CUPRINS

Persoana Fizică.....................................................................................................4
Introducere......................................................................................................4

Capacitatea juridică a persoanei fizice.................................................................4

I.1. Capacitatea juridică civilă............................................................................4

I.1.1. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice............................................5

I.1.2. Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice............................................7

Bibliografie...........................................................................................................9

Anexe..................................................................................................................10
 Persoana Fizică

Introducere
În doctrina juridică, expresia „persoană fizică” este utilizată pentru a desemna
„individul uman ca entitate socială şi juridică”1. Acesta apare cel mai frecvent în raporturile
juridice ce fundamentează ordinea de drept existentă într-un anumit stat, fiind subiectul
principal de drepturi şi obligaţii. Subiectul menţionat poate fi cetăţean al statului respectiv,
un cetăţean străin, un cetăţean cu dublă cetăţenie sau un apatrid.
Personalitatea juridică este recunoscută în mod automat indivizilor cu care statul se
află într-o legătură de cetăţenie şi numai condiţionat cetăţenilor străini şi (eventual)
apatrizilor2.

Capacitatea juridică a persoanei fizice

În general, cetăţenii pot să participe la orice raport juridic indiferent de natura
acestuia, bucurându-se astfel, de o capacitate juridică generală. Pot intra în raporturi juridice,
atât între ei, cât şi cu statul, cu organele acestuia sau cu alte persoane juridice (regii
autonome, societăţi comerciale, instituţii culturale etc.).
Participarea cetăţenilor la raporturile juridice poartă, în primul rând, amprenta
sistemului de drept în ansamblul său, marcată fiind şi de specificul fiecărei ramuri de drept.
Dreptul fiecărui stat fixează atât momentul dobândirii capacităţii juridice, cât şi
întinderea, volumul drepturilor şi obligaţiilor ce-i alcătuiesc conţinutul, precum şi încetarea
acesteia. De la o ramură de drept la alta, capacitatea juridică prezintă trăsături specifice,
ramificându-se în capacitate: constituţională, administrativă, penală, civilă, de dreptul
muncii, familiei etc.

I.1. Capacitatea juridică civilă

În dreptul civil, faţă de alte ramuri de drept, capacitatea juridică prezintă unele note
specifice.
Capacitatea juridică civilă se identifică cu aptitudinea generală şi abstractă a unei
persoane de a avea drepturi şi obligaţii în cadrul unor raporturi juridice civile. Ea aparţine
tuturor persoanelor, în mod egal, chiar dacă nu au o voinţă conştientă sau suficient
dezvoltată.
În dreptul civil, deci, recunoaşterea capacităţii juridice nu include întotdeauna şi
dreptul persoanelor de a-şi exercita drepturile şi îndeplini obligaţiile prin actele lor personale.
Pentru ca o persoană să-şi poată realiza drepturile sau să-şi asume obligaţiile prin actele sale
proprii, săvârşind personal acte juridice, trebuie să fie capabilă să înţeleagă şi să aprecieze
consecinţele acestor acte. Ea trebuie să fi atins un anumit grad de dezvoltare bio-psihică, să
aibă o anumită experienţă de viaţă, (un anumit grad de dezvoltare şi gândire).
De aceea, exercitarea personală a drepturilor şi obligaţiilor în raporturile juridice nu
coincide cu momentul dobândirii acestora, fiind condiţionată de existenţa capacităţii de
exerciţiu.
1
Elena Iftime, Introducere în studiul dreptului civil, Ed. Universităţii Suceava, 2003.
2
Idem.
4
 În dreptul civil se face distincţie între capacitatea de folosinţă şi cea de exerciţiu, ca
elemente ale capacităţii civile. Exemplul dreptului civil rămâne oarecum izolat întrucât
regula ce trebuie reţinută este cea a unicităţii capacităţii juridice, divizarea acesteia în
capacitate de folosinţă şi de exerciţiu, reprezentând excepţia. Caracterul unic al capacităţii
juridice presupune că titularul drepturilor şi obligaţiilor exercită direct şi personal atributele
personalităţii sale. În dreptul constituţional, al muncii sau al familiei, cele două componente
ale capacităţii juridice nu pot fi despărţite. Nu poate fi separată, de exemplu, capacitatea de a
avea drepturi electorale de capacitatea de a le exercita, după cum nu poate fi separată
capacitatea de a întemeia o familie sau de a intra într-un raport de muncă, de exerciţiul
acestor drepturi.
Trebuie subliniat, însă, că divizarea capacităţii civile în cele două componente este
justificată numai în cazul acelor drepturi subiective care pot aparţine unui titular, fără a fi
nevoie ca exercitarea lor să o realizeze aceeaşi persoană (aşa este cazul drepturilor minorilor
sau ale persoanelor cu discernământul afectat de o boală mintală). De asemenea, în cazul
persoanelor juridice nu poate exista capacitate de folosinţă fără capacitate de exerciţiu.
Constituirea unei persoane juridice urmăreşte întotdeauna realizarea unui anumit scop, a unui
obiect concret de activitate. De aceea, capacitatea juridică include, în mod firesc, ambele
componente.

I.1.1. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice

a. Caracterele juridice:
- legalitate;
- generalitate;
- inalienabilitate;
- intangibilitate;
- egalitate;
- universalitate.
b. Începutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice:
- regula: dobândirea de la data naşterii;
- excepţia: de la data concepţiunii (infans conceptus pro nato habetur quoties
de commodis ejus agitur).
În cazul în care capacitatea de folosinţă poate fi desprinsă de capacitatea de exerciţiu,
ea începe odată cu naşterea persoanei. În mod excepţional, capacitatea de folosinţă se poate
dobândi şi înainte de naştere, din momentul concepţiei copilului, cu condiţia ca acesta să se
nască viu (nu şi viabil) şi numai în privinţa drepturilor (nu şi a obligaţiilor).
Aşa cum este indicat de lege, printr-o formulare sintetică, conţinutul capacităţii de
folosinţă a persoanei fizice este alcătuit dintr-o multitudine de drepturi şi obligaţii, (printre
acestea un loc central ocupând drepturile şi îndatoririle fundamentale ale omului).
Capacitatea de folosinţă nu poate constitui obiect al unor acte juridice de renunţare
din partea subiectului căruia îi aparţine. Acest lucru este prevăzut expres de art. 6 alin. (2) din
Decretul nr. 31/1954 potrivit căruia „nimeni nu poate renunţa, nici în tot, nici în parte la
capacitatea de folosinţă”. De asemenea, nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea sa de
folosinţă decât în cazurile şi condiţiile strict şi limitativ prevăzute de lege3.
3
Paul Mircea Cosmovici, Drept Civil. Introducere în dreptul civil, ediţia a II-a, Ed. All, Bucureşti, 1994.
5
 c. Îngrădiri ale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice:
- cu caracter de sancţiune;
- cu caracter de protecţie.
Îngrădirile cu caracter de sancţiune pot fi: interdicţia de a ocupa o funcţie sau
decăderea din puterea părintească. Îngrădirile cu caracter de protecţie pot fi: prohibiţia ca
minorul, alienatul şi debilul mintal, puşi sub interdicţie, să facă donaţii sau să garanteze
obligaţiile altuia; prohibiţia medicilor şi farmacistilor de a primi donaţii sau legate de la
persoane pe care le-au tratat în boala de care au decedat4.
d. Încetarea capacităţii de folosinţă: odată cu moartea fizic constatată sau prin
declararea judecătorească a morţii.
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice încetează odată cu moartea acesteia,
constatată de către organele competente. În anumite situaţii nu este posibilă constatarea
directă a decesului unei anumite persoane (în caz de război, catastrofe naturale) deşi există
aproape certitudinea că persoana dispărută nu mai este în viaţă. În astfel de situaţii
constatarea decesului se face printr-o hotărâre judecătorească de declarare a morţii
prezumate, care are drept consecinţă, încetarea capacităţii de folosinţă.
Declararea judecătorească a morţii:
- feluri: precedată de declararea judecătorească a dispariţiei / neprecedată
(aceasta este situaţia excepţie).
Declararea judecătorească a dispariţiei:
- condiţia de fond: de la data ultimelor ştiri din care rezultă că persoana era în
viaţă să fi trecut un an.
- procedura declarării dispariţiei:
1. formularea cererii de declarare a dispariţiei;
2. faza prealabilă a judecăţii;
3. faza judecăţii;
4. faza ulterioară judecăţii.
- efectul hotărârii de declarare a dispariţiei: condiţie de fond necesară pentru
declararea judecătorească a morţii.
Declararea morţii precedată de declararea dispariţiei:
- condiţii:
1. să existe o hotărâre declarativă a dispariţiei, rămasă definitivă;
2. de la data ultimelor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă să fi
trecut cel puţin 4 ani;
3. de la data afişărilor extrasului de pe hotărârea declarativă a dispariţiei să fi
trecut cel puţin 6 luni.
Declararea morţii neprecedată de declararea dispariţiei:
- condiţii:
1. persoana să fi dispărut în împrejurări excepţionale;
2. de la data acelei împrejurări să fi trecut cel puţin un an.
- efectul hotărârii declarative de moarte: încetarea capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice.
- anularea hotărârii declarative de moarte:
1. dacă cel declarat mort este în viaţă, se poate cere, oricând, anularea
hotărârii prin care i s-a declarat moartea, art.20 din Decretul nr.31/1954;
4
Sache Neculaescu, Introducere în dreptul civil, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
6
 2. cererea se judecă la instanţa care a pronunţat hotărârea declarativă de
moarte;
3. judecata se face de urgenţă;
4. efectul imediat: înlăturarea încetării capacităţii de folosinţă (aspectul
nepatrimonial) / poate cere înapoierea bunurilor sale; dobânditorul cu titlu
oneros şi de bună credinţă nu este obligat să le înapoieze (aspectul
patrimonial).

I.1.2. Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice

Dacă simpla însuşire de fiinţă umană
este suficientă pentru recunoaşterea
capacităţii de folosinţă, capacitatea de
exerciţiu presupune un anumit grad de
dezvoltare bio-psihică şi de experienţă de
viaţă (juridică mai ales). De aceea, exerciţiul Premise :
drepturilor şi obligaţiilor presupunând o
- existenţa capacităţii de
voinţă conştientă, nu poate fi realizat decât
folosinţă;
de o persoană care are maturitate în gândire
şi acţiune. Privită astfel, capacitatea de - existenţa discernământului.
exerciţiu nu reprezintă altceva, decât
capacitatea de folosinţă în acţiune.

Spre deosebire de capacitatea de Caractere juridice:

folosinţă, care este recunoscută tuturor,
- legalitate;
capacitatea de exerciţiu este recunoscută
numai persoanelor care au voinţă conştientă - generalitate;
şi o experienţă suficientă pentru a avea
reprezentarea faptelor şi a consecinţelor - inalienabilitate;
acestora. - intangibilitate;
DEFINIŢIE: Art. 5 alin. (2) din - egalitate.
Decretul 31/1954 defineşte capacitatea de
exerciţiu ca fiind aptitudinea persoanei de a-
şi exercita drepturile şi de a-şi exercita
obligaţiile săvârşind acte juridice.

Este vorba de exercitarea unor

drepturi concrete şi de executarea unor
obligaţii concrete de către o persoană care
încheie singură (fără a fi asistată) şi personal
(fără reprezentant) acte juridice.

7
 Maturitatea psihică este legată de
vârsta majoratului. Art. 8, alin. (1) şi (2) din
Decretul 31/1954 prevede în acest sens:
„capacitatea de exerciţiu începe la data când
persoana devine majoră. Persoana devine
majoră la împlinirea vârstei de 18 ani.”
Acelaşi articol, în alineatul final adaugă că
„minorul care se căsătoreşte dobândeşte, prin
aceasta, capacitatea de exerciţiu”.
Între 14 şi 18 ani, minorul are o
capacitate de exerciţiu restrânsă (art. 9
Decretul 31/1954). La această vârstă el are
discernământ, îşi poate manifesta conştient
voinţa, da este lipsit de experienţă juridică,
astfel că, dacă ar încheia singur acte juridice,
ar putea fi prejudiciat., De aceea, în
intervalul arătat, pentru actele juridice pe
care le încheie, are nevoie, în condiţiile pe
care legea le stabileşte, de încuviinţarea
prealabilă a părinţilor sau tutorelui.
Încuviinţarea prealabilă trebuie să fie
întotdeauna specială şi dată pentru fiecare act
juridic în parte. Numai în mod excepţional
minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă
pot încheia anumite acte juridice fără
încuviinţarea prealabilă a ocrotitorilor legali
(aşa este cazul minorului de 16 ani care poate
încheia singur un contract de muncă şi
dispune de veniturile realizate prin munca
proprie).
8
Capacitatea de exerciţiu deplină:
- început: de la data când persoana devine
majoră;
- încetare: prin moarte/prin punerea sub
interdicţie judecătorească / prin anularea
(desfiinţarea) căsătoriei înainte ca femeia
să fi împlinit 18 ani;
- se menţine în cazul căsătoriei putative,
dacă femeia a fost de bună credinţă la
încheierea căsătoriei iar hotărârea de
anulare rămâne definitivă înainte ca ea să
fi împlinit 18 ani.
Capacitatea de exerciţiu
restrânsă:
- început: împlinirea vârstei de 14
ani;
- actele juridice civile pe care
minorul între 14-18 ani le poate
încheia:
1. personal şi singur: actele pe care le
putea încheia până la împlinirea
vârstei de 14 ani / depozitul special la
C.E.C. / dacă a împlinit vârsta de 16
ani, poate dispune prin testament de
jumătate din ceea ce ar fi putut
dispune dacă ar fi fost major;
2. numai cu încuviinţarea prealabilă a
ocrotitorului legal: actele de
administrare (atât cele privite la
nivelul întregului patrimoniu cât şi
cele privitoare la un singur bun);
3. cu dublă încuviinţare (a ocrotitorului
legal şi a autorităţii tutelare): actele de
dispoziţie;
4. interzise minorului între 14-18 ani:
donaţiile şi garantarea obligaţiilor
altuia / cu tutorele şi cu soţul acestuia,
o rudă în linie dreaptă sau cu fraţii ori
surorile tutorelui.
 - încetare:
a. la împlinirea vârstei de 18 ani;
b. dacă femeia se căsătoreşte înainte de 18
ani;
c. dacă minorul este pus sub interdicţie;
d. prin moarte.

Lipsa capacităţii de exerciţiu:

Sunt total lipsiţi de capacitate de
exerciţiu: minorii sub 14 ani şi interzişii
judecătoreşti (art. 11 din Decretul 31/1954).
Aceste categorii de persoane au capacitate de
folosinţă, dar neputând exercita drepturile şi
îndeplini obligaţiile, vor fi înlocuite în
participarea la viaţa juridică de către
reprezentanţii lor legali (părinţi, tutori).
a.
b.
- persoanele:
a. minorul care nu a împlinit vârsta de
14 ani;
b. interzisul judecătoresc.
- actele juridice civile permise celor
lipsiţi de capacitate de exerciţiu:
a. acte de conservare;
b. acte mărunte.
- încetarea stării juridice a lipsei
capacităţii de exerciţiu:
pentru minor odată cu împlinirea vârstei de
14 ani;
pentru interzisul judecătoresc fie prin
ridicarea interdicţiei fie prin moarte.

Capacităţii de exerciţiu nu i se pot aduce atingeri decât în cazurile strict şi limitativ

prevăzute de lege. De asemenea, ea nu poate forma obiect de renunţare din partea celui ce o
deţine.

Bibliografie

1. Bacaci Alexandru, Dumitrache Viorica-Claudia, Hageanu Cristina Codruţa, (2009),

Dreptul Familiei, ediţia a VI-a,Ed. C.H.Beck, Bucureşti;

2. Cosmovici Paul Mircea, (1994), Drept Civil. Introducere în dreptul civil, ediţia a II-a,
Ed. All, Bucureşti.
9
 3. Iftime Elena, (2003), Introducere în studiul dreptului civil, Ed. Universităţii Suceava.

4. Neculaescu Sache, (2001), Introducere în dreptul civil, Ed. Lumina Lex, Bucureşti.

5. Răducan Gabriela, Maravela Gelu Titus, (1998), Drept civil. Culegere de speţe, Ed.
All Beck, Bucureşti.

6. Decret nr. 31/1954 din 30/01/1954, publicat in Buletinul Oficial nr. 8 din 30/01/1954
privitor la persoanele fizice si persoanele juridice.

Anexe

SPEŢA 1 :

A.C., în data de 23 aprilie 1997, a solicitat înscrierea tardivă a naşterii în registrul

specific a fiului său, A.N., născut la data de 1 iunie 1991.
Judecătoria a respins acţiunea ca prescrisă şi ca fără obiect, cu motivarea că minorul a
cărui înregistrare a naşterii se solicita a decetat între timp.

10
 Împotriva hotărârii a făsut apel reprezentantul Ministerului Public, calificând+o ca
vădit netemeinică şi esenţial nelegală.

PROBLEME DE SOLUŢIONAT :
a. Care este începutul capacităţii de folosinţă pentru persoanele fizice? Regula şi
excepţia.
b. Ce înţelegeţi prin acţiuni de stare civilă?
c. Clasificaţi aceste acţiuni în funcţie de criteriile cunoscute.
d. Acţiunea din speţă, ca acţiune de stare civilă, ce tip de acţiune este?
e. Hotărârea judecătorească dată într-o acţiune de stare civilă, este sau nu este un act
de stare civilă?
f. Definiţi noţiunea de „înregistrare de stare civilă”.
g. Ce fel de înregistrare de stare civilă solicită A.C.?
h. Consideraţi soluţia instanţei de fond corectă?
i. Admiteţi sau nu apelul?

SOLUŢII:
a. Aşa după cum am amintit, începutul capacităţii de folosinţă al persoanei fizice
este marcat de următoarele momente:
- odată cu naşterea persoanei fizice, situaţia regulă;
- de la data concepţiei, situaţia excepţie;
b. se înţeleg acele acţiuni în justiţie care au ca obiect elemente ale stării civile a
persoanei fizice;
c. aceste acţiuni se clasifică astfel:
- în funcţie de finalitatea lor:
1. acţiuni în reclamaţie de stat;
2. acţiuni în contestaţie de stat;
3. acţiuni în modificare de stat;
- în funcţie de sfera persoanelor îndreptăţite să le exercite:
1. acţiuni ce pot fi pornite numai de titularul stării civile;
2. acţiuni ce pot fi intentate de titular, reprezentantul legal şi procuror;
3. acţiuni ce pot fi intentate de orice persoană interesată;
- în funcţie de legătura cu prescripţia extinctivă:
1. acţiuni imprescriptibile;
2. acţiuni prescriptibile;
d. acţiune în reclamaţie de stat/acţiune ce poate fi intentată de titular, reprezentantul
său legal şi procuror/imprescriptibilă;
e. da, hotărârile judecătoreşti pronunţate în acţiunile de stare civilă sunt asemenea
acte;
f. se inţelege acea operaţiune juridică de consemnare, în registrele de stare civilă, a
actelor şi faptelor de stare civilă, precum şi a altor elemente prevăzute de lege,
operaţii efectuate, în condiţiile legii, de către organele cu atribuţii de stare civilă;
g. este o înregistrare sub forma întocmirii actelor de stare civilă;
h. nu, soluţia instanţei nu este corectă;
i. considerăm că apelul urmează să fie admis, astfel;

11
 - chiar atunci când a murit imediat după naştere, copilului i se întocmesc două
acte de stare civilă: actul de naştere şi actul de deces;
- faptul că un copil a decedat mai înainte de a i se înregistra naşterea, aceasta nu
înlătură obligaţia de înregistrare a naşterii sale;
- nu există un text de lege care să interzică această înregistrare;
- există text de lege care arată că persoana fizică născută beneficiază de o
înregistrare de stare civilă şi atestată printr-un act de stare civilă, certificatul
de naştere;
- această înregistrare de stare civilă nu este condiţionată de durata vieţii
copilului;

SPEŢA 2 :

D.F. şi E.H. s-au cunoscut pe data jde 4 noiembrie 1992 şi la trei zile au decis să
locuiască împreună, având în vedere sentimentul ce s-a înfiripat între ei.
La numai două săptămâni de la momentul la care cei doi s-au mutat împreună, E.H. a
plecat în străinătate, pentru a-şi desăvârşi studiile, pe o perioadă de doi ani.
Pe 17 august 1993, D.F. a născut un copil, despre care a considerat că este copilul lui
E.H. şi astfel l-a anunţat telefonic pe acesta, spunându-i că este copilul lor; E.H. i-a reproşat
că nu ar fi în mod cert al lui dar dacă aşa este nu are nimic împotrivă spre a-l recunoaşte.
La cinci săptămâni de la naştere, E.H. a venit acasă şi după o scurtă ceartă cu D.F. pe
această temă a apelat la părerea de specialitate a unui doctor, care, contra unui onorariu, i-a
prezentat o expertiză din care reieşea faptul că acest copil ar fi putut să fie conceput în
intervalul de timp cuprins între a 165-a şi a 300-a zi de dinaintea naşterii.
Ulterior, s-a deplasat iarăşi în străinătate şi în martie anul următor s-a întors definitiv
în ţară, când de fapt a introdus şi o acţiune în tăgăduirea paternităţii, susţinând în faţa
instanţei de judecată faptul că, astfel cum reiese din expertiza provocată de reclamant, copilul
putea fi conceput şi în alt interval decât cel stabilit de lege şi prin urmare, instanţa, pentru a
asigura dreptul la un proces echitabil, trebuie să-i ofere posibilitatea unei dovezi contrare.
În continuare, reclamantul a susţinut că acţiunea sa nu poate fi considerată ca fiind
prescrisă, aşa după cum a cerut să se constate pârâta, deoarece el urmăreşte proteguirea unui
drept nepatrimonial, care nu este supus prescriptibilităţii, pentru că este în interesul minorului
(interes de ordin general, obştesc, de altfel), de a i se stabili filiaţia faţă de tată, şi chiar dacă
ar fi supusă prescripţiei extinctive, reclamantul consideră că este în termen, pentru că, fiind
plecat din ţară, nu a avut posibilitatea de a introduce o asemenea acţiune, cu atât mai mult cu
cât ea nu puea fi introdusă prin mandatar, deoarece este o acţiune intuitu personae.
Instanţa a respins acţiunea reclamantului şi ulterior părţile s-au căsătorit.
La trei luni de la căsătorie, E.H. a decedat iar soţia supravieţuitoare a solicitat
instanţei să constate că este singura moştenitoare, pentru că defunctul nu mai are alţi
moştenitori legali, iar în ceea ce priveşte dreptul minorului de a veni la moştenire, acesta nu
poate veni la deschiderea succesiunii, pentru lipsa capacităţii de exerciţiu, dar mai ales pentru
faptul că de cujus (este cel despre a cărui moştenire este vorba) în timpul vieţii a introdus o
acţiune în tăgada paternităţii în ceea ce îl priveşte.

PROBLEME DE REZOLVAT:
a. Care sunt prezumţiile pe care le instituie art. 61 C. Fam. ?

12
b. Care este natura acestor prezumţii?
c. Poate face E.H. proba contrarie?
d. Consideraţi soluţia instanţei corectă?
e. Care este începutul capacităţii de folosinţă a minorului, în speţă?
f. Dar începutul capacităţii de exerciţiu?
g. Consideraţi că minorul, a cărui tăgadă a paternităţii a fost respinsă, poate veni la
succesiunea lui E.H.?
h. Este sau nu soţia supravieţuitoare unică moştenitoare?

SOLUŢII:
a. Prezumţiile ridicate de art. 61 C.Fam., sunt:
- Prezumţia celei mai lungi gestaţii, de 300 de zile;
- Prezumţia celei mai scurte gestaţii, de 180 de zile;
- Prezumţia că era posibilă concepţiunea copilului în oricare dintre zilele
intervalului cuprins între a 300-a şi a 180-a zi dinaintea naşterii;
b. Primele două prezumţii sunt juris et de jure; aceasta înseamnă că nu pot fi
răsturnate prin proba contrarie, deci este inadmisibilă proba care ar tinde la o
asemenea răsturnare, deoarece s-ar ajunge ca, prin hotărârea judecătorească, să se
modifice legea, ceea ce nu este de acceptat; cea de a treia prezumţie formează
obiect de controversă, sub aspectul naturii sale; soluţia dominantă, care de altfel ni
se pare întemeiată, este în sensul calificării acestei prezumţii ca o prezumţie juris
tantum; în consecinţă, este admisibilă proba care tinde să dovedească,
neîndoielnic, că era posibilă concepţiunea numai într-o anumită porţiune a
intervalului de 121 de zile, cu excluderea celeilalte părţi a acestui interval;
c. Astfel, după cum am arătat mai sus E.H. poate face proba contrarie numai în ceea
ce priveşte prezumţia juris tantum, în cazul celorlalte prezumţii o astfel de probă
contrarie nu este admisibilă;
d. Da, soluţia instanţei este corectă pentru următoarele argumente:
- Dreptul la acţiune în sens material al lui E.H. este prescris; într-adevăr, deşi
este un drept nepatrimonial, acesta este prescriptibli într-un termen de 6 luni,
care începe să curgă de la data când tatăl a cunoscut naşterea copilului;
- Reclamantul nu poate face o asemenea probă contrarie, ea nu este permisă de
dispoziţiile legale în materie;
e. Începutul capacităţii de folosinţă a minorului este naşterea lui;
f. În privinţa începutului capacităţii de exerciţiu, vom face distincţie între
capacitatea de exerciţiu restrânsă şi cea deplină; astfel, capacitatea restrânsă de
exerciţiu începe de la împlinirea vârstei de 14 ani, iar capacitatea de exerciţiu
deplină dobândeşte de la împlinirea vârstei de 18 ani;
g. Da, conform art. 654 C.Civ., „pentru a succede trebuie neapărat ca persoana care
succede să existe în momentul deschiderii succesiunii”; această condiţie este
îndeplinită în speţă şi nu este condiţionată de faptul că filiaţia minorului a fost
cotestată de defunct, atunci când acesta se află în viaţă;
h. Nu, soţia supravieţuitoare nu este unică moştenitoare, ea vine la moştenirea
defunctului în concurs cu minorul a cărui filiaţie a fost contestată de acesta.

SPEŢA 3:

13
 R.U., considerat mort printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă, a introdus la
10 ani după ce a fost declarat mort, o cerere de anulare a hotărârii declarative de moarte.
Această cerere a fost introdusă la instanţa de la domiciliul soţiei, care este o altă
instanţă decât cea care a pronunţat hotărârea declarativă de moarte. Termenul de judecată a
fost fixat la un an de zile de la data introducerii cererii, pentru a se constata dacă R.U. mai
stăruie în cerere şi a fost citată autoritatea tutelară.
În cerere, R.U. a solicitat înapoierea bunurilor sale, dar instanţa a respins acest capăt
de cerere, întrucât bunurile au fost înstrăinate, actul de înstrăinare având natura juridică a
unei donaţii.
Instanţa a admis cererea lui R.U., dar în hotărâre a dispus că încetarea capacităţii de
folosinţă se va menţine încă şase luni de la rămânerea definitivă a hotărârii, şi pe de altă parte
nu este necesară o comunicare a acesteia decât petentului.

PROBLEME DE SOLUŢIONAT:
a. Descoperiţi erorile de procedură în această speţă.

SOLUŢII:
a. erorile sunt:
- cererea de anulare a hotărârii care declară moartea unei persoane se introduce
la aceeaşi instanţă care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere;
- judecata cererii se face de urgenţă;
- prezenţa reprezentantului Ministerului Public este obligatorie, concluziile sale
trebuie ascultate de instanţa de judecată la pronunţarea hotărârii;
- trebuie citaţă toţi cei care au participat la procedura de declarare a morţii;
- în ceea ce priveşte bunurile, acestea trebuie restituite: nu se vor restitui
bunurile care au fost dobândite de un achizitor de bună credinţă şi cu titlu
oneros;
- redobândirea capacităţii de folosinţă are loc de drept din chiar momentul
rămânerii definitive a hotărârii de anulare a hotărârii declarative de moarte;
- hotărârea se va comunica serviciului de stare civilă pentru a se face
rectificarea în registrul actelor de stare civilă.

14