INTRODUCERE

Psihologia socială este subdomeniul psihologiei care studiază comportamentul individual

în context social. Ea încearcă să descifreze cauzele şi natura comportamentului în situaţii sociale.
Psihologia socială abordează două aspecte: impactul social asupra comportamentului individual
şi aporturile personale în iniţierea şi cristalizarea unor fapte.
 CAPITOLUL I. OBIECTUL PSIHOLOGIEI SOCIALE
1.1. Sociologie şi Psihologie. Fenomenul Social
Psihologia socială operează cu o categorie aparte de fenomene, cele care apar în cadrul
interacţiunii social – psihologige, între un anumit context situaţional obiectiv şi anumite
particularităţi psihologice, subiective, ale celor angrenaţi în diverse situaţii. Prin contextul social
– obiectiv se înţeleg inclusiv alte persoane, aflate în ambianţa noastră, anticipînd contextul
central ale psihologiei sociale, interacţiunea. Pe baza acesteia, între social şi psihologic, apare un
nou fenomen: fenomenul psihosocial.
1.2. Omul şi Procesele Psihice în Perspectiva Psihologiei Sociale
Pentru a elucida omul şi procesele psihice din punct de vedere psihosocial, se impun două
teze fundamentale:
1. nimic nu există în psihologia umană care să nu fie influenţat şi condiţionat social.
2. nimic nu există în societate care să nu aibă corespondenţe, componente şi implicaţii
psihologige.
Grupul, societatea sunt produse ale acţiunii umane, pentru că omul este un subiect activ
care contribuie la producerea vieţii sociale. Diverse forme de activitate productivă, mişcările
sociale, mobilitatea socială, ş.a. sunt expresia implicării active a omului în societate.
1.3. Definiţii ale Obiectului Psihologiei Sociale
1. Este studiul ştiinţific al experienţei şi conduitei indivizilor în relaţia cu stimulii sociali
(Muzafer Sherif);
2. Este ştiinţa evenimentelor, conduitei interpersonale (Krech & Crutchfield);
3. Este studiul interacţiunii umane (John B. Watson);
4. Examinează şi explică modul în care gîndirea, sentimentele, conduita indivizilor sunt
influenţate de prezenţa actuală, imaginată, sau implicată a altora (Gordon Allport);
5. Se ocupă de studiul particularităţilor psihice ale omului ca ştiinţă socioculturală şi ale
conduitei sale în cadrul grupului din care face parte, cît şi cu studiul psihologiei de grup,
colective şi de masă, aşa cum se manifestă ele în activitatea umană (P. Golu);
6. Este studiul ştiinţific al influenţei reciproce a indivizilor şi contextul său social (Sabini).
1.4. Perspective Epistemologice Asupra Psihologiei Sociale
1. Din partea psihologiei: Se concentrează asupra influenţei stimulilor sociali asupra
indivizilor şi asupra studiului percepţiei şi cunoaşterii de către om a vieţii sociale. Este o
perspectivă intraindividuală.
 2. Din partea sociologiei: Se preocupă de studiul interacţiunii sociale, comunicării sociale,
construcţiei sociale prin intermediul limbii, etc. Este o perspectivă interindividuală, în cadrul
căreia există o serie de concepţii (psihanalitice, cognitive, interacţioniste), i.e. nivele de analiză.
 CAPITOLUL II. NIVELUL DE ANALIZĂ ÎN PSIHOLOGIA SOCIALĂ
1. Nivelul intraindividual – pune accent pe procesele intraindividuale, adică mecanismele
prin care oamenii îşi organizează percepţia şi îşi evaluează ambianţa socială.
2. Nivelul interindividual şi situaţional – analizează procesele interindividuale aşa cum au
ele loc într-o situaţie dată; indivizii au o poziţie interşanjabilă şi nu interesează poziţiile pe care
le au în afara unei situaţii date.
3. Nivelul socio-poziţional / al relaţiilor de putere şi statut – se focalizează pe poziţia
ocupată de individ în societate şi grupuri, pe care individul le poartă cu el, le manifestă într-o
situaţie anume, etc.
Exemplu: Agresiunea
1. teorii referitoare la „instinctele agresive” – nivelul intraindividual
2. teoriile frustrţie-agresiune (Dollart) – nivelul interindividual (o altă persoană s-a opus, a
intervenit în realizarea scopului, a generat agresiunea)
3. conflictele şef-sublatern, violările de norme – nivel socio-poziţional
4. acţiunile agresive colective, grupuri incompatibile – nivelul convingerilor sociale
 CAPITOLUL III. PRINCIPII, LEGI, STRUCTURI CONCEPTUALE, METODE
1.1. Metode
1. experimentul
2. tehnicile non-experimentale / cercetările corelaţionale
3. observaţia
4. măsurarea atutudinilor
1.2. Principii
1. Principiul determinismului: indivizii şi grupurile reflectă influenţele constante şi
episodice ale mediului social, ale celorlalţi;
2. Principiul dezvoltării: diversele fenomene psihice sunt rezultatul interacţiunii evolutive
a indivizilor între ei, individ – grup, etc.;
3. Principiul comunicării: procesele de comunicare au un rol fundamental în formarea şi
manifestarea fenomenelor psihice interpersonale, de grup şi de masă;
4. Principiul abordării valorice: studiul fenomenelor psihosociale din punct de vedere al
semnificaţiei lor asupra indivizilor, grupurilor, societăţii.
1.3. Legi
Există anumite constante cu caracter legic care se stabilesc între diferitele fenomene
psihosociale.
Concepte de bază:
1. fenomen social (împletirea dintre social şi psihologic)
2. intercaţiune
3. influienţă socială
4. comportament individual, comportament de grup
Ca orice ştiinţă, psihologia socială are un sistem teoretic şi aplicativ, subramuri, în funcţie
de domeniul de activitate umană: psihologie socială educaţională, juridică, a grupurilor mici,
organizaţională, ş.a.
 CAPITOLUL IV. SCURT ISTORIC AL PSIHOLOGIEI SOCIALE
1.1. Perioada preparadigmatică
Acestea se desfăşoară între 1880 şi 1935. Exponenţii sunt: Norman Triplett (care a
publicat primul în American Journal of Psychology), Maximilian Ringelmann, William
McDougall, Edward Alsworth Ross, Floyd Henry Allport.
1.2. Conturarea paradigmei ştiinţifice
Între 1935 şi 1945 se dezvoltă caracterul ştiinţific al disciplinei. Muzafer Sherif introduce
în mod hotărât experimentul şi a demonstrat că se pot face studii de laborator în acest domeniu.
Kurt Lewin este un alt nume sonor în această perioadă, care propune teoria cîmpului social. El
susţine că comportamentul individului este o funcţie ce descrie interacţiunea dintre persoană şi
mediul înconjurător. Tot Lewin argumentează că cercetările din domeniul psihologiei sociale
trebuie să aibă finalitate în rezolvarea unor probleme sociale majore.
1.3. Perioada paradigmatică
Se desfăşoară între 1946 şi 1960. Fondurile masive asigură o dezvoltare importantă a
psihologiei sociale. Gordon Allport studiază prejudecăţile şi stereotipurile sociale; Solomon
Asch studiază confirmarea şi influenţa socială, cît şi percepţia persoanei; Leon Festinger se
aplică asupra comparaţiilor sociale şi propune teoria disonanţei cognitive; Fritz Heider avansează
teoria atribuirilor cazuale şi investighează atracţia inerpersonală; Carl Hovland este interesat de
persuasiune şi schimbare atitudinală; John Thibaut şi Harold Kelley studiază grupurile restrînse
şi propun teoria schimburilor sociale.
1.4. Perioada de criză
Între 1961 şi 1975 domeniul capătă un caracter divergent, dezvoltîndu-se numeroase
interese diferite şi ramuri de cercetare. Domină experimentele de laborator. Psihologi importanţi
în această perioadă sunt: Harold Kelley (cogniţia individului în context social), Stanley
Schachter (afectivitate şi emoţii), Albert Bandura (agresivitatea).
1.5. Perioada actuală
După perioada de criză emerg două orientări teoretice majore: prima explică
comportamentul social prin factori proximali (motivaţie, cogniţie, afecte, percepţie, etc.) iar a
doua recurge la factori distali (presiunea de a se conforma grupului, interacţiunea cu ceilalţi,
influenţa socială, etc.). Din punct de vedere metodologic se concretizează două orientări: una
centrată pe experimente de laborator, iar a doua pe studii de teren, studii de caz etc. .
 BIBLIOGRAFIE
1. Petru Curşeu, Curs Universitar Psihologie Socială. Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele
Educaţiei, Universitatea Babes-Bolyai Cluj-Napoca