actele administraţiei ministeriale şi extra-ministeriale. cu o apariţie semestrială (doar în anii 1996 şi 1997.246/2007 privind înfiinţarea. Tot din anul 1995. teoria unicităţii. teoria unicităţii.

condiţiile în care urmează să se aplice conţinutul normei b. nemijlocită. norme organice şi norme ordinare c. subiectele la care se referă norma c. obiceiul şi jurisprudenţa c. actele autorităţilor autonome centrale. Constituţia. Constituţia. împrejurările. Izvoarele nescrise ale dreptului administrativ sunt: a. relaţiile sociale reglementate de norme ale ştiinţei administraţiei c. normele ce reglementează raporturile sociale care apar între autorităţile administraţiei publice în realizarea sarcinilor executive. obiceiul. obiceiul şi principiile generale ale dreptului 8. În cazul raportului de drept administrativ: 38 . Normele de drept administrativ sunt: a. După criteriul sferei de cuprindere. să fie de aplicaţie directă. ordinele prefecţilor şi ale autorităţilor administraţiei publice locale 6. normele ce reglementează raporturile sociale ce apar între autorităţile administraţiei publice şi restul autorităţilor publice 9. actele administraţiei ministeriale şi extra-ministeriale. să fie de aplicaţie directă. hotărârile Guvernului. ordonanţele Guvernului. norme constituţionale. actele administraţiei ministeriale şi extra-ministeriale. dispoziţia şi sancţiunea b. dispoziţia şi sancţiunea 10. legile. norma de drept administrativ conţine următoarele elemente: a. relaţiile sociale reglementate. între acestea şi particulari c. principiile generale ale dreptului b. să fie ratificat conform dispoziţiilor constituţionale. normele ce reglementează relaţiile sociale ce apar între autorităţile administraţiei publice b. conduita pe care trebuie să o urmeze subiectele la care se referă. relaţiile sociale reglementate de norme ale dreptului public b. ipoteza şi dispoziţia c. norme generale. Raporturile de drept administrativ reprezintă: a. să conţină norme de drept administrativ b. norme imperative. legile. Ce condiţii trebuie să îndeplinească tratatul internaţional pentru a fi izvor al dreptului administrativ? a. ipoteza. să fie ratificat conform dispoziţiilor constituţionale 7. să fie de aplicaţie directă. adică prin intervenţia unor fapte juridice de normele dreptului administrativ 13.b. nemijlocită. ce trebuie să facă sau să nu facă acestea 11. norme speciale şi norme excepţionale b. nemijlocită. norme prohibitive şi norme permisive 12.Dispoziţia normei de drept administrativ indică: a. să conţină norme de drept administrativ c. ordonanţele Guvernului. jurisprudenţa. normele de drept administrativ se clasifică în: a. direct sau indirect. Sub aspectul structurii logico-juridice. actele autorităţilor autonome centrale c.

Competenţe dobândite : în momentul în care vor finaliza studiul acestui modul. Autoritatea (organul) administraţiei publice reprezintă acea structură organizaţională care. colectiv organizat de oameni care exercită prerogative de putere publică. fie într-o activitate din administraţia locală. în limitele legii. unul dintre subiecte este întotdeauna un purtător al autorităţii publice c. ambele subiecte sunt întotdeauna. 39 . persoane juridice de drept public Partea a II-a Autorităţile administraţiei publice Modulul I Teoria generală a organizării administraţiei publice • • • Obiective specifice : cunoaşterea. Guvern şi ministere. tot în sens organic. În doctrina franceză domină teza potrivit căreia. • § 1. potrivit Constituţiei şi legii are personalitate de drept public şi acţionează din oficiu pentru executarea legii sau prestarea serviciilor publice. capacitatea şi competenţa acestor autorităţi. teritorială şi temporală. Noţiuni specifice Organizarea administraţiei de stat. înţelegerea. dar teoriile ştiinţifice despre aceasta s-au conturat mai târziu. sub controlul direct sau indirect al Parlamentului. sarcinile. ca fenomen a apărut odată cu statul. Legislaţia românească actuală utilizează cel mai adesea. Administraţia de stat şi administraţia locală compun administraţia publică. autorităţile ce formează puterea executivă sunt studiate la drept constituţional sub aspectul rolului lor politic şi la drept administrativ.a.stabilească diferenţele dintre competenţele materială. desemnează autorităţile locale autonome alese la nivelul unităţilor administrativ – teritoriale existente. gestiona şi opera cu noţiunile specifice referitoare la noţiunile de administraţie centrală şi administraţie de stat. iar noţiunea de administraţie locală. Rezultatele aşteptate : studenţii vor înţelege. prin secolul XIX. alte structuri centrale de specialitate precum şi ramificaţiile acestora în teritoriu. competenţa şi capacitatea organelor administraţiei publice. noţiunea de autoritate publică privită ca organ public. autorităţi ale administraţiei publice b. sub aspectul rolului lor administrativ. în sens organic. cu referire la şeful de stat. este folosită de regulă. odată cu apariţia şi dezvoltarea dreptului administrativ şi a ştiinţei administraţiei. putând fi identificat cel puţin în plan teoretic. aprofundarea şi utilizarea noţiunilor fundamentale referitoare la autorităţile administraţiei publice. Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore. un sistem al organizării administraţiei publice. În doctrina occidentală. .stabilească criteriile pe baza cărora se stabilesc capacitatea şi competenţa diverselor autorităţi publice de la nivel local şi central. studenţii vor avea posibilitatea să: . După criteriul modului de formare. ambele subiecte sunt întotdeauna. organele administraţiei publice se clasifică în: organe ale administraţiei publice alese şi organe ale administraţiei publice numite. noţiunea de administraţie de stat. fie într-o activitate statală.

organele administraţiei publice se clasifică în: organe ale administraţiei publice centrale şi organe ale administraţiei publice locale (sub aspectul competenţei teritoriale) şi în: organe ale administraţiei publice cu competenţă generală şi organe ale administraţiei publice cu competenţă specială (sub aspectul competenţei materiale).administraţia de stat în teritoriu: prefect.administraţia centrală: Preşedinte. servicii deconcentrate subordonate ministerelor sau celorlalte organe centrale de specialitate. şi mai ales. cât. Studiul acestor componente structurale se face atât de ştiinţa dreptului administrativ. pe când organele de conducere individuală emit acte administrative. organe centrale de specialitate (ministere. sistemul autorităţilor administraţiei publice se compune din: . activitatea. După criteriul competenţei lor. în ce priveşte competenţa organelor administraţiei publice. prin identificarea clădirilor în care aceste autorităţi îşi au sediul. cât şi de ştiinţa administraţiei sub aspectul recrutării. aceasta va fi prezentată în cele ce urmează prin raportare la noţiunea conexă de capacitate şi implicit la conceptul de sarcini ale administraţiei publice.După criteriul naturii lor. iar sfera competenţei acestora este înţeleasă prin intermediul activităţii funcţionarilor publici cu care intră în contact. prin întrunirea majorităţii persoanelor care le compun. autorităţi administrative autonome). după caz. atâtea câte mai există şi companiile naţionale). organele de conducere colegială. Dacă personalul din administraţie va face obiectul unei analize distincte consacrate funcţiei publice. adoptă acte administrative ca urmare a deliberării lor. Sarcinile. pentru activitatea şi actele lor juridice. se află criteriul teritorial. şi instituţii publice centrale subordonate ministerelor sau autorităţilor administrative autonome (inclusiv regiile autonome. care îşi desfăşoară de regulă. Astfel. într-o viziune tradiţională. mijloacele materiale şi financiare şi competenţa de care dispun. În regimul constituţional românesc actual. Guvern. alte organe subordonate Guvernului sau ministerelor. capacitatea juridică pe care o exercită. în timp ce ştiinţa dreptului financiar şi unele ştiinţe economice abordează aspectele economice ale acestor autorităţi. La baza delimitării autorităţilor administraţiei publice în autorităţi ale administraţiei publice centrale şi autorităţi ale administraţiei publice locale. competenţa şi capacitatea organelor administraţiei publice De regulă. privit ca acea rază teritorială în care poate acţiona autoritatea respectivă. competenţei şi capacităţii administrative. În mod tradiţional. noţiunile de competenţă şi capacitate au constituit obiect de analiză la cursurile de drept administrativ iar conceptul de sarcini ale administraţiei a intrat în sfera de preocupare a ştiinţei administraţiei. Criteriul funcţional se află la baza delimitării autorităţilor administraţiei publice în autorităţi cu competenţă generală şi autorităţi cu competenţă specială.administraţia locală: consiliul local şi primarul (administraţie locală de bază) şi consiliul judeţean şi preşedintele consiliului judeţean (administraţie locală intermediară). în doctrina administrativă au fost identificate următoarele părţi componente ale organului administraţiei publice şi implicit ale oricărei autorităţi publice: personalul din administraţie. . . atât pentru modul de formare şi organizare. Cunoaşterea clasificării organelor administraţiei publice prezintă şi un deosebit interes practic. mai ales sub aspectul juridic al problematicii funcţiei. a sarcinilor organelor administrative şi a mijloacelor din dotare. organele administraţiei publice se clasifică în: organe ale administraţiei publice colegiale şi organe ale administraţiei publice individuale. în doctrina administrativă. repartizării şi promovării personalului. 40 . Existenţa autorităţilor publice este percepută în mod curent de către cetăţeni. § 2.

în timp ce capacitatea nu poate fi transmisă altui subiect de drept. în sensul că fiecare autoritate a administraţiei publice are o competenţă determinată de lege. în timp ce competenţă au atât organele administrative cât şi structurile lor organizatorice şi funcţionale. noţiune fundamentală pentru ştiinţa dreptului administrativ. Pe baza acestor teorii. în doctrina românească de regulă. putem realiza dacă o anumită formaţiune colectivă are sau nu calitatea de subiect de drept administrativ numai cercetând competenţa ei legală. În doctrina postbelică s-au dezvoltat două teze cu privire la această corelaţie. sarcinile reprezentând atât obiectul cât şi finalitatea îndeplinirii atribuţiilor (competenţei). Competenţa materială desemnează sfera şi natura atribuţiilor unei autorităţi a administraţiei publice. o autoritate a administraţiei publice 41 . cât şi în doctrina postbelică. exercitarea acesteia este obligatorie. în doctrină s-a dezvoltat teza potrivit căreia. se identifică trei tipuri de competenţă: materială (rationae materiae). Capacitatea administrativă reprezintă aptitudinea organelor administraţiei publice de a fi subiecte în raporturile juridice administrative. Competenţa are un caracter legal. este diferit analizată. După gradul de întindere. nefiind lăsată la libera alegere a administraţiei publice. o anumită activitate administrativă. însăşi competenţa. . Răspunsul nu poate fi decât pozitiv. obiectiv determinate. Potrivit unei teze devenită tradiţională. potrivit noului sistem constituţional pot fi identificate anumite sarcini generale ale statului la a căror realizare să contribuie toate categoriile de autorităţi publice. Competenţa are un caracter obligatoriu. reclamate de realizarea competenţei lor.capacitatea este proprie doar organelor administrative. mod constant prin stabilirea corelaţiei dintre competenţă şi capacitate. . Potrivit celei de-a doua teze fundamentale. constând în dreptul autorităţii administraţiei publice de a-şi realiza atribuţiile şi corelativ obligaţia celorlalte autorităţi de a-i asigura independenţa necesară.În doctrina actuală s-a pus problema dacă. în această teorie. în sensul că. Competenţa are un caracter autonom. stabilită în legea organică. Sarcinile autorităţilor administraţiei publice reprezintă ansamblul necesităţilor sociale. teritorială (rationae loci) şi temporală (rationae temporis). elementul cheie în definirea celor două noţiuni fiind conceptul de atribuţii. capacitatea nu se identifică cu competenţa. Atribuţiile unui organ al administraţiei publice sunt mijloacele juridice de realizare a sarcinilor. doctrina a identificat în unanimitate. evaluate politic şi consacrate prin norme juridice. Observăm că. sub următoarele trei aspecte: . fiind vorba de elementele ce definesc esenţa regimului politic actual. Competenţa desemnează ansamblul atribuţiilor stabilite de Constituţie sau de lege ce conferă drepturi şi obligaţii pentru a desfăşura în nume propriu şi în realizarea puterii publice. capacitatea reprezintă aptitudinea de a fi titular de drepturi şi de obligaţii în raporturile administrative. deşi. Noţiunea de competenţă. În ce priveşte clasificarea competenţei.capacitatea presupune posibilitatea de a acţiona în nume propriu. capacitatea se identifică cu competenţa. necesităţi care reprezintă raţiunea de a fi a acestor organe.atribuţiile ce formează conţinutul categoriei de competenţă pot fi delegate. De-a lungul vremii. în funcţie de sarcinile ce-i revin. Capacitatea se distinge de competenţă. practic. Identificarea conţinutului acestei noţiuni s-a realizat însă. fundamentul capacităţii administrative îl constituie normele de conferire a competenţei pe care o întâlnim numai în cazul organelor administraţiei publice. în timp ce competenţa nu presupune o astfel de independenţă. o serie de caractere ale competenţei. atât în doctrina clasică. element determinant al competenţei.

organe ale administraţiei publice centrale şi organe ale administraţiei publice locale b. organele administraţiei publice se clasifică în: a. organe ale administraţiei publice cu competenţă generală şi organe ale administraţiei publice cu competenţă specială 4. organele administraţiei publice se clasifică în: a.poate dispune de o competenţa materială generală (în toate domeniile şi sectoarele de activitate) cum este cazul Guvernului sau consiliilor locale sau de o competenţă materială specială (într-un anumit domeniu sau sector de activitate) cum este cazul unui minister etc. administraţia de stat în teritoriu şi administraţia intermediară b. autorităţile administraţiei publice au o competenţă temporală nelimitată deoarece normele juridice prin care sunt înfiinţate şi organizate nu stabilesc un timp determinat de existenţă a acestora. Cea mai mare parte a autorităţilor administraţiei publice sunt conduse însă pe perioade determinate de timp (de regulă. După criteriul naturii lor. organele administraţiei publice se clasifică în: a. Încetarea exerciţiului activităţii unei anumite persoane fizice nu va putea duce însă la încetarea activităţii autorităţii pe care aceasta o reprezintă. organe centrale şi organe locale 2. organe ale administraţiei publice alese şi organe ale administraţiei publice numite c. După gradul de întindere. § 3. organe alese şi organe numite b. Competenţa teritorială desemnează limitele teritoriale în care poate acţiona o autoritate a administraţiei publice. organe ale administraţiei publice centrale şi organe ale administraţiei publice locale b. Competenţa temporală desemnează limitele de timp în care o autoritate a administraţiei publice îşi poate exercita atribuţiile. continuitatea fiind o caracteristică esenţială a administraţiei publice. pe un mandat de patru ani). După criteriul competenţei lor teritoriale. organe de conducere colegiale şi organe de conducere unipersonală c. în cazul funcţiilor eligibile. organe ale administraţiei publice cu competenţă generală şi organe ale administraţiei publice cu competenţă specială 5. o autoritate a administraţiei publice poate avea o competenţă teritorială centrală sau naţională (la nivelul întregii ţări) cum este cazul Guvernului sau al ministerelor sau o competenţă teritorială locală (la nivelul unei unităţi administrativ-teritoriale) cum este cazul unui consiliu local sau unui primar. administraţia centrală şi administraţia locală 42 . administraţia locală de bază şi administraţia locală intermediară c. De regulă. După criteriul modului de formare. Administraţia publică locală se compune din: a. organe ale administraţiei publice alese şi organe ale administraţiei publice numite c. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 1. în conformitate cu legea. organe alese şi organe numite b. organele administraţiei publice se clasifică în: a. După criteriul competenţei lor materiale. organe de conducere colegiale şi organe de conducere unipersonală c. organe centrale şi organe locale 3.

material. ansamblul atribuţiilor stabilite de Constituţie sau lege ce conferă drepturi şi obligaţii pentru a desfăşura în nume propriu şi în realizarea puterii publice o anumită activitate administrativă 8. ideea şefului de stat este legată de forma de guvernământ. raporturile acestuia cu cele trei puteri din stat sau răspunderea Preşedintelui. cine exercită puterea în stat: o singură persoană (monocraţia). ansamblul drepturilor.precizeze atribuţiile Preşedintelui în raport cu fiecare dintre cele trei puteri în parte . oricât de simbolic ar fi rolul acestuia în unele sisteme politice. În dreptul public modern. capacitatea unui organ al administraţiei publice de a sta în justiţie b. Atribuţiile unui organ al administraţiei publice reprezintă: a. Rezultatele aşteptate :studenţii vor înţelege. obligatoriu şi autonom b. teritorial şi temporal c. statul nu poate fi conceput fără un şef. 43 . o raportăm de regulă. la trăsăturile definitorii ale şefului de stat şi la raporturile sale cu puterea legiuitoare. s-a răspuns la întrebarea. legal. Competenţa desemnează: a. Rolul Preşedintelui şi implicaţiile privind calificarea regimului constituţional actual Potrivit unei axiome a dreptului public. obligaţilor corelative şi responsabilităţilor 7. privită ca modalitatea în care sunt constituite şi funcţionează organele statului.cunoască cele două tipuri de răspundere –penală şi politică Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore • § 1. ansamblul necesităţilor sociale. obiectiv determinate. înţelegerea. aptitudinea unui organ al administraţiei publice de a fi subiect de drept c.cunoască tipurile de acte emise de Preşedinte . de regulă. gestionaşi opera cu noţiunile specifice legate de rolul şi atribuţiile Preşedintelui. aprofundarea şi utilizarea noţiunilor fundamentale legate de instituţia preşedinţiei. evaluate politic şi consacrate prin norme juridice c. temporal şi personal Modulul II Preşedintele României • • • Obiective specifice : cunoaşterea. Competenţe dobândite : în mlomentul în care vor finaliza studiul acestui modul studenţii vor avea posibilitatea să: . Competenţa are următoarele caractere: a. un grup de persoane (oligarhia) sau poporul în mod direct (democraţia) ? Forma de guvernământ. concept prin care. mijloacele juridice de realizare a sarcinilor b.înţeleagă rolul şi locul Preşedintelui în planul dreptului administrativ românesc .6.

În doctrina românească actuală.80 din Constituţie. preşedinte. consacrat prin Decretul-Lege nr. eventual. apreciază că Preşedintele României apare într-o triplă ipostază: de şef al statului. Cum şeful statului nu poate interveni direct între autorităţile publice ce realizează clasicele funcţii ale statului. În acest scop. de la un regim semi-prezidenţial cu un Preşedinte de Republică destul de puternic. din 20 mai 1990. al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. precum şi între stat şi societate. direct. Astfel. motiv pentru care în art. Atât Parlamentul cât şi Preşedintele sunt organe reprezentative la nivel naţional.80 din Constituţia republicată: “(1). 44 . Constituţia din 1991 a reglementat un Preşedinte mai apropiat de regimul republicii parlamentare. majoritar şi curentul monarhic. cu singura deosebire esenţială a alegerii acestuia de către popor. pornind de la conţinutul art. De aici. secret şi liber exprimat.(1) din Constituţie. prin vot direct sau indirect (republici prezidenţiale sau republici semi-prezidenţiale). de arbitru între “puterile statului. fie de popor. o asemenea interpretare ar duce la concluzia de neacceptat că acesta s-ar situa undeva deasupra celor trei puteri ale statului. de şef al executivului alături de primul-ministru şi de garant al Constituţiei şi mediator între puterile statului. este vorba despre o instituţie care pare a fi fost reglementată atipic în raport cu sistemele constituţionale clasice. este ales pe o perioadă determinată. (2). după dobândirea celei mai înalte funcţii în stat. dar doar Parlamentul este calificat expres ca fiind organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării [art. pornind de la dispoziţiile constituţionale privind raporturile dintre autorităţile publice care realizează funcţia legislativă şi cea executivă au fost formulate o serie de argumente prin care este justificată această calificare şi anume: 1. alese prin vot universal. între cele două curente politice care s-au confruntat cu privire la forma de guvernământ.92/1990. secret şi liber exprimat. în care şeful statului este desemnat pe baze ereditare sau pe viaţă. consacrată comentării şi adnotării Constituţiei României din 1991. ca o autoritate suprastatală. Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. Constituţia României din anul 1991 “a proiectat” un Preşedinte de Republică pentru a satisface. s-a prevăzut expres interdicţia de a fi membru al vreunui partid politic. minoritar. dispunând de atribuţii largi. statele se clasifică de regulă în două categorii: monarhii. Legea de revizuire din 2003 nu a schimbat această opţiune. acest regim a fost calificat de majoritatea specialiştilor ca fiind un regim semi-prezidenţial atenuat sau parlamentarizat.84 alin.(1) din Constituţia republicată]. numit cel mai adesea. calificare pe care o întâlnim pentru prima dată în lucrarea apărută în anul 1992. fie de Parlament (republici parlamentare). pe de-o parte necesitatea de reprezentare a statului. afirmaţia din doctrină. iar pe de altă parte. 80 din Constituţie care consacră rolul Preşedintelui reprezintă rezultatul disputei din Adunarea Constituantă. Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului. în care şeful statului. egal. Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale. Potrivit art. Cea de-a treia ipostază conduce la necesitatea unui Preşedinte de Republică. Mai apropiat de un regim parlamentar decât de un regim semi-prezidenţial. mai ales în raport cu Guvernul. prin vot universal.După forma de guvernământ. neutru şi echidistant faţă de partidele politice.” Conţinutul art. Doctrina românească actuală. şi republici. actul normativ aflat la baza primelor alegeri parlamentare şi prezidenţiale libere. Consacrarea expresă a rolului Preşedintelui. potrivit căreia. direct. necesitatea de arbitraj între “puterile statului”. între “stat şi societate”. curentul republican.61 alin. rămas neschimbat. precum şi între stat şi societate” nu poate fi interpretată în conotaţia sa juridică.

promulgarea se face în cel mult 10 zile. 8. Din punct de vedere al conţinutului lor pot fi identificate următoarele categorii: atribuţii privind legiferarea.74 alin.. Învestitura Guvernului. mult mai rar întâlnite).(2) din Constituţia republicată. caz în care după punerea sa sub acuzarea de înaltă trădare.(2) din Constituţia republicată. Dreptul Preşedintelui de a dizolva Parlamentul prevăzut expres în art. competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 5. Din punct de vedere al subiectelor faţă de care se exercită delimităm: atribuţii exercitate în raporturile cu Parlamentul. 9. Refuzul Preşedintelui de a promulga o lege se poate exercita o singură dată după primire.89 presupune îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii. al stărilor excepţionale sunt condiţionate. Clasificarea atribuţiilor Preşedintelui României Din punct de vedere al funcţiilor sale delimităm: atribuţii specifice şefului de stat (pe plan intern şi extern). atribuţii în raporturile cu justiţia şi Curtea Constituţională. cu votul a două treimi din totalul parlamentarilor. potrivit art. al apărării. numai după consultarea Parlamentului.109 alin. 10. prin referendum. pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. § 2. 12. atribuţii în raporturile cu poporul. 7. aceasta aparţinând doar Guvernului. urmată de organizarea unui referendum pentru demiterea sa. 45 . Preşedintele nu are drept de iniţiativă legislativă. atribuţii care se realizează prin operaţiuni administrative şi atribuţii care se realizează prin acte exclusiv politice.100 alin. în realizarea unor servicii publice naţionale. 4. prevăzând suspendarea acestuia din funcţie în anumite condiţii. atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice. fie de intervenţia Guvernului. aproape imposibil de realizat. atribuţii de realizare a funcţiei de şef al executivului. atribuţii exercitate în raporturile cu alte autorităţi ale administraţiei publice. Din punct de vedere al procedurii delimităm atribuţii exercitate fără condiţionări sau restricţii şi atribuţii condiţionate de termene. Constituţia consacră în art. atribuţii exercitate în raporturile cu Guvernul. Din punct de vedere al formelor tehnico-juridice delimităm: atribuţii care se realizează prin decrete.95 o formă de răspundere politică a Preşedintelui. dacă s-a cerut urmărirea penală.(1) din Constituţia republicată. potrivit art.2. curente activităţii de stat (cea mai mare parte) şi atribuţii în situaţii ieşite din comun (în situaţii excepţionale.96 din Constituţia republicată o formă de răspundere penală a Preşedintelui.109 alin.(1) din Constituţia republicată. fie de cea a Parlamentului sau se află sub controlul acestuia din urmă. Din punct de vedere al frecvenţei delimităm atribuţii obişnuite. în domeniul apărării etc. Preşedintele poate cere poporului să-şi exprime voinţa cu privire la probleme de interes naţional. Nu doar Preşedintele ci şi fiecare Cameră a Parlamentului are dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului. potrivit art. Constituţia consacră în art. propuneri etc. 6. potrivit art. răspund politic numai în faţa Parlamentului. Guvernul în întregul său şi fiecare membru solidar cu ceilalţi membrii. Preşedintele putând dispune însă suspendarea acestora din funcţie. atribuţii de apărare a Constituţiei şi asigurare a bunei funcţionări a autorităţilor publice. 3. parlamentarilor sau unui număr de cetăţeni. Cele mai importante atribuţii ale Preşedintelui în domeniul politicii externe.90 din Constituţie. deşi iniţiată şi finalizată de Preşedinte presupune obligatoriu acordarea votului de încredere de către Parlament. potrivit art. Decretele Preşedintelui emise în exercitarea celor mai importante atribuţii ale sale trebuie contrasemnate de primul-ministru. Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii sau dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei. 11. în exercitarea lor.

atribuţiile Preşedintelui sunt în principal analizate după două criterii. Astfel. atribuţiile sale în raporturile cu Curtea Constituţională. efectele mesajului. printr-un mesaj. după cum am precizat deja. care poate decide asupra conţinutului acestuia.92 consacrat atribuţiilor în domeniul apărării. doctrina analizează următoarele atribuţii: adresarea de mesaje Parlamentului. la forma de adresare a acestuia precum şi la regimul juridic aplicabil şi implicit. Sub aspectul formei de adresare a mesajului. cum ar fi numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament. Faţă de puterea legislativă sunt analizate atribuţiile sale în raporturile cu Parlamentul. fiind lăsată la libera apreciere a Preşedintelui. iar cea de-a treia categorie va fi evocată în sfera atribuţiilor Preşedintelui în cadrul puterii executive. Atribuţiile Preşedintelui României în raporturile cu autoritatea legiuitoare De regulă. atribuţiile pe care Preşedintele le exercită în raporturile sale cu celelalte autorităţi constituţionale care realizează clasicele funcţii ale statului. Preşedintele intrând în componenţa acesteia. specialiştii în drept administrativ evocă de regulă. atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii publice. Este vorba despre o veritabilă putere discreţionară de care dispune Preşedintele în alegerea conţinutului mesajului. În consecinţă. atribuţii în domeniul politicii externe şi alte atribuţii. avizarea formării. potrivit cărora: “Preşedintele României adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii. convocarea şi dizolvarea Parlamentului şi promulgarea legii. luate de Preşedintele României. § 3. 46 . fiind vorba despre puterea sa discreţionară. intervenţia Guvernului. care urmează să fie prezentat Parlamentului. alte atribuţii care sunt expresia unei competenţe legate. atribuţiile în domeniul politicii externe implică în principiu. în doctrină s-au ridicat probleme cu privire la conţinutul mesajului. după criteriul subiectelor în raport cu care se exercită sunt avute în vedere în principiu. Sub titlul. Legat de prima categorie de atribuţii. formarea.(3) că. trebuie aduse neîntârziat la cunoştinţa Parlamentului. După criteriul domeniului în care intervin. putând fi imaginate diverse forme de adresare şi anume: prezentarea directă de către Preşedinte. de către acesta. În ce priveşte primul aspect s-a apreciat că sfera problemelor ce pot face obiectul mesajului este relativ determinată. atribuţiile Preşedintelui în raporturile sale cu Parlamentul. Legat de exercitarea acestei atribuţii constituţionale. numirea sau revocarea unor autorităţi publice.atribuţii privind alegerea. citirea mesajului de către un consilier prezidenţial sau chiar trimiterea mesajului sub forma unei scrisori publice. şi respectiv. unii autori se referă la o serie de atribuţii al căror exerciţiu depinde exclusiv de voinţa Preşedintelui. ce dispune în alin. măsurile de respingere a unei agresiuni armate împotriva ţării. nici Constituţia şi nici vreun alt text legal nu conţin vreo precizare. În timp ce atribuţiile în domeniul apărării şi în cazuri excepţionale sunt condiţionate de acordul prealabil al Parlamentului. datorită naturii juridice speciale a acestei autorităţi publice. atribuţiile Preşedintelui în domeniul apărării şi în cazuri excepţionale precum şi în domeniul politicii externe. Pe baza analizei acestor categorii.” O prevedere constituţională cu privire la obligativitatea prezentării unui mesaj de către Preşedintele României se regăseşte şi în art. Faţă de puterea executivă. sunt analizate atribuţiile sale în raporturile cu Guvernul şi alte autorităţi ale administraţiei publice. adresarea de mesaje Parlamentului. analiza porneşte de la dispoziţiile art. în absenţa unui cadru legislativ adecvat. primele două categorii le vom include în prezentarea atribuţiilor Preşedintelui în raporturile sale cu Parlamentul. Faţă de puterea judecătorească sunt analizate atribuţiile sale în raporturile cu justiţia şi distinct.88 din Constituţie.

un motiv de reflecţie şi de meditaţie. “după consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare. întrucât reuneşte două aspecte ce nu pot fi decât distincte. alături de biroul permanent al fiecărei Camere ori cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor.(2) din Constituţie. de cele mai multe ori. cu excepţia situaţiei avute în vedere de art. declarând sesiunea închisă.Faţă de conţinutul art. şi potrivit art. Curtea Constituţională a declarat neconstituţională această prevedere. în sesiune ordinară.7 alin.88. în practica parlamentară şi implicit. Convocarea propriu-zisă însă revine preşedinţilor celor două Camere. aspect care o face aproape imposibil de realizat în practica de Stat.63 alin. În ce priveşte convocarea şi dizolvarea Parlamentului. Astfel. în ceea ce priveşte obligativitatea dezbaterii. după o simplă consultare cu preşedinţii Camerelor şi a Primului-ministru. De aici şi dreptul şefului de stat de a dizolva Parlamentul. poate să intervină doar în caz de criză guvernamentală gravă cu îndeplinirea cumulativă a nu mai puţin de şase condiţii. (3) din Constituţia republicată: “Parlamentul nou ales se întruneşte la convocarea Preşedintelui României. în doctrina occidentală s-a admis în mod tradiţional că. la sesizarea Preşedinţilor celor două Camere. în cel mult 20 de zile de la alegeri”.(2) litera a) din Constituţia republicată. Mesajul poate constitui deci. Convocarea Parlamentului de către Preşedintele României intervine în două situaţii. de regulă. potrivit căruia “prezentarea şi dezbaterea mesajelor adresate parlamentului se înscriu cu prioritate pe ordinea de zi”.66 alin. în doctrină s-a ridicat problema dacă dezbaterea efectivă a acestuia ar trebui să aibă loc imediat sau poate fi făcută şi ulterior.92 alin. Prin Decizia nr. dizolvarea Parlamentului este o atribuţie lăsată la latitudinea Preşedintelui. potrivit art. şeful statului este cel care convoacă şi corespunzător “concediază” Parlamentul. o atenţionare oficială a Parlamentului.(1) din Regulamentul şedinţelor comune ale celor două Camere. dacă termenul se împlineşte în perioada celor două sesiuni ordinare (de la începutul lunii februarie până la sfârşitul lunii iunie sau de la începutul lunii septembrie până la sfârşitul lunii decembrie) sau în sesiune extraordinară dacă împlinirea termenului are loc în perioada vacanţei parlamentare. din conţinutul prevederii constituţionale. Termenul de 20 de zile începe să curgă de la data stabilită pentru desfăşurarea alegerilor parlamentare. În al doilea caz.(3). Preşedintele are obligaţia constituţională de a convoca noul parlament după alegerile parlamentare generale. 47 . Curtea Constituţională a fost solicitată să se pronunţe cu privire la conţinutul art. dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură ”.144 litera b) din Constituţia din 1991. În primul caz. legat de regimul juridic şi efectele mesajului. indiferent de rezultatul acestora şi indiferent de numărul tururilor de scrutin stabilit prin legea electorală. prevedere de natură să dea expresie principiului independenţei Camerelor în raport cu executivul.88 sau în condiţiile art.(3) este cea referitoare la obligaţia celor două Camere de a se reuni în şedinţă comună pentru a “primi mesajul Preşedintelui României”.92 alin. referitor la aducerea la cunoştinţă Parlamentului a măsurilor luate pentru respingerea unei agresiuni. cu sau fără participarea Preşedintelui. potrivit art.87/1994. Preşedintele României (biroul permanent al fiecărei Camere ori cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau senatorilor) poate cere întrunirea Camerei Deputaţilor şi a Senatului în sesiune extraordinară. în condiţiile art. Dizolvarea Parlamentului reglementată expres în art. Singura precizare constituţională legată de mesajul Preşedintelui. rezultă că. fără a se distinge dacă este vorba despre un mesaj adresat în condiţiile art. fără a fi absolut necesară o dezbatere ulterioară. Sub acest aspect.65 alin. Astfel.89 din Constituţie. Preşedintele este unul din subiectele de sesizare a unei sesiuni extraordinare.

Constituţia îi oferă două pârghii de acţiune. obligând autorităţile publice să treacă la executarea prevederilor lor. influenţa politică. Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei. acesta fiind obligat apoi să o promulge în termen de 10 zile.147 alin. a dreptului de a învesti legile adoptate de Parlament cu formulă executorie. cu aspecte de neconstituţionalitate ale acesteia. legea se retrimite Parlamentului care. ce nu poate fi luată decât în situaţii cu totul deosebite. fie după alegerile legislative. într-un asemenea caz existând temeri că dizolvarea ar putea fi făcută de Preşedinte pentru aşi asigura în continuare. total sau doar parţial. alături de alte subiecte de drept. Potrivit art. (3). refuzând să ţină cont de propunerile făcute de Preşedinte. spre promulgare Preşedintelui României. care pot merge de la neacceptarea unor texte până la îndreptarea erorilor materiale. de urgenţă sau în ultimele şase luni ale mandatului prezidenţial. Ca regulă.146 litera a) din Constituţia republicată. Este clar că măsura dizolvării Parlamentului este o măsură gravă. pentru orice motive. fiind puse în discuţie observaţiile făcute de acesta. Preşedintele poate cere Parlamentului. Pe de-o parte.Legea se trimite. în sistemul nostru constituţional s-a optat pentru restrângerea acestei atribuţii a şefului statului numai la situaţia în care trebuie format un nou Guvern. este vorba de o soluţie constituţională apropiată de formula legiuitorului constituant francez.În plus. Dacă soluţionând sesizarea. fie sub aspectul constituţionalităţii. promulgarea se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale. Preşedintele fiind de asemenea obligat să promulge legea în maxim 10 zile. Promulgarea legii se face în termen de cel mult 20 de zile de la primire. o singură dată. votul fiind acelaşi ca şi la început. Astfel. Curtea Constituţională împărtăşeşte poziţia Preşedintelui. de asediu sau de urgenţă. ca urmare a noii dezbateri pot apare două situaţii: fie parlamentarii îşi însuşesc în totalitate sau doar parţial punctul de vedere al Preşedintelui.Înainte de promulgare. A treia atribuţie a Preşedintelui în raporturile cu Parlamentul. Curtea Constituţională decide că legea este constituţională. de război.77 din Constituţie rămas neschimbat în urma revizuirii din 2003: “(1). fie sub aspectul oportunităţii. reexaminarea legii. Dacă dimpotrivă. Pe de altă parte. s-a apreciat întrun alt comentariu al art. “în cursul unui an. promulgarea legii. potrivit art.(2) din Constituţia 48 . caz în care legea se va întoarce la Parlament. prin care i s-a confirmat constituţionalitatea. fie preşedinte de republică. reprezintă o constantă a dreptului public contemporan constând în recunoaşterea în favoarea şefului de stat. fie în urma exprimării unui vot de neîncredere în cel existent. Preşedintele poate cere reexaminarea legii. fie parlamentarii îşi menţin punctul de vedere iniţial. o retrimite Preşedintelui care va fi obligat să o promulge în termen de 10 zile. după tipul de lege adoptată. după ce i-a fost returnată. Dacă Preşedintele are însă îndoieli cu privire la conţinutul legii în întregime sau doar cu privire la anumite prevederi ale ei. potrivit art. dar în condiţii normale ale vieţii politice şi în nici un caz în timpul stării de asediu.89 din Constituţie. Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată şi el “nu poate fi dizolvat în ultimele şase luni ale mandatului Preşedintelui României şi nici în timpul stării de mobilizare. fie monarh constituţional.” În doctrină s-a apreciat că. (2). ce adaugă însă unele reguli de drept substanţial şi de drept procesual în ce priveşte drepturile şi obligaţiile Preşedintelui legate de cererea de reexaminare. poate sesiza Curtea Constituţională înainte de promulgarea legii.” După cum s-a apreciat în primul comentariu al acestui articol. Măsura dizolvării Camerelor trebuie să fie rezultatul eşecului evident de formare a unui Guvern care să aibă acceptul Parlamentului. Preşedintele României. Preşedintele trebuie să promulge legea în 20 de zile de la primirea ei.

Cu alte cuvinte.(2) din Constituţie. dar sub condiţia aprobării ulterioare a acestuia şi încă într-un termen foarte scurt. faţă de dispoziţiile iniţiale ale art. respingerea agresiunii armate) cât şi atribuţiile privind măsuri excepţionale. refuzul Parlamentului de a aproba hotărârea Preşedintelui României are ca efect anularea decretului prezidenţial de mobilizare. prin instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă. care prevăd că declararea mobilizării totale sau parţiale se face de către Camerele reunite în şedinţă comună. o astfel de decizie nu va putea fi luată decât după dezbaterea în Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. s-a dezvoltat mai ales o practică administrativă şi în baza ei a evoluat doctrina. hotărârea Preşedintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului.(2) litera c) din Constituţia republicată. această apreciere este lăsată. dar supusă unor forme variate de control parlamentar. mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate. ameninţarea ţării cu deschiderea ostilităţilor împotriva sa etc. în cazul unei agresiuni armate. situaţie în care legea sau dispoziţiile considerate de Curtea Constituţională ca având un caracter neconstituţional nu puteau intra în vigoare. Regula enunţată prevede că aprobarea Parlamentului trebuie să fie prealabilă şi numai în cazuri cu totul excepţionale ea poate surveni ulterior. potrivit unei analize din perspectiva dreptului comparat. spre deosebire de prevederea imediat următoare care reglementează atribuţiile Preşedintelui. dar ele nu ar putea fi decât situaţii de o urgenţă cu totul deosebită. Numai în cazuri excepţionale.” Această normă constituţională atrage două observaţii. analizăm în continuare atribuţiile Preşedintelui României în situaţii excepţionale care includ la o analiză atentă atât atribuţiile în domeniul apărării (declararea mobilizării. În statele occidentale. În exercitarea acestei funcţii. cu aprobarea prealabilă a Parlamentului. Este raţiunea pentru care analizăm aceste atribuţii în contextul mai larg al atribuţiilor Preşedintelui în raporturile cu Parlamentul. cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere. în maxim 5 zile. luarea unor măsuri excepţionale fiind de regulă încredinţată executivului. că legea de revizuire a remediat o deficienţă evidentă de redactare. potrivit căreia. într-o asemenea situaţie neputând fi vorba despre exerciţiul unei puteri discreţionare. În primul rând. într-o primă etapă la îndemâna Preşedintelui. absenţa oricărei precizări cu privire la situaţia în care Parlamentul nu se află în sesiune. şi anume.republicată. exista şi posibilitatea ca. Este adevărat însă. 49 . Din considerente didactice. iar promulgarea devenea obligatorie. În al doilea rând. al unor situaţii excepţionale. oportunitatea şi necesitatea luării acestei măsuri şi deci aprecierea situaţiilor de fapt care ar justifica-o este lăsată la aprecierea Parlamentului. caz în care obiecţia de neconstituţionalitate era înlăturată. “el poate declara. în absenţa de regulă. Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. a unui cadru legislativ adecvat şi cu atât mai puţin a unor prevederi exprese de natură constituţională. va fi obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale. Constituţia nu precizează care sunt aceste cazuri excepţionale. cum ar fi iminenţa unei agresiuni. că.92 alin. Aceste dispoziţii trebuie coroborate cu dispoziţiile art. În plus. al cărui preşedinte este Preşedintele României.65 alin.(1) din Constituţie. Prin legea de revizuire a fost înlăturată astfel vechea prevedere. Este vorba despre teoria circumstanţelor excepţionale. mai observăm. deoarece el poate să o dispună fără aprobarea prealabilă a Parlamentului. potrivit art. de cel mult 5 zile. În domeniul apărării. În al doilea caz. în Parlament să nu se poată atinge votul de două treimi necesar înlăturării voinţei Curţii Constituţionale.92 alin. prevede art. criticată de unii specialişti de-a lungul vremii. Parlamentul putea adopta legea în aceeaşi formă.92 din Constituţia din 1991. în primul caz. în cel mult 5 zile de la adoptare.

§ 4. în condiţiile art. nou introdus: “În caz de mobilizare sau de război. a democraţiei constituţionale ori pentru prevenirea. între stat şi societate” sunt atribuţii din sfera executivului. el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă şi funcţionează pe toată durata acestora. Preşedintele României ia măsuri pentru respingerea agresiunii şi le aduce neîntârziat la cunoştinţă Parlamentului. s-a apreciat în doctrină. în întreaga ţară ori în unele unităţi administrativ-teritoriale.(3): În caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării. riscurile politice ale unui asemenea demers pot anula efectele scontate ale referendumului. putând cere poporului să-şi exprime. Termenul de “consultare” nu trebuie să constituie un motiv de minimalizare a intervenţiei Parlamentului.1).Astfel. Tot din sfera atribuţiilor prezidenţiale care necesită intervenţia Parlamentului. Atribuţiile Preşedintelui României în cadrul puterii executive Într-o formulare generală s-ar putea spune că. referendumul ar trebui să se refere la alte probleme decât cele care sunt în mod expres date în competenţa puterii legislative. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune. Preşedintele nefiind obligat să-l declanşeze. Cu alte cuvinte. Preşedintele României. şi solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate. potrivit legii. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune. 50 . Instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă presupune restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. prin referendum.53 din Constituţia republicată. voinţa cu privire la probleme de interes naţional (art. de data aceasta în raporturile sale cu poporul.” Potrivit art. după consultarea Parlamentului. face parte referendumul.” În această materie a fost adoptată Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. el se convoacă de drept în 24 de ore de la declanşarea agresiunii. într-o accepţie extensivă. potrivit alin.93 din Constituţia republicată: “Preşedintele României instituie.90 din Constituţie este un referendum facultativ.92. se convoacă de drept în 24 de ore de la declararea lor.1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. În conţinutul acestei reglementări. printr-un mesaj. de “mediere între puterile statului. conform art. ar putea fi aceea că. indiferent dacă sunt de ordin economic. dar referendumul ar avea loc totuşi. Această prerogativă a Preşedintelui trebuie interpretată însă. Formularea referitoare la “probleme de interes naţional” a fost criticată în doctrină ca având un caracter prea general. O interpretare corectă. în lumina dispoziţiei constituţionale potrivit căreia. Camerele reunite în şedinţă comună declară starea de război. starea de asediu şi starea de urgenţă sunt calificate ca privind “situaţii de criză ce impun măsuri excepţionale care se instituie în cazuri determinate de apariţia unor pericole grave la adresa apărării ţării şi securităţii naţionale. starea de asediu sau starea de urgenţă. toate atribuţiile Preşedintelui României care nu privesc sarcinile de reprezentare a statului şi respectiv. limitarea sau înlăturarea urmărilor unor dezastre” (art. toate problemele importante fiind de interes naţional.90 din Constituţie).92 alin. militar sau politic. În ce priveşte cea de-a doua categorie de atribuţii constând în măsuri excepţionale. Parlamentul îşi continuă activitatea pe toată durata acestor stări. De aici rezultă şi faptul că referendumul prevăzut de art. prin care poporul este consultat cu privire la probleme de interes naţional.453/2004.(4) din art. Pe această cale se realizează îmbinarea democraţiei reprezentative cu procedee ale democraţiei semi-directe. în cazul în care acesta ar da un aviz negativ. iar dacă nu se află în sesiune. motiv pentru care nici una din cele două autorităţi publice implicate nu ar putea fi interesată într-o asemenea eventualitate. există pericolul unui conflict cu urmări imprevizibile. în cel mult 5 zile de la luarea acesteia.

65 alin.Preşedintele României fiind unul din cei doi şefi ai executivului. Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a fost calificat ca fiind o autoritate autonomă colegială.87 din Constituţie).” Art. care poate fi un om politic sau o personalitate neutră faţă de partidele politice (un tehnocrat). cu excepţia hotărârilor cu caracter militar. Parlamentul reunit în şedinţă comună. Preşedintele iniţiază şi finalizează procedura de învestitură a Guvernului. Conform art. doar a directorului 51 . potrivit art. fiind legate strâns de formarea. cu conducătorul acestuia. şi în principal. Preşedintele are atribuţii limitate. republicată în 2004. precum şi la acţiuni de menţinere sau de restabilire a păcii. organizarea şi funcţionarea acestuia. sub semnătura Preşedintelui României şi a primului-ministru.85 alin. În raport cu primul-ministru. exercitând următoarele două atribuţii în acest scop: desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru şi numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament [art. participarea la menţinerea securităţii internaţionale şi la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Astfel. dacă se decide astfel. în sensul că. Tot în categoria atribuţiilor în raporturile cu alte autorităţi ale administraţiei publice. la propunerea Preşedintelui. autorităţilor administraţiei publice la care se referă. potrivit dispoziţiilor constituţionale şi legale în materie. hotărârile Consiliului Suprem de Apărare a Ţării ar trebui publicate în Monitorul Oficial. potrivit tezei devenită tradiţională. astfel cum acesta a fost completat. Din păcate. la propunerea primului-ministru [art. Tot în raporturile cu Guvernul. Constituţia mai prevede următoarele atribuţii în sarcina Preşedintelui: revocarea şi numirea unor membri ai Guvernului. Actele Consiliului Suprem de Apărare a Ţării pot avea atât caracter normativ. cu primul-ministru şi apoi cu alte autorităţi ale administraţiei publice. În ce priveşte atribuţiile sale în raporturile cu alte autorităţi ale administraţiei publice am arătat deja cu prilejul evocării atribuţiilor în domeniul apărării că. integral sau în extras.(2) litera g) din Constituţia republicată prevede obligaţia Camerelor de a se reuni în şedinţă comună pentru examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Din această perspectivă. cât şi individual. coordonează şi îndrumă întreaga activitate a acestuia.65 alin. calitate în care. în caz de vacanţă a postului sau de remaniere guvernamentală. convoacă lucrările. cu excepţia celor pentru care se hotărăşte altfel. figura politică centrală a Guvernului. Legea nr.(2) litera h) din Constituţia republicată. Toate aceste categorii de atribuţii vor fi prezentate cu ocazia analizei Guvernului. Preşedintele României propune numirea conducătorilor unor autorităţi ale administraţiei publice. consultarea Guvernului cu privire la probleme urgente şi de importanţă deosebită (art. Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi preşedintele Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. deşi firesc ar fi fost să se prevadă invers. În spiritul exigenţelor impuse de Legea nr. pe directorii serviciilor de informaţii şi exercită controlul asupra activităţii acestor servicii.85 alin. care se comunică numai instituţiilor interesate. potrivit legii speciale în materie.(2) şi (3) din Constituţie].86 din Constituţie) şi participarea la şedinţele Guvernului (art.103 din Constituţia republicată]. atribuţiile sale în cadrul puterii executive se exercită în raport cu Guvernul. faţă de varianta iniţială a acestei dispoziţii constituţionale care se rezuma la a prevedea atribuţia de numire. În primul rând.415/2002 care reglementează această autoritate publică a prevăzut necesitatea comunicării acestor hotărâri. numeşte la propunerea Preşedintelui României. Spre exemplu. formată din membri de drept.119 din Constituţia republicată: “Consiliul Suprem de Apărare a Ţării organizează şi coordonează unitar activităţile care privesc apărarea ţării şi securitatea naţională.(1) şi art. acestea se comunică autorităţilor administraţiei publice şi instituţiilor interesate.

fiind vorba de un domeniu în care îşi desfăşoară activitatea mai multe autorităţi. alături de Serviciul Român de Informaţii. O altă categorie de atribuţii în domeniul politicii externe. la propunerea Guvernului şi acreditarea reprezentanţilor diplomatici ai altor state (una din puţinele atribuţii prezidenţiale exercitată necondiţionat). după caz. potrivit art. potrivit legii speciale în materie. În plus.Serviciului Român de Informaţii. Preşedintele României numeşte doi membri în Consiliul Naţional al Audiovizualului. urmare a negocierilor Guvernului.” Considerând politica externă tot o dimensiune a administraţiei publice rezultă că reglementarea unor atribuţii şi pentru şeful de stat în acest domeniu prezintă şi semnificaţia implicării sale în procesul decizional administrativ. textul constituţional. şi nu doar una singură. şi le supune spre ratificare Parlamentului. de la termenul fix de 60 de zile. prevăzută în art. consacrată inclusiv prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Constituţia a urmărit să-l pună pe Preşedinte sub control în ce priveşte “mişcările externe”.91 alin. Totodată. În acelaşi timp. a fost introdusă o formulare generică. 94 litera c) din Constituţie: “Preşedintele României numeşte în funcţii publice în condiţiile prevăzute de lege. într-un termen rezonabil. la propunerea directorului Serviciului Român de Informaţii. priveşte asigurarea legăturilor diplomatice cu alte state prin: acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României. tratatele internaţionale devin opera comună a Preşedintelui. nu şi şefii compartimentelor de informaţii din cadrul diferitelor ministere. la propunerea Guvernului. Se înţelege.91 din Constituţie consacrat atribuţiilor în domeniul politicii externe. potrivit art. ” Faţă de varianta iniţială a art.” Spre exemplu. fiind semnate de miniştrii de resort sau.(1) din Constituţia republicată: “Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României. care se negociază de experţi din diferite ministere. aprecierea din doctrină potrivit căreia. conform unei dispoziţii din Legea audiovizualului. permite o delimitare între tratatele internaţionale semnate de Preşedinte. Potrivit art. şi restul tratatelor de mai mică importanţă. (termen rezonabil). de ministrul de externe ori aprobate de către Guvern. în care Preşedintele trebuia să trimită tratatul internaţional spre ratificare. Parlamentului.91 alin. fiind organizat prin lege şi Serviciul de Informaţii Externe precum şi un serviciu de informaţii cu caracter tehnic în sfera comunicaţiilor. desfiinţării sau schimbării rangului misiunilor diplomatice. cu ocazia revizuirii au intervenit două modificări esenţiale. aprobarea înfiinţării. negociate de Guvern. Art. Prin modalitatea de reglementare.94 literele a) şi b) din Constituţie: “Preşedintele României conferă decoraţii şi titluri de onoare şi acordă gradele de mareşal. în relaţiile internaţionale. prin care se exprimă rolul de reprezentare a intereselor ţării noastre de către Preşedintele său. 52 . prin legea de revizuire s-a folosit pluralul. Preşedintele numeşte în funcţii pe prim-adjunctul directorului Serviciului Român de Informaţii şi pe cei trei adjuncţi ai acestuia.(2) şi (3) din Constituţie. 91 alin. Celelalte tratate şi acorduri internaţionale se încheie. Semnătura Preşedintelui nu va avea nici o relevanţă dacă Parlamentul nu va ratifica acel tratat. Preşedintele fiind doar obligat să-l trimită Parlamentului într-un termen rezonabil. astfel cum a fost completat. reglementează două mari categorii de atribuţii în acest domeniu.(1). Guvernului şi Parlamentului. se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite de lege. Vom reţine în acest context. de general şi de amiral. De asemenea. împiedicându-l să pertracteze şi să semneze tratate secrete. Pe de-o parte. că vor fi numiţi de Parlament numai directorii autorităţilor cu atribuţii în această materie.

în condiţiile legii. acesta este invitat de drept la lucrările Consiliului.134 alin. esenţială pentru menţinerea stabilităţii în raporturile juridice. consacrată apoi expres de Regulamentele celor două Camere. se poate observa proiectarea unui sistem complex. În realizarea primei funcţii. Decretele Preşedintelui de acreditare şi rechemare a reprezentanţilor diplomatici trebuie contrasemnate de primul-ministru. faţă de noua configuraţie a Consiliului Superior al Magistraturii. potrivit art. cu excepţia celor stagiari. se impune a adăuga şi atribuţia Preşedintelui de a putea participa la şedinţele acestui organism. şi în special. fără a fi nevoie de o invitaţie. în doctrină au fost analizate două categorii de atribuţii şi anume: numirea magistraţilor şi acordarea graţierii individuale. condiţionarea instituită de Constituţie scoţând în evidenţă caracterul temperat al semiprezidenţialismului specific regimului constituţional actual.133 alin. reprezentanţii diplomatici ce urmează a fi acreditaţi sunt supuşi unui vot consultativ în comisiile de specialitate ale celor două Camere. § 5. se înţelege. Atribuţiile Preşedintelui României în raporturile cu justiţia şi alte autorităţi jurisdicţionale În ce priveşte atribuţiile Preşedintelui în raporturile cu justiţia. din proprie iniţiativă.În ce priveşte primele două atribuţii rezultă că cei doi şefi ai executivului trebuie să negocieze. Astfel. şi anume: funcţia de a asigura numirea judecătorilor şi funcţia de a veghea la respectarea principiului inamovibilităţii judecătorilor.(2) din Constituţia republicată. În practica României după 1990 a fost folosită şi o instituţie nouă. Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii este un magistrat. În plus. Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României. prin Legea de revizuire din 2003. astfel cum acestea au fost reglementate în varianta iniţială a Constituţiei din 1991 era posesorul a două funcţii izvorâte din necesitatea protejării independenţei judecătorilor şi a imparţialităţii procurorilor.100 alin. în mod obişnuit.(1) din Constituţia republicată: “Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor. potrivit prevederilor din Regulamentele de organizare şi funcţionare a Camerelor. dintre membrii acestuia.(1) din Constituţia republicată. art. ales prin rotaţie pe un mandat unic de un an. aceea de ambasador cu misiuni speciale. el va prezida lucrările acestui organism atunci când participă la şedinţele sale. consacră expres rolul Consiliului Superior al Magistraturii de garant al independenţei justiţiei. cu excepţia celor stagiari. numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor. De remarcat că iniţial aceasta a fost o cutumă parlamentară. în virtutea atribuţiilor sale constituţionale. el participând de câte ori consideră că prezenţa sa la dezbateri este necesară. 53 . În cadrul prevederilor constituţionale privitoare la numirea magistraţilor. care continuă să fie recrutaţi de Ministerul Justiţiei. Faţă de schimbările profunde aduse dispoziţiilor constituţionale referitoare la autoritatea judecătorească. Faţă de rangul său. nefăcând parte din membrii Consiliului. spre deosebire de alte ţări (Franţa sau Italia) unde Preşedintele Republicii este şi preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii. Această instituţie nu se suprapune însă cu instituţia de ambasador în sensul clasic al termenului. în general. Potrivit alin. La noi. “Preşedintele României prezidează lucrările Consiliului Superior al Magistraturii la care participă”. în calitate de consiliu de disciplină. numit de Preşedintele Ţării. fără a se exclude însă posibilitatea pentru Preşedintele ţării de a participa la lucrările Consiliului. să se înţeleagă asupra persoanelor şi rangului misiunilor diplomatice.(6) al aceluiaşi articol.” Consiliul Superior al Magistraturii. fără drept de vot. pentru ordinea de drept şi constituţională. Astfel. Potrivit art. Este o soluţie interesantă şi inedită.

i) din Constituţie. potrivit art. 142 alin. trei fiind numiţi de Camera Deputaţilor şi trei de către Senat. în doctrină au fost formulate două concluzii şi anume: graţierea poate fi şi colectivă. spre deosebire de reglementarea constituţională iniţială. în art. În plus.146 litera h) din Constituţie].134 alin (2) din Constituţia republicată: “Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte şi rolul de instanţă de judecată. dar nu şi ulterioară. de către Curte [art. detaşaţi şi nici chiar promovaţi fără acordul lor. există şi un text de trimitere [art.134 alin. Potrivit art. decretele emise de Preşedinte în exercitarea acestei atribuţii urmând a fi contrasemnate de primul-ministru. acordarea graţierii individuale este o atribuţie exclusivă a Preşedintelui României. caz în care ea va fi acordată doar prin lege organică conform art. 54 . cu privire la neconstituţionalitatea unei legi.” Este vorba despre cea de-a doua funcţie a Consiliului Superior al Magistraturii. Astfel. privită ca un statut juridic special care presupune protecţia judecătorilor în faţa oricăror imixtiuni exterioare.ns. de către Curte [art. Potrivit art.) nu au drept de vot. alături de alte subiecte de sesizare.(3) din Constituţia republicată. de către Curte [art. în doctrina românească actuală s-a admis că.142-147). posibilitatea ca hotărârile acestui organism în materie disciplinară să poată fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi de Justiţie. Constituţia prevăzând expres. prin secţiile sale. “în realizarea rolului său de garant al justiţiei ”. în materie disciplinară.sistem ce este detaliat prin lege. În considerarea unor situaţii apărute în practică.94 litera d) din Constituţia republicată. fiind exercitată fără vreo altă condiţionare prealabilă.146 litera g) din Constituţia republicată]. Numirea judecătorilor semnifică dobândirea inamovibilităţii. Preşedintele poate refuza numirea unor persoane dar nu poate adăuga nici un nume pe lista propusă de Consiliul Superior al Magistraturii. înainte de promulgare. pentru soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice [art. aceştia neputând fi transferaţi.146 litera f) din Constituţia republicată]. În aceste situaţii. În plus. în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor. reglementată în titlul V din Constituţie (art. preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (care fac de drept parte din Consiliul Superior al Magistraturii – subl.134 alin.146 lit. controlul respectării procedurii alegerii Preşedintelui României şi confirmării rezultatelor sufragiului. Preşedintele României numeşte trei din judecătorii Curţii Constituţionale.a). Preşedintele poate sesiza Curtea Constituţională. vom reţine că potrivit art. În ce priveşte raporturile Preşedintelui cu Curtea Constituţională. constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunicarea celor constatate Parlamentului şi Guvernului. potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică.(3). În sfera raporturilor dintre Preşedinte şi Curtea Constituţională se înscriu şi cele referitoare la: sesizarea Curţii. atribuţie introdusă în anul 2003].(4) din Constituţie] ce permite ca prin legea sa organică să i se stabilească şi alte atribuţii Consiliului. Acordarea graţierii individuale este un drept universal al şefului de stat. ce constă într-o măsură de clemenţă în virtutea căreia o persoană condamnată penal este scutită de executarea totală sau parţială a pedepsei stabilite prin hotărâre judecătorească de condamnare rămasă definitivă. ministrul justiţiei. Faţă de această prevedere.73 lit. Preşedintele acordă graţierea individuală. în activitatea de numire a magistraţilor este implicat şi Preşedintele României care va proceda la numire în baza unei competenţe legate. acordarea unui aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României.146 litera e) din Constituţia republicată.

100 din Constituţia republicată: “(1). că ele nu pot fi decât acte administrative individuale. În exercitarea atribuţiilor sale. decretele pot fi atacate în instanţa de contencios administrativ. a căror publicare în Monitorul Oficial al României este obligatorie. în ce ne priveşte considerăm şi noi. În ce priveşte regimul juridic aplicabil decretelor Preşedintelui. cu excepţia decretelor care intră în sfera actelor exceptate de la controlul în contencios administrativ. precum şi mesaje. declaraţii etc.” Deşi art. Un exemplu. declară mobilizarea totală sau parţială a forţelor armate sau ia măsuri de respingere a unei agresiuni armate declanşate împotriva ţării. ca acte exclusiv politice. atestând conformitatea acestuia atât cu prevederile legale. realizarea respectivelor atribuţii presupune obligatoriu. ele sunt supuse regulii contrasemnării de către primul-ministru. accepţiunea lipsei totale de valoare juridică. la angajarea răspunderii şefului Guvernului pentru conţinutul actului. Preşedintele emite decrete. sub sancţiunea inexistenţei. Contrasemnarea decretelor Preşedintelui contribuie în esenţă. îl reprezintă mesajele adresate Parlamentului. cât şi cu voinţa organului pe care îl reprezintă primulministru. Decretele emise de Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor sale prevăzute în articolul 91 alineatele (1) şi (2). în principiu. spre ratificare. în cea mai mare parte. Deşi o parte a doctrinei actuale susţine că. în realitate sunt avute în vedere doar actele juridice ale şefului statului.. conferă distincţii. Preşedintele nu ar putea lua decizii fundamentale pentru soarta ţării cum sunt cele ce pot fi instituite prin decretele mai sus menţionate.92 şi 93 din Constituţie. ca de exemplu. sunt supuse unor condiţii stabilite de lege. exemplificând cu decretele de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate sau cu cele de instituire a stării de asediu sau de urgenţă emise în condiţiile art. articolul 92 alineatele (2) şi (3). Dacă aceasta reprezintă regula. care nu se concretizează în decrete. excepţia o constituie doar decretele care concretizează atribuţii inerente Preşedintelui. Preşedintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al României. numite decrete. instituie starea de asediu sau de urgenţă. potrivit legii speciale în materie. producătoare de efecte juridice. emiterea de decrete. ca acte juridice. considerându-se că actul nici nu a existat vreodată.88 din Constituţie. în dreptul public. dizolvarea Parlamentului. Din enumerarea art. articolul 93 alineatul (1) şi articolul 94 literele a). majoritatea fiind condiţionate de propunerile altor autorităţi publice. face avansări în gradele superioare ale armatei şi acordă graţierea individuală. emiterea acestora fiind condiţionată de consultarea sau încuviinţarea Parlamentului. acreditează sau recheamă reprezentanţii diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea. În exercitarea atribuţiilor sale constituţionale. Astfel. decât în fruntea 55 . în special cele de numiri în funcţii. Prin urmare. decretele Preşedintelui pot fi şi acte administrative normative. În ce priveşte natura juridică a decretelor Preşedintelui. Nepublicarea atrage inexistenţa decretului.§ 6. Actele Preşedintelui României Potrivit art. desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice. Contrasemnarea este cerută expres pentru decretele prin care Preşedintele: înaintează Parlamentului. În opinia noastră. Prin urmare. tratatele internaţionale pe care le-a încheiat. numirea în funcţii publice. deci în acte producătoare de efecte juridice.(2) nu trebuie să se tragă concluzia că. desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru. Termenul de inexistenţă a unui act are. alături de alţi autori.100 alin.100 din Constituţie are ca titlu marginal “Actele Preşedintelui”. decretele care nu sunt contrasemnate de primulministru intră în sfera relaţiilor Preşedintelui României cu Parlamentul. (2). b) şi d) se contrasemnează de primul-ministru. iar o altă categorie de decrete. acestea sunt calificate de specialişti ca fiind acte administrative. potrivit art. care pot avea însă şi o conotaţie politică. Preşedintele poate fi însă şi autorul unor acte cu caracter politic.

prin legea de revizuire. în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care Preşedintele încalcă prevederile Constituţiei poate fi iniţiată de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor şi trebuie adusă neîntârziat la cunoştinţă Preşedintelui. Răspunderea Preşedintelui României În ce priveşte problema răspunderii Preşedintelui României. se reglementează tragerea la răspundere penală a Preşedintelui României pentru fapte penale deosebit de grave. delimitând răspunderea politică de răspunderea penală a acestuia. fiind vorba. conţinutul propunerii de suspendare. Procedura tragerii la răspundere. În noua concepţie. Deoarece. În acest caz. faţă de formele răspunderii administrative.453/2004) iar decretul Preşedintelui nu face decât să instituie regimul juridic prevăzut în astfel de acte normative. devenit art. urmată de sancţiunea demiterii prin referendum.Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. cu rezolvarea aspectelor sesizate de doctrină. autoritate care în situaţiile evocate (mobilizare totală sau parţială şi instituire a stării de asediu sau de urgenţă) ar trebui să se întrunească imediat. Competenţa dezbaterii şi votării propunerii aparţine Camerelor reunite în şedinţă comună. rezultate din analiza comparativă a celor două reglementări.84 alin. Art. tocmai ca urmare a situaţiei de război sau a unor stări excepţionale apărute. în mod obişnuit analiza răspunderii Preşedintelui României porneşte de la dispoziţiile constituţionale în materie.(3) şi art. Dar ele sunt conţinute în acte normative speciale (ca de exemplu. reglementările ce vor fi puse în aplicare în astfel de situaţii consacră restrângeri ale exerciţiului unor drepturi sau unor libertăţi cetăţeneşti. Art. iar treimea de parlamentari se raportează la totalul acestora şi nu la membrii uneia din Camere. iar data depunerii semnifică declanşarea procedurii de suspendare.G. decretele Preşedintelui vor avea doar rolul de a face incidente hotărârile colective ale Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. 56 .(3) referitor la punerea sa sub acuzare. Secretarul General al Camerei unde a fost depusă propunerea are obligaţia să comunice Preşedintelui o copie de pe listă şi motivele sesizării şi să aducă la cunoştinţă celeilalte Camere. care în constituţiile democratice sunt exprimate generic prin sintagma “înaltă trădare”.95]. § 7. nr. şi de fapt de a declanşa aplicarea cadrului legal în materie. autorii de drept administrativ prezintă instituţia. În mod firesc. de votul poporului. acuzarea de înaltă trădare. consacrând o formă de răspundere penală a acestuia. Propunerea de suspendare motivată şi lista celor care o susţin se depune la Secretarul General al Camerei unde cei ce au formulat-o au ponderea. imediat după textul constituţional consacrat suspendării sale din funcţie. în final. În ce priveşte regimul răspunderii politice a Preşedintelui României. Propunerea trebuie temeinic motivată. în calitate de Preşedinte al acestuia.U. Constituţia din 1991 a consacrat două texte distincte acestei instituţii [art.95 din Constituţia republicată prevede suspendarea din funcţie privită ca o răspundere politică a Preşedintelui. prin deplasarea fostului art. Această deficienţă de redactare iniţială a regimului constituţional consacrat răspunderii Preşedintelui României a fost remediată.1/1999 privind regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. O.96 în Constituţia republicată.84 alin. primind titlul marginal “punerea sub acuzare” instituie posibilitatea înlăturării imunităţii Preşedintelui şi a punerii sale sub acuzare pentru o faptă deosebit de gravă.84 alin.(3) din Constituţia din 1991. cu unele modificări şi completări. soluţie tehnică ce a determinat o serie de consecinţe sub aspectul naturii şi a regimului juridic aplicabil fiecărei forme de răspundere. de o răspundere administrativ-disciplinară. Constituţia leagă procedura acesteia de iniţiativa parlamentară. de poziţia autorităţii ce exercită jurisdicţia constituţională şi. după textul consacrat răspunderii politice pentru fapte care nu au semnificaţie penală.

pentru a putea fi efectiv aplicat. Procedura de suspendare este dezbătută după procedura stabilită de Regulamentul şedinţelor comune. decât cu respectarea în totalitate a acestor prevederi.89 din Constituţie şi supusă unor multiple condiţionări nu poate să intervină. situaţie ce a fost apreciată în doctrina actuală. ce intră sub incidenţa legii penale. (2). În cazul aprobării ei. Preşedintele este suspendat de drept. aspect care ar putea determina punerea în discuţie a dizolvării sale. la libera sa apreciere. acesta este consacrat. în art. aspect lăsat la latitudinea şefului de stat. ceea ce o face aproape imposibil de realizat. acesta şi-a reluat exercitarea atribuţiilor. poporul poate să confirme votul parlamentar. 322 parlamentari au votat în favoarea suspendării. în şedinţă comună.146 litera h) din Constituţia republicată. În practica parlamentară s-a confirmat acest ultim punct de vedere. În ce priveşte regimul răspunderii penale a Preşedintelui. intervenind vacanţa funcţiei şi declanşându-se procedura organizării de noi alegeri prezidenţiale. în cazul în care populaţia se va pronunţa contrar demiterii Preşedintelui şi implicit. după respingerea demiterii Preşedintelui. Într-o primă ipoteză. în cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea preşedintelui. Potrivit Constituţiei. Preşedintele ar trebui să–şi reia activitatea. În urma referendumului pot apare însă. Camera Deputaţilor şi Senatul.” Această dispoziţie consacră o importantă excepţie constând în posibilitatea înlăturării imunităţii Preşedintelui şi a punerii sale sub acuzare pentru o faptă deosebit de gravă. asemeni parlamentarilor se bucură de imunitate. Parlamentul la rândul său.96 din Constituţia republicată. iar pentru a deveni efectivă trebuie să fie votată de majoritatea deputaţilor şi senatorilor. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. populaţia a avut un punct de vedere diferit de cel al majorităţii parlamentare. la cunoştinţă Preşedintelui României pentru a putea da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. (4). înalta trădare. contrar poziţiei exprimate de Parlament. Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. continuânduşi activitatea.96 din Constituţia republicată: “(1). caz în care. Astfel.(1) coroborat cu art. neîntârziat. se poate întâmpla ca populaţia să aibă o poziţie diferită faţă de cea a Parlamentului. pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare. dizolvarea Parlamentului. Propunerea de punere sub acuzare poate fi iniţiată de majoritatea deputaţilor şi senatorilor şi se aduce. Preşedintele este demis de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. de unde concluzia necesităţii unui regim special al răspunderii pentru fapte comise în exercitarea prerogativelor funcţiei sale. cu toate consecinţele juridice ce decurg de aici. este obligatorie sesizarea Curţii Constituţionale în vederea emiterii unui aviz consultativ potrivit art. cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. el ar fi trebuit să-şi găsească o consacrare expresă în Constituţie. 57 . ca echivalând cu un vot de blam adresat forului legislativ. Preşedintele se consideră demis pe data organizării referendumului. Într-o a doua ipoteză.Înainte de dezbaterea propunerii de suspendare.95 alin. ştiut fiind faptul că în primăvara anului 2007 a fost declanşată procedura de suspendare a Preşedintelui în exerciţiu. (3). Abia după primirea avizului se poate trece la dezbaterea propunerii de suspendare. să nu voteze în favoarea demiterii Preşedintelui. iar acest lucru nu s-a întâmplat cu ocazia revizuirii. Deşi perfect argumentat punctul de vedere exprimat mai sus. ca urmare a revizuirii. Prin urmare. Preşedintele. astfel că. Potrivit art. iar cu ocazia referendumului din 19 mai 2007. de către popor. două situaţii. De la data punerii sub acuzare şi până la data demiterii. în opinia noastră. reglementată expres în art.

În felul acesta. în exerciţiul atribuţiilor prezidenţiale. dar ca o faptă care este apreciată pe planul consecinţelor politice de către autoritatea legiuitoare. fie pe parcursul judecăţii. dacă doreşte.95 alin. Prin noile dispoziţii se consacră mai clar faptul că Parlamentul nu îndeplineşte rolul de instanţă de judecată. pentru ca acesta să poată. putând fi definită ca cea mai gravă încălcare a jurământului şi intereselor poporului şi ţării. fie chiar înainte de a se ajunge la instanţă. Şi într-un caz şi în celălalt. deşi nu se prevede expres. ridicarea imunităţii parlamentare prevăzute de art. Procedura propriu-zisă presupune două faze: faza punerii sub acuzare pentru înaltă trădare (politică) şi faza judiciară ( tehnico-juridică) compusă din trei etape şi anume: trimiterea în judecată realizată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Preşedintele se poate prezenta în faţa Parlamentului să-şi formuleze apărarea. 58 . adică exact majoritatea necesară pentru a vota suspendarea Preşedintelui din funcţie. este prevăzută expres obligaţia aducerii neîntârziat. iar pe planul consecinţelor juridice de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. ea se situează cum se exprimă un autor francez consacrat. se poate constata de instanţa de judecată. ca autorităţi ale puterii judecătoreşti. Aceste deficienţe au fost remediate cu ocazia revizuirii. În al doilea rând.(1) teza finală din Constituţie. îşi va reîncepe activitatea putându-se purta discuţii cu privire la “seriozitatea Parlamentului”. de la data punerii sub acuzare şi până la data demiterii. la graniţa dintre politică şi drept. evocând o crimă politică. iar sub aspect strict juridic. la cunoştinţă Preşedintelui. fapta de înaltă trădare nu este o infracţiune care să ţină în exclusivitate de ilicitul penal. având mai ales o semnificaţie politică.(2) din Constituţie.” Anterior revizuirii. În al treilea rând. există posibilitatea nefinalizării. se aprecia că Preşedintele ar trebui suspendat din funcţie pe data votului Parlamentului de punere sub acuzare de înaltă trădare. Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îi revine rolul de a întocmi rechizitoriul pentru trimiterea în judecată a Preşedintelui. în fond sau în recurs. noua reglementare neavând doar semnificaţia unei simple schimbări de loc a unuia şi aceluiaşi text constituţional. s-a susţinut că. pur şi simplu. În primul rând este prevăzut expres numărul de deputaţi şi senatori care pot face propunerea de punere sub acuzare. un alt autor este de părere că. de unde refuzul trimiterii în judecată. ce constă “în abuzul de funcţie pentru o acţiune contrară Constituţiei şi intereselor superioare ale ţării. punerea sub acuzare având precumpănitor un sens politic. în cazul răspunderii politice.84 alin. în condiţiile legii. ci constituind şi o îmbunătăţire pe fond a reglementării iniţiale. Tot prin analogie cu dispoziţiile art. pe baza analogiei cu dispoziţia din art. ca “faptă”. urmare a condamnării. după efectuarea urmăririi penale. Preşedintele. în Secţiuni Unite). Este şi motivul pentru care ea nu este definită numai ca infracţiune ci.95 din Constituţie. pentru a da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.Sintagma “înaltă trădare” depăşeşte sfera strictă a conceptelor juridice. Şi în cazul declanşării acestei forme de răspundere. prin simpla constatare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că nu sunt întrunite elementele punerii sub acuzare de înaltă trădare. Pe aceeaşi linie de idei. a punerii sub acuzare. Cu alte cuvinte. judecata în fond (secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi de Justiţie) şi judecata în recurs (Înalta Curte de Casaţie şi de Justiţie. instituţia tragerii la răspundere penală a Preşedintelui României este pusă în consonanţă logică cu instituţia tragerii la răspundere politică a acestuia. este prevăzută expres suspendarea din funcţie a Preşedintelui. fiind vorba de majoritatea absolută. că Preşedintele nu poate fi condamnat pentru acuzare de înaltă trădare din anumite considerente. Acum textele se conciliază. să se prezinte în faţa Parlamentului.

desemna candidatul la funcţia de prim-ministru şi de a numi Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament 4. Preşedintelui României sau a cel puţin unei pătrimi din numărul deputaţilor sau al senatorilor c. în termen de 20 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare c. Primului-ministru 7. Potrivit Constituţiei. funcţia de mediere între Guvern şi autorităţile publice 2. principalele probleme politice ale naţiunii c. Preşedintelui României b. numi candidatul la funcţia de prim-ministru b. Preşedintelui Camerei d. precum şi între stat şi societate b. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 1. Preşedintelui României. unei treimi din numărul deputaţilor 8. Potrivit Constituţiei. Preşedintele României exercită: a. al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării d. Biroului permanent al Camerei Deputaţilor c. de a reprezenta statul român şi de a fi garantul independenţei naţionale. În situaţia în care a cerut reexaminarea unei legi de către Parlament. desemna în calitate de prim-ministru. de a exercita conducerea generală a administraţiei publice c.funcţia de mediere între puterile statului. primirea şi dezbaterea mesajului Preşedintelui b.funcţia de mediere între Parlament şi Guvern c. primirea mesajului Preşedintelui c. Preşedintele României are rolul: a. în termen de 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare b. în termen de 10 zile de la data la care a solicitat reexaminarea d. pe preşedintele partidului majoritar în Parlament c. Camerele se întrunesc în şedinţă comună pentru: a. Preşedintele României poate adresa Parlamentului un mesaj cu privire la: a.funcţia de mediere între autorităţile administraţiei publice d. probleme urgente şi de importanţă deosebită b. Dreptul de convocare a Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară aparţine: a. Preşedintele este obligat să o promulge: a.§ 8. prin care i s-a confirmat constituţionalitatea legii 59 . aprobarea mesajului Preşedintelui 6. în termen de 10 zile de la data la care a primit decizia Curţii Constituţionale. de a avea iniţiativă legislativă 3. intenţia de adoptare a unei legi 5. a biroului permanent al fiecărei Camere ori a cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor b. Preşedintele României are rolul de a: a. În procedura de învestitură a Guvernului. de a fi organul reprezentativ suprem al poporului român b. Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc şi în sesiuni extraordinare la cererea: a.

c. probleme urgente şi de importanţă deosebită b. 15 zile de la primire c. Potrivit Constituţiei. este şi Preşedintele C. d. de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor b.S.9. Preşedintele României emite: a. preşedintele României are drept atribuţie: a. la propunerea Guvernului b.S. cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor 16. majorităţii deputaţilor şi senatorilor prezenţi b. participă la adoptarea hotărârilor C.S.M. decretele prin care se acordă titluri de onoare c. 15. cu majoritate simplă d. de majoritatea deputaţilor sau senatorilor d. Întrucât Preşedintele României prezidează şedinţele Consiliului Superior al Magistraturii la care participă.M. majorităţii deputaţilor şi senatorilor 60 . poate doar să participe la şedinţele C. Preşedintele României este obligat să promulge legea în termen de cel mult: a. negociate de Guvern c. 13. Propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României se aprobă: a. În domeniul politicii externe. reiese că acesta: a. ratificarea tratatelor internaţionale. de cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor 17. decretele de numire în funcţie a unor membri ai Guvernului d. Propunerea de punere sub acuzare a Preşedintelui României poate fi iniţiată: a. b. dispoziţii care se publică în Monitorul Oficial sub sancţiunea inexistenţei 14. cu votul unei treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor b. decrete care se publică în Monitorul Oficial sub sancţiunea inexistenţei c. În exercitarea atribuţiilor sale. intenţia de adoptare a unei legi 11. Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie cu votul: a. 10 zile de la primire b. decizii care se publică în Monitorul Oficial sub sancţiunea inexistenţei b. Preşedintele României poate consulta Guvernul cu privire la: a. decretele prin care sunt acreditaţi reprezentanţii diplomatici ai României b. acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României. În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei. numirea ministrului de externe din proprie iniţiativă 12.M. de cel puţin jumătate plus unul din numărul deputaţilor şi senatorilor c. este membru al C.S. a cel puţin două treimi din totalul parlamentarilor c. cu majoritate absolută c. principalele probleme politice ale naţiunii c.M. decretele de instituire a stării de urgenţă în anumite unităţi administrativteritoriale. Nu trebuie contrasemnate de către primul-ministru: a. 20 de zile de la primire 10.

În sens restrâns. gestiona şi opera cu noţiuni referitoare la statutul membrilor Guvernului. în doctrină s-a pus problema dacă 61 . monarhul deţinea toate funcţiile supreme în stat. cel puţin în ţările Europei continentale. apariţia miniştrilor şi implicit a ministerelor. în baza dreptului de suveranitate. adică suveranitatea în acţiune. în sensul de organ de stat.stabilească rolul Guvernului în cadrul executivului . deşi Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1858) nu conţine o reglementare amplă a acestuia.precizeze care este mandatul Guvernului şi formele de răspundere tipice membrilor Guvernului. ca organ de sine stătător. în sensul modern al termenului. rolul şi structura Guvernului Rezultatele aşteptate : studenţii vor înţelege. originea sa aflându-se. a miniştrilor. Curia regis. dacă în sistemul monarhiei absolute. atât în constituţii cât şi în legi a celor două noţiuni. (Consiliu de Miniştri şi respectiv. Rolul şi structura Guvernului Sub aspect istoric. a marilor funcţionari. aplicarea legilor în cuprinsul teritoriului. înţelegerea. actele tipice sau răspunderea membrilor Guvernului Competenţe dobândite : în momentul în care vor finaliza studiul acestui modul studenţii vor avea posibilitatea să: . “corpul de sfetnici”ai monarhului. termenul de guvern avea mai multe accepţiuni. termenul de guvern desemna numai puterea executivă ori ministerul sau cabinetul ministerial. ce nu trebuie însă confundat cu Consiliul de miniştri. În sens larg. Faţă de utilizarea de-a lungul vremii. apărută o dată cu primele Constituţii.Modulul III Guvernul României • • • Obiective specifice : cunoaşterea. Astfel. formând “casta” marilor dregători. care nu era reglementat însă în constituţii. Consiliul de Miniştri apare ca o creaţie a Unirii Principatelor. în timp. îl reprezenta aşanumitul Consiliu de Coroană. iar în altele. de regulă. subiect în raporturile de drept administrativ în nume propriu. raportul este invers. În sensul actual al termenului. Pentru sistemul politic românesc. apariţia ministerelor precede apariţia Consiliului de Miniştri. În unele sisteme naţionale. regimul învestiturii. care se va specializa. din perioada interbelică. în fostele consilii ale regelui. precede apariţia Guvernului. În doctrina interbelică. Guvernul sau Consiliul de Miniştri. în accepţiunea modernă a termenului. aprofundarea şi utilizarea noţiunilor fundamnetale care vizează sfera executivului în România. acesta se va înconjura de un corp de consilieri. regimul învestiturii . care desemna cele două puteri politice: legiferarea şi menţinerea ordinii legale. reprezintă o creaţie a vremurilor moderne. Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore • § 1. Guvern). din perioada absolutismului monarhic. termenul de guvern semnifica exercitarea suveranităţii de către titularul ei.cunoască principalele acte ale Guvernului. În România.

primul act cu caracter constituţional din perioada postdecembristă. Ulterior a fost adoptată Legea nr.este vorba despre una şi aceeaşi instituţie. adoptarea de hotărâri pentru aplicarea 62 . cum ar fi: cel consacrat Preşedintelui (art. art. din analiza reglementărilor constituţionale. de apărarea naţională sau de raporturile statului pe care-l guvernează cu alte state. pe seama legii sau pe seama jocului politic de formare a Guvernului. la art. le găsim în Decretul-Lege nr. ceea ce sub aspect juridic se concretizează în iniţierea de proiecte legislative. rezultă că noţiunile erau echivalente. Guvernul este reglementat în titlul III (Autorităţile publice). dar prevederi cu privire la această autoritate publică se regăsesc şi în capitolul următor.92/1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României.) sau în cel consacrat Parlamentului. organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale (prima structură organizatorică cu atribuţii de legiferare şi cu origine revoluţionară). modelatorul şi executantul măsurilor de redresare economică. potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament. s-a susţinut în doctrina interbelică. În perioada postdecembristă. răspunde de ordinea publică.10/1989 privind constituirea. „Guvernul. al ministerelor. iar după câteva zile a fost adoptat Decretul-Lege nr. scădere a inflaţiei şi stabilitate economică. Sub aspectul modului de constituire. art. Astfel. cu alte cuvinte. Din conţinutul art. el fiind mai puţin o entitate cât un mod de a lucra al miniştrilor. cum ar fi art.102-110. sfera Guvernului era mai mare decât a Consiliului de Miniştri. dacă noţiunile sunt sinonime. în opinia unor specialişti iar apoi Decretul-Lege nr.2/1989 privind constituirea. organizarea şi funcţionarea Guvernului României. Într-o viziune generală.102 alin. adică guverne cu structură simplă şi Guverne ce conţin o ierarhizare.(1) din Constituţia republicată rezultă că Guvernul României are un dublu rol: politic şi administrativ. pe lângă miniştri. în perioada postbelică. pe când Consiliul de miniştri are un înţeles administrativ. În ce priveşte componenţa Guvernului. în Guvern.85. asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice. lege pre-constituţională.86. Legat de numărul miniştrilor şi implicit. În Constituţia României republicată.104/1990 privind activităţile pentru care Guvernul adoptă hotărâri au consacrat principalele norme privind organizarea şi funcţionarea Guvernului.” Cu alte cuvinte. raţiunea fundamentală a Guvernului o reprezintă asigurarea realizării liniilor politice interne şi externe ale ţării. constituţii care admit şi prezenţa miniştrilor fără portofoliu şi constituţii care extind sfera membrilor Guvernului şi la alte funcţii de demnitari.74 privitor la iniţiativa legislativă. Spre deosebire de perioada interbelică în care. intitulat Raporturile Parlamentului cu Guvernul (art.37/1990 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României. se întâlnesc constituţii care restrâng sfera membrilor Guvernului exclusiv la sfera miniştrilor. el este iniţiatorul. adică Guverne cu structură ierarhică. există constituţii care stabilesc un număr fix de ministere. adică al existenţei unor nivele ierarhice între membrii Guvernului. cabinetul sau guvernul sunt titulaturi întrebuinţate din punct de vedere politic.111-115) precum şi în alte capitole. Guvernul are sarcina de a realiza politica naţiunii. Decretul-Lege nr.87 etc. primele dispoziţii cu privire la Guvern. în capitolul III.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor supusă unor modificări şi completări ulterioare. cum ar fi secretarii de stat. căci. pot fi identificate Guverne formate din prim-ministru şi ceilalţi membri. Deşi s-ar părea că este vorba de noţiuni cu conţinut identic. mai intrau şi secretarii de stat şi subsecretarii de stat. înlocuită cu Legea nr. alte constituţii stabilesc o cifră minimă sau indică autoritatea care va stabili acest număr iar cele mai multe lasă problema deschisă.

de colaborare (cu autorităţile administraţiei publice autonome etc.90/2001 au fost în concordanţă cu textul constituţional.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor cu modificările şi completările ulterioare preia conţinutul art.102 alin. de reglementare. miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică.23/2004. în toate cabinetele care s-au succedat din anul 1990 până în anul 2000 a fost neconstituţională. Guvernul este parlamentar prin origine şi guvernamental prin funcţie. are drept scop tocmai îndeplinirea acestor valori politice. dacă motivele pentru care fusese acordată la învestitură au dispărut ulterior.102 alin. Guvernul este organ al administraţiei publice cu competenţă materială generală care exercită potrivit legii. următoarele funcţii: de strategie. potrivit căreia. el semnifică “încheierea contractului de guvernare”. Legea nr. Potrivit art. între funcţia de prim-ministru şi cea de ministru nu se poate interpune o altă categorie mai importantă. cooperarea cu organismele sociale interesate. în îndeplinirea atribuţiilor sale. dispoziţiile Legii nr. prin adoptarea unei moţiuni de cenzură. lege preconstituţională.) şi de tutelă administrativă (faţă de autorităţile administraţiei publice locale).102 alin. încredere pe care o poate retrage oricând.102 alin. prin exercitarea iniţiativei legislative şi a modalităţilor de conlucrare cu Camerele Parlamentului. din Guvern pot face parte şi miniştri de stat precum şi miniştri-delegaţi cu 63 . din formularea normei constituţionale rezultând că s-a urmărit reglementarea unui Guvern fără scară ierarhică interioară. legiuitorul constituant român a preluat teza doctrinei occidentale contemporane. la 8 decembrie 1991. îşi exprimă doar încrederea în acest program. iar administraţia publică a cărei conducere generală este realizată de Guvern. legitimează echipa guvernamentală şi implicit programul politic de partid ca program politic oficial de guvernare a ţării. Deşi în forma iniţială. legiuitorul constituant a consacrat un principiu general al activităţii Guvernului. de reprezentare şi de autoritate de stat. de administrare a proprietăţii statului. din care hotărâtoare este acţiunea sa în sfera puterii legislative. şi cu atât mai mult. Prin această formulare. aceea de “acceptare” semnifică acceptarea în bloc a programului de guvernare. Din analiza art. cea de viceprim-ministru. Prin această dispoziţie este prevăzută structura Guvernului. după intrarea în vigoare a Constituţiei. În timp ce utilizarea verbului “a aproba” ar fi avut semnificaţia unei implicări a Parlamentului şi în procesul de realizare a liniilor politice concretizate în programul de guvernare. Parlamentul. potrivit căreia. În art. calificând expres Guvernul ca fiind o autoritate publică a puterii executive.(3) din Constituţie rezultă că formula ministrului de stat menţinută constant. în baza Legii nr. prin Legea nr. El marchează trecerea din sfera competiţiei pentru putere în sfera exercitării puterii politice. Rolul politic al Guvernului se exprimă nu numai în sfera exclusiv executivă. programul politic al Guvernului rămâne un document exclusiv al acestuia. noţiunea folosită.37/1990 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României. ci şi prin colaborarea cu celelalte autorităţi publice. Prezumţia de neconstituţionalitate este clară şi ea rezultă din interpretarea gramaticală a dispoziţiei constituţionale. acestea au fost modificate stabilindu-se expres că. Votul de învestitură are valoare de fapt juridic. Astfel.(3) din Constituţia republicată: Guvernul este alcătuit din primministru. prin votul acordat. dar liniile sale de forţă sunt acceptate de Parlament.(1) din Constituţia republicată. care ar fi trebuit menţionate expres. lăsând să se înţeleagă că.(2) din Constituţia republicată.acestora. Între Guvern şi toate celelalte autorităţi ale administraţiei publice se stabilesc raporturi de drept administrativ care pot fi: de subordonare (ministerele şi prefecţii). cum este cea de ministru de stat.

eventual liderul partidului majoritar dar în egală măsură.solicitarea votului de învestitură. . personalităţii însărcinate cu formarea listei viitorului Guvern. scop în care conlucrează cu miniştrii care răspund de îndeplinirea acestui program în cadrul ministerelor pe care le conduc. realizarea programului de guvernare acceptat de Parlament într-un domeniu de activitate.(1) din Constituţia republicată: “Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru. dacă nu există o asemenea majoritate. Astfel. elaborarea programului de guvernare şi prezentarea cererii pentru acordarea votului de încredere către Parlament. de stilul Preşedintelui ca om politic. cu însărcinări speciale pe lângă primul-ministru. . în caz de criză guvernamentală gravă.numirea Guvernului. În Constituţia actuală a României.90/2001 primind următorul conţinut: Din Guvern pot face parte: un viceprim-ministru. miniştri de stat. 64 . a partidelor reprezentate în Parlament. precum şi procedurile corespunzătoare.(2) din Legea nr.3 alin.(1) din Constituţie: “Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de către Parlament.103 şi 104. prevăzuţi în lista Guvernului prezentată Parlamentului pentru acordarea votului de încredere. Potrivit art. pentru a ne afla în prezenţa unei echipe guvernamentale legale şi legitime. în opinia noastră.” În ce priveşte modalităţile concrete de consultare. procedura de învestitură a Guvernului se declanşează după alegerile generale. Preşedintele urmează singur să decidă. Regimul învestiturii Guvernului Învestitura Guvernului poate fi definită ca reprezentând complexul de acte şi fapte juridice. aceea a numirii unui viceprim-ministru. în absenţa oricăror alte detalii constituţionale sau legislative. un tehnocrat.85 alin. la 22 decembrie 2008 a condus la o formulă şi mai de neacceptat.acordarea votului de încredere de către Parlament. deci la începutul unui mandat parlamentar. respectiv după alegerile prezidenţiale. el poate fi şi o persoană neînregimentată politic. într-un regim prezidenţial. . sub conducerea nemijlocită a primului-ministru. adică.85 alin. cerute de Constituţie. finalizată prin jurământul de credinţă.desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru.U. Învestirea Guvernului în exerciţiu. nr. într-un regim parlamentar.103 alin. incompatibilă cu dispoziţiile constituţionale a fost evidenţiat prin noi dispoziţii de completare a legii potrivit cărora: Miniştrii de stat coordonează.” Iniţiată şi finalizată de Preşedinte.221/2008 pentru stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale. art.însărcinări speciale pe lângă primul-ministru. adică la începutul mandatului Preşedintelui de Republică. procedura de învestitură presupune patru etape procedurale bine definite. În mod obişnuit. un specialist.G. dar ponderea în realizarea ei efectivă revine Parlamentului prin acordarea votului de învestitură. în raport cu textul constituţional. Desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru prezintă semnificaţia unui mandat acordat de Preşedintele României. precum şi miniştri-delegaţi. Ea poate interveni însă şi în cursul unui mandat parlamentar sau prezidenţial.” § 2. Cele patru etape sunt: . prevăzuţi în lista Guvernului prezentată Parlamentului pentru acordarea votului de încredere. potrivit art. Legat de candidatul la funcţia de prim-ministru. în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori. procedura de învestitură a Guvernului este prevăzută în art.(1) coroborat cu art. prin O. de practica vieţii politice. acesta poate fi un om politic. fiind o chestiune ce ţine de fapt. Rangul superior al funcţiei de ministru de stat.

se precizează că organizarea şi funcţionarea ministerelor privind apărarea naţională şi ordinea publică sunt reglementate prin legi speciale. în faţa Preşedintelui României.59 prevăzut în dispoziţiile finale ale legii. tot în şedinţa comună a celor două Camere. independenţa. individual. întrucât nu dispune de o libertate de apreciere în acest sens. pe de altă parte. potrivit art. în sensul că Preşedintele nu ar putea să refuze numirea. Conţinutul jurământului este următorul: “Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român. unitatea şi integritatea teritorială a României. începând de la data depunerii jurământului. pe calea moţiunii de cenzură. drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor.36 din Legea nr. în vederea obţinerii unui aviz consultativ. cu aceeaşi majoritate. jurământul de la articolul 82 ”. acesta fiind publicat împreună cu programul de guvernare în Monitorul Oficial al României. reprezintă momentul de la care Cabinetul nou învestit începe exercitarea mandatului. Conform Regulamentului şedinţelor comune ale celor două Camere. reprezintă manifestarea unei competenţe legate. şi Parlament sau Preşedintele României. Potrivit art. Legea nr. Potrivit art. data depunerii efective a jurământului de credinţă. dezbaterea programului şi a listei Cabinetului are loc în cel mult 15 zile de la prezentarea acestora în şedinţa comună a Parlamentului. Potrivit art. Pentru acordarea încrederii Guvernului şi învestirea Cabinetului este necesar votul majorităţii parlamentarilor. 65 . Astfel.103 alin. prin acordarea votului de încredere asupra Programului de guvernare şi întregii liste a Guvernului. cu bile.” Astfel. de unde necesitatea retragerii încrederii Guvernului. miniştrii şi ceilalţi membri ai Guvernului vor depune individual.103 alin. la învestitură. Hotărârea Parlamentului prin care s-a acordat votul de încredere se va comunica Preşedintelui României care va emite decretul de numire a noului Cabinet.(1) din Constituţia republicată: “Primul-ministru. pe de-o parte.(2) din Constituţia republicată: “Guvernul în întregul său şi fiecare membru în parte îşi exercită mandatul. să apăr democraţia.(2) din Constituţia republicată: “Candidatul pentru funcţia de prim-ministru va cere. În ce priveşte componenţa Cabinetului şi posibilitatea realizării unor modificări în structura acestuia. chiar cu prilejul unei remanieri guvernamentale. Numirea Guvernului de către Preşedintele României. 104 alin. Procedura de învestire are drept consecinţă stabilirea unui raport constituţional complex între Guvern.90/2001 prevăzut în capitolul referitor la organizarea şi funcţionarea ministerelor: ministerele şi miniştrii se aprobă de către Parlament. prin art. care în termen de 10 zile de la desemnare. să respect Constituţia şi legile ţării. votul fiind secret.(3) din Constituţia republicată: “Programul şi lista Guvernului se dezbat de Camera Deputaţilor şi de Senat. partea I. suveranitatea.” Prin urmare. votul de încredere al Parlamentului asupra programului şi a întregii liste a Guvernului. în sensul că ea permite crearea de noi ministere sau reorganizarea celor existente prin procedura de formare a unui nou Cabinet. el este obligat să o facă. în şedinţă comună. Aşa să-mi ajute Dumnezeu !”. înlocuind Cabinetul demisionar.104 alin.90/2001 a adoptat o poziţie elastică. pe baza votului de încredere acordat de către Parlament.Potrivit art. în faţa Preşedintelui României. în termen de 10 zile de la desemnare. Candidaţii la funcţiile de miniştri urmează să fie audiaţi în comisiile de specialitate ale celor două Camere. Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. În plus. are obligaţia constituţională de a se prezenta în faţa Parlamentului cu două elemente: lista membrilor viitorului Cabinet şi programul de guvernare. rolul determinant revine candidatului la funcţia de prim-ministru.” Acest text arată egalitatea celor două Camere în procedura de învestitură a Guvernului. în cea de-a doua etapă.

Guvernul poate dispune prin hotărâre.107 alin. de unde calificarea ei ca având un caracter neconstituţional. fiind vorba despre situaţia tipică în care un Cabinet funcţionează pe durata întregului mandat parlamentar.(4) din Constituţie. printr-o interpretare per a contrario. O a doua modalitate de încetare a mandatului poate interveni în cazurile în care primul-ministru se află într-una din situaţiile de încetare a funcţiei de membru al Guvernului avute în vedere de art. Astfel.110 alin. O primă modalitate o reprezintă retragerea încrederii acordate unui Cabinet prin introducerea unei moţiuni de cenzură în condiţiile art. Prin aceste dispoziţii. potrivit art. modificări în organizarea şi funcţionarea ministerelor precum şi transferul unor activităţi de la un minister la altul ori la organe de specialitate din subordinea Guvernului. nici nu s-ar putea susţine că primul-ministru ar putea să se propună singur spre a fi revocat. potrivit art. Guvernul este demis la data retragerii de Parlament a încrederii acordate sau dacă primulministru se află într-una din situaţiile prevăzute la art. în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului. potrivit art. starea de incompatibilitate.85 alin. cel care potrivit art. Această poziţie din doctrină şi-a găsit confirmarea expresă atât în art. poate fi făcută prin adoptarea unor Hotărâri ale Guvernului. ori este în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 45 de zile.(1) din Constituţia republicată.(2) din Constituţie poate revoca din funcţie la propunerea primului-ministru. Prin urmare. În plus.(2) mai sus menţionat.113 din Constituţia republicată sau în cazul angajării răspunderii Guvernului potrivit art. ea este echivalentă cu cea a mandatului Parlamentului într-un regim parlamentar şi cu cea a mandatului Preşedintelui. deces. Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate. termen valabil şi pentru ceilalţi membrii ai Guvernului potrivit art. Durata mandatului şi statutul membrilor Guvernului În ce priveşte durata mandatului Guvernului. art. practică încetăţenită după anul 1990. aceasta nu poate interveni cu privire la primul-ministru.106. reglementarea celorlalte ministere. în absenţa însă. În practică. astfel cum acesta a fost completat. În toate aceste trei situaţii se declanşează procedura de învestitură a unui nou Cabinet devenind aplicabile prevederile art.110 alin.56 face precizarea că. Constituţia a avut în vedere trei situaţii atipice de încetare a activităţii unui Cabinet. Potrivit art. un Cabinet rezistă atâta timp cât este susţinut de majoritatea parlamentară.(1) din Constituţie.(3) din Constituţia republicată. O a treia modalitate apare în cazul în care primul-ministru nu îşi poate exercita atribuţiile pe o perioadă de peste 45 de zile. dacă s-a introdus o moţiune de cenzură şi aceasta a fost aprobată. pierderea drepturilor electorale. “Guvernul îşi exercită mandatul până la data validării alegerilor parlamentare generale”. a unor prevederi legale exprese.110 din Constituţia republicată. precum şi în alte cazuri prevăzute de lege. răspunderea Guvernului nu poate fi antrenată prin simpla voinţă a Preşedintelui României. pe unii membrii ai Guvernului. 66 . deoarece.114 din Constituţia republicată. În ce priveşte revocarea.106 şi anume: demisie. De altfel. într-un regim prezidenţial.110 alin.107 din Constituţia republicată consacrat primului-ministru.103.110 alin.(2) din Constituţie. § 3. cu excepţia revocării. enumerată expres printre cazurile de încetare a funcţiei de membru al Guvernului. Încetarea mandatului Guvernului este prevăzută în art. cât şi în art. în mod normal.109 alin.Prin urmare.

şi în plus. Pe de-o parte. (2) Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică. Legea nr. dezavantajele pe care le implică o astfel de soluţie. De asemenea. de către una şi aceeaşi persoană. administrator. această compatibilitate ar favoriza imixtiunea parlamentară în rândurile executivului. prin care se execută legile. funcţiile de consilieri locali sau judeţeni. Pe de altă parte s-a exprimat şi poziţia că. funcţia de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizaţiilor cu scop comercial.(1) şi (2) îndeplineşte numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice. membru al echipei guvernamentale şi primul-ministru poate duce la renunţarea parlamentarului la funcţia guvernamentală. membru al consiliului de administraţie sau cenzor la societăţile comerciale. În această perioadă Guvernul nu poate emite ordonanţe şi nu poate iniţia proiecte de lege”. vicepreşedinte. funcţia de preşedinte sau de secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau asociaţilor la societăţile comerciale mai sus 67 . până la depunerea jurământului de către membrii noului Guvern. societăţile de asigurare şi cele financiare. până la depunerea jurământului de membrii noului Guvern. acestea pot fi de două feluri: de ordin constituţional şi de ordin legal. Reprezintă de asemenea. orice neînţelegere între un parlamentar.(4) din Constituţia republicată. În ce priveşte incompatibilităţile funcţiei de membru al Guvernului. cu excepţia celei de deputat sau de senator. Guvernul continuă să îndeplinească numai actele cu caracter individual sau normativ. Guvernul al cărui mandat a încetat potrivit alin. care a declanşat numeroase controverse în practica de stat. cea de-a doua incompatibilitate. a unor prerogative excesive. O asemenea soluţie. aleasă sau numită. Astfel. ca parlamentarii care îndeplinesc funcţii guvernamentale să poată reveni în fotoliile parlamentare atunci când se pune capăt mandatului guvernamental din proprie iniţiativă sau din alte motive. clarificându-i semnificaţia. Dacă într-o primă fază. La incompatibilităţile deja menţionate.” Incompatibilităţile urmăresc asigurarea obiectivităţii în executarea unei funcţii publice şi evitarea concentrării. din sănătate dar nu şi funcţia de specialist într-un asemenea serviciu public.110 alin. s-a admis în Adunarea Constituantă. director.105 din Constituţia republicată: “(1) Funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu exercitarea altei funcţii publice de autoritate.26 alin. faţă de care practica de Stat ar fi urmat să-şi spună cuvântul. bazată pe componenţă parlamentară.161/2003 s-au mai adăugat următoarele incompatibilităţi: funcţia de preşedinte. prezintă unele riscuri. s-a apreciat în doctrină. Potrivit art. prin Legea nr. Legat de înţelesul noţiunii de funcţie publică de autoritate. Regulamentele celor două Camere au optat pentru cea de-a doua variantă. potrivit art. este vorba despre o soluţie preluată integral din Constituţia Franţei. se compensează în statul de drept.Conform art. fără a promova politici noi. putându-se utiliza mijloace de coerciţiune şi sancţiune statală. “În cazul încetării mandatului sau. necesare pentru administrarea treburilor publice. ea este incompatibilă cu exercitarea unei funcţii de reprezentare profesională salarizate în cadrul organizaţiilor cu scop comercial. Legat de înţelesul conceptului de “administrare a treburilor publice”. aceasta este privită ca orice funcţie de conducere din cadrul organelor administraţiei publice. cu caracter public. precum şi la instituţiile publice. ale serviciilor publice administrative cum ar fi funcţiile de conducere a serviciilor publice din învăţământ.90/2001 a adus un plus de precizări. în doctrina actuală. echipa guvernamentală.(3) din Lege. prin creşterea gradului de colaborare dintre puterea legislativă şi Guvern. precum şi orice funcţie. director general. se poate găsi oricând în situaţia de a putea bloca iniţiativele primului-ministru prin refugiul asigurat în Parlament. în condiţiile prevăzute de Constituţie. din punct de vedere al izvorului care le consacră. pe fondul ofensivei reale a Guvernului din perioada anterioară adoptării Constituţiei. În ce priveşte. inclusiv băncile sau alte instituţii de credit. funcţii publice de autoritate.

” Pe lângă atribuţiile prevăzute în art. În absenţa unor precizări de ordin legislativ cu privire la aplicarea acestei proceduri. Potrivit art. a pierderii drepturilor electorale. deja evocat: “Funcţia de membru al Guvernului încetează în urma demisiei. potrivit dispoziţiei rămase nemodificate din Legea nr. calitatea de comerciant persoană fizică.106 din Constituţie precum şi în condiţiile aplicării art. (1) din Constituţie şi art. în funcţie de domeniul de activitate ce formează obiectul interpelării. potrivit altor dispoziţii constituţionale.(2) şi semnează actele Guvernului. care se dezbat cu prioritate. De asemenea. în condiţiile art. Astfel. Potrivit art. în acest scop. remanierea guvernamentală este o operaţiune care nu este supusă aprobării Parlamentului. aşa cum se întâmplă în cazul învestiturii unui nou Guvern. § 4. următoarele atribuţii: propune Preşedintelui României. suspendarea intervine într-o situaţie anormală.107 alin. prezintă Camerei Deputaţilor sau Senatului rapoarte şi declaraţii cu privire la politica Guvernului. cu excepţia acelor funcţii prevăzute în acordurile şi convenţiile la care România este parte. care va dispune măsurile necesare pentru încetarea acesteia. unii autori consideră că. respectând atribuţiile ce le revin.(2) din Constituţie. în măsura 68 . pe unii membri ai Guvernului. în mod obişnuit. Astfel. Primul – ministru Art. faţă de teza a doua a art. precum şi în alte cazuri prevăzute de lege ”. funcţia de manager sau membru al consiliilor de administraţie ale regiilor autonome.90/2001 îi consacră acestuia o întreagă secţiune (a 4-a) în capitolul privitor la organizarea şi funcţionarea Guvernului.85 alin.87. dar prezintă riscul introducerii unei moţiuni de cenzură împotriva întregului Guvern şi poate duce la demiterea acestuia. în condiţiile art. Legea nr.90/2001.90/2001: “Primulministru conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia.100 alin. a stării de incompatibilitate. a decesului.109 alin.107 din Constituţia republicată are ca titlu marginal Primul-ministru iar Legea nr. ce reflectă un joc politic al forţelor ce formează echipa guvernamentală. revocarea prezintă semnificaţia unei măsuri juridice. concretizându-se într-o remaniere guvernamentală.108.Dacă revocarea unui membru al Guvernului poate interveni pe considerente pur politice. o funcţie publică încredinţată de un stat străin.109.106 din Constituţia republicată. revocarea şi numirea unor membri ai Guvernului.90/2001 mai precizează: “Primul-ministru prezintă Camerei Deputaţilor şi Senatului rapoarte şi declaraţii cu privire la politica Guvernului şi răspunde la întrebările ori interpelările care îi sunt adresate de deputaţi sau senatori. ca urmare a începerii urmăririi penale sau a trimiterii în judecată a unui ministru. este vorba de o prevedere constituţională care a creat în timp.107 alin. putând desemna un membru al Guvernului. decretele Preşedintelui. în condiţiile art. funcţia de reprezentant al statului în adunările generale ale societăţilor comerciale mai sus prevăzute. Încetarea funcţiei de membru al Guvernului intervine în cazurile prevăzute de art. a revocării. Constatarea stării de incompatibilitate se face de primul-ministru. contrasemnează cu unele excepţii. care prezintă caracterul unei sancţiuni.prevăzute. în condiţiile art. în condiţiile art.13 din Legea nr. companiilor şi societăţilor naţionale. în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului. s-a pus problema dacă noii miniştri propuşi de primul-ministru ar trebui să mai fie supuşi avizului consultativ al comisiilor de specialitate ale celor două Camere.(1) din Constituţia republicată. calitatea de membru al unui grup de interes economic. unele dispute în aplicarea sa concretă.107 consacrat chiar primului-ministru.” În plus. acestuia îi mai revin. în sensul larg al termenului. cauză de încetare a mandatului unui ministru.(2). cere Preşedintelui României să participe la anumite şedinţe de Guvern. la propunerea primului-ministru. În ce priveşte atribuţia Preşedintelui României de a revoca şi numi. spre deosebire de suspendare.

În ce ne priveşte. în cadrul unuia şi aceluiaşi Guvern. neexistând nici o precizare cu privire la distincţia dintre acestea. sub aspect politic. Relativ recent. argumentându-şi decizia prin analogie. în condiţiile art. introdus prin legea de revizuire. funcţionarea unui Guvern. art. consilii. în condiţiile legii. acordată la propunerea primului-ministru. ce se întâmplă în cazul în care Preşedintele refuză propunerea primului-ministru de numire a unui ministru. în cazul utilizării acestor funcţii. Aceasta este soluţia constituţională actuală. Curtea Constituţională a stabilit că.15 din Legea nr. soluţia apare ca justificată. cu o serie de argumente. în îndeplinirea atribuţiilor ce-i revin. în felul acesta. Astfel. b). primul-ministru numeşte şi eliberează din funcţie: a). mai ales faţă de un precedent deja creat la sfârşitul anului 1999. Preşedintele României va putea exercita atribuţia prevăzută la alineatul (2) numai pe baza aprobării Parlamentului. Prin remaniere nu se poate schimba structura Guvernului. cu situaţia solicitării reexaminării de către Parlament a unei legi. Dacă strict juridic.85 consacrat numirii Guvernului. soluţia fiind dedusă din textele deja existente. dacă este necesară şi modificarea structurii este necesară şi aprobarea prealabilă a Parlamentului. alte persoane care îndeplinesc funcţii publice. problemă deja analizată. Secţiunea consacrată primului-ministru se încheie cu o prevedere referitoare la actele emise de acesta. Potrivit art.” Legat de simpla remaniere guvernamentală constând în înlocuirea unor miniştrii sau ocuparea unor posturi de ministru devenite vacante.conducătorii organelor de specialitate din subordinea Guvernului. în cazurile prevăzute de lege. se ajunge la situaţia unor miniştri care beneficiază de încrederea Parlamentului. a apărut o altă problemă privind aplicarea art. şi miniştri care nu ar beneficia în mod expres de această încredere. cu excepţia persoanelor care au calitatea de membru al Guvernului. Preşedintele poate refuza o propunere.90/2001. Chemată să se pronunţe într-o asemenea situaţie. potrivit art. să nu fi beneficiat de încrederea Guvernului ? O a doua chestiune apărută în practica de stat. o singură dată. ar fi posibil ca prin două remanieri guvernamentale succesive. cu păstrarea doar a primului-ministru ? Este oare de acceptat. comisii şi comitete interministeriale. De menţionat că. pornind de la formularea din norma constituţională “unii membri ai Guvernului”. deciziile primului69 . c). numite decizii.90/2001. Asemeni decretelor Preşedintelui şi actelor Guvernului. în aplicarea aceleiaşi dispoziţii constituţionale a vizat posibilitatea revocării primului-ministru de către Preşedinte. această dispoziţie nu mai era necesară. încă din 1991. ceea ce ar fi o inadvertenţă.107 din Constituţie beneficiază de un nou alineat.(2) din Constituţia republicată şi anume.85 alin. prin votul de încredere pe care l-au primit pe lista Guvernului. apreciate ca fiind de natură legală.în care ea contravine intereselor majorităţii parlamentare care a susţinut echipa guvernamentală. adică numărul de posturi şi destinaţia acestora.85 alin. aprobată la învestitură. potrivit Legii nr. ne întrebăm dacă.146 litera e) din Constituţie. e). să fie schimbat întregul Cabinet. secretarii de stat. în doctrină s-a exprimat şi poziţia contrară. cu excepţia primului-ministru. prin legea de revizuire a Constituţiei din octombrie 2003.(3) din Constituţia republicată: “Dacă prin propunerea de remaniere se schimbă structura sau compoziţia politică a Guvernului. ipotetic. prin care se prevede expres că: Preşedintele României nu îl poate revoca pe primul-ministru. primul-ministru poate constitui prin decizie. în care nici unul din membri. În scopul rezolvării unor probleme operative. personalul din cadrul Cancelariei primului-ministru. conform căreia. ca urmare a introducerii unui nou alineat la art. în 2003. o singură dată. secretarul general şi secretarii generali adjuncţi ai Guvernului. d).

(4) din Constituţia republicată este adăugată o altă modalitate de încetare a funcţiei de membru al Guvernului. juridice. încetează dacă primul-ministru îşi reia activitatea în Guvern. până la formarea noului Guvern.110 alin. ce vine şi eventual. Organizarea şi funcţionarea Cancelariei Primului-ministru se aprobă prin decizie a primului-ministru. departamente şi alte asemenea structuri organizatorice cu atribuţii specifice stabilite prin hotărâre a Guvernului.” § 5. În ce priveşte modalităţile de încetare a calităţii de prim-ministru. ce poate fi angajat pe criterii exclusiv politice. de personal cu funcţii de conducere sau de demnitari. pentru o perioadă de cel mult 45 de zile. Preşedintele României va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar. rezolvarea problemelor organizatorice. cu toate consecinţele ce decurg de aici.20 din Legea nr.) sau este în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile. Cancelaria Primului-ministru are personalitate juridică şi este coordonată direct de Primul-ministru.ministru se publică în Monitorul Oficial al României. ajutat de unul sau mai mulţi secretari generali adjuncţi. o structură trihotomică a acestuia. pleacă o dată cu primul-ministru. Guvernul se consideră demis. motivul ce a determinat numirea primului-ministru interimar se datorează faptului că primul-ministru titular se află în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile (spre exemplu.107 alin. În sfârşit.3 se aplică în mod corespunzător şi celorlalţi membri ai Guvernului. în art.107 alin.subl.106. precum şi reprezentarea Guvernului în faţa instanţelor judecătoreşti. Organizarea şi funcţionarea Guvernului Legea organică privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor. Personalului Cancelariei primului-ministru nu i se aplică prevederile Legii privind statutul funcţionarilor publici. “Prevederile alin. Din dispoziţia finală se subînţelege că.(3): “Dacă primul-ministru se află în una dintre situaţiile prevăzute la articolul 106.90/2001. Guvernul are un Secretariat General condus de secretarul general al Guvernului.(2) din Constituţie. Dacă motivul ce a determinat numirea primului-ministru interimar se datorează faptului că funcţia primului-ministru titular a încetat. Legea nr. pentru a îndeplini atribuţiile primului-ministru. Constituţia republicată prevede expres în art.(2) din Constituţie. 70 . potrivit art. Dacă însă. care poate avea rang de ministru. Conducerea compartimentelor din cadrul Cancelariei Primului-ministru se asigură. din motive de sănătate) interimatul durează doar până când primul-ministru titular îşi va relua activitatea în Guvern. Guvernul va fi demis. Potrivit art. după caz. ce pot avea rang de secretar de stat. astfel cum acesta a fost modificat prin Legea nr. Dacă însă. este vorba despre un personal administrativ. faţă de conţinutul art. Secretariatul General asigură derularea operaţiunilor tehnice aferente actelor de guvernare. perioada de interimat este mai mare de 45 de zile. Cancelaria Primului-ministru este condusă de şeful cancelariei care are rang de ministru şi calitatea de ordonator principal de credite. cu excepţia revocării (corelare necesară . funcţionarea acestuia.” Desemnarea este întotdeauna pe o perioadă limitată.90/2001. sub sancţiunea inexistenţei. partea I. Interimatul pe perioada imposibilităţii exercitării atribuţiilor. Organizarea şi atribuţiile Secretariatului General al Guvernului se stabilesc prin hotărâre a Guvernului. Potrivit art. primul-ministru interimar urmând să conducă un Guvern demisionar până la depunerea jurământului de către noul Guvern. la propunerea primului-ministru. economice şi tehnice ale activităţii Cabinetului. aparatul de lucru al Guvernului este alcătuit din Cancelaria primuluiministru. ns.23/2004.90/2001 reglementează în secţiunea a 5-a organizarea aparatului de lucru al Guvernului şi în secţiunea a 6-a. Secretariatul General al Guvernului. fiind prevăzută deci.110 alin. potrivit art. stipulându-se expres că.22 din Legea nr.

87 din Constituţie. aflată în subordinea premierului. exercită conducerea generală a administraţiei publice. asigură executarea de către autorităţile administraţiei publice a legilor şi a celorlalte dispoziţii normative date în aplicarea acestora.11 din Legea nr. După importanţa lor. Departamentul este condus de un demnitar. având rolul de coordonare şi sinteză în domenii de interes general.90/2001 menţionăm: a). de exercitare a conducerii generale a administraţiei publice. b¹).102 alin.90/2001: “Guvernul se întruneşte săptămânal sau ori de câte ori este nevoie. fără personalitate juridică şi fără unităţi subordonate. în doctrină se mai face distincţie între atribuţii interne şi atribuţii internaţionale. asigură realizarea politicii în domeniul social potrivit programului de guvernare etc. oficii. Nerespectarea acestui termen echivalează cu susţinerea implicită a formei iniţiatorului. ca structuri specializate şi auxiliare ale Guvernului. şedinţele Guvernului se convoacă şi sunt conduse de primul-ministru. g). în continuare se precizează că: “Preşedintele României poate lua parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă. certificată de Secretarul General al Guvernului.emite puncte de vedere asupra propunerilor legislative. În ce priveşte atribuţia prevăzută la litera a). ordonanţe în temeiul unei legi speciale de abilitare şi ordonanţe de urgenţă potrivit Constituţiei. rol ce se realizează prin intermediul funcţiilor sale. structuri şi personal stabilite prin Hotărâri ale Guvernului sau decizii ale primului ministru.emite hotărâri pentru organizarea executării legilor. c). atribuţiile pot fi de natură economică-financiară şi socială precum şi de natură politico-administrativă. atribuţiile Guvernului pot fi atribuţii principale prevăzute în legea sa organică şi atribuţii secundare prevăzute de alte legi sau care decurg din rolul şi funcţiile sale.” În realizarea funcţiilor sale. După locul producerii efectelor. “Dezbaterile din şedinţele Guvernului şi modul de adoptare a actelor acestuia. După conţinutul lor. f). precum şi a oricăror alte măsuri stabilite se înregistrează pe bandă magnetică şi se consemnează în stenograma şedinţei. elaborează proiectele de lege a bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat şi le supune spre adoptare Parlamentului. în termen de 60 de zile de la data solicitării. asigurarea ordinii publice şi la cererea primului-ministru în alte situaţii.” Potrivit Legii nr. adoptându-se măsurile corespunzătoare. în cadrul căreia se dezbat şi se soluţionează probleme ce intră în sfera sa de atribuţii. aprobă strategiile şi programele de dezvoltare economică pe ramuri şi domenii de activitate. Pe lângă Guvern mai pot funcţiona agenţii. d). şi le transmite Parlamentului. e). apărarea ţării. Preluându-se conţinutul art. În cadrul şedinţelor se dezbat probleme ale politicii interne şi externe a ţării.. secretariate etc. în conformitate cu atribuţiile Guvernului. precum şi aspecte privind conducerea generală a administraţiei publice. Legea prevede că. având atribuţii. În ce priveşte funcţionarea Guvernului. Dintre atribuţiile prevăzute în art. sus-menţionată. ale căror conducători nu fac parte din Guvern. observăm că este vorba chiar de una din cele două componente ale rolului său. Guvernul îndeplineşte o serie de atribuţii. Şedinţele plenului sunt unica modalitate de lucru a Guvernului. Preşedintele României prezidează şedinţele Guvernului la care participă. cea administrativă.(1) din Constituţia republicată.iniţiază proiecte de lege şi le supune spre adoptare Parlamentului. la rolul acestuia stabilit de art. iniţiate cu respectarea Constituţiei.” Observăm cum legiuitorul organic circumscrie câmpul de acţiune al Guvernului.Departamentul este o structură organizatorică. b). ce desemnează “zone mari de activitate” din competenţa 71 . care în exercitarea atribuţiilor emite ordine cu caracter individual.

în art. prevăzută de Constituţie. proiecte de lege. art. ordonanţe în temeiul unei legi speciale de abilitare şi ordonanţe de urgenţă potrivit Constituţiei. au fost preluate şi dezvoltate. Actele Guvernului.90/ 2001.90/2001. nu putem fi de acord cu conţinutul literei c) de la acelaşi articol. în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta. cu atât mai mult cu cât el este avut în vedere şi cu ocazia stabilirii conţinutului şedinţelor Guvernului. în doctrina administrativă este unanim admis că. în perspectiva unei noi modificări a legii.” O astfel de modalitatea de adoptare a actelor Guvernului a fost criticată în doctrină deoarece acordă puteri exagerate primului-ministru. Nepublicarea atrage inexistenţa hotărârii sau a ordonanţei. ar putea apare în cazul în care ar exista o egalitate între numărul membrilor care susţin un proiect şi cel al celor care sunt împotrivă. care să asigure corecta aplicare a acestora. aşa cum de altfel şi legiuitorul organic precizează expres la art. în vederea exercitării dreptului de iniţiativă legislativă a acestuia.26 din Legea nr. credem că. Hotărârea Guvernului intervine atunci când. este preluat ca atare. Singura situaţie în care ar fi de acceptat ca primul-ministru să aibă votul decisiv. despre mijloacele juridice prin care structura organizatorică avută în vedere îşi realizează competenţa. funcţii care la rândul lor sunt duse la îndeplinire prin intermediul atribuţiilor. conţinutul art. Potrivit art. Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor. conform căruia. intitulat Actele Guvernului) şi un sediu consacrat regimului delegării legislative (art. Delegarea legislativă Constituţia României din 1991 republicată în 2003 conţine un sediu general (art.(4) din Constituţia republicată.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor. (3). mult prea succint însă. de regulă. executarea unor prevederi din lege “presupune stabilirea de măsuri sau a unor reguli subsecvente. 27 alin. Cum rolul Guvernului. în mod natural. în ce priveşte hotărârile Guvernului.115). tipică pentru rolul acestuia de autoritate publică a puterii executive. sub sancţiunea inexistenţei. în Legea nr.(1) şi (2) din Lege: “Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe în prezenţa majorităţii membrilor săi.27 alin.” 72 . Hotărârile care au caracter militar se comunică numai instituţiilor interesate. Guvernul emite hotărâri pentru organizarea executării legilor. hotărăşte primul-ministru”. se contrasemnează de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare şi se publică în Monitorul Oficial al României. Astfel.26 din lege stabileşte posibilitatea membrilor Guvernului de a propune proiecte de hotărâri şi de ordonanţe. acestea sunt acte administrative normative sau acte administrative individuale. (4). § 6. şi nicidecum despre atribuţii ale acesteia. (2). referitor la obligativitatea publicării actelor Guvernului. Hotărârile şi ordonanţele se adoptă prin consens.108. În egală măsură. La rândul său. reprezentând expresia unei competenţe originare a Guvernului.108 din Constituţia republicată: “(1) Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe. Astfel. chiar şi parţial evocat nu se poate identifica cu o atribuţie a acestuia.” Aceste prevederi constituţionale.Guvernului. controversate în timp. ca acte juridice având o natură juridică diferită. al căror ansamblu formează competenţa materială generală a acestuia. Hotărârile şi ordonanţele adoptate de Guvern se semnează de primulministru. precum şi.108 alin. fiind vorba în realitate. în aplicare. conţinutul literei a ar trebui eliminat.(3) din Legea nr.Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare. prevederi „ce se aplică şi în cazul documentelor şi altor măsuri dezbătute în Guvern. Potrivit art. Dacă nu se realizează consensul. despre acte adoptate în exercitarea atribuţiilor sale. O analiză a celor două tipuri de acte ale Guvernului presupune delimitarea acestora.

spre aprobare Parlamentului. pe de-o parte. (2). În cazuri excepţionale. Elementul facultativ lăsat la libera apreciere a parlamentarilor se referă la supunerea acestora. ca în anumite limite şi cu respectarea unor condiţii. domenii identificate prin eliminare.115. în mod obligatoriu.(3) din Constituţia republicată. ea poate fi atacată în instanţa de contencios administrativ în temeiul art. Nimic nu opreşte însă. mai ales după 1997. Astfel. în practica statală fiind rareori utilizată. ordonanţele se supun aprobării Parlamentului. hotărârile se adoptă întotdeauna în baza legii. să adopte ordonanţe. punerea în aplicare sau aducerea la îndeplinire a legilor. într-o încercare de clarificare a regimului juridic aplicabil ordonanţelor. domenii care nu pot intra în sfera legii organice. cât şi din art. potrivit art. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanţei. Atunci când o hotărâre a Guvernului încalcă legea sau chiar Constituţia sau adaugă la dispoziţiile legii. norma constituţională nu conţine vreo precizare expresă în acest sens. în practica de stat s-a format regula abilitării Guvernului. 73 . Ordonanţele simple sau legale se adoptă întotdeauna în baza unei legi de abilitare care conţine două elemente obligatorii şi un element facultativ.554/2004 privind contenciosul administrativ cu modificările şi completările ulterioare. Legea nr. reglementând relaţii sociale care sunt prin natura lor inferioare ca importanţă faţă de cele reglementate de lege. Deci. (4).” Din analiza acestor prevederi.108 din Constituţia republicată. rezultă că. doctrina a început să acorde atenţie sporită acestei instituţii. cu ocazia revizuirii din octombrie 2003. până la împlinirea termenului de abilitare. vom începe analiza pornind de la dispoziţiile iniţiale în materie. s-a intervenit substanţial. Uneori necesitatea adoptării unei hotărâri a Guvernului este expres prevăzută în dispoziţiile legii. potrivit procedurii legislative. ca Parlamentul să abiliteze Guvernul să adopte ordonanţe şi în timpul sesiunilor sale. domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe. sfera legilor organice fiind expres şi limitativ prevăzută în art. acte ce conţin norme cu putere de lege. Dacă legea de abilitare o cere.Hotărârea reprezintă prin excelenţă. Legea de abilitare va stabili. actul prin care Guvernul îşi realizează rolul de exercitare a conducerii generale a administraţiei publice. şi în raport cu o bogată doctrină. ordonanţele Guvernului pot fi de două feluri: simple şi de urgenţă. (3).73 alin. rezultat al unei practici excesive în aplicarea acestei instituţii. fiind secundum legem şi urmărind organizarea executării şi executarea în concret a legii. pe de altă parte. Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă. pe fondul acestor dispoziţii constituţionale. Deşi. consacrat instituţiei delegării legislative. rezultă atât din art. el se convoacă în mod obligatoriu.Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice. Aprobarea sau respingerea ordonanţelor se face printr-o lege în care vor fi cuprinse şi ordonanţele ale căror efecte au încetat potrivit alineatului 3. Cele două categorii de dispoziţii obligatorii privesc perioada de abilitare şi domeniile în care se pot adopta ordonanţele. ce tinde să se îndepărteze tot mai mult de litera şi spiritul Constituţiei. analiza acestei instituţii s-a aflat în mică măsură în atenţia doctrinei.114 din Constituţia din 1991: “(1). Este motivul pentru care. Datorită acestui aspect. pe perioada vacanţei parlamentare. Instituţia delegării legislative rezumă în esenţă posibilitatea acordată Guvernului. (5). Dacă Parlamentul nu se află în sesiune. sau într-o formulă mai sintetică. mai sus menţionat. Regimul juridic aplicabil ordonanţelor Guvernului. din considerente didactice. Acestea intră în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare la Parlament. în ultimul deceniu. Dacă în primii ani după adoptarea Constituţiei. alteori ea se subînţelege.52 din Constituţia republicată şi a dispoziţiilor legii speciale în materie.

Pe scurt. o lege de aprobare cu modificări şi completări a ordonanţei (situaţia cea mai frecvent întâlnită în practică) sau o lege de respingere a ordonanţei (practică intensificată mai ales. cât şi legile de aprobare sau de respingere a ordonanţelor sunt legi ordinare. în ultimii ani). numai dacă legea de abilitare o cere. prin actuala dispoziţie constituţională se încearcă clarificarea acestui concept. în anul 2003. atunci când recurgea la adoptarea de ordonanţe de urgenţă. Parlamentul poate adopta o lege de aprobare a ordonanţei în forma iniţială (situaţia cea mai convenabilă sub aspectul efectelor juridice dar şi cea mai rar întâlnită în practică). dar această condiţie rezultă din caracterul de urgenţă al acestor ordonanţe. ordonanţele de urgenţă sau constituţionale trebuiau adoptate doar în cazuri excepţionale şi intrau în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare la Parlament. începând cu anul 1997. prin legea de revizuire a Constituţiei. 74 . sensul noţiunii de urgenţă. numărul ordonanţelor de urgenţă adoptate în domenii ale legii organice crescând vertiginos. stabilit chiar prin denumirea lor. ca urmare a excesului de ordonanţe simple şi de urgenţă. fiind lărgită astfel sfera acestora. la adoptarea legilor de aprobare sau de respingere a ordonanţelor. invocând în special. reglementarea lor este şi urgentă. ca o a doua condiţie de adoptare a acestui tip de ordonanţe. argumente procedurale.” Într-o interpretare sintetică. În urma dezbaterii.În varianta iniţială a Constituţiei. După cum vom vedea. a cărui interpretare este lăsată în continuare la discreţia Guvernului. situaţie rămasă neschimbată şi în urma revizuirii. care a dus la conturarea a două poziţii fundamental opuse în rândul autorilor de drept public privea posibilitatea adoptării de ordonanţe de urgenţă în materia legii organice. “reglementarea nu poate fi amânată ”. O problemă controversată. trebuia convocat în mod obligatoriu. în noua configuraţie constituţională se defineşte de fapt. pe care nimeni nu-l contestă. o lege de aprobare a unei ordonanţe de urgenţă ? S-a ajuns în timp. iar dacă acesta nu se afla în sesiune. Astfel. fiind vorba despre situaţii extraordinare. formularea iniţială “cazuri excepţionale” a fost înlocuită cu sintagma situaţii extraordinare. Nimeni nu contestă la ora actuală. prin încălcarea prevederilor constituţionale. cu privire la existenţa celor două condiţii. în absenţa unor precizări exprese. nefiind expres menţionate nici în norma constituţională care enumără domeniile legii organice şi nici calificate ca atare. iată acum modificările şi completările aduse instituţiei delegării legislative. cu votul necesar legilor organice. Au existat însă şi autori care s-au menţinut constant pe poziţia respingerii posibilităţii de adoptare a ordonanţelor de urgenţă în materia legii organice. Curtea Constituţională emiţând şi decizii în acest sens. Faţă de problemele apărute în practica de stat. ea urmând să intervină imediat. Or. având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora. printr-o interpretare per a contrario a dispoziţiilor art. şi deci neputând să fie amânată. dacă primele trei alineate au rămas neschimbate. Astfel fiind s-a ridicat întrebarea: cum va vota Parlamentul. Spre deosebire de ordonanţele simple care se supun aprobării Parlamentului. acest caracter. Fireşte că.114 alin. Atât legea de abilitare.115 din Constituţia republicată are în prezent următorul cuprins: “Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată. ordonanţele de urgenţă se supun toate. în pofida evoluţiei în sens contrar a practicii guvernamentale. observăm că. spre deosebire de varianta iniţială. precizându-se că. o parte a specialiştilor s-a pronunţat în favoarea admiterii acestei posibilităţi. fără excepţie aprobării forului legislativ. Însă.(4) din Constituţia din 1991. O atenţie specială este acordată ordonanţelor de urgenţă. devenită curentă în această direcţie. dar pe care nici Guvernul nu-l respecta decât rareori. această problemă a fost rezolvată ca urmare a revizuirii. tot un concept juridic nedeterminat. încurajată fiind în timp şi de poziţia adoptată de Curtea Constituţională care a admis o practică. alineatul (4) al art.

a acestui tip de ordonanţe.) a ordonanţelor de urgenţă ce cuprind norme de natura legii organice. formularea propusă are un caracter mult prea general. Ordonanţa de urgenţă cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la articolul 76 alineatul (1). a fost introdus un nou alineat. după care acestea sunt trimise la cea de-a doua Cameră.Un al doilea element de “noutate” priveşte “obligativitatea motivării urgenţei în cuprinsul acestora. drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică. Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei. în cazul ordonanţelor şi hotărârilor Guvernului. măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanţei. stabilindu-se ca acestea să fie aprobate cu majoritatea prevăzută de Constituţie pentru adoptarea legilor organice. Această posibilitate este limitată însă prin noul alin. Evident că. în continuare. lărgindu-se astfel sfera legilor organice. Prin noua configuraţie constituţională au fost modificate şi completate şi dispoziţiile iniţiale privitoare la supunerea spre aprobare Parlamentului.114 este reformulat. se doreşte a fi lăsate exclusiv la dispoziţia forului legiuitor.” Deşi de apreciat dorinţa de a se limita expres sfera de acţiune a Guvernului. dacă este cazul. “Ordonanţele cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se resping printr-o lege în care vor fi cuprinse şi ordonanţele ale căror efecte au încetat potrivit alineatului 3. aceasta este considerată adoptată şi se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în procedură de urgenţă. Astfel. dintotdeauna a existat necesitatea motivării actelor normative. se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau.” Or. se admite expres posibilitatea adoptării de ordonanţe de urgenţă în materia legii organice. aspect subliniat şi prin numeroase decizii ale Curţii Constituţionale. în anumite domenii.ns. pentru coduri şi alte legi de complexitate deosebită. prin ordonanţe de urgenţă.(5) nou introdus al art. are exclusiv meritul de a putea constitui un fundament constituţional serios în cazul sesizării Curţii Constituţionale. care îi încalcă conţinutul. care datorită importanţei lor pentru cetăţeni.” 75 .115 în Constituţia republicată. şi respectiv. dacă nu se află în sesiune. drepturile. Este adevărat că. de o largă putere discreţionară. care dispune în acest sens. aşa cum este prevăzut şi în cazul ordonanţelor de urgenţă. de doar 30 de zile şi nu de 45.” În plus.75 din Constituţia republicată privitor la sesizarea Camerelor. O asemenea dispoziţie.(7) al art. pentru ordonanţele de urgenţă a fost dintotdeauna necesară motivarea urgenţei. termenul aflat la dispoziţia primei Camere este mai scurt. având următorul cuprins: “Prin legea de aprobare sau de respingere se vor reglementa. sub forma unor expuneri de motive. Vechiul alineat (5) al art.115 din Constituţia republicată: “Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. al optulea al art. după caz. (6) al art. prin legea de revizuire. nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului. libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere. 60 de zile. faţă de dispoziţiile art. devenind alin.115: “Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale. în opinia noastră. cu excepţia de neconstituţionalitate a unei ordonanţe de urgenţă. în cazul legilor şi a unor note de fundamentare. care va decide de asemenea în procedură de urgenţă. doar sub aspectul formei şi nu al fondului.” Diferenţierea în ce priveşte Camera la care urmează să fie depus proiectul legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă este determinată de modificările aduse procedurii legislative. trimitere. Camerele. Depăşirea termenelor semnifică adoptarea tacită a reglementării. termen prevăzut pentru toate proiectele de legi. potrivit alin. În plus.115. cu legile de aprobare sau de respingere (subl. respectarea ei fiind lăsată din nou la libera apreciere a Guvernului.

prin intermediul preşedinţilor acestora.(6) din Constituţia republicată care prevede competenţa “instanţelor de contencios administrativ de a soluţiona cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau.111 din Constituţia republicată consacrat informării Parlamentului: “(1). de efectele juridice pe care ordonanţele le produc din chiar momentul publicării în Monitorul Oficial.112 din Constituţia republicată. Prin interpelare se înţelege în principiu. după caz. potrivit art. în sensul că el poartă asupra tuturor actelor şi faptelor săvârşite pe toată durata mandatului unui Guvern şi un control preponderent politic.” Regulamentele Camerelor.126 alin. potrivit art. în dorinţa de a restrânge sfera ei de aplicare. instituţia fiind lăsată în continuare la discreţia Guvernului. actele şi informaţiile solicitate sau. Membrii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului.O asemenea dispoziţie a deschis în opinia noastră o adevărată “cutie a Pandorei”. Noua dispoziţie conţinută în teza finală a art.Guvernul şi fiecare dintre membrii săi au obligaţia să răspundă la întrebările sau la interpelările formulate de deputaţi sau de senatori. înţeleg prin întrebare o simplă cerere de a răspunde dacă un fapt este adevărat. dacă au intenţia să adopte o hotărâre într-o problemă anume. Solicitările adresate nu pot depăşi sfera activităţii guvernamentale şi a administraţiei publice. este consacrat Raporturilor Parlamentului cu Guvernul. iar atunci când li se solicită prezenţa. prin dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale”.Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice. cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări. o cerere adresată Guvernului. interpelări şi moţiuni simple. nefiind vorba de un atribut personal al acestora.(2) din Constituţia republicată. în virtutea căruia exercitarea suveranităţii naţionale se face prin organele sale reprezentative şi prin referendum. deşi prin revizuirea dispoziţiilor constituţionale în materie s-ar părea că s-a încercat soluţionarea diferitelor probleme apărute în aplicarea delegării legislative. ale cărui origini se regăsesc chiar în sistemul instituit în România. O chestiune distinctă priveşte limitele cererii. membrii Guvernului având acces la lucrările Parlamentului. Controlul parlamentar şi răspunderea membrilor Guvernului ‚Un întreg capitol (al IV-lea) din titlul III (Autorităţile publice) al Constituţiei României. va rezolva situaţii concrete. ce a completat vechea formulare referitoare doar la întrebări şi interpelări : “(1). § 7. astfel cum acesta a fost modificat şi completat. practica deja existentă în materie a continuat şi în ultimii 5 ani. care poate să vizeze doar situaţii ce ţin obiectiv de natura controlului parlamentar şi nu interese personale ale parlamentarilor. ştiut fiind faptul că problemele cele mai mari ridicate în practică au fost şi sunt legate de regulă. prin care se 76 . Potrivit art. inclusiv sub aspectul titlului marginal. prin intermediul preşedinţilor acestora. (2). sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor. după caz.111 alin. dacă Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice înţeleg să comunice Camerei. în condiţiile prevăzute de regulamentele celor două Camere ale Parlamentului. În cazul în care o iniţiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat. Camera Deputaţilor sau Senatul poate adopta o moţiune simplă prin care să-şi exprime poziţia cu privire la o problemă de politică internă sau externă ori. de Senat sau de comisiile parlamentare. fiind vorba în prezent de controlul parlamentar prin întrebări. după caz. dacă o informaţie este exactă. solicitarea informării este obligatorie.” Acest control a fost calificat ca fiind un control atotcuprinzător. în cadrul controlului parlamentar al activităţii lor. participarea lor este obligatorie. Astfel. Obligaţia de informare există numai dacă cererea vine din partea Preşedinţilor Camerelor sau comisiilor parlamentare. (2). dar nu poate contribui decisiv la schimbarea opticii în aplicarea instituţiei delegării legislative. Dacă li se solicită prezenţa. participarea lor fiind obligatorie. Obligaţia de informare acţionează şi în sens invers. În concluzie.

finalizată prin vot. singurul pe temeiul căruia Guvernul poate funcţiona în mod normal. o practică parlamentară. (2). întrucât prin adoptarea ei. Prin legea de revizuire a fost consacrată expres. Următorul articol din Constituţie din capitolul consacrat raporturilor Parlamentului cu Guvernul reglementează forma cea mai gravă de sancţiune care intervine în cazul răspunderii politice a Guvernului şi anume. iar cele scrise pot fi: întrebări la care răspunsul urmează a fi dat în scris şi întrebări la care răspunsul se dă oral de la tribuna Camerei. Pentru a se putea verifica îndeplinirea acestei condiţii este necesar ca numele şi prenumele semnatarilor să fie însoţite de calitatea de deputat sau de senator.113 din Constituţia republicată:“(1).solicită explicaţii asupra politicii sale în probleme importante ale activităţii interne şi externe. Dacă moţiunea de cenzură a fost respinsă. demiterea prin retragerea încrederii acordate de către Parlament. realizată tot în şedinţa comună a celor două Camere. deputaţii şi senatorii care au semnat-o nu mai pot iniţia. “răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate. pentru ca acesta. instituţie tradiţională a dreptului public modern. potrivit art. prin vot secret cu bile. expresie a principiului separaţiei dintre puterea legislativă şi cea executivă şi colaborarea lor. Moţiunea de cenzură se prezintă Birourilor permanente ale celor două Camere şi se comunică Guvernului de către Preşedintele Camerei Deputaţilor în ziua în care a fost depusă.109 alin. din care rezultă autonomia. moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor. moţiunea de cenzură cuprinde trei momente esenţiale: iniţierea. Mandatul de încredere. 77 . Parlamentul retrage încrederea acordată Guvernului la învestitură. Convocarea are loc în maxim 5 zile. în aceeaşi sesiune. Întrebările pot fi scrise şi orale. Dezbaterea propriu-zisă are loc în maxim trei zile de la prezentare. Dacă moţiunea de cenzură este admisă se ia act de aceasta. îndeplinirea rolului constituţional ce revine fiecăreia dintre cele două autorităţi publice. uzitată constant de către opoziţie. cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. dezbaterea şi supunerea la vot. la şedinţa comună a celor două Camere fiind prezentat textul moţiunii de cenzură. (4). în şedinţă comună. Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor şi se comunică Guvernului la data depunerii. Este o soluţie simetrică cu cea privitoare la acordarea votului de încredere unui anumit Cabinet. prin procedura moţiunii de cenzură. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia. Moţiunea de cenzură se adoptă cu votul majorităţii parlamentarilor. constituie esenţa raporturilor dintre Parlament şi Guvern. semnată de Preşedinţii celor două Camere. o nouă moţiune de cenzură. ocazie cu care se dă cuvântul primului-ministru sau unui alt ministru desemnat de acesta pentru a prezenta poziţia Guvernului. Guvernul ca organ rezultat din jocul politic. Moţiunea de cenzură se dezbate după 3 zile de la data când a fost prezentată în şedinţa comună a celor două Camere. hotărâre care se înaintează Preşedintelui României în vederea declanşării procedurii de formare a unui nou Guvern. (3). printr-o hotărâre a Parlamentului. cu votul majorităţii parlamentarilor.” Rezultă că. Ca o condiţie obligatorie de validitate. ca mijloc democratic de “luptă”. Moţiunea de cenzură este simetric opusă votului de încredere. adică moţiunea simplă. cunoscându-i conţinutul să se poată apăra. Camera Deputaţilor şi Senatul. cu excepţia cazului în care Guvernul îşi angajează răspunderea potrivit articolului 114.(1) din Constituţia republicată. ”. Potrivit art. iniţiată numai de deputaţi sau de senatori. pot retrage încrederea acordată Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură. grupul parlamentar de care aparţin şi de semnătură.

113. Guvernul este demis dacă o moţiune de cenzură. modificat sau completat. a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege. cei care au iniţiat-o nu mai pot depune o alta în aceeaşi sesiune. iar aplicarea programului sau a declaraţiei de politică generală devine obligatorie pentru Guvern. ultima ipoteză creând reale probleme în practica de stat. în şedinţă comună. textul legii a rămas întotdeauna cel promovat de Guvern. iar ulterior aceasta este adoptată. pentru a face faţă unor împrejurări deosebite. dezbaterea acesteia se va face în şedinţa comună a celor două Camere. Raporturile politice dintre Parlament şi Guvern şi implicit. În ce priveşte posibilitatea de a se interveni în conţinutul efectiv al proiectului de lege (până la soluţionarea acestei probleme prin legea de revizuire –subl.ns. asupra unui program. unei declaraţii de politică generală sau unui proiect de lege. Dacă Guvernul nu a fost demis potrivit alineatului (2). a Guvernului demisionar.ns. în varianta iniţială a Constituţiei. în practica de Stat conturată în aplicarea art. cu amendamente acceptate de Guvern. se desfăşoară în Camerele reunite prin votul cărora Guvernul a fost învestit şi poate fi şi dezînvestit. Dacă nu se depune moţiunea de cenzură sau dacă deşi introdusă. depusă în termen de 3 zile de la prezentarea programului. (2). astfel cum acesta a fost completat: “(1).Până la depunerea jurământului de către membrii noului Guvern. după caz. răspunderea politică a acestuia din urmă au conotaţii speciale în cazul acestei proceduri. echipa guvernamentală anterioară. ce reclamă stabilirea de măsuri urgente. proiectul de lege prezentat. Cu alte cuvinte. Angajarea răspunderii politice a Guvernului reprezintă o procedură prin care.Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului. deşi iniţial s-a susţinut că Guvernul poate accepta eventuale modificări ale acestuia. ci prin dezbaterea unei problematici prin excelenţă politice.110 alin. angajarea răspunderii neputându-se face cu privire la două proiecte de lege sau la un pachet de asemenea proiecte. Guvernul va deveni demisionar. (modificat sau completat. se consideră adoptat.). legate de rămânerea sau demiterea Guvernului. această procedură parlamentară cunoscută în doctrină şi sub denumirea de moţiune de cenzură provocată. Ipotezele de angajare a răspunderii Guvernului au fost grupate. după caz. Expresia “un proiect de lege”. proiectul de lege prezentat. ea este respinsă la vot. a declaraţiei de politică generală sau a proiectului de lege. adică nu prin dezbaterea legii în cadrul procedurii legislative ordinare. care sunt de competenţa Parlamentului. situaţie care ar anula. s-a mai susţinut. practic rolul Parlamentului ca unică autoritate legiuitoare a ţării. Guvernul urmăreşte adoptarea unui program. excepţie făcând ipoteza angajării răspunderii Guvernului. cu sprijinul majorităţii parlamentare pe care se întemeiază şi în condiţii de maximă celeritate. potrivit completării aduse prin legea de revizuire din 2003 – subl. Este motivul pentru care. În cazul în care Preşedintele României cere reexaminare legii adoptate potrivit alineatului (3). Potrivit art. dacă în termen de 3 zile se introduce o moţiune de cenzură.(4) din Constituţie. cu amendamente acceptate de Guvern. Angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege reprezintă o modalitate legislativă indirectă de adoptare a unei legi. de îndeplinirea actelor necesare pentru administrarea treburilor publice. în două categorii: angajarea răspunderii asupra unui program sau unei declaraţii de politică generală şi angajarea răspunderii asupra unui proiect de lege. după caz. 78 . va răspunde potrivit art.114 din Constituţia republicată. a fost votată în condiţiile articolului 113. (4).) se consideră adoptat iar programul sau declaraţia de politică generală devin obligatorii pentru Guvern. ar trebui înţeleasă în sens restrâns. iar dezbaterile ce au loc ar putea privi atât conţinutul acestui proiect cât şi al unui program sau a unei declaraţii de politică generală. Dacă moţiunea de cenzură este respinsă. (3). motiv pentru care o vom prezenta mai în detaliu.

mai precis. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcţie. Dacă termenul de introducere a moţiunii de cenzură este atât de scurt. până la urmă. aplicarea acestei proceduri în practica de stat s-a dovedit atipică. pentru promovarea unui nou Cod al muncii. completarea adusă prin legea de revizuire. în dauna forului legiuitor. Dimpotrivă. (3). nu credem că va contribui la clarificarea procedurii speciale. să intre în câmpul de acţiune a forului legiuitor. Prima întrebare care se ridică vizează în mod firesc refuzul amendării proiectului de lege. de adoptare a unui proiect de lege pe calea angajării răspunderii Guvernului. de natură penală. Numai Camera Deputaţilor. Preşedintele României poate dispune suspendarea acestora din funcţie. potrivit art. pentru un proiect de lege care intrase deja în dezbaterea parlamentară. mai ales. în legătură cu angajarea răspunderii Guvernului pentru un proiect de lege. În plus. dilemele vor fi amplificate. să fie acceptate de acesta.” Din dispoziţiile de mai sus se poate observa că este vorba despre norme procedurale. instituind un regim derogatoriu de la dreptul comun. Legat de modalităţile concrete în care angajarea răspunderii Guvernului este pusă în practică pentru un proiect de lege. faţă de noua modalitate de redactare. în ponderea acordată Guvernului în activitatea de legiferare. dacă ar fi vorba despre un întreg pachet legislativ. aspecte de natură procedurală se vor ridica în aplicarea noilor prevederi constituţionale. în practica de stat a fost angajată răspunderea în cele mai variate situaţii: pentru un proiect de lege de aprobare a unei ordonanţe de urgenţă (care deja îşi producea efecte juridice). Guvernului nu ar trebui să i se permită decât cu titlu de excepţie să pătrundă în sfera de reglementare primară a relaţiilor sociale. Din această perspectivă. proiectul de lege va fi trimis spre promulgare în forma iniţială. Or. ce vizează doar membrii Guvernului. de unde concluzia că. are tendinţa de a-şi extinde puterea de a legifera. de doar 3 zile de la prezentarea proiectului de lege.Cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială. pentru un pachet legislativ în domeniul sănătăţii. în sensul admiterii posibilităţii modificării sau completării proiectului de lege promovat de către Guvern. Ce se va întâmpla într-o asemenea situaţie ? Este de presupus că. Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. ne întrebăm care ar fi perioada de timp necesară parlamentarilor pentru a promova amendamente de substanţă ? În ce priveşte răspunderea penală a membrilor Guvernului.109 alin. un Guvern. de către Guvern. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. două proceduri constituţionale şi anume angajarea răspunderii Guvernului şi delegarea legislativă au permis în timp. credem că. nu şi alte persoane ce deţin funcţii asimilate 79 . Din enumerarea cazurilor de mai sus este evident că probleme se ridică în practică. ne întrebăm. care va fi perioada de timp aflată la dispoziţia parlamentarilor pentru a formula amendamente? Iar. Dacă s-a cerut urmărirea penală. şi întotdeauna. pentru adoptarea unor măsuri privind două obiecte de reglementare distincte şi anume. datorită caracterului prea general al redactării. cu condiţia ca amendamentele aduse în Parlament.În pofida unei astfel de poziţii logice a doctrinei. transformarea excepţiei în regulă. pentru un proiect de lege care conţinea 6 obiecte de reglementare. considerăm că. Faţă de consacrarea constituţională expresă a rolului Parlamentului de organ reprezentativ suprem şi unică autoritate legiuitoare a ţării. pentru adoptarea unui “Pachet de legi anticorupţie” conţinând nu mai puţin de 15 obiecte de reglementare. proprietatea şi justiţia şi mai recent. oricare ar fi acesta.(2) şi (3) din Constituţia republicată: ”(2). dar atunci ne întrebăm ce rost ar mai avea propunerea de amendamente de către parlamentari. răspunsul trebuie căutat în raporturile pe care legiuitorul constituant le stabileşte între Parlament şi Guvern.

miniştrilor, fără a fi membri ai Guvernului, nici persoane care deţin alte demnităţi din sfera puterii executive. Deoarece competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se subînţelege că începerea urmăririi penale, apoi trimiterea în judecată şi susţinerea acuzării sunt de competenţa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, mai nou, a Parchetului Naţional Anticorupţie, transformat ulterior, în Departamentul Naţional Anticorupţie. Legea responsabilităţii ministeriale nr.115/1999 republicată în 2007 a introdus necesitatea unei Comisii pentru faza politică: “Dezbaterea propunerii de începere a urmăririi penale în Camera Deputaţilor sau în Senat se face pe baza raportului întocmit de o comisie permanentă care, în cadrul competenţei sale, a efectuat o anchetă privitoare la activitatea desfăşurată de Guvern sau de un minister ori de o comisie specială de anchetă, constituită în acest scop.” Sesizată de Avocatul Poporului, în legătură cu O.U.G. nr.95/2007 de modificare a legii, prin care se intenţionase formarea unei comisii alcătuite din 5 judecători, Curtea Constituţionala a stabilit prin Decizia nr.1133/2007 caracterul neconstituţional al numirii acestora în comisia specială, şi chiar mai mult, caracterul neconstituţional al unei astfel de comisii speciale, care restrânge, dreptul preşedintelui României de a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Dacă a avut loc trimiterea în judecată, suspendarea din funcţie a membrului Guvernului devenit inculpat operează de drept. Dispoziţiile constituţionale se aplică deopotrivă membrilor Guvernului în funcţie cât şi foştilor miniştri. Prin urmare, un membru al Guvernului răspunde penal în următoarele situaţii: a). pentru infracţiunile prevăzute de legea specială în materie; b). pentru alte infracţiuni prevăzute în Codul penal sau în legi penale speciale, săvârşite în exerciţiul funcţiei sale; c). pentru infracţiuni săvârşite în afara exerciţiului funcţiei, potrivit dreptului comun. § 8. Administraţia centrală de specialitate O administraţie centrală departamentală, condusă de miniştrii, a existat în Ţările Române cu mult înainte de organizarea Guvernului ca organ de stat. Izvoarele juridice ale ministerelor le regăsim în Regulamentele organice, prin transformarea unor ranguri boiereşti în funcţii de miniştrii. Conducătorii departamentelor ţineau legătura cu Domnul prin mijlocirea secretarului statului. Noţiunea de ministru este formulată abia în Convenţia pentru organizarea definitivă a Principatelor Române, semnată la Paris în 1858 şi apoi în Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris. Unirea Principatelor a adus elemente noi în organizarea administraţiei departamentelor. Au fost organizate 8 ministere: Interne, Finanţe, Justiţie, Culte şi Instrucţiune Publică, Afaceri Străine, Lucrări Publice, Război şi Control. Până la Marea Unire din 1918 au mai intervenit modificări în organizarea administraţiei centrale, în anul 1864 fiind înfiinţată Curtea de Conturi, în locul Ministerului Controlului. Astfel, deşi ministerele, în sensul modern al termenului, au fost create prin Regulamentele Organice, prima lege cadru de organizare şi funcţionare a administraţiei ministeriale a fost adoptată abia în anul 1929, ea conţinând şi dispoziţii referitoare la organizarea internă sau funcţionarea Guvernului. Legea pentru organizarea ministerelor din 1929 va stabili un număr de zece ministere: Interne, Externe, Finanţe, Justiţie, Instrucţie Publică şi Culte, Armată, Agricultură şi Domenii, Industrie şi Comerţ, Lucrări Publice şi Comunicaţii, Muncă, Sănătate şi Ocrotiri Sociale. Prin Constituţia din 1938 care va instaura dictatura regală, puterea executivă a regelui se va exercita prin miniştrii care răspundeau politic numai faţă de rege, pentru ca în perioada 1940-1944, căpătând puteri depline pentru a conduce statul, miniştrii să fie numiţi de acesta.
80

În perioada postbelică, în domeniul administraţiei centrale sunt de remarcat dispoziţiile Constituţiei din anul 1948, potrivit cărora numărul, atribuţiile, denumirea ministerelor şi desfiinţarea, contopirea sau noua denumire a celor existente se stabileau de către organul suprem al puterii de stat. Este consacrată şi instituţia răspunderii penale a miniştrilor “pentru faptele penale săvârşite în exercitarea funcţiei”. Constituţia din 1952 va nominaliza un număr de 28 de ministere, fără a mai reţine însă instituţia răspunderii penale a miniştrilor iar Constituţia din 1965 va da în competenţa organului suprem al puterii de stat “stabilirea numărului de ministere, denumirea, contopirea şi desfiinţarea de ministere”. Din perspectiva dreptului comparat, în doctrina administrativă se reţine că, în general, constituţiile occidentale actuale nu conţin reglementări ample cu privire la organizarea şi funcţionarea administraţiei ministeriale, fiind o materie supusă cel mai adesea schimbărilor. Legiuitorii constituanţi se rezumă doar la unele dispoziţii de principiu în ce priveşte organizarea şi funcţionarea ministerelor, strâns legate de clarificarea statutului constituţional al miniştrilor. În România, ministerele formează al doilea eşalon al sistemului administraţiei publice, fiind organele centrale de specialitate care conduc şi coordonează administraţia publică în diferite domenii şi ramuri de activitate. Numărul lor este determinat de volumul sarcinilor administraţiei publice într-un domeniu sau altul de activitate, dar şi de concepţiile şi interesele politice ce se manifestă la cei aflaţi la guvernare. Constituţia României din 1991 revizuită şi republicată în 2003 conţine o secţiune distinctă cu privire la administraţia publică centrală de specialitate, în capitolul consacrat administraţiei publice din titlul III (Autorităţile publice). Potrivit art.116 din Constituţia republicată, ministerele se organizează numai în subordinea Guvernului iar alte organe de specialitate se pot organiza în subordinea Guvernului ori a ministerelor sau ca autorităţi administrative autonome. Deci, administraţia centrală de specialitate se compune din: administraţia ministerială (ministerele) şi administraţia extra-ministerială (autorităţile administrative subordonate Guvernului sau ministerelor şi autorităţile administrative autonome). Potrivit art.117 alin.(1) din Constituţia republicată, ministerele se înfiinţează, se organizează şi funcţionează potrivit legii. O asemenea prevedere constituţională, a dus în doctrină la enumerarea următoarelor variante posibile: fie adoptarea unei legi organice, care să constituie sediul unic al materiei pentru toate ministerele; fie adoptarea unei legi-cadru, urmată de norme speciale pentru fiecare minister în parte, fie adoptarea câte unei legi speciale pentru fiecare minister. Fiind însă vorba de o lege ordinară, se mai precizează, se subînţelege că, în locul acesteia se poate adopta şi o ordonanţă. Deşi s-ar părea că acestea erau singurele variante posibile de înfiinţare, organizare şi funcţionare a ministerelor, acceptate de legiuitorul constituant, în practica de stat, până la adoptarea actualei reglementări, majoritatea ministerelor, cu excepţia Ministerului de Interne şi a Ministerului Apărării Naţionale au fost organizate şi au funcţionat pe baza unor Hotărâri ale Guvernului, schimbate de fiecare dată o dată cu învestirea unui nou Cabinet, modificate şi completate uneori, chiar pe parcursul funcţionării aceluiaşi Cabinet. Din cele trei variante enunţate de doctrină, s-a optat pentru cea de-a doua, prin adoptarea Legii nr.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor ce conţine un capitol distinct consacrat organizării şi funcţionării ministerelor, structurat pe patru secţiuni: Dispoziţii generale, Organizarea ministerelor, Conducerea ministerelor şi Atribuţiile generale ale miniştrilor. Potrivit legii, ministerele şi miniştrii se aprobă de către Parlament, prin acordarea votului de încredere la învestitură, iar primul-ministru poate cere Parlamentului modificarea structurii Guvernului prin înfiinţarea, desfiinţarea sau după caz, divizarea ori comasarea unor ministere, situaţii care se supun votului Parlamentului, în condiţiile
81

învestiturii. Este un aspect ce a mai fost evocat cu prilejul punerii în discuţie a procedurii de învestitură a Guvernului. Astfel, din interpretarea dispoziţiilor mai sus menţionate rezultă că, este posibilă crearea de noi ministere sau reorganizarea celor existente prin procedura de formare a unui nou Cabinet, atât ministerele cât şi miniştri fiind supuşi aprobării votului de încredere de către Parlament, cu ocazia învestiturii. În plus, dacă primul-ministru, intenţionează să modifice structura Guvernului, pe parcursul mandatului, intervenind în vreo formă sau alta asupra numărului de ministere, va avea nevoie din nou, de votul de încredere al Parlamentului, aspect consacrat expres în art.85 alin.(3) din Constituţia republicată, introdus cu ocazia revizuirii. Din dispoziţiile legii rezultă că doar pentru organizarea şi funcţionarea ministerelor privind apărarea naţională şi ordinea publică sunt necesare legi speciale, putând fi adoptate implicit şi ordonanţe, dacă Guvernul primeşte abilitare în acest scop, pentru restul ministerelor fiind suficientă adoptarea unor Hotărâri ale Guvernului. Sub aspectul formei, s-a relevat în doctrină, nu există în prezent un minister al "ordinii publice", fiind de presupus că ar fi vorba despre Ministerul de Interne, devenit în 2003, Ministerul Administraţiei şi Internelor, ulterior Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, iar la finele anului 2008, din nou Ministerul Administraţiei şi Internelor, referirea fiind în orice caz, confuză şi imprecisă. Legea precizează şi competenţa Guvernului de a aproba prin Hotărâre “rolul, funcţiile, atribuţiile, structura organizatorică şi numărul de posturi ale ministerelor”, în raport de importanţa, volumul, complexitatea şi specificul acestora. De asemenea, Legea nr.90/2001 a recunoscut personalitatea juridică a ministerelor precizând că acestea au sediul în municipiul Bucureşti. Cu privire la calificarea ca "minister" a unei autorităţi publice este de remarcat şi faptul că unele autorităţi pot avea şi altă denumire decât cea de minister, dar conducătorii lor să aibă calitatea de ministru, după cum este posibil în consecinţă, ca numărul miniştrilor din echipa guvernamentală să nu coincidă, stricto-senso, cu numărul ministerelor. Conducerea ministerelor se exercită de miniştri, ajutaţi de unul sau mai mulţi secretari de stat. Secretarii de stat exercită atribuţiile delegate de către ministru. Potrivit unei completări ulterioare aduse prevederilor legale de mai sus, în cadrul ministerelor, instituţiilor publice şi al altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale poate fi utilizată şi funcţia de subsecretar de stat, potrivit hotărârii Guvernului privind organizarea şi funcţionarea acestora. Ministrul reprezintă ministerul în raporturile cu celelalte autorităţi publice, cu persoanele juridice şi fizice din ţară şi din străinătate, precum şi în justiţie. Fiecare minister are şi un secretar general, funcţionar public de carieră, numit prin concurs sau examen, pe criterii de profesionalism, având drept principal scop al activităţii, asigurarea stabilităţii funcţionării ministerului, continuitatea conducerii şi realizarea legăturilor funcţionale între structurile ministerului. Pe lângă ministru funcţionează, ca organ consultativ, colegiul ministerului. Acesta se întruneşte la cererea şi sub preşedinţia ministrului, pentru dezbaterea unor probleme privind activitatea ministerului. Componenţa şi regulamentul de funcţionare al colegiului ministerului se aprobă prin ordin al ministrului. De asemenea, în fiecare minister se organizează cabinetul ministrului, cu personal propriu, căruia nu i se aplică prevederile Legii privind Statutul funcţionarilor publici. Ministerele pot avea în subordinea lor, servicii publice deconcentrate, care funcţionează în unităţile administrativ-teritoriale. Conducătorii acestora se numesc şi se eliberează din funcţie, de către ministru, cu avizul consultativ al prefectului. Atribuţiile compartimentelor ministerelor se stabilesc prin regulamentul de organizare şi funcţionare a ministerului aprobat prin ordin al ministrului. În ce priveşte actele emise la nivelul conducerii unipersonale a unui minister, legea precizează că, în exercitarea atribuţiilor ce-i revin, ministrul emite ordine şi
82

100 şi art. legea conţine un capitol distinct intitulat “Norme cu privire la ordinele. şi pentru aceste acte va exista aceiaşi obligaţie sub aceeaşi sancţiune. În ce priveşte organizarea administraţiei centrale autonome. autorităţi administrative autonome se pot înfiinţa prin lege organică. o structură organizatorică proprie şi atribuţii de specialitate. Ele au organe proprii de conducere stabilite prin actul de înfiinţare.117 alin. Sub aspectul structurii şi conducerii autorităţilor administrative autonome. doar cu avizul Curţii de Conturi.a.m. fie de volumul mai restrâns de activitate care nu reclama organizarea unui minister. a legilor şi celorlalte acte normative adoptate de Parlament. cum ar fi. în subordinea Guvernului şi a ministerelor. ministere cu activitate social-culturală şi ştiinţifică (ca de ex. organe de coordonare şi organe de control. ş. aceasta poate fi colegială sau unipersonală. Ministerul Mediului.d. Cu titlu de exemplu. principiul potrivit căruia.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative republicată în 2004 stabileşte expres. precum şi ordinelor. numai dacă legea le recunoaşte această competenţă. sub sancţiunea inexistenţei. Înfiinţarea organelor administraţiei publice centrale de specialitate cu alte denumiri decât ministerele a fost determinată fie de necesitatea desfăşurării unei activităţi coordonate şi unitare în rezolvarea unor probleme de specialitate. o conducere desemnată de către Parlament şi fiind de regulă. Consiliul Naţional al Audiovizualului. care le fac să se deosebească de celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale. în vederea intrării lor în vigoare. Aceste structuri nu se subordonează ierarhic Guvernului. Serviciul de Protecţie şi Pază. Ministerele sunt privite în doctrină ca organe de ramură. Cercetării şi Inovaţiei) şi ministere cu activitate politico-administrativă (ca de ex.Ministerul Administraţiei şi Internelor). Toate aceste autorităţi administrative autonome prevăzute sau nu expres în Constituţie. Autorităţile administrative autonome apar ca organe de domeniu. faţă de dispoziţiile art. Partea I. Nu există nici o precizare în ce priveşte caracterul actelor ministrului de a fi acte administrative individuale sau normative. Observăm că unele dintre ele sunt prevăzute expres şi în Constituţie. acestea pot avea şi un caracter normativ. Legea nr. De asemenea. ordonanţelor şi hotărârilor Guvernului.108 din Constituţia republicată. În ce priveşte actele autorităţilor centrale de specialitate. enumerăm printre autorităţile administrative autonome: Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. Ministerul Dezvoltării Regionale şi Locuinţei. în condiţiile legii. instrucţiunilor şi altor acte normative emise de organele administraţiei publice centrale de specialitate. obligate să depună rapoarte de activitate care sunt supuse dezbaterii şi aprobării acestuia.117 alin.(2) din Constituţia republicată. Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. care consacră obligativitatea publicării decretelor Preşedintelui şi actelor Guvernului în Monitorul Oficial al României. Ministerul Economiei. Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii). Banca Naţională a României.instrucţiuni. se pot înfiinţa. Ministerul Educaţiei. organele centrale de specialitate la care se referă art. trebuind însă emise cu respectarea principiului ierarhiei juridice. având de regulă. obligativitatea publicării în Monitorul Oficial al României. (art. care la rândul lor pot fi de trei categorii: organe de sinteză. potrivit art. în capitolul consacrat dispoziţiilor generale. actelor normative ale autorităţilor administrative autonome.116 alin. instrucţiunile şi celelalte acte normative emise de conducătorii ministerelor şi ai altor 83 . sunt organizate şi funcţionează în baza unor legi organice.(2) din Constituţia republicată.119) sau Serviciul Român de Informaţii. Serviciul Român de Informaţii. Serviciul de Informaţii Externe.(3). După natura activităţii pe care o realizează sunt clasificate în: ministere cu activitate economică (ca de exemplu. Constituţia republicată stabileşte în art. De altfel. iar prin simetrie. La rândul lor.

desemnează drept candidat la funcţia de prim-ministru pe preşedintele partidului majoritar 5. numeşte primul-ministru. Guvernul este alcătuit din: a. În preambulul acestor acte se indică expres actul normativ superior pe care se întemeiază. în ce priveşte termenul de emitere. pentru structurile subordonate acestuia. asigură exclusiv realizarea politicii interne şi externe a ţării b. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 1. Guvernul României are un rol: a. miniştri delegaţi cu însărcinări speciale pe lângă primul-ministru şi alţi membri stabiliţi prin lege organică 4. exclusiv politic c.organe ale administraţiei publice centrale de specialitate sau de autorităţile administrative autonome”. votul majorităţii parlamentarilor 84 . Astfel. iar ordinele reprezintă actele prin care miniştrii rezolvă anumite probleme concrete. Prin instrucţiuni se stabilesc reguli generale în ramura din competenţa ministerului. În procedura de învestitură a Guvernului. § 9. exercită exclusiv conducerea generală a administraţiei publice c. instrucţiunile şi alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor şi ai celorlalte organe ale administraţiei publice centrale de specialitate sau ale autorităţilor administrative autonome se emit numai pe baza şi în executarea legilor. a hotărârilor şi a ordonanţelor Guvernului. într-un termen util care să facă posibilă aducerea lor la îndeplinire. Legat de posibilitatea de control asupra actelor autorităţilor centrale de specialitate vom reţine că ele pot fi atacate în instanţa de contencios administrativ potrivit art. după consultarea partidelor parlamentare b. În ce priveşte sfera reglementării. ordinele. politic şi administrativ b. Preşedintele României: a. Guvernul. ordinele şi instrucţiunile se vor elabora în termenul prevăzut de actul superior sau.52 din Constituţia republicată şi Legii nr. potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament: a. ordinele cu caracter normativ. după consultarea partidelor parlamentare c. Acordarea votului de încredere de către Parlament presupune: a. instrucţiunile şi alte asemenea acte trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza şi în executarea cărora au fost emise şi nu pot conţine soluţii care să contravină prevederilor acestora. La rândul lor. prim-ministru. după caz. miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică c. În sfârşit. miniştrii de stat. potrivit dispoziţiilor conţinute în acest capitol. exclusiv administrativ 2. prim-ministru. asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice 3.desemnează candidatul la funcţia de prim-ministru. prim-ministru. Potrivit Constituţiei României republicată. miniştri. circularele sunt acte cu caracter explicativ şi de îndrumare cu privire la modul în care trebuie să se desfăşoare unele activităţi de competenţa ministerului iar rezoluţiile sunt acte prin care se soluţionează probleme concrete.554/2004 privind contenciosul administrativ cu modificările şi completările ulterioare. miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică b.

b. Potrivit Constituţiei României republicată: a. nu pot afecta drepturile electorale c. Guvernul îşi exercită mandatul până la organizarea alegerilor parlamentare generale 7. hotărâri şi regulamente c. se dispune de către Preşedintele României. Potrivit Constituţiei României republicată. compatibilă cu calitatea de membru al Guvernului. Guvernul adoptă: a. Guvernul îşi exercită mandatul până la data alegerilor parlamentare generale b. Calitatea de deputat sau senator este: a. decizie a primului-ministru c. 11. fãrã alte condiţionări b. hotărâri şi decizii 9. votul majorităţii parlamentarilor prezenţi c. Parlamentului c. lege b. Potrivit Constituţiei României republicată. presupune un nou vot de încredere din partea Parlamentului 12. Desfiinţarea unor funcţii din cadrul Guvernului României: a. fără alte condiţionări c. hotãrâre a Guvernului d. se face de către primul-ministru. de către Parlament d. votul a două treimi dintre parlamentari 6. organizarea şi funcţionarea ministerelor sunt reglementate prin: a. intră în vigoare numai după ce au fost aprobate. incompatibilă cu calitatea de membru al Guvernului c.Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului: a. ordin al ministrului de resort. cu excepţia calităţii de prim-ministru 8. Preşedintelui b. Guvernul îşi exercită mandatul până la data validării alegerilor parlamentare generale c. Guvernul răspunde politic numai în faţa: a. cât şi în situaţii obişnuite 85 . potrivit Constituţiei. intervin numai în domeniul legii organice b. compatibilă cu calitatea de membru al Guvernului b. în prealabil. la propunerea primului-ministru. Curţii Constituţionale 10. hotărâri şi ordonanţe b. pot fi adoptate atât în situaţii extraordinare. De regulă.

Schimbările fundamentale produse în societatea românească. Între cele două categorii. la sfârşitul lui 1989 nu puteau rămâne fără efect pe planul administraţiei publice organizată la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale. după model sovietic. Ulterior. autonomie şi centralizare. competentă la nivelul întregii ţări. dar numai pentru oraşe.stabilească rolul şi atribuţiile primarului. la baza organizării şi funcţionării administraţiei publice locale se află principiul constituţional al autonomiei locale. organele locale ale puterii de stat. Constituţia din 1952 va menţine acelaşi sistem. fiind adoptată Legea nr. În baza dispoziţiilor Constituţiei din 1965 a fost adoptată Legea nr. înzestrându-le “cu organe deliberative şi reprezentative. au recunoscut personalitatea juridică atât judeţelor cât şi comunelor. Evoluţia legislaţiei în domeniu Spre deosebire de administraţia publică centrală. Constituţia din 1948 va introduce. studenţii vor avea posibilitatea să : .6/1957 pentru organizarea şi funcţionarea sfaturilor populare. instituţia Prefectului. din anul 1864. fără a se pune problema constituirii unor organe administrative de specialitate. reglementările constituţionale şi legale ce au fost adoptate până la instaurarea republicii au consacrat soluţii cu privire la realizarea administraţiei de stat pe plan local.” În perioada interbelică.57/1968 privind organizarea şi funcţionarea consiliilor populare. competenţa şi modul de funcţionare a Consiliului local. aflată în timpul regimului socialist într-o strictă subordonare faţă de administraţia centrală de stat.stabilească. aprofundarea şi utilizarea noţiunilor specifice legate de principiile fundamentale ale administraţiei publice. administraţia publică locală este competentă numai în limitele unităţii administrativ-teritoriale în care aceasta funcţionează. instituşia prefectului sau autoritatea Consiliului local. actele sau răspunderea acestuia Competenţe dobândite : în momentul în care vor finaliza studiul acestui modul. reglementare ce conţinea un capitol distinct referitor la “organele locale de specialitate ale administraţiei de stat”. Legea pentru înfiinţarea consiliilor judeţene şi Legea comunală. Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore • § 1. ca “organe de direcţie şi execuţie” ale acestora. legile din timpul lui Cuza. administraţia publică centrală şi cea locală există legături strânse. în Regulamentele Organice. în anul 1950 fiind create comitetele executive. competenţa şi funcţionarea Consiliului local. ambele de influenţă franceză. dar sunt şi delimitări datorate faptului că. determinate de caracterul unitar al statului nostru. Ulterior. gestiona şi opera cu noţiuni legate de constituirea. înţelegerea. Ideea de autonomie locală a fost prezentă pentru prima dată la noi. denumite iniţial sfaturi populare. deconcentrare. în linii generale. 86 .precizeze care sunt principiile fundamentale de organizare a administraţiei publice locale . viceprimarului sau administratorului public. oscilând între descentralizare.Modulul IV Administraţia publică locală • • • Obiective specifice : cunoaşterea. durata mandatului de consilier sau forme de răspundere la care pot fi supuşi consilierii . Rezultatele aşteptate : studenţii vor înţelege. actele adoptate de acesta.

nu doar în Europa.286/2006. republicată în 1996. declarată neconstituţională prin Decizia Curţii Constituţionale nr. din momentul publicării în Monitorul Oficial al României. în februarie 1992. municipiilor. organe locale ale administraţiei de stat cu competenţă generală. la nivelul administraţiei publice locale. devenind Legea nr.22/1997 s-a revenit la reglementarea anterioară acesteia. Constituţie ce va fundamenta în cuprinsul a doar 4 articole. deconcentrarea ca formulă intermediară şi federalismul. această reglementare cu caracter provizoriu a fost înlocuită cu Legea nr. a fost adoptată Legea nr. adică la Legea nr. ca urmare a aprobării ei prin referendum naţional. la mai puţin de o lună de la intrarea în vigoare a Legii nr. republicată în 1996. nr. La scurt timp. în spiritul reglementărilor europene consacrate în domeniu. după decembrie 1989.69/1991 privind administraţia publică locală.U.69/1991 privind administraţia publică locală. sectoare ale municipiului Bucureşti. Principii contemporane de organizare a administraţiei publice locale Organizarea administraţiei publice locale din România potrivit actualei Constituţii se bazează pe aplicarea principiilor fundamentale dominante în prezent.subl.69/1991. ci peste tot în lume.69/1991 privind administraţia publică locală. ulterior republicării fiindu-i aduse noi amendamente. respectiv a municipiului Bucureşti. § 2. noua concepţie aflată la baza organizării şi funcţionării autorităţilor administraţiei publice locale. Legea nr. Ca urmare a problemelor apărute însă. La 8 decembrie 1991.ns. în judeţe.G. care alături de Legea nr. Ulterior ambele legi au fost republicate. ca rezultat al alegerilor. republicată în 1996 a fost modificată şi completată substanţial prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. în aplicarea unora din dispoziţiile conţinute în legile mai sus menţionate. proiect adoptat cu modificări. până la primele alegeri parlamentare de după decembrie 1989. municipii. în absenţa unui cadrul constituţional corespunzător. până la formarea viitoarelor organe locale. care au exercitat conducerea activităţii administrative în unităţile administrativ-teritoriale existente.22/1997. oraşelor şi comunelor până la organizarea de alegeri locale. oraşelor şi comunelor se realizează de prefecturi şi primării. iar prin Legea nr.). Legea nr.145 alin. Potrivit art.25/1996 a fost modificată şi completată Legea nr. prin Legea nr. municipiilor.5/1990 privind administrarea judeţelor.69/1991 privind administraţia publică locală. a fost promovat un nou proiect de lege privind organizarea administraţiei publice locale şi regimul general al autonomiei locale.24/1996 a fost modificată şi completată Legea nr. în toamna anului 1998.8/1990 privind organizarea şi funcţionarea organelor locale ale administraţiei de stat. oraşe şi comune s-au constituit primării. principiul descentralizării prin raportare la cel al centralizării. municipiul Bucureşti.83 din 19 mai 1998. Un an mai târziu. din 20 mai 1990.215/2001 privind administraţia publică locală. 87 .2 din Constituţia din 1991 (în varianta iniţială . în timp. va intra în vigoare Constituţia.69/1991 privind administraţia publică locală. care prevedea că. cu puţin timp înainte de alegerile locale generale din vara anului 1996. adoptate la sfârşitul anului 1991. cele mai numeroase au intervenit însă prin Legea nr. a Deciziei Curţii Constituţionale prin care se constatase neconstituţionalitatea O. De-a lungul ultimilor ani această lege a suferit o serie de modificări şi completări. de Parlamentul constituit în urma alegerilor generale din toamna anului 2000. Astfel.Prin Decretul-Lege nr. lege care a abrogat expres printr-o dispoziţie finală.70/1991 privind alegerile locale s-a aflat la baza primelor alegeri locale generale organizate în România.70/1991. în doctrina administrativă se analizează în mod tradiţional. administrarea judeţelor. motiv pentru care ea a fost republicată în februarie 2007. ca organe locale ale administraţiei de stat. Ulterior. După alegerile din 1990.

Prin urmare. Deconcentrarea este o măsură intermediară în procesul descentralizării. Ea nu trebuie înţeleasă însă. rezolvarea propriilor afaceri. în dreptul şi obligaţia corelativă acestui drept. diminuarea concentrării puterilor. autonomie locală. condiţiile economice şi politice existente. Descentralizarea tehnică sau prin servicii presupune existenţa unor persoane morale de drept public care prestează anumite servicii publice. cu atribuţii proprii. prin serviciul său de specialitate. le consideră ilegale. în favoarea agenţilor statului repartizaţi pe întreg teritoriul ţării (prefectul. 88 . sarcina de a-şi rezolva problemele şi de a-şi satisface interesele lor specifice. tradiţii etc. opusul ei ar fi lipsa de raport. Prin urmare. la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale. Descentralizarea teritorială presupune existenţa unor autorităţi alese. Centralizarea administrativă fiind privită ca raportul natural al puterii centrale cu cea locală. serviciile exterioare ale ministerelor răspund ideii de deconcentrare). Problema ce preocupă orice naţiune este deci. ceea ce nu e posibil. ci micşorarea ei. centralizarea concentrează ansamblul sarcinilor administrative din teritoriul naţional la nivelul statului. Descentralizarea administrativă nu trebuie confundată cu descentralizarea politică ce implică federalismul. descentralizarea administrativă nu poate fi concepută în statele unitare. Centralizarea caracterizată prin dependenţa organelor locale de cele centrale ce stabilesc deciziile aplicabile în teritoriu. rezervându-se colectivităţilor locale. ce variază după întinderea teritoriului. cu eliminarea oricărei intervenţii a statului atunci când aceasta se dovedeşte necesară. Autonomia locală constituie principiul fundamental al organizării administrativ-teritoriale a unui stat. dar fără intervenţia puterii centrale. în sensul unei libertăţi totale. Autonomia locală reprezintă dreptul recunoscut unităţilor administrativ-teritoriale de a-şi satisface interesele proprii după cum consideră oportun. distincte de masa serviciilor publice prestate de autorităţile statale. cu respectarea legalităţii. ce revine prefectului de a ataca în contencios administrativ. Cu alte cuvinte. În doctrina administrativă au fost în mod tradiţional identificate două forme ale descentralizării şi anume: descentralizarea teritorială şi descentralizarea tehnică sau prin servicii. presupune o strictă subordonare. fără existenţa unui control statal. tutela administrativă se materializează în sistemul românesc de organizare şi funcţionare a autorităţilor administraţiei publice locale. desemnate de comunitatea teritoriului. cea a gradului de descentralizare necesar. implicând autonomia locală. descentralizarea nu reprezintă opusul centralizării. ea înseamnă mult mai puţin decât descentralizarea şi presupune recunoaşterea unei anumite puteri de decizie. actele acestor autorităţi pe care. Astfel. în primul rând. sarcini a căror îndeplinire şi-o asumă printr-o administraţie ierarhizată şi unificată. ce intervin direct în gestionarea şi administrarea problemelor colectivităţii. Autonomia locală este un drept iar descentralizarea administrativă constituie un sistem ce o presupune. mărimea populaţiei.Prin aplicarea acestor principii se încearcă rezolvarea celor două tendinţe care se manifestă în guvernarea oricărei ţări şi anume: tendinţa la unitate (centralizatoare) şi tendinţa la diversitate (descentralizatoare). cunoscut în doctrină sub denumirea de tutelă administrativă. După cum vom vedea. fiind privită ca transfer de atribuţii de la centru la agenţii puterii centrale aflaţi la conducerea diferitelor organisme locale. prin descentralizare se renunţă la unitatea caracteristică centralizării. Descentralizarea administrativă presupune existenţa unor persoane publice locale. autorităţi ce dispun de competenţă materială generală. Elementele descentralizării sunt: personalitatea juridică.

pe verticală. după cum doctrina s-a grăbit să precizeze imediat după intrarea ei în vigoare. În condiţiile legii. Această împărţire a fost interpretată în doctrina administrativă în sensul că legiuitorul constituant a dorit să delimiteze în cadrul administraţiei publice. În ce priveşte însă. despre deconcentrarea serviciilor publice. autorităţile intermediare la nivelul judeţelor (consiliile judeţene) precum şi principiile care stau la baza raporturilor dintre acestea.120 (Principii de bază). Administraţia publică locală.(3) litera o) din Constituţia republicată potrivit căruia. sub aspect administrativ. Se impun a fi precizate în acest context dispoziţiile art. se regăseşte în capitolul V intitulat Administraţia publică. Legea nr. strict ştiinţific era vorba de fapt.120 din secţiunea a doua (Administraţia publică locală) din capitolul V consacrat administraţiei publice.122 (Consiliul judeţean) şi art. organizarea şi funcţionarea fiecăreia dintre acestea. şi prefectului. în timp ce autorităţile administraţiei publice din unităţile administrativ-teritoriale se împart în: servicii publice ale autorităţilor administraţiei publice de specialitate deconcentrate în unităţile administrativ-teritoriale şi autorităţi administrative autonome ale comunelor. mai putea fi vorba despre înfiinţarea unor servicii publice la nivelul colectivităţilor locale.” În ce priveşte organizarea administrativă a teritoriului se află încă în vigoare o lege anterioară regimului constituţional actual şi anume. ca urmare a modificării şi completării aduse prin legea de revizuire sunt prevăzute cele trei principii de bază pe care se întemeiază administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale şi anume: descentralizarea. rămas nemodificat. ce rămân pe mai departe. art. în secţiunea a doua intitulată. „organizarea administraţiei publice locale. ca un principiu distinct în raport cu descentralizarea şi autonomia 89 . precum şi regimul general privind autonomia locală” se reglementează prin lege organică. În plus.3 alin. fie se rezumă la inserarea unei norme de trimitere. autorităţile administraţiei publice centrale de specialitate sunt în exclusivitate autorităţi ale administraţiei de stat. pentru că erau avute în vedere. cu privire la teritoriu. Constituţia face trimitere la dispoziţiile legii.2/1968 privind organizarea administrativă a României. unele oraşe sunt declarate municipii. utilizată în varianta iniţială a Constituţiei.215/2001. serviciile exterioare ale ministerelor. În ce priveşte sintagma “descentralizarea serviciilor publice”. Prin introducerea expresă cu ocazia revizuirii.(3) din Constituţia republicată. Dacă ne raportăm la art. în comune. constatăm că. din titlul III (Autorităţile publice). pe orizontală.121 (Autorităţi comunale şi orăşeneşti).§ 3. 123 (Prefectul). în această materie era necesară adoptarea unei legi organice. Principiile organizării administraţiei publice locale în România Cadrul constituţional. Astfel. fie cuprind un întreg titlu sau capitol consacrat administraţiei publice locale. subordonate acestora. Constituţia României din 1991 revizuită şi republicată în 2003 reglementează administraţia publică locală în patru articole şi anume: art. Constituţia României s-a limitat la a preciza care sunt autorităţile administraţiei publice locale de bază (consiliile comunale şi orăşeneşti şi primarii). Astfel. oraşe şi judeţe. În art. a principiului deconcentrării serviciilor publice. Constituţia României a optat pentru o formulă intermediară de tehnică legislativă faţă de alte Constituţii europene care. a teritoriului. adică ramificaţiile în teritoriu ale ministerelor.73 alin. art. în primul rând. conform cărora „Teritoriul este organizat. autonomia locală şi deconcentrarea serviciilor publice. alegerea autorităţilor administraţiei publice locale. Sub aspectul modalităţii de redactare. menţinut şi după revizuirea din octombrie 2003. după prima secţiune consacrată Administraţiei publice centrale de specialitate. două sfere cu regimuri juridice diferite. oraşelor şi judeţelor. cerinţă respectată de Legea nr. şi respectiv.

competenţe partajate şi competenţe delegate. şi anume.195/2006 a descentralizării: a).339/2004. prin Legea-cadru nr. Autonomia locală priveşte organizarea. În acord cu standardele europene. art.199/1997: „Prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona. evocată în repetate rânduri.2 din Legea-cadru nr.195/2006 a descentralizării. alte trei principii şi anume: eligibilitatea autorităţilor administraţiei publice locale. autorităţi ale administraţiei publice locale alese prin vot universal. în Legea nr. competenţele şi atribuţiile precum şi gestionarea resurselor care. legea-cadru privind descentralizarea. adică autonomia locală.locală se răspunde astfel rigorii ştiinţifice.” Legea administraţiei publice locale nr. potrivit legii. ratificată prin Legea nr. Aplicarea acestor principii nu poate aduce atingere caracterului de stat naţional.2 din Legea nr. împreună cu alte niveluri ale administraţiei publice (judeţean sau central). municipiului sau judeţului. consacrat principiilor de bază aplicabile administraţiei publice locale este completat cu un nou alineat potrivit căruia: “În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere semnificativă se asigură folosirea limbii minorităţii naţionale respective în scris şi oral în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu serviciile publice deconcentrate. unitar şi indivizibil al României. în condiţiile legii.215/2001 republicată cu modificările şi completările ulterioare. aparţin comunei. direct. adaugă celor trei principii constituţionale. fiind preluată în linii generale. Prin colectivitate locală se înţelege totalitatea locuitorilor din unitatea administrativ-teritorială. în condiţiile prevăzute de legea organică. în condiţiile legii. precizat chiar din primul său articol. definiţia formulată în Carta europeană a autonomiei locale adoptată la Strasbourg la 15 octombrie 1985. înlocuită în prezent. Obiectul de reglementare al acestei legi. competenţe exclusive. în doctrina actuală. în condiţiile legii. în această chestiune. b).” Potrivit art.195/2006 ca redistribuirea de competenţe administrative şi financiare de către ministere şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale către propriile structuri de specialitate din teritoriu. Primul principiu enunţat. îl constituie principiile. este definit în lege (aşa cum se procedase şi în 1996). oraşului. Descentralizarea este definită în acelaşi art.2. secret şi liber exprimat.120 din Constituţia republicată. fiind exercitată pe baza şi în limitele prevăzute de lege.competenţele exclusive sunt competenţele atribuite prin lege autorităţilor administraţiei publice locale de realizarea cărora acestea sunt responsabile. după caz. regulile şi cadrul instituţional care se află la baza procesului de descentralizare administrativă şi financiară.” „Autorităţile administraţiei publice locale exercită. actualul cadru legislativ în materia regimului general al autonomiei locale. egal. legalitatea şi consultarea cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit. ca transferul de competenţă administrativă şi financiară de la nivelul administraţiei publice centrale la nivelul administraţiei publice locale sau către sectorul privat. c). în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă.” “Autonomia locală este numai administrativă şi financiară. funcţionarea. din care decurg toate celelalte. de 90 .” “Acest drept se exercită de consiliile locale şi primari precum şi de consiliile judeţene. Principiul descentralizării administrative a fost dezvoltat într-o reglementare distinctă.competenţele delegate sunt competenţele atribuite prin lege autorităţilor administraţiei publice locale împreună cu resursele financiare corespunzătoare. treburile publice. de altfel cel mai important. precum şi al organizării şi funcţionării autorităţilor administraţiei publice locale. competenţele partajate sunt competenţele exercitate de către autorităţile administraţiei publice locale. Deconcentrarea este definită în art.

“comunele. chiar în capitolul consacrat unor dispoziţii generale. oraşe şi municipii şi autorităţile administraţiei publice de la nivel judeţean se bazează pe principiile autonomiei. el decurgând explicit şi din conţinutul art. Puterea lor nu provine de la stat. ca urmare a revizuirii legii fundamentale. respectarea Constituţiei. În relaţiile dintre autorităţile administraţiei publice locale şi consiliul judeţean pe de-o parte. deoarece organizarea referendumului local reprezintă o veritabilă caracteristică a acesteia. Potrivit legii.” În ce priveşte principiul eligibilităţii.(5) din Constituţia republicată ce stabileşte că: “În România. dispoziţie legală ce a căpătat. după caz.” Pentru a fi ales consilier ori primar. se impune precizat în acest context. aspect ce reflectă dubla 91 . la nivelul administraţiei publice locale prin consacrarea răspunderii juridice şi prin aplicarea de sancţiuni disciplinare.123 referitor la prefect. a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. responsabilităţii. rezultat al autonomiei locale. ele sunt proprietare ale bunurilor din domeniul public de interes local sau judeţean şi emit acte administrative de autoritate.” Principiul legalităţii este garantat în sensul respectării sale. în cadrul unui scrutin de listă. dreptul de a fi ales şi domiciliu. legalităţii. nu există raporturi de subordonare. în condiţiile legii. atât a celui naţional cât şi a celui local este prevăzută de Legea nr. Aceste condiţii de eligibilitate sunt cumulative şi se referă la: calitatea de alegător. Aceste unităţi administrativ-teritoriale au personalitate juridică. “Consiliile locale şi judeţene se aleg pe circumscripţii electorale prin vot exprimat pe baza reprezentării proporţionale. contravenţionale şi penale. precum şi între consiliul local şi primar. autoritate a administraţiei de stat în teritoriu. ci dimpotrivă îşi trage forţa din voinţa alegătorilor care sunt reprezentaţi prin aceste autorităţi. în baza autonomiei locale. acesta se regăseşte de o manieră indirectă în dispoziţiile constituţionale din art. oraşele şi judeţele sunt persoane juridice de drept public. cooperării şi solidarităţii în rezolvarea problemelor întregului judeţ. materiale. o consacrare constituţională. Astfel. ele au în proprietate bunuri din domeniul privat.122 care prevăd alegerea consiliilor locale. în art. Principiul legalităţii a fost prevăzut în legislaţia privind administraţia publică locală. În art. pentru a le exercita în numele şi în limitele stabilite de către acestea. Raporturile dintre autorităţile administraţiei publice locale din comune. a consiliilor judeţene şi a primarilor. În calitate de persoane juridice civile. Primarii comunelor şi oraşelor sunt aleşi pe circumscripţii electorale prin vot exprimat pe baza scrutinului uninominal. atunci când sunt încălcate normele legale. oraşele şi judeţele sunt unităţi administrativ-teritoriale în care se exercită autonomia locală şi în care se organizează şi funcţionează autorităţi ale administraţiei publice locale. că. potrivit legii. este subliniată lipsa de subordonare dintre autorităţile administraţiei publice locale.3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului cu modificările şi completările ulterioare.121 din Constituţia republicată referitor la autorităţile comunale şi orăşeneşti a fost consacrată dubla natură juridică a acestora. abia cu ocazia modificărilor şi completărilor aduse reglementării anterioare în anul 1996. candidatul în alegeri trebuie să respecte anumite condiţii stabilite atât de Constituţie cât şi de lege. administrative.121 şi art.către autorităţile publice centrale. iar în calitate de persoane juridice de drept public. Comunele. 1 alin. Procedura de organizare şi desfăşurare a referendumului. Acestea au patrimoniu propriu şi capacitate juridică deplină. autorităţile administraţiei publice locale nu se află în raporturi de subordonare. De asemenea. pe de altă parte. Principiul consultării cetăţenilor decurge din autonomia locală.

ţinuturile vor fi desfiinţate şi se va reveni la prefecturile de judeţ. După numai 2 ani. Constituirea. potrivit dispoziţiilor căreia. Legea nr. care va înfiinţa însă şi aşa-numitele directorate ministeriale locale.24/1996 de modificare şi completare a Legii nr. § 4. Consiliul General al municipiului Bucureşti şi consiliile locale ale subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor sunt autorităţi deliberative iar primarii comunelor. în raport cu cel de organ unipersonal al primarului. în anul 1938 va fi adoptată o nouă lege administrativă.215/2001 prin Legea nr. ca organe de execuţie. dar va înfiinţa 10 ţinuturi. fiecare comună era reprezentată printr-un consiliu comunal. consiliul judeţean. Dacă în varianta iniţială a Legii nr. dar va desfiinţa directoratele. ulterior modificată în repetate rânduri. prin modificările substanţiale aduse Legii nr. ca organe locale ale puterii de stat şi comitetele lor executive.286/2006 sunt definite asociaţiile de dezvoltare intercomunitară ca fiind structurile de cooperare cu personalitate juridică. în condiţiile legii. ca organe deliberative. consiliile judeţene fiind alese prin vot indirect. dispoziţie din care rezultă caracterul de organ colegial al consiliului local.natură juridică a comunei sau oraşului: de colectivitate locală şi de unitate administrativ-teritorială. ai subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor. având un caracter centralizator. Această organizare a administraţiei publice locale va fi menţinută şi de Legea pentru organizarea administraţiei publice locale din 1929. delegaţia pemanentă a consiliului şi pe primarul comunei. Potrivit Legii administraţiei publice locale nr.70/1991 va generaliza principiul alegerii directe şi pentru consiliile judeţene. iar administraţia treburilor fiecărei comune era încredinţată unei persoane numită primar. Comunele erau conduse de consilii comunale. municipiilor. În plus. legea din 1991 în vederea organizării alegerilor locale a revenit la denumirea de consilier. şi de primari. Legea administrativă din 1936 va păstra aceeaşi organizare a administraţiei publice locale. alcătuite din unul sau mai multe sate şi comune urbane privite ca centre de populaţie declarate astfel prin lege. consiliul local. potrivit legii. ca organe locale ale administraţiei de stat. pentru ca printr-o lege adoptată în anul 1949 să fie înfiinţate sfaturile populare şi apoi consiliile populare. Constituţia din 1866 va menţine această lege. printr-o lege adoptată în anul 1947 au fost instituite comisii interimare la comune şi judeţe. dar organizarea şi funcţionarea organelor administraţiei publice comunale astfel cum fuseseră instituite în 1864 vor dura până la Legea pentru unificarea administrativă din 1925. de unităţile administrativ-teritoriale pentru realizarea în comun a unor proiecte de dezvoltare de interes zonal sau regional ori furnizarea în comun a unor servicii publice. La scurt timp. competenţa şi funcţionarea consiliului local Primele organe colegiale de administrare a treburilor comunelor le întâlnim reglementate în Regulamentele Organice. Această organizare s-a menţinut până la adoptarea Legii comunale din 1864. care prevedeau pentru comunele urbane înfiinţarea sfaturilor orăşeneşti. Cu puţin timp înainte de alegerile locale generale din vara 92 . de drept privat. ca centre de administraţie şi inspecţie locală. care era capul administraţiei comunale. oraşelor. doar consiliile locale au fost alese prin vot direct.215/2001 republicată.70/1991 privind alegerile locale ce s-a aflat la baza alegerilor locale generale din februarie 1992. care va menţine circumscripţiile existente. în număr de şapte. Consiliile locale alegeau din rândul consilierilor. Pe fondul noului regim politic în curs de instaurare. înfiinţate. Prin această lege se făcea distincţia între comune rurale. primarul general al municipiului Bucureşti şi preşedintele consiliului judeţean sunt autorităţi executive. După modelul reglementărilor din perioada interbelică.

să aibă domiciliul în comuna sau oraşul unde candidează. secretar de stat. după anul 1990 duce la concluzia tendinţei legiuitorului de scădere a numărului consilierilor. să nu aibă funcţia de magistrat (judecător sau procuror) sau să nu fie militar activ ori alt funcţionar căruia îi este interzisă asocierea în partide politice [potrivit art. să aibă vârsta de cel puţin 23 de ani. f).29 o serie de precizări de ordin procedural. constituirea consiliilor locale se face în termen de 20 de zile de la data desfăşurării alegerilor. prevăzând atribuţia prefectului de a stabili prin ordin. Potrivit art.161/2003 vizând regimul incompatibilităţilor în exercitarea demnităţilor publice şi funcţiilor publice. Numărul membrilor consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti se stabileşte în funcţie de numărul locuitorilor sectoarelor respective.(3) din Constituţia republicată].anului 2004. Legea nr. c). o persoană nu poate exercita în acelaşi timp un mandat de consilier local şi un mandat de consilier judeţean.67/2004 privind alegerea autorităţilor administraţiei publice locale. cât şi a celor judeţeni. potrivit dispoziţiilor legii. b). persoana fizică trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: să aibă calitatea de alegător. manager. la data de 1 iulie a anului care precede alegerile. e). subsecretar de stat şi funcţiile asimilate acestora. Legea nr. d). O analiză a evoluţiei legislaţiei adoptate în domeniu. membru al consiliului de administraţie sau cenzor la regiile autonome şi societăţile comerciale de interes local înfiinţate sau aflate sub autoritatea consiliului local ori a consiliului judeţean respectiv sau la regiile autonome şi societăţile comerciale de interes naţional care îşi au sediul sau care deţin filiale în unitatea administrativ-teritorială respectivă. La şedinţa de constituire pot participa prefectul sau reprezentantul său. administrator. În plus. precum şi primarul chiar dacă procedura de validare a mandatului acestuia nu a fost finalizată. Potrivit dispoziţiilor unui titlu din Legea nr. asociat.70/1991 republicată a fost înlocuită cu Legea nr. şedinţa se va 93 . stabilite de Constituţie şi de Legea alegerilor locale vom reţine că. oraşului sau municipiului raportat de Institutul Naţional de Statistică la data de 1 ianuarie a anului în curs sau. funcţia de reprezentant al statului la o societate comercială care îşi are sediul ori care deţine filiale în unitatea administrativ-teritorială respectivă. pentru a fi ales consilier. cu precizarea expresă că.funcţia de preşedinte sau de secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau asociaţilor la o societate comercială de interes local ori la o societate comercială de interes naţional care îşi are sediul sau care deţine filiale în unitatea administrativ-teritorială respectivă. Şedinţa este legal constituită dacă participă cel puţin două treimi din numărul consilierilor aleşi. 31 de membri (în localităţile cu peste 400. În cazul în care nu se poate asigura această majoritate. În ce priveşte condiţiile de eligibilitate. numărul membrilor fiecărui consiliu local. funcţia de preşedinte. funcţia de ministru. g).30 din Legea administraţiei publice locale.40 alin. Convocarea consilierilor declaraţi aleşi pentru şedinţa de constituire se face de către prefect. calitatea de deputat sau senator.215/2001 privind administraţia publică locală introduce în art. la care ne-am referit şi cu ocazia analizei incompatibilităţilor funcţiei de ministru. Pe acest principiu. Legea nr. după caz. vicepreşedinte. director general. funcţia de consilier local sau judeţean este incompatibilă cu: a). atât a celor locali.000 de locuitori)..161/2003 mai adaugă şi altele. în funcţie de numărul locuitorilor comunei. în cazul candidaţilor independenţi mai există şi condiţia listei susţinătorilor. director.. numărul consilierilor locali variază între 9 membri (în localităţile cu până la 1500 de locuitori) şi respectiv. Consiliul General al Municipiului Bucureşti este compus din 55 de membri. funcţia de primar sau viceprimar. funcţia de prefect sau subprefect. h). La aceste incompatibilităţi. calitatea de funcţionar public sau angajat cu contract individual de muncă în aparatul propriu al consiliului local respectiv sau în aparatul propriu al consiliului judeţean ori al prefecturii din judeţul respectiv.

nu s-a reuşit constituirea unor consilii locale şi respectiv. lucrările şedinţei de constituire sunt conduse de cel mai în vârstă consilier. peste 3 zile. Dacă nici la a doua convocare. adoptată cu votul majorităţii consilierilor locali validaţi. şi doar de un preşedinte de şedinţă. egal. prin ordin. în doctrină s-a arătat pe deplin întemeiat. Potrivit art. Prin urmare. Consiliul local se declară legal constituit. cu votul deschis al majorităţii consilierilor prezenţi la şedinţă. În acest caz. organizându-se alegeri pentru completare. reuniunea nu este legal constituită. dispoziţii introduse pentru prima dată în anul 1996. Ordinul prefectului prin care se declară vacante locurile consilierilor care au lipsit nemotivat poate fi atacat de cei în cauză la instanţa de contencios administrativ în termen de 5 zile de la comunicare. cu ocazia modificării şi completării Legii nr. aleasă prin vot universal. validarea sau invalidarea mandatelor. Absenţa consilierilor de la şedinţa de constituire este considerată motivată. a unei deplasări în străinătate în interes de serviciu sau a unor evenimente de forţă majoră. este confirmată în vederea ocupării şi exercitării funcţiei respective. Observăm că. secret şi liber exprimat. tocmai datorită problemelor apărute în unele localităţi. în condiţiile Legii privind alegerea autorităţilor administraţiei publice locale. în termen de 30 de zile. se va proceda la o nouă convocare. Persoana al cărei mandat este supusă validării sau invalidării nu participa la vot. După declararea ca legal constituit. legea anterioară în materie. consiliile locale aleg prin vot deschis. asistat de 2 consilieri dintre cei mai tineri. luni de zile. când din considerente politice. ce poate conduce şedinţele consiliului local. în cazul consiliului local. Consilierii locali care refuză să depună jurământul sunt consideraţi demisionaţi de drept. de către prefect. locurile consilierilor aleşi care au lipsit nemotivat de la cele 3 convocări anterioare. prefectul va declara vacante. în aceleaşi condiţii. după primele alegeri locale generale din anul 1992.organiza. prin votul deschis al majorităţii consilierilor locali în funcţie. nu putem vorbi de un preşedinte al acestuia. dacă majoritatea consilierilor locali validaţi au depus jurământul iar constituirea consiliului local se constată prin hotărâre. Faţă de această ultimă prevedere. dacă se face dovada că aceasta a intervenit din cauza unei boli care a necesitat spitalizarea sau a făcut imposibilă prezenţa acestora. procedura prealabilă nu se mai efectuează. a consilierilor. pe întreaga durată a mandatului. a unor consilii judeţene. aşa cum se întâmplă în cazul consiliului judeţean. ar trebui ca sancţiunea să fie retragerea validării. peste alte 3 zile. mai ales. pe o perioadă de cel mult 3 luni. Pentru validarea mandatelor. la convocarea prefectului. maxim 3 luni. Consilierii locali ale căror mandate au fost validate depun în faţa consiliului local. cerut de lege.69/1991. Comisia de validare examinează legalitatea alegerii fiecărui consilier şi propune consiliului local. din cauza absenţei. dintre membrii lor. un preşedinte de şedinţă. Validarea este operaţia prin care o autoritate a statului sau a administraţiei publice locale. fără motive temeinice. direct. în ordine alfabetică. 94 . hotărârea instanţei fiind definitivă şi irevocabilă. Hotărârea de validare sau invalidare a mandatelor poate fi atacată de cei interesaţi la instanţa de contencios administrativ în termen de 5 zile de la adoptare sau. consiliul local alege dintre membrii săi. dacă aceştia nu pot fi înlocuiţi de supleanţii înscrişi pe listele de candidaţi respective. iar hotărârea primei instanţe este definitivă şi irevocabilă. Instanţa de contencios administrativ se pronunţă în cel mult 30 de zile. prevede expres legiuitorul. În situaţia în care consiliul local nu se poate reuni nici la această ultima convocare.31 din lege. în aceleaşi condiţii. în cazul celor absenţi de la şedinţă. pentru refuzul de a depune jurământul. jurământul prevăzut de lege. de la comunicare. pentru a conduce şedinţele consiliului şi a semna hotărârile adoptate de acesta. că nu poţi fi “demisionat” dintr-o funcţie sau demnitate pe care nici nu ai dobândit-o. Legea conţine dispoziţii atât de stricte legate de constituirea consiliului local dar şi a consiliului judeţean. o comisie de validare alcătuită din 3 – 5 membri.

erau enumerate 26 de atribuţii ale consiliului local.. în condiţiile legii. consiliul local are atribuţii de natură administrativă şi financiară în orice domeniu. oraşului sau municipiului. denumiri de străzi. a tuturor drepturilor şi obligaţiilor corespunzătoare participaţiilor deţinute la regii autonome sau societăţi comerciale.” Prin urmare. lucrări. a modului de utilizare a rezervei bugetare şi a contului de încheiere a exerciţiului bugetar.121 alin.286/2006. după caz. 95 . aprobarea strategiilor privind dezvoltarea economico-socială şi de mediu a unităţii administrativ-teritoriale. în domeniul protecţiei mediului şi gospodăririi apelor pentru serviciile furnizate cetăţenilor. dacă nu există vreo interdicţie expresă a legii. Consiliul local are iniţiativă şi hotărăşte. a virărilor de credite. d). atribuie sau schimbă. locale sau centrale. în funcţie de specificul activităţii avută în vedere. în numele unităţii administrativ-teritoriale. în condiţiile legii. în condiţiile legii. concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a comunei. precum şi a serviciilor publice. grupate pe o serie de criterii precum: a). c). oraşului sau municipiului. concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică a comunei. la propunerea primarului. oraşului sau municipiului: hotărăşte darea în administrare.atribuţii privind cooperarea interinstituţională pe plan intern şi extern: hotărăşte cooperarea sau asocierea cu persoane juridice române sau străine. în condiţiile legii. e). sprijină activitatea cultelor religioase. hotărăşte acordarea unor sporuri şi altor facilităţi. în condiţiile legii. de pieţe şi de obiective de interes public local. personalului sanitar şi didactic. exercitarea. în toate problemele de interes local. a contractării şi/sau garantării împrumuturilor şi contractarea de datorie publică locală prin emisiuni de titluri de valoare în numele unităţii administrativ-teritoriale. stabilirea şi aprobarea impozitelor şi taxelor locale. precum şi aderarea la asociaţii naţionale şi internaţionale ale autorităţilor administraţiei publice locale. b). servicii sau proiecte de interes public local. hotărăşte vânzarea. asigurarea realizării lucrărilor şi luarea măsurilor necesare în procesul de integrare europeană. calificate. avizează sau aprobă documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi urbanism ale localităţilor. Înainte de modificările şi completările aduse Legii nr. atribuţii privind gestionarea serviciilor furnizate către cetăţeni: asigură cadrul necesar pentru furnizarea serviciilor publice de interes local. la propunerea primarului. în vederea promovării unor interese comune etc.Potrivit art. a statului de funcţii al aparatului de specialitate al primarului. oraşului sau municipiului: aprobarea. aprobă construirea locuinţelor sociale etc. aprobarea. precum şi a serviciilor publice de interes local. atribuţii privind dezvoltarea economico-socială şi de mediu a comunei. hotărăşte cooperarea sau asocierea cu alte unităţi administrativ-teritoriale din ţară sau din străinătate. al instituţiilor şi serviciilor publice de interes local. în vederea finanţării şi realizării în comun a unor acţiuni. în doctrină ele erau grupate pe mai multe categorii. a documentaţiilor tehnico-ecnomice pentru lucrările de investiţii de interes local. atribuţii privind organizarea şi funcţionarea aparatului de specialitate al primarului.286/2006 a introdus chiar ea mai multe categorii de atribuţii. a regulamentului de organizare şi funcţionare a consiliului local. acesta dispune deci de o competenţă materială generală. atribuţii privind administrarea domeniului public şi privat al comunei. la propunerea primarului. De regulă. ca autorităţi administrative autonome şi rezolvă treburile publice din comune şi din oraşe. Legea nr. În ce priveşte atribuţiile consiliului local. a bugetului local.215/2001 prin Legea nr. în mod impropriu. în condiţiile legii.(2) din Constituţia republicată: “Consiliile locale şi primarii funcţionează. aprobarea. ca fiind principale. cu excepţia celor care sunt date prin lege în competenţa altor autorităţi ale administraţiei publice. după caz. oraşului sau municipiului. ale instituţiilor şi serviciilor publice de interes local şi ale societăţilor comerciale şi regiilor autonome de interes local: aprobarea statutului comunei. în condiţiile legii.

a şedinţelor consiliului local. limba română este limba maternă. de a se face precizarea: limba maternă a acelei minorităţi naţionale. de unde propunerea de lege ferenda. la şedinţele de consiliu se poate folosi şi limba maternă. documentele şedinţelor de consiliu se întocmesc în limba română.” Această prevedere impune precizarea că este vorba despre proiectul ordinii de zi. la convocarea primarului şi se poate întruni şi în şedinţe extraordinare. alegerea acestuia pe o perioadă de “4 ani.convocarea consiliului local se poate face de îndată. se aprecia înainte de modificările din 2006. ci doar că. în text nu se prevede ca folosirea limbii materne a consilierilor minoritari să se facă la cererea acestora cum ar fi fost firesc. în aceste cazuri se va asigura. lunar. mandat ce poate fi prelungit. prin această dispoziţie se ajunge la situaţia nedemocratică ca. pentru că. simpla sintagmă limba maternă este incompletă. În consiliile locale în care consilierii aparţinând unei minorităţi naţionale reprezintă cel puţin o cincime din numărul total. sunt puse la dispoziţia consilierilor locali materialele înscrise pe ordinea de zi. în opinia unui autor.).. ordinea de zi se aprobă de consiliu. prin intermediul secretarului unităţii administrativ-teritoriale. deoarece şi pentru români.Legat de mandatul consiliului local reţinem în primul rând.. precum şi primarul. doar procentul de 50% plus unul din numărul locuitorilor fiind unul democratic. respectiv vacantării unor posturi de primari. Şedinţele consiliului local sunt publice. două treimi să se supună voinţei unei treimi.. Mandatul consiliului local se exercită de la data constituirii până la data declarării ca legal constituit a consiliului nou-ales.subl. Lucrările şedinţelor se desfăşoară în limba română.ns. de dominaţie a unei minorităţi.. Formularea acestui text de lege (care în varianta iniţială se referea la o treime din numărul total. prin grija primarului.” “Consiliul local se întruneşte în şedinţe ordinare. putem vorbi de necesitatea ca patru cincimi să se supună unei singure cincimi. aleşi. cu cel puţin 5 zile înaintea şedinţelor ordinare sau cu cel puţin 3 zile înainte de şedinţele extraordinare. potrivit unei alte dispoziţii a legii. În al doilea rând.. de 50%.” Legiuitorul a avut în vedere şi ipoteza reorganizărilor administrativ-teritoriale.” Faţă de această prevedere legală se ridică întrebarea firească. prin lege organică. ca având un caracter aleatoriu. în urma organizării unei noi unităţi administrativteritoriale sau în urma dizolvării unor consilii. Odată cu notificarea convocării. prezenţa fiind obligatorie. pe parcursul unui mandat stabilind expres o normă tranzitorie: “Consiliul local sau consiliul judeţean. În primul rând. la cererea primarului sau a cel puţin unei treimi din numărul membrilor consiliului. în caz de război sau de catastrofă. traducerea în limba română. “În comunele sau oraşele în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor. adică o situaţie mai paradoxală. Şedinţele consiliului local se desfăşoară legal în prezenţa majorităţii consilierilor locali în funcţie. ordinea de zi se aduce la cunoştinţă publică şi în limba maternă a cetăţenilor aparţinând minorităţii respective. “În toate cazurile. 96 . a fost criticată în doctrină sub mai multe aspecte. ce rost mai are aducerea la cunoştinţă a ordinii de zi a şedinţei. Convocarea consiliului local se face în scris.” Stabilirea acestui procent de 20% a fost criticată în doctrină. În sfârşit. Aşa cum a fost stabilit procentul de 20% putea fi stabilit unul de 10% sau 30% sau oricare altul până la cel corect. În prezent. îşi exercită mandatul numai până la organizarea următoarelor alegeri locale generale. în faţa majorităţii. Ordinea de zi a şedinţei consiliului local se aduce la cunoştinţă locuitorilor comunei sau ai oraşului prin mass-media sau prin orice alt mijloc de publicitate. în limba minorităţilor care deţin o pondere de peste 20% şi chiar ce rost ar mai avea desfăşurarea în limba minorităţilor care deţin o treime din numărul consilierilor. În caz de forţă majoră şi de maximă urgenţă pentru rezolvarea intereselor locuitorilor.

viceprimar sau de cetăţeni. în ce priveşte adoptarea hotărârilor consiliului local. iar actele organelor de conducere unipersonală sunt denumite dispoziţii. hotărârea consiliului local se semnează de 3-5 consilieri locali. Acţiunea poate fi introdusă de orice persoană interesată. fie cu o majoritate calificată de două treimi din numărul consilierilor.” “Hotărârile consiliului local se semnează de preşedintele de şedinţă şi se contrasemnează. deşi unele repetări apar ca inevitabile. cu sprijinul secretarului unităţii administrativ-teritoriale şi al serviciilor din cadrul aparatului de specialitate al primarului. participarea la programe de dezvoltare judeţeană. de primar. trebuie să se abţină de la deliberare şi votare.” Prin aceste semnături.” Hotărârile privind patrimoniul se adoptă cu votul a două treimi din numărul total al consilierilor locali în funcţie. Astfel. pentru legalitate. contractarea de împrumuturi.” Prevederea este urmată imediat de sancţiune. De regulă. ordine. decrete.” 97 . prin care se stabilesc impozite şi taxe locale. fie prin soţ. În cazul în care preşedintele de şedinţă lipseşte sau refuză să semneze. care va fi consemnată în procesul-verbal al şedinţei. potrivit textului legal. precum şi cele privind asocierea sau cooperarea cu alte autorităţi publice. Hotărârile privind bugetul local. semnat de preşedintele de şedinţă şi de secretarul unităţii administrativ-teritoriale. legea stabileşte excepţii. actele autorităţilor administraţiei publice să poarte o denumire specifică. legea prevede posibilitatea consiliului local de a stabili ca unele hotărâri să fie luate prin vot secret. în anumite situaţii. Astfel. preşedintele de şedinţă şi secretarul comunei sau oraşului îşi asumă responsabilitatea veridicităţii celor consemnate. cu excepţiile prevăzute de lege. situaţiile în care este obligatorie adoptarea unei hotărâri. De la această regulă. soţie. cu votul majorităţii membrilor prezenţi. stabilind că anumiţi consilieri. fie personal. fie cu majoritatea absolută. regională. actele organelor colegiale sunt denumite hotărâri sau regulamente. În acest caz. de către secretar. “Proiectele de hotărâri pot fi propuse de consilieri locali. organizarea şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor şi amenajarea teritoriului. va depune în scris şi va expune consiliului local opinia sa motivată. “Hotărârile adoptate de consiliul local cu încălcarea acestor dispoziţii sunt nule de drept. § 5. precum şi modul în care şi-a exercitat votul fiecare consilier local se consemnează într-un proces verbal. Secretarul unităţii administrativ-teritoriale nu va contrasemna hotărârea în cazul în care consideră că aceasta este ilegală. afini sau rude până la gradul al patrulea inclusiv. Actele şi răspunderea consiliului local În epoca modernă s-a dezvoltat tradiţia ca. decizii etc. nulitatea putând fi constatată de instanţa de contencios administrativ. “nu poate lua parte la deliberare şi la adoptarea hotărârilor consilierul local care. De asemenea. în afară de cazurile în care legea sau regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului cere o altă majoritate. în condiţiile legii. prevăzând expres. cu persoane juridice române sau străine se adoptă cu votul majorităţii consilierilor locali în funcţie. zonală sau de cooperare transfrontalieră. regula o reprezintă majoritatea simplă. cu precizarea că hotărârile cu caracter individual cu privire la persoane vor fi luate întotdeauna prin vot secret. Redactarea proiectelor se face de cei care le propun. are un interes patrimonial în problema supusă dezbaterilor consiliului local.” Legea prevede o serie de incompatibilităţi. jumătate plus unul din cei prezenţi. “În exercitarea atribuţiilor ce îi revin consiliul local adoptă hotărâri. adică din cei care trebuie să participe la şedinţă pentru ca aceasta să se desfăşoare legal.“Dezbaterile din şedinţele consiliului local.

“Secretarul unităţii administrativ-teritoriale va comunica hotărârile consiliului local, primarului şi prefectului, de îndată, dar nu mai târziu de 10 zile lucrătoare de la data adoptării.” În absenţa unei sancţiuni exprese, în practica administrativă sunt destul de des întâlnite situaţiile, în care secretarul nu-şi îndeplineşte această obligaţie extrem de importantă, lipsindu-l astfel pe prefect de posibilitatea de a ataca în contencios administrativ, actele autorităţilor administraţiei publice locale pe care le consideră ilegale, atâta vreme cât nu le cunoaşte conţinutul. Hotărârile consiliului local sunt acte administrative, legea stabilind o distincţie în ce priveşte momentul intrării lor în vigoare după cum au caracter individual sau normativ. Astfel, potrivit art.49 din lege: “hotărârile cu caracter normativ devin obligatorii şi produc efecte de la data aducerii lor la cunoştinţă publică, iar cele individuale, de la data comunicării. Aducerea la cunoştinţă publică a hotărârilor cu caracter normativ se face în termen de 5 zile de la data comunicării oficiale către prefect.” Prin această dispoziţie expresă, legiuitorul a introdus practic o suspendare pe o perioadă determinată a actelor administrative normative adoptate de consiliul local. În doctrina actuală s-a pus problema dacă consiliul local emite sau încheie şi alte categorii de acte juridice. În reglementarea anterioară se făcea distincţie între calitatea de persoane juridice de drept public şi calitatea de persoane juridice de drept privat a unităţilor administrativteritoriale. Astfel, consiliul local putea încheia acte supuse circuitului civil, ca persoană juridică de drept privat şi respectiv, acte administrative unilaterale, dar şi contracte administrative, ca persoană juridică de drept public. Deşi actuala reglementare prevede pentru unităţile administrativ-teritoriale doar calitatea de persoane juridice de drept public, ce dispun de patrimoniu propriu şi capacitate juridică deplină, în doctrină se apreciază în continuare că, unităţile administrativ-teritoriale îşi păstrează şi calitatea de persoane juridice civile. După constituire, consiliul local îşi organizează comisii de specialitate, pe principalele domenii de activitate. Pot fi membri ai acestora, numai consilierii locali. “Comisiile de specialitate îşi aleg câte un preşedinte şi un secretar. Ele analizează şi avizează proiectele de hotărâre din domeniul lor de activitate. Comisiile de specialitate lucrează în plen şi iau hotărâri cu votul majorităţii membrilor lor.” În afară de comisiile de specialitate, consiliile locale pot organiza, din proprie iniţiativă sau la iniţiativa primarului, după caz, comisii speciale de analiză şi verificare, pe perioadă determinată. Potrivit art.55 din Legea nr.215/2001 republicată, dizolvarea consiliului local poate interveni de drept sau prin referendum local. Consiliul local se dizolvă de drept în cazul în care acesta “nu se întruneşte timp de 2 luni consecutiv” sau „nu a adoptat în 3 şedinţe ordinare consecutive nicio hotărâre”, precum şi „în situaţia în care numărul consilierilor locali se reduce sub jumătate plus unu şi nu se poate completa prin supleanţi.” În legătură cu cea din urmă situaţie se ridică întrebarea firească, ce se va întâmpla în situaţia în care consiliul local trebuie să adopte o hotărâre privind patrimoniul, pentru care legea prevede votul majorităţii calificate a membrilor săi, iar numărul acestora a scăzut sub această majoritate, dar nu a ajuns încă la majoritatea absolută, cea cerută de lege pentru a putea fi dizolvat de drept. Prin urmare, de lege ferenda propunem ca dizolvarea de drept a consiliului local să poată interveni în situaţia în care numărul consilierilor se reduce sub două treimi. Primarul, viceprimarul, secretarul unităţii administrativ-teritoriale sau orice altă persoană interesată sesizează instanţa de contencios administrativ cu privire la cazurile care atrag dizolvarea de drept a consiliului local iar instanţa analizează situaţia de fapt şi se pronunţă cu privire la dizolvarea consiliului local. Hotărârea instanţei este definitivă şi se comunică prefectului.
98

Consiliul local poate fi dizolvat prin referendum local, organizat în condiţiile legii. Referendumul se organizează ca urmare a cererii adresate în acest sens prefectului de cel puţin 25% din numărul cetăţenilor cu drept de vot înscrişi pe listele electorale ale unităţii administrativ-teritoriale. Legea detaliază procedura desfăşurării referendumului prevăzând că, stabilirea datei pentru organizarea alegerii noului consiliu local se face de Guvern, la propunerea prefectului. Alegerile se organizează în maxim 90 de zile de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti prin care s-a constatat dizolvarea consiliului local sau, după caz, de la validarea rezultatului referendumului. Până la constituirea noului consiliu local, primarul sau, în absenţa acestuia, secretarul unităţii administrativ-teritoriale va rezolva problemele curente ale comunei, oraşului sau municipiului, potrivit competenţelor şi atribuţiilor ce îi revin potrivit legii. „Mandatul de consilier local se suspendă de drept numai în cazul în care acesta a fost arestat preventiv. Măsura arestării preventive se comunică de îndată de către instanţa de judecată prefectului, care, prin ordin, constată suspendarea mandatului”. Aceasta durează până la încetarea situaţiei mai sus prevăzute, iar în cazul în care consilierul local este găsit nevinovat, el va avea dreptul la despăgubiri, în condiţiile legii. Potrivit Legii nr.393/2004 privind Statutul aleşilor locali cu modificările şi completările ulterioare, calitatea de consilier local, ca şi cea de consilier judeţean încetează de drept, înainte de expirarea duratei normale a mandatului, în următoarele situaţii: demisie; incompatibilitate; schimbarea domiciliului într-o altă unitate administrativteritorială, inclusiv ca urmare a reorganizării acesteia; lipsa nemotivată de la mai mult de 3 şedinţe ordinare consecutive ale consiliului; imposibilitatea exercitării mandatului pe o perioadă mai mare de 6 luni consecutive, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege; condamnarea, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate; punerea sub interdicţie judecătorească; pierderea drepturilor electorale; deces. Tot potrivit Legii nr.393/2004 privind Statutul aleşilor locali cu modificările şi completările ulterioare, consilierii răspund în nume propriu, pentru activitatea desfăşurată în exercitarea mandatului, precum şi solidar, pentru activitatea consiliului din care fac parte şi pentru hotărârile pe care le-au votat. În doctrina actuală sunt identificate trei forme de răspundere a consilierilor locali: o răspundere administrativ-disciplinară; o răspundere administrativ-patrimonială şi o răspundere penală. O situaţie specială o prezintă administraţia publică a municipiului Bucureşti, căreia Legea nr.215/2001 îi rezervă un întreg capitol, ce nu rezolvă însă, multitudinea de probleme ce apar la nivelul administraţiei Capitalei. Este motivul pentru care, de mai multă vreme este vehiculată ideea adoptării unei legi distincte consacrate zonei metropolitane Bucureşti. Potrivit legii, hotărârile Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi dispoziţiile cu caracter normativ ale primarului general sunt obligatorii şi pentru autorităţile administraţiei publice locale organizate în sectoarele municipiului Bucureşti. În opinia noastră, printr-o astfel de dispoziţie expresă se consacră o formă indirectă de subordonare între autorităţile alese la nivelul sectoarelor Capitalei şi cele alese la nivelul Capitalei. “Consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti se constituie, funcţionează şi pot fi dizolvate în condiţiile prevăzute de dispoziţiile legii administraţiei publice locale pentru consiliile locale care se aplică în mod corespunzător.” Consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti exercită în principal o serie de atribuţii din care reţinem următoarele: a). aleg din rândul consilierilor, consilierul care conduce şedinţele consiliului, precum şi un viceprimar; aceştia îşi păstrează calitatea de consilier; b). aprobă regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului;
99

c). avizează studii, prognoze şi programe de dezvoltare economico-socială, de organizare şi amenajare a teritoriului şi urbanism etc.; d). aprobă bugetul local, împrumuturile, virările de credite şi modul de utilizare a rezervei bugetare, aprobă contul de încheiere a exerciţiului bugetar, stabilesc impozite şi taxe locale, precum şi taxe speciale, în condiţiile legii; f). administrează, în condiţiile legii, bunurile proprietate publică sau privată a municipiului, de pe raza sectorului, pe baza hotărârii Consiliului General al Municipiului Bucureşti etc. Unele din atribuţiile expres prevăzute pot fi exercitate numai pe baza împuternicirii date prin hotărâre a Consiliului General al municipiului Bucureşti, potrivit legii. § 6. Primarul, viceprimarul şi administratorul public Din perspectiva dreptului comparat, funcţia de primar reprezintă o funcţie tradiţională în administraţia publică locală, nu numai din Europa, dar şi din alte continente, ca de exemplu în America, unde a pătruns influenţa europeană. Sub aspectul evoluţiei istorice, la noi, prin Legea comunală din 1864 s-a impus soluţia alegerii consiliului local şi a primarului de către locuitorii comunei rurale, iar primarul era magistratul comunal, căruia legea îi încredinţa întreaga administraţie a comunei, dar în acelaşi timp era şi delegatul puterii centrale, în comunele rurale, unde trebuia să fie confirmat de prefect. În comunele urbane, primarul era numit de Domn, dintre primii trei consilieri care întruniseră cele mai multe voturi. Reglementările ulterioare au consacrat soluţia alegerii primarului de către consiliu. Legislaţia actuală a optat pentru soluţia alegerii primarului, la fel ca şi consiliul local, şi consiliul judeţean, direct de către comunitatea locală, indiferent că este vorba de mediul rural sau urban. Astfel, potrivit Legii nr.215/2001 privind administraţia publică locală, „comunele, oraşele şi municipiile au câte un primar şi un viceprimar, iar municipiile reşedinţă de judeţ au un primar şi 2 viceprimari, aleşi în condiţiile legii.” Sectoarele municipiului Bucureşti au câte un primar şi un viceprimar iar municipiul Bucureşti are un primar general şi 2 viceprimari. Validarea alegerii primarului se face în termen de 20 de zile de la data desfăşurării alegerilor, în camera de consiliu a judecătoriei în a cărei rază teritorială se află comuna sau oraşul, de către un judecător desemnat de preşedintele judecătoriei. Rezultatul validării sau invalidării alegerii primarului se aduce la cunoştinţă prefectului şi se prezintă în şedinţa de constituire a consiliului local sau, după caz, într-o şedinţă extraordinară, de către un judecător desemnat de preşedintele judecătoriei. “În caz de invalidare a alegerii primarului, Guvernul, la propunerea prefectului, va stabili data alegerilor. Acestea se organizează în termen de maxim 90 de zile de la data invalidării sau, după caz, de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti, în condiţiile legii. ” Potrivit Legii nr.393/2004 privind Statutul aleşilor locali cu modificările şi completările ulterioare, pe timpul exercitării mandatului de primar, viceprimar, preşedinte sau vicepreşedinte al consiliului judeţean se suspendă contractul de muncă sau actul de numire a acestora în cadrul unei instituţii ori autorităţi publice, respectiv la regii autonome sau la societăţi comerciale cu capital integral ori majoritar de stat sau ale unităţilor administrativ-teritoriale. Sunt exceptate de la suspendarea contractului de muncă sau a actului de numire cadrele didactice, cecetătorii ştiinţifici, ziariştii cu atestat profesional, oamenii de cultură şi artă. Potrivit Legii administraţiei publice locale, “primarul îndeplineşte o funcţie de autoritate publică. Primarul asigură respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a prevederilor Constituţiei, precum şi punerea în aplicare a legilor, a decretelor Preşedintelui României, a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, a hotărârilor consiliului local; dispune măsurile necesare şi acordă sprijin pentru aplicarea ordinelor şi instrucţiunilor cu caracter normativ ale miniştrilor, ale celorlalţi conducători ai
100

primarul emite dispoziţii cu caracter normativ sau individual. cât şi a sediului secundar. etc. în condiţiile legii. 101 . a referendumului şi a recensământului etc. e). publicare în presa locală sau afişare în locuri special amenajate. potrivit Legii administraţiei publice locale nr. maxim 5 persoane la municipii reşedinţă de judeţ. un raport anual privind starea economică. ale prefectului. Ca urmare a modificărilor şi completărilor introduse prin legea nr. după caz.autorităţilor administraţiei publice centrale. prezintă. organizarea şi desfăşurarea alegerilor. asemeni celor ale consiliilor locale. Legat de actele primarului. primarul dispunând în acest sens. verifică. acordurile şi autorizaţiile date în competenţa sa prin lege şi alte acte normative etc. atribuţii privind serviciile publice asigurate cetăţenilor: coordonează realizarea serviciilor publice de interes local. după caz. atât a sediului social principal. întocmeşte proiectul bugetului local şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar şi le supune spre aprobare consiliului local. ce formează cabinetul primarului. Dispoziţii speciale sunt consacrate cabinetului primarului general al municipiului Bucureşti. doar unul în cazul comunelor. alte rapoarte şi informări. ” Actele administrative cu caracter normativ emise de primar vor produce efecte după ce vor fi aduse la cunoştinţă publică în formele consacrate legislativ (publicare în Monitorul Oficial al judeţului. Acestea devin executorii după ce sunt aduse la cunoştinţă publică sau după ce au fost comunicate persoanelor interesate. în condiţiile legii: ofiţer de stare civilă şi de autoritate tutelară. atribuţii referitoare la bugetul local: exercită funcţia de ordonator principal de credite. elaborează proiectele de strategii privind starea economică. O inovaţie adusă prin Legea nr. în primul trimestru. Astfel. b).286/2006. gestionarea situaţiilor de urgenţă. le supune aprobării consiliului local şi acţionează pentru respectarea prevederilor acestora. atribuţii exercitate în calitate de reprezentant al statului. la solicitarea consiliului local. primarul colaborează cu serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale. negocieri pentru contractarea de împrumuturi şi emiterea de titluri de valoare în numele unităţii administrativ-teritoriale. Actele administrative individuale emise de primar se comunică celor interesaţi şi-şi produc efecte din momentul comunicării. alte atribuţii stabilite prin lege.68 din Legea nr. socială şi de mediu a unităţii administrativ-teritoriale şi le supune aprobării consiliului local. emite avizele.215/2001 privind administraţia publică locală republicată prevede că: “în exercitarea atribuţiilor sale. Pentru exercitarea corespunzătoare a atribuţiilor sale. atribuţii referitoare la relaţia cu consiliul local: primarul prezintă consiliului local. în condiţiile legii. ia măsuri pentru prevenirea şi. iniţiază. socială şi de mediu a unităţii administrativ-teritoriale. art.215/2001 republicată vom distinge: a).286/2006 o constituie posibilitatea primarilor de a angaja consilieri personali. precum şi cu consiliul judeţean. asigură elaborarea planurilor urbanistice prevăzute de lege. şi atribuţiile primarului au fost grupate în mai multe categorii. corecta înregistrare fiscală a contribuabililor la organul fiscal teritorial. c). 3 persoane la oraşe şi municipii. Atribuţiile de ofiţer de stare civilă şi de autoritate tutelară pot fi delegate şi secretarului unităţii administrativ-teritoriale sau altor funcţionari publici din aparatul de specialitate cu competenţe în domeniu. de un veritabil drept de apreciere.). precum şi a hotărârilor consiliului judeţean. prin compartimentele de specialitate. d).

Suspendarea durează până la încetarea arestării preventive. la propunerea primarului sau a unei treimi din numărul consilierilor locali în funcţie. potrivit legii. putând fi prelungit prin lege organică. înainte de expirarea duratei normale a mandatului. de către instanţa de judecată prefectului. certificate. iar dacă primarul suspendat din funcţie a fost găsit nevinovat. care îi poate delega atribuţiile sale. prefectului. viceprimarul este ales cu votul majorităţii consilierilor locali în funcţie. pe principiul simetriei juridice. deces. conform procedurii prevăzute pentru înlăturarea consiliului local prin referendum local. în următoarele cazuri: demisie. ca urmare a nesocotirii de către acesta a intereselor generale ale colectivităţii locale sau a neexercitării atribuţiilor ce îi revin. schimbarea domiciliului într-o altă unitate administrativ-teritorială. Organizarea referendumului trebuie să fie solicitată. pierderea drepturilor electorale. care nu permite desfăşurarea activităţii în bune condiţii timp de 6 luni pe parcursul unui an calendaristic sau dacă acesta nu îşi exercită. Legea reglementează condiţiile în care primarul poate ataca ordinul prefectului la instanţa de contencios administrativ. în scris. la plata drepturilor salariale corespunzătoare perioadei în care a fost suspendat. data organizării alegerilor pentru funcţia de primar fiind stabilită de Guvern.” Aceste prevederi se aplică şi viceprimarului. Potrivit Legii nr. oraşului sau municipiului. deja criticată de doctrină. Cea mai importantă modificare. Acest procent trebuie să fie realizat în fiecare dintre localităţile componente ale comunei sau oraşului. care.3/2000. menţinută şi în prezent a constituit-o posibilitatea înlăturării primarului pe calea referendumului local. constată suspendarea mandatului. datorită unei boli grave. inclusiv a celor pe care le exercită ca reprezentant al statului. mandatul timp de 45 de zile consecutiv. Schimbarea din funcţie a viceprimarului se poate face de consiliul local. acesta are dreptul la despăgubiri. ” Suspendarea mandatului primarului intervine de drept.” 102 . condamnarea. incompatibilitate. organizat în condiţiile legii.“Mandatul primarului este de 4 ani şi se exercită până la depunerea jurământului de primarul nou ales. de asemenea. Potrivit actualei reglementări. “măsura arestării preventive se comunică de îndată. calitatea de primar încetează. în maxim 90 de zile. Legea nr. numai în cazul arestării sale preventive. dezastru sau sinistru deosebit de grav.286/2006 aducând modificări şi cu privire la această funcţie. în caz de război. Mandatul primarului încetează. în mod nejustificat. calamitate naturală. O noutate adusă de Legea administraţiei publice locale nr. Potrivit legii. Expresia “în condiţiile legii” vizează procedura de organizare şi desfăşurare a referendumului stabilită prin legea specială în materie. prefectul prin ordin ia act de încetarea mandatului primarului. la propunerea prefectului.393/2004 privind Statutul aleşilor locali cu modificările şi completările ulterioare. vizează instituirea unei subordonări exprese a viceprimarului faţă de primar. Ordinul de suspendare se comunică de îndată primarului. viceprimarul fiind calificat drept înlocuitorul de drept al acestuia. prin hotărâre adoptată cu votul majorităţii consilierilor în funcţie. prin ordin. de cel puţin 25% dintre locuitorii cu drept de vot. la o pedeapsă privativă de libertate. Referendumul pentru încetarea mandatului primarului se organizează ca urmare a cererii adresate în acest sens. de drept în condiţiile legii statutului aleşilor locali precum şi în următoarele situaţii: dacă acesta se află în imposibilitatea exercitării funcţiei. Legea nr. În toate acest cazuri. din rândul membrilor acestuia. prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă. înainte de termen ca urmare a rezultatului unui referendum local. Statutul viceprimarului este succint reglementat în conţinutul actualei reglementări. ” Mandatul primarului încetează. punerea sub interdicţie judecătorească.215/2001 în varianta iniţială. în condiţiile legii. de drept. de locuitorii comunei.

deoarece nu este enumerat printre autorităţile administraţiei publice locale identificate de legiuitorul constituant-. poate îndeplini. Iniţiativa de a înfiinţa funcţia de administrator public la nivelul administraţiei publice locale româneşti a vizat creşterea gradului de profesionalism în funcţionarea autorităţilor publice la nivel de judeţ. La nivel local. în schimb. aprobate de consiliul judeţean. în condiţiile legii. viceprimarul îşi păstrează statutul de consilier local.-deja calificate în doctrina de specialitate. prin lege se mai precizează. consiliului judeţean este preşedintele consiliului judeţean. fără a beneficia de indemnizaţia aferentă acestui statut. numirea în funcţie având loc pe baza unui concurs. administratorul public. aflat la baza creării acestei funcţii apreciem că nu este vorba de un funcţionar public. La nivel judeţean. poate îndeplini. atribuţii de coordonare a aparatului de specialitate sau a serviciilor publice de interes judeţean. posibilitatea asociaţiilor de dezvoltare intercomunitară. Totodată. în opinia noastră-. Dacă ideea ce se află în spatele înfiinţării acestei funcţii. ci de un angajat contractual. aceea de a degreva primarul. acesta este în mod evident. ar putea fi una generoasă. cu ocazia modificărilor aduse în vara anului 2006. în ce priveşte statutul administratorului public. Legii administraţiei publice locale priveşte funcţia de administrator public. primarul sau la nivel judeţean. Din analiza cadrului legal extrem de sintetic. om politic prin excelenţă. creat după modelul existent în sistemul anglo-saxon.Pe durata exercitării mandatului. au existat şi funcţionari care au avut statutul de funcţionari de carieră şi au asigurat continuitatea. O instituţie nou creată. Astfel.112-114 din Legea nr. 103 . supus rigorilor Statutului funcţionarilor publici. preşedintele consiliului judeţean pot delega administratorului public. § 7. de multitudinea de probleme pe care le ridică administrarea unei colectivităţi locale. La nivel judeţean. ca fiind una neconstituţională. cunoscut sub denumirea de city manager. în administraţia publică locală românească. atribuţii de coordonare a aparatului de specialitate sau a serviciilor publice de interes local.215/2001 republicată rezultă că. numirea în funcţie având loc pe baza unui concurs. În primul caz. administratorul public este o funcţie ce se poate regăsi atât la nivelul comunelor şi oraşelor cât şi la nivelul judeţelor. consiliului local este primarul iar în cel de-al doilea caz. în baza unui contract de management (baza legală a angajării acestuia). aprobate de consiliul local. pe lângă organele alese sau numite pe baza unor criterii politice. -ce au un statut insuficient reglementat. proceduri şi atribuţii specifice. La nivel local. insuficient reglementat. încheiat în acest sens cu primarul. pe baza unor criterii. supus dispoziţiilor Codului muncii. tot în baza unui contract de management. cel care poate propune înfiinţarea acestei funcţii. La nivel local. proceduri şi atribuţii specifice. de a decide desemnarea unui administrator public pentru gestionarea serviciilor de interes general care fac obiectul asocierii. administratorul public. oraş şi comună. calitatea de ordonator principal de credite. Secretarul unităţii administrativ-teritoriale Tradiţional. numirea şi eliberarea din funcţie a administratorului public se face de preşedintele consiliului judeţean. cel care poate propune înfiinţarea acestei funcţii. din conţinutul art. încheiat în acest sens cu preşedintele consiliului judeţean. numirea şi eliberarea din funcţie a administratorului public se face de primar. pe baza unor criterii. municipiu.

încetarea raporturilor de serviciu şi regimul disciplinar ale secretarului unităţii administrativ-teritoriale se fac în conformitate cu prevederile legislaţiei privind funcţia publică şi funcţionarii publici. 104 . pentru legalitate. sub sancţiunea încetării raportului de muncă. judeţului şi al subdiviziunii administrativ-teritoriale a municipiilor este funcţionar public de conducere.După modelul european. Potrivit Legii administraţiei publice locale. preluând şi atribuţii ale acestuia. de consiliul judeţean sau de preşedintele consiliului judeţean. care.” § 8. instituţiile publice şi persoanele interesate a actelor autorităţilor locale.215/2001 republicată: “Fiecare unitate administrativ-teritorială şi subdiviziune administrativ-teritorială a municipiilor are un secretar salarizat din bugetul local. Potrivit unei dispoziţii tranzitorii introduse de Legea nr.122 alin. nu au studii superioare îşi pot păstra funcţia publică cu obligaţia ca. orăşeneşti şi municipale. sub sancţiunea destituirii din funcţie. Consiliul judeţean şi preşedintele consiliului judeţean “Consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice locale. Până la data de 31 decembrie 2006. precum şi între aceştia şi prefect.286/2006. Printre atribuţiile principale ale secretarului enumerăm: avizarea.000 de locuitori şi 36 de consilieri pentru o populaţie de peste 650. constituită la nivel judeţean. variind între 30 de consilieri pentru o populaţie de până la 350. aceştia aveau obligaţia de a prezenta documente care să dovedească situaţia lor şcolară. pregătirea lucrărilor supuse dezbaterii consiliului local. de primar. numirea. care să le permită îndeplinirea în termen a obligaţiei mai sus prevăzute. alături de notar. raportat de Institutul Naţional de Statistică la data de 1 ianuarie a anului curs.” Numărul membrilor fiecărui consiliu judeţean se stabileşte prin ordin al prefectului. respectiv. potrivit Legii administraţiei publice locale. cu studii superioare juridice sau administrative. a hotărârilor consiliului local. ale consiliului judeţean. oraşului. sub sancţiunea eliberării din funcţie. asigurarea gestionării procedurilor administrative privind relaţia dintre consiliul local şi primar. după caz. prin schimbări legislative a înlocuit funcţia de notar. să absolve o formă de învăţământ superior de lungă durată în specialitatea ştiinţe juridice sau administraţie publică. Potrivit Legii administraţiei publice locale.(2) din Constituţia republicată se rezumă la a preciza că acesta este ales şi funcţionează în condiţiile legii. în funcţie de numărul locuitorilor judeţului. modificarea. funcţie. secretarul nu poate fi membru al unui partid politic. participarea la şedinţele consiliului local. respectiv ale consiliului judeţean.000 de locuitori. “consiliul judeţean este compus din consilieri aleşi prin vot universal. după caz. sub sancţiunea eliberării din funcţie. treptat. “Secretarul îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de lege sau însărcinări date de consiliul local. în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi. soţie sau rudă de gradul întâi cu primarul sau cu viceprimarul. secret şi liber exprimat. asigurarea transparenţei şi comunicării către autorităţile publice. la data intrării în vigoare a prezentei legi. respectiv consiliul judeţean şi preşedintele acestuia. a dispoziţiilor primarului şi ale preşedintelui consiliului judeţean. suspendarea. secretarii comunelor care. Secretarul comunei. respectiv cu preşedintele sau vicepreşedintele consiliului judeţean. municipiului. la data de 1 iulie a anului care precede alegerile. egal. a început să apară şi la noi. Recrutarea.” În ce priveşte alegerea consiliului judeţean. funcţia de secretar al consiliului comunal.” Observăm că legea precizează expres posibilitatea ca funcţia de secretar al unei unităţi administrativ-teritoriale să poată fi ocupată şi de absolvenţi ai unei forme de pregătire universitară în domeniul administraţiei publice. direct. Secretarul unităţii administrativteritoriale nu poate fi soţ. pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale. sau. respectiv a consiliului judeţean şi comisiilor de specialitate ale acestuia etc. Astfel. nr. în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean. al ştiinţelor administrative în general. în condiţiile legii. art.

alte atribuţii prevăzute prin lege. cea mai importantă fiind alegerea celor 2 vicepreşedinţi dintre consilierii judeţeni. Potrivit art. b). 105 . lucrări. în vederea finanţării şi realizării în comun a unor acţiuni. c). consacrat astfel expres. cooperarea sau asocierea cu persoane juridice române ori străine. o schimbare radicală a intervenit cu ocazia alegerilor locale generale de la 1 iunie 2008. adresată preşedintelui consiliului judeţean. putând fi prelungit. prin lege organică. precum şi pentru apărarea ordinii şi liniştii publice. atribuţii privind cooperarea interinstituţională precum atribuţia de a hotărî. Constituirea consiliilor judeţene şi validarea mandatelor consilierilor judeţeni este reglementată de o manieră asemănătoare celei privind consiliile locale. mandatul acestuia este de 4 ani. f). “Consiliul judeţean se întruneşte în şedinţă ordinară în fiecare lună. schimbare ce a constat în esenţă în alegerea directă a preşedintelui consiliului judeţean. de către preşedintele tribunalului sau înlocuitorul acestuia. prezenţa acestora fiind obligatorie. incendiilor. în condiţiile legii. precum. e). Consiliul judeţean se poate întruni şi în şedinţe extraordinare ori de câte ori este necesar. în caz de război sau de catastrofă şi se exercită de la data constituirii până la data declarării ca legal constituit a consiliului nouales. precum atribuţia privind darea în administrare. ale instituţiilor şi serviciilor publice de interes judeţean şi ale societăţilor comerciale şi regiilor autonome de interes judeţean. Consiliul judeţean îndeplineşte următoarele categorii principale de atribuţii: a). catastrofelor. cel care refuză să depună jurământul fiind considerat demisionat de drept. la cererea preşedintelui sau a cel puţin unei treimi din numărul membrilor consiliului ori la solicitarea prefectului. la propunerea preşedintelui consiliului judeţean. atribuţii privind gestionarea patrimoniului judeţului.89 din lege. ” Consiliul judeţean se dizolvă de drept în aceleaşi condiţii ca şi consiliul local sau prin referendum judeţean. limitarea sau înlăturarea urmărilor calamităţilor. “În exercitarea atribuţiilor ce îi revin consiliul judeţean adoptă hotărâri cu votul majorităţii membrilor prezenţi. în camera de consiliu a tribunalului. care are drept de vot şi conduce şedinţele acestuia.Consiliul judeţean ales în conformitate cu prevederile legii se completează cu preşedintele consiliului judeţean. concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică a judeţului. d). ca autoritatea executivă. legea prevede necesitatea prezenţei majorităţii consilierilor judeţeni în funcţie. în afară de cazurile în care legea sau regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului cere o altă majoritate. Asemeni celorlalţi aleşi. epidemiilor sau epizootiilor. la convocarea preşedintelui consiliului judeţean. aprobarea bugetului propriu al judeţului. atribuţii privind dezvoltarea economico-socială a judeţului. jurământul prevăzut de lege. în cazuri excepţionale care necesită adoptarea de măsuri imediate pentru prevenirea. atribuţii privind gestionarea serviciilor publice din subordine precum asigurarea cadrului necesar pentru furnizarea serviciilor publice de interes judeţean. în şedinţă publică. la 3 zile de la depunerea jurământului de către acesta. Legat de funcţionarea consiliului judeţean. atribuţii privind organizarea şi funcţionarea aparatului de specialitate al consiliului judeţean. inclusiv cu parteneri din societatea civilă. În ce priveşte conducerea consiliului judeţean. servicii sau proiecte de interes public judeţean. la nivelul judeţului. Hotărârile se semnează de preşedinte sau în lipsa acestuia de vicepreşedintele consiliului judeţean care a condus şedinţa şi se contrasemnează de secretarul judeţului.” În ce priveşte cvorumul necesar pentru desfăşurarea şedinţelor. preşedintele consiliului judeţean are obligaţia de a depune în faţa preşedintelui tribunalului şi a prefectului. vom reţine că. validarea alegerii preşedintelui consiliului judeţean se face în termen de 20 de zile de la data desfăşurării alegerilor. convocarea în şedinţa de constituire revenind însă preşedintelui consiliului judeţean.

după caz.alte atribuţii prevăzute de lege sau sarcini date de consiliul judeţean. în condiţiile legii. Preşedintele consiliului judeţean răspunde de buna funcţionare a aparatului de specialitate al consiliului judeţean pe care îl conduce. Potrivit art. a instituţiilor şi serviciilor publice de interes judeţean şi a societăţilor comerciale şi regiilor autonome de interes judeţean. cu votul secret al majorităţii consilierilor judeţeni în funcţie. a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului. consiliile locale şi primari. numit şi eliberat din funcţie de acesta. În exercitarea atribuţiilor sale. preşedintele consiliului judeţean emite dispoziţii cu caracter normativ sau individual. Pe durata mandatului. Eliberarea din funcţie a vicepreşedinţilor consiliului judeţean nu se poate face în ultimele 6 luni ale mandatului consiliului judeţean.atribuţii privind serviciile publice de interes judeţean. 106 . d). (3). Potrivit legii. format din maxim 5 persoane. vicepreşedinţii consiliului judeţean îşi păstrează calitatea de consilier. a Legii administraţiei publice locale nr. în faţa instanţei de contencios administrativ. aplicându-se în mod corespunzător şi preşedintelui consiliului judeţean. Preşedintele consiliului judeţean îndeplineşte.atribuţii privind funcţionarea aparatului de specialitate al consiliului judeţean. atribuţii privind relaţia cu alte autorităţi ale administraţiei publice locale şi serviciile publice. § 9. motiv pentru care este şi calificat ca administraţie de stat în teritoriu. Prefectul poate ataca. nu există raporturi de subordonare. funcţionarea şi statutul autorităţilor locale.Prin Legea nr.215/2001 şi a Legii nr. Preşedintele consiliului judeţean reprezintă judeţul în relaţiile cu celelalte autorităţi publice. preşedintele şi vicepreşedinţii consiliului judeţean primesc o indemnizaţie lunară. următoarele categorii de atribuţii: a). pe de altă parte. prevederile referitoare la mandatul primarului şi suspendarea de drept a mandatului acestuia. prezentată în mass-media drept “legea votului uninominal” au fost modificate cele trei acte normative ce se referă la alegerea. Preşedintele consiliului judeţean asigură respectarea prevederilor Constituţiei. în cazul arestării preventive. Eliberarea din funcţie a vicepreşedinţilor consiliului judeţean se face cu votul secret al majorităţii consilierilor în funcţie. Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale. (5). a hotărârilor consiliului judeţean. precum şi a altor acte normative. (2). e). organizarea. Consiliul judeţean alege dintre membrii săi 2 vicepreşedinţi. Atribuţiile prefectului se stabilesc prin lege organică. în consecinţă. (4).67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale. precum şi consiliile judeţene şi preşedinţii acestora.atribuţii privind bugetul propriu al judeţului. un act al consiliului judeţean.35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. la propunerea a cel puţin unei treimi din numărul acestora. c). care devin executorii numai după ce sunt aduse la cunoştinţă publică sau după ce au fost comunicate persoanelor interesate. Prefectul şi subprefectul Prefectul este un reprezentant al Guvernului în teritoriu. a decretelor Preşedintelui României.393/2004 privind Statutul aleşilor locali. Şi la nivelul acestei funcţii se regăseşte cabinetul preşedintelui. punerea în aplicare a legilor. b). cu persoanele fizice şi juridice române şi străine precum şi în justiţie. ca unică formă de remunerare a activităţii.atribuţii privind relaţia cu consiliul judeţean. răspunzând principiului deconcentrării administrative. Între prefecţi pe de-o parte. f).123 din Constituţia republicată : “Guvernul numeşte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti. ce reprezintă baza de calcul pentru stabilirea drepturilor şi obligaţiilor care se determină în raport cu venitul salarial.

Este utilizată expres noţiunea de prefectură.ns. Activitatea prefectului se întemeiază pe principiile: legalităţii. care nu poate constitui o instituţie publică. purtând denumirea Reglementări privind funcţia publică şi funcţionarii publici – subl.340/2004 cu modificările şi completările ulterioare. responsabilizării. în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici. Legea nr. De remarcat că. şi în art. precum şi consiliile judeţene şi preşedinţii acestora.340/2004 cu modificările şi completările ulterioare. cu aparate proprii de specialitate. Constituţia referindu-se doar la primar şi prefect. imparţialităţii. sub conducerea prefectului. Actul atacat este suspendat de drept. prevenirea şi sancţionarea corupţiei a prevăzut că: “În funcţiile de prefect şi subprefect pot fi numite persoanele care îndeplinesc condiţiile prevăzute de prezentul titlu (este vorba despre Titlul III din cartea a II-a. nu există raporturi de subordonare. total inadecvat în opinia noastră. se precizează. fiind republicată în 2008. Atribuţiile prefectului se stabilesc prin hotărâre a Guvernului. ” Dacă iniţial.G. nr. Dintr-o asemenea perspectivă nu putem fi de acord nici cu prevederile O. după caz. Mai mult decât atât. Prefectul şi subprefectul fac parte din categoria înalţilor funcţionari publici.) pentru numirea ca înalt funcţionar public. se regăseşte ca urmare a revizuirii. cu patrimoniu şi buget propriu”. Atribuţiile care pot fi delegate se stabilesc prin hotărâre a Guvernului. Miniştrii şi conducătorii celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din subordinea Guvernului pot delega prefectului unele din atribuţiile lor de conducere şi control cu privire la activitatea serviciilor publice deconcentrate din subordine. Legea nr. începând cu anul 2006. Potrivit art.340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului. ca şi noţiunea de primărie. într-un imobil proprietate publică a statului.123 din Constituţia republicată. în sensul în care această sintagmă se regăseşte consacrată în legislaţia în vigoare. potrivit dispoziţiilor constituţionale. Guvernul numeşte câte un prefect. ulterior a fost adoptată o lege specială. prefectul. încetăţenită în vorbirea cotidiană. în mod eşalonat. că „instituţia prefectului este o instituţie publică cu personalitate juridică.al celui local sau al primarului. instituţia prefectului a fost reglementată într-un capitol distinct al Legii administraţiei publice locale. la propunerea ministrului administraţiei şi internelor. ce a suferit modificări şi completări ulterioare. în baza hotărârii Guvernului. Până la acea dată funcţiilor de prefect şi subprefect li se aplică regimul juridic prevăzut de Legea administraţiei publice locale nr. eficienţei.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice. consiliile locale şi primari. cu modificările şi completările ulterioare.215/2001. transparenţei şi liberului acces la informaţiile de interes public. Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local. ca organe de conducere unipersonală.12 din Legea nr. a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri. obiectivităţii. dispoziţie consacrată expres şi în Legea nr. pentru exercitarea de către acesta a prerogativelor care revin potrivit Constituţiei şi legii. pe de-o parte. Prefectul este garantul respectării legii şi a ordinii publice la nivel local.340/2004 prin care se organizează şi funcţionează instituţia prefectului. profesionalizării şi orientării către cetăţean. Prefectul municipiului Bucureşti este ajutat de trei subprefecţi. a judeţului sau a municipiului. republicată în 2007. pe de altă parte. Pentru îndeplinirea atribuţiilor şi prerogativelor care îi revin potrivit legii. prefectul este ajutat de doi subprefecţi.179/2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr. Or. între prefecţi. dispoziţia de mai sus. Sediul instituţiei prefectului denumit prefectură este în municipiul reşedinţă de judeţ. în cazul în care consideră actul ilegal. Potrivit primelor dispoziţii ale Legii nr.U.” 107 . organ de conducere unipersonală reprezintă o autoritate a administraţiei statale în teritoriu ce dispune de un aparat propriu de specialitate.

sub sancţiunea destituirii lor din funcţia publică. Începând cu data de 1 ianuarie 2006.nr.179/2005 a reglementat modalitatea în care prefecţii şi subprefecţii în funcţie la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă urmau să fie numiţi în funcţii publice de prefect. actele emise de autorităţile administraţiei publice locale. Oficiile prefectorale fac parte integrantă din instituţia prefectului şi sunt conduse de către un şef al oficiului prefectural. în condiţiile legii. Printre atribuţiile principale ale prefectului.) şi începe să curgă de la momentul comunicării actului către prefect. prefectul poate ataca. Acţiunea se formulează în termenul prevăzut la art.11 alin.340/2004 mai reţine: asigurarea aplicării şi respectării Constituţiei şi a tuturor actelor normative precum şi a ordinii publice. direct în faţa instanţei de contencios administrativ. asigurarea împreună cu organismele abilitate a măsurilor de pregătire şi intervenţie pentru situaţii de urgenţă etc.n. teritoriul României este organizat în: 108 . prefectul poate organiza. prefectul emite ordine cu caracter individual sau normativ. dacă le consideră nelegale. Legea nr.340/2004 cu modificările şi completările ulterioare prevede expres că. adus de O. prefectul şi subprefectul nu pot fi membri ai unui partid politic sau ai unei organizaţii căreia îi este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice. Legea nr. Pe de altă parte. Totodată.179/2005 îl constituie Cancelaria prefectului. verificarea legalităţii actelor administrative ale autorităţilor administraţiei publice locale şi judeţene. ce cuprinde un director. oficii prefectorale. În prezent. prefectul are două sarcini esenţiale în calitate de reprezentant al statului în teritoriu. Precizăm că dispoziţiile speciale în materia controlului de legalitate din Legea nr.G. Prefecţii şi subprefecţii nu au dreptul la grevă şi nu pot să înfiinţeze organizaţii sindicale proprii.340/2004 au fost expres abrogate prin Legea nr. şi respectiv. ca reprezentant al Guvernului. prin scoaterea începând cu anul 2006 de sub impactul politicii. de subprefect. funcţie echivalentă cu funcţia de director executiv.U.nr. Pentru îndeplinirea atribuţiilor sale.(1) din lege (6 luni-n. potrivit art. în cadrul numărului de posturi şi al fondurilor aprobate anual. Un element de noutate.(5) din Constituţia republicată şi art. Pe de-o parte. organizată în cadrul instituţiei prefectului. § 10.262/2007 care a modificat substanţial Legea contenciosului administrativ nr. doi consilieri.123 alin. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 1. un consultant şi un secretar. prefectul conduce activitatea serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor (avizând numirea şi eliberarea din funcţie a conducătorilor acestora) precum şi activitatea celorlalte autorităţi ale administraţiei publice centrale de specialitate. potrivit legii. potrivit Constituţiei.554/2004.G. organizate la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale.554/2004.U. Ordinul prefectului care conţine dispoziţii normative devine executoriu numai după ce a fost adus la cunoştinţă publică iar ordinul prefectului cu caracter individual devine executoriu de la data comunicării către persoanele interesate. cu avizul conform al ministerului de resort. prin ordin. în urma promovării unui examen de atestare pe post. Acţiunea introdusă de prefect este scutită de taxa de timbru. actul atacat fiind suspendat de drept. sub forma unui compartiment organizatoric distinct.În dorinţa de profesionalizare a acestor funcţii. Sub aspect administrativ. funcţia publică de secretar general al prefecturii s-a transformat în funcţia publică de subprefect. În municipiul Bucureşti se pot organiza oficii prefecturale în fiecare sector.3 (consacrat tutelei administrative) din Legea contenciosului administrativ nr. O.

o competenţă teritorială naţională c. deconcentrarea serviciilor publice c. Potrivit Constituţiei României republicată. administraţia publică locală în România se întemeiază pe următoarele principii de bază: a. 20 de zile de la data desfăşurării alegerilor b. judeţe şi regiuni b. legalitatea şi consultarea cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit 3. primarii şi viceprimarii 6. motivarea şi subsidiaritatea c. proporţionalitatea şi transparenţa b. pe o perioadă de cel mult 3 luni. după validarea a cel puţin două treimi din numărul membrilor săi c. comune. În relaţiile dintre autorităţile administraţiei publice locale şi consiliul judeţean. o competenţă materială generală b. legalitatea d. prin votul deschis al membrilor săi c. eligibilitatea. autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice b. descentralizarea administrativă şi descentralizarea politică c. pentru un mandat de 4 ani b. consiliile judeţene. Consiliul local se declară legal constituit: a. precum şi între consiliul local şi primar: a. comune. nu există raporturi de subordonare b. Preşedintele consiliului local este ales: a. Constituirea consiliilor locale are loc în termen de: a. comune. descentralizării. autonomia locală b. oraşe. în fiecare şedinţă. oraşe şi judeţe 2. deconcentrarea administrativă şi federalismul Legea privind administraţia publică locală adaugă următoarele principii aplicabile administraţiei publice locale la cele prevăzute de Constituţie: a. există raporturi de participare 7. consiliile locale. Reprezintă fundamentul şi limita activităţii autorităţilor administraţiei publice locale: a. 30 de zile de la data desfăşurării alegerilor c. 25 de zile de la data validării mandatelor 8. consultarea cetãţenilor în probleme locale de interes deosebit 5 Autorităţile administraţiei publice locale sunt: a. Consiliul local dispune de: a. există raporturi de subordonare c. primarii şi prefecţii b. dacă majoritatea consilerilor locali validaţi au depus jurământul 9. primarii şi preşedinţii consililor judeţene c. după validarea mandatelor tuturor membrilor săi b. oraşe.a. prin votul deschis al membrilor săi 10. 4. o competenţă materială specială 109 . municipii şi regiuni c.

lunar b. majoritatea consilierilor locali în funcţie c. este cetăţean român cu drept de vot b. trimestrial c. Preşedintele consiliului judeţean este ales: a. în afară de cazurile în care legea sau regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului cere o altă majoritate b. prin votul deschis al membrilor săi 110 . o majoritate calificată de consilieri locali 13. Consiliul local se întruneşte în şedinţe ordinare: a. Nu poate fi aleasă consilier judeţean. este înalt funcţionar public b. în fiecare şedinţă. majorităţii consilierilor în funcţie.11. o dată la 3 luni. persoana fizică care: a. are reşedinţa pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale în care urmează să fie aleasă 17. prin votul deschis al membrilor săi c. o dată la două luni 18. la două luni c. o majoritate de două treimi din totalul consilierilor locali în funcţie b. a cel puţin două treimi din totalul consilierilor în funcţie 14. Primarul: a. prin vot universal. lunar b. se poate asocia în partide politice d. majorităţii membrilor prezenţi. săptămânal 12.Hotărârile consiliului local se adoptă cu votul: a. întotdeauna c. îndeplineşte o funcţie de autoritate publică c.Consiliul judeţean se întruneşte în şedinţe ordinare: a. în cazul în care acesta a fost arestat preventiv b.Şedinţele consiliului local se desfăşoară legal dacă este prezentă: a. dacă acesta a fost condamnat c. a împlinit vârsta de 23 de ani c. este o autoritate deliberativă 16. Suspendarea mandatului de consilier intervine de drept numai: a. pe un mandat de 4 ani. dacă acesta a fost acţionat în justiţie 15. direct şi secret b.

stabilească bazele constituţionale ale funcţiei publice în România Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore • • • § 1. În Franţa. iar prima lege irlandeză referitoare la funcţia publică datează din anul 1922. şi deci protejarea funcţionarului de presiunile guvernamentale sau ale administraţiei. mijloace materiale şi financiare şi personal. în anul 1931. în anul 1908. Primul statut al funcţiei publice a fost adoptat în Spania. linii ierarhice şi funcţii. strâns legată de noţiunea de organ. în general. dintre care doar unele sunt funcţii publice. “ce ar urma să împiedice arbitrariul organelor politice. studenţii vor avea posibilitatea să : . provenind de la cuvântul latin statutum. Titularul unei funcţii publice este de regulă. etc. activitate administrativă. Denumirea de statut. a dreptului administrativ în special. constituţionalitatea şi legalitatea funcţiei publice şi raporturile tipice de serviciu Rezultatele aşteptate : studenţii vor înţelege. structurat pe compartimente. Evoluţia legislaţiei în domeniu Noţiunea de funcţie publică reprezintă o noţiune fundamentală a dreptului public în general. autoritate. Olanda a adoptat prima lege privind funcţionarii în anul 1929 şi Regulamentul general privind funcţionarii Regatului. 111 . dar şi să întărească garanţiile de bună îndeplinire a serviciilor publice”.stabilească o comparaţie între funcţia publică din ţara noastră şi celelalte state europene . dar prima codificare generală s-a adoptat abia în anul 1937. ce nu trebuie însă confundate cu apariţia unui statut general. În acest spirit a fost subliniată necesitatea ca acesta să asigure “garantarea imparţialităţii şi neutralităţii în administraţie”. diferite propuneri legislative. în favoarea unui Statut. apoi în Luxemburg.Partea a III-a Funcţia publică şi funcţionarul public Modulul I Teoria generală a funcţiei publice • Obiective specifice : cunoaşterea. trei elemente: competenţă. iar în Danemarca. iar Camerele au examinat de-a lungul vremii. Doctrina românească interbelică s-a pronunţat dintotdeauna ferm. derivat din verbul statuere (a statua. În toate ţările există tradiţii privind reglementarea funcţiei publice. după cum deja s-a precizat. În Germania a existat încă din anul 1806 un Cod bavarez al funcţiei publice. a decide. Noţiuni specifice. să pună stavilă stării de nesiguranţă în care se aflau slujbaşii administraţiei centrale şi locale. Funcţionarea oricărei autorităţi sau instituţii publice presupune. dar nu întotdeauna. prima lege despre funcţionari datează din anul 1899. în anul 1872. gestiona şi opera cu noţiunile specifice legate de funcţia publică şi funcţionarul public Competenţe dobândite : în momentul în care vor finaliza studiul acestui modul. în anul 1852. un funcţionar public. deşi tradiţiile privitoare la funcţia publică sunt anterioare Revoluţiei de la 1789. Primul Statut al angajaţilor civili ai statului a fost adoptat în Italia. primul Statut al funcţiei publice a fost adoptat abia în anul 1941. în mod autoritar. înţelegerea şi aprofundarea noţiunilor specifice legate de funcţia publică şi funcţionarul public. o anumită categorie de raporturi sociale ori instituţii juridice. a ordona) semnifică un ansamblu de norme juridice ce cuprinde voinţa statului de a reglementa.

Austria şi Finlanda) Constituţia prevede competenţa legiuitorului de a stabili regulile aplicabile funcţiei publice. existenţa unor statute sau Coduri. inginerii. în spiritul noii ordini constituţionale. Statutul s-a aplicat până la 8 iunie 1940. majoritar. Constituţionalitatea şi legalitatea funcţiei publice În ce priveşte constituţionalitatea funcţiei publice. în baza căruia s-a adoptat şi un Regulament conţinând regimul juridic al funcţionarilor publici din administraţia de stat a reprezentat dreptul comun pentru funcţionarii publici. ordonarea formală a acestui statut este mai mult sau mai puţin omogenă. ar putea fi definit ca ansamblul regulilor referitoare la situaţia juridică a funcţionarului public. Într-un prim grup de state. În Belgia şi în Marea Britanie. Spania. personalului din administraţie sau cu alte cuvinte. Codul funcţionarilor publici a fost abrogat după anul 1944. într-o formulare mai riguroasă sub aspect juridic. Germania. ofiţerii. ca urmare a principiilor stabilite prin Constituţia din 1923. De asemenea. atribuirea acestei competenţe este implicită şi rezultă chiar din supremaţia legiuitorului. se poate regăsi un Statut al funcţionarilor publici. a reglementării funcţiei publice. Tot din perspectiva dreptului comparat. după cum diferă şi tehnica sau conţinutul reglementării. în fiecare din ţările care au constituţii scrise se regăsesc principii ale funcţiei publice. În septembrie 1946 s-a adoptat o nouă Lege privind Statutul funcţionarilor publici. În acest sens. fără a se ieşi însă din sfera regimului contractual. funcţionarilor publici li s-au aplicat prevederile Codului muncii. care la rândul ei. cărora li se aplicau reglementări speciale (corpul judecătoresc. Suedia. § 2. medicii. în absenţa unor reglementări speciale. adoptându-se şi unele reglementări speciale. Statutul din anul 1923. pe o Lege privind funcţia publică.Denumirea de “Statut al funcţionarilor publici” a fost utilizată pentru prima dată în art. Italia. cu rol de drept comun al funcţiei publice ridică două probleme legate de sfera funcţionarilor publici şi anume: în ce măsură se aplică Statutul. (Danemarca. avocaţii. Prima lege specială în materie a fost adoptată la 19 iunie 1923. neputând fi identificat un text unic care să poată fi calificat drept “statutul general al funcţiei publice”. în baza prerogativelor sale regale. care poate interveni pentru a reglementa materia. Se ştie. Acesta se compunea din două părţi. şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1924. Grecia. Luxemburg). preoţii etc. mai peste tot în Europa.). între legislativ şi executiv. dacă ne raportăm la alte state ale Uniunii Europene constatăm că. cu excepţia unor categorii expres prevăzute. Numărul articolelor din Constituţie referitoare la funcţia publică diferă însă. În alte state (Irlanda. s-a fundamentat juridic. pe fondul preocupărilor pentru adoptarea primului Cod al muncii. de la o ţară la alta. Dar. care a stabilit două principii fundamentale: numai românii erau admişi în funcţiile şi demnităţile publice şi necesitatea adoptării unor legi speciale privind statutul funcţionarilor publici. prima conţinea dispoziţii aplicabile funcţionarilor publici din toate serviciile. În perioada 1949-1989. După numeroase modificări. 112 .8 al Constituţiei din 1923. că separarea Republicii irlandeze de tradiţia britanică s-a realizat prin votarea Constituţiei din 1937. care sunt categoriile de funcţionari publici ce intră sub incidenţa Statutului şi care este gradul de generalitate a regulilor cuprinse în Statut. Statutul funcţionarilor publici sau dreptul comun al funcţiei publice. Portugalia. Un al treilea grup de state se caracterizează printr-o partajare. Şeful statului dispune de competenţă în materie de statut al funcţionarilor. abrogată după numai 3 ani. de pildă. votată cu 13 ani mai înainte. în Olanda şi în Franţa. dată la care a fost promulgat Codul funcţionarilor publici. în baza dispoziţiilor constituţionale. iar a doua se referea doar la funcţionarii administrativi şi la funcţionarii de specialitate. fiind urmat de reglementări. corpul didactic.

în interesul 113 . se regăseşte în art. raporturi de serviciu. în toate ţările Uniunii Europene. patronatele şi protecţia socială” ca materie a legii organice. deja evocată. la litera p) se menţionează şi “regimul general privind raporturile de muncă.(3) ce enumără domeniile în care se reglementează prin lege organică. legiuitorul constituant a urmărit să consacre un regim statutar pentru funcţionarii publici şi un regim contractual. ce reglementează deci. în sens larg pot fi consideraţi ca funcţionari. privată de dreptul de grevă şi uneori. în condiţiile legii.188/1999. dar dispunând în schimb de indemnizaţii semnificative. despre poliţie. art. Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi. denumite în continuare.În plus. “regimul general al raporturilor juridice dintre funcţionarii publici şi stat sau administraţia publică locală. civile sau militare. legea a suferit o serie de modificări şi completări. În al doilea rând. După republicare.114 din Constituţia republicată. prin autorităţile administrative autonome ori prin autorităţile şi instituţiile publice ale administraţiei publice centrale şi locale. potrivit art. În ce priveşte sfera funcţionarilor publici. anumite tipuri de funcţii sunt exercitate în cadrul unor reglementări statutare particulare. pentru a dobândi un rol mai important în viaţa publică a ţării. Astfel.16 alin. a fost eliminată condiţia de a avea numai cetăţenia română pentru ocuparea unei demnităţi sau funcţii publice. Statutul funcţionarilor publici a fost din nou substanţial modificat. supusă unei ierarhii speciale. a ţărilor din zona civilizaţiei europene.16 din Constituţia României. chiar dacă. la finele lui 2008. Ulterior. de cel sindical. Obiectul de reglementare al Legii privind Statutul funcţionarilor publici îl reprezintă. în conţinutul art. sindicatele. A urmat o nouă republicare în anul 2007 urmată de noi modificări prin două ordonanţe de urgenţă. prevenirea şi sancţionarea corupţiei. statutul funcţionarilor publici. s-a prevăzut garanţia egalităţii dintre femei şi bărbaţi în ocuparea unei asemenea funcţii. Este vorba în primul rând. nefiind însă de conceput un funcţionar public în afara principiilor generale ale Statutului. care beneficiază de garanţii de independenţă speciale. cazul judecătorilor. mai exact. nu era justificată interdicţia ocupării acestor funcţii de către cetăţenii români care au şi altă cetăţenie. j).161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice. Este în general.3 litera j. de regulă.3 şi art. Este de asemenea. a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri. putând fi identificat la lit. supuşi unor constrângeri privind mobilitatea şi adoptarea unei atitudini rezervate. pentru restul salariaţilor. un regim de drept administrativ. profesionist. pot fi ocupate. a unui serviciu public stabil. Scopul legii îl constituie asigurarea. în favoarea femeilor. garanţie ce corespunde unui curent de idei caracteristic dezvoltării democraţiilor contemporane şi prezintă semnificaţia unei discriminări pozitive. de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. După ani de zile de mese rotunde.73 alin. acesta este un aspect care ţine de legiuitorul organic. devenind Legea nr. Deoarece la acelaşi articol. un regim de drept public. în care au fost dezbătute diferite proiecte legislative realizate pe această temă. şi cazul diplomaţilor. transparent. Legea privind Statutul funcţionarilor publici a fost adoptată în şedinţa comună a Camerelor.” Două modificări esenţiale au intervenit faţă de dispoziţia iniţială. O altă dispoziţie constituţională în materie. În primul rând. consacră principiul potrivit căruia: “Funcţiile şi demnităţile publice.73 alin. schimbări substanţiale fiindu-i aduse prin Legea nr. rezultă că. Bazele constituţionale ale funcţiei publice în România se regăsesc în principal. aşa cum a fost modificat şi completat prin legea de revizuire. deoarece în spiritul reglementărilor europene. eficient şi imparţial. seminarii şi conferinţe naţionale şi internaţionale organizate pe marginea acestei problematici. în urma angajării răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului. în conformitate cu dispoziţiile legale.

urmăreşte realizarea scopului pentru care a fost creată funcţiunea”. problemă în legătură cu care s-au dezvoltat două poziţii fundamentale.cetăţenilor. diferite. în condiţiile expres prevăzute de lege”. raportul de serviciu este un raport contractual de drept administrativ. la ora actuală. de drept al muncii au susţinut teza unicităţii izvorului raportului juridic de muncă. de un titular sau de mai mulţi. în special. cu preponderenţă regulilor speciale de drept administrativ. funcţia publică a fost definită în doctrina interbelică ca reprezentând “complexul de puteri şi competenţe. Dintr-o asemenea perspectivă. şi nu un raport de drept administrativ. orientarea iniţială a autorilor de drept administrativ şi a unor autori de dreptul muncii s-a axat pe ideea dublului raport juridic al funcţionarului de stat care apărea atât ca subiect al unui raport de serviciu cât şi ca subiect al unui raport de muncă. fie prin intermediul unor instituţii ale dreptului administrativ. în doctrină a apărut necesitatea stabilirii naturii juridice a acestuia. În opinia autorilor de drept administrativ. şi nu de dreptul muncii. “funcţiile publice temporar vacante pe o perioadă de cel puţin o lună pot fi ocupate pe perioadă determinată. funcţia de stat fiind privită ca un statut legal. Pe de-o parte. prin care s-a încercat definirea funcţiei publice. de-a lungul vremii. în chip temporar. ce ducea la un raport de sine stătător – raportul de funcţie. care defineşte expres raporturile de serviciu. actul său de instituire fiind un act de autoritate. doctrina de drept public referitoare la statutul funcţionarilor publici a fost indisolubil legată de analiza noţiunii şi implicit de natura juridică a funcţiei publice. De-a lungul vremii. cu toate consecinţele juridice ce decurg de aici. cele două categorii de raporturi au fost privite ca formând o unitate dialectică indestructibilă. şi nu de dreptul muncii. iar cel ce exercită funcţia. care este un act administrativ de autoritate. Calitatea de funcţionar public izvorăşte din actul de numire în funcţie. În baza actului de numire în funcţie ia naştere un raport de serviciu care este un raport de drept public având ca obiect realizarea puterii publice. A fost fundamentată astfel. precum şi al autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia publică centrală şi locală. autorii de drept civil. axată pe ideea de subiect de drept. Ulterior. ce viza situaţia juridică a funcţionarului învestit cu 114 . Pe de-o parte. conţinutul şi obiectul său. emis în condiţiile legii” cu precizarea că: “exercitarea raporturilor de serviciu se realizează pe perioadă nedeterminată ” şi doar prin excepţie de la această prevedere. Acest punct de vedere a fost îmbrăţişat şi de legiuitor. Pe de altă parte. în vederea ocupării. organizat de lege pentru satisfacerea unui interes general. sunt supuşi. exercitând puterea în limitele competenţei. poate fi identificată teoria “situaţiei contractuale”.” În ce priveşte conceptul de raport de serviciu. funcţionarii publici sunt priviţi ca agenţi ai autorităţilor/instituţiilor publice care concură la realizarea puterii publice şi de aceea. fie prin intermediul unor instituţii ale dreptului civil. în speţă contractul de mandat. persoană fizică care. exercitând autoritatea statală şi nu drepturile izvorâte dintr-o situaţie contractuală. În concluzie. susţinută de autorii francezi. în speţă contractul administrativ. o a doua accepţiune a noţiunii de funcţie de stat. În opinia specialiştilor în dreptul muncii. În doctrina postbelică s-au fundamentat de asemenea două teze opuse cu privire la natura juridică a funcţiei publice. deşi cele două raporturi prezintă şi unele trăsături comune. este vorba despre teoria “statutului legal”. raportul de serviciu este tot o formă a raportului juridic de muncă. Pe de altă parte. ca fiind acele raporturi care “se nasc şi se exercită pe baza actului administrativ de numire. natura juridică a raportului de serviciu trebuie stabilită în funcţie de specificul elementelor acestui raport juridic şi anume: părţile. Astfel.

iar atribuţiile ce îi sunt încredinţate sunt de ordin general. § 3. fără ca una să fie opusă cu necesitate celeilalte. vechea dispută între concepţia dominantă de altfel. potrivit legii. eficienţă şi eficacitate. un complex de drepturi c. sancţionat sau înlocuit decât în condiţiile legii. raporturile de serviciu sunt acele raporturi care se nasc şi se exercită pe baza: a. Fără a se fi ajuns la un numitor comun. un complex de obligaţii 4. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 1. e). În legislaţia şi doctrina interbelică. orientare către cetăţean. stabilite în temeiul legii. în interesul serviciului public. funcţionarului public îi sunt stabilite coordonatele funcţiei prin lege.” Funcţiile publice sunt prevăzute prin anexa la lege.atribuţiile funcţiei. În cazul funcţionarilor publici. cetăţenia română şi domiciliul în ţară c. legalitate. se poate implicit vorbi despre funcţia publică ca statut legal sau despre funcţia publică ca un raport de drept privat. emis în condiţiile legii b. În ce priveşte reglementarea funcţiei publice. f).188/1999. c). ci ale funcţionarilor publici. un ansamblu de atribuţii şi responsabilităţi b. d). în celelalte state ale Uniunii Europene se menţine şi în prezent. actului administrativ de numire. dar cu respectarea prevederilor legale. Funcţia publică reprezintă: a. Principiile care stau la baza exercitării funcţiei publice. Potrivit Constituţiei României republicate. ce conduce la un regim juridic unilateral de drept public şi concepţia statutului contractual. în conformitate cu prevederile legale. Aflându-se într-o situaţie legală. chiar şi în altă localitate. aceste principii nu sunt ale funcţiilor publice. teză valabilă şi potrivit actualului cadru legislativ. potrivit dreptului comparat. Potrivit Legii nr. prevăzute de lege.subordonare ierarhică. ce conduce la regimul dreptului privat. se putea face şi fără acordul funcţionarului. cetăţenia română şi cel puţin reşedinţa în ţară 2. în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală. în mod legal. dacă înlocuim noţiunea de organ de stat cu cea de autoritate publică. Funcţia publică a fost definită astfel ca reprezentând situaţia juridică a persoanei fizice învestită. încheiat în condiţiile legislaţiei muncii c. g). administraţia publică locală şi autorităţile administrative autonome. sunt: a). se subliniază în doctrina actuală. imparţialitate şi obiectivitate. funcţiile şi demnităţile publice. numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară b. După cum se poate lesne observa. transparenţă. stabilitate în exercitarea funcţiei publice. ca subiect al raporturilor juridice pe care le presupune exercitarea acesteia. b). republicată în 2007: “funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor. Printre principiile care se află la baza exercitării funcţiei publice menţionăm: 115 . responsabilitate. acordului de voinţă dintre angajat şi angajator 3. stabilitatea garanta funcţionarilor publici dreptul de a nu fi transferat. iar transferul în interesul serviciului. axată pe ideea statutului legal. contractului de muncă. cu capacitatea de a acţiona în realizarea competenţei unui organ de stat. civile sau militare pot fi ocupate de persoanele care au: a.

motivarea şi proporţionalitatea b. “pot beneficia de statute speciale. cu sarcina îndeplinirii pe un timp nedeterminat. avansarea funcţionarilor publici. selecţia. cu precizarea că: “totalitatea funcţionarilor publici din cadrul autorităţilor administrative autonome şi din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia publică centrală şi locală constituie corpul funcţionarilor publici. Definirea.stabilească criterii de numire. aprobate prin legi speciale.a. condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a fi funcţionar public. legalitatea. selecţie sau avansare a funcţionarilor publici .precizeze drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici . înţelegerea.” Dispoziţiile legii se aplică tuturor funcţionarilor publici. prevedere din care rezultă implicit că. într-o funcţie publică. de regulă. clasele de funcţionari.” “Persoana care a fost eliberată din funcţia publică şi se află în corpul de rezervă al funcţionarilor publici îşi păstrează calitatea de funcţionar public. Legea nr. numirea şi avansarea funcţionarilor publici În doctrina actuală. Funcţionarilor publici din cadrul autorităţilor publice locale: a. Potrivit legii. inclusiv celor care beneficiază de statute proprii. imparţialitatea şi obiectivitatea 5. obligaţiile sau răspunderile acestora. subsidiaritatea şi deconcentrarea c.188/1999 republicată în 2007 defineşte funcţionarul public ca reprezentând persoana numită. funcţionarii publici care îşi desfăşoară activitatea în cadrul următoarelor servicii publice: structurile de specialitate 116 .precizeze categoriile de răspundere tipice Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore • • • § 1. beneficiază de un statut propriu c. selecţia. Rezultatele aşteptate : studenţii vor înţelege. condiţiile de ocupare a unei funcţii publice. tipuri de răspundere la care pot fi traşi funcţionari publici şi sancţiunile specifice. Statutul funcţionarilor publici recunoaşte că mai sunt şi alţi funcţionari publici în afara celor supuşi reglementărilor sale. li se aplică acelaşi statut ca şi funcţionarilor din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice centrale Modulul II Statutul funcţionarilor publici • Obiective specifice : cunoaşterea. funcţionarul public este definit ca. în vederea realizării competenţei organului din structura căreia face parte funcţia respectivă.stabilească în ce condiţii se poate accede la o fun9cţie publică . li se aplică legislaţia de dreptul muncii b. în condiţiile legii. dacă nu se dispune altfel. gestiona şi opera cu noţiuni legate de accesul la funcţia publică. drepturile. prin actul de voinţă unilaterală al unei autorităţi publice sau al cetăţenilor. a unei funcţii publice. Competenţe dobândite : după finalizarea studierii acestui modul studenţii vor fi capabili : . persoana fizică învestită în mod legal. sunt supuşi unui statut special d. aprofundarea şi utilizarea noţiunilor specifice referitoare la definirea.

Accesul la funcţia publică respectă în toate statele Uniunii Europene. în respingerea privilegiilor. în opoziţie. adică acel funcţionar care exercită în public şi într-un loc public. pornind de la legalitatea învestiturii a fost pusă în discuţie constant. în virtutea căreia persoana care o ocupă are un drept la carieră. b). a legislativului etc. atunci vom distinge două categorii de condiţii şi anume: condiţii generale. în condiţiile arătate. dar în prezenţa unor dispoziţii conţinute în legi speciale care prevăd acoperirea nulităţii actelor încheiate de asemenea funcţionari. în cazul anulării actului. pe baza încrederii personale. ţări în care este consacrat prin lege. existând riscul unui rău mai mare. autoritatea vamală. Toate legislaţiile naţionale consacră şi principiul recrutării prin concurs. ilegalitatea învestiturii fiind dificil de imputat cuiva iar în anumite cazuri. se arată în dreptul comparat. doctrina s-a pronunţat de regulă. cadrelor didactice. ce îşi are originea în principiul mai degrabă politic decât juridic. selecţia funcţionarilor publici a reprezentat o preocupare de prim ordin pentru “clasa politică”. ca urmare a Revoluţiei franceze. ce contează fiind consecinţele juridice ale actelor emise de acea persoană. pentru dreptul administrativ interesează mai puţin consecinţele juridice pe care le va suporta persoana fizică pentru faptele sale. Criteriile şi metodele de selecţie reflectă însă. protocol. în funcţie de evoluţia istorică şi de cultura juridică proprie fiecărei ţări: principiul egalităţii şi principiul meritului. fie la administraţie iar în acest din urmă 117 . structurile de specialitate ale Administraţiei Prezidenţiale. care desfăşoară activităţi de secretariat. alte servicii publice stabilite prin lege. Principiul accesului egal la funcţia publică îşi are originea în Europa. întreţinere-reparaţii şi de deservire.ale Parlamentului României. e). Condiţiile obiective se referă fie la candidaţi. caracteristicile fundamentale ale sistemului administrativ statal respectiv. precum şi o serie de condiţii prealabile înscrierii. pentru partidele politice aflate la guvernare sau. al sistemului de acordare a funcţiei după merit (merit system) generalizat în Marea Britanie. al XIX-lea. în anumite situaţii. Acest principiu se regăseşte în toate constituţiile scrise ale Statelor membre ale Uniunii Europene. pază precum şi altor categorii de personal care nu exercită prerogative de putere publică. Din perspectiva dreptului comparat. administrative.” Legea prevede expres categoriile de personal cărora nu li se aplică dispoziţiile sale şi anume: a). în favoarea salvgardării actului încheiat de un funcţionar de fapt. la cabinetul demnitarului. două principii complementare a căror importanţă variază pentru fiecare ţară. fie nu dispune în realitate de nici un fel de învestitură. serviciile diplomatice şi consulare. Condiţiile obiective sunt calificate ca fiind acele condiţii a căror natură nu trebuie lăsată la libera apreciere a autorităţii însărcinate să verifice dacă candidatul le respectă. atribuţiile specifice unei funcţii dar care. problema regimului juridic aplicabil funcţionarului de fapt. după caz. în sec. de regulă se face distincţie între condiţiile obiective şi condiţiile subiective de acces la funcţia publică. În astfel de situaţii. Dacă prin noţiunea de funcţie publică înţelegem o profesie. în fiecare ţară şi pentru fiecare epocă. fie învestitura sa a fost ilegală. corpului magistraţilor. În unele ţări occidentale. d). În doctrină. respectiv. poliţia şi alte structuri ale Ministerului Administraţiei şi Internelor. personalului salariat încadrat. gospodărire. c). necesare pentru ocuparea anumitor categorii de funcţii din administraţie. personalului contractual salariat din aparatul propriu al autorităţilor şi instituţiilor publice. Dintotdeauna. o importanţă mai mare se acordă recrutării după merit. În absenţa unui text legal cu valoare de principiu. structurile de specialitate ale Consiliului Legislativ. necesare pentru ocuparea oricărei funcţii publice şi condiţii specifice. persoanelor numite sau alese în funcţii de demnitate publică. din sfera justiţiei. cu excepţia Danemarcei şi a Irlandei.

contra statului sau contra autorităţii. prin care se urmăreşte recrutarea persoanelor apte.54 din Legea nr. are vârsta de minimum 18 ani împliniţi. e). sistemul de selectare german a menţinut în practică. Modelul britanic caracterizat prin recrutarea printr-o comisie independentă preluat şi de Irlanda. este vorba despre exigenţa pe care o regăsim peste tot. poate ocupa o funcţie publică persoana care îndeplineşte următoarele condiţii: a).188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici republicată. se apreciază în doctrină. numiţi într-un anumit corp la finalizarea pregătirii şi dispunând de posibilitatea de a-şi alege locurile de activitate. Instituirea unor condiţii de acces la funcţia publică răspunde şi unor necesităţi de ordin tehnic şi administrativ. toate ţările cunosc un minim de formalităţi care duc la delimitarea funcţiei publice de sectorul privat. monopolul juriştilor în funcţiile publice de conducere. nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii. Este vorba de recrutarea cursanţilor unei şcoli specializate în care se pregătesc viitorii funcţionari. Statutul identifică cele trei categorii de funcţionari publici instituind un regim distinct pentru înalţii funcţionari publici. de a exista posturi bugetare vacante. cunoaşte limba română.caz. funcţionarilor publici de conducere şi funcţionarilor publici de execuţie. are cetăţenia română şi domiciliul în România. secretar general din ministere şi alte organe de 118 . care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice. j). Potrivit art. are o stare de sănătate corespunzătoare funcţiei publice pentru care candidează. b). f). astfel cum este definită prin lege. dar acest grad de formalism este foarte diferit de la un stat la altul putând fi identificate următoarele patru modele distincte: Modelul unui minim comun de formalităţi ce presupune obligaţia de publicare a posturilor vacante şi poate fi întâlnit în Olanda şi Danemarca. atestată pe bază de examen medical de specialitate. Potrivit legii. de serviciu sau în legătură cu serviciul. îndeplineşte condiţiile de studii prevăzute de lege pentru funcţia publică. cu excepţia situaţiei în care a intervenit reabilitarea. d). Modelul francez caracterizat prin organizarea de concursuri şi pregătirea în şcoli de formare profesională a funcţionarilor publici ce răspund preocupării de profesionalism. g). îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei publice. Modelul german caracterizat prin selecţia în etape şi recrutarea liberă preluat parţial şi de Luxemburg pentru selecţia funcţionarilor de rang înalt. unor criterii de eficienţă. i). c). Sub aspectul modalităţilor de selectare şi de recrutare. în funcţie de ordinea rezultatelor. funcţionarii publici sunt debutanţi sau definitivi. nu a desfăşurat activitate de poliţie politică. în raport cu natura funcţiilor ce urmează să fie îndeplinite şi de calităţile particulare ale fiecărui candidat. După nivelul atribuţiilor titularului funcţiei publice. Astfel. h). de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie. categoria înalţilor funcţionari publici cuprinde persoanele care sunt numite într-una din următoarele funcţii publice: secretar general al Guvernului şi secretar general adjunct al Guvernului. În pofida numeroaselor tentative de reformă. În ce priveşte condiţiile subiective. are capacitate deplină de exerciţiu. scris şi vorbit. capabile să facă faţă exigenţelor impuse de o funcţie publică. este vorba despre condiţii a căror definiţie lasă o largă libertate de apreciere autorităţilor care sunt însărcinate cu verificarea lor. nu a fost destituită dintr-o funcţie publică sau nu i-a încetat contractul individual de muncă pentru motive disciplinare în ultimii 7 ani. care împiedică înfăptuirea justiţiei. funcţiile publice se împart în trei categorii corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici.

specialitate ale administraţiei publice centrale; prefect; secretar general adjunct din ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, subprefect şi inspector guvernamental. Potrivit Statutului, înalţii funcţionari publici realizează managementul de nivel superior în administraţia publică centrală şi în autorităţile administrative autonome. Pentru a ocupa o funcţie publică corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici persoana trebuie să îndeplinească mai multe condiţii prevăzute de Statut, începând cu condiţiile generale mai sus enunţate, condiţii speciale de studii şi să promoveze concursul naţional pentru intrarea în categoria înalţilor funcţionari publici. Ocuparea funcţiilor publice se face prin promovare, transfer, redistribuire, recrutare şi alte modalităţi prevăzute expres de lege. Recrutarea în vederea intrării în corpul funcţionarilor publici se face prin concurs, în limita funcţiilor publice vacante rezervate în acest scop prin planul de ocupare a funcţiilor publice. Condiţiile de participare şi procedura de organizare a concursului se stabilesc potrivit legii. “Concursul are la bază principiile competiţiei deschise, transparenţei, meritelor profesionale şi competenţei, precum şi cel al egalităţii accesului la funcţiile publice pentru fiecare cetăţean care îndeplineşte condiţiile legale. Anunţul privind concursul se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a, şi într-un cotidian de largă circulaţie cu cel puţin 30 de zile înainte de data desfăşurării concursului.” Odată întrunite condiţiile generale şi cele speciale de acces la funcţia publică urmează învestitura ca procedură desfăşurată de către o autoritate sau instituţie publică prin care se încredinţează unei persoane exercitarea unei funcţii publice în cadrul autorităţii sau instituţiei respective. Învestirea poate cuprinde şi o procedură mai complexă care să includă formalităţi anterioare, concomitente sau ulterioare operaţiunii propriu-zise de ocupare a funcţiei, dar strâns legate de aceasta, sub forma propunerii, avizului, acordului, aprobării, confirmării etc. Potrivit doctrinei actuale, numirea este un act administrativ individual emis de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, fiind o manifestare de voinţă exclusivă şi unilaterală provenită de la acea parte a raportului juridic care încredinţează funcţia spre exercitare. Statutul funcţionarilor publici, în forma sa actuală distinge în ce priveşte numirea funcţionarilor publici, după cum este vorba despre înalţi funcţionari publici, funcţionari publici de conducere sau funcţionari publici de execuţie. În toate cazurile, “actul administrativ de numire are formă scrisă şi trebuie să conţină temeiul legal al numirii, numele funcţionarului public, denumirea funcţiei publice, data de la care urmează să exercite funcţia publică, drepturile salariale, precum şi locul de desfăşurare a activităţii.” La intrarea în corpul funcţionarilor publici, funcţionarul public depune jurământul de credinţă în termen de trei zile de la emiterea actului de numire în funcţia publică definitivă. Jurământul este cel prevăzut de lege cu precizarea expresă a legiuitorului potrivit căreia, formula religioasă de încheiere trebuie să respecte libertatea convingerilor religioase. Refuzul depunerii jurământului se consemnează în scris şi atrage revocarea actului administrativ de numire în funcţia publică. După intrarea în corpul funcţionarilor publici, fiecăruia dintre aceştia i se întocmeşte un dosar profesional. Avansarea era privită în doctrina interbelică ca un drept al funcţionarului public, constând în trecerea acestuia, cu acordul său, într-un alt grad ori treaptă profesională, în cadrul aceleiaşi funcţii sau trecerea într-o funcţie superioară.
119

În prezent, avansarea este privită şi ca un drept obiectiv al funcţionarului, sistemele şi condiţiile de avansare în funcţii publice putând fi diferit reglementate şi putând conţine condiţii specifice anumitor categorii de funcţionari publici. Din punct de vedere al modului de avansare al funcţionarilor publici există două posibilităţi: avansarea liberă şi avansarea prin concurs sau examen. Avansarea liberă se poate realiza fie prin aprecierea conducătorului cu privire la persoana, funcţia şi momentul în care ea trebuie să aibă loc, fie prin constatarea îndeplinirii automate şi integrale a unor condiţii legale, ca de exemplu, vechimea în funcţia deţinută. Prima modalitate este criticabilă deoarece implică subiectivism din partea celui care face aprecierea. Avansarea prin concurs sau examen se face ca urmare a verificării cunoştinţelor de specialitate necesare exercitării funcţiei superioare. Această metodă de avansare permite o selecţie obiectivă a candidaţilor, care pot proveni atât din cadrul autorităţii, cât şi din afara ei, în măsura în care îndeplinesc condiţiile legale. Concursul se organizează atunci când numărul candidaţilor este mai mare decât al funcţiilor publice vacante, iar examenul se organizează atunci când numărul candidaţilor este egal sau mai mic cu cel al funcţiilor publice vacante. Statutul actual reglementează în detaliu, modalităţile de promovare a funcţionarilor publici şi de evaluare a performanţelor profesionale ale acestora. În carieră, funcţionarul public poate promova în funcţia publică şi poate avansa în treptele de salarizare, în condiţiile legii. Promovarea în clasă, promovarea în grade profesionale şi avansarea în trepte de salarizare nu sunt condiţionate de existenţa unui pot vacant. Promovarea este modalitatea de dezvoltare a carierei prin ocuparea unei funcţii publice superioare. Promovarea în gradul profesional imediat superior celui deţinut de funcţionarul public se face prin concurs sau examen, organizat anual, prin transformarea postului ocupat de funcţionarul public ca urmare a promovării concursului sau examenului. Faţă de accepţiunea clasică a noţiunii, se ridică problema, în ce măsură mai reprezintă promovarea, ocuparea unei funcţii publice superioare vacante, dacă aceasta se realizează tot prin concurs ? Evaluarea performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici se face anual, calificativele obţinute la evaluarea profesională fiind avute în vedere la: avansarea în treptele de salarizare, promovarea într-o funcţie publică superioară, eliberarea din funcţia publică precum şi stabilirea cerinţelor de formare profesională a funcţionarilor publici. În urma evaluării, funcţionarului public i se acordă unul din următoarele calificative: “foarte bine”, “bine”, “satisfăcător”, “nesatisfăcător”.” Diversitatea şi complexitatea funcţiilor publice, organizarea şi exercitarea lor la nivel micro-social sau macrosocial, începând cu autorităţile şi instituţiile publice locale şi până la cele centrale ridică şi problema gestionării lor într-un sistem global coerent, corelat şi bazat pe principii şi norme comune tuturor funcţiilor publice, aplicabile funcţionarilor publici. Vom vorbi astfel, de gestiunea funcţiei publice privită în doctrină ca ansamblul activităţilor desfăşurate, în condiţiile legii, de către structuri organizatorice anume create pentru elaborarea şi aplicarea politicii şi strategiei, precum şi a reglementărilor referitoare la funcţionarii publici. În acest scop, Statutul funcţionarilor publici a prevăzut astfel de structuri organizatorice în subordinea unor autorităţi sau instituţii publice, cărora le-a precizat şi competenţa. Astfel, pentru crearea şi dezvoltarea unui corp de funcţionari publici profesionist, stabil şi imparţial a fost înfiinţată, în subordinea ministerului de resort, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică.
120

Potrivit legii, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici este condusă de un preşedinte, cu rang de secretar de stat, numit de către primul-ministru, la propunerea ministrului administraţiei şi internelor. În exercitarea atribuţiilor care îi revin, acesta emite ordine cu caracter normativ sau individual. De asemenea, potrivit legii, “în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice se constituie comisii paritare, în a căror componenţă intră un număr egal de reprezentanţi desemnaţi de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice şi de sindicatul reprezentativ al funcţionarilor publici. În cazul în care sindicatul nu este reprezentativ sau funcţionarii publici nu sunt organizaţi în sindicat, reprezentanţii lor vor fi desemnaţi prin votul majorităţii funcţionarilor publici din respectiva autoritate sau instituţie publică.” § 2. Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici În doctrina de drept public se fac referiri la o deontologie a funcţionarilor publici privită ca ansamblul atribuţiilor, obligaţiilor morale şi juridice ale acestora, necesare pentru îndeplinirea misiunilor ce incumbă funcţiilor lor, considerate ca îndatoriri în slujba societăţii, în scopul înfăptuirii raţionale, eficiente, operative şi legale a administraţiei publice şi a satisfacerii drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice. De menţionat că, prin Legea nr.7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici sunt reglementate normele de conduită profesională a funcţionarilor publici, norme obligatorii pentru toţi funcţionarii publici, precum şi pentru persoanele care ocupă temporar o funcţie publică, din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice. Existenţa sistemului funcţiei publice demonstrează că funcţionarilor publici nu le poate fi în mod necesar garantat un drept la carieră. De regulă, după efectuarea unei perioade de probă, la sfârşitul căreia, dacă nu corespunde cerinţelor postului, stagiarul poate fi eliberat din funcţie, după îndeplinirea unor formalităţi, funcţionarul îşi obţine titularizarea sau, potrivit unei expresii consacrate în dreptul german, îşi obţine numirea pe viaţă, în cazul în care se dovedeşte corespunzător. În toate ţările Uniunii Europene, Statutul funcţionarilor publici prevede dreptul acestora la încadrarea într-o funcţie echivalentă şi vărsarea unei indemnizaţii compensatorii pe perioada în care aceştia au fost privaţi de slujbă. Peste tot, există însă şi un sistem de sancţiuni disciplinare aplicabile în cazul abaterilor săvârşite de funcţionari, cea mai gravă fiind eliberarea din funcţie. În ce priveşte, participarea funcţionarilor la viaţa politică, aceştia sunt supuşi de regulă, unei obligaţii de loialitate faţă de naţiune şi de instituţiile sale. Într-o viziune sintetică se poate susţine că, neutralitatea politică a funcţionarilor publici este o problemă care are răspunsuri diferite, în funcţie de tradiţiile şi de legislaţia fiecărei ţări în parte. De asemenea se regăseşte în toate ţările Uniunii, o obligaţie de rezervă, distinctă de obligaţia de loialitate şi cea privind discreţia profesională, care impune funcţionarilor o anumită reţinere în exprimarea opiniilor, variabilă în funcţie de moment, de locul unde se află şi de responsabilităţile specifice. În ce priveşte dreptul la grevă al funcţionarilor publici există variaţii de la o ţară la alta. Înaintea celui de-al doilea război mondial, cel mai răspândit principiu era interdicţia dreptului la grevă în serviciile publice. În prezent, greva rămâne interzisă funcţionarilor publici, în sens strict, în Belgia, Danemarca, Germania şi Portugalia. Experienţa ţărilor ce cunosc o interdicţie generală a grevei în sectorul public constă în faptul că, o dată ce mişcarea grevistă este suficient de puternică, devenind practic generalizată, ameninţarea cu sancţiunile disciplinare sau chiar penale devine ineficientă. Ca regulă, în toate statele democratice se aşteaptă de la funcţionarul public, pe lângă o solidă competenţă profesională, neutralitate, loialitate, imparţialitate, simţ al datoriei şi grijă faţă de interesul general.
121

este firesc ca aceştia să mai beneficieze şi de o serie de drepturi cuvenite la încetarea activităţii. dar numai pentru funcţionarii publici de execuţie.Drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici pot fi împărţite. potrivit legii. Pe lângă drepturile funcţionarilor publici pe perioada în care se află în activitate. acelaşi termen cu cel utilizat în legislaţia muncii. a fost criticată. la concedii medicale şi la alte concedii. c). Potrivit legii. pe care le au numai anumite categorii de funcţionari publici. care să permită realizarea corespunzătoare a atribuţiilor. în condiţiile legislaţiei speciale în materie. legea prevede expres. funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din: a).” Textul legal prevăzând expres cele trei categorii de concediu. proteze şi medicamente în condiţiile legii. cu precizarea posibilităţii desfăşurării unor ore suplimentare. 122 . adică a raportului de funcţie publică.” “Autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să asigure funcţionarilor publici. de natură să le ocrotească sănătatea şi integritatea fizică şi psihică. sporul pentru vechime în muncă.” În doctrina actuală.). între drepturi şi obligaţii care privesc situaţia personală a funcţionarului (salarizare. datorită diferenţelor de regim juridic existente. condiţii normale de muncă şi igienă. În plus. la concediu de odihnă. în condiţiile legii. într-o opinie. asistenţa medicală gratuită în instituţiile sanitare publice. “Funcţionarii publici au dreptul. care să ocrotească sănătatea. Funcţia se exercită în mod limitat în timp şi în cadrul unui program bine determinat. pe care le au toţi funcţionarii publici şi drepturi şi obligaţii speciale. d). plătite cu un spor de 100% din salariul de bază. raporturile de serviciu nu pot înceta şi nu pot fi modificate decât din iniţiativa funcţionarului public în cauză. indiferent de titular. Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale. pe de altă parte. Cea mai des întâlnită delimitare din doctrina actuală românească este însă.salariul de bază. “Funcţionarii publici beneficiază de asistenţă medicală.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici republicată în 2007. vom reţine următoarele precizări făcute de legiuitor. “în perioada concediilor de boală. în două mari categorii şi anume: drepturi şi obligaţii cu caracter general. utilizarea termenului de “salariu” pentru a defini contraprestaţia activităţii desfăşurată de funcţionarii publici. de 8 ore pe zi şi de 40 ore pe săptămână. limitate la 360 pe an. dreptul la pensie de urmaş. În strânsă legătură cu dreptul la salariu este reglementat şi dreptul la durata normală a timpului de lucru. salariul cuvenit funcţionarului public cuprinde o parte constantă (venitul de bază) şi o parte variabilă (sporuri.” Elementele esenţiale ale acestui drept vizează: asigurarea condiţiilor normale de muncă şi igienă. Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici. suplimentul corespunzător treptei de salarizare.” “Funcţionarii publici beneficiază de pensii precum şi de celelalte drepturi de asigurări sociale de stat. suplimentul postului. în dreptul funcţiei publice se admite că. care este de regulă. şi drepturi şi îndatoriri specifice funcţiei publice deţinute. în condiţiile legii. În ce priveşte drepturile funcţionarilor publici ce privesc situaţia personală a acestora. a concediilor de maternitate şi a celor pentru creşterea şi îngrijirea copiilor.” În plus. integritatea fizică şi psihică a persoanei. V din Legea nr. protecţie socială) pe de-o parte. Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici sunt reglementate în cap. rezultă pentru autoritatea sau instituţia publică unde funcţionarul public îşi desfăşoară activitatea o obligaţie corelativă de a le acorda. concediu. ajutoare în cazul accidentelor de muncă sau a bolilor profesionale. “Pentru activitatea desfăşurată. materializate în primul rând în pensie. suplimente etc. b).

privită în doctrină. Dreptul la opinie al funcţionarilor publici este garantat. Pentru a asigura totuşi o protecţie juridică completă a funcţionarilor faţă de posibile discriminări rezultate din exercitarea dreptului la opinie s-a prevăzut interzicerea oricărei discriminări între funcţionarii publici pe criterii politice. potrivit doctrinei actuale. presupune respectarea dispoziţiilor cu valoare de principiu consacrate prin norma constituţională privitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Această dispoziţie legală particularizează art. ca un principiu de exercitare a drepturilor funcţionarilor publici. Libertatea de opinie este inviolabilă. Această limită este variabilă în raport cu natura funcţiilor şi cu gradul de răspundere al funcţionarilor. În doctrina occidentală se susţine că exerciţiul acestui drept trebuie circumstanţiat după cum funcţionarul se află în timpul serviciului sau în afara orelor de serviciu. Funcţionarii publici pot. autoritatea sau instituţia publică va solicita sprijinul organelor abilitate.161/2003 fusese adăugat un nou articol. ca urmare a retragerii sale din activitate. faptelor de ultraj cărora le-ar putea fi victimă în exercitarea funcţiei publice sau în legătură cu aceasta. stare materială. De asemenea.30 din Constituţia republicată. Pentru garantarea acestui drept. din culpa autorităţii sau a instituţiei publice. etnice. Ulterior dispoziţiei statutare mai sus menţionate. el conţinând doar două dimensiuni ale acestuia şi anume: asocierea sindicală şi asocierea profesională. cu precizarea expresă a obligaţiei autorităţii sau instituţiei publice de a asigura protecţie funcţionarului public împotriva ameninţărilor. În situaţia în care înalţii funcţionari publici sau funcţionarii publici care au calitatea de ordonatori de credite sunt aleşi în organele de conducere ale organizaţiilor sindicale. În cazul în care funcţionarul public optează pentru desfăşurarea activităţii în funcţia de conducere în organizaţiile sindicale. să adere la ele şi să exercite orice mandat în cadrul acestora. referitor la libertatea de exprimare. susţinea un autor. prin Legea nr. ca dimensiune a dreptului de asociere prevăzut de art. în timpul îndeplinirii atribuţiilor. să înfiinţeze organizaţii sindicale.privită în doctrina occidentală ca. Funcţionarii publici se pot asocia în organizaţii profesionale sau în alte organizaţii având ca scop protejarea intereselor profesionale. Prin această prevedere este consacrat dreptul de asociere sindicală. 123 . sindicale. violenţelor. Fiind vorba de un drept. Statutul reglementează obligaţia autorităţii sau instituţiei publice de a-l despăgubi pe funcţionarul public în situaţia în care acesta a suferit. religioase. raporturile de serviciu ale acestuia se suspendă pe o perioadă egală cu cea a mandatului în funcţia de conducere din organizaţia sindicală. origine socială sau de orice altă natură. un prejudiciu material. potrivit legii. un tip de remuneraţie cuvenit funcţionarului public la încetarea exercitării funcţiei. chiar înainte de adoptarea Statutului. aceştia au obligaţia ca în termen de 15 zile de la alegerea în organele de conducere ale organizaţiilor sindicale să opteze pentru una dintre cele două funcţii. dar libertatea de manifestare a opiniilor este limitată. în mod liber. putând exista autorităţi şi instituţii în care să nu existe organizaţii sindicale sau să existe funcţionari publici care să nu facă parte din ele. de sex.” “Dreptul de asociere sindicală este garantat funcţionarilor publici. legiuitorul constituant român garantând atât libertatea de a avea o anumită opinie cât şi libertatea de a exprima această opinie. exercitarea nu este obligatorie.29 referitor la libertatea conştiinţei şi art. Obligaţia de a se abţine în manifestarea opiniilor ar trebui să fie mai strictă pentru funcţionarii superiori.40 din Constituţia republicată. Statutul funcţionarilor publici mai enunţă dreptul acestora de a beneficia în exercitarea atribuţiilor lor de protecţia legii. potrivit căruia: “Funcţionarul public are dreptul de a fi informat cu privire la deciziile care se iau în aplicarea prezentului statut şi care îl vizează în mod direct. Restrângerea exercitării dreptului de asociere sindicală.

realizarea unui interes general. interzicându-le expres să intre în structurile de conducere ale partidelor politice. precum şi a calităţii serviciilor publice oferite cetăţenilor. “Funcţionarii publici au obligaţia să-şi îndeplinească cu profesionalism. legea specială în materia soluţionării conflictelor de muncă indică o serie de servicii publice în care declanşarea grevei nu se poate face decât cu menţinerea a cel puţin unei treimi din activitatea normală. În ce priveşte enumerarea efectivă a îndatoririlor funcţionarilor publici vom reţine următoarele precizări făcute de legiuitor. şi cu caracterul acesteia de continuitate. consacrat de Constituţie pentru apărarea intereselor profesionale. Se distinge astfel în doctrină între îndatoriri legate de îndeplinirea funcţiei şi îndatoriri legate de viaţa privată a funcţionarilor publici. Nimic nu opreşte ca statute speciale să nu recunoască un asemenea drept. imparţialitate şi în conformitate cu legea. nu ar fi trebuit recunoscut dreptul la grevă pentru funcţionarii publici. din anumite considerente ce ţin de regulă de necesitatea asigurării continuităţii unui serviciu public. deoarece acesta este incompatibil cu scopul funcţiei publice. Funcţionarii publici care se află în grevă nu beneficiază de salariu şi alte drepturi salariale pe durata grevei.“Funcţionarilor publici le este recunoscut dreptul la grevă. Este vorba de o obligaţie care trebuie obligatoriu coroborată cu dreptul la opinie garantat funcţionarilor publici. cu respectarea obligaţiei de rezervă. faţă de superiorii şi subordonaţii ierarhici. varianta actuală aduce o serie de circumstanţieri. Astfel. legiuitorul rezumându-se însă doar la prima categorie. cu persoanele fizice sau juridice cu care instituţia intră în contact. în vederea îmbunătăţirii activităţii autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea. definite conform statutului acestora. în exercitarea atribuţiilor ce le revin. Faţă de formularea iniţială a acestei îndatoriri a funcţionarilor publici. În esenţă. 124 . în realitatea juridică nu există drepturi şi obligaţii independente unele de altele. Fiecărui drept îi corespunde o obligaţie corelativă şi fiecare obligaţie naşte la rândul său. cu colegii din compartiment şi din instituţie. Funcţionarii publici au îndatorirea de a respecta normele de conduită profesională şi civică prevăzute de lege. După cum constant se susţine în doctrină. dar şi în exteriorul acesteia.” Profesionalismul se manifestă pe multiple planuri şi anume în relaţiile de serviciu. Funcţionarii publici au obligaţia ca. în condiţiile legii. a îndatoririlor de serviciu. să se abţină de la exprimarea sau manifestarea publică a convingerilor şi preferinţelor lor politice. dreptul la grevă reprezintă un drept fundamental al salariaţilor. ale partidelor politice. În doctrina actuală s-a exprimat şi opinia potrivit căreia. alese sau numite. organizaţii cărora le este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice sau din fundaţiile ori asociaţiile care funcţionează pe lângă partidele politice. să nu favorizeze vreun partid politic sau vreo organizaţie căreia îi este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice. îndatoririle de serviciu şi să se abţină de la orice faptă care ar putea aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului funcţionarilor publici. Înalţilor funcţionari publici le este interzis să facă parte din partide politice. Funcţionarii publici de conducere sunt obligaţi să sprijine propunerile şi iniţiativele motivate ale personalului din subordine. Funcţionarilor publici le este interzis să ocupe funcţii de conducere în structurile sau organele de conducere. funcţia trebuind să se exercite fără întreruperile inerente acţiunilor greviste. ale organizaţiilor cărora le este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice sau ale fundaţiilor ori asociaţiilor care funcţionează pe lângă partidele politice. economice şi sociale ale acestora. Astfel. drepturilor funcţionarilor publici le corespund anumite îndatoriri care decurg din Statutul acestora. un drept.

atrasă de încălcarea unor norme de comportament profesional. în care acesta îşi desfăşoară activitatea. activitatea administraţiei poate fi de multe ori o cauză de daune pentru particularii care vin în contact cu ea. b).” Legea se referă la două categorii de secrete. Autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să prevadă în bugetul anual propriu sumele necesare pentru acoperirea cheltuielilor de perfecţionare profesională a funcţionarilor publici organizată la iniţiativa ori în interesul autorităţii sau instituţiei publice.Revenind la Statut. daruri sau alte avantaje. La numirea într-o funcţie publică. dreptul şi obligaţia funcţionarilor publici de aşi îmbunătăţi în mod continuu abilităţile şi pregătirea profesională. în condiţiile legii. informaţiile sau documentele de care iau cunoştinţă în exercitarea funcţiei publice. Se pornea de la teza că. în condiţiile legii. Declaraţia de avere se actualizează anual. a îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea disciplinară. reglementează în capitolul VIII. în situaţia în care acestea sunt: a). legea stabileşte patru forme de răspundere aplicabile funcţionarilor publici. Sancţiunile disciplinare şi răspunderea funcţionarilor publici. referitoare la liberul acces la informaţiile de interes public. beneficiază de drepturile salariale cuvenite. a cărui menire este reprimarea greşelilor comise de agenţii publici.” Funcţionarii publici au obligaţia să respecte întocmai regimul juridic al conflictului de interese şi al incompatibilităţilor. pentru ei sau pentru alţii. dacă le consideră ilegale. Legea nr. de ordine şi disciplină dintr-un serviciu public. direct sau indirect. cu vinovăţie. funcţionarii publici sunt obligaţi să prezinte. potrivit legii. Statutul reglementează în detaliu. organizate la iniţiativa ori în interesul autorităţii sau instituţiei publice. în scris şi motivat. urmate la iniţiativa funcţionarului public. Răspunderea funcţionarilor publici În doctrina interbelică. studiile universitare sau studiile de doctorat.188/1999 privind statutul funcţionarilor publici republicată în 2007. cu acordul conducătorului autorităţii sau instituţiei publice. civilă sau penală. 125 . cu excepţia informaţiilor de interes public. având însă dreptul de a refuza. acesta prevede expres obligaţia funcţionarilor publici de a se conforma dispoziţiilor primite de la superiorii ierarhici. Legea consacră un regim juridic complex privitor la perfecţionarea pregătirii profesionale care atrage drepturi şi obligaţii atât pentru funcţionarul în cauză cât şi pentru autoritatea sau instituţia publică. aspect care reprezintă doar unul din scopurile răspunderii. alături de cea disciplinară. în considerarea funcţiei lor publice. obligaţia de a păstra informaţiile ce reprezintă unul din cele două tipuri de secrete. precum şi confidenţialitatea în legătură cu faptele. declaraţia de avere. Pe perioada în care funcţionarii publici urmează forme de perfecţionare profesională. ceea ce atrăgea intervenţia unei răspunderi materiale a acestora. După cum se poate observa. Regimul juridic al funcţiei publice include şi problema răspunderii. “Funcţionarii publici au obligaţia să păstreze secretul de stat. răspunderea statului şi a funcţionarilor săi era privită ca una din formele de manifestare a responsabilităţii în dreptul administrativ. secretul de serviciu. “Funcţionarilor publici le este interzis să solicite sau să accepte. Nu constituie forme de perfecţionare profesională şi nu pot fi finanţate din bugetul de stat sau din bugetul local. precum şi la încetarea raportului de serviciu. urmând a fi realizată cu respectarea legislaţiei speciale în materie. conducătorului autorităţii sau instituţiei publice. îndeplinirea acestora. § 3. stabilite potrivit legii. după caz. Potrivit legii. încălcarea de către funcţionarii publici. contravenţională.

prin statute speciale. deci în cadrul unor raporturi de drept public. Aceasta este o instituţie a dreptului administrativ atunci când paguba a fost cauzată printr-un act administrativ declarat ilegal de către instanţa de contencios administrativ. Expresia “răspundere civilă” are în vedere o răspundere pentru pagubele cauzate. un delict civil ori printr-o infracţiune. g). principial. subiectul activ este un funcţionar public iar subiectul pasiv este autoritatea sau instituţia publică la care acesta este încadrat. Constituie abateri disciplinare următoarele fapte: a). b). În cazul în care acţiunea se admite şi se constată vinovăţia funcţionarului public. desfăşurarea în timpul programului de lucru. “Încălcarea cu vinovăţie de către funcţionarii publici a îndatoririlor corespunzătoare funcţiei publice pe care o deţin şi a normelor de conduită profesională şi civică prevăzute de lege constituie abatere disciplinară şi atrage răspunderea disciplinară a acestora. specifică dreptului administrativ. Poate fi identificată însă şi ca o instituţie a dreptului civil atunci când paguba a fost produsă printr-o faptă plasată în afara atribuţiilor de serviciu. d). i). întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor. nerespectarea secretului profesional sau a confidenţialităţii lucrărilor cu acest caracter. manifestări care aduc atingere prestigiului autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea. intervenţiile sau stăruinţele pentru soluţionarea unor cereri în afara cadrului legal. f). Răspunderea juridică a funcţionarului public nu se poate angaja dacă acesta a respectat prevederile legale şi procedurile administrative aplicabile autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea. în condiţiile legii. sancţiunile care se aplică şi normele procedurale corespunzătoare. aplicare şi contestare a sancţiunilor disciplinare sunt supuse unor norme speciale. În doctrina actuală au fost identificate următoarele trăsături ale răspunderii disciplinare: este o răspundere de drept public. este interzis.” Răspunderea disciplinară reprezintă un ansamblu de norme care reglementează actele şi faptele (acţiunile şi inacţiunile) săvârşite de funcţionarul public în exercitarea atribuţiilor sale sau în legătură cu acestea. incompatibilităţi. abaterile şi sancţiunile disciplinare sunt prevăzute prin norme cu putere de lege sau. e). h). nerespectarea în mod repetat a programului de lucru. procedurile de constatare. refuzul de a îndeplini atribuţiile de serviciu. fiind vorba de o răspundere administrativ-patrimonială. este doar aplicarea a două sancţiuni de aceeaşi natură juridică pentru aceeaşi faptă. alte fapte prevăzute ca abateri disciplinare în actele normative din domeniul funcţiei publice şi funcţionarilor publici Abaterea disciplinară a fost definită în doctrină ca reprezentând fapta săvârşită cu vinovăţie de către funcţionarul public prin care acesta încalcă obligaţiile ce-i revin din 126 . fiind vorba de latura civilă în procesul penal. conflicte de interese şi interdicţii stabilite prin lege pentru funcţionarii publici. intervine numai în cazul săvârşirii unei abateri disciplinare calificată ca atare prin norme ale dreptului public. persoana respectivă va fi obligată la plata daunelor. în baza acestora. încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri. c). k). Ceea ce.Funcţionarul public poate deci să fie sancţionat cu sancţiuni specifice fiecărei forme de răspundere. a unor activităţi cu caracter politic. absenţe nemotivate de la serviciu. neglijenţă repetată în rezolvarea lucrărilor. j). împotriva autorităţii sau instituţiei publice care a emis actul sau care a refuzat să rezolve cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim. Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim se poate adresa instanţei judecătoreşti. solidar cu autoritatea sau instituţia publică.

Din conţinutul normei legale pot fi făcute următoarele precizări cu privire la sancţiunile disciplinare aplicabile funcţionarilor publici: se stabilesc numai prin norme cu putere de lege.raportul de funcţie publică sau în legătură cu acesta şi care afectează statutul său socio-profesional şi moral. Sancţiunile disciplinare sunt: a). unele abateri disciplinare sunt definite sumar iar altele ridică unele probleme. mustrare scrisă. precum şi de existenţa în antecedentele acestuia a altor sancţiuni disciplinare care nu au fost radiate în condiţiile legii. cea mai gravă atrăgând chiar încetarea raportului de funcţie publică. Refuzul funcţionarului public de a se prezenta la audieri sau de a semna o declaraţie privitoare la abaterile disciplinare care i se impută se consemnează într-un proces verbal. ce are însă un caracter relativ. putând determina dificultăţi în înţelegerea şi aplicarea concretă a sancţiunii. Pe lângă o sancţiune cu caracter moral. 127 . comisia de disciplină este compusă din 5 înalţi funcţionari publici. de maxim 2 ani. retrogradarea în treptele de salarizare sau retrogradarea în funcţia publică pe o perioadă de până la un an. constituite pentru analizarea faptelor sesizate ca abateri disciplinare şi pentru a propune sancţiunile disciplinare aplicabile. aplicarea uneia sau alteia fiind lăsată la latitudinea autorităţii competente cu sancţionarea. sub sancţiunea nulităţii. un reprezentant desemnat prin votul majorităţii funcţionarilor publici pentru care este organizată comisia de disciplină. sunt instituite într-un sistem ierarhic. Statutul se referă la comisiile de disciplină. că această enumerare limitativă reprezintă un pas înainte faţă de alte reglementări. numiţi prin decizia primului-ministru. afectează cariera funcţionarului public. Audierea funcţionarului public trebuie consemnată în scris. din cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice. dar pe de altă parte. e).” Legea prevede astfel principiul individualizării sancţiunii disciplinare. Din comisia de disciplină face parte şi un reprezentant al organizaţiei sindicale reprezentative sau după caz. putând fi aplicată o sancţiune mai gravă chiar dacă în prealabil nu fusese aplicată alta mai uşoară. destituirea din funcţia publică.” Sancţiunile disciplinare nu pot fi aplicate decât după cercetarea prealabilă a faptei săvârşite şi după audierea funcţionarului public. în sensul că se aplică funcţionarului public vinovat de săvârşirea abaterii disciplinare. nu sunt prevăzute pentru fiecare abatere disciplinară. comportarea generală în timpul serviciului a funcţionarului public. Sancţiunile disciplinare se aplică în termen de cel mult 1 an de la data sesizării comisiei de disciplină cu privire la săvârşirea abaterii disciplinare dar nu mai târziu de 2 ani de la data săvârşirii abaterii disciplinare. În doctrină s-a mai susţinut pe de-o parte. d). Pentru înalţii funcţionari publici. b). c). suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau. diminuarea drepturilor salariale cu 5-20% pe o perioadă de până la 3 luni. în cazul în care sindicatul nu este reprezentativ sau funcţionarii publici nu sunt organizaţi în sindicat. au caracter personal. Se introduce astfel un termen de prescripţie a aplicării sancţiunii. principiu fundamental aplicabil regimului răspunderii disciplinare a funcţionarului public. legea reglementează sancţiuni cu caracter precumpănitor material şi sancţiuni cu caracter material. Celelalte sancţiuni se aplică de persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică. dar care în primul rând. de promovare în funcţia publică pe o perioadă de la 1 la 3 ani. la propunerea ministrului administraţiei şi internelor. “La individualizarea sancţiunii disciplinare se va ţine seama de cauzele şi gravitatea abaterii disciplinare. la propunerea comisiei de disciplină. k Μustrarea scrisă se poate aplica direct de către persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică. după caz. gradul de vinovăţie şi consecinţele abaterii.” Într-un articol distinct. împrejurările în care aceasta a fost săvârşită.

să fie propusă nesancţionarea celui care a săvârşit abaterea disciplinară. atribuţiile. care poate să nu fie cea de la locul săvârşirii contravenţiei. Există însă o derogare de la procedura comună. diferite de cele săvârşite în afara activităţii profesionale. săvârşite în timpul şi în legătură cu atribuţiile de serviciu. în absenţa altor dispoziţii procedurale speciale. nu poate fi exclusă nici situaţia ca. la propunerea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.Modul de constituire. Pentru primele două sancţiuni disciplinare. în termen de 7 ani de la aplicare. Această dispoziţie a fost considerată neconstituţională. 128 . mustrarea scrisă. situaţie în care însă. Referitor la această prevedere legală. organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină precum şi componenţa. după caz. Sancţiunile disciplinare se radiază după cum urmează: în termen de 6 luni de la aplicare. dar nu mai aspră decât cea iniţial dispusă. Dacă instanţa judecătorească apreciază că actul de sancţionare este nelegal. cel mult. sancţionarea diferită trebuie motivată. s-a apreciat în doctrină. Statutul prevede expres competenţa judecătoriei în a cărei circumscripţie îşi are sediul autoritatea sau instituţia publică în care este numit funcţionarul public sancţionat. “Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii. în doctrină s-a apreciat că. să indice sancţiunea cea mai severă care ar putea fi aplicată funcţionarului public. deoarece modificarea actului administrativ de sancţionare ar echivala cu o imixtiune a puterii judecătoreşti în sfera de competenţă a administraţiei publice. având în vedere acele fapte ce constituie contravenţii. Faţă de prevederile Statutului. radierea se constată prin act administrativ al conducătorului autorităţii sau instituţiei publice. Statutul adăugând la soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de judecată şi pe aceea a modificării ordinului sau dispoziţiei de sancţionare. Potrivit legii. însă nu poate ea însăşi să aplice o sancţiune disciplinară unui funcţionar aparţinând administraţiei publice. de a soluţiona plângerea contravenientului. a ordinului sau dispoziţiei de sancţionare. asemeni oricărui cetăţean. în cadrul răspunderii administrative a funcţionarilor publici. inclusiv în ce priveşte individualizarea sancţiunii. ea va dispune anularea actului şi poate. după cum şi persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică poate aplica o sancţiune mai uşoară sau mai severă decât cea propusă de comisia de disciplină. în doctrină s-a subliniat că este vorba despre o răspundere administrativ-contravenţională. în termen de un an de la expirarea termenului pentru care au fost aplicate. În tăcerea legii. Răspunderea contravenţională a funcţionarilor publici se angajează în cazul în care aceştia au săvârşit o contravenţie în timpul şi în legătură cu sarcinile de serviciu. de a soluţiona plângerea acestuia. funcţionarul public se poate adresa cu plângere la judecătoria în a cărei circumscripţie îşi are sediul autoritatea sau instituţia publică în care este numit funcţionarul public sancţionat. funcţionarul public nemulţumit de sancţiunea aplicată se poate adresa instanţei de contencios administrativ. Este adevărat că instanţa judecătorească trebuie să verifice legalitatea actului de sancţionare.” Faţă de regimul de drept comun în materia răspunderii administrativcontravenţionale prin care a fost stabilită competenţa judecătoriei în a cărei circumscripţie a fost săvârşită contravenţia. astfel încât să existe o anumită proporţionalitate între sancţiunea aplicată şi gravitatea faptei săvârşite. aceste litigii urmează să fie soluţionate de către instanţa judecătorească potrivit Legii contenciosului administrativ. celelalte sancţiuni disciplinare cu excepţia destituirii din funcţia publică. solicitând anularea sau modificarea. în urma cercetării. care implică o răspundere contravenţională potrivit dreptului comun în materie. modul de sesizare şi procedura de lucru ale acestora se stabilesc prin hotărâre a Guvernului. destituirea din funcţia publică.

b). suspendarea din funcţia publică încetează. după caz. În ce priveşte răspunderea penală a funcţionarului public.(1) din Constituţia republicată. răspunderea patrimonială a funcţionarilor publici intervine în cazul în care aceştia au cauzat prin actele sau faptele lor anumite prejudicii. pentru daunele plătite de autoritatea sau instituţia publică. anularea actului şi repararea pagubei. răspunderea civilă a funcţionarului public se angajează: a).” § 4. persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică va dispune suspendarea funcţionarului public din funcţia publică pe care o deţine. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 1. în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei sau. Potrivit Statutului. de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie. printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal al unei cereri este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins. va fi sesizată comisia de disciplină competentă. pe baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. În cea de-a treia situaţie. După cum se poate observa. “Dacă instanţa judecătorească dispune achitarea sau încetarea procesului penal. vom interpreta că. iar fapta funcţionarului public poate fi considerată abatere disciplinară. de serviciu sau în legătură cu serviciul. În cazul în care funcţionarul public este trimis în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii. care împiedică înfăptuirea justiţiei.Deoarece. Potrivit Statutului funcţionarilor publici. în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit. în primele două situaţii. în doctrină s-a relevat că. unor terţe persoane. aceasta se va dispune prin emiterea de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice a unui ordin sau a unei dispoziţii de imputare. iar funcţionarul public respectiv îşi va relua activitatea în funcţia publică deţinută anterior şi îi vor fi achitate drepturile salariale aferente perioadei de suspendare. În situaţia în care nu sunt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii penale. numită într-o funcţie publică 129 . răspunderea funcţionarului public îşi are sorgintea în art. În ce priveşte modul de reparare a pagubelor aduse autorităţii sau instituţiei publice. pentru pagubele produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiei publice în care funcţionează. în calitate de comitent. Dreptul conducătorului autorităţii sau instituţiei publice de a emite ordinul sau dispoziţia de imputare se prescrie în termen de 3 ani de la data producerii faptei. iar în a treia situaţie. fie autorităţii sau instituţiei publice din care fac parte. fie unei alte persoane fizice sau juridice de drept public sau privat. c).52 alin. Într-o formă sintetică. acesta poate fi exercitat şi de către funcţionarii publici. Împotriva ordinului sau dispoziţiei de imputare. contra statului sau contra autorităţii. funcţionarul public reprezintă persoana: a. funcţionarul public în cauză se poate adresa instanţei de contencios administrativ. persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de o autoritate publică. potrivit căruia. dreptul comun al contravenţiilor stabileşte şi calea de atac a recursului la secţia de contencios administrativ a tribunalului. prin asumarea unui angajament de plată. legiuitorul nu a prevăzut un termen în care funcţionarul se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi nici dacă procedura prealabilă pe care legea contenciosului administrativ o prevede mai este obligatorie. aceasta intervine pentru infracţiunile săvârşite în timpul serviciului sau în legătură cu atribuţiile funcţiei publice pe care o ocupă.

o autoritate administrativă autonomă c. După nivelul atribuţiilor titularului funcţiei publice distingem: a. funcţionari de conducere şi funcţionari de execuţie c. disciplinară. cu personalitate juridică b. a îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea: a. egalităţii şi meritului 4. după caz 10. garantat c. fără personalitate juridică 8. civilă c. intră în categoria funcţionarilor publici b. 18 ani împliniţi b. aleasă într-o funcţie publică 2. numită sau aleasă într-o funcţie publică c. Dreptul la opinie al funcţionarilor publici este: a. intră în categoria angajaţilor cu contract de muncă c. intră în categoria liberilor profesionişti 3. d) directorii executivi ai serviciilor deconcentrate ale ministerelor. Potrivit Statutului funcţionarilor publici. înalţi funcţionari publici. un organ de specialitate al administraţiei publice centrale. printre alte condiţii. accesul la funcţia publică respectă principiile: a. 21 de ani împliniţi c. Refuzul depunerii jurământului de credinţă de către funcţionarul public atrage: a. funcţionari debutanţi şi funcţionari definitivi 6. motivării şi proporţionalităţii c. asigurat b. civilă sau penală. legalităţii şi transparenţei b. suspendarea actului de numire în funcţie c. 130 . revocarea actului administrativ de numire în funcţie 7. contravenţională. un organ subordonat Ministerului Administraţiei şi Internelor.b. cu vinovăţie. Sunt înalţi funcţionari publici: a) secretarii generali adjuncţi din ministere. Încălcarea de către funcţionarii publici. limitat 9. Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici reprezintă: a. 16 ani împliniţi 5. anularea actului de numire în funcţie b. cadrele didactice: a. În statele Uniunii Europene. b) secretarii municipiilor. funcţionari de conducere şi funcţionari de execuţie b. Pentru a ocupa o funcţie publică. penală b. c) directorii generali adjuncţi din cadrul ministerelor. o persoană trebuie să aibă vârsta de minimum: a.

Rosetti. Bucureşti. Mihai CONSTANTINESCU. 1998. Bucureşti. Ed. Casa de Presă şi Editură “Tribuna”. 2008. Tratat de drept administrativ. Universul Juridic. Cluj-Napoca. Bucureşti. Lumina Lex. Ed.Beck. Ioan MURARU. 131 . All Beck. Drept administrativ român. 2003. Aurel SEGĂRCEANU. Anton TRĂILESCU. Cerma. Florin COMAN KUND. Florin VASILESCU. 1996. ed. Drept administrativ. coordonatori Ioan MURARU. Drept administrativ. Lumina Lex. Cluj-Napoca. Explicaţii şi comentarii. Drept administrativ. ed. vol. Bucureşti. 2003. Regia Autonomă „Monitorul Oficial”. Ed. Bucureşti. a IV-a. Partea generală. Ed. 2007. a doua revăzută şi adăugită. C. Comentariu pe articole.Beck. a IV-a. Rodica Narcisa PETRESCU.H. Mihai CONSTANTINESCU. Bucureşti. Sisteme administrative europene. Accent. Elena Simina TĂNĂSESCU.A. 4. Ed. Elena Simina TĂNĂSESCU. Bucureşti. Alexandru NEGOIŢĂ. Universul Juridic. Emil BĂLAN. Ion VIDA. Ed. Sylvi. Bucureşti. ediţie revizuită pentru uzul studenţilor. Dumitru BREZOIANU. Valentin PRISĂCARU. Sylvi.J. revăzută şi adăugită. 2004. vol. ed.Bibliografie orientativă Antonie IORGOVAN. 1992. 3.H. Ioan MURARU. Les systèmes politico-administratifs de l'Europe des Douze. Paris. Ioan SANTAI. Ioan MURARU. Bucureşti.I. Ed. Lumina Lex.. I. Ed.H. Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii-. Drept administrativ. Regia Autonomă „Monitorul Oficial”. Drept administrativ. Cristian Giusepe ZAHARIE. Bucureşti. Drept administrativ. Comentarii Beck. Ed. Bucureşti. ed. Bucureşti. Sinteze teoretice şi exerciţii practice pentru activitatea de seminar. Mihai CONSTANTINESCU. a III-a revăzută şi actualizată. Mircea PREDA. Dana APOSTOL TOFAN. 2004. Ed. Dana APOSTOL TOFAN. Drept administrativ. Ed. Antonie IORGOVAN. a II-a. Ed. 2002. Instituţii administrative europene. ed. colecţia Legi comentate. Risoprint. Administrations comparées. 2002. Ed. Ioan VIDA. Ed. Instituţii administrative. Bucureşti. I. Ed. Sibiu. 2008.Beck.Tratat elementar. Ed. Bucureşti. Beck. Constituţia României. Ed. Revizuirea Constituţiei. Jaques ZILLER. 2008. 2006. ed. Bucureşti.H. Ed. revăzută şi actualizată. ediţia a II-a revăzută şi actualizată. Ed. Drept administrativ. Drept administrativ. Tratat de drept administrativ. 2008. a II-a. Bucureşti. All Beck. vol. 1994. Bucureşti. Alexandru-Sorin CIOBANU. C. Corneliu MANDA. ed. Verginia VEDINAŞ. 2006. All Beck. Mihai OROVEANU. Bucureşti. 2005. Editions Montchrestien – E. Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei. Puterea executivă şi administraţia publică. 2004. Constituţia României – comentată şi adnotată. Partea I. 1993. Antonie IORGOVAN. a III-a revăzută şi adăugită. Ed. ed. Bucureşti.H. Ed.Beck. C. C. 2002. Ion DELEANU. 2008. a III-a revăzută şi adăugită. C. 2007. Ed. Partea generală. Tratat de drept administrativ român. Liviu COMAN KUND. Liviu GIURGIU. Antonie IORGOVAN.Tratat elementar. Ed.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful