Dealul Furcilor sau “Podei” din Alba Iulia reprezintă o zonă de mare importanţă

arheologică, în partea estică fiind identificată ceea ce se consideră a fi necropola mare a

oraşului roman de la Apulum, iar în partea de vest cercetările indică urme de aşezare
romană indiciile ducând la ipoteza că aici ar fi trebuit să existe Municipium Septimium
Apulensis, iar mai apoi Colonia Aurelia Apulensis.
Primele descoperiri arheologice în această zonă au fost făcute încă de la sfârşitul
secolului al XIX-lea de către Bela Cserni, care, în baza celor descoperite, presupune
existenţa în această zonă a unei necropole, ipoteză confirmată ulterior de descoperirile
făcute de Dumitru Protase în cadrul campaniilor de cercetare în preioada 1956-1958 şi
1970-1971.
Cercetările mai sus amintite conduse de Dumitru Protase au scos la iveală 135 de
morminte aparţinând exclusiv epocii romane. Din punct de vedere al ritului funerar,
mormintele se impart în doua categorii: de inhumaţie şi de incineraţie. Sub raport
stratigrafic mormintele de inhumaţie sunt mai vechi decât cele de incineraţie, fapt
demonstrate şi de existenţa unor morminte de incineraţie suprapuse peste unele morminte
de inhumaţie.
Mormintele de inhumaţie descoperite pot fi împărţite la rândul lor în doua categorii:
morminte cu sarcofag şi morminte fară sarcofag, în ultimul caz defuncţii fiind îngropaţi
într-un cosciug de lemn sau doar înfăşuraţi într-o pânză protectoare. Mormintele cu
sarcofag descoperite de Dumitru Protase conţin exclusiv sarcofage construite din
căramizi romane, ulterior anului 2000 descoperindu-se şi morminte cu sarcofag de piatră.
Cu privire la modul de construcţie a sarcofagelor din cărămizi, acestea au formă
paralelipipedică, iar cărămizile sunt legate în general cu lut (foarte rar descoperindu-se
sarcofage închegate cu mortar), au baza pavată cu cărămizi dipuse transversal, iar unele
au baza formată doar din stratul de lut de pe fundul gropii. Capacul este format fie din
cărămizi mari dispuse orizontal şi uneori sigilate cu un strat de mortar, fie dispuse în
“două ape” imitând acoperişul locuinţelor. Uneori lipsa capacului din cărămizi sau dintr-
un alt material durabil, duce la concluzia folosirii unui acoperământ din lemn.
Dimensiunile sarcofagelor diferă în funcţie de vârsta şi talia defunctului. Mormintele de
ihumaţie fără sarcofag au gropile de formă dreptunghiulară, iar adâncimea medie este
cuprinsă între 0,8 şi 1 metru ( adâncimea mininimă descoperită este de 0,65 m, iar cea
maximă de 1,96 m). Prezenţa varului descoperit în unele morminte de inhumaţie poate fi
interpretată ca măsură antiseptică sau antiepidemică mai plauzibil decât ca făcând parte
dintr-o practică rituală. Orientarea mormintelor din necropolă este aleatorie neputându-se
stabili un criteriu general de dispunere.
Din punct de vedere al inventarului funerar, acesta este deosebit de sărac (fragmante
ceramice, cuie de fier, resturi de lemn putrezit şi câteva monede de bronz), mormintele de
inhumaţie cu sarcofag fiind în marea lor majoritate deranjate de către profanatori.
Prezenţa mormintelor de incineraţie nederanjate suprapuse peste unele morminte de
inhumaţie distuse indică faptul că momentul profanării lor a avut loc tot în perioada
romană, la scurt timp după îngropare. Totuşi lipsa obiectelor de valoare se poate explica
şi prin faptul că acestea (în cazul în care defunctul ar fi avut aşa ceva) au revenit
moştenitorilor care nu le-au îngropat alături de defunct (ipoteză confirmată de
descoperirea pe teritoriul imperiului a unor necropole neprofanate, dar fără obiecte de
valoare în inventarul funerar). Ca o părere personală, pornind de la ipoteza mai sus
amintită şi de la faptul că mormintele de incineraţie nu au fost profanate, putem considera
profanarea mormintelor cu sarcofag (al căror capac ar fi fost expus la suprafaţă), ca fiind
opera popoarelor migratoare (al căror ritual funerar includea şi îngroparea obiectelor de
preţ care au aparţinut defunctului), sau chiar a populaţiei autohtone care ar fi rămas după
retragera stăpânirii romane. Poziţia scheletelor în mormânt prezintă obişnuitul decubit
dorsal cu picioarele întinse şi paralele având ambele mâini aşezate pe lângă corp, aduse
pe piept sau peste bazin. Abaterile de la aceste poziţii formează excepţii foarte
rare

Tipologia mormintelor de inhumaţie din necropolele romane

Mormintele de incineraţie se împart şi ele în două categorii: cu gropă arsă şi cu gropă

nearsă. Mormintele cu groapă arsă pot avea groapa de formă albiată sau rectangulară.
Mormintele cu groapa albiată au adâncimea de 0,45-0,75 m, lungimea de 0,68-1.50 m şi
lărgimea de 0,45-0,70 m, dimensiunile nefiind proporţionale între ele. Gropile au fundul
şi marginile puternic arse, pamântul căpătând aspectul unei cruste de culoare cărămizie-
brună, groasă de 1-2 cm. Conţinutul mormintelor este format din oase umane calcinate
amestecate cu bucăţele de cărbune, cantitatea de cenuşă împrăştită pe fundul gropii fiind
redusă, uneori lipsind cu desăvârşire, fapt ce demonstrează că incinerarea defuncţilor nu a
avut loc în groapa sepulcrală (incinerare primară) ca şi în cazul mormintelor de tip
bustum ci într-o locaţie special amenajată – ustrinum, resturile cinerare fiind depuse
ulterior în groapa arsă în prealabil, probabil în scopul unei purificări ritualice. În sprijinul
acestei afirmaţii există şi argumente cum ar fi dimensiunile reduse ale gropilor, cantitatea
mică de resturi cinerare, precum şi descoperirea unui mormâmnt de incineraţie cu groapă
rectangulară a cărui pereţi arşi erau acoperiţi de un strat de 1 cm grosime de lut galben ce
nu avusese contact cu focul. Mormintele de incineraţie cu groapa rectangulară au
dimensiuni mai mari decât cele cu groapă albiată (1,40-1,90 m lungime, 0,55-0,70 m
lărgime), au fundul perfect orizontal şi pereţii tăiaţii vertical.