Sunteți pe pagina 1din 2

Migratiile popoarelor

Migraţia popoarelor (sau invaziile barbare) este numele dat migraţiilor umane din
Europa care au marcat tranziţia dintre Antichitate şi Evul Mediu.

Dintre toate invaziile migratorilor cu care s-a confruntat omenirea de-a lungul istoriei,
cele din secolele III-VIII din Europa Occidentală au rămas în conştiinţa colectivă ca
reprezentând “marile invazii barbare”, model prin excelenţă al distrugerii în toate
planurile şi mai ales al bulversărilor axiologice.

Pentru istoriografie problema nu se poate pune, însă, în termeni atât de generali.


Migraţiile acestei perioade pot fi privite din multiple puncte de vedere, de la a cerceta
resorturile care au pus în mişcare masele, până la a înţelege consecinţele ultime ale
fenomenului.

Acestea au fost considerate de către Le Goff o “fugă înainte” a unor popoare împinse din
spate de către altele, care la rândul lor vor fi dislocate.

Primii apăruţi sunt germanii răsăriteni, vizigoţii şi apoi ostrogoţii. În anul 410 regele
Alaric al vizigoţilor reuşeşte chiar să cucerească Roma. În 476 ultimul rege roman este
detronat de regele ostrogot Odoacru, care întemeiază un regat în Italia. Sunt urmaţi de
suebi, vandali şi alemani, care trec Rinul tot la începutul secolului al V-lea. În Galia
înaintează burgunzii, francii şi alemanii, iar iuţii, anglii şi saxonii traversează Marea
Nordului şi se stabilesc în Britannia. În secolul VI, tot în Italia, se stabilesc longobarzii.
În aceleaşi secole, în Africa, ia naştere regatul vandalilor.

Aceste invazii au fost caracterizate ca “o frenezie a distrugerii”, caracterizare justă numai


dacă ne limităm strict la momentele “invadării” propriu-zise, marcate inevitabil de
distrugeri materiale şi atrocităţi.

Problema cea mai importantă care se pune aici este dacă, şi în ce măsură, căderea
Imperiului de Apus, în anul 476, a fost o consecinţă a invaziilor triburilor germanice.
Formal, răspunsul e evident pozitiv, căci un rege barbar este cel care îl detronează pe
ultimul rege al Romei. Material, ne putem rezuma la întrebarea atât de plastică: Imperiul
Roman a murit de moarte bună sau a fost ucis mişeleşte? Ne aflăm pe terenul unei celebre
controverse istoriografice desfăşurate între “romanişti” şi “germanişti”.

Chiar dacă nu putem vorbi de un învăţământ instituţionalizat în Imperiul Roman, totuşi


ideea “educaţiei” exista încă din timpurile clasice. În secolul al V-lea ea era încă vie,
pentru ca treptat “educaţia laicilor să devină ceva ieşit din comun”. Biserica preia această
sarcină a educării şi devine principalul centru al învăţământului de diferite grade.

Dispariţia învăţământului laic va duce şi la fragmentarea dialectală, tendinţă care exista


încă înaintea cuceririlor, dar pe care barbarii o vor grăbi şi accentua. Totuşi, tot Biserica
are meritul menţinerii limbii latine prin păstrarea ei în liturghie şi în abaţii, călugării
având nevoie de ea spre a citi Biblia.

Prima uitată este limba greacă, ceea ce înseamnă implicit renunţarea la filosofia şi
literatura grecească. Încet, încet, mult din cultura clasică este lăsat la o parte. Chiar dacă
au avut şi ei o anumită contribuţie, nu poate fi aruncată pe umerii barbarilor întreaga vină
pentru aceste schimbări. Ei nu au fost împotriva culturii clasice ci pur şi simplu nu i-au
arătat interes, preluând din ea doar partea care viza realităţi practice şi concrete, ştiinte
precum arhitectura şi medicina. Totuşi, unii văd în literatura populară a germanicilor
originea cântecelor de gesta de mai târziu.

Un alt factor care a dus la decăderea culturii clasice a fost apariţia culturii creştine. Un
exemplu sugestiv este cel al literaturii bisericeşti care tinde să coboare nivelul pentru a fi
înţeleasă de mase. Locul eroilor antici este luat acum de sfinţi, dovadă stând
impresionabilul număr de hagiografii al perioadei, unul dintre noile genuri predilecte ale
literaturii. Se vorbeşte în istoriografie despre o “provincializare” a culturii, renunţându-se
firesc la universalismul greco-roman.

Este greu să tragi concluzii generale fără a degenera în truisme. Rolul barbarilor, în speţă
al valului germanic, a fost deosebit de important pentru această parte a lumii. Ciocnirea
între “civilizaţia cetăţilor” şi cea a triburilor a schimbat definitiv aspectul acestei lumi. A
spune că a fost “bună” sau “rea” înseamnă a face judecări de valoare care nu îşi au locul
în istorie şi, mai mult, înseamnă să faci o istorie “a ceea ce ar fi putut sa fie”, pe cât de
inutilă, pe atât de înşelătoare.

Cunoscuta controversă, care a animat aceste pagini, între istoricii “romanişti” şi cei
“germanişti”, poate fi considerată ca reprezentând teza şi antiteza. Sinteza nu este decât
un alt fel de a spune că adevărul rămâne undeva la mijloc. Fiecare personaj al acestei
“drame” a avut geniul şi scăderile sale. Meritul unora este de a fi ştiut să păstreze şi să
perpetueze o moştenire, pe când meritul celorlalţi este de a fi adus un suflu nou în acest
“corp” ostenit. În fond, cum această invazie nu a fost prima şi, probabil, nici cea mai
puternică, ne putem gândi că barbarii au fost “primiţi” atunci când totul era deja copt
pentru marea schimbare.