P. 1
Drept_administrativ1_Tofan_Dana

Drept_administrativ1_Tofan_Dana

|Views: 2,546|Likes:
Published by Cătălin Blîndu

More info:

Published by: Cătălin Blîndu on Nov 27, 2010
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

05/04/2015

pdf

text

original

Universitatea „Dunărea de Jos” Facultatea de drept

DREPT ADMINISTRATIV Volumul I

Note de curs

Dana Apostol Tofan

2009

1

Cuprins Partea a I-a: Introducere în dreptul administrativ şi în ştiinţa administraţiei Capitolul I: Aspecte generale § 1. Noţiuni fundamentale pentru dreptul administrativ……………..................................4 § 2. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)..…………..................................7 Capitolul II: Executivul şi administraţia publică § 1. Relaţia executiv – administraţie publică…………………….......…….........................9 § 2. Rolul executivului în dreptul public contemporan…………………...........................10 § 3. Noţiunea de autoritate publică potrivit Constituţiei României……….......................13 § 4. Noţiunea de administraţie publică potrivit Constituţiei României …........................14 § 5. Sfera administraţiei publice potrivit art. 52 din Constituţia României…...................14 § 6. Definiţia şi trăsăturile administraţiei publice…………….....………….......................16 § 7. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)..…………................................17 Capitolul III: Dreptul aplicabil administraţiei publice § 1. Obiectul dreptului administrativ…………………………........……,.......................…19 § 2. Definiţia şi trăsăturile dreptului administrativ………….......………..........................20 § 3. Izvoarele scrise ale dreptului administrati...........................……………………………..................................................21 § 4. Izvoarele nescrise ale dreptului .administrativ………………………………………….........................……........................24 § 5. Normele de drept administrativ……………………………………………............……......…............……......25 § 6. Raporturile de drept administrativ …………………………………………………………................................…..............…...27 § 7. Codificarea dreptului administrativ şi a procedurii administrative............................29 § 8. Sinteză a evoluţiei doctrinei administrative româneşti. Loc şi rol în mişcarea contemporană…………........................................................……30 § 9. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)..…...........................................34 Partea a II-a: Autorităţile administraţiei publice Capitolul I: Teoria generală a organizării administraţiei publice § 1. Noţiuni specifice……………………………….......................…….……............….…36 § 2. Sarcinile, competenţa şi capacitatea organelor administraţiei publice…............….37 § 3. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)........….....................................38 Capitolul II: Preşedintele României § 1. Rolul Preşedintelui şi implicaţiile privind calificarea regimului constituţional actual …....................................................................................................................................40 §2.Clasificarea atribuţiilor Preşedintelui României………………………..............….......41 § 3. Atribuţiile Preşedintelui României în raporturile cu autoritatea legiuitoare…...................................................................................................................42 §4.Atribuţiile Preşedintelui României în cadrul puterii executive…................................47 §5. Atribuţiile Preşedintelui României în raporturile cu justiţia. şi alte autorităţi jurisdicţionale……......…......……….....................….................……….49 §.6.ActelePreşedinteluiRomâniei……….......……………………………................……..50 §.7.Răspunderea Preşedintelui României…......………………………............…....…....52 §.8. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)……………...............................54
2

Capitolul III: Guvernul României § 1. Rolul şi structura Guvernului…………………………………...………….............…..57 § 2. Regimul învestiturii Guvernului……’….……….............…………………..................59 § 3. Durata mandatului şi statutul membrilor Guvernului…………………………...................................…...........................................61 § 4. Primul ministru……………………………………….......................……...........….....63 § 5. Organizarea şi funcţionarea Guvernului………………………………………..........................……………...........….....65 § 6. Actele Guvernului. Delegarea legislativă…………….………………………...............................……………............…....67 § 7. Controlul parlamentar şi răspunderea membrilor Guvernului………………………......................................................................................71 § 8. Administraţia centrală de specialitate………………........……………............……...75 § 9. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)…….........………............ ….....79 Capitolul IV: Administraţia publică locală §1 Evoluţia legislaţiei în domeniu…………………………………………..............…..…..81 § 2 Principii contemporane de organizare a administraţiei publice locale.....................82 §3. Principiile organizării administraţiei publice locale în România…….........................83 § 4 Constituirea, competenţa şi funcţionarea consiliului local.…… ….........................86 § 5. Actele şi răspunderea consiliului local………………………….................................91 § 6. Primarul, viceprimarul şi administratorul public.…… ………...................................94 § 7. Secretarul unităţii administrativ-teritoriale…………………………...........................98 § 8. Consiliul judeţean şi preşedintele consiliului judeţean........…................................98 § 9. Prefectul şi subprefectul................. ……………....................................................100 § 10.Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)…… …..................................103 . Partea a III-a: Funcţia publică şi funcţionarul public Capitolul I: Teoria generală a funcţiei publice § 1. Noţiuni specifice. Evoluţia legislaţiei în domeniu ………......................................105 §2Constituţionalitatea şi legalitatea funcţiei publice…………………...........................106 § 3. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)……………............... …........109 Capitolul II: Statutul funcţionarilor publici § 1. Definirea, selecţia, numirea şi avansarea funcţionarilor publici…………………..................................................................................................110 § 2. Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici……………………………………........................................……............……......114 § 3. Răspunderea funcţionarilor publici……………………………………………........................…………............……....118 § 4. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)…………………………………............................................…................122 Bibliografie orientativă…………………………...................................……………....124

3

procedeele. acolo unde va fi cazul.veţi fi capabili să: • Definiţi dreptul administrativ şi administraţia publică • Distingeţi rolurile şi atribuţiile principalelor autorităţi şi puteri în stat • Conturaţi în linii generale administraţia publică locală • Evidenţiaţi principalele aspecte legate de funcţia publică şi statutul funcţionarului public în România 4 . concluzii sau teme de control. în urma însuşirii conceptelor fundamentale ale analizei regionale. La finalul parcurgerii acestui material. astfel încât la sfârşitul celor 9 module de studiu să fiţi familiarizaţi cu elementele teoretice fundamnetale ale obiectului metodei de cercetare a disciplinei. pe parcursul orelor de pregătire individuală să asimilaţi un minim de cunoştinţe în domeniu. instructiv fiind structurată pe trei părţi şi 9 module. fiecare modul fiind împărţit pe lecţii specifice. Lucrerea are un scop didactic.Cuvânt înainte Bine aţi venit la întâlnirea cu disciplina Drept administrativ! Materialul de studiu este destinat documentării studenţilor din anul I Administraţie Publică ID şi Drept Fără Frecvenţă. timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor. formativ. Nu este necesar să citiţi dintr-o dată această carte. Informaţiile sunt prezentate într-o manieră care să vă permită o pregătire graduală astfel încât să reuţiţi singuri. rezultatele aşteptate. Pe baza acestei modalităţi de prezentare a informaţiilor veţi reuşi să parcurgeţi şi să asimilaţi materia într-o manieră plăcută şi eficientă. Materialul de studiu are precizate pentrun fiecare modul : obiectivele specifice. instrumentele specifice utilizate pentru înţelegerea noţiunilor de bază ale dreptului administrativ. competenţele dobândite. rezumatul.

Dacă în doctrina. între care exista o strictă subordonare. legislaţia şi jurisprudenţa interbelică din ţara noastră s-a utilizat în principal. autoritatea publică. Din analiza regimurilor constituţionale româneşti. cuvântul administraţie provine din limba latină. puterea publică. serviciul public. Noţiuni fundamentale pentru studiul dreptului administrativ În studiul Dreptului administrativ. consacrată prin Constituţiile socialiste şi legislaţia epocii. atât activitatea administraţiei statale cât şi activitatea administraţiei locale. Faţă de această situaţie s-a născut întrebarea. ramură a dreptului public. caracteristice fiecărei epoci rezultă că spre sfârşitul secolului XIX şi prima parte a secolului XX prin noţiunea de administraţie publică. aceasta din urmă fiind caracterizată prin autonomie locală. la comandă. la origini. la care s-a revenit după 1990. larg utilizată.definească interesul public. Noţiunea de administraţie publică reprezentând noţiunea fundamentală pentru Dreptul administrativ. noţiunea de administraţie publică ocupă poziţia centrală. interes public. în toată perioada postbelică a fost folosită exclusiv noţiunea de administraţie de stat. în timpul regimului socialist. dacă este vorba de noţiuni diferite sau de una şi aceeaşi noţiune. cu alte cuvinte. dacă sintagma administraţie de stat este diferită ca înţeles de sintagma administraţie publică sau dimpotrivă se identifică cu cea din urmă. administraţia publică în sens funcţional şi în sens organic . atât activitatea administraţiei centrale cât şi a administraţiei locale. aprofundarea şi utilizarea noţiunilor fundamentale pentru studiul dreptului administrativ Rezultatele aşteptate : studenţii vor înţelege. prezentarea principalelor concepte cu care această disciplină operează va începe firesc cu analiza acesteia.definească dreptul administrativ ca ramură a dreptului public. principii de bază ale organizării administraţiei publice locale. către şi minister. autoritate publică. Etimologic. Noţiunea de administraţie publică acoperea astfel. pusă în slujba cuiva. Dimpotrivă. rezultat al descentralizării administrative. se avea în vedere de regulă. înţelegerea. Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore • § 1. sfera administraţiei publice fiind mai largă decât a administraţiei de stat. noţiunea de administraţie publică se identifica cu noţiunea de administraţie de stat. prin includerea şi a administraţiei publice locale.Partea I-a Introducere în dreptul administrativ şi în ştiinţa administraţiei Modulul I Aspecte generale • • • Obiective specifice : Cunoaşterea. Prin urmare. fiind compus din prepoziţia ad. Fără a fi utilizată ca atare. gestiona şi opera cu noţiunile specifice legate de administraţie publică în sens larg şi în sens restrâns. însemnând la. serviciu public. în absenţa unei administraţii 5 . administraţia de stat s-a limitat la activitatea organelor centrale şi locale ale administraţiei de stat. prin această noţiune s-a avut în vedere o activitate subordonată. supus. însemnând servitor. Competenţe dobândite : în momentul în care vor finaliza studiul acestui modul studenţii vor avea posibilitatea să : . noţiunea de administraţie publică.

actuala Constituţie utilizează cu predilecţie noţiunea de autoritate a administraţiei publice. o structură organizatorică ce acţionează în regim de putere publică. Prin urmare. deci când ne referim la organele care realizează această activitate. potrivit legislaţiei în vigoare. 1952 şi 1965) şi legislaţia adoptată în baza acestora. atribuţiile de stare civilă. denumite generic structuri administrative. 6 . ce desemnează structurile care înfăptuiesc administraţia. problema organismelor care o înfăptuiesc.). După anul 1990. construirea unei şcoli într-o comună) cât şi atribuţii cu caracter statal (spre ex. Instituţiile de învăţământ de stat. Astfel. în legislaţie utilizându-se de altfel. adică un colectiv organizat de oameni care exercită prerogative de putere publică. distinctă de administraţia de stat sau centrală. O asemenea distincţie nu ar avea nici o relevanţă în practică. se prestează servicii publice. la nivelul colectivităţilor locale întâlnim atât decizii administrative. identificăm un sens funcţional. Evocarea celor două sensuri ale noţiunii de administraţie publică ridică în mod inevitabil. pentru realizarea unui interes public. administraţia publică constă într-un ansamblu de autorităţi publice prin care. în legislaţie şi implicit în doctrină fiind utilizată când noţiunea de autoritate a administraţiei publice. urmărindu-se satisfacerea interesului public prin asigurarea bunei funcţionări a serviciilor publice şi prin executarea unor prestaţii către particulari. Pe de-o parte. anterioare regimului socialist. dar ele nu pot fi calificate şi ca autorităţi publice. care funcţionează din venituri bugetare dar şi din surse extrabugetare. Pe de altă parte. unde se întâlneşte exclusiv noţiunea de organ al administraţiei de stat. Faţă de noţiunea de autoritate publică mai sus definită. Din cercetarea mai aprofundată a dispoziţiilor constituţionale şi legale în materie nu rezultă însă vreo distincţie care s-ar putea face între cele două noţiuni. noţiunea de instituţie publică are în vedere structurile subordonate unor autorităţi ale administraţiei publice. la care în permanenţă legislaţia. ţinându-se cont însă de orientarea Europei occidentale în această privinţă. alături de administraţia locală. de autoritate tutelară etc. material atunci când folosim noţiunea de administraţie publică cu înţelesul de activitate desfăşurată de anumite structuri administrative. administraţia de stat reprezentând o componentă a administraţiei publice. când cea de organ al administraţiei publice. Sub aspect funcţional..specifice autorităţilor autonome. Din analiza reglementărilor constituţionale şi legislative româneşti observăm că. sensul principal al sintagmei autoritate publică fiind acela de organ public. fiind vorba despre una şi aceeaşi categorie juridică. alese la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale. spre deosebire de Constituţiile socialiste (1948. Analiza noţiunii de administraţie publică presupune şi lămurirea celor două sensuri ale sale. noţiunea de organ al administraţiei publice. şi în mai mică măsură. identificăm un sens organic atunci când folosim aceeaşi noţiune pentru a delimita respectivele structuri administrative. s-a revenit la aceleaşi principii ale organizării şi funcţionării administraţiei publice caracteristice României interbelice. se aduc la îndeplinire legile sau în limitele legii. administraţia publică reprezintă activitatea de organizare a executării şi executare în concret a legilor. În ce priveşte noţiunea de instituţie publică considerăm că aceasta nu se identifică nici cu noţiunea de autoritate publică şi nici cu cea de autoritate a administraţiei publice.. între administraţia publică şi administraţia de stat există un raport de la întreg la parte. Sub aspect organizatoric. adeseori formularea “autorităţile şi instituţiile publice”. jurisprudenţa şi doctrina de la noi se raportează. Academia Română şi institutele de cercetare din subordinea acesteia sunt exemple de instituţii publice. în regim de putere publică. la nivel statal sau local sau într-o altă formulare. având un interes exclusiv local (spre ex.

exorbitante (prerogativele) de care dispune orice autoritate a administraţiei publice şi implicit. Cu alte cuvinte. egalitatea tuturor în faţa lui şi necesitatea adaptării lui la nevoile utilizatorilor. orice autoritate publică. strâns legată de noţiunile mai sus definite precum şi de noţiunea de administraţie publică. situaţii de urgenţă. În ce priveşte unele din noţiunile mai sus enumerate. sensul său putând să se modifice o dată cu schimbarea concepţiilor politice. beneficiază de forţa de constrângere a statului. româneşti sau occidentale. orice forţă politică ajunsă la guvernare are tendinţa să îmbrace în “haină” juridică. desemnează activitatea cu caracter continuu şi regulat organizată sau autorizată de o autoritate a administraţiei publice în vederea satisfacerii unor necesităţi de interes public. teza conceptelor juridice nedeterminate. propriului punct de vedere cu privire la o anumită instituţie. măsurile luate de aceste autorităţi se aplică direct iar în cazul în care nu sunt respectate. ci doar acea activitate apreciată de puterea politică ca fiind de interes public. În doctrina actuală. fenomen. corespondentul noţiunii de instituţie publică l-a reprezentat noţiunea de stabiliment public. definit ca un procedeu tehnic menit să dea o mai bună satisfacţie interesului general. siguranţa publică sau altele. variază în funcţie de poziţia celor aflaţi la putere. Ca şi în cazul administraţiei putem distinge şi pentru serviciul public două sensuri: un sens material. multe dintre ele regăsite în texte constituţionale şi legale. interesul public. noţiunea de putere publică (prerogative de putere publică) şi cea de interes public. reprezintă instrumentul prin care puterea politică aflată la conducerea unei ţări stabileşte decizii obligatorii pentru cetăţenii săi. şi anume. deci să confere obligativitate. cum ar fi ordinea publică. în cazul alternanţei la putere. ca de exemplu. Acest regim de putere publică presupune într-un stat democratic posibilitatea celor administraţi de a acţiona în justiţie împotriva vătămărilor aduse prin actele administraţiei publice fiind vorba despre instituţia contenciosului administrativ. dreptul privit ca ansamblu de norme juridice. care în cazul unui conflict cu cel particular trebuie să se impună. Noţiunea de serviciu public la rândul ei. Prin urmare. etc. Încă din perioada interbelică au fost evidenţiate trăsăturile esenţiale ale serviciului public.. Din definiţiile de mai sus identificăm alte noţiuni fundamentale pentru studiul dreptului administrativ. în vederea exercitării atribuţiilor sale şi pentru satisfacerea interesului public. ordine publică. cu precizarea că această sintagmă asemeni altora. s-a dezvoltat de către o parte a doctrinei germane. sensul noţiunilor de mai sus. cazuri excepţionale. ca o persoană morală de drept public ce exercita anumite prerogative de putere publică. Astfel. funcţional. nu orice activitate de interes public reprezentând un serviciu public. bun public. la un moment dat. este un concept ce depinde de scopurile politice.În doctrina şi legislaţia interbelică. concept. judeţului sau comunei. cu mijloace publice. ca de exemplu. avându-se în vedere sensul material al noţiunii şi anume: continuitatea. În baza prerogativelor de putere publică de care dispun. Noţiunea de interes public desemnează necesităţile materiale şi spirituale ale cetăţenilor. Alături de noţiunea de stabiliment public. corespondentul acestei noţiuni se regăseşte în sintagma instituţie de interes public. 7 . în legislaţia şi doctrina interbelică s-a impus şi noţiunea de stabiliment de utilitate publică definit ca acea persoană juridică privată autorizată de administraţia publică să presteze un serviciu public prin exercitarea unei activităţi de interes general. dacă avem în vedere organismul sau “întreprinderea” girată de administraţie prin care se satisface o necesitate de interes public. în care tocmai l-am definit şi un sens organic sau formal. creat din iniţiativa Statului. pericol grav. idee etc. cărora li se pot adăuga şi altele. Noţiunea de putere publică desemnează drepturile speciale.

În termenii ştiinţei administraţiei. Dreptul de apreciere sau puterea discreţionară reprezintă acea marjă de libertate lăsată la libera apreciere a unei autorităţi astfel ca. mai precis a funcţionarului public chemat să aplice legea. noţiunile de administraţie publică şi administraţie de stat sunt: a. dincolo de care se ajunge la exces de putere. acţionând în cadrul acesteia. în doctrina occidentală. o structură organizatorică ce acţionează în regim de putere publică. a unor obiective. a oricărei autorităţi publice în general. în regim de putere publică. se prestează servicii publice c. până la faptele materiale concrete. § 2. În sens organic. În doctrina actuală. un colectiv organizat de oameni care exercită prerogative de putere publică. pentru realizarea unui interes public b. o activitate de organizare a executării şi de executare în concret a legii 8 . activitatea de organizare a executării şi executare în concret a legii b. a personalului din administraţie (funcţionarii publici sau angajaţii contractuali). activitatea de organizare a executării şi executare în concret a legii b. a permis în doctrina interbelică românească şi în mod constant. echivalente b. la nivel statal sau local 3. s-a susţinut că este vorba despre noţiuni cu un înţeles larg şi relativ determinat. a celor care compun administraţia. Identificarea unei astfel de libertăţi de apreciere. punând-o în mişcare sau. în vederea atingerii scopului indicat de legiuitor. în regim de putere publică. În doctrină a fost subliniat în mod constant caracterul oricărei activităţi de natură administrativă de a constitui un fapt administrativ. În sens funcţional. de dirijare sau de combinare a unor mijloace în vederea înfăptuirii. un ansamblu de autorităţi publice prin care. instrumentul prin care puterea politică aflată la conducerea unei ţări stabileşte decizii obligatorii pentru cetăţenii săi 4. activitatea de administrare fiind prin definiţie o activitate subordonată. un ansamblu de autorităţi publice prin care. administraţia publică reprezintă: a. se aduc la îndeplinire legile sau în limitele legii. noţiunea de administraţie de stat este inclusă în noţiunea de administraţie publică 2. Studierea sistematică a fenomenului administrativ presupune cercetarea legăturii complexe a acestuia cu problematica puterii politice şi implicit a guvernării.Noţiunea de autoritate publică poate fi definită ca reprezentând: a. să poată recurge la orice mijloc de acţiune în limitele competenţei sale. se aduc la îndeplinire legile sau în limitele legii. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 1. ca să folosim terminologia de specialitate. aflată la îndemâna administraţiei publice. Dincolo de aceste limite. se prestează servicii publice c. o activitate apreciată de puterea politică ca fiind de interes public c. autoritatea respectivă va acţiona cu exces de putere ce poate fi cenzurat în instanţa de judecată. administraţia publică reprezintă: a.Prin această teorie. un fenomen administrativ. orice fapt administrativ presupune o activitate de organizare. a căror interpretare este lăsată la libera alegere a celui chemat să aplice norma juridică în care se regăsesc. material. înţeles ca specie a fenomenului social. noţiunea de administraţie publică este inclusă în noţiunea de administraţie de stat c. stabilite de structuri organizatorice superioare. Din prezentarea de mai sus rezultă că nu poate fi concepută administraţia în absenţa factorului uman. dezvoltarea teoriei puterii discreţionare a administraţiei.

o autoritate publică b. datorită caracterului permanent al nevoilor sociale ce trebuie satisfăcute b. structură subordonată unei autorităţi a administraţiei publice c. Egalitatea în faţa serviciului public presupune: a. exorbitante de care dispune orice autoritate publică. o instituţie de utilitate publică c. ajustarea constantă a acestuia în funcţie de evoluţia nevoilor sociale şi progresul societăţii în ansamblu d. în vederea exercitării atribuţiilor sale şi pentru satisfacerea interesului public c. o activitate cu caracter continuu şi regulat b. o activitate cu caracter continuu şi regulat c. drepturile speciale. o instituţie publică c. 11. o instituţie de utilitate publică d. ca natură: a. Noţiunea de serviciu public prezintă următoarea semnificaţie pentru dreptul administrativ: a. o autoritate publică b. O persoană juridică privată. au acces la serviciul public şi sunt îndreptăţiţi la prestaţiile pe care acesta le oferă 9. O structură înfiinţată de către stat care desfăşoară preponderent o activitate de serviciu public este ca natură: a. Ce se înţelege prin dreptul de apreciere sau puterea discreţionară a administraţiei ? a. că serviciul public este o activitate neîntreruptă. un instrument prin care Guvernul acţionează asupra Parlamentului 12. activitatea cu caracter continuu şi regulat organizată sau autorizată de o autoritate a administraţiei publice în vederea satisfacerii unor necesităţi de interes public b. depăşirea limitelor competenţei organului administraţiei publice 9 . o instituţie publică d. un ansamblu de norme juridice aplicabil administraţiei publice c. Dreptul reprezintă: a. structură subordonată unei autorităţi publice 8. autorizată să desfăşoare o activitate de serviciu public este. o activitate apreciată de puterea politică ca fiind de interes public 6. instrumentul prin care puterea politică aflată la conducerea unei ţări stabileşte decizii obligatorii pentru cetăţenii săi. necesităţile materiale şi spirituale ale cetăţenilor. Noţiunea de interes public prezintă următoarea semnificaţie pentru dreptul administrativ: a. Noţiunea de putere publică prezintă următoarea semnificaţie pentru dreptul administrativ: a. 7. că toţi cetăţenii. un stabiliment public. instrumentul prin care puterea politică aflată la conducerea unei ţări stabileşte decizii obligatorii pentru cetăţenii săi b. că serviciul public este o activitate supusă unui regim juridic de drept public c. o instituţie de interes public 10.5. în mod nediferenţiat. la un moment dat b.

gestiona sau opera cu noţiunile specifice legate de puterea executivă din România. supraordonată c. combinare a unor mijloace.stabilească sediul constituţional al administraţiei şi al contenciosului administrativ. studenţii vor avea posibilitatea să : . în sensul cel mai larg. abuzul de putere c.b. administraţia. Interesul 10 . în vederea înfăptuirii. faţă de care prestatorul activităţii se află în anumite raporturi juridice şi căruia beneficiarul prestaţiei îi pune la dispoziţie mijloacele materiale şi financiare necesare.precizeze importanţa autorităţilor cu atribuţii de control . relaţia executiv-administraţie publică sau rolul executivului în dreptul public contemporan român. pentru a ajunge la scopul indicat de legiuitor 13. aprofundarea şi utilizarea noţiunilor legate de executiv. raportul dintre administraţie şi cei administraţi sau autorităţi publice autonome cu atribuţii de control. a fost definită ca o activitate ce constă într-o prestaţie a unei persoane sau a unui grup de persoane în folosul altora. Faptul administrativ în sens larg reprezintă: a. Rezultatele aşteptate :studenţii vor înţelege. o activitate ce are ca finalitate realizarea unor valori politice c. dirijare. În doctrina de drept public. o înţelegere a acestei noţiuni. o activitate ce presupune adoptarea unor decizii esenţiale de politică internă şi externă Modulul II Executivul şi administraţia publică • • Obiective specifice :cunoaşterea. noţiunea de administraţie publică reprezintă noţiunea centrală a dreptului administrativ. a unor obiective. valori. de soluţionare a unor conflicte 14.definească noţiunea de administraţie publică . Dacă activitatea prestată are drept scop realizarea unor interese particulare vorbim de o administrare particulară. urmând să aibă ca punct de reper. până la faptele materiale concrete. marja de libertate lăsată la aprecierea celui chemat să aplice legea. Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore. stabilite de structuri organizatorice superioare b.precizeze rolul executivului în administraţie . • • § 1. resurse. naţionale sau locale. Competenţe dobândite : în momentul în care voir finaliza studiul acestui modul. iar dacă are drept scop satisfacerea unor interese generale. ne aflăm în prezenţa unei administraţii publice. înţelegerea . Activitatea de administrare este o activitate: a. subordonată b. o activitate de organizare. Relaţia executiv-administraţie publică Am convenit deja că. orice discuţie cu privire la definirea acestuia.

Activitatea de administrare faţă de activitatea de guvernare. evocat mai ales sub aspect istoric.general este de regulă. pe linia de gândire a autorilor germani s-a susţinut că administraţia cuprinde întreaga activitate a statului. să aibă un caracter politic. administraţia publică este legată însă în cea mai mare măsură de puterea executivă. ideea de separaţie a puterilor nu a urmărit altceva decât formularea de soluţii democratice prin exerciţiul în fapt al uneia şi aceleiaşi puteri politico-statale. exprimat prin actele politice ale celor care deţin puterea. societatea contemporană fiind caracterizată mai degrabă prin diferite forme de colaborare şi control reciproc între clasicele funcţii ale statului. Problema definirii administraţiei publice prin raportare la celelalte activităţi fundamentale ale statului şi în primul rând la puterea executivă a preocupat dintotdeauna doctrina de drept public românească care a cunoscut cea mai profundă dezvoltare după adoptarea Constituţiei din 1923. activitate organizată de lege. administraţia publică este legată de puterea legislativă care. înfăptuită prin patru categorii de organe ale statului: organele puterii de stat. noţiunea de administraţie de stat a fost utilizată pentru a desemna una din formele fundamentale de activitate a statului. nu este în întregime putere executivă. În doctrina postbelică. ceea ce face ca activitatea prestatoare în cauză. Cu alte cuvinte. decât printr-o veritabilă delimitare. Prin scopul său. prin activitatea sa principală. administraţia publică este în întregime sub influenţa şi sub controlul puterii executive. organele judecătoreşti şi organele procuraturii. constând în legiferare. Orice discuţie referitoare la puterea executivă a statului porneşte de regulă de la încadrarea acesteia în clasicul principiu al separaţiei puterilor în stat. fără ca 11 . În egală măsură. dar nu se identifică cu aceasta.102 din Constituţia României. republicată. ideea separaţiei puterilor în stat a dobândit în timp valoarea unei metafore. regionale sau comunale. Prin natura ei. care nu este nici legislaţie şi nici justiţie. se afirmă că puterea executivă sau executivul îndeplinesc funcţii administrative. Iniţial consacrată ca o formă de luptă contra absolutismului monarhic. Pe aceeaşi linie de idei. circumscrie şi stabileşte finalitatea şi sensul în care administraţia va acţiona. care consacră expres rolul Guvernului de a exercita conducerea generală a administraţiei publice. reuneşte totalitatea serviciilor publice destinate să asigure satisfacerea intereselor generale. ale cărei hotărâri sunt aplicate şi executate tot în sfera acesteia. în special între legislativ şi executiv. sfera de cuprindere a administraţiei publice fiind mai largă dar în egală măsură se poate afirma că. faţă de prevederile art. Cu alte cuvinte. În realizarea funcţiei executive a statului se desfăşoară două categorii de activităţi: de guvernare şi de administrare. Doctrina actuală a menţinut distincţia între activitatea executivă şi activitatea de administrare pornind de la semnificaţia executivului în raport cu administraţia publică. numită administraţie. administraţia publică este legată şi de puterea judecătorească. Dacă avem în vedere sensul organic al noţiunii de administraţie publică atunci cercetarea locului şi rolului structurilor organizatorice care o realizează implică o analiză prin raportare la celelalte autorităţi publice care înfăptuiesc activitatea legislativă şi respectiv. activitatea judecătorească. în condiţiile consacrării principiului unicităţii puterii în stat. având o sferă mai largă de cuprindere. Se reţine astfel în doctrină că acestea nu se identifică. într-o lucrare colectivă consacrată Dreptului administrativ. organele administraţiei de stat. administraţia publică este foarte strâns legată de puterea executivă dar nu se confundă cu aceasta sau mai exact. statul având o activitate continuă prin care caută să-şi realizeze scopurile sale. În perioada interbelică.

dar care a fost validat de practică. 12 . din analiza constituţiilor europene ale ultimelor decenii rezultă tendinţa legiuitorilor constituanţi de a renunţa treptat la menţionarea sa expresă. doctrina interbelică s-a referit în mod constant şi la colaborarea dintre puteri ca un principiu corelativ. În primul rând. Constituţia României a consacrat întregul său titlu al IIIlea. desemnarea judecătorilor. prin care s-au adăugat două noi alineate articolului 1. trebuie menţionată existenţa în societatea contemporană a unor structuri organizatorice învestite cu prerogative de putere publică. se impune precizarea că. în anul 2003. De altfel. urmărind astfel o consacrare implicită a acestuia. doctrina administrativă actuală a păstrat teza dezvoltată mai ales de ştiinţa administraţiei. prin folosirea unor expresii specifice.prin acestea să se confunde cu administraţia publică sau să se limiteze la conducerea acesteia. iar separaţia puterilor fiind reglementată de o manieră implicită. în cea mai mare măsură. se mai susţine în doctrină. a legăturii între deciziile politice şi cele juridice. ca fiind singurul în măsură să garanteze funcţionalitatea normală a raporturilor şi echilibrului dintre diversele puteri.” Chiar în varianta sa iniţială. nu numai de o îndelungată tradiţie şi de consacrarea sa în textele unor Constituţii dintre cele mai diverse. formarea şi funcţionarea Guvernului. în general. principiul separaţiei puterilor în stat a fost prevăzut expres. pentru organizarea aplicării şi aplicarea în concret a legii. în statele moderne se constată amplificarea raporturilor de interdependenţă între politică şi drept. între ele existând diverse forme de colaborare şi control care s-au accentuat în timp. primul dintre ele prevăzând expres acest principiu. Sub acest aspect. De regulă. administraţia publică este o activitate determinată de voinţa politică şi realizată. apreciind că este vorba despre un principiu verificat. Acestei poziţii din doctrină i s-a dat satisfacţie cu ocazia revizuirii Constituţiei. Justificarea adoptării unei asemenea poziţii presupune două precizări importante ce permit de altfel o corectă înţelegere a rolului executivului în dreptul public contemporan. autorităţilor publice care realizează cele trei funcţii clasice ale statului: legislativă. contenciosul administrativ. niciodată şi nicăieri cele trei puteri nu au fost complet separate. de executiv. În al doilea rând. Alţi autori disting pur şi simplu între activităţi executive cu caracter de dispoziţie şi activităţi executive cu caracter de prestaţie. În principal. § 2. executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale. între actele de conducere politică şi norma juridică. ca cea de funcţie a statului. acest din urmă principiu rezultă din modul de reglementare a raporturilor dintre autorităţile ce realizează cele trei funcţii ale statului printre care menţionăm: procedura legislativă. autoritate publică. De asemenea. Deşi Constituţia din 1923 a consacrat expres principiul separaţiei puterilor în stat. activităţi de asigurare a bunei funcţionări a serviciilor publice şi activităţi de prestaţii în cele mai diverse domenii. etc. devenind dominante la ora actuală în organizarea şi funcţionarea autorităţilor publice. principiul fiind mai degrabă sugerat. Constituţia României din 1991. executivă şi judecătorească. enunţată şi în perioada dreptului socialist conform căreia activităţile administraţiei publice se pot clasifica în: activităţi cu caracter de dispoziţie. în varianta sa iniţială s-a înscris ca tehnică de redactare şi ca limbaj juridic pe linia constituţiilor europene adoptate în ultimele decenii. Rolul executivului în dreptul public contemporan Dacă iniţial în constituţiile clasice. “Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor legislativă. Au existat însă şi autori care au criticat lipsa consacrării exprese a principiului separaţiei puterilor din Constituţia României. organ statal etc.

Consiliul Economic şi Social etc. care avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării. După cum se arată într-o lucrare consacrată unei analize comparate a administraţiilor publice specifice ţărilor Uniunii Europene. în regimul constituţional românesc actual se află şi alte autorităţi publice precum. strict. În raport cu actuala fizionomie constituţională. Curtea Constituţională are ca scop garantarea supremaţiei Constituţiei. plângerile cetăţenilor sunt îndreptate împotriva administraţiei publice şi în această sferă îşi coordonează activitatea. Din aşezarea în structura Constituţiei rezultă o primă constatare şi anume că această autoritate publică nu se integrează în nici una din clasicele puteri. ea fiind însărcinată să le facă să-şi respecte atribuţiile. ombudsmanul are şi atribuţii de natură judecătorească dacă avem în vedere că cel mai adesea. compunerea sa fiind rezultatul colaborării dintre puterea legiuitoare (fiecare Cameră numeşte câte 3 judecători) şi puterea executivă. care numeşte de asemenea 3 judecători. în anul 2003. ombudsmanul (denumirea tradiţională a acestei autorităţi) este legat de puterea legislativă. atribuţiile Curţii Constituţionale înscriindu-se în zona echilibrului şi controlului reciproc. În concluzie. În aceeaşi situaţie. în Constituţia din 1991. pentru că de regulă. Jurisdicţia constituţională se situează în afara celor trei puteri. Avocatul Poporului este dificil de încadrat în una din cele trei puteri clasice. această autoritate publică a fost calificată ca o autoritate administrativă autonomă cu atribuţii jurisdicţionale. Curtea de Conturi a fost încadrată printre autorităţile publice cu atribuţii exclusive de control. distinct de Autoritatea judecătorească reglementată în capitolul VI din titlul III consacrat Autorităţilor publice. Curtea Constituţională. care strict ştiinţific nu pot fi încadrate în nici una din cele trei puteri ale statului. fără a exista însă un punct de vedere comun cu privire la natura sa juridică. litigiile rezultate din activitatea Curţii de Conturi au fost date în competenţa instanţelor judecătoreşti specializate. ombudsmanul este legat de puterea executivă pentru că cel mai adesea. modificându-se corespunzător şi legislaţia în materie. într-una sau alta din cele trei puteri clasice ale statului este practic imposibilă. Curtea Constituţională este reglementată în titlul V din Constituţie.reprezentând deci autorităţi publice. îşi propune să rezolve conflictele apărute în societate ca urmare a lezării unor persoane în drepturile şi libertăţile lor. Avocatul Poporului constituie un exemplu elocvent în această privinţă. Cu ocazia revizuirii Constituţiei. de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public. Ea este alcătuită din 9 judecători. încadrarea acestei autorităţi publice. instituţia fiind prevăzută pentru prima dată la noi. Totodată. El ţine evidenţa oficială a legislaţiei României. la acest nivel este numit şi în plus. În doctrina de drept public. cel mai adesea cu atribuţii de control. 13 . are obligaţia de a prezenta anual sau la cerere rapoarte Parlamentului. Consiliul Legislativ. În sfârşit. Deşi autoritate publică. unificării şi coordonării întregii legislaţii. Curtea de Conturi reglementată în art.79 din Constituţie este organ consultativ de specialitate al Parlamentului.140 din Constituţia republicată exercită controlul asupra modului de formare. care nu intră în vreuna din cele trei puteri dar contribuie la funcţionarea şi echilibrul acestora. Consiliul Legislativ reglementat în art. reprezentată de Preşedintele României. trăsăturile procedurilor judecătoreşti. Curtea de Conturi. Procedurile prin care se realizează atribuţiile Curţii Constituţionale au în mare parte însă.

Trăsătura comună a tuturor structurilor menţionate este că ele reprezintă autorităţi independente.1 din Constituţia republicată se limitează la a prevedea rolul Guvernului. există şi alte structuri învestite cu prerogative de putere publică. în sensul în care o asemenea caracteristică defineşte autorităţile ce compun puterea legiuitoare şi cea executivă. Astfel. la care Constituţia nu face referire expresă.115 din Constituţia republicată consacră însă instituţia delegării legislative. Dacă iniţial se delimita între puterea de a face legea şi puterea de a o executa. Art. Aproape toate sunt condiţionate însă fie de acordul Parlamentului. ce rezumă în esenţă posibilitatea acordată Guvernului. înfiinţarea unor autorităţi cu atribuţii de control etc. În dreptul public contemporan. autorităţi prevăzute expres în Constituţie. doar cu ocazia revizuirii Constituţiei din octombrie 2003 reprezintă un organ consultativ al Parlamentului şi Guvernului. Consiliul Economic şi Social. Constituţia neconţinând o enumerare a atribuţiilor acestuia. ce nu au caracter politic. art. în prezent. având în frunte pe primul-ministru. Tocmai de aceea ele sunt expresia unor modalităţi de colaborare în virtutea principiului general al separaţiei puterilor în stat. al dreptului constituţional normativ. pe de-o parte şi Guvern. de a realiza politica internă şi externă a ţării şi de a exercita conducerea generală a administraţiei publice. spre deosebire de executiv care în principiu. Un capitol distinct din titlul III al Constituţiei (Autorităţile publice) este consacrat raporturilor dintre Parlament şi Guvern. prin evitarea paralelismelor. Sistemul constituţional românesc se caracterizează printr-un un executiv bicefal compus din Preşedintele României. promovarea unor principii cum sunt principiul supremaţiei Constituţiei şi legii. adoptă norme doar în aplicarea legii. dar şi unele cu caracter politic. pe de altă parte. Menţionăm cu titlu de exemplu. reglementat prin lege organică sub aspect organizatoric şi funcţional.Rolul său este preventiv. fiind evident rolul politic al Guvernului ce se exprimă nu numai în sfera exclusiv executivă. fie de propunerea primului-ministru etc. pe de-o parte şi libertatea lăsată legislativului de a controla acţiunea executivului. care a căpătat o consacrare constituţională. dificil de încadrat într-una sau alta din cele trei puteri ale statului. problema fundamentală care îşi păstrează actualitatea o constituie distincţia dintre legislativ şi executiv. altfel spus. Preşedintele României are o serie de atribuţii cu caracter administrativ. În ce priveşte Guvernul. ca o excepţie de la regula mai sus evocată.61 din Constituţie care consacră expres rolul Parlamentului de organ reprezentativ suprem al poporului român şi unică autoritate legiuitoare a ţării. având prerogativa de a reglementa primar relaţiile sociale. Limitarea puterilor în regimurile constituţionale actuale se realizează prin: asigurarea independenţei autorităţii judecătoreşti. fiind deci un garant al sistemului normativ al Constituţiei. utilizând administraţia publică.102 alin. Consiliul Naţional al Audiovizualului reglementat printr-o lege specială. ca în anumite limite şi cu respectarea unor condiţii să emită ordonanţe ce conţin norme cu putere de lege. pe de altă parte. principiul respectării ierarhiei normelor juridice. în vederea punerii ei în executare. contradicţiilor. încălcării ierarhiei izvoarelor de drept etc. adevărata divizare este cea dintre puterea executivului de a conduce politica naţională. ci şi prin colaborare cu celelalte autorităţi 14 . Analiza raportului dintre legislativ şi executiv în sistemul constituţional românesc actual porneşte de la dispoziţiile art. Pe lângă aceste autorităţi publice. în practica de Stat este imposibilă delimitarea atribuţiilor preponderent politice de atribuţiile preponderent administrative. distincţie ce reprezintă şi esenţa structurii puterii politice. dar care în egală măsură sunt dificil de încadrat în clasica separaţie a puterilor în stat.

reprezentat de primul-ministru. Pe lângă autorităţile publice prevăzute în titlul III din Constituţie. dar expresia are o semnificaţie preponderent politică. conceptul de mediere în care se poate implica Preşedintele fiind utilizat în conotaţia sa politică. În practică este dificil de stabilit unde începe şi unde se sfârşeşte impulsul politic la nivelul puterii executive. am arătat deja. fiind vorba despre sensul larg al acestei noţiuni. în sensul de structură organizaţională avută în vedere de titlul III. în cazul iniţiativei legislative şi al delegării legislative. După cum constant s-a subliniat în doctrina franceză. Curtea de Conturi. Avocatul Poporului. Toate regimurile politice se caracterizează prin existenţa unor autorităţi cu caracter constituţional şi origine politică aflate în fruntea administraţiei. de 15 . folosind prerogativele de putere publică de care dispun. este explicată uneori şi prin referire la termenul generic de organ. De altfel. libertăţile şi îndatoririle fundamentale). Astfel. fără a epuiza însă sfera autorităţilor publice din sistemul constituţional actual. În toate aceste trei cazuri este vorba despre autorităţi publice în sensul de structuri organizaţionale învestite cu prerogative de putere publică. că în alte titluri ale acesteia sunt reglementate şi alte organe ce exercită prerogative de putere publică. prevăzută în titlul al IV-lea (Economia şi finanţele) sau Curtea Constituţională căreia Constituţia îi consacră un titlu special. Între Preşedinte şi Guvern. Este vorba despre Parlament care înfăptuieşte funcţia de legiferare.80 alin. în două accepţiuni şi anume. în ce priveşte delimitarea guvernare-administrare. în special cu cea legiuitoare. guvernarea vizează decizii esenţiale ce angajează viitorul naţiunii. Avem în vedere spre exemplu. despre Preşedinte şi Guvern care realizează împreună funcţia executivă alături de autorităţile administraţiei publice centrale şi locale şi autorităţile administrative centrale autonome precum şi despre autoritatea judecătorească care prin instanţele judecătoreşti realizează funcţia de înfăptuire a justiţiei. în principiu. spre deosebire de Constituţiile socialiste din anii 1948. nu există raporturi de subordonare. cât şi ale “executivului” sunt mai complexe. autoritate a administraţiei publice. într-un sens larg şi într-un sens restrâns. Noţiunea de autoritate publică. acesta neputând interveni de pildă în cazul unei neînţelegeri dintre o instanţă judecătorească şi o altă autoritate publică. spre exemplu. apropiat de un regim parlamentar clasic sau semi-parlamentar. Noţiunea de autoritate publică potrivit Constituţiei României Am subliniat deja faptul că. asupra autorităţilor publice care realizează clasicele funcţii ale statului. în timp ce. titlul al V-lea. clasica trinitate. executivă şi judecătorească. în art. reglementând autorităţile publice care exercită clasicele funcţii ale statului: legislativă. Titlul III din Constituţie purtând chiar denumirea “Autorităţile publice” are în vedere sensul restrâns al noţiunii. ce exercită diverse forme de control. Din analiza dispoziţiilor constituţionale se constată că noţiunea de autoritate publică este folosită de actuala Constituţie. în principal. Constituţia României din 1991 a preferat utilizarea noţiunii de autoritate publică şi respectiv. Constituţia României nu foloseşte în titlul III denumirea tradiţională de “puterile statului” pentru simplul motiv că atât funcţiile Parlamentului. organ al administraţiei de stat. ci doar de colaborare. 1952 şi 1965 care au consacrat noţiunea de organ al statului şi respectiv. administraţia reprezintă activitatea prin care autorităţile publice asigură satisfacerea necesităţilor de interes public. regimul politic actual find caracterizat ca un regim semiprezidenţial atenuat sau parlamentarizat.publice.2 din Constituţie se face referire expresă la “puterile statului” avându-se în vedere. § 3. diferite de la o guvernare la alta. prevăzut în titlul al II-lea (Drepturile. calificate în legislaţie şi doctrină tot ca autorităţi publice.

aspect ce presupune o discuţie specială. mai precis între zona preponderent politică a executivului şi zona tehnico-administrativă a acestuia. Această structură şi terminologie ridică problema de a şti dacă administraţia publică se circumscrie doar la autorităţile avute în vedere în capitolul V al Titlului III din Constituţie sau există administraţie publică atât în sens funcţional cât şi în sens organic. Sfera administraţiei publice potrivit art. Guvernul României. de unde concluzia că Preşedintele este şi autoritate a administraţiei publice. Administraţia publică. 16 . asigurarea ordinii publice etc. şi nu “jocuri politice”. V al titlului III din Constituţie. IV. Astfel. dar ele fac numai administraţie publică. În plus. Parlamentul. din formularea art. Preşedintele României are prevăzute atribuţii de natură administrativă cum ar fi: apărarea ţării.52 (dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică) se lasă să se înţeleagă că actele administrative emană de la orice autoritate publică. organ reprezentativ suprem al poporului român. care reprezintă o autoritate de tutelă administrativă. printrun act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri.48. şi în afara acestor prevederi. de o autoritate publică. anularea actului şi repararea pagubei.). Conform art.1 din Constituţie. II. astfel cum acesta a fost revizuit. astfel cum acesta a fost revizuit. Autoritatea judecătorească.52 din Constituţie reprezintă deci fundamentul constituţional al apărării cetăţenilor faţă de abuzurile autorităţilor publice. Noţiunea de administraţie publică potrivit Constituţiei României Titlul al III-lea din Constituţie (Autorităţile publice) cuprinde următoarele capitole: I.dreptul celui vătămat într-un drept al său de o autoritate publică. Preşedintele României. § 5. În ce priveşte formularea de la art. şi implicit al răspunderii acestora pentru pagubele produse cetăţenilor.. Nu doar din modul de sistematizare dar şi din formulările unor texte rezultă că sfera administraţiei publice este mai mare decât sfera de activitate a autorităţilor publice reglementate în cap. Din necesităţi redacţionale a fost inclusă şi instituţia prefectului. etc. “statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.61: Parlamentul. Analiza sensului reglementării evidenţiază delimitarea pe care legiuitorul constituant a urmărit să o facă între executiv şi administrativ. Raporturile Parlamentului cu Guvernul.3. Constituţia nu foloseşte niciodată expresia “autorităţi publice de stat” sau sintagma “organe de stat”. VI.” În sfârşit. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.2 se specifică: “condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică. 52 din Constituţia României Art. art. V. “persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim. conform alin. § 4. mai precis a administraţiei de stat. este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim. 155 se referă la “instituţiile prevăzute în Constituţie” fiind avute în vedere cele mai importante autorităţi publice.111 din Constituţie rezultă că şi Guvernul este “organ al administraţiei publice”. art. la nivel central şi local.” La alin. III. înainte de revizuire) consacră un drept tradiţional . Autorităţile administraţiei publice evocate în capitolul V nu sunt singurele autorităţi publice care fac administraţie publică.” Art.unde concluzia echivalenţei lor (de ex.52 alin.52 din Constituţia României republicată (fostul art. care alături de dreptul de petiţionare prevăzut la articolul anterior din Constituţie formează categoria drepturilor-garanţii.111: Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice. în schimb art.

trebuie făcută distincţie între administraţia publică realizată de structuri statale sau locale.Textul art. pe de altă parte. la sesizare. fie întârzie cu răspunsul (tardivitate). susceptibile de a putea fi atacate în instanţa de contencios administrativ. persoanele juridice de drept privat care. instanţele judecătoreşti. au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public. Curtea Constituţională. soluţionarea litigiilor apărute în societate. Uniunea Avocaţilor din România. în regim de putere publică.1 din Constituţie foloseşte expresia generică de act administrativ. 17 . pentru realizarea unui interes public.acte administrative ale autorităţilor administraţiei publice care realizează funcţia executivă a statului.2 consacrat semnificaţiei unor termeni.1 constatăm că. pentru satisfacerea unui interes public. Prima evocă un fapt administrativ de sorginte politică (fapt administrativ politicostatal). cu excepţiile şi limitările stabilite prin lege organică.acte administrative emise de alte autorităţi publice învestite cu prerogative de putere publică. pe de-o parte şi actele jurisdicţionale. legiuitorul constituant a avut în vedere nu doar actele administrative emise de autorităţile administraţiei publice din sfera puterii executive. . şi acte administrative. . noţiunea de autoritate publică şi anume: orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează. Astfel.554/2004 defineşte în art. textul are în vedere de fapt. adoptarea de legi. iar autoritatea judecătorească urmăreşte în principal. conduse sau tutelate de şeful Statului sau Guvern şi activitatea administrativă desfăşurată de celelalte autorităţi publice cum ar fi: Parlamentul. Legea nr. prevăzute sau nu în Constituţie. Mai mult decât atât în jurisprudenţă s-a admis că instanţa este competentă să judece chiar şi actele emise de unele structuri cu caracter privat care satisfac un interes public. în regim de putere publică. noua formulare extinzând vechea dispoziţie ce viza doar actele jurisdicţionale rezultate din “procese penale”. cum ar fi de pildă. pe când cea de-a doua categorie are în vedere răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin orice eroare judiciară. care realizează o anumită activitate fundamentală dar în subsidiar acesteia pot desfăşura şi acţiuni de natură administrativă. trei tipuri de acte administrative: . Toate aceste cazuri sunt asimilate actului administrativ. în sensul legii.52 are în vedere două categorii de acte juridice prejudiciabile ale autorităţilor publice: actele administrative. În identificarea autorităţilor publice competente să emită acte administrative susceptibile de control în contencios administrativ.acte administrative emise de structuri organizatorice cu caracter privat care sunt asimilate autorităţilor publice deoarece exercită atribuţii de putere publică.52 alin. Mai mult. Avocatul Poporului. În practica administrativă se întâlnesc adeseori situaţii în care o autoritate publică fie refuză nejustificat să răspundă la o cerere. Este chiar sensul în care actuala lege a contenciosului administrativ. Din analiza art. fie nu răspunde de loc (tăcerea administraţiei).52 alin. Deşi autoritatea legiuitoare are drept principală activitate. cea de-a doua evocă un fapt administrativ ce mijloceşte realizarea competenţei (fapt administrativ-mijloc). putând fi atacate în instanţa de contencios administrativ. structurile administrative ale Parlamentului sau conducătorii instanţelor de judecată pot emite la rândul lor. deşi art. ci şi actele administrative emise de alte autorităţi publice din sfera celorlalte două puteri (legislativă şi judecătorească) sau cu atribuţii de control. În prima categorie intră toate actele administrative emise de autorităţile publice. sunt asimilate autorităţilor publice. se dă posibilitatea unei acţiuni în regres a statului împotriva judecătorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. potrivit legii. ca o activitate subsidiară activităţii lor fundamentale.

-instituţiile bugetare şi regiile autonome de interes local subordonate organic sau funcţional consiliului judeţean sau local. structurilor subordonate acestora. iar organele centrale de specialitate se pot organiza: în subordinea Guvernului sau în subordinea ministerelor ori ca autorităţi administrative autonome.este o activitate de aducere la îndeplinire a legii sau după caz. noţiunea de administraţie publică în sens formal organic. doctrina utilizează noţiunea de executiv pentru a evoca activitatea publică care nu este nici legiferare şi nici justiţie.§ 6. . nici pe lângă Preşedintele României. dreptul de tragere la răspundere şi dreptul de control al activităţii cu posibilitatea de anulare a actelor. Potrivit art.instituţiile bugetare. -autorităţiile administrative autonome locale (consiliul judeţean.autorităţile administrative autonome (organele centrale de specialitate care nu sunt în subordinea Guvernului). de organizare sau realizare efectivă a serviciilor publice. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 18 . dreptul de a-i transmite instrucţiuni obligatorii. autorităţilor administrative autonome centrale. Într-o definiţie globală. dreptul de numire a conducătorilor. autorităţilor administrative autonome locale şi. preşedintele consiliului judeţean. . . regiile autonome şi companiile naţionale subordonate ministerelor.este o activitate realizată în principal de autorităţi executive şi administrative pe care le numim autorităţi ale administraţiei publice. . Din această definiţie se desprind următoarele trăsături: . deoarece nu doar statul este persoană morală de drept public. Constituţia României nu admite constituirea de “organe administrative nici în subordinea”. . prin care. prin intermediul prerogativelor constituţionale sau legale ce fac să prevaleze interesul public. regiile autonome şi companiile naţionale subordonate organelor centrale autonome. Subordonarea administrativă în sens organic presupune: dreptul de organizare a activităţii autorităţii inferioare. Administraţia publică este o specie a activităţii publice. Administraţia publică nu mai este formă de realizare a puterii de stat ca în dreptul socialist. care impulsionează administraţia formând de fapt conducerea acesteia. . în regim de putere publică se aduc la îndeplinire legile sau. ci şi unităţile administrativ-teritoriale.instituţiile bugetare. .prefectul (administraţie de stat în teritoriu).cei doi şefi ai executivului (Preşedintele României şi Guvernul.116 din Constituţia republicată.serviciile deconcentrate ale ministerelor. Autorităţile care realizează administraţia publică sunt: . evocă o serie de autorităţi publice. ministerele se pot organiza numai în subordinea Guvernului. după caz. în frunte cu primulministru). realizată de autorităţi cu caracter constituţional şi cu origine politică. o formă a vieţii publice. administraţia publică reprezintă ansamblul activităţilor Preşedintelui. . în limitele legii se prestează servicii publice.este o activitate ce se realizează în regim de putere publică. consiliul local şi primarul). Guvernului. § 7.ministerele şi alte organe centrale de specialitate subordonate Guvernului. dreptul de supraveghere generală a activităţii. iar în sens material-funcţional. Definiţia şi trăsăturile administraţiei publice După cum am precizat deja. evocă acte juridice şi operaţiuni materiale prin care se pune în aplicare legea. În prezent.

Curtea de Conturi reprezintă: a. Potrivit Constituţiei României care autorităţi publice pot fi privite în sens restrâns: a. o autoritate publică cu atribuţii de control b. sfera administraţiei publice fiind mai largă. o autoritate administrativă autonomă cu atribuţii jurisdicţionale c.52 din Constituţia republicată consacră: a. Preşedintele. o autoritate publică cu atribuţii de control privind gestiunea banului public b. dreptul persoanei vătămate de o instituţie publică b.executiv în dreptul public contemporan ? a. În ce constă distincţia legislativ . întreaga activitate a statului. Prin ce mijloace poate fi realizată limitarea puterilor în regimurile constituţionale actuale ? a. administraţia publică era privită ca: a. Curtea de Conturi. numită administraţie de stat c. echivalenţă b. Curtea Constituţională reprezintă: a. Între noţiunea de administraţie publică şi puterea executivă există: a. În doctrina interbelică. ignorat 4. un raport de subordonare c. un raport de la întreg la parte. între activitatea de elaborare a legii şi activitatea de aplicare a ei 8. Guvernul. Avocatul Poporului reprezintă: a. o componentă a autorităţii judecătoreşti 5. Administraţia publică. asigurarea independenţei autorităţii judecătoreşti. înfiinţarea unor autorităţi cu atribuţii de control b.1. instanţele judecătoreşti b. o autoritate a administraţiei publice centrale b. asigurarea rolului Parlamentului de organ reprezentativ suprem al poporului c. un organ politico-jurisdicţional 6. o instituţie de utilitate publică care realizează un serviciu public c. o jurisdicţie constituţională 7. Parlamentul. activitatea de soluţionare a conflictelor 2. o componentă a autorităţii judecătoreşti c. În Constituţia României republicată. între puterea de a face legea şi puterea de a o executa b. care nu este nici legislaţie şi nici justiţie b. dar aceasta aflându-se sub controlul puterii executive 3. asigurarea rolului Guvernului de conducere generală a administraţiei publice 9. dreptul persoanei vătămate de o autoritate a administraţiei publice 19 . Art. respectarea ierarhiei normelor juridice. Consiliul Economic şi Social 10. Avocatul Poporului. sugerat implicit b. utilizând administraţia şi libertatea legislativului de a controla acţiunea executivului c. principiul separaţiei puterilor în stat este: a. o formă fundamentală de activitate a statului.între puterea executivului de a conduce politica naţională. Curtea Constituţională c. consacrat expres c.

actele administrative ale altor autorităţi publice ce desfăşoară o activitate administrativă subsecventă activităţii lor principale.c. actele administrative ale unor persoane juridice de drept privat autorizate să realizeze servicii publice c. prin care. dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică 11. autorităţilor administrative autonome locale şi. actele administrative ale autorităţilor administraţiei publice. structurilor subordonate acestora. după caz. Potrivit art. actele administrative cu caracter intern b. precum şi orice alte autorităţi publice. noţiunea de “administraţie publică” în sens organic c. numai autorităţile administraţiei publice b. ale administraţiei ministeriale şi ale administraţiei extra-ministeriale 12. Se dă următorul enunţ: Administraţia publică desemnează ansamblul activităţilor Preşedintelui României. cât şi orice alte autorităţi publice 14. pentru satisfacerea unui interes public şi persoanele juridice de drept privat autorizate să presteze un serviciu public c. atât autorităţile administraţiei publice. autorităţilor administrative autonome centrale. Această definiţie are în vedere: a. Potrivit Legii nr. noţiunea de “administraţie publică” în sens global 13. Care sunt cele trei tipuri de acte administrative care pot fi atacate în contencios administrativ potrivit art. noţiunea de “administraţie publică” în sens material b. în limitele legii. în regim de putere publică. 52 din Constituţia republicată pot emite acte administrative: a. numai autorităţile administraţiei publice. se aduc la îndeplinire legile sau. se prestează servicii publice. actele de autoritate. actele de gestiune.554/2004 privind contenciosul administrativ noţiunea de autoritate publică include: a. autorităţile administraţiei publice centrale şi cele locale alese autonome 20 . precum şi anumite structuri nestatale care asigură satisfacerea unui interes public d. Guvernului. celelalte autorităţi publice care acţionează în regim de putere publică. autorităţile locale alese autonome d. cu excluderea structurilor nestatale care asigură satisfacerea unui interes public c. autorităţile publice care exercită clasicele funcţii ale statului b. autorităţile administraţiei publice centrale şi locale. actele administrative ale Guvernului.52 din Constituţia republicată ? a. numai autorităţile administraţiei publice.

În doctrina postbelică s-au formulat mai multe puncte de vedere în această problemă care permit delimitarea a trei teorii. dreptul civil. Teza subsidiarităţii consideră că dreptul administrativ se aplică nu doar activităţilor desfăşurate de autorităţile administraţiei publice. aparţinând altor ramuri de drept. gestiona şi opera cu noţiunile specifice legate de izvoarele dreptului administrativ sau tipuri de rapoarte specifice dreptului administrativ. Teza unicităţii susţine că dreptul administrativ este singura ramură de drept aplicabilă administraţiei publice. Competenţe dobândite :în urma studierii acestui modul studenţii vor fi capabili să: . a rapoartelor şi normelor de drept administrativ.precizeze care sunt cele două mari categorii de ivoare ale dreptului administrativ . În ce priveşte reglementarea relaţiilor sociale din sfera administraţiei publice împreună cu alte ramuri ale dreptului public pot fi identificate trei ipoteze. Teza dublei naturi juridice conduce la concluzia că.definească dreptul administrativ . Obiectul dreptului administrativ Discuţiile cu privire la conţinutul şi sfera administraţiei publice nu pot fi separate de cele care privesc obiectul dreptului administrativ. Rezultatele aşteptate :studenţii vor înţelege. aprofundarea obiectului dreptului administrativ. Obiectul dreptului administrativ este privit într-o opinie. ci şi acţiunilor de natură administrativă realizate de alte autorităţi publice. faţă de regimul constituţional actual ca fiind constituit din acel grup de norme juridice care reglementează anumite relaţii sociale din sfera de administrare a treburilor statului şi unităţilor administrativteritoriale exercitate prin autorităţile lor.remarce tipurile de norme şi rapoarte de drept administrativ. normele dreptului administrativ se aplică administraţiei publice şi împreună cu alte norme juridice. dreptul administrativ se aplică administraţiei publice alături de norme aparţinând altor ramuri de drept. înţelegerea. • §1. Pentru a defini obiectul de reglementare al dreptului administrativ sunt identificate deci două situaţii: reglementarea relaţiilor sociale din sfera administraţiei publice împreună cu alte ramuri ale dreptului public şi reglementarea relaţiilor sociale din sfera administraţiei publice împreună cu alte ramuri ale dreptului privat. respectiv cu normele altor ramuri ale dreptului privat. alte categorii de relaţii sociale din aceeaşi sferă fiind reglementate prin norme juridice din cadrul altor ramuri de drept (dreptul constituţional. Se apreciază că trebuie făcută distincţia după cum normele dreptului administrativ se intersectează cu normele altor ramuri ale dreptului public. 21 . a izvoarelor scrise şi nescrise de drept administrativ. dreptul financiar etc.repereze şi să explice cele trei teorii care pun în discuţie dreptul administrativ şi raporturile create între normele acestuia şi norme ale altor norme de drept . Cu alte cuvinte.). Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore.Modulul III Dreptul aplicabil administraţiei publice • • • Obiective specifice : cunoaşterea.

iar aceasta aflându-se la vârful arhitecturii sistemului actelor juridice din ţara noastră implică stricta şi necondiţionata conformitate a tuturor normelor dreptului cu dispoziţiile ei. cum este spre exemplu. 20 alin. calitate ce nu exclude ci dimpotrivă îngăduie calificarea unor raporturi juridice şi din perspectiva altor ramuri ale dreptului. Cum izvorul formal principal al dreptului constituţional este Constituţia. fiind vorba despre un raport de subsecvenţă între dreptul administrativ şi dreptul internaţional public. determinant în raport cu celelalte ramuri ale dreptului. stricta şi necondiţionata conformitate a tuturor normelor ce alcătuiesc toate celelalte ramuri ale dreptului cu normele dreptului constituţional. contencios administrativ. rezultă că în acest domeniu. Astfel. dreptul financiar. normele dreptului internaţional public au preeminenţă faţă de normele interne ale dreptului administrativ. caz în care regimul administrativ e subsecvent altor regimuri juridice. dreptul administrativ reglementează “administraţia exterioară” în cooperare cu dreptul internaţional public. potrivit legii de revizuire. cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. Astfel. funcţie publică etc. dispoziţiile din Constituţie care se referă la Guvern. efect firesc al creşterii sarcinilor administraţiei publice. cum ar fi dreptul internaţional public etc. aflându-se cel mai adesea într-un raport de subsecvenţă faţă de normele dreptului administrativ. mai distingem raporturile sociale ce fac obiectul administraţiei publice realizate de alte structuri organizatorice decât cele ale administraţiei publice. dreptul administrativ. regimurile juridice de drept civil.(2) din Constituţia republicată consacră prioritatea reglementărilor internaţionale în raport cu reglementările interne în materia drepturilor omului. În al treilea rând. în dreptul constituţional domină teza dublei naturi juridice a unor raporturi sociale ce porneşte de la ideea că toate relaţiile sociale reglementate de normele constituţionale sunt raporturi de drept constituţional. dreptul administrativ are rol de factor structurant. cum ar fi de pildă. dreptul funciar. Prin urmare. poate fi vorba despre raporturi reglementate de dreptul administrativ ca drept comun altor ramuri ale dreptului. Deoarece art. administraţie publică centrală de specialitate sau locală. întregesc reglementările referitoare la competenţa autorităţilor administraţiei publice. dreptul administrativ are ca obiect de reglementare şi acel “fascicol” de relaţii sociale care garantează producerea efectelor de “drept civil”. fiind vorba în egală măsură de acceptarea tezei dublei naturi juridice a raporturilor care apar în sfera administraţiei publice. 22 . dreptul familiei etc. Un asemenea rol de drept comun îi revine dreptului administrativ datorită desprinderii în timp a unor instituţii ale sale în veritabile ramuri ale dreptului. Pe de altă parte. În sfârşit. În această ipoteză dreptul administrativ are rol de factor structurant. au o dublă natură juridică. cum ar fi dreptul constituţional. dreptul constituţional se constituie ca factor structurant al întregului sistem de drept. instituind un sistem complex de măsuri de constrângere administrativă. ca urmare a evoluţiei sale tot mai diversificate. Relaţiile externe ale unui stat neputând fi scoase din sfera administraţiei publice. În ce priveşte reglementarea relaţiilor sociale din sfera administraţiei publice împreună cu alte ramuri ale dreptului privat trebuie precizat că în această situaţie. În al doilea rând. de drept constituţional şi în subsidiar. reclamând la rândul său. poate fi vorba despre raporturi reglementate de dreptul administrativ în colaborare cu alte ramuri ale dreptului. cu sau fără caracter sancţionator. de drept administrativ. dreptul urbanismului etc.În primul rând este vorba despre raporturile reglementate de dreptul administrativ subsecvent altei ramuri de drept public.

Pe linia de idei dezvoltată în doctrina interbelică. problemele care apar în activitatea administrativă diferă de problemele născute din raporturile apărute între particulari. Definiţia şi trăsăturile dreptului administrativ Sub incidenţa normelor de drept administrativ intră două categorii de raporturi sociale şi anume: cele care privesc aplicarea legii şi prestarea de servicii publice. pornindu-se de la ideea că. cărora trebuie să li se aducă norme de perfecţionare. Tocmai datorită acestei poziţii a administraţiei publice faţă de cetăţeni. distincte de cele care reglementează raporturile dintre particulari. ce deosebeşte dreptul administrativ de dreptul privat. deci trebuie să fie prioritare în raport cu cele ale individului. punerea lor în aplicare. 23 . asimilate autorităţilor publice. constând în faptul că normele sale se înlocuiesc sau se modifică destul de repede după adoptarea lor. normele dreptului administrativ sunt mai mobile faţă de normele dreptului privat. aspect ce decurge din specificul activităţii administrative şi din transformările rapide care au loc în administraţie. supuse unui regim juridic diferit de cel aplicabil contractelor civile sau comerciale. activitatea autorităţilor administraţiei publice se desfăşoară pe baza legilor şi în conformitate cu acestea. În al doilea rând. În al treilea rând. pentru realizarea unui interes public. dreptul administrativ este privit şi de o parte a doctrinei actuale. Astfel. Dreptul administrativ poate fi definit ca ramura dreptului public care reglementează relaţiile sociale din sfera administraţiei publice precum şi pe cele de natură conflictuală dintre autorităţile publice sau persoanele juridice de drept privat care exercită atribuţii de putere publică. Cu alte cuvinte.51 şi 52 aşa-numitele drepturi garanţii. dreptul administrativ este dominat de principiul legalităţii. tocmai datorită prerogativelor de putere publică ce revin autorităţilor administraţiei publice. În ce priveşte trăsăturile dreptului administrativ. interesul public are prioritate faţă de interesul particular. ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile sociale ce formează obiectul administraţiei publice reprezintă “dreptul aplicabil administraţiei publice”. urmărindu-se în principal. Constituţia a instituit prin art. vom reţine următoarele caracteristici fundamentale: În primul rând. De asemenea. dreptul administrativ se caracterizează prin existenţa unui ansamblu de reguli specifice activităţilor administrative. constituind regimul juridic administrativ. în absenţa unei poziţii comune. Este fenomenul cunoscut în prezent sub denumirea de inflaţie legislativă.§ 2. ca o ramură de drept relativ tânără comparativ cu dreptul civil sau cu dreptul penal. pe de altă parte. există o tehnică juridică de acţiune proprie administraţiei publice atât în ce priveşte emiterea actelor administrative cât şi în ce priveşte încheierea unor contracte administrative cu particularii. Prin sfera largă a domeniilor reglementate. în statul de drept. pe de-o parte şi cei vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative ale acestor autorităţi. În al patrulea rând. organizarea şi funcţionarea serviciilor publice sunt stabilite unilateral de autorităţile administraţiei publice. În al cincilea rând. de dreptul civil. în dreptul administrativ. mai ales. interesele statului sunt ale colectivităţii. dreptul administrativ are un pronunţat caracter de mobilitate. în sensul că. În principiu. dreptul administrativ este calificat în mod unanim ca fiind o ramură a dreptului public şi implicit a sistemului unitar al dreptului român. în limitele legii precum şi cele care privesc soluţionarea litigiilor dintre autorităţile administraţiei publice (autorităţile publice în general) şi cei vătămaţi în drepturile lor recunoscute de lege sau chiar în interesele lor legitime (administraţie contencioasă).

Constituţia fiind primul dintre acestea. administraţie ministerială şi extraministerială. modifică sau sting raporturi de drept administrativ. izvoarele de drept reprezintă procedurile prin care se elaborează regulile de drept. circulare). dispoziţiile preşedintelui consiliului judeţean. decretele-legi adoptate până în mai 1990. prefect.§ 3. putem defini izvoarele dreptului administrativ ca reprezentând formele în care se exprimă normele dreptului administrativ care nasc. Într-o formulare succintă. Izvoarele scrise ale dreptului administrativ ‚Analiza izvoarelor dreptului în teoria generală a dreptului a pus în lumină două categorii de accepţiuni ale acestei noţiuni: izvor de drept în sens material şi izvor de drept în sens formal. ordonanţele Guvernului. prin care voinţa guvernanţilor să devină voinţă de stat. legi. reguli de conduită obligatorii. acte ce conţin norme juridice. În raport de autoritatea publică de la care provin şi implicit de forţa lor juridică izvoarele scrise ale dreptului administrativ sunt: Constituţia. hotărâri etc. dispoziţiile primarilor. Constituţia reprezintă cel mai important izvor al dreptului administrativ datorită caracterului de lege fundamentală a statului. legile (constituţionale. ierarhizarea făcându-se după forţa juridică a actelor normative. În doctrina franceză. Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. Doctrina occidentală face în mod obişnuit distincţie între izvoarele scrise (Constituţie. şi deci forţei juridice superioare a normelor de drept administrativ pe care le conţine. ordonanţe etc. indiferent de denumirea lor (circulare. este nevoie ca acea regulă să capete o formă juridică. imperative. actele administraţiei ministeriale şi extra-ministeriale indiferent de denumirea lor (ordine. ordinele prefecţilor. izvoarele formale reprezintă formele juridice de exprimare a voinţei guvernanţilor. jurisprudenţa. pentru a putea să intervină în caz de nevoie forţa de constrângere a statului. instrucţiuni. Asemenea norme constituţionale au deci o dublă natură juridică. Izvoarele materiale reprezintă condiţiile sociale care determină adoptarea unor norme juridice.). Constituţia este sursa directă sau indirectă a tuturor prerogativelor de “administraţie publică”. ci doar cele care se referă spre exemplu la organizarea şi funcţionarea celor mai importante autorităţi ale administraţiei publice (Preşedinte. Trebuie precizat însă că nu toate dispoziţiile constituţionale sunt izvoare ale dreptului administrativ. normele care se referă la raporturile administraţiei publice cu alte autorităţi publice precum şi cu cetăţenii etc. cele care privesc drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor a căror realizare revine administraţiei publice. autorităţile administraţiei publice locale). de drept constituţional şi în subsidiar. precizări. Izvoarele scrise prezintă în epoca contemporană o determinare constituţională. Guvern. Pentru ca o regulă de conduită să devină obligatorie pentru cei cărora li se adresează. Forţa juridică a unui izvor scris este dată de conţinutul şi caracterul acestuia. de drept administrativ. precizări. hotărârile Guvernului. se admite ideea ordonării şi ierarhizării izvoarelor scrise avându-se în vedere un sistem al normativităţii juridice. denumite şi izvoare reale sunt concepute ca adevărate “dat”-uri ale dreptului. Izvoarele materiale ale dreptului. principiile generale de drept). organice sau ordinare). hotărârile consiliilor judeţene. 24 . actele autorităţilor administrative centrale autonome cum ar fi Banca Naţională a României. determinate de natura şi poziţia autorităţii publice de la care emană actul respectiv. Acestea reprezintă actele normative adoptate sau emise de către autorităţile publice competente. care determină acţiunea legiuitorului sau dau naştere unor reguli izvorâte din necesităţile practice. Aici intervin izvoarele formale ale dreptului. înţeleasă ca forţa de a produce efecte juridice.) şi izvoarele nescrise (cutuma. realităţi exterioare acestuia. Prin urmare. hotărârile consiliilor locale. În principiu. obligatorie pentru membrii societăţii.

Este vorba despre legi ale Marii Adunări 25 . şi deci nu pot constitui izvoare ale dreptului administrativ. până la intrarea în vigoare a actualei Constituţii. fiind vorba despre acte administrative care se adresează tuturor. Legea nr. Caracterul normativ este stabilit după criteriul sferei de cuprindere. starea de asediu sau starea de urgenţă în întreaga ţară ori în unele localităţi [art. Hotărârile Guvernului.100 din Constituţia republicată. Considerăm că. ele pot fi adoptate în orice domeniu specific activităţii de legiferare. decretele privind măsurile luate pentru respingerea unei agresiuni armate îndreptate împotriva ţării [art. având o natură juridică specială pot fi calificate toate ca izvoare ale dreptului administrativ dacă avem în vedere organul emitent. în calitate de Preşedinte al acestuia [potrivit art.(1) din Constituţie].92 alin. spre exemplu. În ansamblul actelor normative ce pot constitui izvoare ale dreptului administrativ mai trebuie amintit că. sunt izvor al dreptului administrativ de asemenea numai în măsura în care reglementează relaţii sociale ce fac obiectul administraţiei publice. care nu vor avea însă o forţă juridică superioară celor adoptate de o singură autoritate administrativă. probleme din sfera acestei ramuri de drept.(1) din Constituţie].93 alin. prin referendum naţional. fie anterior evenimentelor din decembrie 1989. Legea nr. cu regimul lor specific consacrat de art.92 alin.(3) din Constituţie] precum şi despre decretele prin care Preşedintele instituie. adică de reglementare primară a relaţiilor sociale. simple sau de urgenţă. Ordonanţele Guvernului. în foarte mică măsură însă. Este vorba în opinia acestor specialişti despre decretele emise în exercitarea atribuţiilor constituţionale de declarare a mobilizării generale sau totale a forţelor armate [art. care constituie izvoare ale dreptului administrativ cu precizările aduse. ale autorităţilor administraţiei publice locale şi ale prefecţilor constituie izvoare ale dreptului administrativ numai în măsura în care au caracter normativ.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului şi a ministerelor cu modificările şi completările ulterioare.92 alin. de a declanşa aplicarea cadrului legal în materie. Exemplificăm cu Legea nr. La actele normative enumerate mai sus. În ce ne priveşte considerăm că. Legile ordinare reprezintă regula în raport cu legile organice. în funcţie de obiectul lor de reglementare. Pot fi adoptate şi acte administrative comune de către două sau mai multe ministere. actele administraţiei ministeriale şi extra-ministeriale. nu pot fi decât acte administrative individuale. şi de fapt. potrivit legii. acte normative cu forţa juridică egală cu a legii. dar care pot constitui la rândul lor. fie ulterior.(2) din Constituţie].215/2001 privind administraţia publică locală republicată în 2007. Legile organice sunt legile ce pot fi adoptate doar în materiile expres prevăzute în Constituţie şi sunt izvor al dreptului administrativ de asemenea în măsura în care reglementează raporturi de drept administrativ. Preşedintele nu ar putea lua decizii fundamentale pentru soarta ţării decât în fruntea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. la 8 decembrie 1991. oricine putând intra sub incidenţa lor la un moment dat.115 din Constituţie.Legile constituţionale adică legile de revizuire a Constituţiei sunt izvor al dreptului administrativ numai în măsura în care au ca obiect de reglementare. decretele preşedintelui emise în exercitarea atribuţiilor sale constituţionale. “în măsura în care acestea au caracter normativ”. izvoare ale dreptului administrativ dacă au caracter normativ.188/1999 privind statutul funcţionarilor publici republicată în 2007 etc. Această calificare nu exclude însă posibilitatea ca ordonanţele să fie şi izvoare ale altor ramuri ale dreptului. unii autori adaugă şi decretele Preşedintelui emise în baza art. conţinând reguli generale şi impersonale. şi acte normative adoptate înaintea Constituţiei din 1991. decretele sale neavând decât rolul de a face incidente hotărârile colective ale Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. în prezent mai sunt în vigoare. ale autorităţilor administrative centrale autonome.

cum a fost şi România până la 1 ianuarie 2007. Pentru a marca importanţa pe care statul român o acordă aderării la Uniunea Europeană. Semnificativă este. în anul 2003. “în cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei.” Din perspectiva calităţii de membru cu drepturi depline la Uniunea Europeană. de la 1 ianuarie 2007. hotărâri ale Consiliului de Miniştri (denumirea fostului Guvern). dreptul comunitar. de a înlătura norma naţională contrară unei norme direct aplicabile a dreptului comunitar. regulamentele şi deciziile) dar şi raporturile dintre normele adoptate de Parlament şi cele adoptate la nivelul puterii executive au fost bulversate. sugestiv denumit: „Integrarea euro-atlantică”. tratatele ratificate de Parlament. Pentru a ajunge la concluzia de mai sus. lege. Pentru perioada de după decembrie 1989 şi până la intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991 au fost adoptate de asemenea decrete-legi (acte cu forţa juridică egală cu a legii. nemijlocită. 26 . potrivit alin.(3). adoptate până la constituirea prin alegeri libere a noii autorităţi legiuitoare cu rol şi de Adunare Constituantă) şi decrete ale executivului de atunci. Art. aceasta este o exigenţă avută în vedere nu doar de către statele membre. doctrina actuală s-a raportat la dispoziţiile art. să cuprindă reglementări ale relaţiilor sociale ce fac obiectul dreptului administrativ. decrete ale Consiliului de Stat (fost organ al puterii de stat cu activitate permanentă) cu forţa juridică egală cu a legii. introducerea unui nou titlu în Constituţia României din 1991. Toate aceste acte juridice reprezintă izvoare ale dreptului administrativ în măsura în care reglementează în sfera acestuia şi îşi păstrează caracterul de acte normative. ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei.148 din Constituţie reglementează mai multe aspecte referitoare la integrarea României în Uniunea Europeană. cu ocazia revizuirii din 2003. el însuşi ierarhizat între dreptul originar (tratatele) şi dreptul derivat (directivele. conform căruia statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte. ci chiar şi de către statele candidate la aderare. deja evocate. regulamente sau directive comunitare. fie ea conţinută în tratate.91 alin. sub acest aspect. hotărâri de Guvern etc. potrivit legii. act al executivului) pentru toate statele membre. introdus prin Legea de revizuire.Naţionale (fosta autoritate legiuitoare).(1) din Constituţie]. care derogă de la dispoziţiile art. Nu doar ordonanţarea formală conţine o nouă sursă. a ţării noastre vom reţine că.11 şi 20 din Constituţie. făcând parte din dreptul intern. În plus. devenit titlul VI. De altfel. normele constituţionale au prevăzut proceduri speciale de ratificare a tratatelor fondatoare ale Uniunii Europene. potrivit doctrinei occidentale.11 din Constituţie. În fiecare din cele 27 state membre ale Uniunii Europene. în sensul asigurării compatibilizării ordinii juridice naţionale cu principiile de bază ale Uniunii Europene. Tratatele şi convenţiile internaţionale reprezintă izvoare ale dreptului administrativ numai cu îndeplinirea următoarelor trei condiţii: să fie de aplicaţie directă. în mod indiscutabil. decrete prezidenţiale. în ce priveşte dreptul comunitar. apoi legi. cu atât mai mult cu cât jurisdicţiile recunosc peste tot această superioritate. ansamblul dreptului comunitar este superior legii. o cerinţă esenţială căreia i s-a dat curs în majoritatea cazurilor printr-o modificare expresă a legilor fundamentale. să fie ratificate conform dispoziţiilor constituţionale [art. acesta a afectat ordonanţarea clasică a ierarhiei izvoarelor dreptului (Constituţie. începând cu aderarea propriu-zisă şi continuând cu participarea României ca stat membru al Uniunii Europene.

s-a susţinut că instanţele judecătoreşti având dreptul de a interpreta legea. principiile generale ale dreptului şi doctrina. evoluţia autonomiei locale poate conduce la apariţia unor reguli cutumiare. aplicată în mod repetat o perioadă de timp şi acceptată ca având un caracter obligatoriu de către o colectivitate umană. aplicându-le în profitul dreptului comunitar. în doctrină nu s-a fundamentat până în prezent un punct de vedere comun. Cu alte cuvinte. situaţie în care chiar acele acte normative sunt izvoare ale dreptului administrativ. atunci când sunt încălcate. cutuma ca regulă nescrisă. de gradul de dispersie a locuitorilor. în mod indirect o creează. În alte sisteme de drept. căpătând valoarea unor izvoare distincte de actele normative respective. din perspectiva dreptului comparat. dreptul anglo-saxon. comune statelor membre şi aflate într-un proces evolutiv. când dreptul s-a dezvoltat mult. o poziţie cristalizată. şi mai mult. se consideră în mod tradiţional că. de sărbătorile şi obiceiurile religioase etc. Principiile generale ale dreptului administrativ reprezintă izvoare importante ale acestei ramuri de drept. În doctrină a fost susţinută necesitatea de a se face distincţie între acele principii care sunt prevăzute în acte normative. Mai precis. fie că este vorba de ţări continentale. care sunt respectate în administraţia activă şi sunt impuse acesteia de către instanţele judecătoreşti. Curtea Europeană de Justiţie a recurs adesea la principiile generale de drept ale statelor membre. a jurisprudenţei instanţelor de contencios constituţional a permis doctrinei 27 . raportându-se la principiile generale ce se regăsesc în legislaţia aplicabilă administraţiei publice. practica judiciară. putem considera că şi în România. oficierea căsătoriilor civile de către primari chiar în zilele de duminică. căci nimeni nu contestă rolul imens pe care-l joacă jurisprudenţa în dezvoltarea dreptului. nu poate prin el însuşi să fie izvor de drept. jurisprudenţa. într-o cauză asemănătoare sau identică. În ce priveşte caracterul de izvor al dreptului administrativ al jurisprudenţei instanţelor de contencios administrativ. atunci când legea ar permite. Obiceiul sau cutuma. şi acele principii. El poate însă să suplinească o prevedere legală dacă aceasta lipseşte. aşa-numitul precedent judiciar constituie izvor de drept. Fie că este vorba de ţări în care se aplică sistemul de common-law. utilizarea lui. mai ales în epoca modernă. de ocupaţia acestora. Curtea Europeană de Justiţie a definit un număr considerabil de principii specifice administraţiei publice. judecătorul în pronunţarea unei soluţii într-o speţă determinată va ţine întotdeauna cont de poziţia avută anterior. care fără a fi prevăzute expres în vreun act normativ se degajă prin generalizare.§ 4. La nivelul Uniunii Europene. discuţiile se poartă de regulă în literatura de specialitate în legătură cu obiceiul (cutuma). De-a lungul vremii s-au format principii ale dreptului administrativ care au dobândit valoarea unor veritabile izvoare impuse de drept. fără a avea obligaţii legale în acest sens. poate fi privită ca izvor de drept în anumite circumstanţe. Astfel. ca de exemplu. În realitate. Cu alte cuvinte. în anumite situaţii. ca regulă de conduită nescrisă. În doctrina interbelică deşi se considera că jurisprudenţa nu constituie un izvor de drept. spre exemplu. Spre exemplu. cutuma are un loc limitat şi este de natură supletivă. Regimul juridic al actelor administrative se sprijină în bună parte pe principii de drept formulate de doctrina juridică şi aplicate în practica instanţelor de contencios administrativ care controlează legalitatea administraţiei publice. fiind vorba de practici administrative mai îndelungate impuse de condiţiile geografice. analiza evoluţiei jurisprudenţei instanţelor de contencios administrativ şi mai nou. fiind invocat întotdeauna când apar probleme asemănătoare sau identice. ar putea fi totuşi izvor al dreptului administrativ. Cutuma este izvor al dreptului administrativ în cea mai mare parte a statelor Uniunii Europene. după cum s-a menţionat mai sus. Izvoarele nescrise ale dreptului administrativ În ce priveşte izvoarele nescrise ale dreptului administrativ. s-a apreciat de către unii autori.

După modul de determinare. în mod neîndoielnic ea are un rol hotărâtor asupra jurisprudenţei. Normele de drept administrativ sunt acele norme ce reglementează raporturile sociale care apar între autorităţile administraţiei publice în realizarea sarcinilor executive. Normele juridice constituie o modalitate importantă de introducere a ordinii în organizarea şi funcţionarea sistemului administraţiei publice. după 1990. mai dezvoltată). se pune problema dacă jurisprudenţa secţiilor de contencios administrativ şi fiscal aparţinând instanţelor judecătoreşti prevăzute de legislaţia în materie ar putea constitui un izvor al dreptului administrativ. dar în timp şi asupra evoluţiei legislaţiei. când sunt precizate cu exactitate împrejurările în care se aplică dispoziţia (competenţă legată) sau relativ determinată. împrejurările în care se aplică norma. dacă ar fi doar să exemplificăm cu actuala lege privind contenciosul administrativ. logico-juridică şi o structură externă. Ipoteza normei de drept administrativ prevede împrejurările. Dispoziţia normei de drept administrativ indică conduita pe care trebuie să o urmeze subiectele la care se referă. conform unei opinii constant exprimate în doctrina franceză. tehnicojuridică. într-o formă sau alta. Sub aspectul structurii lor. deosebim o structură internă.occidentale contemporane să aprecieze că este vorba despre noi izvoare ale dreptului administrativ. nu există nici un motiv ca aceasta să nu se constituie cu timpul. Este cunoscut faptul că. principii. dispoziţia (de regulă. se susţine că apariţia şi dezvoltarea dreptului administrativ francez se bazează în principal pe jurisprudenţa Consiliului de Stat (instanţa administrativă supremă franceză având şi atribuţii de avizare a proiectelor de acte normative). imperativă) precum şi sancţiunea. ca la orice normă juridică. într-un veritabil izvor al dreptului administrativ. ipoteza poate fi absolut determinată. oferind un criteriu obiectiv de apreciere a conduitei oamenilor care realizează administraţia publică.. la normele dreptului administrativ. ce trebuie să facă sau să nu facă acestea. în absenţa unei justiţii administrative distincte ca în Franţa. condiţiile în care se aplică şi subiectele la care se referă dispoziţia (ea poate conţine spre exemplu. Ea este în general categorică. În măsura în care se va forma o practică judiciară bogată a acestor instanţe. definiţii. Sub aspectul structurii logico-juridice. dispoziţii cu caracter prohibitiv ce conţin reguli de interzicere a unor acţiuni (spre ex. Normele de drept administrativ sunt norme de conduită ale subiecţilor care participă. chiar dacă sub aspect strict juridic ea nu constituie izvor al dreptului administrativ. impun cu necesitate reglementarea juridică. normele cu caracter contravenţional) şi dispoziţii cu 28 . când sunt prevăzute în general. De altfel. la realizarea administraţiei publice. imperativă deoarece relaţiile sociale ce fac obiectul reglementării în dreptul administrativ se desfăşoară în procesul de realizare a puterii publice. norma de drept administrativ conţine trei elemente şi anume: ipoteza (de regulă. în elaborarea unor acte normative fundamentale au fost reţinute multe din propunerile formulate de doctrină. normele dreptului administrativ se exprimă în articole şi alineate. În ce priveşte doctrina. înţelesul unor termeni etc. Din punct de vedere al structurii tehnico-juridice. În ţara noastră. între acestea şi particulari. Distingem între dispoziţii cu caracter onerativ atunci când subiectele vizate sunt obligate la o anumită conduită.). Normele de drept administrativ Multitudinea şi varietatea activităţilor şi a formelor de organizare a sistemului administraţiei publice. § 5. existenţa lor concretă urmând a fi stabilită de organul care o aplică (putere discreţionară sau competenţă de apreciere).

norme cu caracter prohibitiv. pe de-o parte. Ca şi ipoteza. relativ determinate. norme care reglementează răspunderea administrativă. norme de structurare în sistem a altor categorii de norme juridice. se mai poate distinge între norme cu caracter imperativ. cum ar fi: criteriul sectorului de activitate. acestea pot fi împărţite în mai multe categorii. prin care subiectelor raporturilor juridice administrative li se permite să facă sau să nu facă un anumit act sau fapt. organizarea şi funcţionarea structurilor administrative). norme de garantare a aplicării altor categorii de norme juridice. După criteriul gradului de impunere a normelor sau caracterul dispoziţiei. alternative sau cumulative. având la bază diferite criterii. care reglementează o anumită grupă de raporturi sociale. adică norme obligatorii de executat sau de realizat. pentru a reglementa situaţii apărute în mod excepţional. Sancţiunea normei de drept administrativ prevede urmările ce decurg în cazul nerespectării normei. sancţiunile de drept administrativ pot fi: determinate. s-a apreciat în doctrină prezintă importanţă în opera de interpretare şi aplicare a lor. Astfel. bine determinate şi norme excepţionale. norme care reglementează instituţia contenciosului administrativ şi norme procesuale. în doctrina postbelică au fost propuse mai multe criterii pentru clasificarea normelor de drept administrativ.caracter permisiv. lăsând subiectelor de drept posibilitatea de a face sau a nu face ceva. 29 . norme de apărare a valorilor sociale cu caracter generic şi norme de contencios administrativ. respectiv al sferei de cuprindere. potrivit căruia distingem între: norme organice. norme de drept material (cele care reglementează drepturile şi obligaţiile unor structuri administrative şi/sau ale unor categorii de particulari) şi norme de drept procesual (cele care reglementează aspecte procedurale în domeniul contravenţiilor). În ce priveşte clasificarea normelor de drept administrativ. în plus faţă de aceste criterii şi implicit clasificări fundamentate de doctrina postbelică. şi persoane fizice şi juridice. după criteriul sferei de cuprindere a normelor s-a delimitat între: norme generale. normele de drept administrativ pot fi: norme care reglementează organizarea şi funcţionarea autorităţilor administraţiei publice şi raporturile dintre ele. Sub aspectul gradului de determinare. norme care au ca obiect raporturile dintre autorităţile administraţiei publice. care se realizează prin norma respectivă. După un alt criteriu. având o sferă largă de reglementare. al specificului raporturilor sociale pe care le reglementează. adoptate în cazuri de excepţie. o normă specială sau una excepţională poate deroga de la normele generale de acelaşi rang pentru că primele au fost adoptate sau emise pentru a reglementa o situaţie specială sau una excepţională. adică normele prin care se interzic anumite fapte sau acte administrative şi norme cu caracter permisiv. Între acestea există un raport de la întreg la parte. Spre exemplu. pe de altă parte. aceasta poate fi absolut determinată sau relativ determinată. norme speciale. În doctrina actuală. Trebuie făcută însă distincţia între sancţiune ca element al structurii logico-juridice şi sancţiune ca element al răspunderii juridice din dreptul administrativ. norme referitoare la statutul funcţionarului public. criteriul ramurii şi domeniului activităţii executive ( identic pe fond cu cel mai înainte menţionat) sau criteriul obiectului de reglementare. Clasificarea normelor de drept după criteriul sferei lor de cuprindere. a fost adăugat şi criteriul funcţiei dreptului administrativ. norme care reglementează controlul administrativ. De asemenea. existând situaţii în care aceasta nu apare însă prevăzută expres. atunci când se prevede facultatea de a acţiona. care reglementează principiile şi procedura după care se desfăşoară activitatea autorităţilor administraţiei publice. După criteriul obiectului de reglementare au fost identificate următoarele categorii de norme de drept administrativ: norme organice (cele care reglementează înfiinţarea.

obiect şi conţinut. norma specială este cea care se aplică în raport cu norma generală. Raporturile de drept administrativ se caracterizează prin două trăsături esenţiale. ambele subiecte pot fi titulare atât de drepturi cât şi de obligaţii. În primul rând. unul din subiecte este titular de drepturi. Pentru ca norma juridică să acţioneze. Deoarece activitatea de administrare este realizată în principal de autorităţile administraţiei publice. prin raporturi juridice înţelegem relaţiile sociale ce se află sub incidenţa normelor juridice. în condiţiile legii. denumite subiecte. reglementate de dreptul administrativ. Prin urmare. un anumit comportament din partea celuilalt subiect. în timp ce prin cea de-a doua trăsătură se urmăreşte delimitarea raporturilor de drept administrativ de celelalte raporturi de drept public. direct sau indirect. determinând. De asemenea. § 6. Obiectul raporturilor de drept administrativ îl constituie acele acţiuni sau inacţiuni. În al doilea rând. fiind prin natura lor 30 . să se pună în mişcare şi să dea naştere. adică prin intervenţia unor fapte juridice. Raportul de drept administrativ presupune existenţa a cel puţin două persoane. ori fapte materiale care se realizează în sfera administraţiei publice. un fapt de care însăşi norma juridică leagă aplicarea sa. alături sau în locul unei autorităţi a administraţiei publice. Raporturile de drept administrativ Într-o formulare generală. raporturile de drept administrativ sunt relaţii sociale ce se formează. Subiectul titular de drepturi se numeşte subiect activ. Este vorba despre fapte juridice administrative. relaţii sociale ce sunt supuse reglementărilor normelor dreptului administrativ. să modifice sau să stingă un raport de drept administrativ este necesar să intervină ceva exterior ei. Obiectul raportului juridic este definit de regulă ca reprezentând o anumită acţiune sau conduită asupra căreia sunt îndreptate drepturile şi obligaţiile părţilor. în principal. Raportul de drept administrativ se compune ca orice raport juridic din trei elemente: subiecte. se modifică sau se sting în condiţiile prevăzute de normele dreptului administrativ. Raporturile de drept administrativ reprezintă relaţiile sociale care au fost reglementate. în care pot intra şi autorităţi ale administraţiei publice. Totodată. nu orice relaţie socială este reglementată de norme juridice şi nu poate fi conceput un raport juridic în absenţa normelor juridice. şi în subsidiar de autorităţile publice. în timp ce în alte categorii de raporturi de drept administrativ. este vorba de raporturi de putere care apar în sfera relaţiilor sociale. Prima trăsătură urmăreşte să individualizeze raporturile de drept administrativ faţă de raporturile de drept civil. ce pot fi independente de voinţa omului sau de acţiuni ori inacţiuni ale omului. iar celălalt este titular de obligaţii. normele de drept administrativ au valoare de drept comun atunci ele se aplică înaintea altor categorii de norme ce vizează aceeaşi materie. În anumite raporturi. iar subiectul titular de obligaţii se numeşte subiect pasiv. Dacă într-un act normativ. unul dintre subiecte este întotdeauna un purtător al autorităţii publice. autorităţi publice sau structuri ne-statale.Semnificaţia practică a acestor delimitări decurge din faptul că atunci când există mai multe norme juridice care reglementează aceleaşi relaţii sociale este necesară o operaţie de analiză a criteriilor ce fundamentează aplicarea unei norme înaintea alteia. cel puţin unul din subiectele raporturilor de drept administrativ este învestit cu prerogative de putere publică. poate fi vorba şi de o structură autorizată de o autoritate publică să presteze un serviciu public. în legătură cu organizarea şi exercitarea competenţei organelor administraţiei publice. Cu alte cuvinte. iar norma de excepţie se va aplica şi în raport cu norma generală şi în raport cu norma specială. Ele se nasc. de către normele dreptului administrativ.

excepţiile fiind stabilite expres prin lege. normele dreptului public. Unii autori au identificat şi categoria raporturilor juridice de utilizare a serviciilor publice. Ele pot fi raporturi de subordonare. subiecţii participă la exercitarea unor atribuţii pe care legea le dă în competenţa unui organism colegial. modificarea sau stingerea unor drepturi şi obligaţii din sfera administraţiei publice. Important este ca de acestea.foarte numeroase şi diverse. faţă de care subiecţii se pot afla în raporturi de subordonare. subiectul supraordonat dispune cu privire la comportamentul celuilalt subiect. Şi aceste raporturi pot fi: de subordonare. acest gen de raporturi ar fi cel mai răspândit. Complexitatea administraţiei publice. subiectele din afara sistemului intră în raporturi juridice cu reprezentanţii administraţiei publice. în cadrul cărora subiectele active acţionează tot pe baza şi în executarea legii. unul din subiecte acţionează ca o autoritate ierarhic superioară. În cazul raporturilor de colaborare. dar în egală măsură dinamismului şi mobilităţii ce caracterizează în mod uzual. ele neputând să decidă singure dacă le exercită sau nu. în general. subiectele raporturilor de drept administrativ se află pe aceeaşi poziţie şi acţionează împreună în vederea realizării unui scop comun. varietăţii de acţiuni specifice administraţiei publice. fiind vorba despre raporturi de natură procesuală. îndruma. în special cu privire la organizarea şi funcţionarea administraţiei publice. În principiu. Fără a nega dificultatea unui demers legislativ de asemenea anvergură. De asemenea mai poate fi adăugată categoria raporturilor care privesc soluţionarea conflictelor juridice dintre o autoritate a administraţiei publice. O particularitate a raporturilor de drept administrativ o constituie faptul că exercitarea drepturilor autorităţilor administraţiei publice reprezintă şi o obligaţie a acestora. În această categorie de raporturi juridice. sau chiar o autoritate publică. A doua categorie mare de raporturi o reprezintă raporturile care se formează între un subiect ce aparţine administraţiei publice şi unul din afara acestui sistem. În cazul raporturilor de subordonare. 31 . caracterizată printr-o extremă diversitate impune ca raporturile juridice născute din aplicarea normelor de drept administrativ să fie foarte diverse. subiectele realizează acte de drept public sau de drept privat. Conţinutul raporturilor de drept administrativ îl formează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor ce revin subiectelor acestora. el având ponderea cea mai ridicată în ansamblul raporturilor juridice administrative. În cazul raporturilor de participare. având dreptul de a conduce. şi alte structuri administrative sau particulari (persoane fizice sau juridice). În acest caz. Codificarea dreptului administrativ şi a procedurii administrative Dezvoltarea unei practici administrative diversificate. norma juridică să lege naşterea. § 7. O primă categorie o reprezintă raporturile care se formează în cadrul administraţiei publice. dar în calitatea lor de servicii publice înfiinţate pentru desfăşurarea de activităţi cu caracter de prestaţie în vederea satisfacerii unor necesităţi de interes public. În aceste situaţii. În doctrină se apreciază că. drepturile şi obligaţiile autorităţilor administraţiei publice nu pot fi transmise sau cedate unei alte autorităţi administrative. de colaborare şi de participare. a determinat specialiştii în drept administrativ şi ştiinţa administraţiei să se pronunţe dea lungul vremii în favoarea unei reglementări unitare şi sistematizate în ce priveşte procedura administrativă. nu de puţine ori contradictorii. de colaborare şi de participare. datorată mai ales. controla şi anula actele emise de organul ierarhic inferior şi eventual de a-l sancţiona pe cel subordonat.

la poliţia vânătoarei sau a pescuitului sau la poliţia circulaţiei etc. organizare şi funcţionare apreciate ca optime. însă practica legiferării s-a îndepărtat tot mai mult de această idee. principiul legalităţii. În egală măsură. În doctrina postbelică. concretizat deja în elaborarea unui proiect al unui Cod de procedură administrativă. De asemenea. ea reprezenta doar o parte a procedurii în cadrul aparatului administraţiei de stat şi anume procedura administrativă necontencioasă cuprinzând principiile şi regulile de emitere şi executare a actelor administrative. democratic şi social ar trebui să fie înainte de toate o administraţie publică transparentă. o administraţie publică. în măsură să asigure realizarea drepturilor şi intereselor cetăţenilor. Paradoxal. principiul motivării. într-o ordine logică. doctrina interbelică a promovat un punct de vedere oarecum diferit. observăm că. care reglementează o materie sau materii analoage. modernă. cunoscute de toată lumea. principiul contradictorialităţii. Pe linia de gândire promovată de specialiştii din perioada interbelică. urmau să fie enumerate principiile fundamentale ale administraţiei publice. asemănătoare celei judecătoreşti. ducând la simplificarea tuturor actelor normative privitoare la conducerea. în doctrina postbelică a fost subliniată şi necesitatea elaborării unui Cod administrativ care ar fi urmat: să confere forţă juridică obligatorie procedeelor. un Cod administrativ nu ar fi niciodată la curent cu legislaţia în vigoare din cauza modificărilor sau reînnoirilor prea dese şi prea repezi ale legilor ce o alcătuiesc. spre deosebire de procedura folosită pentru soluţionarea de litigii de către organele de jurisdicţie din cadrul administraţiei de stat. într-un stat de drept. doctrina postbelică ca şi doctrina actuală au în vedere în primul rând. Codul de procedură administrativă trebuia să conţină reguli privind emiterea actelor administrative. o încercare de codificare a unor materii atât de diferite cum sunt. metodelor şi tehnicilor de conducere. la vămi. Dintr-o altă perspectivă. Deşi denumită generic procedură administrativă. principiul aprecierii autonome a probelor. În plus. în doctrina interbelică s-a apreciat că. organizarea şi funcţionarea organelor administraţiei de stat. procedură administrativă contencioasă. ar avea proporţii imense şi ar fi într-o continuă transformare. în timp ce doctrina interbelică s-a referit de regulă. un cod reprezintă o reunire. a principiilor de drept. Astfel. precum şi mai cu seamă mobilităţii lor permanente. datorită numărului mare şi diversificat de norme ce alcătuiesc această ramură a dreptului. civilizată. pornindu-se de la premisa că. un Cod de procedură administrativă. la ideea unui Cod administrativ. Doctrina postbelică românească s-a caracterizat dimpotrivă pe poziţia unei susţineri constante a necesităţii codificării. principiul adevărului material. un obiectiv important al societăţii româneşti actuale. considerându-se că. în contextul analizei procedurii actelor administrative. să elimine paralelismele sau contradicţiile din reglementările în domeniu şi să utilizeze o terminologie unitară. pornindu-se de la premisa că. formele necesare şi condiţiile ce trebuie îndeplinite în vederea elaborării şi executării unei decizii legale. principiul revocării şi principiul limitării recursului ierarhic. fără altă specificare. pe cât posibil unitare. ca de exemplu. să constituie o unificare sintetică a reglementărilor în domeniu. pornind de la 32 . codificarea dreptului administrativ este privită însă ca o operaţiune dificilă. transparenţă de neconceput în absenţa unor norme clare. cele privitoare la administraţia locală.. este pusă în discuţie necesitatea codificării procedurii administrative.necesitatea codificării procedurii administrative rămâne în principiu. procedura administrativă a fost definită ca reprezentând totalitatea normelor juridice care reglementează forma în care se îndeplineşte întreaga activitate a organelor administraţiei de stat. Doctrina de după 1990 a revenit la teza necesităţii codificării normelor de drept administrativ.

întreaga activitate în administraţia publică fiind caracterizată printr-o mare varietate de noţiuni. dar mai ales. în timp. § 8. exercitat fie prin autorităţile cu atribuţii administrativ-jurisdicţionale. cu alte cuvinte. în activitatea executivă. cât mai ales. Procedura administrativă necontencioasă cuprinde de regulă. normalizarea şi unificarea activităţii administraţiei publice reprezintă cele mai puternice argumente care s-ar afla la baza codificării administrative. şi chiar mai înainte a Facultăţii de drept din Bucureşti (1859) identificăm o disciplină unică “Drept public şi drept administrativ”. respectiv elementar. Urmare a măsurilor luate de Domnul Moldovei. nu numai în învăţământul superior juridic dar şi ca materie de cultură generală în învăţământul secundar. ce fac parte din administraţia activă. o astfel de reglementare ar trebui să răspundă necesităţilor izvorâte din practica administrativă. un rol important îl au şi normele de procedură. coerenţa şi accesibilitatea şi în raport cu cetăţenii. ca forme principale de activitate a autorităţilor administraţiei publice.premisa că. cursurile de drept administrativ fiind introduse prin Legea asupra instrucţiunii a Principatelor Unite din 1864. ea urmând să stabilească cu prioritate nu doar formalităţile care stau la baza emiterii actelor administrative. Grigore Ghica. principiile fundamentale specifice administraţiei publice precum şi regulile de elaborare şi executare a actelor administrative. codificarea procedurii administrative ar permite utilizarea unei terminologii unitare. efectele produse. în doctrina de drept public contemporană. care cuprinde legile administrative de la 1832 până la 1855. sistematizarea. punerea lor în executare. regimul actelor administrative şi în egală măsură. Totodată. Simplificarea. o asemenea reglementare ar trebui să conducă la eliminarea oricăror paralelisme sau contradicţii între actele normative în domeniu. Adoptarea unui astfel de cod ar permite în timp. Deoarece pentru această importantă instituţie a dreptului administrativ. viciile lor precum şi modalităţile de contestare. Prin conţinutul său. cei care se impune a fi protejaţi împotriva arbitrariului administraţiei. garanţiile acordate celor administraţi. s-a întocmit. rezumând legislativ problemele fundamentale ale dreptului administrativ contemporan. 33 . regimul juridic aplicabil acestor acte. orientarea şi raţionalizarea activităţii autorităţilor învestite cu prerogative de putere publică. Este vorba despre aspecte precum: supunerea administraţiei legalităţii. un Manual Administrativ al Principatului Moldovei. În plus. fie prin instanţele specializate ce fac parte din structura puterii judecătoreşti. aspectele legate de forma lor. adică ceea ce în mod tradiţional. regăsim sub conceptul de contencios administrativ. după cum urmăreşte sau nu soluţionarea unei situaţii conflictuale. sintagma procedura administrativă este adesea utilizată cu referire la principiile şi regulile aplicabile administraţiei active. există în principiu reglementări speciale. Sinteză a evoluţiei doctrinei administrative româneşti. ar contribui la protejarea cetăţenilor împotriva arbitrariului administrativ. Procedura administrativă poate fi contencioasă sau necontencioasă. O dată cu formarea Universităţii din Bucureşti (1864). alături de normele materiale. Codificarea procedurii administrative şi-ar dovedi utilitatea. de către o comisie. Procedura administrativă contencioasă se referă la controlul jurisdicţional asupra administraţiei. care se completează cu regulile procedurii civile. Loc şi rol în mişcarea de idei contemporană Ştiinţa dreptului administrativ românesc se formează în secolul al XIX-lea.

în perioada 1924-1944. În ce priveşte contribuţia legislaţiei la fundamentarea dreptului administrativ. ediţia a I-a apărută în 1923 şi ediţia a II-a apărută în 1930. aparţinând profesorului Constantin Dissescu. în anul 1891. Erast Diti Tarangul. De asemenea. A urmat a doua lucrare cu titlul Elemente de drept administrativ. particularii se puteau adresa direct Consiliului de Stat pentru a cere interpretarea unui decret. primul mare specialist în domeniu. 34 . ca organ consultativ al Guvernului. Lucrarea clasică în materie.I ediţia a IV-a. Tratat de drept administrativ. cărora li se mai pot adăuga nume de rezonanţă precum: Constantin Rarincescu. Cernăuţi. lucrare scrisă sub influenţa şcolii germane. date cu călcarea de legi şi regulamente. o parte generală şi o parte specială). toate la Bucureşti. după doar doi ani de funcţionare. ambele la Cluj. Consiliul de Stat avea şi atribuţii de contencios administrativ. De altfel. Tratat de drept administrativ. Bucureşti. Noţiuni de drept administrativ. Bucureşti. ediţia a III-a. elaborată de acesta. Este o enumerare exemplificativă a celor mai apreciaţi specialişti ai timpului. deoarece potrivit legii sale organice. Tratat de drept administrativ. a reprezentat cea mai importantă contribuţie în teoretizarea şi construirea unui sistem al contenciosului administrativ. în special în cadrul cursurilor de doctorat. 1912. Despre ierarhia şi corpii administrativi (adică funcţionarii din administraţia publică centrală şi locală). ediţia a III-a. având două părţi. iar vol. 1929 şi vol. Consiliul de Stat a fost desfiinţat prin Constituţia din 1866. model de cercetare monografică a unei instituţii juridice. Contenciosul administrativ român. hotărârile comisiilor de lucrări publice. autor Victor Onişor. care să reprime abuzul şi arbitrariul administrativ. ediţia a II-a. prin care se aducea atingere intereselor lor. a Consiliului de Stat. pentru ca apoi să apară vol. Constantin Rarincescu a realizat o cercetare ştiinţifică a dreptului administrativ. poate cel mai important moment l-a constituit înfiinţarea printr-o lege din anul 1864. În ordine cronologică pot fi identificate apoi următoarele lucrări mai importante: Drept administrativ român. apărută în anul 1881. Din păcate. ambele la Bucureşti. ediţia a III-a. Consiliul de Stat era competent să judece toate litigiile care îi erau deferite de anumite legi. 1900. în 1930. autor Anibal Teodorescu. I. autor Marin Văraru. autor Aurel Onciul (Viena. ediţia a IV-a. Drept administrativ român. A treia în ordinea apariţiei. vol. aparţinând lui Cristodul Suliotis. hotărârilor sau actelor de executare ale prefecţilor sau altor agenţi administrativi.S-ar părea că anul 1875 reprezintă anul în care Dreptul administrativ şi-a câştigat autonomia ca ştiinţă de sine-stătătoare. autor Paul Negulescu. cu o valoare ştiinţifică mai redusă. 1944. În plus. Tratat de drept administrativ român. Astfel. legea sa organică stabilind expres dreptul particularilor şi al persoanelor juridice vătămate în interesele lor de a acţiona în contencios administrativ împotriva hotărârilor miniştrilor date cu exces de putere şi cu călcarea legilor şi regulamentelor. Principii generale şi II. vol. în 1934. 1935. Ion Gruia şi alţii. reglementări în domeniul Administraţiei Statului au existat în ţara noastră chiar înainte de constituirea disciplinei ştiinţifice a dreptului administrativ. intitulat Drept administrativ. II. în 1925 şi vol. ediţia a I-a. fiind vorba despre anul apariţiei primei lucrări consacrată în întregime acestei discipline şi intitulată chiar Dreptul administrativ român aparţinând lui Giorgie Alexandrescu-Urechea şi publicată la Iaşi. lucrare apărută la Bucureşti. 1906. particularii fiind astfel lipsiţi de o instanţă jurisdicţională în conflictele lor cu Administraţia Statului. autor Anibal Teodorescu. dar cea mai valoroasă din punct de vedere ştiinţific şi didactic o reprezintă volumul al treilea al cursului de Drept public. prof. regulament sau ordonanţă dată în materie administrativă.I. Jean Vermeulen. Ea grupează materia în două părţi şi anume: I. conţinând două părţi: Persoanele administrative şi Materiile administrative. exercita şi un contencios de interpretare. 1904. 1928.II.I şi II.

a stabilit încă de la înfiinţare. cu ierarhia. 35 . ea are caracter dinamic. Paul Negulescu. ştiinţa administraţiei se ocupă cu organizarea diferitelor autorităţi administrative. din 3 în 3 ani şi editează Revista internaţională de ştiinţe administrative (Revue internationale des sciences administratives) cu apariţie trimestrială.E. de ordin economic. La rândul său.I.). Prin acest institut. întrucât ambele au ca obiect comun de cercetare. tehnic etc. sociologic. institut ce organizează Congrese internaţionale de ştiinţe administrative. prof. ele sunt totuşi distincte ca discipline. pe care l-a condus până la sfârşitul vieţii. în domeniul dreptului administrativ şi ştiinţelor administrative.) şi Grupul European de Administraţie Publică ( G. tot aşa putem vorbi despre Şcoala românească interbelică de ştiinţa administraţiei. Paul Negulescu după primul război mondial. În opinia profesorului Paul Negulescu. de către aceiaşi autori. ca două ştiinţe distincte.A. Primul autor român care face referire la obiectul ştiinţei administraţiei şi la delimitarea acesteia faţă de ştiinţa dreptului administrativ a fost profesorul Constantin Dissescu. deoarece fiecare o cercetează sub diferite aspecte. de necesitatea înfiinţării unui învăţământ administrativ de specialitate şi respectiv. “Institutul de Ştiinţe Administrative al României”. Institutul de Ştiinţe Administrative al României din perioada interbelică.A.P. Asociaţia Internaţională de Informatică şi de Documentare în Administraţia Publică (A. dreptul administrativ este totalitatea regulilor după care se exercită această activitate. neutralitate absolută.A.I. Paul Negulescu a înfiinţat “fără nici un sprijin oficial sau subvenţie din partea statului”. printre primele de acest gen din lume. continuatorul lui Dissescu. în opinia căruia: Ştiinţa administraţiei stabileşte principiile raţionalizării administraţiei de stat. Una din preocupările majore ale prof. cu sediul în Bucureşti. La 30 iunie 1925.I. Aşa cum putem vorbi despre Şcoala românească interbelică de drept public.E. cu sediul la Bruxelles (în Belgia). administraţia publică. în anul 1946. Dincolo de reuniunile ştiinţifice organizate de acest Institut.I. precum şi un caracter larg.În strânsă legătură cu ştiinţa dreptului administrativ s-a dezvoltat de regulă. periodic sunt organizate manifestări ştiinţifice şi de către “asociaţiile specializate” ale Institutului şi anume: Asociaţia Internaţională de Şcoli şi Institute de Administraţie (A. din ţară şi din străinătate. Astfel. înfiinţat în anul 1930.). fiind în permanentă evoluţie şi căutând soluţii noi pentru viitor. şi ştiinţa administraţiei. Cu toate că şi una şi cealaltă cercetează administraţia publică. unicitate profesională şi adaptarea permanentă la realităţile în continuă mişcare. ştiinţa dreptului administrativ o cercetează sub aspect juridic. el “guvernează drepturile şi datoriile reciproce ale administraţiei şi ale administratorilor”. a fost aceea de a îi convinge pe guvernanţii vremii. dar aflate în interdependenţă. cu atribuţiile şi modul lor de funcţionare. Ea are un caracter practic. pe când dreptul administrativ formează numai o parte a ştiinţei administraţiei. contacte cu marii specialişti ai vremii. s-au conturat două ştiinţe: Ştiinţa Dreptului administrativ şi Ştiinţa administraţiei. conducătorul ei fiind profesorul de talie europeană. cercetând diferite domenii de activitate socială. tinzând să formeze administratori. ţara noastră a devenit membru fondator al Institutului Internaţional de Ştiinţe Administrative (Institut International des Sciences Administratives). a unui institut de cercetare ştiinţifică. al normelor juridice aplicabile în administraţia publică iar ştiinţa administraţiei o cercetează şi sub alte aspecte ale sale. singur sau în colaborare. Institutul Internaţional de Ştiinţe Administrative îşi desfăşoară activitatea cu respectarea a patru principii fundamentale: internaţionalitate fără rezerve. deşi formal a deţinut doar funcţia de “secretar general”.D. pe câtă vreme.P.

Documentare administrativă. profesorul Paul Negulescu fiind numit directorul acestei şcoli. metoda analitică a fost îmbinată cu metoda experimentală (ancheta administrativă). iar pe de altă parte. După adoptarea Constituţiei din anul 1948 a trecut pe primul plan cercetarea juridică a administraţiei de stat. la care au colaborat alături de specialiştii români şi personalităţi străine de mare reputaţie ştiinţifică. Reînfiinţarea învăţământului superior administrativ. b). Organizare şi metode în administraţia de stat. şi în raport de aceasta s-a impus fundamentarea unor categorii noi. sub egida Institutului a început publicarea Revistei de drept public.Obiectivul fundamental al Institutului l-a constituit elaborarea unei doctrine administrative româneşti unitare. În perioada postbelică. Şcoala a avut încă de la început un dublu obiectiv: pe de-o parte. Revista de drept public a avut o apariţie trimestrială până în anul 1933. ale dreptului administrativ. să perfecţioneze educaţia profesională a funcţionarilor existenţi la data înfiinţării sale. începând cu anul universitar 1968-1969 (după anul 1967). astfel încât prin cercetările sale “să servească drept călăuză organelor administrative şi instanţelor judecătoreşti” oferind soluţii pentru o mai bună organizare administrativă. În acest scop se organiza un ciclu de conferinţe anuale în care se dezbăteau diverse probleme administrative. să formeze profesional pe tinerii care doreau să se dedice unei cariere în administraţia publică. În aceste scopuri. doctrina administrativă românească a parcurs următoarele etape: a). Revista de drept public conţinea şi studii privind jurisprudenţa în care deciziile judecătoreşti erau prezentate în grupe pentru a se putea formula principiile. după desfiinţarea Institutului (1948-1967). etapa juridicizării cercetărilor asupra administraţiei de stat. documentarea administrativă. în anul 1995. pe baza consacrării principiului fundamental al unicităţii puterii în stat. Urbanism etc. specific noului regim politic instalat. Sisteme administrative contemporane. Istoria administraţiei. principii. Activitatea acestor două instituţii fundamentale în domeniul administraţiei publice sa axat pe cercetarea următoarelor teme principale: organizarea administrativă a României. iar apoi lunară până în anul 1943. Începând cu anul 1926. Ştiinţa dreptului constituţional se redefinea. împreună cu Prefectul judeţului şi Consiliul Judeţean. cu ocazia conferinţelor organizate la Bucureşti. În anul 1928 se înfiinţează Şcoala superioară de documentare şi ştiinţe administrative pe lângă Institutul de Ştiinţe Administrative al României. Ea a permis crearea de noi curente de idei ce au influenţat pozitiv dezvoltarea dreptului administrativ. etapa continuării cercetărilor de ştiinţa administraţiei. prin introducerea alături de tradiţionalul curs de Drept administrativ a unor discipline de specialitate precum: Ştiinţa şi tehnica administraţiei. tradiţia a fost reluată prin reînfiinţarea la Sibiu. a Institutului de Ştiinţe Administrative. După decembrie 1989. sub conducerea Institutului de Ştiinţe Administrative al României (1944-1948). De asemenea. ca urmare a Simpozionului naţional cu tema “Constituţionalitate şi legalitate în administraţia locală şi judeţeană” organizat în octombrie 1994. c). 36 . când şi-a încetat apariţia ca urmare a războiului. etapa reactualizării cercetărilor de ştiinţa administraţiei prin înfiinţarea secţiei de Drept economic-administrativ la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti. deveniţi şi oaspeţi ai acestuia. contenciosul administrativ şi urbanismul. de Universitatea Lucian Blaga din Sibiu prin Facultatea de ştiinţe juridice. începând cu anul 1968 a constituit un puternic impuls pentru reactualizarea ştiinţei administraţiei. Unul dintre obiectivele importante ale Institutului l-a reprezentat şi realizarea unor schimburi de experienţă cu institutele asemănătoare din străinătate.

teoria unicităţii. legile. reuniuni în care sunt implicate şi structuri guvernamentale. Din anul 2003. Din anul 2001. teoria dublei naturi juridice şi teoria subsidiarităţii b. teoria dublei naturi juridice şi teoria subsidiarităţii c. spre a cinsti memoria primului fondator. condiţiile sociale care determină adoptarea unor norme juridice b. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 1. realităţi exterioare ale dreptului c. teoria unicităţii. dreptul administrativ se aplică administraţiei publice alături de ştiinţa administraţiei b. ramura dreptului public care reglementează relaţiile sociale din sfera administraţiei publice precum şi pe cele de natură conflictuală dintre autorităţile publice şi cei vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative b. Izvoarele scrise ale dreptului administrativ sunt: a. dreptul administrativ se aplică administraţiei publice alături de norme aparţinând altor ramuri de drept c. actele normative adoptate sau emise de către autorităţile publice competente 5. Tot din anul 1995. Prin Legea nr. Care sunt cele trei teorii dezvoltate în doctrina postbelică cu privire la sfera de întindere a dreptului administrativ ? a. apariţia sa a fost anuală sub forma unui număr dublu). Dreptul administrativ poate fi definit ca reprezentând: a.dreptul administrativ este singura ramură de drept aplicabilă administraţiei publice 3. organizarea şi funcţionarea Institutului de drept public şi Ştiinţe Administrative al României s-au pus bazele transformării Institutului de Ştiinţe Administrative “Paul Negulescu” în Institutul de drept public şi Ştiinţe Administrative al României. Institutul de Ştiinţe Administrative “Paul Negulescu” a fost recunoscut ca secţie naţională a Institutului Internaţional de Ştiinţe Administrative de la Bruxelles. Prin teza dublei naturi juridice se înţelege că: a. hotărârile Guvernului. cu o apariţie semestrială (doar în anii 1996 şi 1997. Constituţia. ordonanţele Guvernului. Izvoarele formale ale dreptului reprezintă: a. persoană juridică de drept public. teoria pluralităţii. ramura dreptului public care reglementează relaţiile de natură conflictuală dintre autorităţile publice şi cei vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative 4. § 9.La Congresul Jubiliar din octombrie 1995 al Institutului s-a hotărât ca la numele său tradiţional să se mai adauge şi numele lui “Paul Negulescu”.246/2007 privind înfiinţarea. ramura dreptului public care reglementează relaţiile sociale din sfera administraţiei publice c. România a redevenit gazdă a reuniunilor ştiinţifice patronate de Institutul Internaţional de Ştiinţe Administrative. actele autorităţilor autonome centrale. teoria triplei naturi juridice şi teoria subsidiarităţii 2. Revista de drept public are din nou o apariţie trimestrială. subiect de drept. Din anul 1995 s-a reluat tradiţia publicării Revistei de drept public. decretele-legi. ordinele prefecţilor şi ale autorităţilor administraţiei publice locale 37 . actele administraţiei ministeriale şi extra-ministeriale.

norme prohibitive şi norme permisive 12. dispoziţia şi sancţiunea b. relaţiile sociale reglementate. norma de drept administrativ conţine următoarele elemente: a. În cazul raportului de drept administrativ: 38 . Constituţia. norme organice şi norme ordinare c. obiceiul. împrejurările. să conţină norme de drept administrativ b. normele ce reglementează raporturile sociale care apar între autorităţile administraţiei publice în realizarea sarcinilor executive. legile. actele autorităţilor autonome centrale c. ipoteza şi dispoziţia c. obiceiul şi jurisprudenţa c. actele autorităţilor autonome centrale. ipoteza. relaţiile sociale reglementate de norme ale ştiinţei administraţiei c. actele administraţiei ministeriale şi extra-ministeriale.Dispoziţia normei de drept administrativ indică: a. să fie ratificat conform dispoziţiilor constituţionale. norme speciale şi norme excepţionale b. legile. principiile generale ale dreptului b. norme constituţionale. nemijlocită. norme generale. să fie de aplicaţie directă. subiectele la care se referă norma c. relaţiile sociale reglementate de norme ale dreptului public b. dispoziţia şi sancţiunea 10. jurisprudenţa. ordonanţele Guvernului. ce trebuie să facă sau să nu facă acestea 11. direct sau indirect. Izvoarele nescrise ale dreptului administrativ sunt: a. normele de drept administrativ se clasifică în: a. Normele de drept administrativ sunt: a. normele ce reglementează raporturile sociale ce apar între autorităţile administraţiei publice şi restul autorităţilor publice 9. nemijlocită. ordinele prefecţilor şi ale autorităţilor administraţiei publice locale 6. norme imperative. între acestea şi particulari c. normele ce reglementează relaţiile sociale ce apar între autorităţile administraţiei publice b. să fie de aplicaţie directă. actele administraţiei ministeriale şi extra-ministeriale. Constituţia. ordonanţele Guvernului. Sub aspectul structurii logico-juridice. să conţină norme de drept administrativ c. Raporturile de drept administrativ reprezintă: a.b. să fie de aplicaţie directă. După criteriul sferei de cuprindere. Ce condiţii trebuie să îndeplinească tratatul internaţional pentru a fi izvor al dreptului administrativ? a. obiceiul şi principiile generale ale dreptului 8. adică prin intervenţia unor fapte juridice de normele dreptului administrativ 13. condiţiile în care urmează să se aplice conţinutul normei b. hotărârile Guvernului. să fie ratificat conform dispoziţiilor constituţionale 7. conduita pe care trebuie să o urmeze subiectele la care se referă. nemijlocită.

noţiunea de autoritate publică privită ca organ public. putând fi identificat cel puţin în plan teoretic. studenţii vor avea posibilitatea să: . . competenţa şi capacitatea organelor administraţiei publice. prin secolul XIX. teritorială şi temporală. noţiunea de administraţie de stat.stabilească criteriile pe baza cărora se stabilesc capacitatea şi competenţa diverselor autorităţi publice de la nivel local şi central. Autoritatea (organul) administraţiei publice reprezintă acea structură organizaţională care. organele administraţiei publice se clasifică în: organe ale administraţiei publice alese şi organe ale administraţiei publice numite. înţelegerea. potrivit Constituţiei şi legii are personalitate de drept public şi acţionează din oficiu pentru executarea legii sau prestarea serviciilor publice.stabilească diferenţele dintre competenţele materială. alte structuri centrale de specialitate precum şi ramificaţiile acestora în teritoriu. După criteriul modului de formare. În doctrina occidentală. Administraţia de stat şi administraţia locală compun administraţia publică. un sistem al organizării administraţiei publice. sarcinile. sub controlul direct sau indirect al Parlamentului. autorităţi ale administraţiei publice b. persoane juridice de drept public Partea a II-a Autorităţile administraţiei publice Modulul I Teoria generală a organizării administraţiei publice • • • Obiective specifice : cunoaşterea. gestiona şi opera cu noţiunile specifice referitoare la noţiunile de administraţie centrală şi administraţie de stat. • § 1. În doctrina franceză domină teza potrivit căreia. odată cu apariţia şi dezvoltarea dreptului administrativ şi a ştiinţei administraţiei. cu referire la şeful de stat. 39 . Rezultatele aşteptate : studenţii vor înţelege. în limitele legii. iar noţiunea de administraţie locală. în sens organic. Legislaţia românească actuală utilizează cel mai adesea. Noţiuni specifice Organizarea administraţiei de stat. dar teoriile ştiinţifice despre aceasta s-au conturat mai târziu. Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore. aprofundarea şi utilizarea noţiunilor fundamentale referitoare la autorităţile administraţiei publice. unul dintre subiecte este întotdeauna un purtător al autorităţii publice c. fie într-o activitate statală. tot în sens organic. Competenţe dobândite : în momentul în care vor finaliza studiul acestui modul. capacitatea şi competenţa acestor autorităţi. desemnează autorităţile locale autonome alese la nivelul unităţilor administrativ – teritoriale existente. ca fenomen a apărut odată cu statul.a. Guvern şi ministere. este folosită de regulă. ambele subiecte sunt întotdeauna. fie într-o activitate din administraţia locală. sub aspectul rolului lor administrativ. autorităţile ce formează puterea executivă sunt studiate la drept constituţional sub aspectul rolului lor politic şi la drept administrativ. colectiv organizat de oameni care exercită prerogative de putere publică. ambele subiecte sunt întotdeauna.

se află criteriul teritorial. După criteriul competenţei lor. prin întrunirea majorităţii persoanelor care le compun. repartizării şi promovării personalului. autorităţi administrative autonome). .administraţia de stat în teritoriu: prefect. noţiunile de competenţă şi capacitate au constituit obiect de analiză la cursurile de drept administrativ iar conceptul de sarcini ale administraţiei a intrat în sfera de preocupare a ştiinţei administraţiei. În regimul constituţional românesc actual. mijloacele materiale şi financiare şi competenţa de care dispun. Studiul acestor componente structurale se face atât de ştiinţa dreptului administrativ. cât şi de ştiinţa administraţiei sub aspectul recrutării.administraţia locală: consiliul local şi primarul (administraţie locală de bază) şi consiliul judeţean şi preşedintele consiliului judeţean (administraţie locală intermediară). organele administraţiei publice se clasifică în: organe ale administraţiei publice colegiale şi organe ale administraţiei publice individuale. Criteriul funcţional se află la baza delimitării autorităţilor administraţiei publice în autorităţi cu competenţă generală şi autorităţi cu competenţă specială. organele de conducere colegială. cât. care îşi desfăşoară de regulă. aceasta va fi prezentată în cele ce urmează prin raportare la noţiunea conexă de capacitate şi implicit la conceptul de sarcini ale administraţiei publice. sistemul autorităţilor administraţiei publice se compune din: . Existenţa autorităţilor publice este percepută în mod curent de către cetăţeni. în doctrina administrativă au fost identificate următoarele părţi componente ale organului administraţiei publice şi implicit ale oricărei autorităţi publice: personalul din administraţie. Cunoaşterea clasificării organelor administraţiei publice prezintă şi un deosebit interes practic. activitatea. servicii deconcentrate subordonate ministerelor sau celorlalte organe centrale de specialitate. mai ales sub aspectul juridic al problematicii funcţiei. organe centrale de specialitate (ministere. . competenţei şi capacităţii administrative. În mod tradiţional. atât pentru modul de formare şi organizare. după caz. a sarcinilor organelor administrative şi a mijloacelor din dotare. 40 . în ce priveşte competenţa organelor administraţiei publice. Dacă personalul din administraţie va face obiectul unei analize distincte consacrate funcţiei publice. pentru activitatea şi actele lor juridice. Guvern. § 2. Astfel. adoptă acte administrative ca urmare a deliberării lor. şi mai ales. şi instituţii publice centrale subordonate ministerelor sau autorităţilor administrative autonome (inclusiv regiile autonome. în doctrina administrativă. pe când organele de conducere individuală emit acte administrative. La baza delimitării autorităţilor administraţiei publice în autorităţi ale administraţiei publice centrale şi autorităţi ale administraţiei publice locale. prin identificarea clădirilor în care aceste autorităţi îşi au sediul. competenţa şi capacitatea organelor administraţiei publice De regulă. într-o viziune tradiţională. alte organe subordonate Guvernului sau ministerelor. capacitatea juridică pe care o exercită. în timp ce ştiinţa dreptului financiar şi unele ştiinţe economice abordează aspectele economice ale acestor autorităţi. Sarcinile. privit ca acea rază teritorială în care poate acţiona autoritatea respectivă. iar sfera competenţei acestora este înţeleasă prin intermediul activităţii funcţionarilor publici cu care intră în contact. organele administraţiei publice se clasifică în: organe ale administraţiei publice centrale şi organe ale administraţiei publice locale (sub aspectul competenţei teritoriale) şi în: organe ale administraţiei publice cu competenţă generală şi organe ale administraţiei publice cu competenţă specială (sub aspectul competenţei materiale).administraţia centrală: Preşedinte. atâtea câte mai există şi companiile naţionale).După criteriul naturii lor.

în doctrină s-a dezvoltat teza potrivit căreia. cât şi în doctrina postbelică.capacitatea este proprie doar organelor administrative. stabilită în legea organică. în această teorie. capacitatea reprezintă aptitudinea de a fi titular de drepturi şi de obligaţii în raporturile administrative. element determinant al competenţei. o autoritate a administraţiei publice 41 . Capacitatea administrativă reprezintă aptitudinea organelor administraţiei publice de a fi subiecte în raporturile juridice administrative. fundamentul capacităţii administrative îl constituie normele de conferire a competenţei pe care o întâlnim numai în cazul organelor administraţiei publice. o anumită activitate administrativă. Potrivit celei de-a doua teze fundamentale. teritorială (rationae loci) şi temporală (rationae temporis). în timp ce competenţa nu presupune o astfel de independenţă. Potrivit unei teze devenită tradiţională. capacitatea se identifică cu competenţa. Sarcinile autorităţilor administraţiei publice reprezintă ansamblul necesităţilor sociale. Identificarea conţinutului acestei noţiuni s-a realizat însă. Pe baza acestor teorii. sarcinile reprezentând atât obiectul cât şi finalitatea îndeplinirii atribuţiilor (competenţei). nefiind lăsată la libera alegere a administraţiei publice. Competenţa are un caracter obligatoriu. se identifică trei tipuri de competenţă: materială (rationae materiae). exercitarea acesteia este obligatorie. noţiune fundamentală pentru ştiinţa dreptului administrativ. în timp ce capacitatea nu poate fi transmisă altui subiect de drept. În ce priveşte clasificarea competenţei. obiectiv determinate. în timp ce competenţă au atât organele administrative cât şi structurile lor organizatorice şi funcţionale.În doctrina actuală s-a pus problema dacă.capacitatea presupune posibilitatea de a acţiona în nume propriu. practic. Răspunsul nu poate fi decât pozitiv. evaluate politic şi consacrate prin norme juridice. în doctrina românească de regulă. reclamate de realizarea competenţei lor. Competenţa desemnează ansamblul atribuţiilor stabilite de Constituţie sau de lege ce conferă drepturi şi obligaţii pentru a desfăşura în nume propriu şi în realizarea puterii publice. Observăm că. în funcţie de sarcinile ce-i revin. mod constant prin stabilirea corelaţiei dintre competenţă şi capacitate. elementul cheie în definirea celor două noţiuni fiind conceptul de atribuţii. deşi. Atribuţiile unui organ al administraţiei publice sunt mijloacele juridice de realizare a sarcinilor. necesităţi care reprezintă raţiunea de a fi a acestor organe. Competenţa are un caracter legal. În doctrina postbelică s-au dezvoltat două teze cu privire la această corelaţie. Competenţa materială desemnează sfera şi natura atribuţiilor unei autorităţi a administraţiei publice. o serie de caractere ale competenţei. De-a lungul vremii.atribuţiile ce formează conţinutul categoriei de competenţă pot fi delegate. . potrivit noului sistem constituţional pot fi identificate anumite sarcini generale ale statului la a căror realizare să contribuie toate categoriile de autorităţi publice. sub următoarele trei aspecte: . atât în doctrina clasică. capacitatea nu se identifică cu competenţa. doctrina a identificat în unanimitate. este diferit analizată. . Competenţa are un caracter autonom. Capacitatea se distinge de competenţă. însăşi competenţa. fiind vorba de elementele ce definesc esenţa regimului politic actual. în sensul că fiecare autoritate a administraţiei publice are o competenţă determinată de lege. După gradul de întindere. constând în dreptul autorităţii administraţiei publice de a-şi realiza atribuţiile şi corelativ obligaţia celorlalte autorităţi de a-i asigura independenţa necesară. Noţiunea de competenţă. putem realiza dacă o anumită formaţiune colectivă are sau nu calitatea de subiect de drept administrativ numai cercetând competenţa ei legală. în sensul că.

Încetarea exerciţiului activităţii unei anumite persoane fizice nu va putea duce însă la încetarea activităţii autorităţii pe care aceasta o reprezintă. organe ale administraţiei publice alese şi organe ale administraţiei publice numite c. organe centrale şi organe locale 3. organe alese şi organe numite b. pe un mandat de patru ani). o autoritate a administraţiei publice poate avea o competenţă teritorială centrală sau naţională (la nivelul întregii ţări) cum este cazul Guvernului sau al ministerelor sau o competenţă teritorială locală (la nivelul unei unităţi administrativ-teritoriale) cum este cazul unui consiliu local sau unui primar. administraţia centrală şi administraţia locală 42 . organe ale administraţiei publice centrale şi organe ale administraţiei publice locale b. După criteriul competenţei lor materiale. organe ale administraţiei publice cu competenţă generală şi organe ale administraţiei publice cu competenţă specială 5. Administraţia publică locală se compune din: a. organe ale administraţiei publice cu competenţă generală şi organe ale administraţiei publice cu competenţă specială 4. După criteriul modului de formare. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 1. administraţia de stat în teritoriu şi administraţia intermediară b. § 3. autorităţile administraţiei publice au o competenţă temporală nelimitată deoarece normele juridice prin care sunt înfiinţate şi organizate nu stabilesc un timp determinat de existenţă a acestora. organele administraţiei publice se clasifică în: a. organe alese şi organe numite b. După gradul de întindere. Cea mai mare parte a autorităţilor administraţiei publice sunt conduse însă pe perioade determinate de timp (de regulă. organele administraţiei publice se clasifică în: a. continuitatea fiind o caracteristică esenţială a administraţiei publice. Competenţa temporală desemnează limitele de timp în care o autoritate a administraţiei publice îşi poate exercita atribuţiile. organe centrale şi organe locale 2. După criteriul competenţei lor teritoriale. De regulă.poate dispune de o competenţa materială generală (în toate domeniile şi sectoarele de activitate) cum este cazul Guvernului sau consiliilor locale sau de o competenţă materială specială (într-un anumit domeniu sau sector de activitate) cum este cazul unui minister etc. organe de conducere colegiale şi organe de conducere unipersonală c. organe ale administraţiei publice centrale şi organe ale administraţiei publice locale b. în conformitate cu legea. Competenţa teritorială desemnează limitele teritoriale în care poate acţiona o autoritate a administraţiei publice. în cazul funcţiilor eligibile. administraţia locală de bază şi administraţia locală intermediară c. După criteriul naturii lor. organele administraţiei publice se clasifică în: a. organe de conducere colegiale şi organe de conducere unipersonală c. organe ale administraţiei publice alese şi organe ale administraţiei publice numite c. organele administraţiei publice se clasifică în: a.

material. capacitatea unui organ al administraţiei publice de a sta în justiţie b. raporturile acestuia cu cele trei puteri din stat sau răspunderea Preşedintelui. concept prin care. temporal şi personal Modulul II Preşedintele României • • • Obiective specifice : cunoaşterea. statul nu poate fi conceput fără un şef. ansamblul drepturilor. cine exercită puterea în stat: o singură persoană (monocraţia). ansamblul necesităţilor sociale. un grup de persoane (oligarhia) sau poporul în mod direct (democraţia) ? Forma de guvernământ. la trăsăturile definitorii ale şefului de stat şi la raporturile sale cu puterea legiuitoare.înţeleagă rolul şi locul Preşedintelui în planul dreptului administrativ românesc .cunoască cele două tipuri de răspundere –penală şi politică Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore • § 1. Rezultatele aşteptate :studenţii vor înţelege. de regulă. aptitudinea unui organ al administraţiei publice de a fi subiect de drept c. ansamblul atribuţiilor stabilite de Constituţie sau lege ce conferă drepturi şi obligaţii pentru a desfăşura în nume propriu şi în realizarea puterii publice o anumită activitate administrativă 8. Competenţe dobândite : în mlomentul în care vor finaliza studiul acestui modul studenţii vor avea posibilitatea să: . legal. mijloacele juridice de realizare a sarcinilor b. Rolul Preşedintelui şi implicaţiile privind calificarea regimului constituţional actual Potrivit unei axiome a dreptului public. În dreptul public modern. obligatoriu şi autonom b. s-a răspuns la întrebarea.6. Competenţa desemnează: a. ideea şefului de stat este legată de forma de guvernământ. teritorial şi temporal c. obiectiv determinate. privită ca modalitatea în care sunt constituite şi funcţionează organele statului. obligaţilor corelative şi responsabilităţilor 7. oricât de simbolic ar fi rolul acestuia în unele sisteme politice. înţelegerea. gestionaşi opera cu noţiunile specifice legate de rolul şi atribuţiile Preşedintelui. Atribuţiile unui organ al administraţiei publice reprezintă: a.cunoască tipurile de acte emise de Preşedinte . o raportăm de regulă.precizeze atribuţiile Preşedintelui în raport cu fiecare dintre cele trei puteri în parte . Competenţa are următoarele caractere: a. 43 . evaluate politic şi consacrate prin norme juridice c. aprofundarea şi utilizarea noţiunilor fundamentale legate de instituţia preşedinţiei.

curentul republican. neutru şi echidistant faţă de partidele politice.80 din Constituţia republicată: “(1). Potrivit art. Mai apropiat de un regim parlamentar decât de un regim semi-prezidenţial. Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului.(1) din Constituţia republicată]. numit cel mai adesea. precum şi între stat şi societate. de la un regim semi-prezidenţial cu un Preşedinte de Republică destul de puternic. consacrat prin Decretul-Lege nr. În doctrina românească actuală. în care şeful statului este desemnat pe baze ereditare sau pe viaţă. pornind de la dispoziţiile constituţionale privind raporturile dintre autorităţile publice care realizează funcţia legislativă şi cea executivă au fost formulate o serie de argumente prin care este justificată această calificare şi anume: 1. acest regim a fost calificat de majoritatea specialiştilor ca fiind un regim semi-prezidenţial atenuat sau parlamentarizat. în care şeful statului. consacrată comentării şi adnotării Constituţiei României din 1991. pornind de la conţinutul art.80 din Constituţie. motiv pentru care în art. Cea de-a treia ipostază conduce la necesitatea unui Preşedinte de Republică. ca o autoritate suprastatală. secret şi liber exprimat. majoritar şi curentul monarhic. din 20 mai 1990. Cum şeful statului nu poate interveni direct între autorităţile publice ce realizează clasicele funcţii ale statului. între cele două curente politice care s-au confruntat cu privire la forma de guvernământ. precum şi între stat şi societate” nu poate fi interpretată în conotaţia sa juridică. De aici. potrivit căreia. Astfel. între “stat şi societate”. Consacrarea expresă a rolului Preşedintelui. al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. secret şi liber exprimat. necesitatea de arbitraj între “puterile statului”. calificare pe care o întâlnim pentru prima dată în lucrarea apărută în anul 1992. fie de popor. Legea de revizuire din 2003 nu a schimbat această opţiune.61 alin. 44 . egal. de arbitru între “puterile statului. şi republici.(1) din Constituţie. eventual. s-a prevăzut expres interdicţia de a fi membru al vreunui partid politic.După forma de guvernământ. apreciază că Preşedintele României apare într-o triplă ipostază: de şef al statului. prin vot universal. după dobândirea celei mai înalte funcţii în stat. Constituţia din 1991 a reglementat un Preşedinte mai apropiat de regimul republicii parlamentare.” Conţinutul art. direct. (2). Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale. Atât Parlamentul cât şi Preşedintele sunt organe reprezentative la nivel naţional. cu singura deosebire esenţială a alegerii acestuia de către popor. este ales pe o perioadă determinată. direct. o asemenea interpretare ar duce la concluzia de neacceptat că acesta s-ar situa undeva deasupra celor trei puteri ale statului. statele se clasifică de regulă în două categorii: monarhii.84 alin.92/1990. mai ales în raport cu Guvernul. dispunând de atribuţii largi. actul normativ aflat la baza primelor alegeri parlamentare şi prezidenţiale libere. iar pe de altă parte. pe de-o parte necesitatea de reprezentare a statului. minoritar. rămas neschimbat. afirmaţia din doctrină. În acest scop. dar doar Parlamentul este calificat expres ca fiind organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării [art. Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. preşedinte. este vorba despre o instituţie care pare a fi fost reglementată atipic în raport cu sistemele constituţionale clasice. de şef al executivului alături de primul-ministru şi de garant al Constituţiei şi mediator între puterile statului. Constituţia României din anul 1991 “a proiectat” un Preşedinte de Republică pentru a satisface. fie de Parlament (republici parlamentare). Doctrina românească actuală. 80 din Constituţie care consacră rolul Preşedintelui reprezintă rezultatul disputei din Adunarea Constituantă. alese prin vot universal. prin vot direct sau indirect (republici prezidenţiale sau republici semi-prezidenţiale).

Din punct de vedere al formelor tehnico-juridice delimităm: atribuţii care se realizează prin decrete. propuneri etc. Preşedintele putând dispune însă suspendarea acestora din funcţie.100 alin. Dreptul Preşedintelui de a dizolva Parlamentul prevăzut expres în art.96 din Constituţia republicată o formă de răspundere penală a Preşedintelui.95 o formă de răspundere politică a Preşedintelui. Constituţia consacră în art.109 alin.(2) din Constituţia republicată. potrivit art. Clasificarea atribuţiilor Preşedintelui României Din punct de vedere al funcţiilor sale delimităm: atribuţii specifice şefului de stat (pe plan intern şi extern). în domeniul apărării etc. Refuzul Preşedintelui de a promulga o lege se poate exercita o singură dată după primire. Cele mai importante atribuţii ale Preşedintelui în domeniul politicii externe. promulgarea se face în cel mult 10 zile. potrivit art. 4. urmată de organizarea unui referendum pentru demiterea sa. atribuţii de apărare a Constituţiei şi asigurare a bunei funcţionări a autorităţilor publice. prevăzând suspendarea acestuia din funcţie în anumite condiţii. Guvernul în întregul său şi fiecare membru solidar cu ceilalţi membrii. Din punct de vedere al frecvenţei delimităm atribuţii obişnuite. potrivit art.(1) din Constituţia republicată. atribuţii exercitate în raporturile cu Guvernul. răspund politic numai în faţa Parlamentului. fie de cea a Parlamentului sau se află sub controlul acestuia din urmă. Constituţia consacră în art. Nu doar Preşedintele ci şi fiecare Cameră a Parlamentului are dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului. atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice. 12. 10. aproape imposibil de realizat. parlamentarilor sau unui număr de cetăţeni. 6. Învestitura Guvernului. § 2. potrivit art. cu votul a două treimi din totalul parlamentarilor. 45 . Preşedintele nu are drept de iniţiativă legislativă. competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 5. Preşedintele poate cere poporului să-şi exprime voinţa cu privire la probleme de interes naţional. fie de intervenţia Guvernului. Decretele Preşedintelui emise în exercitarea celor mai importante atribuţii ale sale trebuie contrasemnate de primul-ministru. aceasta aparţinând doar Guvernului. în realizarea unor servicii publice naţionale. atribuţii în raporturile cu justiţia şi Curtea Constituţională. prin referendum. potrivit art. atribuţii în raporturile cu poporul.89 presupune îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii. atribuţii care se realizează prin operaţiuni administrative şi atribuţii care se realizează prin acte exclusiv politice.. în exercitarea lor. atribuţii exercitate în raporturile cu alte autorităţi ale administraţiei publice.90 din Constituţie. numai după consultarea Parlamentului.(2) din Constituţia republicată. 8. deşi iniţiată şi finalizată de Preşedinte presupune obligatoriu acordarea votului de încredere de către Parlament.109 alin. Din punct de vedere al subiectelor faţă de care se exercită delimităm: atribuţii exercitate în raporturile cu Parlamentul. atribuţii de realizare a funcţiei de şef al executivului. 7. al apărării. mult mai rar întâlnite).2. Din punct de vedere al conţinutului lor pot fi identificate următoarele categorii: atribuţii privind legiferarea. 11.74 alin. pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. al stărilor excepţionale sunt condiţionate. 9. Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii sau dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei. Din punct de vedere al procedurii delimităm atribuţii exercitate fără condiţionări sau restricţii şi atribuţii condiţionate de termene. 3.(1) din Constituţia republicată. caz în care după punerea sa sub acuzarea de înaltă trădare. curente activităţii de stat (cea mai mare parte) şi atribuţii în situaţii ieşite din comun (în situaţii excepţionale. dacă s-a cerut urmărirea penală.

După criteriul domeniului în care intervin.88 din Constituţie. atribuţiile sale în raporturile cu Curtea Constituţională. la forma de adresare a acestuia precum şi la regimul juridic aplicabil şi implicit. Legat de exercitarea acestei atribuţii constituţionale. Faţă de puterea legislativă sunt analizate atribuţiile sale în raporturile cu Parlamentul. atribuţiile Preşedintelui în raporturile sale cu Parlamentul. atribuţiile în domeniul politicii externe implică în principiu. potrivit cărora: “Preşedintele României adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii. avizarea formării. În ce priveşte primul aspect s-a apreciat că sfera problemelor ce pot face obiectul mesajului este relativ determinată. care poate decide asupra conţinutului acestuia. trebuie aduse neîntârziat la cunoştinţa Parlamentului. intervenţia Guvernului. Faţă de puterea executivă. ce dispune în alin. după cum am precizat deja. luate de Preşedintele României.(3) că.” O prevedere constituţională cu privire la obligativitatea prezentării unui mesaj de către Preşedintele României se regăseşte şi în art. Sub aspectul formei de adresare a mesajului. atribuţiile Preşedintelui în domeniul apărării şi în cazuri excepţionale precum şi în domeniul politicii externe. Preşedintele intrând în componenţa acesteia.atribuţii privind alegerea. printr-un mesaj. Atribuţiile Preşedintelui României în raporturile cu autoritatea legiuitoare De regulă. atribuţiile Preşedintelui sunt în principal analizate după două criterii. adresarea de mesaje Parlamentului. Legat de prima categorie de atribuţii. primele două categorii le vom include în prezentarea atribuţiilor Preşedintelui în raporturile sale cu Parlamentul. alte atribuţii care sunt expresia unei competenţe legate. nici Constituţia şi nici vreun alt text legal nu conţin vreo precizare. în doctrină s-au ridicat probleme cu privire la conţinutul mesajului. datorită naturii juridice speciale a acestei autorităţi publice. numirea sau revocarea unor autorităţi publice. Faţă de puterea judecătorească sunt analizate atribuţiile sale în raporturile cu justiţia şi distinct. efectele mesajului. şi respectiv. În timp ce atribuţiile în domeniul apărării şi în cazuri excepţionale sunt condiţionate de acordul prealabil al Parlamentului. Sub titlul. convocarea şi dizolvarea Parlamentului şi promulgarea legii. doctrina analizează următoarele atribuţii: adresarea de mesaje Parlamentului. Pe baza analizei acestor categorii. În consecinţă. Este vorba despre o veritabilă putere discreţionară de care dispune Preşedintele în alegerea conţinutului mesajului. Astfel. unii autori se referă la o serie de atribuţii al căror exerciţiu depinde exclusiv de voinţa Preşedintelui. analiza porneşte de la dispoziţiile art. măsurile de respingere a unei agresiuni armate împotriva ţării. în absenţa unui cadru legislativ adecvat. citirea mesajului de către un consilier prezidenţial sau chiar trimiterea mesajului sub forma unei scrisori publice. sunt analizate atribuţiile sale în raporturile cu Guvernul şi alte autorităţi ale administraţiei publice. cum ar fi numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament.92 consacrat atribuţiilor în domeniul apărării. formarea. după criteriul subiectelor în raport cu care se exercită sunt avute în vedere în principiu. specialiştii în drept administrativ evocă de regulă. fiind vorba despre puterea sa discreţionară. atribuţii în domeniul politicii externe şi alte atribuţii. 46 . iar cea de-a treia categorie va fi evocată în sfera atribuţiilor Preşedintelui în cadrul puterii executive. care urmează să fie prezentat Parlamentului. fiind lăsată la libera apreciere a Preşedintelui. § 3. putând fi imaginate diverse forme de adresare şi anume: prezentarea directă de către Preşedinte. atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii publice. de către acesta. atribuţiile pe care Preşedintele le exercită în raporturile sale cu celelalte autorităţi constituţionale care realizează clasicele funcţii ale statului.

În primul caz.89 din Constituţie.88. Singura precizare constituţională legată de mesajul Preşedintelui. fără a se distinge dacă este vorba despre un mesaj adresat în condiţiile art. în doctrină s-a ridicat problema dacă dezbaterea efectivă a acestuia ar trebui să aibă loc imediat sau poate fi făcută şi ulterior. Termenul de 20 de zile începe să curgă de la data stabilită pentru desfăşurarea alegerilor parlamentare. în doctrina occidentală s-a admis în mod tradiţional că. cu sau fără participarea Preşedintelui. Mesajul poate constitui deci. de regulă. şi potrivit art. Preşedintele României (biroul permanent al fiecărei Camere ori cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau senatorilor) poate cere întrunirea Camerei Deputaţilor şi a Senatului în sesiune extraordinară. Dizolvarea Parlamentului reglementată expres în art. dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură ”. de cele mai multe ori.144 litera b) din Constituţia din 1991.65 alin.92 alin. legat de regimul juridic şi efectele mesajului. cu excepţia situaţiei avute în vedere de art. şeful statului este cel care convoacă şi corespunzător “concediază” Parlamentul.88 sau în condiţiile art. rezultă că.Faţă de conţinutul art. În ce priveşte convocarea şi dizolvarea Parlamentului. la sesizarea Preşedinţilor celor două Camere. în sesiune ordinară.87/1994. potrivit căruia “prezentarea şi dezbaterea mesajelor adresate parlamentului se înscriu cu prioritate pe ordinea de zi”. prevedere de natură să dea expresie principiului independenţei Camerelor în raport cu executivul. Preşedintele este unul din subiectele de sesizare a unei sesiuni extraordinare. dacă termenul se împlineşte în perioada celor două sesiuni ordinare (de la începutul lunii februarie până la sfârşitul lunii iunie sau de la începutul lunii septembrie până la sfârşitul lunii decembrie) sau în sesiune extraordinară dacă împlinirea termenului are loc în perioada vacanţei parlamentare. Sub acest aspect. potrivit art. Astfel. întrucât reuneşte două aspecte ce nu pot fi decât distincte. Prin Decizia nr. în condiţiile art. referitor la aducerea la cunoştinţă Parlamentului a măsurilor luate pentru respingerea unei agresiuni. potrivit art. după o simplă consultare cu preşedinţii Camerelor şi a Primului-ministru. alături de biroul permanent al fiecărei Camere ori cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor.(3) este cea referitoare la obligaţia celor două Camere de a se reuni în şedinţă comună pentru a “primi mesajul Preşedintelui României”. De aici şi dreptul şefului de stat de a dizolva Parlamentul. Curtea Constituţională a declarat neconstituţională această prevedere. în ceea ce priveşte obligativitatea dezbaterii.(2) din Constituţie. În al doilea caz. din conţinutul prevederii constituţionale. Curtea Constituţională a fost solicitată să se pronunţe cu privire la conţinutul art. o atenţionare oficială a Parlamentului. declarând sesiunea închisă. Astfel.(3).7 alin. Convocarea propriu-zisă însă revine preşedinţilor celor două Camere.(1) din Regulamentul şedinţelor comune ale celor două Camere. indiferent de rezultatul acestora şi indiferent de numărul tururilor de scrutin stabilit prin legea electorală. în practica parlamentară şi implicit. 47 . Convocarea Parlamentului de către Preşedintele României intervine în două situaţii. dizolvarea Parlamentului este o atribuţie lăsată la latitudinea Preşedintelui.(2) litera a) din Constituţia republicată. fără a fi absolut necesară o dezbatere ulterioară. în cel mult 20 de zile de la alegeri”. “după consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare.63 alin.66 alin. poate să intervină doar în caz de criză guvernamentală gravă cu îndeplinirea cumulativă a nu mai puţin de şase condiţii. aspect care o face aproape imposibil de realizat în practica de Stat. Preşedintele are obligaţia constituţională de a convoca noul parlament după alegerile parlamentare generale. (3) din Constituţia republicată: “Parlamentul nou ales se întruneşte la convocarea Preşedintelui României.92 alin. un motiv de reflecţie şi de meditaţie.

Preşedintele trebuie să promulge legea în 20 de zile de la primirea ei. în sistemul nostru constituţional s-a optat pentru restrângerea acestei atribuţii a şefului statului numai la situaţia în care trebuie format un nou Guvern. refuzând să ţină cont de propunerile făcute de Preşedinte. “în cursul unui an.77 din Constituţie rămas neschimbat în urma revizuirii din 2003: “(1). fie preşedinte de republică. Constituţia îi oferă două pârghii de acţiune. Preşedintele poate cere reexaminarea legii. A treia atribuţie a Preşedintelui în raporturile cu Parlamentul. fie sub aspectul oportunităţii. acesta fiind obligat apoi să o promulge în termen de 10 zile. fiind puse în discuţie observaţiile făcute de acesta. a dreptului de a învesti legile adoptate de Parlament cu formulă executorie. influenţa politică. o retrimite Preşedintelui care va fi obligat să o promulge în termen de 10 zile. fie parlamentarii îşi menţin punctul de vedere iniţial.146 litera a) din Constituţia republicată. potrivit art. Preşedintele poate cere Parlamentului. dar în condiţii normale ale vieţii politice şi în nici un caz în timpul stării de asediu.Legea se trimite. total sau doar parţial.” În doctrină s-a apreciat că. fie monarh constituţional. Preşedintele fiind de asemenea obligat să promulge legea în maxim 10 zile. pentru orice motive. de urgenţă sau în ultimele şase luni ale mandatului prezidenţial. Este clar că măsura dizolvării Parlamentului este o măsură gravă. ca urmare a noii dezbateri pot apare două situaţii: fie parlamentarii îşi însuşesc în totalitate sau doar parţial punctul de vedere al Preşedintelui. caz în care legea se va întoarce la Parlament. Dacă Preşedintele are însă îndoieli cu privire la conţinutul legii în întregime sau doar cu privire la anumite prevederi ale ei.89 din Constituţie. este vorba de o soluţie constituţională apropiată de formula legiuitorului constituant francez. Dacă dimpotrivă. Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei. alături de alte subiecte de drept. Ca regulă. ce nu poate fi luată decât în situaţii cu totul deosebite. reprezintă o constantă a dreptului public contemporan constând în recunoaşterea în favoarea şefului de stat. o singură dată. Potrivit art. Astfel. spre promulgare Preşedintelui României. legea se retrimite Parlamentului care. Măsura dizolvării Camerelor trebuie să fie rezultatul eşecului evident de formare a unui Guvern care să aibă acceptul Parlamentului. (2). votul fiind acelaşi ca şi la început. Preşedintele României. fie după alegerile legislative. potrivit art. fie sub aspectul constituţionalităţii.” După cum s-a apreciat în primul comentariu al acestui articol. Promulgarea legii se face în termen de cel mult 20 de zile de la primire. s-a apreciat întrun alt comentariu al art. într-un asemenea caz existând temeri că dizolvarea ar putea fi făcută de Preşedinte pentru aşi asigura în continuare. obligând autorităţile publice să treacă la executarea prevederilor lor. promulgarea se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale. ce adaugă însă unele reguli de drept substanţial şi de drept procesual în ce priveşte drepturile şi obligaţiile Preşedintelui legate de cererea de reexaminare. Curtea Constituţională împărtăşeşte poziţia Preşedintelui. Curtea Constituţională decide că legea este constituţională. Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată şi el “nu poate fi dizolvat în ultimele şase luni ale mandatului Preşedintelui României şi nici în timpul stării de mobilizare. după tipul de lege adoptată. cu aspecte de neconstituţionalitate ale acesteia.(2) din Constituţia 48 .Înainte de promulgare. după ce i-a fost returnată. (3). Pe de altă parte. prin care i s-a confirmat constituţionalitatea. promulgarea legii.În plus. reexaminarea legii.147 alin. poate sesiza Curtea Constituţională înainte de promulgarea legii. de război. fie în urma exprimării unui vot de neîncredere în cel existent. care pot merge de la neacceptarea unor texte până la îndreptarea erorilor materiale. Pe de-o parte. Dacă soluţionând sesizarea. de asediu sau de urgenţă.

92 alin. ameninţarea ţării cu deschiderea ostilităţilor împotriva sa etc. că. În statele occidentale. În plus. cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere. exista şi posibilitatea ca. În exercitarea acestei funcţii. într-o primă etapă la îndemâna Preşedintelui. În al doilea rând. mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate. Aceste dispoziţii trebuie coroborate cu dispoziţiile art. într-o asemenea situaţie neputând fi vorba despre exerciţiul unei puteri discreţionare. Din considerente didactice. potrivit art. în cel mult 5 zile de la adoptare. Este adevărat însă. luarea unor măsuri excepţionale fiind de regulă încredinţată executivului.republicată. mai observăm. respingerea agresiunii armate) cât şi atribuţiile privind măsuri excepţionale. dar sub condiţia aprobării ulterioare a acestuia şi încă într-un termen foarte scurt. cu aprobarea prealabilă a Parlamentului.92 alin. În primul rând. a unui cadru legislativ adecvat şi cu atât mai puţin a unor prevederi exprese de natură constituţională. Cu alte cuvinte. s-a dezvoltat mai ales o practică administrativă şi în baza ei a evoluat doctrina. de cel mult 5 zile. Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. caz în care obiecţia de neconstituţionalitate era înlăturată.65 alin. şi anume. prin instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă. analizăm în continuare atribuţiile Preşedintelui României în situaţii excepţionale care includ la o analiză atentă atât atribuţiile în domeniul apărării (declararea mobilizării. în cazul unei agresiuni armate. iar promulgarea devenea obligatorie. cum ar fi iminenţa unei agresiuni. al cărui preşedinte este Preşedintele României. deoarece el poate să o dispună fără aprobarea prealabilă a Parlamentului. că legea de revizuire a remediat o deficienţă evidentă de redactare. va fi obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale.(2) din Constituţie. potrivit unei analize din perspectiva dreptului comparat. în Parlament să nu se poată atinge votul de două treimi necesar înlăturării voinţei Curţii Constituţionale. Parlamentul putea adopta legea în aceeaşi formă. această apreciere este lăsată. absenţa oricărei precizări cu privire la situaţia în care Parlamentul nu se află în sesiune. prevede art. În al doilea caz. Constituţia nu precizează care sunt aceste cazuri excepţionale. dar ele nu ar putea fi decât situaţii de o urgenţă cu totul deosebită. situaţie în care legea sau dispoziţiile considerate de Curtea Constituţională ca având un caracter neconstituţional nu puteau intra în vigoare. al unor situaţii excepţionale. în absenţa de regulă. 49 . oportunitatea şi necesitatea luării acestei măsuri şi deci aprecierea situaţiilor de fapt care ar justifica-o este lăsată la aprecierea Parlamentului.92 din Constituţia din 1991. hotărârea Preşedintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului. refuzul Parlamentului de a aproba hotărârea Preşedintelui României are ca efect anularea decretului prezidenţial de mobilizare. o astfel de decizie nu va putea fi luată decât după dezbaterea în Consiliul Suprem de Apărare a Ţării.(1) din Constituţie. Prin legea de revizuire a fost înlăturată astfel vechea prevedere. Este vorba despre teoria circumstanţelor excepţionale. care prevăd că declararea mobilizării totale sau parţiale se face de către Camerele reunite în şedinţă comună. în maxim 5 zile. Regula enunţată prevede că aprobarea Parlamentului trebuie să fie prealabilă şi numai în cazuri cu totul excepţionale ea poate surveni ulterior. “el poate declara. faţă de dispoziţiile iniţiale ale art. În domeniul apărării.(2) litera c) din Constituţia republicată.” Această normă constituţională atrage două observaţii. Este raţiunea pentru care analizăm aceste atribuţii în contextul mai larg al atribuţiilor Preşedintelui în raporturile cu Parlamentul. Numai în cazuri excepţionale. potrivit căreia. în primul caz. criticată de unii specialişti de-a lungul vremii. dar supusă unor forme variate de control parlamentar. spre deosebire de prevederea imediat următoare care reglementează atribuţiile Preşedintelui.

Această prerogativă a Preşedintelui trebuie interpretată însă. Camerele reunite în şedinţă comună declară starea de război. Atribuţiile Preşedintelui României în cadrul puterii executive Într-o formulare generală s-ar putea spune că. Pe această cale se realizează îmbinarea democraţiei reprezentative cu procedee ale democraţiei semi-directe. referendumul ar trebui să se refere la alte probleme decât cele care sunt în mod expres date în competenţa puterii legislative. se convoacă de drept în 24 de ore de la declararea lor. între stat şi societate” sunt atribuţii din sfera executivului.92. Parlamentul îşi continuă activitatea pe toată durata acestor stări. iar dacă nu se află în sesiune. de data aceasta în raporturile sale cu poporul. face parte referendumul. putând cere poporului să-şi exprime. şi solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate. în cazul în care acesta ar da un aviz negativ. toate problemele importante fiind de interes naţional.Astfel. ar putea fi aceea că. O interpretare corectă. prin care poporul este consultat cu privire la probleme de interes naţional. Tot din sfera atribuţiilor prezidenţiale care necesită intervenţia Parlamentului. el se convoacă de drept în 24 de ore de la declanşarea agresiunii.1). prin referendum.53 din Constituţia republicată. De aici rezultă şi faptul că referendumul prevăzut de art. în lumina dispoziţiei constituţionale potrivit căreia. voinţa cu privire la probleme de interes naţional (art. 50 . Preşedintele României ia măsuri pentru respingerea agresiunii şi le aduce neîntârziat la cunoştinţă Parlamentului. el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă şi funcţionează pe toată durata acestora. în întreaga ţară ori în unele unităţi administrativ-teritoriale. de “mediere între puterile statului. Preşedintele României. după consultarea Parlamentului. printr-un mesaj.90 din Constituţie). Dacă Parlamentul nu se află în sesiune. riscurile politice ale unui asemenea demers pot anula efectele scontate ale referendumului. Instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă presupune restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.93 din Constituţia republicată: “Preşedintele României instituie. conform art.(4) din art. Termenul de “consultare” nu trebuie să constituie un motiv de minimalizare a intervenţiei Parlamentului.” În această materie a fost adoptată Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. În ce priveşte cea de-a doua categorie de atribuţii constând în măsuri excepţionale. dar referendumul ar avea loc totuşi. s-a apreciat în doctrină.92 alin.90 din Constituţie este un referendum facultativ. Formularea referitoare la “probleme de interes naţional” a fost criticată în doctrină ca având un caracter prea general. potrivit alin. într-o accepţie extensivă. a democraţiei constituţionale ori pentru prevenirea. militar sau politic. starea de asediu şi starea de urgenţă sunt calificate ca privind “situaţii de criză ce impun măsuri excepţionale care se instituie în cazuri determinate de apariţia unor pericole grave la adresa apărării ţării şi securităţii naţionale. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune. limitarea sau înlăturarea urmărilor unor dezastre” (art. potrivit legii.453/2004. în condiţiile art. în cel mult 5 zile de la luarea acesteia. indiferent dacă sunt de ordin economic. § 4. nou introdus: “În caz de mobilizare sau de război. există pericolul unui conflict cu urmări imprevizibile.” Potrivit art.1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. toate atribuţiile Preşedintelui României care nu privesc sarcinile de reprezentare a statului şi respectiv. În conţinutul acestei reglementări.(3): În caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării. motiv pentru care nici una din cele două autorităţi publice implicate nu ar putea fi interesată într-o asemenea eventualitate. Preşedintele nefiind obligat să-l declanşeze. starea de asediu sau starea de urgenţă. Cu alte cuvinte.

cât şi individual. precum şi la acţiuni de menţinere sau de restabilire a păcii. Din păcate. republicată în 2004. care poate fi un om politic sau o personalitate neutră faţă de partidele politice (un tehnocrat). Conform art. Din această perspectivă. exercitând următoarele două atribuţii în acest scop: desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru şi numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament [art. În spiritul exigenţelor impuse de Legea nr. la propunerea primului-ministru [art. Preşedintele iniţiază şi finalizează procedura de învestitură a Guvernului. Legea nr. organizarea şi funcţionarea acestuia. În primul rând. în caz de vacanţă a postului sau de remaniere guvernamentală.119 din Constituţia republicată: “Consiliul Suprem de Apărare a Ţării organizează şi coordonează unitar activităţile care privesc apărarea ţării şi securitatea naţională. hotărârile Consiliului Suprem de Apărare a Ţării ar trebui publicate în Monitorul Oficial. faţă de varianta iniţială a acestei dispoziţii constituţionale care se rezuma la a prevedea atribuţia de numire. potrivit tezei devenită tradiţională. Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a fost calificat ca fiind o autoritate autonomă colegială. în sensul că.(2) litera g) din Constituţia republicată prevede obligaţia Camerelor de a se reuni în şedinţă comună pentru examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Tot în raporturile cu Guvernul. sub semnătura Preşedintelui României şi a primului-ministru. figura politică centrală a Guvernului. Preşedintele are atribuţii limitate. şi în principal. potrivit art.65 alin. fiind legate strâns de formarea. care se comunică numai instituţiilor interesate. Preşedintele României propune numirea conducătorilor unor autorităţi ale administraţiei publice.85 alin. Actele Consiliului Suprem de Apărare a Ţării pot avea atât caracter normativ.103 din Constituţia republicată]. Toate aceste categorii de atribuţii vor fi prezentate cu ocazia analizei Guvernului. formată din membri de drept. Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi preşedintele Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. cu excepţia celor pentru care se hotărăşte altfel. atribuţiile sale în cadrul puterii executive se exercită în raport cu Guvernul. consultarea Guvernului cu privire la probleme urgente şi de importanţă deosebită (art. deşi firesc ar fi fost să se prevadă invers. În ce priveşte atribuţiile sale în raporturile cu alte autorităţi ale administraţiei publice am arătat deja cu prilejul evocării atribuţiilor în domeniul apărării că. Tot în categoria atribuţiilor în raporturile cu alte autorităţi ale administraţiei publice.(2) litera h) din Constituţia republicată. În raport cu primul-ministru. Spre exemplu.(1) şi art. cu primul-ministru şi apoi cu alte autorităţi ale administraţiei publice. Astfel.65 alin.86 din Constituţie) şi participarea la şedinţele Guvernului (art. cu conducătorul acestuia. astfel cum acesta a fost completat. Constituţia mai prevede următoarele atribuţii în sarcina Preşedintelui: revocarea şi numirea unor membri ai Guvernului.87 din Constituţie). cu excepţia hotărârilor cu caracter militar. calitate în care. convoacă lucrările. dacă se decide astfel. numeşte la propunerea Preşedintelui României. potrivit legii speciale în materie. potrivit dispoziţiilor constituţionale şi legale în materie. doar a directorului 51 .415/2002 care reglementează această autoritate publică a prevăzut necesitatea comunicării acestor hotărâri. la propunerea Preşedintelui. autorităţilor administraţiei publice la care se referă.Preşedintele României fiind unul din cei doi şefi ai executivului. pe directorii serviciilor de informaţii şi exercită controlul asupra activităţii acestor servicii.(2) şi (3) din Constituţie].” Art. coordonează şi îndrumă întreaga activitate a acestuia.85 alin. Parlamentul reunit în şedinţă comună.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. acestea se comunică autorităţilor administraţiei publice şi instituţiilor interesate. integral sau în extras. participarea la menţinerea securităţii internaţionale şi la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară.

şi nu doar una singură. a fost introdusă o formulare generică. astfel cum a fost completat. reglementează două mari categorii de atribuţii în acest domeniu. într-un termen rezonabil. aprecierea din doctrină potrivit căreia. fiind vorba de un domeniu în care îşi desfăşoară activitatea mai multe autorităţi. permite o delimitare între tratatele internaţionale semnate de Preşedinte. textul constituţional. la propunerea directorului Serviciului Român de Informaţii. Preşedintele fiind doar obligat să-l trimită Parlamentului într-un termen rezonabil. O altă categorie de atribuţii în domeniul politicii externe. prevăzută în art. Se înţelege. care se negociază de experţi din diferite ministere. 94 litera c) din Constituţie: “Preşedintele României numeşte în funcţii publice în condiţiile prevăzute de lege. de ministrul de externe ori aprobate de către Guvern. potrivit art. consacrată inclusiv prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. (termen rezonabil). conform unei dispoziţii din Legea audiovizualului.94 literele a) şi b) din Constituţie: “Preşedintele României conferă decoraţii şi titluri de onoare şi acordă gradele de mareşal. la propunerea Guvernului şi acreditarea reprezentanţilor diplomatici ai altor state (una din puţinele atribuţii prezidenţiale exercitată necondiţionat). prin care se exprimă rolul de reprezentare a intereselor ţării noastre de către Preşedintele său.Serviciului Român de Informaţii. Preşedintele numeşte în funcţii pe prim-adjunctul directorului Serviciului Român de Informaţii şi pe cei trei adjuncţi ai acestuia. Vom reţine în acest context. şi restul tratatelor de mai mică importanţă. se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite de lege. urmare a negocierilor Guvernului. alături de Serviciul Român de Informaţii.91 din Constituţie consacrat atribuţiilor în domeniul politicii externe. De asemenea. împiedicându-l să pertracteze şi să semneze tratate secrete.91 alin. de general şi de amiral.” Spre exemplu. desfiinţării sau schimbării rangului misiunilor diplomatice. la propunerea Guvernului. Preşedintele României numeşte doi membri în Consiliul Naţional al Audiovizualului. În plus. potrivit art. Totodată. tratatele internaţionale devin opera comună a Preşedintelui. Parlamentului.(2) şi (3) din Constituţie.91 alin. 52 . cu ocazia revizuirii au intervenit două modificări esenţiale.(1) din Constituţia republicată: “Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României. Prin modalitatea de reglementare. Art. fiind semnate de miniştrii de resort sau. în relaţiile internaţionale. Celelalte tratate şi acorduri internaţionale se încheie.(1). după caz. Potrivit art. Guvernului şi Parlamentului. prin legea de revizuire s-a folosit pluralul. fiind organizat prin lege şi Serviciul de Informaţii Externe precum şi un serviciu de informaţii cu caracter tehnic în sfera comunicaţiilor. aprobarea înfiinţării. că vor fi numiţi de Parlament numai directorii autorităţilor cu atribuţii în această materie. în care Preşedintele trebuia să trimită tratatul internaţional spre ratificare. priveşte asigurarea legăturilor diplomatice cu alte state prin: acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României. Semnătura Preşedintelui nu va avea nici o relevanţă dacă Parlamentul nu va ratifica acel tratat. potrivit legii speciale în materie. şi le supune spre ratificare Parlamentului. ” Faţă de varianta iniţială a art. În acelaşi timp. nu şi şefii compartimentelor de informaţii din cadrul diferitelor ministere. 91 alin. Constituţia a urmărit să-l pună pe Preşedinte sub control în ce priveşte “mişcările externe”. de la termenul fix de 60 de zile. Pe de-o parte. negociate de Guvern.” Considerând politica externă tot o dimensiune a administraţiei publice rezultă că reglementarea unor atribuţii şi pentru şeful de stat în acest domeniu prezintă şi semnificaţia implicării sale în procesul decizional administrativ.

(1) din Constituţia republicată: “Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor. în condiţiile legii. fără a se exclude însă posibilitatea pentru Preşedintele ţării de a participa la lucrările Consiliului. În realizarea primei funcţii. ales prin rotaţie pe un mandat unic de un an. art.(6) al aceluiaşi articol. în virtutea atribuţiilor sale constituţionale. Astfel. § 5. spre deosebire de alte ţări (Franţa sau Italia) unde Preşedintele Republicii este şi preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii. În plus.133 alin. potrivit prevederilor din Regulamentele de organizare şi funcţionare a Camerelor.134 alin. potrivit art. Atribuţiile Preşedintelui României în raporturile cu justiţia şi alte autorităţi jurisdicţionale În ce priveşte atribuţiile Preşedintelui în raporturile cu justiţia.În ce priveşte primele două atribuţii rezultă că cei doi şefi ai executivului trebuie să negocieze. Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii este un magistrat.(2) din Constituţia republicată. fără drept de vot. el participând de câte ori consideră că prezenţa sa la dezbateri este necesară. “Preşedintele României prezidează lucrările Consiliului Superior al Magistraturii la care participă”. în calitate de consiliu de disciplină. Este o soluţie interesantă şi inedită. el va prezida lucrările acestui organism atunci când participă la şedinţele sale. nefăcând parte din membrii Consiliului. acesta este invitat de drept la lucrările Consiliului. Faţă de rangul său. cu excepţia celor stagiari. reprezentanţii diplomatici ce urmează a fi acreditaţi sunt supuşi unui vot consultativ în comisiile de specialitate ale celor două Camere. esenţială pentru menţinerea stabilităţii în raporturile juridice. pentru ordinea de drept şi constituţională. cu excepţia celor stagiari. numit de Preşedintele Ţării. Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României. consacră expres rolul Consiliului Superior al Magistraturii de garant al independenţei justiţiei. se impune a adăuga şi atribuţia Preşedintelui de a putea participa la şedinţele acestui organism.” Consiliul Superior al Magistraturii. numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor. din proprie iniţiativă. prin Legea de revizuire din 2003. Potrivit art. care continuă să fie recrutaţi de Ministerul Justiţiei. se poate observa proiectarea unui sistem complex.100 alin. condiţionarea instituită de Constituţie scoţând în evidenţă caracterul temperat al semiprezidenţialismului specific regimului constituţional actual. În cadrul prevederilor constituţionale privitoare la numirea magistraţilor. În practica României după 1990 a fost folosită şi o instituţie nouă. 53 . în general. Faţă de schimbările profunde aduse dispoziţiilor constituţionale referitoare la autoritatea judecătorească.(1) din Constituţia republicată. dintre membrii acestuia. fără a fi nevoie de o invitaţie. La noi. în doctrină au fost analizate două categorii de atribuţii şi anume: numirea magistraţilor şi acordarea graţierii individuale. aceea de ambasador cu misiuni speciale. se înţelege. Potrivit alin. Această instituţie nu se suprapune însă cu instituţia de ambasador în sensul clasic al termenului. şi în special. să se înţeleagă asupra persoanelor şi rangului misiunilor diplomatice. Astfel. consacrată apoi expres de Regulamentele celor două Camere. în mod obişnuit. faţă de noua configuraţie a Consiliului Superior al Magistraturii. De remarcat că iniţial aceasta a fost o cutumă parlamentară. astfel cum acestea au fost reglementate în varianta iniţială a Constituţiei din 1991 era posesorul a două funcţii izvorâte din necesitatea protejării independenţei judecătorilor şi a imparţialităţii procurorilor. şi anume: funcţia de a asigura numirea judecătorilor şi funcţia de a veghea la respectarea principiului inamovibilităţii judecătorilor. Decretele Preşedintelui de acreditare şi rechemare a reprezentanţilor diplomatici trebuie contrasemnate de primul-ministru.

există şi un text de trimitere [art. Faţă de această prevedere.(3). În considerarea unor situaţii apărute în practică. de către Curte [art. în doctrină au fost formulate două concluzii şi anume: graţierea poate fi şi colectivă. de către Curte [art.146 litera f) din Constituţia republicată].146 litera e) din Constituţia republicată. în materie disciplinară.73 lit. trei fiind numiţi de Camera Deputaţilor şi trei de către Senat. 142 alin. i) din Constituţie. În plus. în art. aceştia neputând fi transferaţi. potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică. vom reţine că potrivit art.(3) din Constituţia republicată.134 alin. potrivit art.) nu au drept de vot. ce constă într-o măsură de clemenţă în virtutea căreia o persoană condamnată penal este scutită de executarea totală sau parţială a pedepsei stabilite prin hotărâre judecătorească de condamnare rămasă definitivă.146 litera g) din Constituţia republicată].ns. Preşedintele României numeşte trei din judecătorii Curţii Constituţionale. Potrivit art.146 litera h) din Constituţie]. În plus. în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor. prin secţiile sale. pentru soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice [art. alături de alte subiecte de sesizare. înainte de promulgare. Preşedintele poate sesiza Curtea Constituţională. Preşedintele poate refuza numirea unor persoane dar nu poate adăuga nici un nume pe lista propusă de Consiliul Superior al Magistraturii. Preşedintele acordă graţierea individuală.a). în doctrina românească actuală s-a admis că. caz în care ea va fi acordată doar prin lege organică conform art. fiind exercitată fără vreo altă condiţionare prealabilă. cu privire la neconstituţionalitatea unei legi. atribuţie introdusă în anul 2003]. 54 .(4) din Constituţie] ce permite ca prin legea sa organică să i se stabilească şi alte atribuţii Consiliului. dar nu şi ulterioară.134 alin.sistem ce este detaliat prin lege. preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (care fac de drept parte din Consiliul Superior al Magistraturii – subl. posibilitatea ca hotărârile acestui organism în materie disciplinară să poată fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi de Justiţie. Potrivit art. Astfel. detaşaţi şi nici chiar promovaţi fără acordul lor. Constituţia prevăzând expres. privită ca un statut juridic special care presupune protecţia judecătorilor în faţa oricăror imixtiuni exterioare. constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunicarea celor constatate Parlamentului şi Guvernului.146 lit. controlul respectării procedurii alegerii Preşedintelui României şi confirmării rezultatelor sufragiului. reglementată în titlul V din Constituţie (art. în activitatea de numire a magistraţilor este implicat şi Preşedintele României care va proceda la numire în baza unei competenţe legate.142-147). decretele emise de Preşedinte în exercitarea acestei atribuţii urmând a fi contrasemnate de primul-ministru.94 litera d) din Constituţia republicată. În sfera raporturilor dintre Preşedinte şi Curtea Constituţională se înscriu şi cele referitoare la: sesizarea Curţii. spre deosebire de reglementarea constituţională iniţială. ministrul justiţiei. În aceste situaţii. Acordarea graţierii individuale este un drept universal al şefului de stat. Numirea judecătorilor semnifică dobândirea inamovibilităţii. de către Curte [art. “în realizarea rolului său de garant al justiţiei ”. acordarea graţierii individuale este o atribuţie exclusivă a Preşedintelui României. În ce priveşte raporturile Preşedintelui cu Curtea Constituţională. acordarea unui aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României.” Este vorba despre cea de-a doua funcţie a Consiliului Superior al Magistraturii.134 alin (2) din Constituţia republicată: “Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte şi rolul de instanţă de judecată.

în ce ne priveşte considerăm şi noi. producătoare de efecte juridice. numite decrete. cât şi cu voinţa organului pe care îl reprezintă primulministru. Contrasemnarea este cerută expres pentru decretele prin care Preşedintele: înaintează Parlamentului. în realitate sunt avute în vedere doar actele juridice ale şefului statului.92 şi 93 din Constituţie. decât în fruntea 55 . acestea sunt calificate de specialişti ca fiind acte administrative. ca acte juridice. potrivit legii speciale în materie. Nepublicarea atrage inexistenţa decretului. Contrasemnarea decretelor Preşedintelui contribuie în esenţă.100 din Constituţia republicată: “(1). majoritatea fiind condiţionate de propunerile altor autorităţi publice. În ce priveşte natura juridică a decretelor Preşedintelui. În opinia noastră. precum şi mesaje. (2). declaraţii etc. ele sunt supuse regulii contrasemnării de către primul-ministru. emiterea acestora fiind condiţionată de consultarea sau încuviinţarea Parlamentului. excepţia o constituie doar decretele care concretizează atribuţii inerente Preşedintelui. care nu se concretizează în decrete. Din enumerarea art. face avansări în gradele superioare ale armatei şi acordă graţierea individuală. decretele Preşedintelui pot fi şi acte administrative normative. considerându-se că actul nici nu a existat vreodată. a căror publicare în Monitorul Oficial al României este obligatorie. Dacă aceasta reprezintă regula. Preşedintele emite decrete. conferă distincţii. dizolvarea Parlamentului. cu excepţia decretelor care intră în sfera actelor exceptate de la controlul în contencios administrativ. instituie starea de asediu sau de urgenţă. iar o altă categorie de decrete. declară mobilizarea totală sau parţială a forţelor armate sau ia măsuri de respingere a unei agresiuni armate declanşate împotriva ţării. Decretele emise de Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor sale prevăzute în articolul 91 alineatele (1) şi (2). Preşedintele poate fi însă şi autorul unor acte cu caracter politic. desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru.§ 6. în dreptul public. realizarea respectivelor atribuţii presupune obligatoriu. Prin urmare. Preşedintele nu ar putea lua decizii fundamentale pentru soarta ţării cum sunt cele ce pot fi instituite prin decretele mai sus menţionate. Un exemplu.100 alin. în cea mai mare parte. spre ratificare. decretele care nu sunt contrasemnate de primulministru intră în sfera relaţiilor Preşedintelui României cu Parlamentul.. emiterea de decrete. îl reprezintă mesajele adresate Parlamentului. deci în acte producătoare de efecte juridice. Preşedintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al României. articolul 92 alineatele (2) şi (3). Prin urmare. la angajarea răspunderii şefului Guvernului pentru conţinutul actului. sub sancţiunea inexistenţei. ca de exemplu. numirea în funcţii publice. În ce priveşte regimul juridic aplicabil decretelor Preşedintelui. tratatele internaţionale pe care le-a încheiat. articolul 93 alineatul (1) şi articolul 94 literele a). Deşi o parte a doctrinei actuale susţine că. alături de alţi autori. că ele nu pot fi decât acte administrative individuale. potrivit art. Astfel. atestând conformitatea acestuia atât cu prevederile legale.100 din Constituţie are ca titlu marginal “Actele Preşedintelui”. accepţiunea lipsei totale de valoare juridică. Actele Preşedintelui României Potrivit art. acreditează sau recheamă reprezentanţii diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea. În exercitarea atribuţiilor sale constituţionale. care pot avea însă şi o conotaţie politică.(2) nu trebuie să se tragă concluzia că. desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice. în principiu. decretele pot fi atacate în instanţa de contencios administrativ. b) şi d) se contrasemnează de primul-ministru. exemplificând cu decretele de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate sau cu cele de instituire a stării de asediu sau de urgenţă emise în condiţiile art. sunt supuse unor condiţii stabilite de lege.” Deşi art. în special cele de numiri în funcţii. Termenul de inexistenţă a unui act are. ca acte exclusiv politice.88 din Constituţie. În exercitarea atribuţiilor sale.

autorii de drept administrativ prezintă instituţia. prin legea de revizuire. În noua concepţie. de poziţia autorităţii ce exercită jurisdicţia constituţională şi. iar data depunerii semnifică declanşarea procedurii de suspendare. tocmai ca urmare a situaţiei de război sau a unor stări excepţionale apărute. în final. O. în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care Preşedintele încalcă prevederile Constituţiei poate fi iniţiată de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor şi trebuie adusă neîntârziat la cunoştinţă Preşedintelui. În acest caz. urmată de sancţiunea demiterii prin referendum.95 din Constituţia republicată prevede suspendarea din funcţie privită ca o răspundere politică a Preşedintelui. de o răspundere administrativ-disciplinară. devenit art. acuzarea de înaltă trădare.96 în Constituţia republicată. primind titlul marginal “punerea sub acuzare” instituie posibilitatea înlăturării imunităţii Preşedintelui şi a punerii sale sub acuzare pentru o faptă deosebit de gravă. cu rezolvarea aspectelor sesizate de doctrină. § 7.U. Constituţia din 1991 a consacrat două texte distincte acestei instituţii [art. Deoarece. consacrând o formă de răspundere penală a acestuia.1/1999 privind regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. Secretarul General al Camerei unde a fost depusă propunerea are obligaţia să comunice Preşedintelui o copie de pe listă şi motivele sesizării şi să aducă la cunoştinţă celeilalte Camere. Răspunderea Preşedintelui României În ce priveşte problema răspunderii Preşedintelui României. În mod firesc.84 alin. autoritate care în situaţiile evocate (mobilizare totală sau parţială şi instituire a stării de asediu sau de urgenţă) ar trebui să se întrunească imediat. fiind vorba.G. Această deficienţă de redactare iniţială a regimului constituţional consacrat răspunderii Preşedintelui României a fost remediată. iar treimea de parlamentari se raportează la totalul acestora şi nu la membrii uneia din Camere. În ce priveşte regimul răspunderii politice a Preşedintelui României. după textul consacrat răspunderii politice pentru fapte care nu au semnificaţie penală. prin deplasarea fostului art. Dar ele sunt conţinute în acte normative speciale (ca de exemplu.84 alin. soluţie tehnică ce a determinat o serie de consecinţe sub aspectul naturii şi a regimului juridic aplicabil fiecărei forme de răspundere.(3) din Constituţia din 1991. Art. în mod obişnuit analiza răspunderii Preşedintelui României porneşte de la dispoziţiile constituţionale în materie. Propunerea de suspendare motivată şi lista celor care o susţin se depune la Secretarul General al Camerei unde cei ce au formulat-o au ponderea. reglementările ce vor fi puse în aplicare în astfel de situaţii consacră restrângeri ale exerciţiului unor drepturi sau unor libertăţi cetăţeneşti. delimitând răspunderea politică de răspunderea penală a acestuia. şi de fapt de a declanşa aplicarea cadrului legal în materie.95]. 56 . conţinutul propunerii de suspendare. imediat după textul constituţional consacrat suspendării sale din funcţie. Constituţia leagă procedura acesteia de iniţiativa parlamentară. faţă de formele răspunderii administrative. Art.Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. de votul poporului. Procedura tragerii la răspundere. se reglementează tragerea la răspundere penală a Preşedintelui României pentru fapte penale deosebit de grave. cu unele modificări şi completări. nr. în calitate de Preşedinte al acestuia. rezultate din analiza comparativă a celor două reglementări.84 alin.(3) şi art. decretele Preşedintelui vor avea doar rolul de a face incidente hotărârile colective ale Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Competenţa dezbaterii şi votării propunerii aparţine Camerelor reunite în şedinţă comună. care în constituţiile democratice sunt exprimate generic prin sintagma “înaltă trădare”.(3) referitor la punerea sa sub acuzare. Propunerea trebuie temeinic motivată.453/2004) iar decretul Preşedintelui nu face decât să instituie regimul juridic prevăzut în astfel de acte normative.

pentru a putea fi efectiv aplicat. în cazul în care populaţia se va pronunţa contrar demiterii Preşedintelui şi implicit. Propunerea de punere sub acuzare poate fi iniţiată de majoritatea deputaţilor şi senatorilor şi se aduce. În urma referendumului pot apare însă. Prin urmare. iar cu ocazia referendumului din 19 mai 2007. iar acest lucru nu s-a întâmplat cu ocazia revizuirii. poporul poate să confirme votul parlamentar. Camera Deputaţilor şi Senatul. cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. ştiut fiind faptul că în primăvara anului 2007 a fost declanşată procedura de suspendare a Preşedintelui în exerciţiu. Preşedintele se consideră demis pe data organizării referendumului. Preşedintele este suspendat de drept. ca echivalând cu un vot de blam adresat forului legislativ. acesta şi-a reluat exercitarea atribuţiilor. decât cu respectarea în totalitate a acestor prevederi. dizolvarea Parlamentului. În cazul aprobării ei. cu toate consecinţele juridice ce decurg de aici. 322 parlamentari au votat în favoarea suspendării.146 litera h) din Constituţia republicată.95 alin. ca urmare a revizuirii. Abia după primirea avizului se poate trece la dezbaterea propunerii de suspendare. ceea ce o face aproape imposibil de realizat. populaţia a avut un punct de vedere diferit de cel al majorităţii parlamentare. de către popor. la libera sa apreciere. continuânduşi activitatea.(1) coroborat cu art. înalta trădare. Procedura de suspendare este dezbătută după procedura stabilită de Regulamentul şedinţelor comune. ce intră sub incidenţa legii penale. Într-o a doua ipoteză.Înainte de dezbaterea propunerii de suspendare. asemeni parlamentarilor se bucură de imunitate. în opinia noastră. În ce priveşte regimul răspunderii penale a Preşedintelui. (2). Preşedintele. Parlamentul la rândul său. în cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea preşedintelui. Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. Într-o primă ipoteză. aspect care ar putea determina punerea în discuţie a dizolvării sale. Preşedintele este demis de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.” Această dispoziţie consacră o importantă excepţie constând în posibilitatea înlăturării imunităţii Preşedintelui şi a punerii sale sub acuzare pentru o faptă deosebit de gravă. aspect lăsat la latitudinea şefului de stat. după respingerea demiterii Preşedintelui. în şedinţă comună. Astfel. De la data punerii sub acuzare şi până la data demiterii. Deşi perfect argumentat punctul de vedere exprimat mai sus. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. el ar fi trebuit să-şi găsească o consacrare expresă în Constituţie. Preşedintele ar trebui să–şi reia activitatea. (4). intervenind vacanţa funcţiei şi declanşându-se procedura organizării de noi alegeri prezidenţiale. două situaţii. de unde concluzia necesităţii unui regim special al răspunderii pentru fapte comise în exercitarea prerogativelor funcţiei sale.96 din Constituţia republicată: “(1). acesta este consacrat. să nu voteze în favoarea demiterii Preşedintelui. 57 . Potrivit Constituţiei. contrar poziţiei exprimate de Parlament. în art. pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare. caz în care.89 din Constituţie şi supusă unor multiple condiţionări nu poate să intervină. În practica parlamentară s-a confirmat acest ultim punct de vedere. situaţie ce a fost apreciată în doctrina actuală. reglementată expres în art.96 din Constituţia republicată. astfel că. Potrivit art. iar pentru a deveni efectivă trebuie să fie votată de majoritatea deputaţilor şi senatorilor. neîntârziat. (3). este obligatorie sesizarea Curţii Constituţionale în vederea emiterii unui aviz consultativ potrivit art. se poate întâmpla ca populaţia să aibă o poziţie diferită faţă de cea a Parlamentului. la cunoştinţă Preşedintelui României pentru a putea da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.

prin simpla constatare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că nu sunt întrunite elementele punerii sub acuzare de înaltă trădare. evocând o crimă politică. dar ca o faptă care este apreciată pe planul consecinţelor politice de către autoritatea legiuitoare. 58 . Preşedintele. ridicarea imunităţii parlamentare prevăzute de art. îşi va reîncepe activitatea putându-se purta discuţii cu privire la “seriozitatea Parlamentului”. Şi într-un caz şi în celălalt. În felul acesta.84 alin. judecata în fond (secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi de Justiţie) şi judecata în recurs (Înalta Curte de Casaţie şi de Justiţie. să se prezinte în faţa Parlamentului. Preşedintele se poate prezenta în faţa Parlamentului să-şi formuleze apărarea. Prin noile dispoziţii se consacră mai clar faptul că Parlamentul nu îndeplineşte rolul de instanţă de judecată. pentru a da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. iar pe planul consecinţelor juridice de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. în Secţiuni Unite). Este şi motivul pentru care ea nu este definită numai ca infracţiune ci. în condiţiile legii. fie chiar înainte de a se ajunge la instanţă. Cu alte cuvinte. la cunoştinţă Preşedintelui. putând fi definită ca cea mai gravă încălcare a jurământului şi intereselor poporului şi ţării. În al doilea rând.Sintagma “înaltă trădare” depăşeşte sfera strictă a conceptelor juridice. Aceste deficienţe au fost remediate cu ocazia revizuirii. noua reglementare neavând doar semnificaţia unei simple schimbări de loc a unuia şi aceluiaşi text constituţional. Şi în cazul declanşării acestei forme de răspundere. Tot prin analogie cu dispoziţiile art. este prevăzută expres suspendarea din funcţie a Preşedintelui.(2) din Constituţie. În al treilea rând. iar sub aspect strict juridic. pur şi simplu. ca “faptă”. fie pe parcursul judecăţii.95 din Constituţie. dacă doreşte. pentru ca acesta să poată. pe baza analogiei cu dispoziţia din art. punerea sub acuzare având precumpănitor un sens politic. Procedura propriu-zisă presupune două faze: faza punerii sub acuzare pentru înaltă trădare (politică) şi faza judiciară ( tehnico-juridică) compusă din trei etape şi anume: trimiterea în judecată realizată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. după efectuarea urmăririi penale. s-a susţinut că. Pe aceeaşi linie de idei. instituţia tragerii la răspundere penală a Preşedintelui României este pusă în consonanţă logică cu instituţia tragerii la răspundere politică a acestuia. de unde refuzul trimiterii în judecată. Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îi revine rolul de a întocmi rechizitoriul pentru trimiterea în judecată a Preşedintelui. în fond sau în recurs. fapta de înaltă trădare nu este o infracţiune care să ţină în exclusivitate de ilicitul penal.95 alin. un alt autor este de părere că. se aprecia că Preşedintele ar trebui suspendat din funcţie pe data votului Parlamentului de punere sub acuzare de înaltă trădare. este prevăzută expres obligaţia aducerii neîntârziat. în cazul răspunderii politice. de la data punerii sub acuzare şi până la data demiterii. ce constă “în abuzul de funcţie pentru o acţiune contrară Constituţiei şi intereselor superioare ale ţării. fiind vorba de majoritatea absolută. în exerciţiul atribuţiilor prezidenţiale. urmare a condamnării.” Anterior revizuirii. ca autorităţi ale puterii judecătoreşti. la graniţa dintre politică şi drept. că Preşedintele nu poate fi condamnat pentru acuzare de înaltă trădare din anumite considerente. având mai ales o semnificaţie politică.(1) teza finală din Constituţie. ea se situează cum se exprimă un autor francez consacrat. există posibilitatea nefinalizării. deşi nu se prevede expres. ci constituind şi o îmbunătăţire pe fond a reglementării iniţiale. a punerii sub acuzare. se poate constata de instanţa de judecată. adică exact majoritatea necesară pentru a vota suspendarea Preşedintelui din funcţie. În primul rând este prevăzut expres numărul de deputaţi şi senatori care pot face propunerea de punere sub acuzare. Acum textele se conciliază.

Potrivit Constituţiei.funcţia de mediere între autorităţile administraţiei publice d. În procedura de învestitură a Guvernului. În situaţia în care a cerut reexaminarea unei legi de către Parlament.§ 8. principalele probleme politice ale naţiunii c. Preşedintelui Camerei d. Preşedintelui României b. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 1. primirea şi dezbaterea mesajului Preşedintelui b. Dreptul de convocare a Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară aparţine: a. desemna în calitate de prim-ministru. precum şi între stat şi societate b. a biroului permanent al fiecărei Camere ori a cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor b. Preşedintele este obligat să o promulge: a.funcţia de mediere între puterile statului.funcţia de mediere între Parlament şi Guvern c. Preşedintelui României sau a cel puţin unei pătrimi din numărul deputaţilor sau al senatorilor c. Potrivit Constituţiei. de a reprezenta statul român şi de a fi garantul independenţei naţionale. în termen de 10 zile de la data la care a primit decizia Curţii Constituţionale. de a fi organul reprezentativ suprem al poporului român b. numi candidatul la funcţia de prim-ministru b. desemna candidatul la funcţia de prim-ministru şi de a numi Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament 4. Primului-ministru 7. Biroului permanent al Camerei Deputaţilor c. funcţia de mediere între Guvern şi autorităţile publice 2. intenţia de adoptare a unei legi 5. de a avea iniţiativă legislativă 3. Preşedintele României exercită: a. Preşedintelui României. Camerele se întrunesc în şedinţă comună pentru: a. Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc şi în sesiuni extraordinare la cererea: a. prin care i s-a confirmat constituţionalitatea legii 59 . Preşedintele României poate adresa Parlamentului un mesaj cu privire la: a. Preşedintele României are rolul de a: a. al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării d. Preşedintele României are rolul: a. în termen de 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare b. de a exercita conducerea generală a administraţiei publice c. în termen de 20 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare c. unei treimi din numărul deputaţilor 8. aprobarea mesajului Preşedintelui 6. probleme urgente şi de importanţă deosebită b. pe preşedintele partidului majoritar în Parlament c. în termen de 10 zile de la data la care a solicitat reexaminarea d. primirea mesajului Preşedintelui c.

este membru al C. este şi Preşedintele C. c.S. 15. numirea ministrului de externe din proprie iniţiativă 12. ratificarea tratatelor internaţionale. decizii care se publică în Monitorul Oficial sub sancţiunea inexistenţei b. poate doar să participe la şedinţele C. decretele prin care sunt acreditaţi reprezentanţii diplomatici ai României b. 10 zile de la primire b. Preşedintele României emite: a. negociate de Guvern c. a cel puţin două treimi din totalul parlamentarilor c. b.M. dispoziţii care se publică în Monitorul Oficial sub sancţiunea inexistenţei 14.S. la propunerea Guvernului b. Potrivit Constituţiei.M. În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei. decrete care se publică în Monitorul Oficial sub sancţiunea inexistenţei c. Nu trebuie contrasemnate de către primul-ministru: a. decretele de numire în funcţie a unor membri ai Guvernului d. reiese că acesta: a. preşedintele României are drept atribuţie: a. decretele de instituire a stării de urgenţă în anumite unităţi administrativteritoriale.M. Preşedintele României poate consulta Guvernul cu privire la: a. cu votul unei treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor b.M. 20 de zile de la primire 10. Propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României se aprobă: a. Propunerea de punere sub acuzare a Preşedintelui României poate fi iniţiată: a. 15 zile de la primire c. cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor 16. cu majoritate absolută c. Întrucât Preşedintele României prezidează şedinţele Consiliului Superior al Magistraturii la care participă. Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie cu votul: a.S. participă la adoptarea hotărârilor C. Preşedintele României este obligat să promulge legea în termen de cel mult: a.9.S. intenţia de adoptare a unei legi 11. de majoritatea deputaţilor sau senatorilor d. decretele prin care se acordă titluri de onoare c. majorităţii deputaţilor şi senatorilor 60 . majorităţii deputaţilor şi senatorilor prezenţi b. principalele probleme politice ale naţiunii c. probleme urgente şi de importanţă deosebită b. de cel puţin jumătate plus unul din numărul deputaţilor şi senatorilor c. În exercitarea atribuţiilor sale. În domeniul politicii externe. 13. d. acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României. cu majoritate simplă d. de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor b. de cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor 17.

iar în altele. Curia regis. care se va specializa.cunoască principalele acte ale Guvernului. Astfel. în sensul modern al termenului. apărută o dată cu primele Constituţii. a miniştrilor. înţelegerea. în sensul de organ de stat. deşi Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1858) nu conţine o reglementare amplă a acestuia. actele tipice sau răspunderea membrilor Guvernului Competenţe dobândite : în momentul în care vor finaliza studiul acestui modul studenţii vor avea posibilitatea să: . “corpul de sfetnici”ai monarhului. termenul de guvern avea mai multe accepţiuni. apariţia ministerelor precede apariţia Consiliului de Miniştri. regimul învestiturii. raportul este invers. Guvernul sau Consiliul de Miniştri. a marilor funcţionari. în doctrină s-a pus problema dacă 61 . ce nu trebuie însă confundat cu Consiliul de miniştri. apariţia miniştrilor şi implicit a ministerelor. Faţă de utilizarea de-a lungul vremii. aplicarea legilor în cuprinsul teritoriului. În sens restrâns. Rolul şi structura Guvernului Sub aspect istoric. de regulă. cel puţin în ţările Europei continentale. subiect în raporturile de drept administrativ în nume propriu. care desemna cele două puteri politice: legiferarea şi menţinerea ordinii legale. în accepţiunea modernă a termenului. reprezintă o creaţie a vremurilor moderne. îl reprezenta aşanumitul Consiliu de Coroană. adică suveranitatea în acţiune. În sensul actual al termenului. precede apariţia Guvernului. Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore • § 1. rolul şi structura Guvernului Rezultatele aşteptate : studenţii vor înţelege. dacă în sistemul monarhiei absolute. În sens larg. originea sa aflându-se. în baza dreptului de suveranitate.Modulul III Guvernul României • • • Obiective specifice : cunoaşterea. Consiliul de Miniştri apare ca o creaţie a Unirii Principatelor. din perioada absolutismului monarhic. regimul învestiturii .stabilească rolul Guvernului în cadrul executivului . în fostele consilii ale regelui. termenul de guvern semnifica exercitarea suveranităţii de către titularul ei. din perioada interbelică. ca organ de sine stătător. monarhul deţinea toate funcţiile supreme în stat. (Consiliu de Miniştri şi respectiv. În unele sisteme naţionale. Guvern). termenul de guvern desemna numai puterea executivă ori ministerul sau cabinetul ministerial. formând “casta” marilor dregători. gestiona şi opera cu noţiuni referitoare la statutul membrilor Guvernului. acesta se va înconjura de un corp de consilieri. Pentru sistemul politic românesc.precizeze care este mandatul Guvernului şi formele de răspundere tipice membrilor Guvernului. care nu era reglementat însă în constituţii. aprofundarea şi utilizarea noţiunilor fundamnetale care vizează sfera executivului în România. În România. în timp. În doctrina interbelică. atât în constituţii cât şi în legi a celor două noţiuni.

102-110.(1) din Constituţia republicată rezultă că Guvernul României are un dublu rol: politic şi administrativ. de apărarea naţională sau de raporturile statului pe care-l guvernează cu alte state.111-115) precum şi în alte capitole. Ulterior a fost adoptată Legea nr.104/1990 privind activităţile pentru care Guvernul adoptă hotărâri au consacrat principalele norme privind organizarea şi funcţionarea Guvernului.) sau în cel consacrat Parlamentului. Sub aspectul modului de constituire. Decretul-Lege nr. „Guvernul.74 privitor la iniţiativa legislativă.este vorba despre una şi aceeaşi instituţie. cum ar fi secretarii de stat. Guvernul are sarcina de a realiza politica naţiunii. art. adică al existenţei unor nivele ierarhice între membrii Guvernului. primul act cu caracter constituţional din perioada postdecembristă. adoptarea de hotărâri pentru aplicarea 62 . el fiind mai puţin o entitate cât un mod de a lucra al miniştrilor. raţiunea fundamentală a Guvernului o reprezintă asigurarea realizării liniilor politice interne şi externe ale ţării.92/1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României. mai intrau şi secretarii de stat şi subsecretarii de stat. alte constituţii stabilesc o cifră minimă sau indică autoritatea care va stabili acest număr iar cele mai multe lasă problema deschisă.86. cabinetul sau guvernul sunt titulaturi întrebuinţate din punct de vedere politic. organizarea şi funcţionarea Guvernului României. intitulat Raporturile Parlamentului cu Guvernul (art. în perioada postbelică. înlocuită cu Legea nr. dacă noţiunile sunt sinonime. Din conţinutul art. cu alte cuvinte.87 etc. în capitolul III. în opinia unor specialişti iar apoi Decretul-Lege nr. pe lângă miniştri. căci. modelatorul şi executantul măsurilor de redresare economică. scădere a inflaţiei şi stabilitate economică.85. lege pre-constituţională. asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice. ceea ce sub aspect juridic se concretizează în iniţierea de proiecte legislative. al ministerelor.37/1990 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României. Guvernul este reglementat în titlul III (Autorităţile publice). dar prevederi cu privire la această autoritate publică se regăsesc şi în capitolul următor. organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale (prima structură organizatorică cu atribuţii de legiferare şi cu origine revoluţionară).” Cu alte cuvinte.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor supusă unor modificări şi completări ulterioare. Spre deosebire de perioada interbelică în care. răspunde de ordinea publică.102 alin. se întâlnesc constituţii care restrâng sfera membrilor Guvernului exclusiv la sfera miniştrilor. În Constituţia României republicată. le găsim în Decretul-Lege nr. pot fi identificate Guverne formate din prim-ministru şi ceilalţi membri. Deşi s-ar părea că este vorba de noţiuni cu conţinut identic. iar după câteva zile a fost adoptat Decretul-Lege nr. rezultă că noţiunile erau echivalente. adică guverne cu structură simplă şi Guverne ce conţin o ierarhizare. sfera Guvernului era mai mare decât a Consiliului de Miniştri. constituţii care admit şi prezenţa miniştrilor fără portofoliu şi constituţii care extind sfera membrilor Guvernului şi la alte funcţii de demnitari. În perioada postdecembristă. cum ar fi: cel consacrat Preşedintelui (art. Într-o viziune generală. potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament.10/1989 privind constituirea. la art. Astfel. s-a susţinut în doctrina interbelică. În ce priveşte componenţa Guvernului. există constituţii care stabilesc un număr fix de ministere. art. adică Guverne cu structură ierarhică. cum ar fi art.2/1989 privind constituirea. Legat de numărul miniştrilor şi implicit. pe seama legii sau pe seama jocului politic de formare a Guvernului. în Guvern. pe când Consiliul de miniştri are un înţeles administrativ. el este iniţiatorul. din analiza reglementărilor constituţionale. primele dispoziţii cu privire la Guvern.

Prin această dispoziţie este prevăzută structura Guvernului. Între Guvern şi toate celelalte autorităţi ale administraţiei publice se stabilesc raporturi de drept administrativ care pot fi: de subordonare (ministerele şi prefecţii). Prin această formulare. din Guvern pot face parte şi miniştri de stat precum şi miniştri-delegaţi cu 63 . dacă motivele pentru care fusese acordată la învestitură au dispărut ulterior. În timp ce utilizarea verbului “a aproba” ar fi avut semnificaţia unei implicări a Parlamentului şi în procesul de realizare a liniilor politice concretizate în programul de guvernare. cea de viceprim-ministru.102 alin. Potrivit art.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor cu modificările şi completările ulterioare preia conţinutul art. Votul de învestitură are valoare de fapt juridic. încredere pe care o poate retrage oricând. cum este cea de ministru de stat. dispoziţiile Legii nr.(2) din Constituţia republicată. legiuitorul constituant român a preluat teza doctrinei occidentale contemporane. lege preconstituţională.102 alin. Rolul politic al Guvernului se exprimă nu numai în sfera exclusiv executivă. Guvernul este parlamentar prin origine şi guvernamental prin funcţie. iar administraţia publică a cărei conducere generală este realizată de Guvern. în toate cabinetele care s-au succedat din anul 1990 până în anul 2000 a fost neconstituţională. cooperarea cu organismele sociale interesate.37/1990 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României. prin exercitarea iniţiativei legislative şi a modalităţilor de conlucrare cu Camerele Parlamentului. dar liniile sale de forţă sunt acceptate de Parlament. din formularea normei constituţionale rezultând că s-a urmărit reglementarea unui Guvern fără scară ierarhică interioară.102 alin. legiuitorul constituant a consacrat un principiu general al activităţii Guvernului. care ar fi trebuit menţionate expres. Deşi în forma iniţială. programul politic al Guvernului rămâne un document exclusiv al acestuia. are drept scop tocmai îndeplinirea acestor valori politice. aceea de “acceptare” semnifică acceptarea în bloc a programului de guvernare. prin Legea nr. ci şi prin colaborarea cu celelalte autorităţi publice. miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică. în îndeplinirea atribuţiilor sale.(3) din Constituţie rezultă că formula ministrului de stat menţinută constant. acestea au fost modificate stabilindu-se expres că. lăsând să se înţeleagă că. de colaborare (cu autorităţile administraţiei publice autonome etc. El marchează trecerea din sfera competiţiei pentru putere în sfera exercitării puterii politice.(3) din Constituţia republicată: Guvernul este alcătuit din primministru.acestora. în baza Legii nr. Guvernul este organ al administraţiei publice cu competenţă materială generală care exercită potrivit legii. prin votul acordat. de administrare a proprietăţii statului. prin adoptarea unei moţiuni de cenzură. şi cu atât mai mult. după intrarea în vigoare a Constituţiei. noţiunea folosită. potrivit căreia. el semnifică “încheierea contractului de guvernare”. de reglementare. calificând expres Guvernul ca fiind o autoritate publică a puterii executive. Prezumţia de neconstituţionalitate este clară şi ea rezultă din interpretarea gramaticală a dispoziţiei constituţionale. legitimează echipa guvernamentală şi implicit programul politic de partid ca program politic oficial de guvernare a ţării.) şi de tutelă administrativă (faţă de autorităţile administraţiei publice locale). de reprezentare şi de autoritate de stat.102 alin.23/2004. Din analiza art. Legea nr. potrivit căreia. îşi exprimă doar încrederea în acest program. Parlamentul. la 8 decembrie 1991. următoarele funcţii: de strategie.(1) din Constituţia republicată. Astfel. din care hotărâtoare este acţiunea sa în sfera puterii legislative. În art.90/2001 au fost în concordanţă cu textul constituţional. între funcţia de prim-ministru şi cea de ministru nu se poate interpune o altă categorie mai importantă.

3 alin. adică la începutul mandatului Preşedintelui de Republică.însărcinări speciale pe lângă primul-ministru.103 şi 104. prin O. deci la începutul unui mandat parlamentar. prevăzuţi în lista Guvernului prezentată Parlamentului pentru acordarea votului de încredere.(2) din Legea nr. scop în care conlucrează cu miniştrii care răspund de îndeplinirea acestui program în cadrul ministerelor pe care le conduc. în raport cu textul constituţional. a partidelor reprezentate în Parlament. adică.(1) din Constituţie: “Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de către Parlament. el poate fi şi o persoană neînregimentată politic. dacă nu există o asemenea majoritate. Învestirea Guvernului în exerciţiu.U. de stilul Preşedintelui ca om politic.numirea Guvernului. Legat de candidatul la funcţia de prim-ministru. În Constituţia actuală a României. dar ponderea în realizarea ei efectivă revine Parlamentului prin acordarea votului de învestitură. precum şi miniştri-delegaţi.desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru. prevăzuţi în lista Guvernului prezentată Parlamentului pentru acordarea votului de încredere. procedura de învestitură presupune patru etape procedurale bine definite.(1) coroborat cu art. Astfel. finalizată prin jurământul de credinţă. elaborarea programului de guvernare şi prezentarea cererii pentru acordarea votului de încredere către Parlament. cerute de Constituţie.” Iniţiată şi finalizată de Preşedinte. art.G. un specialist. în opinia noastră. precum şi procedurile corespunzătoare. Cele patru etape sunt: .85 alin.” În ce priveşte modalităţile concrete de consultare.” § 2. În mod obişnuit. acesta poate fi un om politic.221/2008 pentru stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale. Preşedintele urmează singur să decidă. aceea a numirii unui viceprim-ministru. procedura de învestitură a Guvernului se declanşează după alegerile generale.solicitarea votului de învestitură. 64 . Rangul superior al funcţiei de ministru de stat.85 alin. . într-un regim parlamentar. . . nr. într-un regim prezidenţial.90/2001 primind următorul conţinut: Din Guvern pot face parte: un viceprim-ministru.(1) din Constituţia republicată: “Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru. personalităţii însărcinate cu formarea listei viitorului Guvern. Ea poate interveni însă şi în cursul unui mandat parlamentar sau prezidenţial. în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori. în absenţa oricăror alte detalii constituţionale sau legislative. fiind o chestiune ce ţine de fapt. realizarea programului de guvernare acceptat de Parlament într-un domeniu de activitate. sub conducerea nemijlocită a primului-ministru. eventual liderul partidului majoritar dar în egală măsură. Regimul învestiturii Guvernului Învestitura Guvernului poate fi definită ca reprezentând complexul de acte şi fapte juridice. potrivit art. procedura de învestitură a Guvernului este prevăzută în art. de practica vieţii politice.acordarea votului de încredere de către Parlament. incompatibilă cu dispoziţiile constituţionale a fost evidenţiat prin noi dispoziţii de completare a legii potrivit cărora: Miniştrii de stat coordonează. Desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru prezintă semnificaţia unui mandat acordat de Preşedintele României. miniştri de stat. un tehnocrat. în caz de criză guvernamentală gravă. Potrivit art.103 alin. la 22 decembrie 2008 a condus la o formulă şi mai de neacceptat. respectiv după alegerile prezidenţiale. pentru a ne afla în prezenţa unei echipe guvernamentale legale şi legitime. cu însărcinări speciale pe lângă primul-ministru.

tot în şedinţa comună a celor două Camere. rolul determinant revine candidatului la funcţia de prim-ministru. în cea de-a doua etapă. el este obligat să o facă. 65 . suveranitatea. în faţa Preşedintelui României.” Astfel. Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. în sensul că Preşedintele nu ar putea să refuze numirea. prin art. jurământul de la articolul 82 ”. Astfel. să apăr democraţia. care în termen de 10 zile de la desemnare. pe de-o parte. în sensul că ea permite crearea de noi ministere sau reorganizarea celor existente prin procedura de formare a unui nou Cabinet. Hotărârea Parlamentului prin care s-a acordat votul de încredere se va comunica Preşedintelui României care va emite decretul de numire a noului Cabinet.(1) din Constituţia republicată: “Primul-ministru.103 alin. individual. acesta fiind publicat împreună cu programul de guvernare în Monitorul Oficial al României. în şedinţă comună.59 prevăzut în dispoziţiile finale ale legii. Pentru acordarea încrederii Guvernului şi învestirea Cabinetului este necesar votul majorităţii parlamentarilor. cu aceeaşi majoritate. are obligaţia constituţională de a se prezenta în faţa Parlamentului cu două elemente: lista membrilor viitorului Cabinet şi programul de guvernare. partea I. pe calea moţiunii de cenzură. la învestitură.103 alin.” Prin urmare.104 alin. în vederea obţinerii unui aviz consultativ. Candidaţii la funcţiile de miniştri urmează să fie audiaţi în comisiile de specialitate ale celor două Camere. reprezintă momentul de la care Cabinetul nou învestit începe exercitarea mandatului. să respect Constituţia şi legile ţării. şi Parlament sau Preşedintele României. data depunerii efective a jurământului de credinţă. unitatea şi integritatea teritorială a României. drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor. chiar cu prilejul unei remanieri guvernamentale. pe de altă parte. dezbaterea programului şi a listei Cabinetului are loc în cel mult 15 zile de la prezentarea acestora în şedinţa comună a Parlamentului.90/2001 prevăzut în capitolul referitor la organizarea şi funcţionarea ministerelor: ministerele şi miniştrii se aprobă de către Parlament. votul fiind secret. cu bile. votul de încredere al Parlamentului asupra programului şi a întregii liste a Guvernului.(2) din Constituţia republicată: “Guvernul în întregul său şi fiecare membru în parte îşi exercită mandatul. întrucât nu dispune de o libertate de apreciere în acest sens. înlocuind Cabinetul demisionar. potrivit art. începând de la data depunerii jurământului. Potrivit art. Conţinutul jurământului este următorul: “Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român. în termen de 10 zile de la desemnare. Potrivit art. de unde necesitatea retragerii încrederii Guvernului. în faţa Preşedintelui României. independenţa. În plus.(2) din Constituţia republicată: “Candidatul pentru funcţia de prim-ministru va cere. 104 alin. Legea nr. se precizează că organizarea şi funcţionarea ministerelor privind apărarea naţională şi ordinea publică sunt reglementate prin legi speciale. Aşa să-mi ajute Dumnezeu !”.36 din Legea nr.(3) din Constituţia republicată: “Programul şi lista Guvernului se dezbat de Camera Deputaţilor şi de Senat. prin acordarea votului de încredere asupra Programului de guvernare şi întregii liste a Guvernului.90/2001 a adoptat o poziţie elastică. Potrivit art. miniştrii şi ceilalţi membri ai Guvernului vor depune individual. Numirea Guvernului de către Preşedintele României. În ce priveşte componenţa Cabinetului şi posibilitatea realizării unor modificări în structura acestuia. Procedura de învestire are drept consecinţă stabilirea unui raport constituţional complex între Guvern.” Acest text arată egalitatea celor două Camere în procedura de învestitură a Guvernului.Potrivit art. pe baza votului de încredere acordat de către Parlament. Conform Regulamentului şedinţelor comune ale celor două Camere. reprezintă manifestarea unei competenţe legate.

Prin urmare. art. Prin aceste dispoziţii. modificări în organizarea şi funcţionarea ministerelor precum şi transferul unor activităţi de la un minister la altul ori la organe de specialitate din subordinea Guvernului.110 alin.110 alin. aceasta nu poate interveni cu privire la primul-ministru.(3) din Constituţia republicată. O a doua modalitate de încetare a mandatului poate interveni în cazurile în care primul-ministru se află într-una din situaţiile de încetare a funcţiei de membru al Guvernului avute în vedere de art.(4) din Constituţie. a unor prevederi legale exprese. Durata mandatului şi statutul membrilor Guvernului În ce priveşte durata mandatului Guvernului. De altfel.(1) din Constituţie.(2) din Constituţie poate revoca din funcţie la propunerea primului-ministru. potrivit art. enumerată expres printre cazurile de încetare a funcţiei de membru al Guvernului. ori este în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 45 de zile. starea de incompatibilitate. Guvernul este demis la data retragerii de Parlament a încrederii acordate sau dacă primulministru se află într-una din situaţiile prevăzute la art.(1) din Constituţia republicată. un Cabinet rezistă atâta timp cât este susţinut de majoritatea parlamentară.110 din Constituţia republicată. dacă s-a introdus o moţiune de cenzură şi aceasta a fost aprobată. Încetarea mandatului Guvernului este prevăzută în art. Potrivit art. fiind vorba despre situaţia tipică în care un Cabinet funcţionează pe durata întregului mandat parlamentar. nici nu s-ar putea susţine că primul-ministru ar putea să se propună singur spre a fi revocat. Guvernul poate dispune prin hotărâre. În toate aceste trei situaţii se declanşează procedura de învestitură a unui nou Cabinet devenind aplicabile prevederile art. Această poziţie din doctrină şi-a găsit confirmarea expresă atât în art. Prin urmare. În ce priveşte revocarea. astfel cum acesta a fost completat. reglementarea celorlalte ministere.113 din Constituţia republicată sau în cazul angajării răspunderii Guvernului potrivit art.103.(2) mai sus menţionat. printr-o interpretare per a contrario. Constituţia a avut în vedere trei situaţii atipice de încetare a activităţii unui Cabinet. de unde calificarea ei ca având un caracter neconstituţional.110 alin. precum şi în alte cazuri prevăzute de lege. în absenţa însă.56 face precizarea că.110 alin.109 alin. practică încetăţenită după anul 1990. Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate.(2) din Constituţie. într-un regim prezidenţial. În practică. deces.107 din Constituţia republicată consacrat primului-ministru. termen valabil şi pentru ceilalţi membrii ai Guvernului potrivit art. cel care potrivit art. poate fi făcută prin adoptarea unor Hotărâri ale Guvernului. “Guvernul îşi exercită mandatul până la data validării alegerilor parlamentare generale”. în mod normal. răspunderea Guvernului nu poate fi antrenată prin simpla voinţă a Preşedintelui României.106. 66 . ea este echivalentă cu cea a mandatului Parlamentului într-un regim parlamentar şi cu cea a mandatului Preşedintelui.114 din Constituţia republicată. O primă modalitate o reprezintă retragerea încrederii acordate unui Cabinet prin introducerea unei moţiuni de cenzură în condiţiile art. deoarece. O a treia modalitate apare în cazul în care primul-ministru nu îşi poate exercita atribuţiile pe o perioadă de peste 45 de zile. în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului.85 alin. Astfel. cât şi în art. cu excepţia revocării. potrivit art.106 şi anume: demisie. potrivit art.107 alin. În plus. pe unii membrii ai Guvernului. pierderea drepturilor electorale. § 3.

precum şi la instituţiile publice. ale serviciilor publice administrative cum ar fi funcţiile de conducere a serviciilor publice din învăţământ. bazată pe componenţă parlamentară. aceasta este privită ca orice funcţie de conducere din cadrul organelor administraţiei publice. care a declanşat numeroase controverse în practica de stat. în doctrina actuală. O asemenea soluţie. membru al consiliului de administraţie sau cenzor la societăţile comerciale. acestea pot fi de două feluri: de ordin constituţional şi de ordin legal. Guvernul continuă să îndeplinească numai actele cu caracter individual sau normativ. “În cazul încetării mandatului sau. prin Legea nr. În ce priveşte. este vorba despre o soluţie preluată integral din Constituţia Franţei. clarificându-i semnificaţia. faţă de care practica de Stat ar fi urmat să-şi spună cuvântul. prezintă unele riscuri. din punct de vedere al izvorului care le consacră. din sănătate dar nu şi funcţia de specialist într-un asemenea serviciu public.110 alin. administrator. dezavantajele pe care le implică o astfel de soluţie. funcţiile de consilieri locali sau judeţeni. până la depunerea jurământului de către membrii noului Guvern. Pe de altă parte s-a exprimat şi poziţia că. prin creşterea gradului de colaborare dintre puterea legislativă şi Guvern. membru al echipei guvernamentale şi primul-ministru poate duce la renunţarea parlamentarului la funcţia guvernamentală. până la depunerea jurământului de membrii noului Guvern. echipa guvernamentală. pe fondul ofensivei reale a Guvernului din perioada anterioară adoptării Constituţiei. societăţile de asigurare şi cele financiare. (2) Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică. funcţii publice de autoritate. funcţia de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizaţiilor cu scop comercial. cea de-a doua incompatibilitate.(3) din Lege. putându-se utiliza mijloace de coerciţiune şi sancţiune statală. vicepreşedinte.105 din Constituţia republicată: “(1) Funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu exercitarea altei funcţii publice de autoritate. şi în plus. necesare pentru administrarea treburilor publice. Reprezintă de asemenea. Legea nr. se poate găsi oricând în situaţia de a putea bloca iniţiativele primului-ministru prin refugiul asigurat în Parlament.Conform art. s-a apreciat în doctrină. în condiţiile prevăzute de Constituţie. Guvernul al cărui mandat a încetat potrivit alin. fără a promova politici noi. La incompatibilităţile deja menţionate. director.26 alin. cu excepţia celei de deputat sau de senator. Pe de-o parte. se compensează în statul de drept.(4) din Constituţia republicată. Dacă într-o primă fază.(1) şi (2) îndeplineşte numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice. Legat de înţelesul conceptului de “administrare a treburilor publice”. potrivit art. cu caracter public. ea este incompatibilă cu exercitarea unei funcţii de reprezentare profesională salarizate în cadrul organizaţiilor cu scop comercial.161/2003 s-au mai adăugat următoarele incompatibilităţi: funcţia de preşedinte. orice neînţelegere între un parlamentar. ca parlamentarii care îndeplinesc funcţii guvernamentale să poată reveni în fotoliile parlamentare atunci când se pune capăt mandatului guvernamental din proprie iniţiativă sau din alte motive. a unor prerogative excesive. s-a admis în Adunarea Constituantă. inclusiv băncile sau alte instituţii de credit. Astfel. De asemenea.90/2001 a adus un plus de precizări. Legat de înţelesul noţiunii de funcţie publică de autoritate. precum şi orice funcţie. director general. aleasă sau numită. Regulamentele celor două Camere au optat pentru cea de-a doua variantă. de către una şi aceeaşi persoană. Potrivit art.” Incompatibilităţile urmăresc asigurarea obiectivităţii în executarea unei funcţii publice şi evitarea concentrării. În ce priveşte incompatibilităţile funcţiei de membru al Guvernului. În această perioadă Guvernul nu poate emite ordonanţe şi nu poate iniţia proiecte de lege”. prin care se execută legile. funcţia de preşedinte sau de secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau asociaţilor la societăţile comerciale mai sus 67 . această compatibilitate ar favoriza imixtiunea parlamentară în rândurile executivului.

în condiţiile art.(2) şi semnează actele Guvernului. În ce priveşte atribuţia Preşedintelui României de a revoca şi numi. a decesului. în condiţiile art. în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului. dar prezintă riscul introducerii unei moţiuni de cenzură împotriva întregului Guvern şi poate duce la demiterea acestuia. deja evocat: “Funcţia de membru al Guvernului încetează în urma demisiei. funcţia de reprezentant al statului în adunările generale ale societăţilor comerciale mai sus prevăzute.107 alin. aşa cum se întâmplă în cazul învestiturii unui nou Guvern. faţă de teza a doua a art.13 din Legea nr.100 alin. (1) din Constituţie şi art. în măsura 68 . Constatarea stării de incompatibilitate se face de primul-ministru. De asemenea. revocarea şi numirea unor membri ai Guvernului.108. precum şi în alte cazuri prevăzute de lege ”. a revocării. Încetarea funcţiei de membru al Guvernului intervine în cazurile prevăzute de art. în mod obişnuit. contrasemnează cu unele excepţii. o funcţie publică încredinţată de un stat străin. Legea nr. în sensul larg al termenului. decretele Preşedintelui. în acest scop.90/2001 mai precizează: “Primul-ministru prezintă Camerei Deputaţilor şi Senatului rapoarte şi declaraţii cu privire la politica Guvernului şi răspunde la întrebările ori interpelările care îi sunt adresate de deputaţi sau senatori. a stării de incompatibilitate.” Pe lângă atribuţiile prevăzute în art. care se dezbat cu prioritate.90/2001: “Primulministru conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia. potrivit dispoziţiei rămase nemodificate din Legea nr.107 alin. calitatea de comerciant persoană fizică. a pierderii drepturilor electorale.109 alin. putând desemna un membru al Guvernului. s-a pus problema dacă noii miniştri propuşi de primul-ministru ar trebui să mai fie supuşi avizului consultativ al comisiilor de specialitate ale celor două Camere.(1) din Constituţia republicată. Astfel.107 din Constituţia republicată are ca titlu marginal Primul-ministru iar Legea nr. Astfel. unele dispute în aplicarea sa concretă. § 4. care prezintă caracterul unei sancţiuni. cere Preşedintelui României să participe la anumite şedinţe de Guvern.87.90/2001 îi consacră acestuia o întreagă secţiune (a 4-a) în capitolul privitor la organizarea şi funcţionarea Guvernului. în condiţiile art. la propunerea primului-ministru. revocarea prezintă semnificaţia unei măsuri juridice.85 alin.107 consacrat chiar primului-ministru. ca urmare a începerii urmăririi penale sau a trimiterii în judecată a unui ministru. spre deosebire de suspendare. în condiţiile art.90/2001. acestuia îi mai revin. pe unii membri ai Guvernului.(2).prevăzute. respectând atribuţiile ce le revin. următoarele atribuţii: propune Preşedintelui României. cauză de încetare a mandatului unui ministru.(2) din Constituţie.109. potrivit altor dispoziţii constituţionale. cu excepţia acelor funcţii prevăzute în acordurile şi convenţiile la care România este parte.Dacă revocarea unui membru al Guvernului poate interveni pe considerente pur politice. unii autori consideră că. În absenţa unor precizări de ordin legislativ cu privire la aplicarea acestei proceduri. prezintă Camerei Deputaţilor sau Senatului rapoarte şi declaraţii cu privire la politica Guvernului. în condiţiile art.106 din Constituţie precum şi în condiţiile aplicării art. Potrivit art. Potrivit art. ce reflectă un joc politic al forţelor ce formează echipa guvernamentală. remanierea guvernamentală este o operaţiune care nu este supusă aprobării Parlamentului. în funcţie de domeniul de activitate ce formează obiectul interpelării. este vorba de o prevedere constituţională care a creat în timp.” În plus. companiilor şi societăţilor naţionale. concretizându-se într-o remaniere guvernamentală. calitatea de membru al unui grup de interes economic. care va dispune măsurile necesare pentru încetarea acesteia. suspendarea intervine într-o situaţie anormală. funcţia de manager sau membru al consiliilor de administraţie ale regiilor autonome. Primul – ministru Art.106 din Constituţia republicată.

conducătorii organelor de specialitate din subordinea Guvernului. problemă deja analizată. conform căreia. aprobată la învestitură. c).” Legat de simpla remaniere guvernamentală constând în înlocuirea unor miniştrii sau ocuparea unor posturi de ministru devenite vacante. cu păstrarea doar a primului-ministru ? Este oare de acceptat. b). primul-ministru poate constitui prin decizie. acordată la propunerea primului-ministru.(3) din Constituţia republicată: “Dacă prin propunerea de remaniere se schimbă structura sau compoziţia politică a Guvernului. ne întrebăm dacă. Curtea Constituţională a stabilit că. ipotetic. să nu fi beneficiat de încrederea Guvernului ? O a doua chestiune apărută în practica de stat. ce se întâmplă în cazul în care Preşedintele refuză propunerea primului-ministru de numire a unui ministru. în 2003. a apărut o altă problemă privind aplicarea art.90/2001. dacă este necesară şi modificarea structurii este necesară şi aprobarea prealabilă a Parlamentului. Chemată să se pronunţe într-o asemenea situaţie. potrivit art. În scopul rezolvării unor probleme operative.85 alin. în cazul utilizării acestor funcţii. soluţia apare ca justificată.85 consacrat numirii Guvernului. d). art. e). Secţiunea consacrată primului-ministru se încheie cu o prevedere referitoare la actele emise de acesta. încă din 1991. neexistând nici o precizare cu privire la distincţia dintre acestea. alte persoane care îndeplinesc funcţii publice. cu o serie de argumente. în care nici unul din membri. prin legea de revizuire a Constituţiei din octombrie 2003. secretarul general şi secretarii generali adjuncţi ai Guvernului. De menţionat că. În ce ne priveşte. ar fi posibil ca prin două remanieri guvernamentale succesive. comisii şi comitete interministeriale. cu situaţia solicitării reexaminării de către Parlament a unei legi. secretarii de stat.107 din Constituţie beneficiază de un nou alineat. Prin remaniere nu se poate schimba structura Guvernului. în aplicarea aceleiaşi dispoziţii constituţionale a vizat posibilitatea revocării primului-ministru de către Preşedinte. în condiţiile legii. Preşedintele României va putea exercita atribuţia prevăzută la alineatul (2) numai pe baza aprobării Parlamentului. în condiţiile art. şi miniştri care nu ar beneficia în mod expres de această încredere. în îndeplinirea atribuţiilor ce-i revin. prin votul de încredere pe care l-au primit pe lista Guvernului. personalul din cadrul Cancelariei primului-ministru. soluţia fiind dedusă din textele deja existente. funcţionarea unui Guvern. o singură dată. în cazurile prevăzute de lege. cu excepţia persoanelor care au calitatea de membru al Guvernului. în doctrină s-a exprimat şi poziţia contrară. adică numărul de posturi şi destinaţia acestora. în cadrul unuia şi aceluiaşi Guvern. deciziile primului69 . Potrivit art.146 litera e) din Constituţie. cu excepţia primului-ministru. Dacă strict juridic. Relativ recent. să fie schimbat întregul Cabinet. ceea ce ar fi o inadvertenţă. Preşedintele poate refuza o propunere. numite decizii.85 alin. pornind de la formularea din norma constituţională “unii membri ai Guvernului”.15 din Legea nr. prin care se prevede expres că: Preşedintele României nu îl poate revoca pe primul-ministru. o singură dată. se ajunge la situaţia unor miniştri care beneficiază de încrederea Parlamentului. Astfel.90/2001. sub aspect politic. această dispoziţie nu mai era necesară. ca urmare a introducerii unui nou alineat la art. Asemeni decretelor Preşedintelui şi actelor Guvernului. introdus prin legea de revizuire. potrivit Legii nr.în care ea contravine intereselor majorităţii parlamentare care a susţinut echipa guvernamentală. Aceasta este soluţia constituţională actuală. mai ales faţă de un precedent deja creat la sfârşitul anului 1999. primul-ministru numeşte şi eliberează din funcţie: a). consilii. argumentându-şi decizia prin analogie.(2) din Constituţia republicată şi anume. apreciate ca fiind de natură legală. în felul acesta.

107 alin. Legea nr. rezolvarea problemelor organizatorice. pentru a îndeplini atribuţiile primului-ministru. care poate avea rang de ministru. faţă de conţinutul art.” § 5. încetează dacă primul-ministru îşi reia activitatea în Guvern.90/2001. Dacă motivul ce a determinat numirea primului-ministru interimar se datorează faptului că funcţia primului-ministru titular a încetat. Constituţia republicată prevede expres în art. este vorba despre un personal administrativ. potrivit art. În sfârşit. Organizarea şi funcţionarea Cancelariei Primului-ministru se aprobă prin decizie a primului-ministru. Personalului Cancelariei primului-ministru nu i se aplică prevederile Legii privind statutul funcţionarilor publici.22 din Legea nr. Secretariatul General asigură derularea operaţiunilor tehnice aferente actelor de guvernare. Dacă însă. la propunerea primului-ministru.90/2001 reglementează în secţiunea a 5-a organizarea aparatului de lucru al Guvernului şi în secţiunea a 6-a. partea I. ajutat de unul sau mai mulţi secretari generali adjuncţi. Potrivit art.106. În ce priveşte modalităţile de încetare a calităţii de prim-ministru.(3): “Dacă primul-ministru se află în una dintre situaţiile prevăzute la articolul 106. ns. o structură trihotomică a acestuia. Interimatul pe perioada imposibilităţii exercitării atribuţiilor. stipulându-se expres că. ce pot avea rang de secretar de stat.90/2001. de personal cu funcţii de conducere sau de demnitari.3 se aplică în mod corespunzător şi celorlalţi membri ai Guvernului. în art.110 alin. Organizarea şi atribuţiile Secretariatului General al Guvernului se stabilesc prin hotărâre a Guvernului. juridice.20 din Legea nr. Potrivit art.110 alin. primul-ministru interimar urmând să conducă un Guvern demisionar până la depunerea jurământului de către noul Guvern. aparatul de lucru al Guvernului este alcătuit din Cancelaria primuluiministru. pentru o perioadă de cel mult 45 de zile.107 alin.23/2004. Cancelaria Primului-ministru este condusă de şeful cancelariei care are rang de ministru şi calitatea de ordonator principal de credite. 70 . ce poate fi angajat pe criterii exclusiv politice. sub sancţiunea inexistenţei. Organizarea şi funcţionarea Guvernului Legea organică privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor.(2) din Constituţie. Preşedintele României va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar. Dacă însă. “Prevederile alin. fiind prevăzută deci. pleacă o dată cu primul-ministru. după caz.) sau este în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile. astfel cum acesta a fost modificat prin Legea nr.” Desemnarea este întotdeauna pe o perioadă limitată.ministru se publică în Monitorul Oficial al României. cu toate consecinţele ce decurg de aici. cu excepţia revocării (corelare necesară . Cancelaria Primului-ministru are personalitate juridică şi este coordonată direct de Primul-ministru. Guvernul are un Secretariat General condus de secretarul general al Guvernului. Secretariatul General al Guvernului. Conducerea compartimentelor din cadrul Cancelariei Primului-ministru se asigură. precum şi reprezentarea Guvernului în faţa instanţelor judecătoreşti.(2) din Constituţie. Guvernul se consideră demis. Guvernul va fi demis. motivul ce a determinat numirea primului-ministru interimar se datorează faptului că primul-ministru titular se află în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile (spre exemplu. economice şi tehnice ale activităţii Cabinetului. din motive de sănătate) interimatul durează doar până când primul-ministru titular îşi va relua activitatea în Guvern.(4) din Constituţia republicată este adăugată o altă modalitate de încetare a funcţiei de membru al Guvernului. potrivit art. ce vine şi eventual. perioada de interimat este mai mare de 45 de zile. până la formarea noului Guvern. departamente şi alte asemenea structuri organizatorice cu atribuţii specifice stabilite prin hotărâre a Guvernului. Din dispoziţia finală se subînţelege că. funcţionarea acestuia.subl.

În ce priveşte funcţionarea Guvernului. exercită conducerea generală a administraţiei publice. în doctrină se mai face distincţie între atribuţii interne şi atribuţii internaţionale. După conţinutul lor. După locul producerii efectelor. rol ce se realizează prin intermediul funcţiilor sale. secretariate etc. ale căror conducători nu fac parte din Guvern.emite hotărâri pentru organizarea executării legilor..” Observăm cum legiuitorul organic circumscrie câmpul de acţiune al Guvernului.iniţiază proiecte de lege şi le supune spre adoptare Parlamentului. asigură executarea de către autorităţile administraţiei publice a legilor şi a celorlalte dispoziţii normative date în aplicarea acestora. structuri şi personal stabilite prin Hotărâri ale Guvernului sau decizii ale primului ministru. şi le transmite Parlamentului. certificată de Secretarul General al Guvernului. în conformitate cu atribuţiile Guvernului. în continuare se precizează că: “Preşedintele României poate lua parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă.emite puncte de vedere asupra propunerilor legislative. fără personalitate juridică şi fără unităţi subordonate. în termen de 60 de zile de la data solicitării. Şedinţele plenului sunt unica modalitate de lucru a Guvernului. având rolul de coordonare şi sinteză în domenii de interes general. la rolul acestuia stabilit de art.(1) din Constituţia republicată. După importanţa lor. ce desemnează “zone mari de activitate” din competenţa 71 . oficii.11 din Legea nr.90/2001: “Guvernul se întruneşte săptămânal sau ori de câte ori este nevoie. b¹). aflată în subordinea premierului. şedinţele Guvernului se convoacă şi sunt conduse de primul-ministru. d). având atribuţii. b).90/2001 menţionăm: a). În ce priveşte atribuţia prevăzută la litera a). Guvernul îndeplineşte o serie de atribuţii.87 din Constituţie. e).” În realizarea funcţiilor sale. atribuţiile Guvernului pot fi atribuţii principale prevăzute în legea sa organică şi atribuţii secundare prevăzute de alte legi sau care decurg din rolul şi funcţiile sale.Departamentul este o structură organizatorică. asigurarea ordinii publice şi la cererea primului-ministru în alte situaţii. de exercitare a conducerii generale a administraţiei publice.102 alin. Nerespectarea acestui termen echivalează cu susţinerea implicită a formei iniţiatorului. în cadrul căreia se dezbat şi se soluţionează probleme ce intră în sfera sa de atribuţii. precum şi aspecte privind conducerea generală a administraţiei publice. care în exercitarea atribuţiilor emite ordine cu caracter individual. elaborează proiectele de lege a bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat şi le supune spre adoptare Parlamentului. atribuţiile pot fi de natură economică-financiară şi socială precum şi de natură politico-administrativă. asigură realizarea politicii în domeniul social potrivit programului de guvernare etc. Departamentul este condus de un demnitar. Preluându-se conţinutul art. aprobă strategiile şi programele de dezvoltare economică pe ramuri şi domenii de activitate. “Dezbaterile din şedinţele Guvernului şi modul de adoptare a actelor acestuia. ordonanţe în temeiul unei legi speciale de abilitare şi ordonanţe de urgenţă potrivit Constituţiei. Pe lângă Guvern mai pot funcţiona agenţii. sus-menţionată. f). Legea prevede că. c).” Potrivit Legii nr. cea administrativă. apărarea ţării. iniţiate cu respectarea Constituţiei. ca structuri specializate şi auxiliare ale Guvernului. Preşedintele României prezidează şedinţele Guvernului la care participă. În cadrul şedinţelor se dezbat probleme ale politicii interne şi externe a ţării. adoptându-se măsurile corespunzătoare. precum şi a oricăror alte măsuri stabilite se înregistrează pe bandă magnetică şi se consemnează în stenograma şedinţei. observăm că este vorba chiar de una din cele două componente ale rolului său. Dintre atribuţiile prevăzute în art. g).

Cum rolul Guvernului.26 din Legea nr. Astfel.108. referitor la obligativitatea publicării actelor Guvernului. fiind vorba în realitate. se contrasemnează de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare şi se publică în Monitorul Oficial al României. credem că. acestea sunt acte administrative normative sau acte administrative individuale. O analiză a celor două tipuri de acte ale Guvernului presupune delimitarea acestora. prevederi „ce se aplică şi în cazul documentelor şi altor măsuri dezbătute în Guvern. Hotărârea Guvernului intervine atunci când. Astfel. în vederea exercitării dreptului de iniţiativă legislativă a acestuia. cu atât mai mult cu cât el este avut în vedere şi cu ocazia stabilirii conţinutului şedinţelor Guvernului.90/2001. Delegarea legislativă Constituţia României din 1991 republicată în 2003 conţine un sediu general (art. Actele Guvernului.Guvernului.(3) din Legea nr. art. Hotărârile şi ordonanţele adoptate de Guvern se semnează de primulministru. reprezentând expresia unei competenţe originare a Guvernului. 27 alin. Nepublicarea atrage inexistenţa hotărârii sau a ordonanţei.26 din lege stabileşte posibilitatea membrilor Guvernului de a propune proiecte de hotărâri şi de ordonanţe. chiar şi parţial evocat nu se poate identifica cu o atribuţie a acestuia. în perspectiva unei noi modificări a legii. ca acte juridice având o natură juridică diferită. în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta. de regulă. intitulat Actele Guvernului) şi un sediu consacrat regimului delegării legislative (art. sub sancţiunea inexistenţei. precum şi.27 alin. nu putem fi de acord cu conţinutul literei c) de la acelaşi articol. Hotărârile care au caracter militar se comunică numai instituţiilor interesate. în ce priveşte hotărârile Guvernului. prevăzută de Constituţie. § 6. (4). hotărăşte primul-ministru”.” 72 .108 alin. ordonanţe în temeiul unei legi speciale de abilitare şi ordonanţe de urgenţă potrivit Constituţiei.(1) şi (2) din Lege: “Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe în prezenţa majorităţii membrilor săi. Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor.90/ 2001. controversate în timp. despre mijloacele juridice prin care structura organizatorică avută în vedere îşi realizează competenţa. despre acte adoptate în exercitarea atribuţiilor sale. Dacă nu se realizează consensul.(4) din Constituţia republicată. este preluat ca atare. Guvernul emite hotărâri pentru organizarea executării legilor. conţinutul art. executarea unor prevederi din lege “presupune stabilirea de măsuri sau a unor reguli subsecvente. aşa cum de altfel şi legiuitorul organic precizează expres la art. au fost preluate şi dezvoltate.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor.108 din Constituţia republicată: “(1) Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe. Potrivit art. în aplicare. ar putea apare în cazul în care ar exista o egalitate între numărul membrilor care susţin un proiect şi cel al celor care sunt împotrivă. în Legea nr. mult prea succint însă.Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare. în doctrina administrativă este unanim admis că. Singura situaţie în care ar fi de acceptat ca primul-ministru să aibă votul decisiv. Hotărârile şi ordonanţele se adoptă prin consens. La rândul său. proiecte de lege. conform căruia. Potrivit art.” Aceste prevederi constituţionale. şi nicidecum despre atribuţii ale acesteia. funcţii care la rândul lor sunt duse la îndeplinire prin intermediul atribuţiilor. conţinutul literei a ar trebui eliminat. al căror ansamblu formează competenţa materială generală a acestuia.” O astfel de modalitatea de adoptare a actelor Guvernului a fost criticată în doctrină deoarece acordă puteri exagerate primului-ministru.115). (2). în mod natural. care să asigure corecta aplicare a acestora. tipică pentru rolul acestuia de autoritate publică a puterii executive. (3). În egală măsură. în art.

rezultă că. domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe. acte ce conţin norme cu putere de lege. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanţei. cât şi din art. (2). să adopte ordonanţe. în mod obligatoriu.108 din Constituţia republicată. Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă. analiza acestei instituţii s-a aflat în mică măsură în atenţia doctrinei. pe perioada vacanţei parlamentare. vom începe analiza pornind de la dispoziţiile iniţiale în materie. mai ales după 1997.114 din Constituţia din 1991: “(1). Regimul juridic aplicabil ordonanţelor Guvernului. Nimic nu opreşte însă. Cele două categorii de dispoziţii obligatorii privesc perioada de abilitare şi domeniile în care se pot adopta ordonanţele. în practica statală fiind rareori utilizată. consacrat instituţiei delegării legislative. Este motivul pentru care. Ordonanţele simple sau legale se adoptă întotdeauna în baza unei legi de abilitare care conţine două elemente obligatorii şi un element facultativ. Deci.73 alin. Atunci când o hotărâre a Guvernului încalcă legea sau chiar Constituţia sau adaugă la dispoziţiile legii. domenii identificate prin eliminare. doctrina a început să acorde atenţie sporită acestei instituţii. Deşi. hotărârile se adoptă întotdeauna în baza legii.52 din Constituţia republicată şi a dispoziţiilor legii speciale în materie. norma constituţională nu conţine vreo precizare expresă în acest sens. domenii care nu pot intra în sfera legii organice. s-a intervenit substanţial. Legea nr. mai sus menţionat. Legea de abilitare va stabili. (3). punerea în aplicare sau aducerea la îndeplinire a legilor. Astfel. până la împlinirea termenului de abilitare. ordonanţele se supun aprobării Parlamentului.” Din analiza acestor prevederi. ordonanţele Guvernului pot fi de două feluri: simple şi de urgenţă.(3) din Constituţia republicată.554/2004 privind contenciosul administrativ cu modificările şi completările ulterioare.Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice. rezultat al unei practici excesive în aplicarea acestei instituţii. şi în raport cu o bogată doctrină. ca în anumite limite şi cu respectarea unor condiţii. ea poate fi atacată în instanţa de contencios administrativ în temeiul art. spre aprobare Parlamentului. în ultimul deceniu. Acestea intră în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare la Parlament. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune. sau într-o formulă mai sintetică. Uneori necesitatea adoptării unei hotărâri a Guvernului este expres prevăzută în dispoziţiile legii. Aprobarea sau respingerea ordonanţelor se face printr-o lege în care vor fi cuprinse şi ordonanţele ale căror efecte au încetat potrivit alineatului 3. actul prin care Guvernul îşi realizează rolul de exercitare a conducerii generale a administraţiei publice. În cazuri excepţionale. potrivit procedurii legislative. pe de altă parte. Dacă legea de abilitare o cere. pe de-o parte. din considerente didactice. ca Parlamentul să abiliteze Guvernul să adopte ordonanţe şi în timpul sesiunilor sale. în practica de stat s-a format regula abilitării Guvernului. reglementând relaţii sociale care sunt prin natura lor inferioare ca importanţă faţă de cele reglementate de lege. fiind secundum legem şi urmărind organizarea executării şi executarea în concret a legii. alteori ea se subînţelege. într-o încercare de clarificare a regimului juridic aplicabil ordonanţelor. Instituţia delegării legislative rezumă în esenţă posibilitatea acordată Guvernului. ce tinde să se îndepărteze tot mai mult de litera şi spiritul Constituţiei. potrivit art. pe fondul acestor dispoziţii constituţionale.Hotărârea reprezintă prin excelenţă. Datorită acestui aspect. cu ocazia revizuirii din octombrie 2003. 73 . (4). (5). sfera legilor organice fiind expres şi limitativ prevăzută în art. Elementul facultativ lăsat la libera apreciere a parlamentarilor se referă la supunerea acestora. rezultă atât din art. Dacă în primii ani după adoptarea Constituţiei. el se convoacă în mod obligatoriu.115.

o lege de aprobare a unei ordonanţe de urgenţă ? S-a ajuns în timp. printr-o interpretare per a contrario a dispoziţiilor art. O problemă controversată. prin actuala dispoziţie constituţională se încearcă clarificarea acestui concept. prin legea de revizuire a Constituţiei. în ultimii ani). Parlamentul poate adopta o lege de aprobare a ordonanţei în forma iniţială (situaţia cea mai convenabilă sub aspectul efectelor juridice dar şi cea mai rar întâlnită în practică). cu privire la existenţa celor două condiţii. ea urmând să intervină imediat.În varianta iniţială a Constituţiei. argumente procedurale. După cum vom vedea.114 alin. dacă primele trei alineate au rămas neschimbate. o lege de aprobare cu modificări şi completări a ordonanţei (situaţia cea mai frecvent întâlnită în practică) sau o lege de respingere a ordonanţei (practică intensificată mai ales. care a dus la conturarea a două poziţii fundamental opuse în rândul autorilor de drept public privea posibilitatea adoptării de ordonanţe de urgenţă în materia legii organice. având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora. Însă. iar dacă acesta nu se afla în sesiune. “reglementarea nu poate fi amânată ”. O atenţie specială este acordată ordonanţelor de urgenţă. stabilit chiar prin denumirea lor. în absenţa unor precizări exprese. fiind lărgită astfel sfera acestora.(4) din Constituţia din 1991. a cărui interpretare este lăsată în continuare la discreţia Guvernului. Or. în anul 2003. încurajată fiind în timp şi de poziţia adoptată de Curtea Constituţională care a admis o practică. ordonanţele de urgenţă se supun toate. În urma dezbaterii. acest caracter. Fireşte că. Pe scurt. situaţie rămasă neschimbată şi în urma revizuirii. dar această condiţie rezultă din caracterul de urgenţă al acestor ordonanţe. tot un concept juridic nedeterminat. 74 . reglementarea lor este şi urgentă. începând cu anul 1997. formularea iniţială “cazuri excepţionale” a fost înlocuită cu sintagma situaţii extraordinare. trebuia convocat în mod obligatoriu. această problemă a fost rezolvată ca urmare a revizuirii. şi deci neputând să fie amânată. o parte a specialiştilor s-a pronunţat în favoarea admiterii acestei posibilităţi. la adoptarea legilor de aprobare sau de respingere a ordonanţelor. Astfel fiind s-a ridicat întrebarea: cum va vota Parlamentul.115 din Constituţia republicată are în prezent următorul cuprins: “Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată. iată acum modificările şi completările aduse instituţiei delegării legislative. observăm că. în noua configuraţie constituţională se defineşte de fapt. cât şi legile de aprobare sau de respingere a ordonanţelor sunt legi ordinare. ca urmare a excesului de ordonanţe simple şi de urgenţă. invocând în special. Curtea Constituţională emiţând şi decizii în acest sens. Nimeni nu contestă la ora actuală. numărul ordonanţelor de urgenţă adoptate în domenii ale legii organice crescând vertiginos. Atât legea de abilitare. sensul noţiunii de urgenţă. alineatul (4) al art. numai dacă legea de abilitare o cere. nefiind expres menţionate nici în norma constituţională care enumără domeniile legii organice şi nici calificate ca atare. în pofida evoluţiei în sens contrar a practicii guvernamentale. prin încălcarea prevederilor constituţionale. ca o a doua condiţie de adoptare a acestui tip de ordonanţe. Astfel. spre deosebire de varianta iniţială. Spre deosebire de ordonanţele simple care se supun aprobării Parlamentului. Au existat însă şi autori care s-au menţinut constant pe poziţia respingerii posibilităţii de adoptare a ordonanţelor de urgenţă în materia legii organice.” Într-o interpretare sintetică. Faţă de problemele apărute în practica de stat. pe care nimeni nu-l contestă. precizându-se că. cu votul necesar legilor organice. fiind vorba despre situaţii extraordinare. dar pe care nici Guvernul nu-l respecta decât rareori. ordonanţele de urgenţă sau constituţionale trebuiau adoptate doar în cazuri excepţionale şi intrau în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare la Parlament. fără excepţie aprobării forului legislativ. devenită curentă în această direcţie. atunci când recurgea la adoptarea de ordonanţe de urgenţă.

al optulea al art. prin legea de revizuire. Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei. Această posibilitate este limitată însă prin noul alin. prin ordonanţe de urgenţă. pentru ordonanţele de urgenţă a fost dintotdeauna necesară motivarea urgenţei. în cazul legilor şi a unor note de fundamentare. care datorită importanţei lor pentru cetăţeni. de doar 30 de zile şi nu de 45. pentru coduri şi alte legi de complexitate deosebită. şi respectiv.115 din Constituţia republicată: “Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. cu excepţia de neconstituţionalitate a unei ordonanţe de urgenţă. Este adevărat că.” În plus.” 75 . a acestui tip de ordonanţe. respectarea ei fiind lăsată din nou la libera apreciere a Guvernului. de o largă putere discreţionară. a fost introdus un nou alineat. aspect subliniat şi prin numeroase decizii ale Curţii Constituţionale.” Diferenţierea în ce priveşte Camera la care urmează să fie depus proiectul legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă este determinată de modificările aduse procedurii legislative. În plus. se doreşte a fi lăsate exclusiv la dispoziţia forului legiuitor. drepturile.Un al doilea element de “noutate” priveşte “obligativitatea motivării urgenţei în cuprinsul acestora.(5) nou introdus al art. măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanţei. după care acestea sunt trimise la cea de-a doua Cameră. Ordonanţa de urgenţă cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la articolul 76 alineatul (1). aceasta este considerată adoptată şi se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în procedură de urgenţă. Camerele.115: “Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale. stabilindu-se ca acestea să fie aprobate cu majoritatea prevăzută de Constituţie pentru adoptarea legilor organice.) a ordonanţelor de urgenţă ce cuprind norme de natura legii organice. se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau. în opinia noastră. faţă de dispoziţiile art. formularea propusă are un caracter mult prea general. potrivit alin.75 din Constituţia republicată privitor la sesizarea Camerelor. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere. sub forma unor expuneri de motive.(7) al art. drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică. dintotdeauna a existat necesitatea motivării actelor normative. în anumite domenii. Vechiul alineat (5) al art. Prin noua configuraţie constituţională au fost modificate şi completate şi dispoziţiile iniţiale privitoare la supunerea spre aprobare Parlamentului.115. care îi încalcă conţinutul. termen prevăzut pentru toate proiectele de legi. termenul aflat la dispoziţia primei Camere este mai scurt. se admite expres posibilitatea adoptării de ordonanţe de urgenţă în materia legii organice. care dispune în acest sens. Depăşirea termenelor semnifică adoptarea tacită a reglementării. trimitere. Astfel. Evident că. nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului. “Ordonanţele cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se resping printr-o lege în care vor fi cuprinse şi ordonanţele ale căror efecte au încetat potrivit alineatului 3. după caz.” Or. lărgindu-se astfel sfera legilor organice. aşa cum este prevăzut şi în cazul ordonanţelor de urgenţă. care va decide de asemenea în procedură de urgenţă.” Deşi de apreciat dorinţa de a se limita expres sfera de acţiune a Guvernului.115 în Constituţia republicată. în cazul ordonanţelor şi hotărârilor Guvernului.114 este reformulat. libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie. cu legile de aprobare sau de respingere (subl. dacă este cazul. (6) al art. doar sub aspectul formei şi nu al fondului.ns. dacă nu se află în sesiune. devenind alin. în continuare. O asemenea dispoziţie. având următorul cuprins: “Prin legea de aprobare sau de respingere se vor reglementa. are exclusiv meritul de a putea constitui un fundament constituţional serios în cazul sesizării Curţii Constituţionale. 60 de zile.

nefiind vorba de un atribut personal al acestora. după caz. instituţia fiind lăsată în continuare la discreţia Guvernului.(6) din Constituţia republicată care prevede competenţa “instanţelor de contencios administrativ de a soluţiona cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau. (2). dacă Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice înţeleg să comunice Camerei. cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări. care poate să vizeze doar situaţii ce ţin obiectiv de natura controlului parlamentar şi nu interese personale ale parlamentarilor. o cerere adresată Guvernului.” Acest control a fost calificat ca fiind un control atotcuprinzător. înţeleg prin întrebare o simplă cerere de a răspunde dacă un fapt este adevărat. de efectele juridice pe care ordonanţele le produc din chiar momentul publicării în Monitorul Oficial. va rezolva situaţii concrete. dacă au intenţia să adopte o hotărâre într-o problemă anume. ale cărui origini se regăsesc chiar în sistemul instituit în România. În cazul în care o iniţiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat. în cadrul controlului parlamentar al activităţii lor. § 7.Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice. de Senat sau de comisiile parlamentare. prin care se 76 . Noua dispoziţie conţinută în teza finală a art. iar atunci când li se solicită prezenţa. membrii Guvernului având acces la lucrările Parlamentului. dar nu poate contribui decisiv la schimbarea opticii în aplicarea instituţiei delegării legislative. potrivit art. Membrii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului. practica deja existentă în materie a continuat şi în ultimii 5 ani. participarea lor fiind obligatorie. inclusiv sub aspectul titlului marginal.O asemenea dispoziţie a deschis în opinia noastră o adevărată “cutie a Pandorei”. în virtutea căruia exercitarea suveranităţii naţionale se face prin organele sale reprezentative şi prin referendum. interpelări şi moţiuni simple. fiind vorba în prezent de controlul parlamentar prin întrebări. Controlul parlamentar şi răspunderea membrilor Guvernului ‚Un întreg capitol (al IV-lea) din titlul III (Autorităţile publice) al Constituţiei României. Obligaţia de informare există numai dacă cererea vine din partea Preşedinţilor Camerelor sau comisiilor parlamentare. este consacrat Raporturilor Parlamentului cu Guvernul. deşi prin revizuirea dispoziţiilor constituţionale în materie s-ar părea că s-a încercat soluţionarea diferitelor probleme apărute în aplicarea delegării legislative. în condiţiile prevăzute de regulamentele celor două Camere ale Parlamentului. potrivit art.126 alin.” Regulamentele Camerelor. ştiut fiind faptul că problemele cele mai mari ridicate în practică au fost şi sunt legate de regulă. Camera Deputaţilor sau Senatul poate adopta o moţiune simplă prin care să-şi exprime poziţia cu privire la o problemă de politică internă sau externă ori. prin intermediul preşedinţilor acestora. astfel cum acesta a fost modificat şi completat. participarea lor este obligatorie.111 din Constituţia republicată consacrat informării Parlamentului: “(1). Obligaţia de informare acţionează şi în sens invers. Potrivit art. după caz. dacă o informaţie este exactă. în sensul că el poartă asupra tuturor actelor şi faptelor săvârşite pe toată durata mandatului unui Guvern şi un control preponderent politic. actele şi informaţiile solicitate sau. prin intermediul preşedinţilor acestora. ce a completat vechea formulare referitoare doar la întrebări şi interpelări : “(1). Prin interpelare se înţelege în principiu.Guvernul şi fiecare dintre membrii săi au obligaţia să răspundă la întrebările sau la interpelările formulate de deputaţi sau de senatori. în dorinţa de a restrânge sfera ei de aplicare. după caz. În concluzie.111 alin. prin dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale”. solicitarea informării este obligatorie. (2). O chestiune distinctă priveşte limitele cererii.112 din Constituţia republicată. Dacă li se solicită prezenţa. Astfel.(2) din Constituţia republicată. sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor. Solicitările adresate nu pot depăşi sfera activităţii guvernamentale şi a administraţiei publice.

Dezbaterea propriu-zisă are loc în maxim trei zile de la prezentare. în şedinţă comună. instituţie tradiţională a dreptului public modern. Este o soluţie simetrică cu cea privitoare la acordarea votului de încredere unui anumit Cabinet. 77 . cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. întrucât prin adoptarea ei. la şedinţa comună a celor două Camere fiind prezentat textul moţiunii de cenzură. în aceeaşi sesiune. Prin legea de revizuire a fost consacrată expres. prin vot secret cu bile. Mandatul de încredere. pot retrage încrederea acordată Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură. Camera Deputaţilor şi Senatul. Potrivit art. semnată de Preşedinţii celor două Camere. printr-o hotărâre a Parlamentului. expresie a principiului separaţiei dintre puterea legislativă şi cea executivă şi colaborarea lor. îndeplinirea rolului constituţional ce revine fiecăreia dintre cele două autorităţi publice. ocazie cu care se dă cuvântul primului-ministru sau unui alt ministru desemnat de acesta pentru a prezenta poziţia Guvernului. Moţiunea de cenzură este simetric opusă votului de încredere. moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor. Convocarea are loc în maxim 5 zile. Următorul articol din Constituţie din capitolul consacrat raporturilor Parlamentului cu Guvernul reglementează forma cea mai gravă de sancţiune care intervine în cazul răspunderii politice a Guvernului şi anume. singurul pe temeiul căruia Guvernul poate funcţiona în mod normal. dezbaterea şi supunerea la vot. cu votul majorităţii parlamentarilor. Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor şi se comunică Guvernului la data depunerii. Moţiunea de cenzură se adoptă cu votul majorităţii parlamentarilor. Parlamentul retrage încrederea acordată Guvernului la învestitură. Moţiunea de cenzură se prezintă Birourilor permanente ale celor două Camere şi se comunică Guvernului de către Preşedintele Camerei Deputaţilor în ziua în care a fost depusă. adică moţiunea simplă. Guvernul ca organ rezultat din jocul politic. ”. ca mijloc democratic de “luptă”. Moţiunea de cenzură se dezbate după 3 zile de la data când a fost prezentată în şedinţa comună a celor două Camere. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia. din care rezultă autonomia. Ca o condiţie obligatorie de validitate. prin procedura moţiunii de cenzură. potrivit art. o nouă moţiune de cenzură. demiterea prin retragerea încrederii acordate de către Parlament. pentru ca acesta. iar cele scrise pot fi: întrebări la care răspunsul urmează a fi dat în scris şi întrebări la care răspunsul se dă oral de la tribuna Camerei. uzitată constant de către opoziţie. (2). deputaţii şi senatorii care au semnat-o nu mai pot iniţia. Întrebările pot fi scrise şi orale. moţiunea de cenzură cuprinde trei momente esenţiale: iniţierea. grupul parlamentar de care aparţin şi de semnătură.(1) din Constituţia republicată. iniţiată numai de deputaţi sau de senatori. Dacă moţiunea de cenzură a fost respinsă. (3).113 din Constituţia republicată:“(1). hotărâre care se înaintează Preşedintelui României în vederea declanşării procedurii de formare a unui nou Guvern. cu excepţia cazului în care Guvernul îşi angajează răspunderea potrivit articolului 114. finalizată prin vot. (4). o practică parlamentară. cunoscându-i conţinutul să se poată apăra.solicită explicaţii asupra politicii sale în probleme importante ale activităţii interne şi externe. Pentru a se putea verifica îndeplinirea acestei condiţii este necesar ca numele şi prenumele semnatarilor să fie însoţite de calitatea de deputat sau de senator.109 alin. “răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate. constituie esenţa raporturilor dintre Parlament şi Guvern.” Rezultă că. realizată tot în şedinţa comună a celor două Camere. Dacă moţiunea de cenzură este admisă se ia act de aceasta.

în două categorii: angajarea răspunderii asupra unui program sau unei declaraţii de politică generală şi angajarea răspunderii asupra unui proiect de lege. ultima ipoteză creând reale probleme în practica de stat. de îndeplinirea actelor necesare pentru administrarea treburilor publice. a declaraţiei de politică generală sau a proiectului de lege. iar dezbaterile ce au loc ar putea privi atât conţinutul acestui proiect cât şi al unui program sau a unei declaraţii de politică generală. modificat sau completat. (modificat sau completat. (2). ce reclamă stabilirea de măsuri urgente. a fost votată în condiţiile articolului 113. În cazul în care Preşedintele României cere reexaminare legii adoptate potrivit alineatului (3). Cu alte cuvinte. răspunderea politică a acestuia din urmă au conotaţii speciale în cazul acestei proceduri.ns.113. se desfăşoară în Camerele reunite prin votul cărora Guvernul a fost învestit şi poate fi şi dezînvestit. asupra unui program. se consideră adoptat. (4).Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului. Dacă moţiunea de cenzură este respinsă. practic rolul Parlamentului ca unică autoritate legiuitoare a ţării.ns. după caz. Dacă nu se depune moţiunea de cenzură sau dacă deşi introdusă. proiectul de lege prezentat. cei care au iniţiat-o nu mai pot depune o alta în aceeaşi sesiune. Este motivul pentru care. Raporturile politice dintre Parlament şi Guvern şi implicit. legate de rămânerea sau demiterea Guvernului. potrivit completării aduse prin legea de revizuire din 2003 – subl. astfel cum acesta a fost completat: “(1). Guvernul urmăreşte adoptarea unui program.) se consideră adoptat iar programul sau declaraţia de politică generală devin obligatorii pentru Guvern. 78 . în varianta iniţială a Constituţiei. Angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege reprezintă o modalitate legislativă indirectă de adoptare a unei legi. proiectul de lege prezentat. excepţie făcând ipoteza angajării răspunderii Guvernului. cu amendamente acceptate de Guvern. care sunt de competenţa Parlamentului. va răspunde potrivit art. după caz. motiv pentru care o vom prezenta mai în detaliu. adică nu prin dezbaterea legii în cadrul procedurii legislative ordinare. a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege. ea este respinsă la vot. Expresia “un proiect de lege”. ci prin dezbaterea unei problematici prin excelenţă politice. după caz. dacă în termen de 3 zile se introduce o moţiune de cenzură. În ce priveşte posibilitatea de a se interveni în conţinutul efectiv al proiectului de lege (până la soluţionarea acestei probleme prin legea de revizuire –subl. în şedinţă comună. textul legii a rămas întotdeauna cel promovat de Guvern. Angajarea răspunderii politice a Guvernului reprezintă o procedură prin care. angajarea răspunderii neputându-se face cu privire la două proiecte de lege sau la un pachet de asemenea proiecte. ar trebui înţeleasă în sens restrâns. (3).Până la depunerea jurământului de către membrii noului Guvern. unei declaraţii de politică generală sau unui proiect de lege. Dacă Guvernul nu a fost demis potrivit alineatului (2). Ipotezele de angajare a răspunderii Guvernului au fost grupate. această procedură parlamentară cunoscută în doctrină şi sub denumirea de moţiune de cenzură provocată.(4) din Constituţie. Guvernul este demis dacă o moţiune de cenzură. cu sprijinul majorităţii parlamentare pe care se întemeiază şi în condiţii de maximă celeritate.110 alin. pentru a face faţă unor împrejurări deosebite.). în practica de Stat conturată în aplicarea art. Guvernul va deveni demisionar. situaţie care ar anula. iar aplicarea programului sau a declaraţiei de politică generală devine obligatorie pentru Guvern. dezbaterea acesteia se va face în şedinţa comună a celor două Camere. Potrivit art. depusă în termen de 3 zile de la prezentarea programului. iar ulterior aceasta este adoptată.114 din Constituţia republicată. echipa guvernamentală anterioară. a Guvernului demisionar. cu amendamente acceptate de Guvern. deşi iniţial s-a susţinut că Guvernul poate accepta eventuale modificări ale acestuia. s-a mai susţinut.

pentru adoptarea unui “Pachet de legi anticorupţie” conţinând nu mai puţin de 15 obiecte de reglementare. de adoptare a unui proiect de lege pe calea angajării răspunderii Guvernului. în legătură cu angajarea răspunderii Guvernului pentru un proiect de lege. În plus. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcţie. aspecte de natură procedurală se vor ridica în aplicarea noilor prevederi constituţionale. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. de doar 3 zile de la prezentarea proiectului de lege. Numai Camera Deputaţilor. Faţă de consacrarea constituţională expresă a rolului Parlamentului de organ reprezentativ suprem şi unică autoritate legiuitoare a ţării. cu condiţia ca amendamentele aduse în Parlament. de natură penală. datorită caracterului prea general al redactării. Preşedintele României poate dispune suspendarea acestora din funcţie.109 alin. un Guvern.Cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială. proiectul de lege va fi trimis spre promulgare în forma iniţială. Dimpotrivă. Dacă s-a cerut urmărirea penală. dacă ar fi vorba despre un întreg pachet legislativ. dilemele vor fi amplificate. pentru un pachet legislativ în domeniul sănătăţii. mai ales.” Din dispoziţiile de mai sus se poate observa că este vorba despre norme procedurale. transformarea excepţiei în regulă. mai precis. să fie acceptate de acesta. considerăm că. şi întotdeauna. care va fi perioada de timp aflată la dispoziţia parlamentarilor pentru a formula amendamente? Iar. în sensul admiterii posibilităţii modificării sau completării proiectului de lege promovat de către Guvern. are tendinţa de a-şi extinde puterea de a legifera. ne întrebăm. pentru adoptarea unor măsuri privind două obiecte de reglementare distincte şi anume. pentru promovarea unui nou Cod al muncii. ne întrebăm care ar fi perioada de timp necesară parlamentarilor pentru a promova amendamente de substanţă ? În ce priveşte răspunderea penală a membrilor Guvernului. pentru un proiect de lege care conţinea 6 obiecte de reglementare. ce vizează doar membrii Guvernului. nu şi alte persoane ce deţin funcţii asimilate 79 . faţă de noua modalitate de redactare. instituind un regim derogatoriu de la dreptul comun. (3). de către Guvern. proprietatea şi justiţia şi mai recent. credem că. Din enumerarea cazurilor de mai sus este evident că probleme se ridică în practică. Or. completarea adusă prin legea de revizuire. răspunsul trebuie căutat în raporturile pe care legiuitorul constituant le stabileşte între Parlament şi Guvern. pentru un proiect de lege care intrase deja în dezbaterea parlamentară. aplicarea acestei proceduri în practica de stat s-a dovedit atipică. Guvernului nu ar trebui să i se permită decât cu titlu de excepţie să pătrundă în sfera de reglementare primară a relaţiilor sociale.În pofida unei astfel de poziţii logice a doctrinei. Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. în dauna forului legiuitor. oricare ar fi acesta. până la urmă. două proceduri constituţionale şi anume angajarea răspunderii Guvernului şi delegarea legislativă au permis în timp. Ce se va întâmpla într-o asemenea situaţie ? Este de presupus că. de unde concluzia că. Legat de modalităţile concrete în care angajarea răspunderii Guvernului este pusă în practică pentru un proiect de lege. în ponderea acordată Guvernului în activitatea de legiferare. nu credem că va contribui la clarificarea procedurii speciale. dar atunci ne întrebăm ce rost ar mai avea propunerea de amendamente de către parlamentari. potrivit art. în practica de stat a fost angajată răspunderea în cele mai variate situaţii: pentru un proiect de lege de aprobare a unei ordonanţe de urgenţă (care deja îşi producea efecte juridice). Dacă termenul de introducere a moţiunii de cenzură este atât de scurt. să intre în câmpul de acţiune a forului legiuitor.(2) şi (3) din Constituţia republicată: ”(2). Din această perspectivă. Prima întrebare care se ridică vizează în mod firesc refuzul amendării proiectului de lege.

miniştrilor, fără a fi membri ai Guvernului, nici persoane care deţin alte demnităţi din sfera puterii executive. Deoarece competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se subînţelege că începerea urmăririi penale, apoi trimiterea în judecată şi susţinerea acuzării sunt de competenţa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, mai nou, a Parchetului Naţional Anticorupţie, transformat ulterior, în Departamentul Naţional Anticorupţie. Legea responsabilităţii ministeriale nr.115/1999 republicată în 2007 a introdus necesitatea unei Comisii pentru faza politică: “Dezbaterea propunerii de începere a urmăririi penale în Camera Deputaţilor sau în Senat se face pe baza raportului întocmit de o comisie permanentă care, în cadrul competenţei sale, a efectuat o anchetă privitoare la activitatea desfăşurată de Guvern sau de un minister ori de o comisie specială de anchetă, constituită în acest scop.” Sesizată de Avocatul Poporului, în legătură cu O.U.G. nr.95/2007 de modificare a legii, prin care se intenţionase formarea unei comisii alcătuite din 5 judecători, Curtea Constituţionala a stabilit prin Decizia nr.1133/2007 caracterul neconstituţional al numirii acestora în comisia specială, şi chiar mai mult, caracterul neconstituţional al unei astfel de comisii speciale, care restrânge, dreptul preşedintelui României de a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Dacă a avut loc trimiterea în judecată, suspendarea din funcţie a membrului Guvernului devenit inculpat operează de drept. Dispoziţiile constituţionale se aplică deopotrivă membrilor Guvernului în funcţie cât şi foştilor miniştri. Prin urmare, un membru al Guvernului răspunde penal în următoarele situaţii: a). pentru infracţiunile prevăzute de legea specială în materie; b). pentru alte infracţiuni prevăzute în Codul penal sau în legi penale speciale, săvârşite în exerciţiul funcţiei sale; c). pentru infracţiuni săvârşite în afara exerciţiului funcţiei, potrivit dreptului comun. § 8. Administraţia centrală de specialitate O administraţie centrală departamentală, condusă de miniştrii, a existat în Ţările Române cu mult înainte de organizarea Guvernului ca organ de stat. Izvoarele juridice ale ministerelor le regăsim în Regulamentele organice, prin transformarea unor ranguri boiereşti în funcţii de miniştrii. Conducătorii departamentelor ţineau legătura cu Domnul prin mijlocirea secretarului statului. Noţiunea de ministru este formulată abia în Convenţia pentru organizarea definitivă a Principatelor Române, semnată la Paris în 1858 şi apoi în Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris. Unirea Principatelor a adus elemente noi în organizarea administraţiei departamentelor. Au fost organizate 8 ministere: Interne, Finanţe, Justiţie, Culte şi Instrucţiune Publică, Afaceri Străine, Lucrări Publice, Război şi Control. Până la Marea Unire din 1918 au mai intervenit modificări în organizarea administraţiei centrale, în anul 1864 fiind înfiinţată Curtea de Conturi, în locul Ministerului Controlului. Astfel, deşi ministerele, în sensul modern al termenului, au fost create prin Regulamentele Organice, prima lege cadru de organizare şi funcţionare a administraţiei ministeriale a fost adoptată abia în anul 1929, ea conţinând şi dispoziţii referitoare la organizarea internă sau funcţionarea Guvernului. Legea pentru organizarea ministerelor din 1929 va stabili un număr de zece ministere: Interne, Externe, Finanţe, Justiţie, Instrucţie Publică şi Culte, Armată, Agricultură şi Domenii, Industrie şi Comerţ, Lucrări Publice şi Comunicaţii, Muncă, Sănătate şi Ocrotiri Sociale. Prin Constituţia din 1938 care va instaura dictatura regală, puterea executivă a regelui se va exercita prin miniştrii care răspundeau politic numai faţă de rege, pentru ca în perioada 1940-1944, căpătând puteri depline pentru a conduce statul, miniştrii să fie numiţi de acesta.
80

În perioada postbelică, în domeniul administraţiei centrale sunt de remarcat dispoziţiile Constituţiei din anul 1948, potrivit cărora numărul, atribuţiile, denumirea ministerelor şi desfiinţarea, contopirea sau noua denumire a celor existente se stabileau de către organul suprem al puterii de stat. Este consacrată şi instituţia răspunderii penale a miniştrilor “pentru faptele penale săvârşite în exercitarea funcţiei”. Constituţia din 1952 va nominaliza un număr de 28 de ministere, fără a mai reţine însă instituţia răspunderii penale a miniştrilor iar Constituţia din 1965 va da în competenţa organului suprem al puterii de stat “stabilirea numărului de ministere, denumirea, contopirea şi desfiinţarea de ministere”. Din perspectiva dreptului comparat, în doctrina administrativă se reţine că, în general, constituţiile occidentale actuale nu conţin reglementări ample cu privire la organizarea şi funcţionarea administraţiei ministeriale, fiind o materie supusă cel mai adesea schimbărilor. Legiuitorii constituanţi se rezumă doar la unele dispoziţii de principiu în ce priveşte organizarea şi funcţionarea ministerelor, strâns legate de clarificarea statutului constituţional al miniştrilor. În România, ministerele formează al doilea eşalon al sistemului administraţiei publice, fiind organele centrale de specialitate care conduc şi coordonează administraţia publică în diferite domenii şi ramuri de activitate. Numărul lor este determinat de volumul sarcinilor administraţiei publice într-un domeniu sau altul de activitate, dar şi de concepţiile şi interesele politice ce se manifestă la cei aflaţi la guvernare. Constituţia României din 1991 revizuită şi republicată în 2003 conţine o secţiune distinctă cu privire la administraţia publică centrală de specialitate, în capitolul consacrat administraţiei publice din titlul III (Autorităţile publice). Potrivit art.116 din Constituţia republicată, ministerele se organizează numai în subordinea Guvernului iar alte organe de specialitate se pot organiza în subordinea Guvernului ori a ministerelor sau ca autorităţi administrative autonome. Deci, administraţia centrală de specialitate se compune din: administraţia ministerială (ministerele) şi administraţia extra-ministerială (autorităţile administrative subordonate Guvernului sau ministerelor şi autorităţile administrative autonome). Potrivit art.117 alin.(1) din Constituţia republicată, ministerele se înfiinţează, se organizează şi funcţionează potrivit legii. O asemenea prevedere constituţională, a dus în doctrină la enumerarea următoarelor variante posibile: fie adoptarea unei legi organice, care să constituie sediul unic al materiei pentru toate ministerele; fie adoptarea unei legi-cadru, urmată de norme speciale pentru fiecare minister în parte, fie adoptarea câte unei legi speciale pentru fiecare minister. Fiind însă vorba de o lege ordinară, se mai precizează, se subînţelege că, în locul acesteia se poate adopta şi o ordonanţă. Deşi s-ar părea că acestea erau singurele variante posibile de înfiinţare, organizare şi funcţionare a ministerelor, acceptate de legiuitorul constituant, în practica de stat, până la adoptarea actualei reglementări, majoritatea ministerelor, cu excepţia Ministerului de Interne şi a Ministerului Apărării Naţionale au fost organizate şi au funcţionat pe baza unor Hotărâri ale Guvernului, schimbate de fiecare dată o dată cu învestirea unui nou Cabinet, modificate şi completate uneori, chiar pe parcursul funcţionării aceluiaşi Cabinet. Din cele trei variante enunţate de doctrină, s-a optat pentru cea de-a doua, prin adoptarea Legii nr.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor ce conţine un capitol distinct consacrat organizării şi funcţionării ministerelor, structurat pe patru secţiuni: Dispoziţii generale, Organizarea ministerelor, Conducerea ministerelor şi Atribuţiile generale ale miniştrilor. Potrivit legii, ministerele şi miniştrii se aprobă de către Parlament, prin acordarea votului de încredere la învestitură, iar primul-ministru poate cere Parlamentului modificarea structurii Guvernului prin înfiinţarea, desfiinţarea sau după caz, divizarea ori comasarea unor ministere, situaţii care se supun votului Parlamentului, în condiţiile
81

învestiturii. Este un aspect ce a mai fost evocat cu prilejul punerii în discuţie a procedurii de învestitură a Guvernului. Astfel, din interpretarea dispoziţiilor mai sus menţionate rezultă că, este posibilă crearea de noi ministere sau reorganizarea celor existente prin procedura de formare a unui nou Cabinet, atât ministerele cât şi miniştri fiind supuşi aprobării votului de încredere de către Parlament, cu ocazia învestiturii. În plus, dacă primul-ministru, intenţionează să modifice structura Guvernului, pe parcursul mandatului, intervenind în vreo formă sau alta asupra numărului de ministere, va avea nevoie din nou, de votul de încredere al Parlamentului, aspect consacrat expres în art.85 alin.(3) din Constituţia republicată, introdus cu ocazia revizuirii. Din dispoziţiile legii rezultă că doar pentru organizarea şi funcţionarea ministerelor privind apărarea naţională şi ordinea publică sunt necesare legi speciale, putând fi adoptate implicit şi ordonanţe, dacă Guvernul primeşte abilitare în acest scop, pentru restul ministerelor fiind suficientă adoptarea unor Hotărâri ale Guvernului. Sub aspectul formei, s-a relevat în doctrină, nu există în prezent un minister al "ordinii publice", fiind de presupus că ar fi vorba despre Ministerul de Interne, devenit în 2003, Ministerul Administraţiei şi Internelor, ulterior Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, iar la finele anului 2008, din nou Ministerul Administraţiei şi Internelor, referirea fiind în orice caz, confuză şi imprecisă. Legea precizează şi competenţa Guvernului de a aproba prin Hotărâre “rolul, funcţiile, atribuţiile, structura organizatorică şi numărul de posturi ale ministerelor”, în raport de importanţa, volumul, complexitatea şi specificul acestora. De asemenea, Legea nr.90/2001 a recunoscut personalitatea juridică a ministerelor precizând că acestea au sediul în municipiul Bucureşti. Cu privire la calificarea ca "minister" a unei autorităţi publice este de remarcat şi faptul că unele autorităţi pot avea şi altă denumire decât cea de minister, dar conducătorii lor să aibă calitatea de ministru, după cum este posibil în consecinţă, ca numărul miniştrilor din echipa guvernamentală să nu coincidă, stricto-senso, cu numărul ministerelor. Conducerea ministerelor se exercită de miniştri, ajutaţi de unul sau mai mulţi secretari de stat. Secretarii de stat exercită atribuţiile delegate de către ministru. Potrivit unei completări ulterioare aduse prevederilor legale de mai sus, în cadrul ministerelor, instituţiilor publice şi al altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale poate fi utilizată şi funcţia de subsecretar de stat, potrivit hotărârii Guvernului privind organizarea şi funcţionarea acestora. Ministrul reprezintă ministerul în raporturile cu celelalte autorităţi publice, cu persoanele juridice şi fizice din ţară şi din străinătate, precum şi în justiţie. Fiecare minister are şi un secretar general, funcţionar public de carieră, numit prin concurs sau examen, pe criterii de profesionalism, având drept principal scop al activităţii, asigurarea stabilităţii funcţionării ministerului, continuitatea conducerii şi realizarea legăturilor funcţionale între structurile ministerului. Pe lângă ministru funcţionează, ca organ consultativ, colegiul ministerului. Acesta se întruneşte la cererea şi sub preşedinţia ministrului, pentru dezbaterea unor probleme privind activitatea ministerului. Componenţa şi regulamentul de funcţionare al colegiului ministerului se aprobă prin ordin al ministrului. De asemenea, în fiecare minister se organizează cabinetul ministrului, cu personal propriu, căruia nu i se aplică prevederile Legii privind Statutul funcţionarilor publici. Ministerele pot avea în subordinea lor, servicii publice deconcentrate, care funcţionează în unităţile administrativ-teritoriale. Conducătorii acestora se numesc şi se eliberează din funcţie, de către ministru, cu avizul consultativ al prefectului. Atribuţiile compartimentelor ministerelor se stabilesc prin regulamentul de organizare şi funcţionare a ministerului aprobat prin ordin al ministrului. În ce priveşte actele emise la nivelul conducerii unipersonale a unui minister, legea precizează că, în exercitarea atribuţiilor ce-i revin, ministrul emite ordine şi
82

ministere cu activitate social-culturală şi ştiinţifică (ca de ex. a legilor şi celorlalte acte normative adoptate de Parlament. cum ar fi. Ministerul Economiei.119) sau Serviciul Român de Informaţii. Sub aspectul structurii şi conducerii autorităţilor administrative autonome. având de regulă. Cercetării şi Inovaţiei) şi ministere cu activitate politico-administrativă (ca de ex. organele centrale de specialitate la care se referă art. principiul potrivit căruia.a. instrucţiunilor şi altor acte normative emise de organele administraţiei publice centrale de specialitate. La rândul lor. Partea I. (art. actelor normative ale autorităţilor administrative autonome. Ministerul Dezvoltării Regionale şi Locuinţei. Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii). Legea nr.Ministerul Administraţiei şi Internelor). sunt organizate şi funcţionează în baza unor legi organice.instrucţiuni. Ministerul Mediului. în subordinea Guvernului şi a ministerelor. acestea pot avea şi un caracter normativ.(3). sub sancţiunea inexistenţei. potrivit art. în vederea intrării lor în vigoare.117 alin. ş. în condiţiile legii. Aceste structuri nu se subordonează ierarhic Guvernului. Ministerele sunt privite în doctrină ca organe de ramură.108 din Constituţia republicată. Toate aceste autorităţi administrative autonome prevăzute sau nu expres în Constituţie. Consiliul Naţional al Audiovizualului. Serviciul Român de Informaţii. După natura activităţii pe care o realizează sunt clasificate în: ministere cu activitate economică (ca de exemplu. De altfel.117 alin.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative republicată în 2004 stabileşte expres. doar cu avizul Curţii de Conturi. faţă de dispoziţiile art.116 alin. Constituţia republicată stabileşte în art. care la rândul lor pot fi de trei categorii: organe de sinteză. iar prin simetrie. numai dacă legea le recunoaşte această competenţă. obligate să depună rapoarte de activitate care sunt supuse dezbaterii şi aprobării acestuia. organe de coordonare şi organe de control. Înfiinţarea organelor administraţiei publice centrale de specialitate cu alte denumiri decât ministerele a fost determinată fie de necesitatea desfăşurării unei activităţi coordonate şi unitare în rezolvarea unor probleme de specialitate. instrucţiunile şi celelalte acte normative emise de conducătorii ministerelor şi ai altor 83 . autorităţi administrative autonome se pot înfiinţa prin lege organică. trebuind însă emise cu respectarea principiului ierarhiei juridice.100 şi art. Observăm că unele dintre ele sunt prevăzute expres şi în Constituţie. care le fac să se deosebească de celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale.m. Ministerul Educaţiei. În ce priveşte organizarea administraţiei centrale autonome. În ce priveşte actele autorităţilor centrale de specialitate. care consacră obligativitatea publicării decretelor Preşedintelui şi actelor Guvernului în Monitorul Oficial al României. Nu există nici o precizare în ce priveşte caracterul actelor ministrului de a fi acte administrative individuale sau normative. şi pentru aceste acte va exista aceiaşi obligaţie sub aceeaşi sancţiune. o conducere desemnată de către Parlament şi fiind de regulă. Cu titlu de exemplu. fie de volumul mai restrâns de activitate care nu reclama organizarea unui minister.(2) din Constituţia republicată. se pot înfiinţa. aceasta poate fi colegială sau unipersonală. în capitolul consacrat dispoziţiilor generale. obligativitatea publicării în Monitorul Oficial al României. enumerăm printre autorităţile administrative autonome: Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. precum şi ordinelor.(2) din Constituţia republicată. Serviciul de Informaţii Externe. ordonanţelor şi hotărârilor Guvernului. De asemenea. Serviciul de Protecţie şi Pază. o structură organizatorică proprie şi atribuţii de specialitate. Consiliul Suprem de Apărare a Ţării.d. Autorităţile administrative autonome apar ca organe de domeniu. Ele au organe proprii de conducere stabilite prin actul de înfiinţare. Banca Naţională a României. legea conţine un capitol distinct intitulat “Norme cu privire la ordinele.

după caz. ordinele. ordinele cu caracter normativ. instrucţiunile şi alte asemenea acte trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza şi în executarea cărora au fost emise şi nu pot conţine soluţii care să contravină prevederilor acestora. În ce priveşte sfera reglementării. Astfel. în ce priveşte termenul de emitere. Guvernul. prim-ministru. ordinele şi instrucţiunile se vor elabora în termenul prevăzut de actul superior sau. În preambulul acestor acte se indică expres actul normativ superior pe care se întemeiază. instrucţiunile şi alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor şi ai celorlalte organe ale administraţiei publice centrale de specialitate sau ale autorităţilor administrative autonome se emit numai pe baza şi în executarea legilor. exclusiv politic c. circularele sunt acte cu caracter explicativ şi de îndrumare cu privire la modul în care trebuie să se desfăşoare unele activităţi de competenţa ministerului iar rezoluţiile sunt acte prin care se soluţionează probleme concrete. În sfârşit. miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică b. La rândul lor. prim-ministru. potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament: a. Acordarea votului de încredere de către Parlament presupune: a. potrivit dispoziţiilor conţinute în acest capitol.52 din Constituţia republicată şi Legii nr. În procedura de învestitură a Guvernului. iar ordinele reprezintă actele prin care miniştrii rezolvă anumite probleme concrete.554/2004 privind contenciosul administrativ cu modificările şi completările ulterioare. miniştri. exercită exclusiv conducerea generală a administraţiei publice c. după consultarea partidelor parlamentare b. prim-ministru. votul majorităţii parlamentarilor 84 . a hotărârilor şi a ordonanţelor Guvernului. într-un termen util care să facă posibilă aducerea lor la îndeplinire. pentru structurile subordonate acestuia. după consultarea partidelor parlamentare c. miniştri delegaţi cu însărcinări speciale pe lângă primul-ministru şi alţi membri stabiliţi prin lege organică 4. Prin instrucţiuni se stabilesc reguli generale în ramura din competenţa ministerului. miniştrii de stat. politic şi administrativ b. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 1. Guvernul este alcătuit din: a. § 9. asigură exclusiv realizarea politicii interne şi externe a ţării b. numeşte primul-ministru. Preşedintele României: a. Legat de posibilitatea de control asupra actelor autorităţilor centrale de specialitate vom reţine că ele pot fi atacate în instanţa de contencios administrativ potrivit art.organe ale administraţiei publice centrale de specialitate sau de autorităţile administrative autonome”. Guvernul României are un rol: a. miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică c. exclusiv administrativ 2. Potrivit Constituţiei României republicată.desemnează candidatul la funcţia de prim-ministru. asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice 3.desemnează drept candidat la funcţia de prim-ministru pe preşedintele partidului majoritar 5.

votul majorităţii parlamentarilor prezenţi c. hotărâri şi ordonanţe b. Guvernul îşi exercită mandatul până la data alegerilor parlamentare generale b. se face de către primul-ministru. Potrivit Constituţiei României republicată.b. în prealabil. potrivit Constituţiei. compatibilă cu calitatea de membru al Guvernului. intră în vigoare numai după ce au fost aprobate. de către Parlament d. ordin al ministrului de resort. se dispune de către Preşedintele României. Preşedintelui b. Potrivit Constituţiei României republicată. De regulă. hotărâri şi decizii 9. Guvernul răspunde politic numai în faţa: a. presupune un nou vot de încredere din partea Parlamentului 12. Desfiinţarea unor funcţii din cadrul Guvernului României: a. fără alte condiţionări c. fãrã alte condiţionări b. Parlamentului c. hotărâri şi regulamente c. Potrivit Constituţiei României republicată: a. Guvernul îşi exercită mandatul până la organizarea alegerilor parlamentare generale 7. Guvernul adoptă: a. Curţii Constituţionale 10. decizie a primului-ministru c. cu excepţia calităţii de prim-ministru 8. 11. Calitatea de deputat sau senator este: a. hotãrâre a Guvernului d. incompatibilă cu calitatea de membru al Guvernului c. nu pot afecta drepturile electorale c. cât şi în situaţii obişnuite 85 . organizarea şi funcţionarea ministerelor sunt reglementate prin: a. pot fi adoptate atât în situaţii extraordinare. votul a două treimi dintre parlamentari 6.Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului: a. la propunerea primului-ministru. Guvernul îşi exercită mandatul până la data validării alegerilor parlamentare generale c. intervin numai în domeniul legii organice b. lege b. compatibilă cu calitatea de membru al Guvernului b.

competenţa şi funcţionarea Consiliului local. reglementările constituţionale şi legale ce au fost adoptate până la instaurarea republicii au consacrat soluţii cu privire la realizarea administraţiei de stat pe plan local. Ideea de autonomie locală a fost prezentă pentru prima dată la noi. Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore • § 1. instituşia prefectului sau autoritatea Consiliului local.stabilească rolul şi atribuţiile primarului. actele adoptate de acesta.6/1957 pentru organizarea şi funcţionarea sfaturilor populare. studenţii vor avea posibilitatea să : . organele locale ale puterii de stat. Constituţia din 1948 va introduce. legile din timpul lui Cuza. 86 . la sfârşitul lui 1989 nu puteau rămâne fără efect pe planul administraţiei publice organizată la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale. înzestrându-le “cu organe deliberative şi reprezentative. Evoluţia legislaţiei în domeniu Spre deosebire de administraţia publică centrală. actele sau răspunderea acestuia Competenţe dobândite : în momentul în care vor finaliza studiul acestui modul. durata mandatului de consilier sau forme de răspundere la care pot fi supuşi consilierii .Modulul IV Administraţia publică locală • • • Obiective specifice : cunoaşterea. oscilând între descentralizare. administraţia publică locală este competentă numai în limitele unităţii administrativ-teritoriale în care aceasta funcţionează. dar sunt şi delimitări datorate faptului că. la baza organizării şi funcţionării administraţiei publice locale se află principiul constituţional al autonomiei locale. competentă la nivelul întregii ţări. după model sovietic. în Regulamentele Organice. În baza dispoziţiilor Constituţiei din 1965 a fost adoptată Legea nr. deconcentrare. ca “organe de direcţie şi execuţie” ale acestora. administraţia publică centrală şi cea locală există legături strânse. gestiona şi opera cu noţiuni legate de constituirea.” În perioada interbelică. aprofundarea şi utilizarea noţiunilor specifice legate de principiile fundamentale ale administraţiei publice. autonomie şi centralizare. din anul 1864. viceprimarului sau administratorului public. Rezultatele aşteptate : studenţii vor înţelege. fără a se pune problema constituirii unor organe administrative de specialitate. au recunoscut personalitatea juridică atât judeţelor cât şi comunelor. ambele de influenţă franceză. în linii generale. Ulterior. dar numai pentru oraşe. competenţa şi modul de funcţionare a Consiliului local. aflată în timpul regimului socialist într-o strictă subordonare faţă de administraţia centrală de stat. înţelegerea.stabilească. instituţia Prefectului. reglementare ce conţinea un capitol distinct referitor la “organele locale de specialitate ale administraţiei de stat”.57/1968 privind organizarea şi funcţionarea consiliilor populare. Între cele două categorii. denumite iniţial sfaturi populare.precizeze care sunt principiile fundamentale de organizare a administraţiei publice locale . în anul 1950 fiind create comitetele executive. Schimbările fundamentale produse în societatea românească. Ulterior. determinate de caracterul unitar al statului nostru. fiind adoptată Legea nr. Legea pentru înfiinţarea consiliilor judeţene şi Legea comunală. Constituţia din 1952 va menţine acelaşi sistem.

22/1997. care prevedea că. ci peste tot în lume. adoptate la sfârşitul anului 1991. La 8 decembrie 1991.). municipiilor. în absenţa unui cadrul constituţional corespunzător. în februarie 1992. § 2. De-a lungul ultimilor ani această lege a suferit o serie de modificări şi completări. din 20 mai 1990. republicată în 1996. Legea nr. declarată neconstituţională prin Decizia Curţii Constituţionale nr.70/1991 privind alegerile locale s-a aflat la baza primelor alegeri locale generale organizate în România.ns. nu doar în Europa.215/2001 privind administraţia publică locală. adică la Legea nr.69/1991.83 din 19 mai 1998. municipiilor. care alături de Legea nr.25/1996 a fost modificată şi completată Legea nr. la nivelul administraţiei publice locale. ulterior republicării fiindu-i aduse noi amendamente. Principii contemporane de organizare a administraţiei publice locale Organizarea administraţiei publice locale din România potrivit actualei Constituţii se bazează pe aplicarea principiilor fundamentale dominante în prezent. în aplicarea unora din dispoziţiile conţinute în legile mai sus menţionate. cu puţin timp înainte de alegerile locale generale din vara anului 1996. noua concepţie aflată la baza organizării şi funcţionării autorităţilor administraţiei publice locale. oraşelor şi comunelor până la organizarea de alegeri locale. sectoare ale municipiului Bucureşti. ca organe locale ale administraţiei de stat.subl. Un an mai târziu. municipii. republicată în 1996. în spiritul reglementărilor europene consacrate în domeniu.69/1991 privind administraţia publică locală. la mai puţin de o lună de la intrarea în vigoare a Legii nr. după decembrie 1989.145 alin. ca urmare a aprobării ei prin referendum naţional. Astfel.2 din Constituţia din 1991 (în varianta iniţială . municipiul Bucureşti. cele mai numeroase au intervenit însă prin Legea nr. Ulterior. 87 . Constituţie ce va fundamenta în cuprinsul a doar 4 articole. motiv pentru care ea a fost republicată în februarie 2007. prin Legea nr.8/1990 privind organizarea şi funcţionarea organelor locale ale administraţiei de stat. iar prin Legea nr.70/1991. devenind Legea nr. ca rezultat al alegerilor.G.22/1997 s-a revenit la reglementarea anterioară acesteia.69/1991 privind administraţia publică locală. deconcentrarea ca formulă intermediară şi federalismul. Ulterior ambele legi au fost republicate.U. va intra în vigoare Constituţia. republicată în 1996 a fost modificată şi completată substanţial prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. din momentul publicării în Monitorul Oficial al României. Potrivit art. principiul descentralizării prin raportare la cel al centralizării. în timp.5/1990 privind administrarea judeţelor. La scurt timp. a fost promovat un nou proiect de lege privind organizarea administraţiei publice locale şi regimul general al autonomiei locale. organe locale ale administraţiei de stat cu competenţă generală.69/1991 privind administraţia publică locală. oraşe şi comune s-au constituit primării. respectiv a municipiului Bucureşti.69/1991 privind administraţia publică locală. a fost adoptată Legea nr. această reglementare cu caracter provizoriu a fost înlocuită cu Legea nr. După alegerile din 1990. până la primele alegeri parlamentare de după decembrie 1989. administrarea judeţelor. până la formarea viitoarelor organe locale. de Parlamentul constituit în urma alegerilor generale din toamna anului 2000. în judeţe.24/1996 a fost modificată şi completată Legea nr. proiect adoptat cu modificări. Ca urmare a problemelor apărute însă.Prin Decretul-Lege nr. oraşelor şi comunelor se realizează de prefecturi şi primării. în doctrina administrativă se analizează în mod tradiţional. a Deciziei Curţii Constituţionale prin care se constatase neconstituţionalitatea O. lege care a abrogat expres printr-o dispoziţie finală. în toamna anului 1998. care au exercitat conducerea activităţii administrative în unităţile administrativ-teritoriale existente. Legea nr.69/1991 privind administraţia publică locală.286/2006. nr.

în primul rând. Descentralizarea administrativă presupune existenţa unor persoane publice locale. implicând autonomia locală. rezervându-se colectivităţilor locale. centralizarea concentrează ansamblul sarcinilor administrative din teritoriul naţional la nivelul statului. descentralizarea administrativă nu poate fi concepută în statele unitare. Centralizarea administrativă fiind privită ca raportul natural al puterii centrale cu cea locală. sarcini a căror îndeplinire şi-o asumă printr-o administraţie ierarhizată şi unificată.Prin aplicarea acestor principii se încearcă rezolvarea celor două tendinţe care se manifestă în guvernarea oricărei ţări şi anume: tendinţa la unitate (centralizatoare) şi tendinţa la diversitate (descentralizatoare). Ea nu trebuie înţeleasă însă. 88 . cu respectarea legalităţii. Prin urmare. presupune o strictă subordonare. autorităţi ce dispun de competenţă materială generală. diminuarea concentrării puterilor. ce revine prefectului de a ataca în contencios administrativ. în sensul unei libertăţi totale. prin descentralizare se renunţă la unitatea caracteristică centralizării. În doctrina administrativă au fost în mod tradiţional identificate două forme ale descentralizării şi anume: descentralizarea teritorială şi descentralizarea tehnică sau prin servicii. serviciile exterioare ale ministerelor răspund ideii de deconcentrare). Prin urmare. Astfel. cunoscut în doctrină sub denumirea de tutelă administrativă. Descentralizarea administrativă nu trebuie confundată cu descentralizarea politică ce implică federalismul. fără existenţa unui control statal. tutela administrativă se materializează în sistemul românesc de organizare şi funcţionare a autorităţilor administraţiei publice locale. Descentralizarea teritorială presupune existenţa unor autorităţi alese. dar fără intervenţia puterii centrale. rezolvarea propriilor afaceri. După cum vom vedea. descentralizarea nu reprezintă opusul centralizării. Cu alte cuvinte. în dreptul şi obligaţia corelativă acestui drept. Centralizarea caracterizată prin dependenţa organelor locale de cele centrale ce stabilesc deciziile aplicabile în teritoriu. Autonomia locală reprezintă dreptul recunoscut unităţilor administrativ-teritoriale de a-şi satisface interesele proprii după cum consideră oportun. Elementele descentralizării sunt: personalitatea juridică. cu atribuţii proprii. Deconcentrarea este o măsură intermediară în procesul descentralizării. mărimea populaţiei. actele acestor autorităţi pe care. desemnate de comunitatea teritoriului. opusul ei ar fi lipsa de raport. la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale. prin serviciul său de specialitate. autonomie locală. cu eliminarea oricărei intervenţii a statului atunci când aceasta se dovedeşte necesară. în favoarea agenţilor statului repartizaţi pe întreg teritoriul ţării (prefectul. ea înseamnă mult mai puţin decât descentralizarea şi presupune recunoaşterea unei anumite puteri de decizie. Problema ce preocupă orice naţiune este deci. sarcina de a-şi rezolva problemele şi de a-şi satisface interesele lor specifice. cea a gradului de descentralizare necesar. tradiţii etc. ceea ce nu e posibil. condiţiile economice şi politice existente. ce variază după întinderea teritoriului. ci micşorarea ei. ce intervin direct în gestionarea şi administrarea problemelor colectivităţii. Autonomia locală constituie principiul fundamental al organizării administrativ-teritoriale a unui stat. le consideră ilegale. fiind privită ca transfer de atribuţii de la centru la agenţii puterii centrale aflaţi la conducerea diferitelor organisme locale. distincte de masa serviciilor publice prestate de autorităţile statale. Descentralizarea tehnică sau prin servicii presupune existenţa unor persoane morale de drept public care prestează anumite servicii publice. Autonomia locală este un drept iar descentralizarea administrativă constituie un sistem ce o presupune.

3 alin. serviciile exterioare ale ministerelor. adică ramificaţiile în teritoriu ale ministerelor.§ 3. constatăm că. menţinut şi după revizuirea din octombrie 2003. Astfel.2/1968 privind organizarea administrativă a României. În ce priveşte sintagma “descentralizarea serviciilor publice”. art. În ce priveşte însă. conform cărora „Teritoriul este organizat. autonomia locală şi deconcentrarea serviciilor publice. oraşelor şi judeţelor.(3) din Constituţia republicată. alegerea autorităţilor administraţiei publice locale. autorităţile administraţiei publice centrale de specialitate sunt în exclusivitate autorităţi ale administraţiei de stat. „organizarea administraţiei publice locale. Sub aspectul modalităţii de redactare. despre deconcentrarea serviciilor publice. Principiile organizării administraţiei publice locale în România Cadrul constituţional. În art. cu privire la teritoriu. 123 (Prefectul). în secţiunea a doua intitulată. pe orizontală.215/2001. în această materie era necesară adoptarea unei legi organice. Constituţia face trimitere la dispoziţiile legii. în comune. În condiţiile legii. în primul rând. Constituţia României a optat pentru o formulă intermediară de tehnică legislativă faţă de alte Constituţii europene care. în timp ce autorităţile administraţiei publice din unităţile administrativ-teritoriale se împart în: servicii publice ale autorităţilor administraţiei publice de specialitate deconcentrate în unităţile administrativ-teritoriale şi autorităţi administrative autonome ale comunelor. unele oraşe sunt declarate municipii. mai putea fi vorba despre înfiinţarea unor servicii publice la nivelul colectivităţilor locale. autorităţile intermediare la nivelul judeţelor (consiliile judeţene) precum şi principiile care stau la baza raporturilor dintre acestea. Se impun a fi precizate în acest context dispoziţiile art. ce rămân pe mai departe. Dacă ne raportăm la art. subordonate acestora. art. cerinţă respectată de Legea nr. fie se rezumă la inserarea unei norme de trimitere. două sfere cu regimuri juridice diferite. pe verticală. ca un principiu distinct în raport cu descentralizarea şi autonomia 89 . din titlul III (Autorităţile publice). a teritoriului.121 (Autorităţi comunale şi orăşeneşti). a principiului deconcentrării serviciilor publice. precum şi regimul general privind autonomia locală” se reglementează prin lege organică. Astfel. după prima secţiune consacrată Administraţiei publice centrale de specialitate. Legea nr. se regăseşte în capitolul V intitulat Administraţia publică. utilizată în varianta iniţială a Constituţiei. Administraţia publică locală. sub aspect administrativ. ca urmare a modificării şi completării aduse prin legea de revizuire sunt prevăzute cele trei principii de bază pe care se întemeiază administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale şi anume: descentralizarea. fie cuprind un întreg titlu sau capitol consacrat administraţiei publice locale. după cum doctrina s-a grăbit să precizeze imediat după intrarea ei în vigoare. În plus.” În ce priveşte organizarea administrativă a teritoriului se află încă în vigoare o lege anterioară regimului constituţional actual şi anume.(3) litera o) din Constituţia republicată potrivit căruia. Această împărţire a fost interpretată în doctrina administrativă în sensul că legiuitorul constituant a dorit să delimiteze în cadrul administraţiei publice. rămas nemodificat. Constituţia României din 1991 revizuită şi republicată în 2003 reglementează administraţia publică locală în patru articole şi anume: art. Constituţia României s-a limitat la a preciza care sunt autorităţile administraţiei publice locale de bază (consiliile comunale şi orăşeneşti şi primarii). Prin introducerea expresă cu ocazia revizuirii.120 (Principii de bază).122 (Consiliul judeţean) şi art. şi respectiv.120 din secţiunea a doua (Administraţia publică locală) din capitolul V consacrat administraţiei publice. pentru că erau avute în vedere. strict ştiinţific era vorba de fapt. organizarea şi funcţionarea fiecăreia dintre acestea. şi prefectului. oraşe şi judeţe.73 alin.

alte trei principii şi anume: eligibilitatea autorităţilor administraţiei publice locale.2 din Legea nr.” “Autonomia locală este numai administrativă şi financiară.199/1997: „Prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona.locală se răspunde astfel rigorii ştiinţifice. funcţionarea. competenţele şi atribuţiile precum şi gestionarea resurselor care. în condiţiile prevăzute de legea organică. Principiul descentralizării administrative a fost dezvoltat într-o reglementare distinctă. Primul principiu enunţat. Deconcentrarea este definită în art. c). fiind exercitată pe baza şi în limitele prevăzute de lege.” “Acest drept se exercită de consiliile locale şi primari precum şi de consiliile judeţene. ratificată prin Legea nr. art. după caz. adică autonomia locală. precizat chiar din primul său articol. de 90 . actualul cadru legislativ în materia regimului general al autonomiei locale. competenţe exclusive. în Legea nr. prin Legea-cadru nr. Obiectul de reglementare al acestei legi.competenţele delegate sunt competenţele atribuite prin lege autorităţilor administraţiei publice locale împreună cu resursele financiare corespunzătoare. competenţele partajate sunt competenţele exercitate de către autorităţile administraţiei publice locale. în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă. potrivit legii. împreună cu alte niveluri ale administraţiei publice (judeţean sau central). Descentralizarea este definită în acelaşi art. secret şi liber exprimat. îl constituie principiile.195/2006 a descentralizării: a). legea-cadru privind descentralizarea. unitar şi indivizibil al României. competenţe partajate şi competenţe delegate. evocată în repetate rânduri.195/2006 ca redistribuirea de competenţe administrative şi financiare de către ministere şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale către propriile structuri de specialitate din teritoriu. aparţin comunei. treburile publice.2 din Legea-cadru nr. şi anume. ca transferul de competenţă administrativă şi financiară de la nivelul administraţiei publice centrale la nivelul administraţiei publice locale sau către sectorul privat. în această chestiune. în condiţiile legii. este definit în lege (aşa cum se procedase şi în 1996).2. precum şi al organizării şi funcţionării autorităţilor administraţiei publice locale.competenţele exclusive sunt competenţele atribuite prin lege autorităţilor administraţiei publice locale de realizarea cărora acestea sunt responsabile. regulile şi cadrul instituţional care se află la baza procesului de descentralizare administrativă şi financiară.339/2004. fiind preluată în linii generale. în condiţiile legii.” „Autorităţile administraţiei publice locale exercită. de altfel cel mai important.215/2001 republicată cu modificările şi completările ulterioare.” Legea administraţiei publice locale nr. Autonomia locală priveşte organizarea. legalitatea şi consultarea cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit. autorităţi ale administraţiei publice locale alese prin vot universal. Prin colectivitate locală se înţelege totalitatea locuitorilor din unitatea administrativ-teritorială. În acord cu standardele europene. egal. Aplicarea acestor principii nu poate aduce atingere caracterului de stat naţional. în condiţiile legii. b). definiţia formulată în Carta europeană a autonomiei locale adoptată la Strasbourg la 15 octombrie 1985. înlocuită în prezent. direct. consacrat principiilor de bază aplicabile administraţiei publice locale este completat cu un nou alineat potrivit căruia: “În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere semnificativă se asigură folosirea limbii minorităţii naţionale respective în scris şi oral în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu serviciile publice deconcentrate.195/2006 a descentralizării. municipiului sau judeţului.” Potrivit art. oraşului. din care decurg toate celelalte. în doctrina actuală.120 din Constituţia republicată. adaugă celor trei principii constituţionale.

în cadrul unui scrutin de listă. atunci când sunt încălcate normele legale.către autorităţile publice centrale. Comunele. administrative. pentru a le exercita în numele şi în limitele stabilite de către acestea.123 referitor la prefect. materiale. că. a consiliilor judeţene şi a primarilor. responsabilităţii. Potrivit legii. pe de altă parte. 1 alin.121 din Constituţia republicată referitor la autorităţile comunale şi orăşeneşti a fost consacrată dubla natură juridică a acestora. Primarii comunelor şi oraşelor sunt aleşi pe circumscripţii electorale prin vot exprimat pe baza scrutinului uninominal. potrivit legii. este subliniată lipsa de subordonare dintre autorităţile administraţiei publice locale. se impune precizat în acest context. Aceste condiţii de eligibilitate sunt cumulative şi se referă la: calitatea de alegător. chiar în capitolul consacrat unor dispoziţii generale. autorităţile administraţiei publice locale nu se află în raporturi de subordonare.” În ce priveşte principiul eligibilităţii. precum şi între consiliul local şi primar. după caz. De asemenea. Procedura de organizare şi desfăşurare a referendumului. dreptul de a fi ales şi domiciliu. iar în calitate de persoane juridice de drept public.3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului cu modificările şi completările ulterioare. nu există raporturi de subordonare. Principiul consultării cetăţenilor decurge din autonomia locală.122 care prevăd alegerea consiliilor locale. Puterea lor nu provine de la stat. deoarece organizarea referendumului local reprezintă o veritabilă caracteristică a acesteia.121 şi art. dispoziţie legală ce a căpătat. în baza autonomiei locale. el decurgând explicit şi din conţinutul art. contravenţionale şi penale. respectarea Constituţiei. abia cu ocazia modificărilor şi completărilor aduse reglementării anterioare în anul 1996. legalităţii. a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Acestea au patrimoniu propriu şi capacitate juridică deplină. atât a celui naţional cât şi a celui local este prevăzută de Legea nr. oraşe şi municipii şi autorităţile administraţiei publice de la nivel judeţean se bazează pe principiile autonomiei. la nivelul administraţiei publice locale prin consacrarea răspunderii juridice şi prin aplicarea de sancţiuni disciplinare. În calitate de persoane juridice civile. ele au în proprietate bunuri din domeniul privat. “Consiliile locale şi judeţene se aleg pe circumscripţii electorale prin vot exprimat pe baza reprezentării proporţionale. o consacrare constituţională. rezultat al autonomiei locale. Aceste unităţi administrativ-teritoriale au personalitate juridică. ele sunt proprietare ale bunurilor din domeniul public de interes local sau judeţean şi emit acte administrative de autoritate. oraşele şi judeţele sunt persoane juridice de drept public. Raporturile dintre autorităţile administraţiei publice locale din comune. autoritate a administraţiei de stat în teritoriu. În art. Astfel. În relaţiile dintre autorităţile administraţiei publice locale şi consiliul judeţean pe de-o parte.” Pentru a fi ales consilier ori primar. oraşele şi judeţele sunt unităţi administrativ-teritoriale în care se exercită autonomia locală şi în care se organizează şi funcţionează autorităţi ale administraţiei publice locale. aspect ce reflectă dubla 91 . “comunele.(5) din Constituţia republicată ce stabileşte că: “În România. în art. în condiţiile legii.” Principiul legalităţii este garantat în sensul respectării sale. cooperării şi solidarităţii în rezolvarea problemelor întregului judeţ. candidatul în alegeri trebuie să respecte anumite condiţii stabilite atât de Constituţie cât şi de lege. Principiul legalităţii a fost prevăzut în legislaţia privind administraţia publică locală. ci dimpotrivă îşi trage forţa din voinţa alegătorilor care sunt reprezentaţi prin aceste autorităţi. acesta se regăseşte de o manieră indirectă în dispoziţiile constituţionale din art. ca urmare a revizuirii legii fundamentale.

Cu puţin timp înainte de alegerile locale generale din vara 92 . care va menţine circumscripţiile existente. ca organe locale ale puterii de stat şi comitetele lor executive. Comunele erau conduse de consilii comunale. Dacă în varianta iniţială a Legii nr. având un caracter centralizator. dar va înfiinţa 10 ţinuturi. Constituţia din 1866 va menţine această lege. potrivit dispoziţiilor căreia.70/1991 privind alegerile locale ce s-a aflat la baza alegerilor locale generale din februarie 1992. Legea nr. prin modificările substanţiale aduse Legii nr. Pe fondul noului regim politic în curs de instaurare. ca organe de execuţie.70/1991 va generaliza principiul alegerii directe şi pentru consiliile judeţene. ca organe deliberative. care va înfiinţa însă şi aşa-numitele directorate ministeriale locale. dispoziţie din care rezultă caracterul de organ colegial al consiliului local.natură juridică a comunei sau oraşului: de colectivitate locală şi de unitate administrativ-teritorială. consiliul judeţean. Consiliul General al municipiului Bucureşti şi consiliile locale ale subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor sunt autorităţi deliberative iar primarii comunelor. ţinuturile vor fi desfiinţate şi se va reveni la prefecturile de judeţ. în condiţiile legii.24/1996 de modificare şi completare a Legii nr. pentru ca printr-o lege adoptată în anul 1949 să fie înfiinţate sfaturile populare şi apoi consiliile populare. municipiilor. de unităţile administrativ-teritoriale pentru realizarea în comun a unor proiecte de dezvoltare de interes zonal sau regional ori furnizarea în comun a unor servicii publice.215/2001 republicată. oraşelor. Potrivit Legii administraţiei publice locale nr. dar organizarea şi funcţionarea organelor administraţiei publice comunale astfel cum fuseseră instituite în 1864 vor dura până la Legea pentru unificarea administrativă din 1925. Această organizare s-a menţinut până la adoptarea Legii comunale din 1864. printr-o lege adoptată în anul 1947 au fost instituite comisii interimare la comune şi judeţe. legea din 1991 în vederea organizării alegerilor locale a revenit la denumirea de consilier. La scurt timp. doar consiliile locale au fost alese prin vot direct.286/2006 sunt definite asociaţiile de dezvoltare intercomunitară ca fiind structurile de cooperare cu personalitate juridică. în raport cu cel de organ unipersonal al primarului. ulterior modificată în repetate rânduri. alcătuite din unul sau mai multe sate şi comune urbane privite ca centre de populaţie declarate astfel prin lege. primarul general al municipiului Bucureşti şi preşedintele consiliului judeţean sunt autorităţi executive. ca centre de administraţie şi inspecţie locală. În plus.215/2001 prin Legea nr. în anul 1938 va fi adoptată o nouă lege administrativă. dar va desfiinţa directoratele. care era capul administraţiei comunale. în număr de şapte. iar administraţia treburilor fiecărei comune era încredinţată unei persoane numită primar. fiecare comună era reprezentată printr-un consiliu comunal. de drept privat. § 4. După modelul reglementărilor din perioada interbelică. Constituirea. şi de primari. ca organe locale ale administraţiei de stat. Consiliile locale alegeau din rândul consilierilor. După numai 2 ani. consiliul local. competenţa şi funcţionarea consiliului local Primele organe colegiale de administrare a treburilor comunelor le întâlnim reglementate în Regulamentele Organice. delegaţia pemanentă a consiliului şi pe primarul comunei. consiliile judeţene fiind alese prin vot indirect. ai subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor. Această organizare a administraţiei publice locale va fi menţinută şi de Legea pentru organizarea administraţiei publice locale din 1929. care prevedeau pentru comunele urbane înfiinţarea sfaturilor orăşeneşti. Prin această lege se făcea distincţia între comune rurale. înfiinţate. Legea administrativă din 1936 va păstra aceeaşi organizare a administraţiei publice locale. potrivit legii.

215/2001 privind administraţia publică locală introduce în art.70/1991 republicată a fost înlocuită cu Legea nr. Consiliul General al Municipiului Bucureşti este compus din 55 de membri. subsecretar de stat şi funcţiile asimilate acestora. Convocarea consilierilor declaraţi aleşi pentru şedinţa de constituire se face de către prefect. după anul 1990 duce la concluzia tendinţei legiuitorului de scădere a numărului consilierilor. Legea nr.161/2003 mai adaugă şi altele. director general. Potrivit art. să aibă vârsta de cel puţin 23 de ani.29 o serie de precizări de ordin procedural. O analiză a evoluţiei legislaţiei adoptate în domeniu. h). să aibă domiciliul în comuna sau oraşul unde candidează. funcţia de preşedinte. Potrivit dispoziţiilor unui titlu din Legea nr. în funcţie de numărul locuitorilor comunei. La şedinţa de constituire pot participa prefectul sau reprezentantul său. director. prevăzând atribuţia prefectului de a stabili prin ordin. cu precizarea expresă că. funcţia de ministru. numărul membrilor fiecărui consiliu local. oraşului sau municipiului raportat de Institutul Naţional de Statistică la data de 1 ianuarie a anului în curs sau.161/2003 vizând regimul incompatibilităţilor în exercitarea demnităţilor publice şi funcţiilor publice.67/2004 privind alegerea autorităţilor administraţiei publice locale. manager. g). Şedinţa este legal constituită dacă participă cel puţin două treimi din numărul consilierilor aleşi. În ce priveşte condiţiile de eligibilitate. b). c). în cazul candidaţilor independenţi mai există şi condiţia listei susţinătorilor. calitatea de funcţionar public sau angajat cu contract individual de muncă în aparatul propriu al consiliului local respectiv sau în aparatul propriu al consiliului judeţean ori al prefecturii din judeţul respectiv.40 alin. atât a celor locali. precum şi primarul chiar dacă procedura de validare a mandatului acestuia nu a fost finalizată. secretar de stat. Numărul membrilor consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti se stabileşte în funcţie de numărul locuitorilor sectoarelor respective. cât şi a celor judeţeni. după caz.. administrator. calitatea de deputat sau senator.anului 2004. Legea nr.funcţia de preşedinte sau de secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau asociaţilor la o societate comercială de interes local ori la o societate comercială de interes naţional care îşi are sediul sau care deţine filiale în unitatea administrativ-teritorială respectivă. e). funcţia de primar sau viceprimar. Legea nr. Pe acest principiu..30 din Legea administraţiei publice locale. d). constituirea consiliilor locale se face în termen de 20 de zile de la data desfăşurării alegerilor. funcţia de prefect sau subprefect. funcţia de consilier local sau judeţean este incompatibilă cu: a).(3) din Constituţia republicată].000 de locuitori). la care ne-am referit şi cu ocazia analizei incompatibilităţilor funcţiei de ministru. la data de 1 iulie a anului care precede alegerile. În plus. o persoană nu poate exercita în acelaşi timp un mandat de consilier local şi un mandat de consilier judeţean. asociat. persoana fizică trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: să aibă calitatea de alegător. În cazul în care nu se poate asigura această majoritate. stabilite de Constituţie şi de Legea alegerilor locale vom reţine că. 31 de membri (în localităţile cu peste 400. pentru a fi ales consilier. să nu aibă funcţia de magistrat (judecător sau procuror) sau să nu fie militar activ ori alt funcţionar căruia îi este interzisă asocierea în partide politice [potrivit art. potrivit dispoziţiilor legii. membru al consiliului de administraţie sau cenzor la regiile autonome şi societăţile comerciale de interes local înfiinţate sau aflate sub autoritatea consiliului local ori a consiliului judeţean respectiv sau la regiile autonome şi societăţile comerciale de interes naţional care îşi au sediul sau care deţin filiale în unitatea administrativ-teritorială respectivă. şedinţa se va 93 . vicepreşedinte. funcţia de reprezentant al statului la o societate comercială care îşi are sediul ori care deţine filiale în unitatea administrativ-teritorială respectivă. La aceste incompatibilităţi. numărul consilierilor locali variază între 9 membri (în localităţile cu până la 1500 de locuitori) şi respectiv. f).

a consilierilor. asistat de 2 consilieri dintre cei mai tineri. secret şi liber exprimat. nu putem vorbi de un preşedinte al acestuia. dintre membrii lor. Legea conţine dispoziţii atât de stricte legate de constituirea consiliului local dar şi a consiliului judeţean. în doctrină s-a arătat pe deplin întemeiat. este confirmată în vederea ocupării şi exercitării funcţiei respective. Dacă nici la a doua convocare. cu ocazia modificării şi completării Legii nr. în cazul consiliului local. din cauza absenţei. peste 3 zile. şi doar de un preşedinte de şedinţă. un preşedinte de şedinţă. consiliul local alege dintre membrii săi. prevede expres legiuitorul.31 din lege. Pentru validarea mandatelor. 94 . Prin urmare. pentru refuzul de a depune jurământul. în condiţiile Legii privind alegerea autorităţilor administraţiei publice locale. aleasă prin vot universal. validarea sau invalidarea mandatelor. tocmai datorită problemelor apărute în unele localităţi. Instanţa de contencios administrativ se pronunţă în cel mult 30 de zile. fără motive temeinice. locurile consilierilor aleşi care au lipsit nemotivat de la cele 3 convocări anterioare. reuniunea nu este legal constituită. Observăm că. iar hotărârea primei instanţe este definitivă şi irevocabilă. jurământul prevăzut de lege. organizându-se alegeri pentru completare. se va proceda la o nouă convocare. lucrările şedinţei de constituire sunt conduse de cel mai în vârstă consilier. a unei deplasări în străinătate în interes de serviciu sau a unor evenimente de forţă majoră. legea anterioară în materie. Potrivit art. Comisia de validare examinează legalitatea alegerii fiecărui consilier şi propune consiliului local. o comisie de validare alcătuită din 3 – 5 membri. Ordinul prefectului prin care se declară vacante locurile consilierilor care au lipsit nemotivat poate fi atacat de cei în cauză la instanţa de contencios administrativ în termen de 5 zile de la comunicare. în ordine alfabetică. Consilierii locali care refuză să depună jurământul sunt consideraţi demisionaţi de drept. prin ordin. egal. prefectul va declara vacante.69/1991. pe o perioadă de cel mult 3 luni. dacă aceştia nu pot fi înlocuiţi de supleanţii înscrişi pe listele de candidaţi respective. nu s-a reuşit constituirea unor consilii locale şi respectiv. după primele alegeri locale generale din anul 1992. direct.organiza. În acest caz. În situaţia în care consiliul local nu se poate reuni nici la această ultima convocare. la convocarea prefectului. dispoziţii introduse pentru prima dată în anul 1996. ce poate conduce şedinţele consiliului local. cu votul deschis al majorităţii consilierilor prezenţi la şedinţă. Persoana al cărei mandat este supusă validării sau invalidării nu participa la vot. maxim 3 luni. aşa cum se întâmplă în cazul consiliului judeţean. ar trebui ca sancţiunea să fie retragerea validării. Consilierii locali ale căror mandate au fost validate depun în faţa consiliului local. prin votul deschis al majorităţii consilierilor locali în funcţie. peste alte 3 zile. de la comunicare. de către prefect. Validarea este operaţia prin care o autoritate a statului sau a administraţiei publice locale. în termen de 30 de zile. Consiliul local se declară legal constituit. După declararea ca legal constituit. Absenţa consilierilor de la şedinţa de constituire este considerată motivată. când din considerente politice. dacă majoritatea consilierilor locali validaţi au depus jurământul iar constituirea consiliului local se constată prin hotărâre. hotărârea instanţei fiind definitivă şi irevocabilă. pentru a conduce şedinţele consiliului şi a semna hotărârile adoptate de acesta. cerut de lege. luni de zile. Hotărârea de validare sau invalidare a mandatelor poate fi atacată de cei interesaţi la instanţa de contencios administrativ în termen de 5 zile de la adoptare sau. în cazul celor absenţi de la şedinţă. procedura prealabilă nu se mai efectuează. adoptată cu votul majorităţii consilierilor locali validaţi. în aceleaşi condiţii. că nu poţi fi “demisionat” dintr-o funcţie sau demnitate pe care nici nu ai dobândit-o. Faţă de această ultimă prevedere. consiliile locale aleg prin vot deschis. a unor consilii judeţene. pe întreaga durată a mandatului. dacă se face dovada că aceasta a intervenit din cauza unei boli care a necesitat spitalizarea sau a făcut imposibilă prezenţa acestora. mai ales. în aceleaşi condiţii.

la propunerea primarului. a statului de funcţii al aparatului de specialitate al primarului. oraşului sau municipiului. oraşului sau municipiului: aprobarea. în condiţiile legii.215/2001 prin Legea nr. concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică a comunei. hotărăşte cooperarea sau asocierea cu alte unităţi administrativ-teritoriale din ţară sau din străinătate.286/2006 a introdus chiar ea mai multe categorii de atribuţii. concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a comunei. acesta dispune deci de o competenţă materială generală. a tuturor drepturilor şi obligaţiilor corespunzătoare participaţiilor deţinute la regii autonome sau societăţi comerciale.Potrivit art. aprobarea strategiilor privind dezvoltarea economico-socială şi de mediu a unităţii administrativ-teritoriale. oraşului sau municipiului. avizează sau aprobă documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi urbanism ale localităţilor. atribuie sau schimbă. în condiţiile legii. denumiri de străzi.121 alin. grupate pe o serie de criterii precum: a). al instituţiilor şi serviciilor publice de interes local. ca autorităţi administrative autonome şi rezolvă treburile publice din comune şi din oraşe. după caz.286/2006.” Prin urmare. Legea nr. atribuţii privind organizarea şi funcţionarea aparatului de specialitate al primarului. personalului sanitar şi didactic. În ce priveşte atribuţiile consiliului local. la propunerea primarului. hotărăşte acordarea unor sporuri şi altor facilităţi. a bugetului local. d). în condiţiile legii. hotărăşte vânzarea. atribuţii privind administrarea domeniului public şi privat al comunei. după caz. asigurarea realizării lucrărilor şi luarea măsurilor necesare în procesul de integrare europeană. la propunerea primarului. b).(2) din Constituţia republicată: “Consiliile locale şi primarii funcţionează. exercitarea. în doctrină ele erau grupate pe mai multe categorii. dacă nu există vreo interdicţie expresă a legii. calificate. locale sau centrale. în vederea promovării unor interese comune etc. servicii sau proiecte de interes public local. a contractării şi/sau garantării împrumuturilor şi contractarea de datorie publică locală prin emisiuni de titluri de valoare în numele unităţii administrativ-teritoriale. 95 . a virărilor de credite.atribuţii privind cooperarea interinstituţională pe plan intern şi extern: hotărăşte cooperarea sau asocierea cu persoane juridice române sau străine. erau enumerate 26 de atribuţii ale consiliului local. în vederea finanţării şi realizării în comun a unor acţiuni. atribuţii privind dezvoltarea economico-socială şi de mediu a comunei. oraşului sau municipiului. consiliul local are atribuţii de natură administrativă şi financiară în orice domeniu. Înainte de modificările şi completările aduse Legii nr. precum şi a serviciilor publice. atribuţii privind gestionarea serviciilor furnizate către cetăţeni: asigură cadrul necesar pentru furnizarea serviciilor publice de interes local. precum şi a serviciilor publice de interes local. în toate problemele de interes local. în condiţiile legii. a documentaţiilor tehnico-ecnomice pentru lucrările de investiţii de interes local. stabilirea şi aprobarea impozitelor şi taxelor locale. aprobă construirea locuinţelor sociale etc. în domeniul protecţiei mediului şi gospodăririi apelor pentru serviciile furnizate cetăţenilor. e). în condiţiile legii. aprobarea. oraşului sau municipiului: hotărăşte darea în administrare. cu excepţia celor care sunt date prin lege în competenţa altor autorităţi ale administraţiei publice. ale instituţiilor şi serviciilor publice de interes local şi ale societăţilor comerciale şi regiilor autonome de interes local: aprobarea statutului comunei. de pieţe şi de obiective de interes public local. ca fiind principale. a regulamentului de organizare şi funcţionare a consiliului local. De regulă. în numele unităţii administrativ-teritoriale. precum şi aderarea la asociaţii naţionale şi internaţionale ale autorităţilor administraţiei publice locale. aprobarea. în condiţiile legii. în mod impropriu. c). lucrări.. în condiţiile legii. a modului de utilizare a rezervei bugetare şi a contului de încheiere a exerciţiului bugetar. în funcţie de specificul activităţii avută în vedere. Consiliul local are iniţiativă şi hotărăşte. sprijină activitatea cultelor religioase.

Formularea acestui text de lege (care în varianta iniţială se referea la o treime din numărul total. doar procentul de 50% plus unul din numărul locuitorilor fiind unul democratic. în limba minorităţilor care deţin o pondere de peste 20% şi chiar ce rost ar mai avea desfăşurarea în limba minorităţilor care deţin o treime din numărul consilierilor. În primul rând. ordinea de zi se aprobă de consiliu. respectiv vacantării unor posturi de primari. în aceste cazuri se va asigura. În al doilea rând. 96 . prin grija primarului. alegerea acestuia pe o perioadă de “4 ani. Lucrările şedinţelor se desfăşoară în limba română..” Legiuitorul a avut în vedere şi ipoteza reorganizărilor administrativ-teritoriale.subl. prin lege organică. îşi exercită mandatul numai până la organizarea următoarelor alegeri locale generale. Şedinţele consiliului local se desfăşoară legal în prezenţa majorităţii consilierilor locali în funcţie. la şedinţele de consiliu se poate folosi şi limba maternă. “În toate cazurile. se aprecia înainte de modificările din 2006. de unde propunerea de lege ferenda. În consiliile locale în care consilierii aparţinând unei minorităţi naţionale reprezintă cel puţin o cincime din numărul total. Mandatul consiliului local se exercită de la data constituirii până la data declarării ca legal constituit a consiliului nou-ales.” Faţă de această prevedere legală se ridică întrebarea firească. În prezent. Ordinea de zi a şedinţei consiliului local se aduce la cunoştinţă locuitorilor comunei sau ai oraşului prin mass-media sau prin orice alt mijloc de publicitate. ce rost mai are aducerea la cunoştinţă a ordinii de zi a şedinţei. în caz de război sau de catastrofă. de 50%. sunt puse la dispoziţia consilierilor locali materialele înscrise pe ordinea de zi. prin această dispoziţie se ajunge la situaţia nedemocratică ca. Şedinţele consiliului local sunt publice..” “Consiliul local se întruneşte în şedinţe ordinare.Legat de mandatul consiliului local reţinem în primul rând. putem vorbi de necesitatea ca patru cincimi să se supună unei singure cincimi. două treimi să se supună voinţei unei treimi. a fost criticată în doctrină sub mai multe aspecte. deoarece şi pentru români. de a se face precizarea: limba maternă a acelei minorităţi naţionale. precum şi primarul. prezenţa fiind obligatorie. Aşa cum a fost stabilit procentul de 20% putea fi stabilit unul de 10% sau 30% sau oricare altul până la cel corect. pentru că. limba română este limba maternă.. în faţa majorităţii. traducerea în limba română. a şedinţelor consiliului local. potrivit unei alte dispoziţii a legii. În caz de forţă majoră şi de maximă urgenţă pentru rezolvarea intereselor locuitorilor. ca având un caracter aleatoriu. prin intermediul secretarului unităţii administrativ-teritoriale. aleşi. la cererea primarului sau a cel puţin unei treimi din numărul membrilor consiliului. adică o situaţie mai paradoxală. în urma organizării unei noi unităţi administrativteritoriale sau în urma dizolvării unor consilii. În sfârşit... Odată cu notificarea convocării.” Această prevedere impune precizarea că este vorba despre proiectul ordinii de zi. la convocarea primarului şi se poate întruni şi în şedinţe extraordinare. ordinea de zi se aduce la cunoştinţă publică şi în limba maternă a cetăţenilor aparţinând minorităţii respective. de dominaţie a unei minorităţi. ci doar că. în text nu se prevede ca folosirea limbii materne a consilierilor minoritari să se facă la cererea acestora cum ar fi fost firesc.” Stabilirea acestui procent de 20% a fost criticată în doctrină. în opinia unui autor.). simpla sintagmă limba maternă este incompletă. “În comunele sau oraşele în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor. pe parcursul unui mandat stabilind expres o normă tranzitorie: “Consiliul local sau consiliul judeţean. Convocarea consiliului local se face în scris. documentele şedinţelor de consiliu se întocmesc în limba română.ns.convocarea consiliului local se poate face de îndată. cu cel puţin 5 zile înaintea şedinţelor ordinare sau cu cel puţin 3 zile înainte de şedinţele extraordinare. lunar. mandat ce poate fi prelungit.

Redactarea proiectelor se face de cei care le propun. ordine.” Hotărârile privind patrimoniul se adoptă cu votul a două treimi din numărul total al consilierilor locali în funcţie. prevăzând expres. soţie. iar actele organelor de conducere unipersonală sunt denumite dispoziţii. Hotărârile privind bugetul local. organizarea şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor şi amenajarea teritoriului. fie prin soţ. actele autorităţilor administraţiei publice să poarte o denumire specifică. § 5. cu persoane juridice române sau străine se adoptă cu votul majorităţii consilierilor locali în funcţie. În cazul în care preşedintele de şedinţă lipseşte sau refuză să semneze. legea prevede posibilitatea consiliului local de a stabili ca unele hotărâri să fie luate prin vot secret.” Prevederea este urmată imediat de sancţiune. “În exercitarea atribuţiilor ce îi revin consiliul local adoptă hotărâri. De regulă.” Prin aceste semnături.” Legea prevede o serie de incompatibilităţi. prin care se stabilesc impozite şi taxe locale. care va fi consemnată în procesul-verbal al şedinţei. Astfel. precum şi modul în care şi-a exercitat votul fiecare consilier local se consemnează într-un proces verbal. Actele şi răspunderea consiliului local În epoca modernă s-a dezvoltat tradiţia ca. Acţiunea poate fi introdusă de orice persoană interesată. semnat de preşedintele de şedinţă şi de secretarul unităţii administrativ-teritoriale. Astfel. actele organelor colegiale sunt denumite hotărâri sau regulamente. hotărârea consiliului local se semnează de 3-5 consilieri locali. De asemenea. cu votul majorităţii membrilor prezenţi. de primar. trebuie să se abţină de la deliberare şi votare.” “Hotărârile consiliului local se semnează de preşedintele de şedinţă şi se contrasemnează. în anumite situaţii. În acest caz. potrivit textului legal. fie cu o majoritate calificată de două treimi din numărul consilierilor. cu excepţiile prevăzute de lege. în ce priveşte adoptarea hotărârilor consiliului local. zonală sau de cooperare transfrontalieră. “Hotărârile adoptate de consiliul local cu încălcarea acestor dispoziţii sunt nule de drept. regională. va depune în scris şi va expune consiliului local opinia sa motivată. decizii etc. cu sprijinul secretarului unităţii administrativ-teritoriale şi al serviciilor din cadrul aparatului de specialitate al primarului. adică din cei care trebuie să participe la şedinţă pentru ca aceasta să se desfăşoare legal. cu precizarea că hotărârile cu caracter individual cu privire la persoane vor fi luate întotdeauna prin vot secret. în afară de cazurile în care legea sau regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului cere o altă majoritate. Secretarul unităţii administrativ-teritoriale nu va contrasemna hotărârea în cazul în care consideră că aceasta este ilegală. regula o reprezintă majoritatea simplă.” 97 . decrete. fie cu majoritatea absolută. jumătate plus unul din cei prezenţi. deşi unele repetări apar ca inevitabile. are un interes patrimonial în problema supusă dezbaterilor consiliului local. “nu poate lua parte la deliberare şi la adoptarea hotărârilor consilierul local care. De la această regulă. de către secretar. fie personal. viceprimar sau de cetăţeni. legea stabileşte excepţii. în condiţiile legii. pentru legalitate. “Proiectele de hotărâri pot fi propuse de consilieri locali. precum şi cele privind asocierea sau cooperarea cu alte autorităţi publice. afini sau rude până la gradul al patrulea inclusiv. preşedintele de şedinţă şi secretarul comunei sau oraşului îşi asumă responsabilitatea veridicităţii celor consemnate. situaţiile în care este obligatorie adoptarea unei hotărâri.“Dezbaterile din şedinţele consiliului local. participarea la programe de dezvoltare judeţeană. stabilind că anumiţi consilieri. contractarea de împrumuturi. nulitatea putând fi constatată de instanţa de contencios administrativ.

“Secretarul unităţii administrativ-teritoriale va comunica hotărârile consiliului local, primarului şi prefectului, de îndată, dar nu mai târziu de 10 zile lucrătoare de la data adoptării.” În absenţa unei sancţiuni exprese, în practica administrativă sunt destul de des întâlnite situaţiile, în care secretarul nu-şi îndeplineşte această obligaţie extrem de importantă, lipsindu-l astfel pe prefect de posibilitatea de a ataca în contencios administrativ, actele autorităţilor administraţiei publice locale pe care le consideră ilegale, atâta vreme cât nu le cunoaşte conţinutul. Hotărârile consiliului local sunt acte administrative, legea stabilind o distincţie în ce priveşte momentul intrării lor în vigoare după cum au caracter individual sau normativ. Astfel, potrivit art.49 din lege: “hotărârile cu caracter normativ devin obligatorii şi produc efecte de la data aducerii lor la cunoştinţă publică, iar cele individuale, de la data comunicării. Aducerea la cunoştinţă publică a hotărârilor cu caracter normativ se face în termen de 5 zile de la data comunicării oficiale către prefect.” Prin această dispoziţie expresă, legiuitorul a introdus practic o suspendare pe o perioadă determinată a actelor administrative normative adoptate de consiliul local. În doctrina actuală s-a pus problema dacă consiliul local emite sau încheie şi alte categorii de acte juridice. În reglementarea anterioară se făcea distincţie între calitatea de persoane juridice de drept public şi calitatea de persoane juridice de drept privat a unităţilor administrativteritoriale. Astfel, consiliul local putea încheia acte supuse circuitului civil, ca persoană juridică de drept privat şi respectiv, acte administrative unilaterale, dar şi contracte administrative, ca persoană juridică de drept public. Deşi actuala reglementare prevede pentru unităţile administrativ-teritoriale doar calitatea de persoane juridice de drept public, ce dispun de patrimoniu propriu şi capacitate juridică deplină, în doctrină se apreciază în continuare că, unităţile administrativ-teritoriale îşi păstrează şi calitatea de persoane juridice civile. După constituire, consiliul local îşi organizează comisii de specialitate, pe principalele domenii de activitate. Pot fi membri ai acestora, numai consilierii locali. “Comisiile de specialitate îşi aleg câte un preşedinte şi un secretar. Ele analizează şi avizează proiectele de hotărâre din domeniul lor de activitate. Comisiile de specialitate lucrează în plen şi iau hotărâri cu votul majorităţii membrilor lor.” În afară de comisiile de specialitate, consiliile locale pot organiza, din proprie iniţiativă sau la iniţiativa primarului, după caz, comisii speciale de analiză şi verificare, pe perioadă determinată. Potrivit art.55 din Legea nr.215/2001 republicată, dizolvarea consiliului local poate interveni de drept sau prin referendum local. Consiliul local se dizolvă de drept în cazul în care acesta “nu se întruneşte timp de 2 luni consecutiv” sau „nu a adoptat în 3 şedinţe ordinare consecutive nicio hotărâre”, precum şi „în situaţia în care numărul consilierilor locali se reduce sub jumătate plus unu şi nu se poate completa prin supleanţi.” În legătură cu cea din urmă situaţie se ridică întrebarea firească, ce se va întâmpla în situaţia în care consiliul local trebuie să adopte o hotărâre privind patrimoniul, pentru care legea prevede votul majorităţii calificate a membrilor săi, iar numărul acestora a scăzut sub această majoritate, dar nu a ajuns încă la majoritatea absolută, cea cerută de lege pentru a putea fi dizolvat de drept. Prin urmare, de lege ferenda propunem ca dizolvarea de drept a consiliului local să poată interveni în situaţia în care numărul consilierilor se reduce sub două treimi. Primarul, viceprimarul, secretarul unităţii administrativ-teritoriale sau orice altă persoană interesată sesizează instanţa de contencios administrativ cu privire la cazurile care atrag dizolvarea de drept a consiliului local iar instanţa analizează situaţia de fapt şi se pronunţă cu privire la dizolvarea consiliului local. Hotărârea instanţei este definitivă şi se comunică prefectului.
98

Consiliul local poate fi dizolvat prin referendum local, organizat în condiţiile legii. Referendumul se organizează ca urmare a cererii adresate în acest sens prefectului de cel puţin 25% din numărul cetăţenilor cu drept de vot înscrişi pe listele electorale ale unităţii administrativ-teritoriale. Legea detaliază procedura desfăşurării referendumului prevăzând că, stabilirea datei pentru organizarea alegerii noului consiliu local se face de Guvern, la propunerea prefectului. Alegerile se organizează în maxim 90 de zile de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti prin care s-a constatat dizolvarea consiliului local sau, după caz, de la validarea rezultatului referendumului. Până la constituirea noului consiliu local, primarul sau, în absenţa acestuia, secretarul unităţii administrativ-teritoriale va rezolva problemele curente ale comunei, oraşului sau municipiului, potrivit competenţelor şi atribuţiilor ce îi revin potrivit legii. „Mandatul de consilier local se suspendă de drept numai în cazul în care acesta a fost arestat preventiv. Măsura arestării preventive se comunică de îndată de către instanţa de judecată prefectului, care, prin ordin, constată suspendarea mandatului”. Aceasta durează până la încetarea situaţiei mai sus prevăzute, iar în cazul în care consilierul local este găsit nevinovat, el va avea dreptul la despăgubiri, în condiţiile legii. Potrivit Legii nr.393/2004 privind Statutul aleşilor locali cu modificările şi completările ulterioare, calitatea de consilier local, ca şi cea de consilier judeţean încetează de drept, înainte de expirarea duratei normale a mandatului, în următoarele situaţii: demisie; incompatibilitate; schimbarea domiciliului într-o altă unitate administrativteritorială, inclusiv ca urmare a reorganizării acesteia; lipsa nemotivată de la mai mult de 3 şedinţe ordinare consecutive ale consiliului; imposibilitatea exercitării mandatului pe o perioadă mai mare de 6 luni consecutive, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege; condamnarea, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate; punerea sub interdicţie judecătorească; pierderea drepturilor electorale; deces. Tot potrivit Legii nr.393/2004 privind Statutul aleşilor locali cu modificările şi completările ulterioare, consilierii răspund în nume propriu, pentru activitatea desfăşurată în exercitarea mandatului, precum şi solidar, pentru activitatea consiliului din care fac parte şi pentru hotărârile pe care le-au votat. În doctrina actuală sunt identificate trei forme de răspundere a consilierilor locali: o răspundere administrativ-disciplinară; o răspundere administrativ-patrimonială şi o răspundere penală. O situaţie specială o prezintă administraţia publică a municipiului Bucureşti, căreia Legea nr.215/2001 îi rezervă un întreg capitol, ce nu rezolvă însă, multitudinea de probleme ce apar la nivelul administraţiei Capitalei. Este motivul pentru care, de mai multă vreme este vehiculată ideea adoptării unei legi distincte consacrate zonei metropolitane Bucureşti. Potrivit legii, hotărârile Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi dispoziţiile cu caracter normativ ale primarului general sunt obligatorii şi pentru autorităţile administraţiei publice locale organizate în sectoarele municipiului Bucureşti. În opinia noastră, printr-o astfel de dispoziţie expresă se consacră o formă indirectă de subordonare între autorităţile alese la nivelul sectoarelor Capitalei şi cele alese la nivelul Capitalei. “Consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti se constituie, funcţionează şi pot fi dizolvate în condiţiile prevăzute de dispoziţiile legii administraţiei publice locale pentru consiliile locale care se aplică în mod corespunzător.” Consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti exercită în principal o serie de atribuţii din care reţinem următoarele: a). aleg din rândul consilierilor, consilierul care conduce şedinţele consiliului, precum şi un viceprimar; aceştia îşi păstrează calitatea de consilier; b). aprobă regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului;
99

c). avizează studii, prognoze şi programe de dezvoltare economico-socială, de organizare şi amenajare a teritoriului şi urbanism etc.; d). aprobă bugetul local, împrumuturile, virările de credite şi modul de utilizare a rezervei bugetare, aprobă contul de încheiere a exerciţiului bugetar, stabilesc impozite şi taxe locale, precum şi taxe speciale, în condiţiile legii; f). administrează, în condiţiile legii, bunurile proprietate publică sau privată a municipiului, de pe raza sectorului, pe baza hotărârii Consiliului General al Municipiului Bucureşti etc. Unele din atribuţiile expres prevăzute pot fi exercitate numai pe baza împuternicirii date prin hotărâre a Consiliului General al municipiului Bucureşti, potrivit legii. § 6. Primarul, viceprimarul şi administratorul public Din perspectiva dreptului comparat, funcţia de primar reprezintă o funcţie tradiţională în administraţia publică locală, nu numai din Europa, dar şi din alte continente, ca de exemplu în America, unde a pătruns influenţa europeană. Sub aspectul evoluţiei istorice, la noi, prin Legea comunală din 1864 s-a impus soluţia alegerii consiliului local şi a primarului de către locuitorii comunei rurale, iar primarul era magistratul comunal, căruia legea îi încredinţa întreaga administraţie a comunei, dar în acelaşi timp era şi delegatul puterii centrale, în comunele rurale, unde trebuia să fie confirmat de prefect. În comunele urbane, primarul era numit de Domn, dintre primii trei consilieri care întruniseră cele mai multe voturi. Reglementările ulterioare au consacrat soluţia alegerii primarului de către consiliu. Legislaţia actuală a optat pentru soluţia alegerii primarului, la fel ca şi consiliul local, şi consiliul judeţean, direct de către comunitatea locală, indiferent că este vorba de mediul rural sau urban. Astfel, potrivit Legii nr.215/2001 privind administraţia publică locală, „comunele, oraşele şi municipiile au câte un primar şi un viceprimar, iar municipiile reşedinţă de judeţ au un primar şi 2 viceprimari, aleşi în condiţiile legii.” Sectoarele municipiului Bucureşti au câte un primar şi un viceprimar iar municipiul Bucureşti are un primar general şi 2 viceprimari. Validarea alegerii primarului se face în termen de 20 de zile de la data desfăşurării alegerilor, în camera de consiliu a judecătoriei în a cărei rază teritorială se află comuna sau oraşul, de către un judecător desemnat de preşedintele judecătoriei. Rezultatul validării sau invalidării alegerii primarului se aduce la cunoştinţă prefectului şi se prezintă în şedinţa de constituire a consiliului local sau, după caz, într-o şedinţă extraordinară, de către un judecător desemnat de preşedintele judecătoriei. “În caz de invalidare a alegerii primarului, Guvernul, la propunerea prefectului, va stabili data alegerilor. Acestea se organizează în termen de maxim 90 de zile de la data invalidării sau, după caz, de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti, în condiţiile legii. ” Potrivit Legii nr.393/2004 privind Statutul aleşilor locali cu modificările şi completările ulterioare, pe timpul exercitării mandatului de primar, viceprimar, preşedinte sau vicepreşedinte al consiliului judeţean se suspendă contractul de muncă sau actul de numire a acestora în cadrul unei instituţii ori autorităţi publice, respectiv la regii autonome sau la societăţi comerciale cu capital integral ori majoritar de stat sau ale unităţilor administrativ-teritoriale. Sunt exceptate de la suspendarea contractului de muncă sau a actului de numire cadrele didactice, cecetătorii ştiinţifici, ziariştii cu atestat profesional, oamenii de cultură şi artă. Potrivit Legii administraţiei publice locale, “primarul îndeplineşte o funcţie de autoritate publică. Primarul asigură respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a prevederilor Constituţiei, precum şi punerea în aplicare a legilor, a decretelor Preşedintelui României, a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, a hotărârilor consiliului local; dispune măsurile necesare şi acordă sprijin pentru aplicarea ordinelor şi instrucţiunilor cu caracter normativ ale miniştrilor, ale celorlalţi conducători ai
100

asigură elaborarea planurilor urbanistice prevăzute de lege. verifică. etc. Acestea devin executorii după ce sunt aduse la cunoştinţă publică sau după ce au fost comunicate persoanelor interesate. emite avizele. maxim 5 persoane la municipii reşedinţă de judeţ. primarul dispunând în acest sens. gestionarea situaţiilor de urgenţă. Actele administrative individuale emise de primar se comunică celor interesaţi şi-şi produc efecte din momentul comunicării. în primul trimestru. ale prefectului. corecta înregistrare fiscală a contribuabililor la organul fiscal teritorial. atribuţii privind serviciile publice asigurate cetăţenilor: coordonează realizarea serviciilor publice de interes local. elaborează proiectele de strategii privind starea economică. precum şi cu consiliul judeţean. c). ia măsuri pentru prevenirea şi. după caz. Ca urmare a modificărilor şi completărilor introduse prin legea nr. atribuţii referitoare la bugetul local: exercită funcţia de ordonator principal de credite. Atribuţiile de ofiţer de stare civilă şi de autoritate tutelară pot fi delegate şi secretarului unităţii administrativ-teritoriale sau altor funcţionari publici din aparatul de specialitate cu competenţe în domeniu. alte rapoarte şi informări. atribuţii exercitate în calitate de reprezentant al statului. potrivit Legii administraţiei publice locale nr.68 din Legea nr. în condiţiile legii: ofiţer de stare civilă şi de autoritate tutelară.autorităţilor administraţiei publice centrale. primarul colaborează cu serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale. socială şi de mediu a unităţii administrativ-teritoriale şi le supune aprobării consiliului local. e). publicare în presa locală sau afişare în locuri special amenajate. în condiţiile legii. d). art. asemeni celor ale consiliilor locale.286/2006. socială şi de mediu a unităţii administrativ-teritoriale. ” Actele administrative cu caracter normativ emise de primar vor produce efecte după ce vor fi aduse la cunoştinţă publică în formele consacrate legislativ (publicare în Monitorul Oficial al judeţului. 3 persoane la oraşe şi municipii. ce formează cabinetul primarului. precum şi a hotărârilor consiliului judeţean. întocmeşte proiectul bugetului local şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar şi le supune spre aprobare consiliului local. Dispoziţii speciale sunt consacrate cabinetului primarului general al municipiului Bucureşti. atribuţii referitoare la relaţia cu consiliul local: primarul prezintă consiliului local. iniţiază.). le supune aprobării consiliului local şi acţionează pentru respectarea prevederilor acestora. Pentru exercitarea corespunzătoare a atribuţiilor sale. prezintă. de un veritabil drept de apreciere.286/2006 o constituie posibilitatea primarilor de a angaja consilieri personali. doar unul în cazul comunelor. organizarea şi desfăşurarea alegerilor. după caz. Astfel. negocieri pentru contractarea de împrumuturi şi emiterea de titluri de valoare în numele unităţii administrativ-teritoriale. în condiţiile legii. b).215/2001 privind administraţia publică locală republicată prevede că: “în exercitarea atribuţiilor sale. a referendumului şi a recensământului etc. atât a sediului social principal. la solicitarea consiliului local.215/2001 republicată vom distinge: a). alte atribuţii stabilite prin lege. prin compartimentele de specialitate. acordurile şi autorizaţiile date în competenţa sa prin lege şi alte acte normative etc. primarul emite dispoziţii cu caracter normativ sau individual. cât şi a sediului secundar. O inovaţie adusă prin Legea nr. şi atribuţiile primarului au fost grupate în mai multe categorii. Legat de actele primarului. un raport anual privind starea economică. 101 .

condamnarea. conform procedurii prevăzute pentru înlăturarea consiliului local prin referendum local. în următoarele cazuri: demisie. Mandatul primarului încetează. pe principiul simetriei juridice. care. datorită unei boli grave. înainte de termen ca urmare a rezultatului unui referendum local. constată suspendarea mandatului. prefectul prin ordin ia act de încetarea mandatului primarului. mandatul timp de 45 de zile consecutiv. prefectului. Legea reglementează condiţiile în care primarul poate ataca ordinul prefectului la instanţa de contencios administrativ. în maxim 90 de zile. ca urmare a nesocotirii de către acesta a intereselor generale ale colectivităţii locale sau a neexercitării atribuţiilor ce îi revin. organizat în condiţiile legii. Legea nr. Potrivit actualei reglementări. în mod nejustificat.215/2001 în varianta iniţială. Potrivit legii. de asemenea. de drept. de drept în condiţiile legii statutului aleşilor locali precum şi în următoarele situaţii: dacă acesta se află în imposibilitatea exercitării funcţiei. prin hotărâre adoptată cu votul majorităţii consilierilor în funcţie. ” Suspendarea mandatului primarului intervine de drept. la propunerea prefectului.393/2004 privind Statutul aleşilor locali cu modificările şi completările ulterioare. Acest procent trebuie să fie realizat în fiecare dintre localităţile componente ale comunei sau oraşului. care nu permite desfăşurarea activităţii în bune condiţii timp de 6 luni pe parcursul unui an calendaristic sau dacă acesta nu îşi exercită. ” Mandatul primarului încetează. “măsura arestării preventive se comunică de îndată. la propunerea primarului sau a unei treimi din numărul consilierilor locali în funcţie. prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Schimbarea din funcţie a viceprimarului se poate face de consiliul local. Expresia “în condiţiile legii” vizează procedura de organizare şi desfăşurare a referendumului stabilită prin legea specială în materie. viceprimarul este ales cu votul majorităţii consilierilor locali în funcţie. Cea mai importantă modificare. O noutate adusă de Legea administraţiei publice locale nr. în condiţiile legii. pierderea drepturilor electorale. deces. înainte de expirarea duratei normale a mandatului.“Mandatul primarului este de 4 ani şi se exercită până la depunerea jurământului de primarul nou ales. oraşului sau municipiului. În toate acest cazuri. de cel puţin 25% dintre locuitorii cu drept de vot. care îi poate delega atribuţiile sale. Potrivit Legii nr. deja criticată de doctrină. Legea nr. Statutul viceprimarului este succint reglementat în conţinutul actualei reglementări.” Aceste prevederi se aplică şi viceprimarului. prin ordin. viceprimarul fiind calificat drept înlocuitorul de drept al acestuia. incompatibilitate. acesta are dreptul la despăgubiri.” 102 .286/2006 aducând modificări şi cu privire la această funcţie. de către instanţa de judecată prefectului. data organizării alegerilor pentru funcţia de primar fiind stabilită de Guvern. calitatea de primar încetează. Suspendarea durează până la încetarea arestării preventive. schimbarea domiciliului într-o altă unitate administrativ-teritorială. la o pedeapsă privativă de libertate. Organizarea referendumului trebuie să fie solicitată. din rândul membrilor acestuia. Referendumul pentru încetarea mandatului primarului se organizează ca urmare a cererii adresate în acest sens. punerea sub interdicţie judecătorească. vizează instituirea unei subordonări exprese a viceprimarului faţă de primar. numai în cazul arestării sale preventive. certificate. menţinută şi în prezent a constituit-o posibilitatea înlăturării primarului pe calea referendumului local. calamitate naturală. potrivit legii. inclusiv a celor pe care le exercită ca reprezentant al statului. de locuitorii comunei. dezastru sau sinistru deosebit de grav.3/2000. Ordinul de suspendare se comunică de îndată primarului. iar dacă primarul suspendat din funcţie a fost găsit nevinovat. putând fi prelungit prin lege organică. în caz de război. la plata drepturilor salariale corespunzătoare perioadei în care a fost suspendat. în scris.

creat după modelul existent în sistemul anglo-saxon. supus dispoziţiilor Codului muncii. om politic prin excelenţă. poate îndeplini. au existat şi funcţionari care au avut statutul de funcţionari de carieră şi au asigurat continuitatea. administratorul public. pe lângă organele alese sau numite pe baza unor criterii politice. numirea şi eliberarea din funcţie a administratorului public se face de preşedintele consiliului judeţean. atribuţii de coordonare a aparatului de specialitate sau a serviciilor publice de interes judeţean. în schimb. viceprimarul îşi păstrează statutul de consilier local. Astfel. supus rigorilor Statutului funcţionarilor publici. în administraţia publică locală românească. încheiat în acest sens cu preşedintele consiliului judeţean. aprobate de consiliul local. cunoscut sub denumirea de city manager. La nivel judeţean. § 7. ar putea fi una generoasă. în opinia noastră-. pe baza unor criterii. cu ocazia modificărilor aduse în vara anului 2006. aflat la baza creării acestei funcţii apreciem că nu este vorba de un funcţionar public. ca fiind una neconstituţională. aceea de a degreva primarul. atribuţii de coordonare a aparatului de specialitate sau a serviciilor publice de interes local. prin lege se mai precizează. poate îndeplini. municipiu. proceduri şi atribuţii specifice. din conţinutul art. Din analiza cadrului legal extrem de sintetic. consiliului judeţean este preşedintele consiliului judeţean. numirea în funcţie având loc pe baza unui concurs. ci de un angajat contractual. La nivel local. cel care poate propune înfiinţarea acestei funcţii. numirea în funcţie având loc pe baza unui concurs. 103 . calitatea de ordonator principal de credite. pe baza unor criterii. Totodată. La nivel local.215/2001 republicată rezultă că. La nivel local. -ce au un statut insuficient reglementat. acesta este în mod evident. Iniţiativa de a înfiinţa funcţia de administrator public la nivelul administraţiei publice locale româneşti a vizat creşterea gradului de profesionalism în funcţionarea autorităţilor publice la nivel de judeţ. insuficient reglementat. de a decide desemnarea unui administrator public pentru gestionarea serviciilor de interes general care fac obiectul asocierii. oraş şi comună. preşedintele consiliului judeţean pot delega administratorului public. Secretarul unităţii administrativ-teritoriale Tradiţional. în condiţiile legii. în ce priveşte statutul administratorului public. proceduri şi atribuţii specifice. de multitudinea de probleme pe care le ridică administrarea unei colectivităţi locale. deoarece nu este enumerat printre autorităţile administraţiei publice locale identificate de legiuitorul constituant-. administratorul public este o funcţie ce se poate regăsi atât la nivelul comunelor şi oraşelor cât şi la nivelul judeţelor. În primul caz. cel care poate propune înfiinţarea acestei funcţii. tot în baza unui contract de management. consiliului local este primarul iar în cel de-al doilea caz.Pe durata exercitării mandatului. Legii administraţiei publice locale priveşte funcţia de administrator public. încheiat în acest sens cu primarul. La nivel judeţean. în baza unui contract de management (baza legală a angajării acestuia).-deja calificate în doctrina de specialitate.112-114 din Legea nr. Dacă ideea ce se află în spatele înfiinţării acestei funcţii. posibilitatea asociaţiilor de dezvoltare intercomunitară. primarul sau la nivel judeţean. aprobate de consiliul judeţean. O instituţie nou creată. administratorul public. numirea şi eliberarea din funcţie a administratorului public se face de primar. fără a beneficia de indemnizaţia aferentă acestui statut.

al ştiinţelor administrative în general. după caz. variind între 30 de consilieri pentru o populaţie de până la 350. la data intrării în vigoare a prezentei legi. soţie sau rudă de gradul întâi cu primarul sau cu viceprimarul. asigurarea transparenţei şi comunicării către autorităţile publice. care să le permită îndeplinirea în termen a obligaţiei mai sus prevăzute. cu studii superioare juridice sau administrative. sub sancţiunea eliberării din funcţie. secretarul nu poate fi membru al unui partid politic.286/2006.(2) din Constituţia republicată se rezumă la a preciza că acesta este ales şi funcţionează în condiţiile legii. raportat de Institutul Naţional de Statistică la data de 1 ianuarie a anului curs. suspendarea.000 de locuitori şi 36 de consilieri pentru o populaţie de peste 650. Secretarul comunei. funcţia de secretar al consiliului comunal. preluând şi atribuţii ale acestuia. pentru legalitate. în condiţiile legii. precum şi între aceştia şi prefect. alături de notar. Potrivit unei dispoziţii tranzitorii introduse de Legea nr. modificarea. respectiv a consiliului judeţean şi comisiilor de specialitate ale acestuia etc. de primar. pregătirea lucrărilor supuse dezbaterii consiliului local. respectiv cu preşedintele sau vicepreşedintele consiliului judeţean. Recrutarea. a început să apară şi la noi. încetarea raporturilor de serviciu şi regimul disciplinar ale secretarului unităţii administrativ-teritoriale se fac în conformitate cu prevederile legislaţiei privind funcţia publică şi funcţionarii publici. a hotărârilor consiliului local. Potrivit Legii administraţiei publice locale. 104 . respectiv consiliul judeţean şi preşedintele acestuia. Printre atribuţiile principale ale secretarului enumerăm: avizarea. Astfel. la data de 1 iulie a anului care precede alegerile. orăşeneşti şi municipale. participarea la şedinţele consiliului local. art. după caz. sau. “consiliul judeţean este compus din consilieri aleşi prin vot universal. “Secretarul îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de lege sau însărcinări date de consiliul local. să absolve o formă de învăţământ superior de lungă durată în specialitatea ştiinţe juridice sau administraţie publică. de consiliul judeţean sau de preşedintele consiliului judeţean. numirea.” Observăm că legea precizează expres posibilitatea ca funcţia de secretar al unei unităţi administrativ-teritoriale să poată fi ocupată şi de absolvenţi ai unei forme de pregătire universitară în domeniul administraţiei publice. sub sancţiunea destituirii din funcţie. constituită la nivel judeţean. judeţului şi al subdiviziunii administrativ-teritoriale a municipiilor este funcţionar public de conducere. nr.000 de locuitori. respectiv. în funcţie de numărul locuitorilor judeţului.122 alin.” Numărul membrilor fiecărui consiliu judeţean se stabileşte prin ordin al prefectului. potrivit Legii administraţiei publice locale. aceştia aveau obligaţia de a prezenta documente care să dovedească situaţia lor şcolară. Secretarul unităţii administrativteritoriale nu poate fi soţ. în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi. egal. sub sancţiunea eliberării din funcţie. municipiului. instituţiile publice şi persoanele interesate a actelor autorităţilor locale. Consiliul judeţean şi preşedintele consiliului judeţean “Consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice locale. pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale. Până la data de 31 decembrie 2006. direct. care. Potrivit Legii administraţiei publice locale. funcţie.” § 8. secret şi liber exprimat. respectiv ale consiliului judeţean.După modelul european. nu au studii superioare îşi pot păstra funcţia publică cu obligaţia ca.215/2001 republicată: “Fiecare unitate administrativ-teritorială şi subdiviziune administrativ-teritorială a municipiilor are un secretar salarizat din bugetul local. oraşului. în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean.” În ce priveşte alegerea consiliului judeţean. treptat. prin schimbări legislative a înlocuit funcţia de notar. secretarii comunelor care. ale consiliului judeţean. a dispoziţiilor primarului şi ale preşedintelui consiliului judeţean. asigurarea gestionării procedurilor administrative privind relaţia dintre consiliul local şi primar. sub sancţiunea încetării raportului de muncă.

consacrat astfel expres. atribuţii privind organizarea şi funcţionarea aparatului de specialitate al consiliului judeţean. Potrivit art. concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică a judeţului. ale instituţiilor şi serviciilor publice de interes judeţean şi ale societăţilor comerciale şi regiilor autonome de interes judeţean. la convocarea preşedintelui consiliului judeţean. legea prevede necesitatea prezenţei majorităţii consilierilor judeţeni în funcţie. mandatul acestuia este de 4 ani. putând fi prelungit. precum atribuţia privind darea în administrare.” În ce priveşte cvorumul necesar pentru desfăşurarea şedinţelor. validarea alegerii preşedintelui consiliului judeţean se face în termen de 20 de zile de la data desfăşurării alegerilor. precum şi pentru apărarea ordinii şi liniştii publice. jurământul prevăzut de lege. convocarea în şedinţa de constituire revenind însă preşedintelui consiliului judeţean. ” Consiliul judeţean se dizolvă de drept în aceleaşi condiţii ca şi consiliul local sau prin referendum judeţean. aprobarea bugetului propriu al judeţului. Legat de funcţionarea consiliului judeţean.Consiliul judeţean ales în conformitate cu prevederile legii se completează cu preşedintele consiliului judeţean. Consiliul judeţean îndeplineşte următoarele categorii principale de atribuţii: a). prezenţa acestora fiind obligatorie. precum. în vederea finanţării şi realizării în comun a unor acţiuni. d). cea mai importantă fiind alegerea celor 2 vicepreşedinţi dintre consilierii judeţeni. atribuţii privind gestionarea serviciilor publice din subordine precum asigurarea cadrului necesar pentru furnizarea serviciilor publice de interes judeţean. e). de către preşedintele tribunalului sau înlocuitorul acestuia. 105 . inclusiv cu parteneri din societatea civilă. Hotărârile se semnează de preşedinte sau în lipsa acestuia de vicepreşedintele consiliului judeţean care a condus şedinţa şi se contrasemnează de secretarul judeţului. catastrofelor. limitarea sau înlăturarea urmărilor calamităţilor. la propunerea preşedintelui consiliului judeţean. “Consiliul judeţean se întruneşte în şedinţă ordinară în fiecare lună. cel care refuză să depună jurământul fiind considerat demisionat de drept. servicii sau proiecte de interes public judeţean. atribuţii privind gestionarea patrimoniului judeţului. Constituirea consiliilor judeţene şi validarea mandatelor consilierilor judeţeni este reglementată de o manieră asemănătoare celei privind consiliile locale. alte atribuţii prevăzute prin lege. în cazuri excepţionale care necesită adoptarea de măsuri imediate pentru prevenirea. la 3 zile de la depunerea jurământului de către acesta. care are drept de vot şi conduce şedinţele acestuia. incendiilor. f). în şedinţă publică. Consiliul judeţean se poate întruni şi în şedinţe extraordinare ori de câte ori este necesar. prin lege organică. cooperarea sau asocierea cu persoane juridice române ori străine. atribuţii privind dezvoltarea economico-socială a judeţului. c). în camera de consiliu a tribunalului. în condiţiile legii. atribuţii privind cooperarea interinstituţională precum atribuţia de a hotărî. “În exercitarea atribuţiilor ce îi revin consiliul judeţean adoptă hotărâri cu votul majorităţii membrilor prezenţi. b). Asemeni celorlalţi aleşi. la cererea preşedintelui sau a cel puţin unei treimi din numărul membrilor consiliului ori la solicitarea prefectului. lucrări. preşedintele consiliului judeţean are obligaţia de a depune în faţa preşedintelui tribunalului şi a prefectului. vom reţine că. ca autoritatea executivă. epidemiilor sau epizootiilor. adresată preşedintelui consiliului judeţean. schimbare ce a constat în esenţă în alegerea directă a preşedintelui consiliului judeţean. În ce priveşte conducerea consiliului judeţean.89 din lege. o schimbare radicală a intervenit cu ocazia alegerilor locale generale de la 1 iunie 2008. la nivelul judeţului. în afară de cazurile în care legea sau regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului cere o altă majoritate. în caz de război sau de catastrofă şi se exercită de la data constituirii până la data declarării ca legal constituit a consiliului nouales.

123 din Constituţia republicată : “Guvernul numeşte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti.35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului. Eliberarea din funcţie a vicepreşedinţilor consiliului judeţean nu se poate face în ultimele 6 luni ale mandatului consiliului judeţean. cu votul secret al majorităţii consilierilor judeţeni în funcţie. preşedintele consiliului judeţean emite dispoziţii cu caracter normativ sau individual.Prin Legea nr. precum şi consiliile judeţene şi preşedinţii acestora. (5). 106 . Potrivit legii. Preşedintele consiliului judeţean asigură respectarea prevederilor Constituţiei. la propunerea a cel puţin unei treimi din numărul acestora. motiv pentru care este şi calificat ca administraţie de stat în teritoriu. organizarea. vicepreşedinţii consiliului judeţean îşi păstrează calitatea de consilier.393/2004 privind Statutul aleşilor locali. nu există raporturi de subordonare. Consiliul judeţean alege dintre membrii săi 2 vicepreşedinţi.atribuţii privind serviciile publice de interes judeţean. în condiţiile legii.215/2001 şi a Legii nr. un act al consiliului judeţean. ca unică formă de remunerare a activităţii. § 9. c). Prefectul poate ataca. cu persoanele fizice şi juridice române şi străine precum şi în justiţie. Pe durata mandatului. e). preşedintele şi vicepreşedinţii consiliului judeţean primesc o indemnizaţie lunară. Preşedintele consiliului judeţean reprezintă judeţul în relaţiile cu celelalte autorităţi publice. punerea în aplicare a legilor. răspunzând principiului deconcentrării administrative. ce reprezintă baza de calcul pentru stabilirea drepturilor şi obligaţiilor care se determină în raport cu venitul salarial. În exercitarea atribuţiilor sale. a instituţiilor şi serviciilor publice de interes judeţean şi a societăţilor comerciale şi regiilor autonome de interes judeţean. prezentată în mass-media drept “legea votului uninominal” au fost modificate cele trei acte normative ce se referă la alegerea. Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale. în faţa instanţei de contencios administrativ. format din maxim 5 persoane. care devin executorii numai după ce sunt aduse la cunoştinţă publică sau după ce au fost comunicate persoanelor interesate. atribuţii privind relaţia cu alte autorităţi ale administraţiei publice locale şi serviciile publice. a hotărârilor consiliului judeţean. pe de altă parte. după caz. Preşedintele consiliului judeţean răspunde de buna funcţionare a aparatului de specialitate al consiliului judeţean pe care îl conduce. (3).67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale. Eliberarea din funcţie a vicepreşedinţilor consiliului judeţean se face cu votul secret al majorităţii consilierilor în funcţie. în consecinţă. Potrivit art. funcţionarea şi statutul autorităţilor locale.atribuţii privind funcţionarea aparatului de specialitate al consiliului judeţean. Între prefecţi pe de-o parte. (4). Preşedintele consiliului judeţean îndeplineşte. b). d). consiliile locale şi primari. Şi la nivelul acestei funcţii se regăseşte cabinetul preşedintelui.atribuţii privind bugetul propriu al judeţului. aplicându-se în mod corespunzător şi preşedintelui consiliului judeţean. a decretelor Preşedintelui României.alte atribuţii prevăzute de lege sau sarcini date de consiliul judeţean. în cazul arestării preventive. Prefectul şi subprefectul Prefectul este un reprezentant al Guvernului în teritoriu. următoarele categorii de atribuţii: a). f). a Legii administraţiei publice locale nr. Atribuţiile prefectului se stabilesc prin lege organică. numit şi eliberat din funcţie de acesta. prevederile referitoare la mandatul primarului şi suspendarea de drept a mandatului acestuia.atribuţii privind relaţia cu consiliul judeţean. precum şi a altor acte normative. (2).

cu patrimoniu şi buget propriu”. Miniştrii şi conducătorii celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din subordinea Guvernului pot delega prefectului unele din atribuţiile lor de conducere şi control cu privire la activitatea serviciilor publice deconcentrate din subordine. potrivit dispoziţiilor constituţionale. Legea nr. Potrivit art. a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri.12 din Legea nr.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice.” 107 . într-un imobil proprietate publică a statului.U. prefectul este ajutat de doi subprefecţi.340/2004 prin care se organizează şi funcţionează instituţia prefectului.al celui local sau al primarului. cu modificările şi completările ulterioare.179/2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr. în cazul în care consideră actul ilegal.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici. în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti. Mai mult decât atât. se precizează. fiind republicată în 2008. imparţialităţii. după caz. în sensul în care această sintagmă se regăseşte consacrată în legislaţia în vigoare. Dintr-o asemenea perspectivă nu putem fi de acord nici cu prevederile O. în baza hotărârii Guvernului. republicată în 2007. De remarcat că. începând cu anul 2006. Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local. pentru exercitarea de către acesta a prerogativelor care revin potrivit Constituţiei şi legii. sub conducerea prefectului. profesionalizării şi orientării către cetăţean. şi în art. Potrivit primelor dispoziţii ale Legii nr. precum şi consiliile judeţene şi preşedinţii acestora. pe de altă parte.) pentru numirea ca înalt funcţionar public. care nu poate constitui o instituţie publică. ca organe de conducere unipersonală. Or. ” Dacă iniţial. se regăseşte ca urmare a revizuirii. că „instituţia prefectului este o instituţie publică cu personalitate juridică.123 din Constituţia republicată. Până la acea dată funcţiilor de prefect şi subprefect li se aplică regimul juridic prevăzut de Legea administraţiei publice locale nr.ns. Atribuţiile care pot fi delegate se stabilesc prin hotărâre a Guvernului. nr. Legea nr.340/2004 cu modificările şi completările ulterioare. eficienţei. a judeţului sau a municipiului. Pentru îndeplinirea atribuţiilor şi prerogativelor care îi revin potrivit legii. încetăţenită în vorbirea cotidiană.215/2001. responsabilizării. ulterior a fost adoptată o lege specială. Actul atacat este suspendat de drept. la propunerea ministrului administraţiei şi internelor. Prefectul municipiului Bucureşti este ajutat de trei subprefecţi. ce a suferit modificări şi completări ulterioare. Constituţia referindu-se doar la primar şi prefect. instituţia prefectului a fost reglementată într-un capitol distinct al Legii administraţiei publice locale. Atribuţiile prefectului se stabilesc prin hotărâre a Guvernului. prefectul. prevenirea şi sancţionarea corupţiei a prevăzut că: “În funcţiile de prefect şi subprefect pot fi numite persoanele care îndeplinesc condiţiile prevăzute de prezentul titlu (este vorba despre Titlul III din cartea a II-a. Prefectul şi subprefectul fac parte din categoria înalţilor funcţionari publici.340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului. cu aparate proprii de specialitate. total inadecvat în opinia noastră. purtând denumirea Reglementări privind funcţia publică şi funcţionarii publici – subl. obiectivităţii. Guvernul numeşte câte un prefect. Este utilizată expres noţiunea de prefectură. între prefecţi. organ de conducere unipersonală reprezintă o autoritate a administraţiei statale în teritoriu ce dispune de un aparat propriu de specialitate.G. nu există raporturi de subordonare. dispoziţie consacrată expres şi în Legea nr. Prefectul este garantul respectării legii şi a ordinii publice la nivel local. Activitatea prefectului se întemeiază pe principiile: legalităţii. consiliile locale şi primari. ca şi noţiunea de primărie.340/2004 cu modificările şi completările ulterioare. pe de-o parte. Sediul instituţiei prefectului denumit prefectură este în municipiul reşedinţă de judeţ. în mod eşalonat. dispoziţia de mai sus. transparenţei şi liberului acces la informaţiile de interes public.

340/2004 au fost expres abrogate prin Legea nr.) şi începe să curgă de la momentul comunicării actului către prefect. sub forma unui compartiment organizatoric distinct.În dorinţa de profesionalizare a acestor funcţii. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 1. organizată în cadrul instituţiei prefectului. adus de O.554/2004. dacă le consideră nelegale. ce cuprinde un director. Acţiunea se formulează în termenul prevăzut la art. prefectul emite ordine cu caracter individual sau normativ.179/2005 îl constituie Cancelaria prefectului. Acţiunea introdusă de prefect este scutită de taxa de timbru.340/2004 cu modificările şi completările ulterioare prevede expres că. ca reprezentant al Guvernului.123 alin. şi respectiv. Ordinul prefectului care conţine dispoziţii normative devine executoriu numai după ce a fost adus la cunoştinţă publică iar ordinul prefectului cu caracter individual devine executoriu de la data comunicării către persoanele interesate. un consultant şi un secretar. prefectul poate organiza. Legea nr. organizate la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale.3 (consacrat tutelei administrative) din Legea contenciosului administrativ nr.11 alin. Sub aspect administrativ. § 10. prin ordin. direct în faţa instanţei de contencios administrativ.G. O. prefectul şi subprefectul nu pot fi membri ai unui partid politic sau ai unei organizaţii căreia îi este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice. Pe de-o parte. prin scoaterea începând cu anul 2006 de sub impactul politicii.U. doi consilieri. actul atacat fiind suspendat de drept.n.G. prefectul are două sarcini esenţiale în calitate de reprezentant al statului în teritoriu. Oficiile prefectorale fac parte integrantă din instituţia prefectului şi sunt conduse de către un şef al oficiului prefectural. în condiţiile legii.179/2005 a reglementat modalitatea în care prefecţii şi subprefecţii în funcţie la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă urmau să fie numiţi în funcţii publice de prefect.(5) din Constituţia republicată şi art. sub sancţiunea destituirii lor din funcţia publică. potrivit legii. funcţie echivalentă cu funcţia de director executiv.(1) din lege (6 luni-n. Printre atribuţiile principale ale prefectului.340/2004 mai reţine: asigurarea aplicării şi respectării Constituţiei şi a tuturor actelor normative precum şi a ordinii publice. în cadrul numărului de posturi şi al fondurilor aprobate anual. Un element de noutate. În municipiul Bucureşti se pot organiza oficii prefecturale în fiecare sector. Începând cu data de 1 ianuarie 2006. Totodată. Legea nr. funcţia publică de secretar general al prefecturii s-a transformat în funcţia publică de subprefect. potrivit Constituţiei. asigurarea împreună cu organismele abilitate a măsurilor de pregătire şi intervenţie pentru situaţii de urgenţă etc. Pentru îndeplinirea atribuţiilor sale.nr. verificarea legalităţii actelor administrative ale autorităţilor administraţiei publice locale şi judeţene. prefectul poate ataca. de subprefect.554/2004. actele emise de autorităţile administraţiei publice locale. cu avizul conform al ministerului de resort. prefectul conduce activitatea serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor (avizând numirea şi eliberarea din funcţie a conducătorilor acestora) precum şi activitatea celorlalte autorităţi ale administraţiei publice centrale de specialitate. teritoriul României este organizat în: 108 . Pe de altă parte.262/2007 care a modificat substanţial Legea contenciosului administrativ nr.nr. În prezent.U. potrivit art. în urma promovării unui examen de atestare pe post. oficii prefectorale. Precizăm că dispoziţiile speciale în materia controlului de legalitate din Legea nr. Prefecţii şi subprefecţii nu au dreptul la grevă şi nu pot să înfiinţeze organizaţii sindicale proprii.

descentralizarea administrativă şi descentralizarea politică c. consiliile judeţene. în fiecare şedinţă. motivarea şi subsidiaritatea c. o competenţă teritorială naţională c. autonomia locală b. precum şi între consiliul local şi primar: a. Consiliul local se declară legal constituit: a. proporţionalitatea şi transparenţa b. Preşedintele consiliului local este ales: a. după validarea a cel puţin două treimi din numărul membrilor săi c. consultarea cetãţenilor în probleme locale de interes deosebit 5 Autorităţile administraţiei publice locale sunt: a. Reprezintă fundamentul şi limita activităţii autorităţilor administraţiei publice locale: a.a. există raporturi de subordonare c. 25 de zile de la data validării mandatelor 8. legalitatea şi consultarea cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit 3. pentru un mandat de 4 ani b. deconcentrarea administrativă şi federalismul Legea privind administraţia publică locală adaugă următoarele principii aplicabile administraţiei publice locale la cele prevăzute de Constituţie: a. dacă majoritatea consilerilor locali validaţi au depus jurământul 9. primarii şi viceprimarii 6. 20 de zile de la data desfăşurării alegerilor b. primarii şi preşedinţii consililor judeţene c. prin votul deschis al membrilor săi c. comune. În relaţiile dintre autorităţile administraţiei publice locale şi consiliul judeţean. descentralizării. oraşe. eligibilitatea. există raporturi de participare 7. administraţia publică locală în România se întemeiază pe următoarele principii de bază: a. oraşe şi judeţe 2. o competenţă materială specială 109 . judeţe şi regiuni b. o competenţă materială generală b. Consiliul local dispune de: a. deconcentrarea serviciilor publice c. Potrivit Constituţiei României republicată. nu există raporturi de subordonare b. după validarea mandatelor tuturor membrilor săi b. comune. primarii şi prefecţii b. consiliile locale. autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice b. prin votul deschis al membrilor săi 10. 30 de zile de la data desfăşurării alegerilor c. Constituirea consiliilor locale are loc în termen de: a. pe o perioadă de cel mult 3 luni. municipii şi regiuni c. 4. legalitatea d. comune. oraşe.

direct şi secret b. majorităţii membrilor prezenţi. prin vot universal. o dată la două luni 18. prin votul deschis al membrilor săi 110 . o majoritate calificată de consilieri locali 13. a cel puţin două treimi din totalul consilierilor în funcţie 14. se poate asocia în partide politice d. Consiliul local se întruneşte în şedinţe ordinare: a. este înalt funcţionar public b. pe un mandat de 4 ani. Primarul: a. majorităţii consilierilor în funcţie. o dată la 3 luni. prin votul deschis al membrilor săi c. săptămânal 12.Consiliul judeţean se întruneşte în şedinţe ordinare: a. trimestrial c. este cetăţean român cu drept de vot b. lunar b. este o autoritate deliberativă 16. o majoritate de două treimi din totalul consilierilor locali în funcţie b. dacă acesta a fost acţionat în justiţie 15. a împlinit vârsta de 23 de ani c. la două luni c.Hotărârile consiliului local se adoptă cu votul: a. în fiecare şedinţă. în cazul în care acesta a fost arestat preventiv b. Preşedintele consiliului judeţean este ales: a. îndeplineşte o funcţie de autoritate publică c. Nu poate fi aleasă consilier judeţean. lunar b. Suspendarea mandatului de consilier intervine de drept numai: a. majoritatea consilierilor locali în funcţie c. are reşedinţa pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale în care urmează să fie aleasă 17.Şedinţele consiliului local se desfăşoară legal dacă este prezentă: a. întotdeauna c.11. dacă acesta a fost condamnat c. persoana fizică care: a. în afară de cazurile în care legea sau regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului cere o altă majoritate b.

prima lege despre funcţionari datează din anul 1899. Noţiuni specifice. structurat pe compartimente. etc. “ce ar urma să împiedice arbitrariul organelor politice.stabilească bazele constituţionale ale funcţiei publice în România Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore • • • § 1. a dreptului administrativ în special. strâns legată de noţiunea de organ. În Germania a existat încă din anul 1806 un Cod bavarez al funcţiei publice. în general. o anumită categorie de raporturi sociale ori instituţii juridice. după cum deja s-a precizat. Titularul unei funcţii publice este de regulă. studenţii vor avea posibilitatea să : . iar în Danemarca. a ordona) semnifică un ansamblu de norme juridice ce cuprinde voinţa statului de a reglementa. a decide. derivat din verbul statuere (a statua. apoi în Luxemburg. să pună stavilă stării de nesiguranţă în care se aflau slujbaşii administraţiei centrale şi locale. provenind de la cuvântul latin statutum. ce nu trebuie însă confundate cu apariţia unui statut general. autoritate. un funcţionar public. iar Camerele au examinat de-a lungul vremii. În acest spirit a fost subliniată necesitatea ca acesta să asigure “garantarea imparţialităţii şi neutralităţii în administraţie”. înţelegerea şi aprofundarea noţiunilor specifice legate de funcţia publică şi funcţionarul public. dar prima codificare generală s-a adoptat abia în anul 1937. mijloace materiale şi financiare şi personal. activitate administrativă. Primul statut al funcţiei publice a fost adoptat în Spania. Evoluţia legislaţiei în domeniu Noţiunea de funcţie publică reprezintă o noţiune fundamentală a dreptului public în general.Partea a III-a Funcţia publică şi funcţionarul public Modulul I Teoria generală a funcţiei publice • Obiective specifice : cunoaşterea. Olanda a adoptat prima lege privind funcţionarii în anul 1929 şi Regulamentul general privind funcţionarii Regatului. iar prima lege irlandeză referitoare la funcţia publică datează din anul 1922. primul Statut al funcţiei publice a fost adoptat abia în anul 1941. Doctrina românească interbelică s-a pronunţat dintotdeauna ferm. deşi tradiţiile privitoare la funcţia publică sunt anterioare Revoluţiei de la 1789. dar şi să întărească garanţiile de bună îndeplinire a serviciilor publice”. în anul 1931. gestiona şi opera cu noţiunile specifice legate de funcţia publică şi funcţionarul public Competenţe dobândite : în momentul în care vor finaliza studiul acestui modul. Primul Statut al angajaţilor civili ai statului a fost adoptat în Italia. În Franţa. În toate ţările există tradiţii privind reglementarea funcţiei publice. în anul 1872. în mod autoritar.stabilească o comparaţie între funcţia publică din ţara noastră şi celelalte state europene . constituţionalitatea şi legalitatea funcţiei publice şi raporturile tipice de serviciu Rezultatele aşteptate : studenţii vor înţelege. dar nu întotdeauna. în favoarea unui Statut. şi deci protejarea funcţionarului de presiunile guvernamentale sau ale administraţiei. Funcţionarea oricărei autorităţi sau instituţii publice presupune. în anul 1852. în anul 1908. trei elemente: competenţă. dintre care doar unele sunt funcţii publice. Denumirea de statut. linii ierarhice şi funcţii. 111 . diferite propuneri legislative.

După numeroase modificări. mai peste tot în Europa. pe o Lege privind funcţia publică. inginerii. existenţa unor statute sau Coduri. În Belgia şi în Marea Britanie. 112 . ofiţerii. Dar. Se ştie. fără a se ieşi însă din sfera regimului contractual. De asemenea. Tot din perspectiva dreptului comparat. Italia. Spania. neputând fi identificat un text unic care să poată fi calificat drept “statutul general al funcţiei publice”. Numărul articolelor din Constituţie referitoare la funcţia publică diferă însă. În septembrie 1946 s-a adoptat o nouă Lege privind Statutul funcţionarilor publici. şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1924. iar a doua se referea doar la funcţionarii administrativi şi la funcţionarii de specialitate. în fiecare din ţările care au constituţii scrise se regăsesc principii ale funcţiei publice. Codul funcţionarilor publici a fost abrogat după anul 1944. fiind urmat de reglementări. Suedia. ca urmare a principiilor stabilite prin Constituţia din 1923. avocaţii. Statutul din anul 1923. Luxemburg). a reglementării funcţiei publice. Şeful statului dispune de competenţă în materie de statut al funcţionarilor. Un al treilea grup de state se caracterizează printr-o partajare. cu rol de drept comun al funcţiei publice ridică două probleme legate de sfera funcţionarilor publici şi anume: în ce măsură se aplică Statutul. în baza prerogativelor sale regale. prima conţinea dispoziţii aplicabile funcţionarilor publici din toate serviciile. în Olanda şi în Franţa. Prima lege specială în materie a fost adoptată la 19 iunie 1923. se poate regăsi un Statut al funcţionarilor publici. că separarea Republicii irlandeze de tradiţia britanică s-a realizat prin votarea Constituţiei din 1937. s-a fundamentat juridic. cărora li se aplicau reglementări speciale (corpul judecătoresc. medicii. ar putea fi definit ca ansamblul regulilor referitoare la situaţia juridică a funcţionarului public. după cum diferă şi tehnica sau conţinutul reglementării. într-o formulare mai riguroasă sub aspect juridic. Statutul funcţionarilor publici sau dreptul comun al funcţiei publice. Acesta se compunea din două părţi. dacă ne raportăm la alte state ale Uniunii Europene constatăm că. între legislativ şi executiv. personalului din administraţie sau cu alte cuvinte. § 2.Denumirea de “Statut al funcţionarilor publici” a fost utilizată pentru prima dată în art. care poate interveni pentru a reglementa materia. În acest sens. corpul didactic. Într-un prim grup de state. în baza dispoziţiilor constituţionale. majoritar. dată la care a fost promulgat Codul funcţionarilor publici. care a stabilit două principii fundamentale: numai românii erau admişi în funcţiile şi demnităţile publice şi necesitatea adoptării unor legi speciale privind statutul funcţionarilor publici. votată cu 13 ani mai înainte. de pildă. Constituţionalitatea şi legalitatea funcţiei publice În ce priveşte constituţionalitatea funcţiei publice. funcţionarilor publici li s-au aplicat prevederile Codului muncii. ordonarea formală a acestui statut este mai mult sau mai puţin omogenă. Grecia. (Danemarca. Statutul s-a aplicat până la 8 iunie 1940. cu excepţia unor categorii expres prevăzute. de la o ţară la alta. care la rândul ei. abrogată după numai 3 ani. în baza căruia s-a adoptat şi un Regulament conţinând regimul juridic al funcţionarilor publici din administraţia de stat a reprezentat dreptul comun pentru funcţionarii publici.8 al Constituţiei din 1923. în spiritul noii ordini constituţionale.). preoţii etc. atribuirea acestei competenţe este implicită şi rezultă chiar din supremaţia legiuitorului. în absenţa unor reglementări speciale. Germania. adoptându-se şi unele reglementări speciale. În alte state (Irlanda. Portugalia. Austria şi Finlanda) Constituţia prevede competenţa legiuitorului de a stabili regulile aplicabile funcţiei publice. care sunt categoriile de funcţionari publici ce intră sub incidenţa Statutului şi care este gradul de generalitate a regulilor cuprinse în Statut. În perioada 1949-1989. pe fondul preocupărilor pentru adoptarea primului Cod al muncii.

un regim de drept public.3 litera j. nefiind însă de conceput un funcţionar public în afara principiilor generale ale Statutului. garanţie ce corespunde unui curent de idei caracteristic dezvoltării democraţiilor contemporane şi prezintă semnificaţia unei discriminări pozitive. Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi. devenind Legea nr. Statutul funcţionarilor publici a fost din nou substanţial modificat. În ce priveşte sfera funcţionarilor publici. sindicatele. O altă dispoziţie constituţională în materie.” Două modificări esenţiale au intervenit faţă de dispoziţia iniţială.114 din Constituţia republicată. legiuitorul constituant a urmărit să consacre un regim statutar pentru funcţionarii publici şi un regim contractual. În al doilea rând.73 alin. a ţărilor din zona civilizaţiei europene. de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. a unui serviciu public stabil.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice. un regim de drept administrativ. transparent. În primul rând. A urmat o nouă republicare în anul 2007 urmată de noi modificări prin două ordonanţe de urgenţă. în toate ţările Uniunii Europene. Astfel. seminarii şi conferinţe naţionale şi internaţionale organizate pe marginea acestei problematici. pentru restul salariaţilor. deja evocată. Este în general. j). raporturi de serviciu. anumite tipuri de funcţii sunt exercitate în cadrul unor reglementări statutare particulare. După republicare. schimbări substanţiale fiindu-i aduse prin Legea nr. se regăseşte în art. patronatele şi protecţia socială” ca materie a legii organice. civile sau militare. dar dispunând în schimb de indemnizaţii semnificative. Ulterior. “regimul general al raporturilor juridice dintre funcţionarii publici şi stat sau administraţia publică locală.73 alin. aşa cum a fost modificat şi completat prin legea de revizuire. potrivit art. nu era justificată interdicţia ocupării acestor funcţii de către cetăţenii români care au şi altă cetăţenie. care beneficiază de garanţii de independenţă speciale. legea a suferit o serie de modificări şi completări. chiar dacă. cazul judecătorilor. consacră principiul potrivit căruia: “Funcţiile şi demnităţile publice. prevenirea şi sancţionarea corupţiei. în conformitate cu dispoziţiile legale. Legea privind Statutul funcţionarilor publici a fost adoptată în şedinţa comună a Camerelor. art. privată de dreptul de grevă şi uneori. supuşi unor constrângeri privind mobilitatea şi adoptarea unei atitudini rezervate. în conţinutul art. deoarece în spiritul reglementărilor europene. Este de asemenea.3 şi art. prin autorităţile administrative autonome ori prin autorităţile şi instituţiile publice ale administraţiei publice centrale şi locale. rezultă că.16 alin. şi cazul diplomaţilor. supusă unei ierarhii speciale. în care au fost dezbătute diferite proiecte legislative realizate pe această temă.16 din Constituţia României. mai exact. în sens larg pot fi consideraţi ca funcţionari. profesionist. acesta este un aspect care ţine de legiuitorul organic. s-a prevăzut garanţia egalităţii dintre femei şi bărbaţi în ocuparea unei asemenea funcţii. în condiţiile legii. Bazele constituţionale ale funcţiei publice în România se regăsesc în principal. putând fi identificat la lit. pot fi ocupate. a fost eliminată condiţia de a avea numai cetăţenia română pentru ocuparea unei demnităţi sau funcţii publice. de regulă.(3) ce enumără domeniile în care se reglementează prin lege organică.În plus. la litera p) se menţionează şi “regimul general privind raporturile de muncă. Este vorba în primul rând. Scopul legii îl constituie asigurarea.188/1999. denumite în continuare. în favoarea femeilor. în interesul 113 . eficient şi imparţial. pentru a dobândi un rol mai important în viaţa publică a ţării. După ani de zile de mese rotunde. ce reglementează deci. Obiectul de reglementare al Legii privind Statutul funcţionarilor publici îl reprezintă. de cel sindical. la finele lui 2008. în urma angajării răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului. statutul funcţionarilor publici. Deoarece la acelaşi articol. a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri. despre poliţie.

emis în condiţiile legii” cu precizarea că: “exercitarea raporturilor de serviciu se realizează pe perioadă nedeterminată ” şi doar prin excepţie de la această prevedere. sunt supuşi. prin care s-a încercat definirea funcţiei publice. ca fiind acele raporturi care “se nasc şi se exercită pe baza actului administrativ de numire. şi nu de dreptul muncii. Ulterior. funcţia de stat fiind privită ca un statut legal. diferite. Acest punct de vedere a fost îmbrăţişat şi de legiuitor. deşi cele două raporturi prezintă şi unele trăsături comune.” În ce priveşte conceptul de raport de serviciu. Pe de-o parte. în chip temporar. organizat de lege pentru satisfacerea unui interes general. cu toate consecinţele juridice ce decurg de aici. urmăreşte realizarea scopului pentru care a fost creată funcţiunea”. şi nu de dreptul muncii. A fost fundamentată astfel. În opinia specialiştilor în dreptul muncii. exercitând puterea în limitele competenţei. precum şi al autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia publică centrală şi locală. Pe de altă parte. susţinută de autorii francezi. Dintr-o asemenea perspectivă. funcţia publică a fost definită în doctrina interbelică ca reprezentând “complexul de puteri şi competenţe. De-a lungul vremii. care defineşte expres raporturile de serviciu. “funcţiile publice temporar vacante pe o perioadă de cel puţin o lună pot fi ocupate pe perioadă determinată. Astfel. de un titular sau de mai mulţi. persoană fizică care. o a doua accepţiune a noţiunii de funcţie de stat. în condiţiile expres prevăzute de lege”. de drept al muncii au susţinut teza unicităţii izvorului raportului juridic de muncă. problemă în legătură cu care s-au dezvoltat două poziţii fundamentale. în doctrină a apărut necesitatea stabilirii naturii juridice a acestuia. doctrina de drept public referitoare la statutul funcţionarilor publici a fost indisolubil legată de analiza noţiunii şi implicit de natura juridică a funcţiei publice. Pe de altă parte. în special. şi nu un raport de drept administrativ. iar cel ce exercită funcţia. În doctrina postbelică s-au fundamentat de asemenea două teze opuse cu privire la natura juridică a funcţiei publice. funcţionarii publici sunt priviţi ca agenţi ai autorităţilor/instituţiilor publice care concură la realizarea puterii publice şi de aceea. fie prin intermediul unor instituţii ale dreptului civil. în speţă contractul de mandat. actul său de instituire fiind un act de autoritate. Calitatea de funcţionar public izvorăşte din actul de numire în funcţie. Pe de-o parte. poate fi identificată teoria “situaţiei contractuale”. orientarea iniţială a autorilor de drept administrativ şi a unor autori de dreptul muncii s-a axat pe ideea dublului raport juridic al funcţionarului de stat care apărea atât ca subiect al unui raport de serviciu cât şi ca subiect al unui raport de muncă. În baza actului de numire în funcţie ia naştere un raport de serviciu care este un raport de drept public având ca obiect realizarea puterii publice. fie prin intermediul unor instituţii ale dreptului administrativ. În opinia autorilor de drept administrativ. autorii de drept civil. natura juridică a raportului de serviciu trebuie stabilită în funcţie de specificul elementelor acestui raport juridic şi anume: părţile. axată pe ideea de subiect de drept. este vorba despre teoria “statutului legal”. În concluzie.cetăţenilor. raportul de serviciu este tot o formă a raportului juridic de muncă. care este un act administrativ de autoritate. în vederea ocupării. ce ducea la un raport de sine stătător – raportul de funcţie. de-a lungul vremii. raportul de serviciu este un raport contractual de drept administrativ. cele două categorii de raporturi au fost privite ca formând o unitate dialectică indestructibilă. la ora actuală. ce viza situaţia juridică a funcţionarului învestit cu 114 . exercitând autoritatea statală şi nu drepturile izvorâte dintr-o situaţie contractuală. cu preponderenţă regulilor speciale de drept administrativ. în speţă contractul administrativ. conţinutul şi obiectul său.

În ce priveşte reglementarea funcţiei publice. potrivit legii. § 3. aceste principii nu sunt ale funcţiilor publice. funcţionarului public îi sunt stabilite coordonatele funcţiei prin lege.atribuţiile funcţiei. contractului de muncă.” Funcţiile publice sunt prevăzute prin anexa la lege. un complex de drepturi c. republicată în 2007: “funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor. potrivit dreptului comparat. ce conduce la regimul dreptului privat. După cum se poate lesne observa. în interesul serviciului public. transparenţă. Funcţia publică reprezintă: a. încheiat în condiţiile legislaţiei muncii c. f). prevăzute de lege. funcţiile şi demnităţile publice. dar cu respectarea prevederilor legale. axată pe ideea statutului legal. ce conduce la un regim juridic unilateral de drept public şi concepţia statutului contractual. în conformitate cu prevederile legale. în celelalte state ale Uniunii Europene se menţine şi în prezent. cetăţenia română şi domiciliul în ţară c. d). eficienţă şi eficacitate. imparţialitate şi obiectivitate. actului administrativ de numire. orientare către cetăţean. cu capacitatea de a acţiona în realizarea competenţei unui organ de stat. Potrivit Legii nr. se putea face şi fără acordul funcţionarului. iar transferul în interesul serviciului. vechea dispută între concepţia dominantă de altfel. chiar şi în altă localitate. ca subiect al raporturilor juridice pe care le presupune exercitarea acesteia. în mod legal. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 1. în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală. iar atribuţiile ce îi sunt încredinţate sunt de ordin general.subordonare ierarhică. emis în condiţiile legii b. sancţionat sau înlocuit decât în condiţiile legii. cetăţenia română şi cel puţin reşedinţa în ţară 2. responsabilitate. stabilite în temeiul legii. stabilitatea garanta funcţionarilor publici dreptul de a nu fi transferat. legalitate. Fără a se fi ajuns la un numitor comun. civile sau militare pot fi ocupate de persoanele care au: a. Principiile care stau la baza exercitării funcţiei publice. b). sunt: a). se poate implicit vorbi despre funcţia publică ca statut legal sau despre funcţia publică ca un raport de drept privat. raporturile de serviciu sunt acele raporturi care se nasc şi se exercită pe baza: a. fără ca una să fie opusă cu necesitate celeilalte.188/1999. c). se subliniază în doctrina actuală. ci ale funcţionarilor publici. Printre principiile care se află la baza exercitării funcţiei publice menţionăm: 115 . teză valabilă şi potrivit actualului cadru legislativ. Funcţia publică a fost definită astfel ca reprezentând situaţia juridică a persoanei fizice învestită. g). dacă înlocuim noţiunea de organ de stat cu cea de autoritate publică. acordului de voinţă dintre angajat şi angajator 3. numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară b. Aflându-se într-o situaţie legală. În legislaţia şi doctrina interbelică. Potrivit Constituţiei României republicate. administraţia publică locală şi autorităţile administrative autonome. stabilitate în exercitarea funcţiei publice. În cazul funcţionarilor publici. un ansamblu de atribuţii şi responsabilităţi b. e). un complex de obligaţii 4.

Funcţionarilor publici din cadrul autorităţilor publice locale: a.” Dispoziţiile legii se aplică tuturor funcţionarilor publici. gestiona şi opera cu noţiuni legate de accesul la funcţia publică. sunt supuşi unui statut special d. motivarea şi proporţionalitatea b. în condiţiile legii. Legea nr. persoana fizică învestită în mod legal.precizeze categoriile de răspundere tipice Timpul mediu necesar pentru acumularea informaţiilor : modul de 2 ore • • • § 1.a. selecţia. de regulă. funcţionarul public este definit ca.stabilească criterii de numire. înţelegerea. selecţie sau avansare a funcţionarilor publici . Statutul funcţionarilor publici recunoaşte că mai sunt şi alţi funcţionari publici în afara celor supuşi reglementărilor sale. Rezultatele aşteptate : studenţii vor înţelege. aprofundarea şi utilizarea noţiunilor specifice referitoare la definirea. subsidiaritatea şi deconcentrarea c. li se aplică legislaţia de dreptul muncii b. legalitatea. selecţia. obligaţiile sau răspunderile acestora. prevedere din care rezultă implicit că.188/1999 republicată în 2007 defineşte funcţionarul public ca reprezentând persoana numită. clasele de funcţionari. cu precizarea că: “totalitatea funcţionarilor publici din cadrul autorităţilor administrative autonome şi din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia publică centrală şi locală constituie corpul funcţionarilor publici. condiţiile de ocupare a unei funcţii publice. aprobate prin legi speciale. funcţionarii publici care îşi desfăşoară activitatea în cadrul următoarelor servicii publice: structurile de specialitate 116 . numirea şi avansarea funcţionarilor publici În doctrina actuală. dacă nu se dispune altfel.” “Persoana care a fost eliberată din funcţia publică şi se află în corpul de rezervă al funcţionarilor publici îşi păstrează calitatea de funcţionar public. drepturile. a unei funcţii publice. prin actul de voinţă unilaterală al unei autorităţi publice sau al cetăţenilor. condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a fi funcţionar public. în vederea realizării competenţei organului din structura căreia face parte funcţia respectivă.precizeze drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici . cu sarcina îndeplinirii pe un timp nedeterminat. Competenţe dobândite : după finalizarea studierii acestui modul studenţii vor fi capabili : . avansarea funcţionarilor publici. “pot beneficia de statute speciale. beneficiază de un statut propriu c. Definirea. într-o funcţie publică. inclusiv celor care beneficiază de statute proprii. imparţialitatea şi obiectivitatea 5. Potrivit legii. li se aplică acelaşi statut ca şi funcţionarilor din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice centrale Modulul II Statutul funcţionarilor publici • Obiective specifice : cunoaşterea.stabilească în ce condiţii se poate accede la o fun9cţie publică . tipuri de răspundere la care pot fi traşi funcţionari publici şi sancţiunile specifice.

în virtutea căreia persoana care o ocupă are un drept la carieră. în opoziţie. d). b). autoritatea vamală. Dintotdeauna. În doctrină. Condiţiile obiective se referă fie la candidaţi. cadrelor didactice. ţări în care este consacrat prin lege. atribuţiile specifice unei funcţii dar care. necesare pentru ocuparea oricărei funcţii publice şi condiţii specifice. protocol. atunci vom distinge două categorii de condiţii şi anume: condiţii generale. a legislativului etc. din sfera justiţiei. alte servicii publice stabilite prin lege. respectiv. dar în prezenţa unor dispoziţii conţinute în legi speciale care prevăd acoperirea nulităţii actelor încheiate de asemenea funcţionari. În astfel de situaţii. Din perspectiva dreptului comparat. selecţia funcţionarilor publici a reprezentat o preocupare de prim ordin pentru “clasa politică”. întreţinere-reparaţii şi de deservire. ce contează fiind consecinţele juridice ale actelor emise de acea persoană. personalului contractual salariat din aparatul propriu al autorităţilor şi instituţiilor publice. pentru partidele politice aflate la guvernare sau. persoanelor numite sau alese în funcţii de demnitate publică. la cabinetul demnitarului. în funcţie de evoluţia istorică şi de cultura juridică proprie fiecărei ţări: principiul egalităţii şi principiul meritului. pornind de la legalitatea învestiturii a fost pusă în discuţie constant. c). Accesul la funcţia publică respectă în toate statele Uniunii Europene. pentru dreptul administrativ interesează mai puţin consecinţele juridice pe care le va suporta persoana fizică pentru faptele sale. gospodărire. în anumite situaţii. corpului magistraţilor. caracteristicile fundamentale ale sistemului administrativ statal respectiv. e). Criteriile şi metodele de selecţie reflectă însă. Condiţiile obiective sunt calificate ca fiind acele condiţii a căror natură nu trebuie lăsată la libera apreciere a autorităţii însărcinate să verifice dacă candidatul le respectă. Dacă prin noţiunea de funcţie publică înţelegem o profesie. cu excepţia Danemarcei şi a Irlandei. în condiţiile arătate. poliţia şi alte structuri ale Ministerului Administraţiei şi Internelor. fie la administraţie iar în acest din urmă 117 . fie învestitura sa a fost ilegală. serviciile diplomatice şi consulare. fie nu dispune în realitate de nici un fel de învestitură. în respingerea privilegiilor. existând riscul unui rău mai mare. al XIX-lea. Acest principiu se regăseşte în toate constituţiile scrise ale Statelor membre ale Uniunii Europene. doctrina s-a pronunţat de regulă. În unele ţări occidentale. ilegalitatea învestiturii fiind dificil de imputat cuiva iar în anumite cazuri. care desfăşoară activităţi de secretariat. problema regimului juridic aplicabil funcţionarului de fapt. de regulă se face distincţie între condiţiile obiective şi condiţiile subiective de acces la funcţia publică. o importanţă mai mare se acordă recrutării după merit. Principiul accesului egal la funcţia publică îşi are originea în Europa. în fiecare ţară şi pentru fiecare epocă.” Legea prevede expres categoriile de personal cărora nu li se aplică dispoziţiile sale şi anume: a). pază precum şi altor categorii de personal care nu exercită prerogative de putere publică. se arată în dreptul comparat. ca urmare a Revoluţiei franceze. Toate legislaţiile naţionale consacră şi principiul recrutării prin concurs. În absenţa unui text legal cu valoare de principiu. ce îşi are originea în principiul mai degrabă politic decât juridic. necesare pentru ocuparea anumitor categorii de funcţii din administraţie. precum şi o serie de condiţii prealabile înscrierii. două principii complementare a căror importanţă variază pentru fiecare ţară. după caz. în cazul anulării actului. pe baza încrederii personale. adică acel funcţionar care exercită în public şi într-un loc public. structurile de specialitate ale Administraţiei Prezidenţiale. personalului salariat încadrat. structurile de specialitate ale Consiliului Legislativ. în favoarea salvgardării actului încheiat de un funcţionar de fapt. administrative.ale Parlamentului României. în sec. al sistemului de acordare a funcţiei după merit (merit system) generalizat în Marea Britanie.

În ce priveşte condiţiile subiective. h). contra statului sau contra autorităţii. care împiedică înfăptuirea justiţiei. Modelul german caracterizat prin selecţia în etape şi recrutarea liberă preluat parţial şi de Luxemburg pentru selecţia funcţionarilor de rang înalt. care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice. atestată pe bază de examen medical de specialitate. are capacitate deplină de exerciţiu. Modelul britanic caracterizat prin recrutarea printr-o comisie independentă preluat şi de Irlanda. scris şi vorbit. sistemul de selectare german a menţinut în practică. astfel cum este definită prin lege. funcţionarilor publici de conducere şi funcţionarilor publici de execuţie. Astfel. unor criterii de eficienţă. nu a desfăşurat activitate de poliţie politică. nu a fost destituită dintr-o funcţie publică sau nu i-a încetat contractul individual de muncă pentru motive disciplinare în ultimii 7 ani. în raport cu natura funcţiilor ce urmează să fie îndeplinite şi de calităţile particulare ale fiecărui candidat.caz. c). nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii. are cetăţenia română şi domiciliul în România. în funcţie de ordinea rezultatelor. de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie. de serviciu sau în legătură cu serviciul. În pofida numeroaselor tentative de reformă. d). Modelul francez caracterizat prin organizarea de concursuri şi pregătirea în şcoli de formare profesională a funcţionarilor publici ce răspund preocupării de profesionalism.54 din Legea nr. se apreciază în doctrină. categoria înalţilor funcţionari publici cuprinde persoanele care sunt numite într-una din următoarele funcţii publice: secretar general al Guvernului şi secretar general adjunct al Guvernului. Potrivit legii. toate ţările cunosc un minim de formalităţi care duc la delimitarea funcţiei publice de sectorul privat. Sub aspectul modalităţilor de selectare şi de recrutare. numiţi într-un anumit corp la finalizarea pregătirii şi dispunând de posibilitatea de a-şi alege locurile de activitate. i). are vârsta de minimum 18 ani împliniţi. După nivelul atribuţiilor titularului funcţiei publice. Este vorba de recrutarea cursanţilor unei şcoli specializate în care se pregătesc viitorii funcţionari. f). capabile să facă faţă exigenţelor impuse de o funcţie publică. Instituirea unor condiţii de acces la funcţia publică răspunde şi unor necesităţi de ordin tehnic şi administrativ.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici republicată. j). este vorba despre condiţii a căror definiţie lasă o largă libertate de apreciere autorităţilor care sunt însărcinate cu verificarea lor. g). Potrivit art. funcţiile publice se împart în trei categorii corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici. e). secretar general din ministere şi alte organe de 118 . b). Statutul identifică cele trei categorii de funcţionari publici instituind un regim distinct pentru înalţii funcţionari publici. poate ocupa o funcţie publică persoana care îndeplineşte următoarele condiţii: a). dar acest grad de formalism este foarte diferit de la un stat la altul putând fi identificate următoarele patru modele distincte: Modelul unui minim comun de formalităţi ce presupune obligaţia de publicare a posturilor vacante şi poate fi întâlnit în Olanda şi Danemarca. funcţionarii publici sunt debutanţi sau definitivi. are o stare de sănătate corespunzătoare funcţiei publice pentru care candidează. cunoaşte limba română. îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei publice. de a exista posturi bugetare vacante. îndeplineşte condiţiile de studii prevăzute de lege pentru funcţia publică. prin care se urmăreşte recrutarea persoanelor apte. monopolul juriştilor în funcţiile publice de conducere. cu excepţia situaţiei în care a intervenit reabilitarea. este vorba despre exigenţa pe care o regăsim peste tot.

specialitate ale administraţiei publice centrale; prefect; secretar general adjunct din ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, subprefect şi inspector guvernamental. Potrivit Statutului, înalţii funcţionari publici realizează managementul de nivel superior în administraţia publică centrală şi în autorităţile administrative autonome. Pentru a ocupa o funcţie publică corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici persoana trebuie să îndeplinească mai multe condiţii prevăzute de Statut, începând cu condiţiile generale mai sus enunţate, condiţii speciale de studii şi să promoveze concursul naţional pentru intrarea în categoria înalţilor funcţionari publici. Ocuparea funcţiilor publice se face prin promovare, transfer, redistribuire, recrutare şi alte modalităţi prevăzute expres de lege. Recrutarea în vederea intrării în corpul funcţionarilor publici se face prin concurs, în limita funcţiilor publice vacante rezervate în acest scop prin planul de ocupare a funcţiilor publice. Condiţiile de participare şi procedura de organizare a concursului se stabilesc potrivit legii. “Concursul are la bază principiile competiţiei deschise, transparenţei, meritelor profesionale şi competenţei, precum şi cel al egalităţii accesului la funcţiile publice pentru fiecare cetăţean care îndeplineşte condiţiile legale. Anunţul privind concursul se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a, şi într-un cotidian de largă circulaţie cu cel puţin 30 de zile înainte de data desfăşurării concursului.” Odată întrunite condiţiile generale şi cele speciale de acces la funcţia publică urmează învestitura ca procedură desfăşurată de către o autoritate sau instituţie publică prin care se încredinţează unei persoane exercitarea unei funcţii publice în cadrul autorităţii sau instituţiei respective. Învestirea poate cuprinde şi o procedură mai complexă care să includă formalităţi anterioare, concomitente sau ulterioare operaţiunii propriu-zise de ocupare a funcţiei, dar strâns legate de aceasta, sub forma propunerii, avizului, acordului, aprobării, confirmării etc. Potrivit doctrinei actuale, numirea este un act administrativ individual emis de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, fiind o manifestare de voinţă exclusivă şi unilaterală provenită de la acea parte a raportului juridic care încredinţează funcţia spre exercitare. Statutul funcţionarilor publici, în forma sa actuală distinge în ce priveşte numirea funcţionarilor publici, după cum este vorba despre înalţi funcţionari publici, funcţionari publici de conducere sau funcţionari publici de execuţie. În toate cazurile, “actul administrativ de numire are formă scrisă şi trebuie să conţină temeiul legal al numirii, numele funcţionarului public, denumirea funcţiei publice, data de la care urmează să exercite funcţia publică, drepturile salariale, precum şi locul de desfăşurare a activităţii.” La intrarea în corpul funcţionarilor publici, funcţionarul public depune jurământul de credinţă în termen de trei zile de la emiterea actului de numire în funcţia publică definitivă. Jurământul este cel prevăzut de lege cu precizarea expresă a legiuitorului potrivit căreia, formula religioasă de încheiere trebuie să respecte libertatea convingerilor religioase. Refuzul depunerii jurământului se consemnează în scris şi atrage revocarea actului administrativ de numire în funcţia publică. După intrarea în corpul funcţionarilor publici, fiecăruia dintre aceştia i se întocmeşte un dosar profesional. Avansarea era privită în doctrina interbelică ca un drept al funcţionarului public, constând în trecerea acestuia, cu acordul său, într-un alt grad ori treaptă profesională, în cadrul aceleiaşi funcţii sau trecerea într-o funcţie superioară.
119

În prezent, avansarea este privită şi ca un drept obiectiv al funcţionarului, sistemele şi condiţiile de avansare în funcţii publice putând fi diferit reglementate şi putând conţine condiţii specifice anumitor categorii de funcţionari publici. Din punct de vedere al modului de avansare al funcţionarilor publici există două posibilităţi: avansarea liberă şi avansarea prin concurs sau examen. Avansarea liberă se poate realiza fie prin aprecierea conducătorului cu privire la persoana, funcţia şi momentul în care ea trebuie să aibă loc, fie prin constatarea îndeplinirii automate şi integrale a unor condiţii legale, ca de exemplu, vechimea în funcţia deţinută. Prima modalitate este criticabilă deoarece implică subiectivism din partea celui care face aprecierea. Avansarea prin concurs sau examen se face ca urmare a verificării cunoştinţelor de specialitate necesare exercitării funcţiei superioare. Această metodă de avansare permite o selecţie obiectivă a candidaţilor, care pot proveni atât din cadrul autorităţii, cât şi din afara ei, în măsura în care îndeplinesc condiţiile legale. Concursul se organizează atunci când numărul candidaţilor este mai mare decât al funcţiilor publice vacante, iar examenul se organizează atunci când numărul candidaţilor este egal sau mai mic cu cel al funcţiilor publice vacante. Statutul actual reglementează în detaliu, modalităţile de promovare a funcţionarilor publici şi de evaluare a performanţelor profesionale ale acestora. În carieră, funcţionarul public poate promova în funcţia publică şi poate avansa în treptele de salarizare, în condiţiile legii. Promovarea în clasă, promovarea în grade profesionale şi avansarea în trepte de salarizare nu sunt condiţionate de existenţa unui pot vacant. Promovarea este modalitatea de dezvoltare a carierei prin ocuparea unei funcţii publice superioare. Promovarea în gradul profesional imediat superior celui deţinut de funcţionarul public se face prin concurs sau examen, organizat anual, prin transformarea postului ocupat de funcţionarul public ca urmare a promovării concursului sau examenului. Faţă de accepţiunea clasică a noţiunii, se ridică problema, în ce măsură mai reprezintă promovarea, ocuparea unei funcţii publice superioare vacante, dacă aceasta se realizează tot prin concurs ? Evaluarea performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici se face anual, calificativele obţinute la evaluarea profesională fiind avute în vedere la: avansarea în treptele de salarizare, promovarea într-o funcţie publică superioară, eliberarea din funcţia publică precum şi stabilirea cerinţelor de formare profesională a funcţionarilor publici. În urma evaluării, funcţionarului public i se acordă unul din următoarele calificative: “foarte bine”, “bine”, “satisfăcător”, “nesatisfăcător”.” Diversitatea şi complexitatea funcţiilor publice, organizarea şi exercitarea lor la nivel micro-social sau macrosocial, începând cu autorităţile şi instituţiile publice locale şi până la cele centrale ridică şi problema gestionării lor într-un sistem global coerent, corelat şi bazat pe principii şi norme comune tuturor funcţiilor publice, aplicabile funcţionarilor publici. Vom vorbi astfel, de gestiunea funcţiei publice privită în doctrină ca ansamblul activităţilor desfăşurate, în condiţiile legii, de către structuri organizatorice anume create pentru elaborarea şi aplicarea politicii şi strategiei, precum şi a reglementărilor referitoare la funcţionarii publici. În acest scop, Statutul funcţionarilor publici a prevăzut astfel de structuri organizatorice în subordinea unor autorităţi sau instituţii publice, cărora le-a precizat şi competenţa. Astfel, pentru crearea şi dezvoltarea unui corp de funcţionari publici profesionist, stabil şi imparţial a fost înfiinţată, în subordinea ministerului de resort, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică.
120

Potrivit legii, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici este condusă de un preşedinte, cu rang de secretar de stat, numit de către primul-ministru, la propunerea ministrului administraţiei şi internelor. În exercitarea atribuţiilor care îi revin, acesta emite ordine cu caracter normativ sau individual. De asemenea, potrivit legii, “în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice se constituie comisii paritare, în a căror componenţă intră un număr egal de reprezentanţi desemnaţi de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice şi de sindicatul reprezentativ al funcţionarilor publici. În cazul în care sindicatul nu este reprezentativ sau funcţionarii publici nu sunt organizaţi în sindicat, reprezentanţii lor vor fi desemnaţi prin votul majorităţii funcţionarilor publici din respectiva autoritate sau instituţie publică.” § 2. Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici În doctrina de drept public se fac referiri la o deontologie a funcţionarilor publici privită ca ansamblul atribuţiilor, obligaţiilor morale şi juridice ale acestora, necesare pentru îndeplinirea misiunilor ce incumbă funcţiilor lor, considerate ca îndatoriri în slujba societăţii, în scopul înfăptuirii raţionale, eficiente, operative şi legale a administraţiei publice şi a satisfacerii drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice. De menţionat că, prin Legea nr.7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici sunt reglementate normele de conduită profesională a funcţionarilor publici, norme obligatorii pentru toţi funcţionarii publici, precum şi pentru persoanele care ocupă temporar o funcţie publică, din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice. Existenţa sistemului funcţiei publice demonstrează că funcţionarilor publici nu le poate fi în mod necesar garantat un drept la carieră. De regulă, după efectuarea unei perioade de probă, la sfârşitul căreia, dacă nu corespunde cerinţelor postului, stagiarul poate fi eliberat din funcţie, după îndeplinirea unor formalităţi, funcţionarul îşi obţine titularizarea sau, potrivit unei expresii consacrate în dreptul german, îşi obţine numirea pe viaţă, în cazul în care se dovedeşte corespunzător. În toate ţările Uniunii Europene, Statutul funcţionarilor publici prevede dreptul acestora la încadrarea într-o funcţie echivalentă şi vărsarea unei indemnizaţii compensatorii pe perioada în care aceştia au fost privaţi de slujbă. Peste tot, există însă şi un sistem de sancţiuni disciplinare aplicabile în cazul abaterilor săvârşite de funcţionari, cea mai gravă fiind eliberarea din funcţie. În ce priveşte, participarea funcţionarilor la viaţa politică, aceştia sunt supuşi de regulă, unei obligaţii de loialitate faţă de naţiune şi de instituţiile sale. Într-o viziune sintetică se poate susţine că, neutralitatea politică a funcţionarilor publici este o problemă care are răspunsuri diferite, în funcţie de tradiţiile şi de legislaţia fiecărei ţări în parte. De asemenea se regăseşte în toate ţările Uniunii, o obligaţie de rezervă, distinctă de obligaţia de loialitate şi cea privind discreţia profesională, care impune funcţionarilor o anumită reţinere în exprimarea opiniilor, variabilă în funcţie de moment, de locul unde se află şi de responsabilităţile specifice. În ce priveşte dreptul la grevă al funcţionarilor publici există variaţii de la o ţară la alta. Înaintea celui de-al doilea război mondial, cel mai răspândit principiu era interdicţia dreptului la grevă în serviciile publice. În prezent, greva rămâne interzisă funcţionarilor publici, în sens strict, în Belgia, Danemarca, Germania şi Portugalia. Experienţa ţărilor ce cunosc o interdicţie generală a grevei în sectorul public constă în faptul că, o dată ce mişcarea grevistă este suficient de puternică, devenind practic generalizată, ameninţarea cu sancţiunile disciplinare sau chiar penale devine ineficientă. Ca regulă, în toate statele democratice se aşteaptă de la funcţionarul public, pe lângă o solidă competenţă profesională, neutralitate, loialitate, imparţialitate, simţ al datoriei şi grijă faţă de interesul general.
121

pe care le au numai anumite categorii de funcţionari publici.Drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici pot fi împărţite. integritatea fizică şi psihică a persoanei. protecţie socială) pe de-o parte. datorită diferenţelor de regim juridic existente. salariul cuvenit funcţionarului public cuprinde o parte constantă (venitul de bază) şi o parte variabilă (sporuri. funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din: a). limitate la 360 pe an.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici republicată în 2007. Pe lângă drepturile funcţionarilor publici pe perioada în care se află în activitate. Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale. indiferent de titular. materializate în primul rând în pensie. între drepturi şi obligaţii care privesc situaţia personală a funcţionarului (salarizare. 122 . vom reţine următoarele precizări făcute de legiuitor. b). proteze şi medicamente în condiţiile legii. a concediilor de maternitate şi a celor pentru creşterea şi îngrijirea copiilor. În plus.” Textul legal prevăzând expres cele trei categorii de concediu. a fost criticată. într-o opinie. la concedii medicale şi la alte concedii. dar numai pentru funcţionarii publici de execuţie. la concediu de odihnă.” Elementele esenţiale ale acestui drept vizează: asigurarea condiţiilor normale de muncă şi igienă. c). plătite cu un spor de 100% din salariul de bază. “în perioada concediilor de boală. care să permită realizarea corespunzătoare a atribuţiilor. în condiţiile legii.” În plus. în condiţiile legii. în dreptul funcţiei publice se admite că. “Funcţionarii publici beneficiază de asistenţă medicală. adică a raportului de funcţie publică. În strânsă legătură cu dreptul la salariu este reglementat şi dreptul la durata normală a timpului de lucru. acelaşi termen cu cel utilizat în legislaţia muncii. rezultă pentru autoritatea sau instituţia publică unde funcţionarul public îşi desfăşoară activitatea o obligaţie corelativă de a le acorda. Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici sunt reglementate în cap. suplimentul postului. potrivit legii. V din Legea nr. utilizarea termenului de “salariu” pentru a defini contraprestaţia activităţii desfăşurată de funcţionarii publici. sporul pentru vechime în muncă.” “Funcţionarii publici beneficiază de pensii precum şi de celelalte drepturi de asigurări sociale de stat. În ce priveşte drepturile funcţionarilor publici ce privesc situaţia personală a acestora. Potrivit legii.salariul de bază.” În doctrina actuală. în două mari categorii şi anume: drepturi şi obligaţii cu caracter general. este firesc ca aceştia să mai beneficieze şi de o serie de drepturi cuvenite la încetarea activităţii. pe care le au toţi funcţionarii publici şi drepturi şi obligaţii speciale. ajutoare în cazul accidentelor de muncă sau a bolilor profesionale. d). Cea mai des întâlnită delimitare din doctrina actuală românească este însă. şi drepturi şi îndatoriri specifice funcţiei publice deţinute. care este de regulă. condiţii normale de muncă şi igienă. suplimente etc. legea prevede expres. cu precizarea posibilităţii desfăşurării unor ore suplimentare. “Funcţionarii publici au dreptul. Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici.” “Autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să asigure funcţionarilor publici.). suplimentul corespunzător treptei de salarizare. de natură să le ocrotească sănătatea şi integritatea fizică şi psihică. raporturile de serviciu nu pot înceta şi nu pot fi modificate decât din iniţiativa funcţionarului public în cauză. “Pentru activitatea desfăşurată. pe de altă parte. în condiţiile legislaţiei speciale în materie. Funcţia se exercită în mod limitat în timp şi în cadrul unui program bine determinat. dreptul la pensie de urmaş. asistenţa medicală gratuită în instituţiile sanitare publice. care să ocrotească sănătatea. de 8 ore pe zi şi de 40 ore pe săptămână. concediu.

susţinea un autor. Statutul funcţionarilor publici mai enunţă dreptul acestora de a beneficia în exercitarea atribuţiilor lor de protecţia legii.privită în doctrina occidentală ca.161/2003 fusese adăugat un nou articol. el conţinând doar două dimensiuni ale acestuia şi anume: asocierea sindicală şi asocierea profesională. violenţelor. un prejudiciu material. 123 . exercitarea nu este obligatorie. Pentru garantarea acestui drept. legiuitorul constituant român garantând atât libertatea de a avea o anumită opinie cât şi libertatea de a exprima această opinie.40 din Constituţia republicată. prin Legea nr. ca un principiu de exercitare a drepturilor funcţionarilor publici. Libertatea de opinie este inviolabilă. autoritatea sau instituţia publică va solicita sprijinul organelor abilitate. Ulterior dispoziţiei statutare mai sus menţionate. raporturile de serviciu ale acestuia se suspendă pe o perioadă egală cu cea a mandatului în funcţia de conducere din organizaţia sindicală. în mod liber. să înfiinţeze organizaţii sindicale. privită în doctrină. religioase. Fiind vorba de un drept. În situaţia în care înalţii funcţionari publici sau funcţionarii publici care au calitatea de ordonatori de credite sunt aleşi în organele de conducere ale organizaţiilor sindicale. etnice. Funcţionarii publici pot. putând exista autorităţi şi instituţii în care să nu existe organizaţii sindicale sau să existe funcţionari publici care să nu facă parte din ele.30 din Constituţia republicată. presupune respectarea dispoziţiilor cu valoare de principiu consacrate prin norma constituţională privitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. din culpa autorităţii sau a instituţiei publice. Restrângerea exercitării dreptului de asociere sindicală. chiar înainte de adoptarea Statutului. ca urmare a retragerii sale din activitate. sindicale. Această limită este variabilă în raport cu natura funcţiilor şi cu gradul de răspundere al funcţionarilor. potrivit căruia: “Funcţionarul public are dreptul de a fi informat cu privire la deciziile care se iau în aplicarea prezentului statut şi care îl vizează în mod direct. De asemenea. referitor la libertatea de exprimare. Dreptul la opinie al funcţionarilor publici este garantat. ca dimensiune a dreptului de asociere prevăzut de art. dar libertatea de manifestare a opiniilor este limitată. să adere la ele şi să exercite orice mandat în cadrul acestora. În cazul în care funcţionarul public optează pentru desfăşurarea activităţii în funcţia de conducere în organizaţiile sindicale. de sex. potrivit doctrinei actuale.” “Dreptul de asociere sindicală este garantat funcţionarilor publici. origine socială sau de orice altă natură. aceştia au obligaţia ca în termen de 15 zile de la alegerea în organele de conducere ale organizaţiilor sindicale să opteze pentru una dintre cele două funcţii. Această dispoziţie legală particularizează art. potrivit legii. Obligaţia de a se abţine în manifestarea opiniilor ar trebui să fie mai strictă pentru funcţionarii superiori. în timpul îndeplinirii atribuţiilor. Statutul reglementează obligaţia autorităţii sau instituţiei publice de a-l despăgubi pe funcţionarul public în situaţia în care acesta a suferit. faptelor de ultraj cărora le-ar putea fi victimă în exercitarea funcţiei publice sau în legătură cu aceasta. Pentru a asigura totuşi o protecţie juridică completă a funcţionarilor faţă de posibile discriminări rezultate din exercitarea dreptului la opinie s-a prevăzut interzicerea oricărei discriminări între funcţionarii publici pe criterii politice. cu precizarea expresă a obligaţiei autorităţii sau instituţiei publice de a asigura protecţie funcţionarului public împotriva ameninţărilor. Funcţionarii publici se pot asocia în organizaţii profesionale sau în alte organizaţii având ca scop protejarea intereselor profesionale. În doctrina occidentală se susţine că exerciţiul acestui drept trebuie circumstanţiat după cum funcţionarul se află în timpul serviciului sau în afara orelor de serviciu.29 referitor la libertatea conştiinţei şi art. Prin această prevedere este consacrat dreptul de asociere sindicală. un tip de remuneraţie cuvenit funcţionarului public la încetarea exercitării funcţiei. stare materială.

124 . imparţialitate şi în conformitate cu legea. Funcţionarii publici au obligaţia ca. faţă de superiorii şi subordonaţii ierarhici. funcţia trebuind să se exercite fără întreruperile inerente acţiunilor greviste. ale partidelor politice. îndatoririle de serviciu şi să se abţină de la orice faptă care ar putea aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului funcţionarilor publici. în exercitarea atribuţiilor ce le revin. Fiecărui drept îi corespunde o obligaţie corelativă şi fiecare obligaţie naşte la rândul său. Astfel. Nimic nu opreşte ca statute speciale să nu recunoască un asemenea drept. Funcţionarii publici care se află în grevă nu beneficiază de salariu şi alte drepturi salariale pe durata grevei. Este vorba de o obligaţie care trebuie obligatoriu coroborată cu dreptul la opinie garantat funcţionarilor publici. să nu favorizeze vreun partid politic sau vreo organizaţie căreia îi este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice. dreptul la grevă reprezintă un drept fundamental al salariaţilor. Faţă de formularea iniţială a acestei îndatoriri a funcţionarilor publici. După cum constant se susţine în doctrină. organizaţii cărora le este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice sau din fundaţiile ori asociaţiile care funcţionează pe lângă partidele politice. legea specială în materia soluţionării conflictelor de muncă indică o serie de servicii publice în care declanşarea grevei nu se poate face decât cu menţinerea a cel puţin unei treimi din activitatea normală. consacrat de Constituţie pentru apărarea intereselor profesionale. În esenţă. cu colegii din compartiment şi din instituţie. interzicându-le expres să intre în structurile de conducere ale partidelor politice. cu persoanele fizice sau juridice cu care instituţia intră în contact. drepturilor funcţionarilor publici le corespund anumite îndatoriri care decurg din Statutul acestora. Funcţionarilor publici le este interzis să ocupe funcţii de conducere în structurile sau organele de conducere. economice şi sociale ale acestora. să se abţină de la exprimarea sau manifestarea publică a convingerilor şi preferinţelor lor politice. realizarea unui interes general. alese sau numite. definite conform statutului acestora. Astfel. În ce priveşte enumerarea efectivă a îndatoririlor funcţionarilor publici vom reţine următoarele precizări făcute de legiuitor. ale organizaţiilor cărora le este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice sau ale fundaţiilor ori asociaţiilor care funcţionează pe lângă partidele politice. un drept. în realitatea juridică nu există drepturi şi obligaţii independente unele de altele. nu ar fi trebuit recunoscut dreptul la grevă pentru funcţionarii publici. a îndatoririlor de serviciu. deoarece acesta este incompatibil cu scopul funcţiei publice. “Funcţionarii publici au obligaţia să-şi îndeplinească cu profesionalism. Funcţionarii publici au îndatorirea de a respecta normele de conduită profesională şi civică prevăzute de lege. în condiţiile legii. din anumite considerente ce ţin de regulă de necesitatea asigurării continuităţii unui serviciu public. În doctrina actuală s-a exprimat şi opinia potrivit căreia. precum şi a calităţii serviciilor publice oferite cetăţenilor.“Funcţionarilor publici le este recunoscut dreptul la grevă. Funcţionarii publici de conducere sunt obligaţi să sprijine propunerile şi iniţiativele motivate ale personalului din subordine. Se distinge astfel în doctrină între îndatoriri legate de îndeplinirea funcţiei şi îndatoriri legate de viaţa privată a funcţionarilor publici. în vederea îmbunătăţirii activităţii autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea. cu respectarea obligaţiei de rezervă. şi cu caracterul acesteia de continuitate. varianta actuală aduce o serie de circumstanţieri. dar şi în exteriorul acesteia. Înalţilor funcţionari publici le este interzis să facă parte din partide politice. legiuitorul rezumându-se însă doar la prima categorie.” Profesionalismul se manifestă pe multiple planuri şi anume în relaţiile de serviciu.

” Legea se referă la două categorii de secrete. organizate la iniţiativa ori în interesul autorităţii sau instituţiei publice. a cărui menire este reprimarea greşelilor comise de agenţii publici. Regimul juridic al funcţiei publice include şi problema răspunderii. pentru ei sau pentru alţii. ceea ce atrăgea intervenţia unei răspunderi materiale a acestora. legea stabileşte patru forme de răspundere aplicabile funcţionarilor publici. Sancţiunile disciplinare şi răspunderea funcţionarilor publici. beneficiază de drepturile salariale cuvenite. Potrivit legii. precum şi confidenţialitatea în legătură cu faptele. La numirea într-o funcţie publică. § 3. Nu constituie forme de perfecţionare profesională şi nu pot fi finanţate din bugetul de stat sau din bugetul local. cu acordul conducătorului autorităţii sau instituţiei publice. informaţiile sau documentele de care iau cunoştinţă în exercitarea funcţiei publice. secretul de serviciu. cu vinovăţie. cu excepţia informaţiilor de interes public. Pe perioada în care funcţionarii publici urmează forme de perfecţionare profesională. Răspunderea funcţionarilor publici În doctrina interbelică. dacă le consideră ilegale.188/1999 privind statutul funcţionarilor publici republicată în 2007. direct sau indirect. potrivit legii. având însă dreptul de a refuza. “Funcţionarilor publici le este interzis să solicite sau să accepte. reglementează în capitolul VIII. îndeplinirea acestora. Autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să prevadă în bugetul anual propriu sumele necesare pentru acoperirea cheltuielilor de perfecţionare profesională a funcţionarilor publici organizată la iniţiativa ori în interesul autorităţii sau instituţiei publice. acesta prevede expres obligaţia funcţionarilor publici de a se conforma dispoziţiilor primite de la superiorii ierarhici. în care acesta îşi desfăşoară activitatea. dreptul şi obligaţia funcţionarilor publici de aşi îmbunătăţi în mod continuu abilităţile şi pregătirea profesională. activitatea administraţiei poate fi de multe ori o cauză de daune pentru particularii care vin în contact cu ea. urmate la iniţiativa funcţionarului public. în scris şi motivat. conducătorului autorităţii sau instituţiei publice. Legea consacră un regim juridic complex privitor la perfecţionarea pregătirii profesionale care atrage drepturi şi obligaţii atât pentru funcţionarul în cauză cât şi pentru autoritatea sau instituţia publică. daruri sau alte avantaje. în situaţia în care acestea sunt: a). După cum se poate observa. declaraţia de avere. 125 . a îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea disciplinară. după caz. încălcarea de către funcţionarii publici. civilă sau penală. funcţionarii publici sunt obligaţi să prezinte. precum şi la încetarea raportului de serviciu. de ordine şi disciplină dintr-un serviciu public. alături de cea disciplinară. răspunderea statului şi a funcţionarilor săi era privită ca una din formele de manifestare a responsabilităţii în dreptul administrativ. aspect care reprezintă doar unul din scopurile răspunderii. în considerarea funcţiei lor publice. atrasă de încălcarea unor norme de comportament profesional. Legea nr. obligaţia de a păstra informaţiile ce reprezintă unul din cele două tipuri de secrete. “Funcţionarii publici au obligaţia să păstreze secretul de stat. contravenţională. Statutul reglementează în detaliu. în condiţiile legii. Se pornea de la teza că.” Funcţionarii publici au obligaţia să respecte întocmai regimul juridic al conflictului de interese şi al incompatibilităţilor. stabilite potrivit legii. în condiţiile legii. urmând a fi realizată cu respectarea legislaţiei speciale în materie.Revenind la Statut. referitoare la liberul acces la informaţiile de interes public. Declaraţia de avere se actualizează anual. b). studiile universitare sau studiile de doctorat.

sancţiunile care se aplică şi normele procedurale corespunzătoare. Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim se poate adresa instanţei judecătoreşti. aplicare şi contestare a sancţiunilor disciplinare sunt supuse unor norme speciale. în condiţiile legii. încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri. este interzis. “Încălcarea cu vinovăţie de către funcţionarii publici a îndatoririlor corespunzătoare funcţiei publice pe care o deţin şi a normelor de conduită profesională şi civică prevăzute de lege constituie abatere disciplinară şi atrage răspunderea disciplinară a acestora. fiind vorba de o răspundere administrativ-patrimonială. conflicte de interese şi interdicţii stabilite prin lege pentru funcţionarii publici. nerespectarea secretului profesional sau a confidenţialităţii lucrărilor cu acest caracter. prin statute speciale. f).” Răspunderea disciplinară reprezintă un ansamblu de norme care reglementează actele şi faptele (acţiunile şi inacţiunile) săvârşite de funcţionarul public în exercitarea atribuţiilor sale sau în legătură cu acestea. fiind vorba de latura civilă în procesul penal. persoana respectivă va fi obligată la plata daunelor. În doctrina actuală au fost identificate următoarele trăsături ale răspunderii disciplinare: este o răspundere de drept public. c). h). este doar aplicarea a două sancţiuni de aceeaşi natură juridică pentru aceeaşi faptă. solidar cu autoritatea sau instituţia publică. desfăşurarea în timpul programului de lucru. refuzul de a îndeplini atribuţiile de serviciu. j). manifestări care aduc atingere prestigiului autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea. d).Funcţionarul public poate deci să fie sancţionat cu sancţiuni specifice fiecărei forme de răspundere. Răspunderea juridică a funcţionarului public nu se poate angaja dacă acesta a respectat prevederile legale şi procedurile administrative aplicabile autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea. abaterile şi sancţiunile disciplinare sunt prevăzute prin norme cu putere de lege sau. Constituie abateri disciplinare următoarele fapte: a). În cazul în care acţiunea se admite şi se constată vinovăţia funcţionarului public. absenţe nemotivate de la serviciu. a unor activităţi cu caracter politic. Expresia “răspundere civilă” are în vedere o răspundere pentru pagubele cauzate. b). Aceasta este o instituţie a dreptului administrativ atunci când paguba a fost cauzată printr-un act administrativ declarat ilegal de către instanţa de contencios administrativ. subiectul activ este un funcţionar public iar subiectul pasiv este autoritatea sau instituţia publică la care acesta este încadrat. specifică dreptului administrativ. Poate fi identificată însă şi ca o instituţie a dreptului civil atunci când paguba a fost produsă printr-o faptă plasată în afara atribuţiilor de serviciu. un delict civil ori printr-o infracţiune. g). neglijenţă repetată în rezolvarea lucrărilor. incompatibilităţi. k). alte fapte prevăzute ca abateri disciplinare în actele normative din domeniul funcţiei publice şi funcţionarilor publici Abaterea disciplinară a fost definită în doctrină ca reprezentând fapta săvârşită cu vinovăţie de către funcţionarul public prin care acesta încalcă obligaţiile ce-i revin din 126 . e). întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor. împotriva autorităţii sau instituţiei publice care a emis actul sau care a refuzat să rezolve cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim. nerespectarea în mod repetat a programului de lucru. intervenţiile sau stăruinţele pentru soluţionarea unor cereri în afara cadrului legal. intervine numai în cazul săvârşirii unei abateri disciplinare calificată ca atare prin norme ale dreptului public. principial. deci în cadrul unor raporturi de drept public. Ceea ce. procedurile de constatare. în baza acestora. i).

mustrare scrisă. constituite pentru analizarea faptelor sesizate ca abateri disciplinare şi pentru a propune sancţiunile disciplinare aplicabile. cea mai gravă atrăgând chiar încetarea raportului de funcţie publică. “La individualizarea sancţiunii disciplinare se va ţine seama de cauzele şi gravitatea abaterii disciplinare. dar pe de altă parte. sunt instituite într-un sistem ierarhic. În doctrină s-a mai susţinut pe de-o parte. destituirea din funcţia publică. d).” Sancţiunile disciplinare nu pot fi aplicate decât după cercetarea prealabilă a faptei săvârşite şi după audierea funcţionarului public. de maxim 2 ani. gradul de vinovăţie şi consecinţele abaterii. Statutul se referă la comisiile de disciplină. Se introduce astfel un termen de prescripţie a aplicării sancţiunii. numiţi prin decizia primului-ministru. din cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice.” Într-un articol distinct. în sensul că se aplică funcţionarului public vinovat de săvârşirea abaterii disciplinare. putând fi aplicată o sancţiune mai gravă chiar dacă în prealabil nu fusese aplicată alta mai uşoară. nu sunt prevăzute pentru fiecare abatere disciplinară. precum şi de existenţa în antecedentele acestuia a altor sancţiuni disciplinare care nu au fost radiate în condiţiile legii. unele abateri disciplinare sunt definite sumar iar altele ridică unele probleme. suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau. au caracter personal. sub sancţiunea nulităţii. Sancţiunile disciplinare sunt: a). comportarea generală în timpul serviciului a funcţionarului public.raportul de funcţie publică sau în legătură cu acesta şi care afectează statutul său socio-profesional şi moral. la propunerea ministrului administraţiei şi internelor. Refuzul funcţionarului public de a se prezenta la audieri sau de a semna o declaraţie privitoare la abaterile disciplinare care i se impută se consemnează într-un proces verbal. că această enumerare limitativă reprezintă un pas înainte faţă de alte reglementări. diminuarea drepturilor salariale cu 5-20% pe o perioadă de până la 3 luni. ce are însă un caracter relativ. c). Din conţinutul normei legale pot fi făcute următoarele precizări cu privire la sancţiunile disciplinare aplicabile funcţionarilor publici: se stabilesc numai prin norme cu putere de lege. Din comisia de disciplină face parte şi un reprezentant al organizaţiei sindicale reprezentative sau după caz. împrejurările în care aceasta a fost săvârşită. Pe lângă o sancţiune cu caracter moral. Audierea funcţionarului public trebuie consemnată în scris. retrogradarea în treptele de salarizare sau retrogradarea în funcţia publică pe o perioadă de până la un an. comisia de disciplină este compusă din 5 înalţi funcţionari publici. Pentru înalţii funcţionari publici. k Μustrarea scrisă se poate aplica direct de către persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică. Sancţiunile disciplinare se aplică în termen de cel mult 1 an de la data sesizării comisiei de disciplină cu privire la săvârşirea abaterii disciplinare dar nu mai târziu de 2 ani de la data săvârşirii abaterii disciplinare. în cazul în care sindicatul nu este reprezentativ sau funcţionarii publici nu sunt organizaţi în sindicat. la propunerea comisiei de disciplină. putând determina dificultăţi în înţelegerea şi aplicarea concretă a sancţiunii. de promovare în funcţia publică pe o perioadă de la 1 la 3 ani. principiu fundamental aplicabil regimului răspunderii disciplinare a funcţionarului public. dar care în primul rând. afectează cariera funcţionarului public. legea reglementează sancţiuni cu caracter precumpănitor material şi sancţiuni cu caracter material. e). Celelalte sancţiuni se aplică de persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică. după caz. 127 . b). aplicarea uneia sau alteia fiind lăsată la latitudinea autorităţii competente cu sancţionarea. un reprezentant desemnat prin votul majorităţii funcţionarilor publici pentru care este organizată comisia de disciplină.” Legea prevede astfel principiul individualizării sancţiunii disciplinare.

organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină precum şi componenţa. Este adevărat că instanţa judecătorească trebuie să verifice legalitatea actului de sancţionare. să fie propusă nesancţionarea celui care a săvârşit abaterea disciplinară. aceste litigii urmează să fie soluţionate de către instanţa judecătorească potrivit Legii contenciosului administrativ.” Faţă de regimul de drept comun în materia răspunderii administrativcontravenţionale prin care a fost stabilită competenţa judecătoriei în a cărei circumscripţie a fost săvârşită contravenţia. Potrivit legii. funcţionarul public nemulţumit de sancţiunea aplicată se poate adresa instanţei de contencios administrativ. Pentru primele două sancţiuni disciplinare. în cadrul răspunderii administrative a funcţionarilor publici. diferite de cele săvârşite în afara activităţii profesionale. deoarece modificarea actului administrativ de sancţionare ar echivala cu o imixtiune a puterii judecătoreşti în sfera de competenţă a administraţiei publice. Statutul prevede expres competenţa judecătoriei în a cărei circumscripţie îşi are sediul autoritatea sau instituţia publică în care este numit funcţionarul public sancţionat. ea va dispune anularea actului şi poate. care poate să nu fie cea de la locul săvârşirii contravenţiei. celelalte sancţiuni disciplinare cu excepţia destituirii din funcţia publică. având în vedere acele fapte ce constituie contravenţii. de a soluţiona plângerea acestuia. Există însă o derogare de la procedura comună. nu poate fi exclusă nici situaţia ca. la propunerea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici. după cum şi persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică poate aplica o sancţiune mai uşoară sau mai severă decât cea propusă de comisia de disciplină. în termen de un an de la expirarea termenului pentru care au fost aplicate. mustrarea scrisă. în urma cercetării. să indice sancţiunea cea mai severă care ar putea fi aplicată funcţionarului public. solicitând anularea sau modificarea. în doctrină s-a subliniat că este vorba despre o răspundere administrativ-contravenţională. 128 . funcţionarul public se poate adresa cu plângere la judecătoria în a cărei circumscripţie îşi are sediul autoritatea sau instituţia publică în care este numit funcţionarul public sancţionat.Modul de constituire. a ordinului sau dispoziţiei de sancţionare. Această dispoziţie a fost considerată neconstituţională. Sancţiunile disciplinare se radiază după cum urmează: în termen de 6 luni de la aplicare. Dacă instanţa judecătorească apreciază că actul de sancţionare este nelegal. însă nu poate ea însăşi să aplice o sancţiune disciplinară unui funcţionar aparţinând administraţiei publice. situaţie în care însă. Răspunderea contravenţională a funcţionarilor publici se angajează în cazul în care aceştia au săvârşit o contravenţie în timpul şi în legătură cu sarcinile de serviciu. Referitor la această prevedere legală. În tăcerea legii. în termen de 7 ani de la aplicare. Faţă de prevederile Statutului. care implică o răspundere contravenţională potrivit dreptului comun în materie. asemeni oricărui cetăţean. “Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii. sancţionarea diferită trebuie motivată. astfel încât să existe o anumită proporţionalitate între sancţiunea aplicată şi gravitatea faptei săvârşite. săvârşite în timpul şi în legătură cu atribuţiile de serviciu. destituirea din funcţia publică. Statutul adăugând la soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de judecată şi pe aceea a modificării ordinului sau dispoziţiei de sancţionare. în doctrină s-a apreciat că. în absenţa altor dispoziţii procedurale speciale. inclusiv în ce priveşte individualizarea sancţiunii. după caz. cel mult. modul de sesizare şi procedura de lucru ale acestora se stabilesc prin hotărâre a Guvernului. radierea se constată prin act administrativ al conducătorului autorităţii sau instituţiei publice. atribuţiile. dar nu mai aspră decât cea iniţial dispusă. de a soluţiona plângerea contravenientului. s-a apreciat în doctrină.

c). unor terţe persoane. “Dacă instanţa judecătorească dispune achitarea sau încetarea procesului penal. În ce priveşte modul de reparare a pagubelor aduse autorităţii sau instituţiei publice. persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de o autoritate publică. va fi sesizată comisia de disciplină competentă. Într-o formă sintetică. după caz. răspunderea funcţionarului public îşi are sorgintea în art. funcţionarul public în cauză se poate adresa instanţei de contencios administrativ. După cum se poate observa. în primele două situaţii. Potrivit Statutului. legiuitorul nu a prevăzut un termen în care funcţionarul se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi nici dacă procedura prealabilă pe care legea contenciosului administrativ o prevede mai este obligatorie. pentru pagubele produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiei publice în care funcţionează. dreptul comun al contravenţiilor stabileşte şi calea de atac a recursului la secţia de contencios administrativ a tribunalului. pe baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie. vom interpreta că. fie autorităţii sau instituţiei publice din care fac parte. numită într-o funcţie publică 129 .52 alin. răspunderea civilă a funcţionarului public se angajează: a). răspunderea patrimonială a funcţionarilor publici intervine în cazul în care aceştia au cauzat prin actele sau faptele lor anumite prejudicii.(1) din Constituţia republicată.” § 4. contra statului sau contra autorităţii. pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit. în doctrină s-a relevat că. care împiedică înfăptuirea justiţiei. b). în calitate de comitent. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ) 1. funcţionarul public reprezintă persoana: a. potrivit căruia. În ce priveşte răspunderea penală a funcţionarului public. iar fapta funcţionarului public poate fi considerată abatere disciplinară. Dreptul conducătorului autorităţii sau instituţiei publice de a emite ordinul sau dispoziţia de imputare se prescrie în termen de 3 ani de la data producerii faptei. pentru daunele plătite de autoritatea sau instituţia publică. anularea actului şi repararea pagubei. Împotriva ordinului sau dispoziţiei de imputare. iar funcţionarul public respectiv îşi va relua activitatea în funcţia publică deţinută anterior şi îi vor fi achitate drepturile salariale aferente perioadei de suspendare. de serviciu sau în legătură cu serviciul.Deoarece. persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică va dispune suspendarea funcţionarului public din funcţia publică pe care o deţine. iar în a treia situaţie. prin asumarea unui angajament de plată. În cea de-a treia situaţie. în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei sau. În cazul în care funcţionarul public este trimis în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii. suspendarea din funcţia publică încetează. printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal al unei cereri este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins. fie unei alte persoane fizice sau juridice de drept public sau privat. acesta poate fi exercitat şi de către funcţionarii publici. aceasta se va dispune prin emiterea de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice a unui ordin sau a unei dispoziţii de imputare. Potrivit Statutului funcţionarilor publici. aceasta intervine pentru infracţiunile săvârşite în timpul serviciului sau în legătură cu atribuţiile funcţiei publice pe care o ocupă. În situaţia în care nu sunt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii penale.

accesul la funcţia publică respectă principiile: a.b. limitat 9. Sunt înalţi funcţionari publici: a) secretarii generali adjuncţi din ministere. aleasă într-o funcţie publică 2. 21 de ani împliniţi c. o persoană trebuie să aibă vârsta de minimum: a. fără personalitate juridică 8. înalţi funcţionari publici. disciplinară. În statele Uniunii Europene. a îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea: a. b) secretarii municipiilor. cu personalitate juridică b. asigurat b. civilă c. intră în categoria angajaţilor cu contract de muncă c. funcţionari de conducere şi funcţionari de execuţie b. 16 ani împliniţi 5. Dreptul la opinie al funcţionarilor publici este: a. c) directorii generali adjuncţi din cadrul ministerelor. legalităţii şi transparenţei b. Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici reprezintă: a. d) directorii executivi ai serviciilor deconcentrate ale ministerelor. un organ subordonat Ministerului Administraţiei şi Internelor. suspendarea actului de numire în funcţie c. intră în categoria funcţionarilor publici b. Refuzul depunerii jurământului de credinţă de către funcţionarul public atrage: a. garantat c. revocarea actului administrativ de numire în funcţie 7. egalităţii şi meritului 4. contravenţională. numită sau aleasă într-o funcţie publică c. motivării şi proporţionalităţii c. 18 ani împliniţi b. intră în categoria liberilor profesionişti 3. cadrele didactice: a. un organ de specialitate al administraţiei publice centrale. anularea actului de numire în funcţie b. civilă sau penală. Încălcarea de către funcţionarii publici. Pentru a ocupa o funcţie publică. cu vinovăţie. după caz 10. Potrivit Statutului funcţionarilor publici. funcţionari debutanţi şi funcţionari definitivi 6. După nivelul atribuţiilor titularului funcţiei publice distingem: a. funcţionari de conducere şi funcţionari de execuţie c. o autoritate administrativă autonomă c. 130 . penală b. printre alte condiţii.

revăzută şi adăugită.Beck. a III-a revăzută şi adăugită. Comentarii Beck. 2004. Ioan SANTAI. Mihai CONSTANTINESCU. Ed. 1992. ediţia a II-a revăzută şi actualizată. Constituţia României – comentată şi adnotată. ed. Ed.Tratat elementar. Ioan VIDA. Drept administrativ. Dumitru BREZOIANU. Ed. Ed. Drept administrativ. Bucureşti. Sylvi. a II-a. Universul Juridic. a III-a revăzută şi actualizată. Elena Simina TĂNĂSESCU. Accent.. ed. Ioan MURARU. Explicaţii şi comentarii. Anton TRĂILESCU. 2007. All Beck. Cristian Giusepe ZAHARIE. Verginia VEDINAŞ. Ed. vol. All Beck. Drept administrativ. Drept administrativ român. Bucureşti.Beck. Les systèmes politico-administratifs de l'Europe des Douze. Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei. Ed. Bucureşti. Ion VIDA. a III-a revăzută şi adăugită. Bucureşti. Rosetti. Ed. Bucureşti. Antonie IORGOVAN. Liviu COMAN KUND. 131 . Liviu GIURGIU. vol. ed. Cluj-Napoca. Rodica Narcisa PETRESCU.Bibliografie orientativă Antonie IORGOVAN.H. Lumina Lex.H. Casa de Presă şi Editură “Tribuna”. Tratat de drept administrativ. ed. Bucureşti. Mihai CONSTANTINESCU. Ed. Drept administrativ. C. Partea I. Mihai OROVEANU. Lumina Lex. a doua revăzută şi adăugită.Beck. colecţia Legi comentate. I. 1994. 2006.Tratat elementar. 2008. Ed. Ed. Bucureşti. 2003. Partea generală. Ed. Antonie IORGOVAN. Mihai CONSTANTINESCU. Ed. Bucureşti.J. 2003. Bucureşti. Alexandru NEGOIŢĂ. Antonie IORGOVAN. 2004. Ed. Tratat de drept administrativ român. ed. Cluj-Napoca. a IV-a. 2008. Bucureşti. ediţie revizuită pentru uzul studenţilor. a II-a. Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii-. 2008.A. Drept administrativ. Ed. 2002. Alexandru-Sorin CIOBANU. Florin VASILESCU. Regia Autonomă „Monitorul Oficial”. Mircea PREDA. Ed. Drept administrativ. Dana APOSTOL TOFAN. Beck. vol. 2008.Beck. Ed. 2007.H. Bucureşti. Bucureşti.I. Editions Montchrestien – E. ed. Drept administrativ. Administrations comparées. Dana APOSTOL TOFAN. 3. Ioan MURARU. Sisteme administrative europene. All Beck. Lumina Lex. Ioan MURARU. Aurel SEGĂRCEANU. 2005. Elena Simina TĂNĂSESCU. Ed. Ed. Bucureşti. 1998. ed. Corneliu MANDA. Universul Juridic. Regia Autonomă „Monitorul Oficial”. Ed. Ed. 2002. C. Instituţii administrative. Ed. C. Sylvi. Tratat de drept administrativ. 1996. 2008. coordonatori Ioan MURARU. Jaques ZILLER. Bucureşti. Bucureşti. Drept administrativ. ed. Ed. 1993. Drept administrativ. 4. Florin COMAN KUND. a IV-a.H. Cerma. 2002. Valentin PRISĂCARU. Partea generală. Risoprint. Bucureşti. Emil BĂLAN. Sibiu. 2006. Ion DELEANU. Comentariu pe articole. Constituţia României. Ed. Bucureşti. 2004. Instituţii administrative europene. C. I. C. Revizuirea Constituţiei.H. Paris. Bucureşti. revăzută şi actualizată. Puterea executivă şi administraţia publică. Sinteze teoretice şi exerciţii practice pentru activitatea de seminar. Bucureşti.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->