Hidrogen

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare
Hidrogen
— ← Hidrogen → Heliu
—
H 1H
Li

Tabelul complet • Tabelul extins

Informaţii generale
Nume, Simbol, Număr Hidrogen, H, 1
Serie chimică nemetale
Grupă, Perioadă, Bloc 1, 1, s
Densitate 0,0899 kg/m³
Culoare incolor
Proprietăţi atomice
Masă atomică 1,00794 u
Rază atomică 25 (53) pm
Rază de covalenţă 37 pm
Rază van der Waals 120 pm
Configuraţie electronică 1s1
Electroni pe nivelul de energie 1
Număr de oxidare -1, +1
Oxid amfoter
Structură cristalină hexagonală
Proprietăţi fizice
Fază ordinară gaz
Punct de topire -259,1 °C ; 14,025 K
Punct de fierbere -252,9 °C ; 20,268 K
Energie de fuziune 0,05868 kJ/mol
Energie de evaporare 0,44936 kJ/mol
Volum molar 22,42×10-3 m³/kmol
Presiune de vapori —
Viteza sunetului 1270 m/s la 20 °C
Informaţii diverse
Electronegativitate (Pauling) 2,2
Căldură specifică 14.304 J/(kg·K)
Conductivitate electrică — S/m
Conductivitate termică 0,1815 W/(m·K)
Primul potenţial de ionizare 1312 kJ/mol
{{{potenţial_de_ionizare_2}}}
Al 2-lea potenţial de ionizare
kJ/mol
{{{potenţial_de_ionizare_3}}}
Al 3-lea potenţial de ionizare
kJ/mol
{{{potenţial_de_ionizare_4}}}
Al 4-lea potenţial de ionizare
kJ/mol
{{{potenţial_de_ionizare_5}}}
Al 5-lea potenţial de ionizare
kJ/mol
{{{potenţial_de_ionizare_6}}}
Al 6-lea potenţial de ionizare
kJ/mol
{{{potenţial_de_ionizare_7}}}
Al 7-lea potenţial de ionizare
kJ/mol
{{{potenţial_de_ionizare_8}}}
Al 8-lea potenţial de ionizare
kJ/mol
{{{potenţial_de_ionizare_9}}}
Al 9-lea potenţial de ionizare
kJ/mol
{{{potenţial_de_ionizare_10}}}
Al 10-lea potenţial de ionizare
kJ/mol
Cei mai stabili izotopi
Ed
Simbol AN T1/2 MD PD
MeV
1
H 99,985 % stabil cu 0 neutroni
2
H 0,015 % stabil cu 1 neutroni
3
H sintetic 12,33 ani β- 0,019 3
He
Unităţile SI şi condiţii de temperatură şi presiune normale dacă nu s-a specificat altfel.

Liniile Spectrale de Hidrogen

Hidrogenul este elementul chimic în tabelul periodic al elementelor cu simbolul H şi

numărul atomic 1. Este un gaz uşor inflamabil, incolor, insipid, inodor, iar în natură se
întâlneşte mai ales sub formă de moleculă diatomică, H2. Având masa atomică relativă
egală cu 1,00794, hidrogenul este cel mai uşor element chimic. Etimologic, cuvântul
hidrogen este o combinaţie a două cuvinte greceşti, având semnificaţia de „a face apă”.

Hidrogenul elementar este principala componentă a Universului, având o pondere de

75 % din masa acestuia.[1] În starea de plasmă, se găseşte ca element majoritar în
alcătuirea stelelor. Hidrogenul elementar este foarte puţin răspândit pe Pământ.

Pentru necesităţi industriale există diferite procedee de fabricaţie, puse la punct din punct
de vedere tehnologic sau aflate în fază de laborator. Hidrogenul poate fi obţinut prin
electroliza apei, procesul necesitând costuri mai mari decât cel de producere prin
procesarea gazelor naturale.[2]

Cel mai răspândit izotop al hidrogenului este protiul, care este alcătuit dintr-un singur
proton în nucleu şi un electron în învelişul electronic. În compuşii ionici poate avea
sarcină negativă (anion cunoscut sub numele de hidrură, H-) sau sarcină pozitivă H+
(cation). Hidrogenul formează compuşi chimici cu majoritatea elementelor din sistemul
periodic şi este prezent în apă şi în mulţi dintre compuşii organici. Are un rol important în
reacţiile acido-bazice, acestea bazându-se pe schimbul de protoni între molecule. Fiind
singurul atom pentru care soluţia analitică a ecuaţiei lui Schrödinger este pe deplin
cunoscută, prezintă un rol major în fundamentarea teoriei mecanicii cuantice.

Hidrogenul este un gaz puternic reactiv şi îşi găseşte aplicaţii datorită capacităţii sale
chimice de reducător.[3] Hidrogenul se foloseşte în industria petrochimică la producerea
benzinelor, în industria chimico-alimentară pentru hidrogenarea grăsimilor (de exemplu
producerea margarinei), în prelucrările mecanice ale metalelor şi în tratamentul termic al
acestora.[4]

Hidrogenul reprezintă o alternativă pentru înlocuirea benzinei drept combustibil pentru

vehiculele echipate cu motoare cu ardere internă.[5] Avantajele sale principale constau în
faptul că este ecologic, din arderea sa rezultând vapori de apă, iar randamentul termic al
motoarelor cu hidrogen este ridicat. Dezavantajele constau în pericolul mare de explozie,
dificultatea stocării în vehicul şi lipsa unor reţele de staţii de alimentare cu hidrogen. Una
dintre cele mai promiţătoare soluţii tehnice o reprezintă conversia directă a energiei
chimice din hidrogen în electricitate, prin intermediul pilelor de combustie.[6]

Cuprins
[ascunde]

• 1 Descoperire
o 1.1 Rolul în teoria cuantică
• 2 Proprietăţi fizice
o 2.1 Combustie
• 3 Râspândirea în Univers şi pe Pământ
• 4 Atomul de hidrogen
o 4.1 Nivelele energtice ale atomului de hidrogen
 o 4.2 Izotopii
• 5 Stări moleculare ale hidrogenului
o 5.1 Hidrogenul metalic
• 6 Compuşii hidrogenului
o 6.1 Compuşii covalenţi şi cei organici
o 6.2 Hidruri
o 6.3 Protoni şi acizi
• 7 Obţinere
o 7.1 Laborator
o 7.2 Industrial
o 7.3 Termochimie
• 8 Reacţii biochimice
• 9 Utilizări
• 10 Aspecte de securitate şi sănătate
• 11 Vezi şi
• 12 Note

• 13 Legături externe

[modifică] Descoperire
Hidrogenul a fost descoperit de către chimistul şi fizicianul englez Henry Cavendish în
1766, în urma unui experiment în care a studiat reacţiile dintre mercur şi acizi. Când a
amestecat cele două substanţe, a observat apariţia unor mici bule de gaz în amestec. Acest
aspect l-a determinat să efectueze o cercetare suplimentară, numind substanţa
necunoscută „aer inflamabil”. În 1781 a descoperit că acest element produce apă atunci
când arde.[7][8]

O analiză mai detaliată a fost făcută de către Antoine Lavoisier, care descoperă gazul
independent de Cavenish în urma unui experiment ce urmărea determinarea masei
pierdute sau create în urma unei reacţii chimice. Cercetătorul a încălzit apa într-un
recipient închis, vaporii formaţi condensându-i într-un alt recipient. Cantitatea pierdută a
fost atribuită degajării unui gaz (H2).[9] Chimistul francez a observat că „aerul inflamabil”
al lui Cavendish în combinaţie cu oxigenul formează picături de apă, conform lui Joseph
Priestley.[10] Lavoisier a numit gazul „hidrogen”, nomeclatura fiind de origine greacă
(ὕδωρ, hydro înseamnă apă, iar γίγνομαι, gignomai înseamnă a naşte, a crea).[11]

[modifică] Rolul în teoria cuantică

Primele patru linii spectrale ale seriei Balmer (domeniul vizibil)

Datorită structurii atomice relativ simple, constituit dintr-un proton şi un electron, atomul
de hidrogen împreună cu spectrul luminii emise de el, au reprezentat un domeniu central
al dezvoltării teoriei structurii atomice.[12] În plus, simplitatea moleculei de H2 şi a
cationului H2+ au condus la înţelegerea completă a naturii legăturii chimice ce a urmat
imediat după dezvoltarea studiului atomului de hidrogen în mecanica cuantică (mijlocul
anilor 1920).

Maxwell a observat că la H2, sub temperatura mediului ambiant, valoarea căldurii molare
se abate inexplicabil de la aceea a unui gaz diatomic, iar la temperaturi criogenice se
apropie din ce în ce mai mult de cea a unui gaz monoatomic. Conform teoriei cuantice,
această comportare rezultă din distribuţia spaţială ale nivelelor de energie de rotaţie, care
la H2 sunt foarte îndepărtate, datorită masei sale mici. Aceste nivele îndepărtate împiedică
la temperaturi mici partiţia egală (între cei doi atomi ai moleculei) a energiei termice în
energie de rotaţie. Compuşii diatomici gazoşi formaţi din atomi mai grei nu au diferenţe
mari între nivelele energetice de rotaţie şi nu prezintă acelaşi efect.[13]

[modifică] Proprietăţi fizice

Hidrogenul este elementul cu cea mai mică densitate. În formă moleculară (H2) este de
aproximativ 14,4 ori mai uşor decât aerul. La presiune normală punctul său de topire este
de 14,02 K, iar cel de fierbere este de 20,27 K. Punctul său triplu este la 13,81 K, [14] şi
7,042 kPa,[15] iar cel critic la 33,2 K şi 1,29 MPa.[16] Solubilitatea în apă este de 1,6 mg/l.
[17]
Unele proprietăţi termodinamice (legate de fenomenele de transport) sunt datorate
masei moleculare mici şi vitezei termice a unei molecule de 1770 m/s la 25 °C. La
temperatura camerei, hidrogenul difuzează cel mai rapid, are cea mai înaltă
conductivitate termică şi cea mai mare efuziune dintre toate gazele. O vîscozitate mai
mică au doar trei gaze poliatomice, unul dintre ele fiind n-butan.[18]

Mobilitatea hidrogenului într-o masă solidă este, de asemenea, foarte mare. Astfel, acesta
difuzează prin diverse materiale, cum ar fi polietilena şi cuarţul. Un important fenomen
este acela de difuzie în fier, platină şi în alte metale tranziţionale. Aceste proprietăţi
conduc la utilizări tehnice numeroase, dar de asemenea, şi la dificultăţi legate de
transportul, depozitarea şi de prelucrare a amestecurilor de hidrogen.[19]

[modifică] Combustie

Hidrogenul gazos (în stare de moleculă diatomică[20]) este extrem de inflamabil şi la

presiune atmosferică se aprinde în aer la concentraţii volumetrice cuprinse între 4 % şi
75 %,[21] iar în contact cu oxigenul pur între 4,65 % şi 93,9 %.[16] Limitele între care apare
detonaţia sunt între 18,2 % şi 58,9 % în aer, respectiv între 15 % şi 90 % în oxigen.[16]
Variaţia entalpiei în urma combustiei (puterea calorifică, căldura de ardere) este de
−286 kJ/mol:[22]

[23]

Amestecul dintre oxigen şi hidrogen în diferite proporţii este exploziv. Hidrogenul se

autoaprinde şi explodează în contact cu aerul în intervalul de concentraţii cuprins între
4 % şi 75 %, temperatura de autoaprindere fiind de 560 °C.[24] Flacăra unui amestec pur
hidrogen-oxigen emite radiaţii ultraviolete invizibile cu ochiul liber.

H2 reacţionează cu toate elementele oxidante. Acesta poate reacţiona spontan şi violent la

temperatura camerei cu clorul şi fluorul, formând HCl şi HF.[25]

[modifică] Râspândirea în Univers şi pe Pământ

NGC 604, o regiune foarte bogată în hidrogen

Hidrogenul este cel mai răspândit element în univers, reprezentând mai mult de 75 % în
masă şi mai mult de 90 % după numărul de atomi.[26] Se găseşte în cantităţi mari în
compoziţia stelelor şi a planetelor gigantice gazoase. Norii moleculari de H2 sunt asociaţi
cu formarea stelelor. Hidrogenul joacă un rol-cheie şi în exploziile stelare datorate
reacţiilor de fuziune nucleară dintre protoni.

În Univers, hidrogenul este întâlnit mai ales sub forma de atom şi în stare de plasmă.
Proprietăţile acestora sunt diferite faţă de cele ale moleculei de hidrogen. Electronul şi
protonul de hidrogen nu formează legături în starea de plasmă, din cauza conductivităţii
electrice diferite şi a unei emisii radiative mari (originea luminii emise de Soare şi alte
stele). Particulele încărcate cu sarcini electrice sunt puternic influenţate de câmpurile
magnetice şi electrice. De exemplu, în vânturile solare particulele interacţionează cu
magnetosfera terestră, generând curenţi Birkeland şi produc fenomenul cunoscut sub
denumirea de auroră boreală. Hidrogenul se găseşte în stare atomică neutră în mediul
interstelar, iar cea mai mare cantitate este întâlnită la sistemele Lyman-alpha.[27]

În condiţii normale, hidrogenul există pe Pământ sub formă de moleculă diatomică, H2,
însă nu este foarte răspândit în atmosfera terestră (în concentraţie medie de 1 ppm de
volum) din cauza masei mici, astfel forţa gravitaţională a planetei are un efect foarte slab
asupra sa. Totuşi, hidrogenul (prin compuşii săi) este cel mai răspândit element de la
suprafaţa Terrei.[28] Cei mai întâlniţi compuşi chimici ai săi sunt hidrocarburile şi apa.[29]
Hidrogenul gazos este produs de anumite specii de bacterii şi alge, acesta fiind
componentul principal al flatulenţei. Metanul este o importantă sursă de hidrogen.[30]

[modifică] Atomul de hidrogen

[modifică] Nivelele energtice ale atomului de hidrogen

Reprezentarea prin schemele de tranziţie a nivelelor energetice ale hidrogenului.

Secţiune dintr-un atom de hidrogen ce arată că diametrul acestuia este de două ori raza
atomică calculată cu ajutorul modelului Bohr.
Pentru detalii, vezi: modelul atomic Bohr şi modelul atomic Schrödinger.

Nivelul energetic fundamental al electronului în atomul de hidrogen are energia egală cu

-13,6 eV.[31] Nivelele superioare se numesc nivele excitate, energia acestora crescând
până la 0 eV (valoarea nivelului energetic aflat la infinit), ele se calculează folosind
modelul lui Bohr. Acesta consideră că nucleul este fix, iar electronul are o traiectorie
circulară în jurul acestuia asemănătoare cu planetele ce gravitează în jurul Soarelui (de
unde provine denumirea alternativă de model planetar). Forţa electromagnetică atrage
electronul şi protonul unul spre celălalt, în timp ce corpurile cereşti se atrag datorită
gravitaţiei. Potrivit condiţei de cuantificare a momentului cinetic postulat de Bohr,
valoarea momentului cinetic al electronului este multiplu întreg al constantei reduse al lui
Planck, de unde rezultă că în cadrul atomului, electronului îi sunt permise anumite orbite
cu raze bine stabilite. Aceeastă relaţie de cuantificare explică spectrul discret al nivelelor
energetice.[32]

O descriere mai exactă a atomului de hidrogen este dată în fizica cuantică unde se
calculează densitatea de probabilitate prin norma funcţiei de undă a electronului în jurul
protonului pe baza ecuaţiei lui Schrödinger sau a formulării lui Feynman cu integrală de
drum.[33]

[modifică] Izotopii

Protiul, cel mai răspândit izotop al hidrogenului, are un electron, un proton şi niciun
neutron

Hidrogenul are trei izotopi naturali, 1H, 2H şi 3H. Alţii, ce au nucleele foarte instabile (4H
to 7H), au fost sintetizaţi în laborator dar nu au fost observaţi în natură.[34][35]
1
• H este cel mai răspândit izotop al hidrogenului, având o pondere de peste 99,98%
în compoziţia izotopică naturală al acestui element. Datorită faptului că acesta are
în nucleul un singur proton, a fost numit protiu, această denumire fiind însă rar
utilizată.[36]
2
• H, celalalt izotop stabil al hidrogenului, este cunoscut şi sub numele de deuteriu.
Conţine în nucleu un proton şi un neutron, acest izotop provenind de la Big Bang,
continuând să existe până acum datorită stabilităţii sale. Nu este radioactiv şi nu
reprezintă o sursă periculoasă de poluare. Apa ce este bogată în dioxid de deuteriu
se mai numeşte şi apă grea. Deuteriul şi compuşii săi sunt utilizaţi ca etalon în
experimente neradioactive şi ca solvent în procedeele de spectroscopie RMN.[37]
Apa grea este utilizată ca moderator de neutron şi ca lichid de răcire pentru
reactorii nucleari. Deuteriul este de asemenea folosit drept combustibil pentru
fuziune nucleară de larg consum.[38]
3
• H se mai numeşte şi tritiu (mai rar: triţiu); conţine în nucleu un proton şi doi
neutroni. Este radioactiv, rezultând din izotopul Heliu-3 prin dezintegrarea beta şi
are un timp de înjumătăţire de 12,32 ani.[29] Cantităţi mici din acest izotop sunt
răspândite şi în natură, acesta rezultând din interacţiunea razelor cosmice cu
gazele atmosferice; tritiul este eliberat şi în timpul testelor nucleare.[39] Este folosit
 şi în reacţii de fuziune nucleară,[40] şi pentru evidenţierea şi studiul de geochimia
izotopilor[41] şi în dispozitive autogeneratoare de lumină.[42] Tritiul se mai
utilizează şi în marcarea radioizotopică, în special în domeniul biologiei,
medicinei sau geologiei.[43] Dioxidul de tritiu se mai numeşte şi apă supergrea.[44]

Hidrogenul este singurul element care are nume diferite pentru izotopii săi cei mai
răspândiţi. Simbolurile D şi T (în loc de 2H şi 3H) sunt folosite pentru deuteriu şi tritiu,
dar P este utilizat pentru fosfor, deci nu se poate folosi pentru simbolizarea protiului.[45]
IUPAC acceptă atât ambele variante, dar 2H şi 3H sunt preferate.[46]

[modifică] Stări moleculare ale hidrogenului

Există doi izomeri de spin ai moleculei de hidrogen care diferă prin spinii relativi ai
nucleului.[47] În forma de ortohidrogen, spinii celor doi protoni sunt paraleli şi formează
un triplet; în forma de parahidrogen, spinii sunt antiparaleli şi formează un singlet. La
temperatură şi presiune standard, hidrogenul gazos conţine 25 % parahidrogen şi 75 %
ortohidrogen („starea normală” a hidrogenului).[48] Proporţiile în care se găsesc orto şi
parahidrogenul depind de temperatură, dar forma orto este excitată şi are o energie mai
mare, deci este instabilă şi nu poate fi purificată. La temperaturi foarte joase, starea de
echilibru e formată aproape în întregime din parahidrogen. Proprietăţile fizice ale
parahidrogenului pur diferă puţin de cele ale hidrogenului în stare normală.[49] Diferenţele
dintre formele orto şi para se manifestă şi în compuşii care conţin hidrogen, cum ar fi apa
sau metilenul.[50]

Transformarea între orto şi parahidrogen ce are loc fără catalizator se desfăşoară mai
rapid la temperaturi mari, astfel H2 condensat rapid conţine o cantitate mare de
ortohidrogen care se converteşte în parahidrogen foarte încet.[51] Proporţia de orto/para în
hidrogenul molecular (H2) condensat este un factor important în prepararea şi stocarea
hidrogenului lichid; conversia din orto în parahidrogen este un proces exoterm, prin care
se degajă suficientă căldură pentru a evapora hidrogenul lichid, astfel pierzându-se
materialului lichefiat. Catalizatorii utilizaţi la această transformare, cum ar fi oxidul feric,
carbonul activat, azbestul platinizat, compuşi ai uraniului, metale rare, oxidul de crom,
câţiva compuşi ai nichelului, sunt utilizaţi în timpul răcirii hidrogenului.[52][53]

O formă moleculară numită molecula protonată de hidrogen sau H3+ este întâlnită în
mediul interstelar, fiind produsă prin ionizarea moleculei de hidrogen de către razele
cosmice. De asemenea, a fost observată şi în straturile superioare ale planetei Jupiter.
Această moleculă este relativ stabilă în afara Terrei datorită temperaturii scăzute şi a
densităţii ridicate. H3+ este unul din cei mai răspândiţi ioni din Univers, jucând un rol
important în chimia mediului interstelar.[54]

[modifică] Hidrogenul metalic

În general, hidrogenul este considerat drept un nemetal, însă la temperaturi joase şi la

presiuni mari unele din proprietăţile sale se aseamănă cu cele ale metalelor.[55] Hidrogenul
metalic a fost obţinut pentru prima oară în 1973 la o presiune de 2,8 Mbar şi la 20 K.[56]
Aliajul SiH4 cu structură metalică a fost obţinut în 2008, descoperindu-se că este un
foarte bun conductor electric, în conformitate cu predicţiile anterioare ale lui lui N. W.
Ashcroft. În acest compus, chiar şi la presiuni moderate, hidrogenul are o structură cu o
densitate ce corespunde cu cea a hidrogenului metalic.[57]

[modifică] Compuşii hidrogenului

[modifică] Compuşii covalenţi şi cei organici

Chiar dacă H2 nu este foarte reactiv în condiţii obişnuite, el formează compuşi cu

majoritatea elementelor. Se cunosc milioane de hidrocarburi, dar acestea nu se obţin prin
reacţia directă dintre elemente (carbon şi hidrogen), deşi producerea gazului de sinteză în
procedeul Fischer-Tropsch poate fi considerată aproape o excepţie deoarece procesul
foloseşte carbonul din cărbunele, iar hidrogenul poate fi generat în proces din apă.[58]
Hidrogenul poate forma compuşi cu elmentele mai electronegative decât el, cum ar fi
halogenii; în acest tip de compuşi, hidrogenul prezintă o sarcină pozitivă parţială.[59] Când
se leagă de fluor, oxigen sau azot, hidrogenul participă la formarea unei legături puternice
numite legatură de hidrogen, ce este un factor important în stabilitatea multor molecule
biologice.[60][61] Hidrogenul poate forma compuşi şi cu elementele mai puţin
electronegative, cum ar fi metalele sau semimetalele, având o sarcină parţial negativă.
Aceşti compuşi sunt cunoscuţi sub numele de hidruri.[62] Hidrogenul formează o varietate
de compuşi cu carbonul. Datorita asocierii în general a acestora cu organismele vii,
aceştia sunt numiţi compuşi organici;[63] cu studierea lor se ocupă chimia organică,[64]iar
cu studiul rolului lor în organismele vii - biochimia.[65] În unele definiţii „organic” se
referă doar la un compus ce conţine carbon. Însă majoritatea substanţelor organice
prezintă şi hidrogen, iar legătura carbon-hidrogen determină multe din particularităţile
lor. De aceea, legăturile carbon-hidrogen sunt prezente în unele definiţii ale cuvântului
„organic”.[66] În chimia anorganică hidrurile pot reprezenta catene de legături între doi
ioni metalici ai unei combinaţii complexe. Această funcţie se întâlneşte la elementele din
grupa 13, cu precădere la boruri şi compuşii complecşi ai aluminiului.[29]

[modifică] Hidruri

Compuşii hidrogenului sunt adesea numiţi „hidruri”, acest termen fiind uneori impropriu
utilizat. „Hidrură” defineşte o substanţă în care atomul de H are caracter anionic sau
sarcină negativă, deci H−, fiind utilizat pentru compuşii hidrogenului cu un element mai
electropozitiv. Existenţa anionului hidrură, sugerată de Gilbert N. Lewis în 1916 pentru
elementele din prima grupă şi a doua principală, a fost pusă în evidenţă în 1920 de către
Moers prin electroliza topiturii de hidrură de litiu (LiH), când a fost produsă o cantitate
stoechiometrică de hidrogen la anod.[67] Pentru hidrurile altor elemente, termenul este
ambiguu, luând în considerare electronegativitatea hidrogenului. Excepţie face BeH2, care
este un polimer. În hidrura de litiu şi aluminiu, anionul AlH4− are centre de hidrură ataşate
puternic de aluminiu. Chiar dacă hidrogenul poate forma hidruri cu toate elementele din
grupele principale, numărul şi combinaţiile posibile diferă de la o grupă la alta.[68] Hidrura
de indiu nu a fost încă identificată, însă există o multitudine de compuşi complecşi ai săi.
[69]
[modifică] Protoni şi acizi

Oxidarea hidrogenului, adică îndepărtarea electronului său, decurge teoretic cu formarea

H+, ion ce nu conţine niciun electron în învelişul electronic şi un proton în nucleu. De
accea, H+ este adesea numit „proton” şi are un rol important în teoria protonică a acizilor.
Conform teoriei Bronsted-Lowry, acizii sunt acele substanţe care cedează protoni, iar
bazele sunt acceptori de protoni.[70] Protonul H+ nu poate exista liber, ci doar în soluţii sau
în cristale ionice, datorită afinităţii foarte mari pentru electronii altor elemente. Uneori,
termenul de „proton” este utilizat impropriu pentru a se referi la hidrogenul cu sarcină
pozitivă sau cationul de hidrogen legat de alte specii moleculare.[71] Pentru a se evita
implicarea existenţa unică a „protonului solvatat” în soluţii, se consideră că soluţiile
apoase cu caracter acid conţin ionul hidroniu (H3O+).[72] Totuşi, unii cationi solvataţi ai
hidrogenului sunt mai degrabă organizaţi în molecule de tipul celei de H9O4+.[72] Alţi ioni
oxoniu se formează când apa formează soluţii cu alţi solvenţi.[73] Deşi nu se întâlneşte pe
Pământ, ionul H3+ (cunoscut sub numele de hidrogen molecular protonat sau cationul
triatomic de hidrogen) este una dintre cele mai răspândite specii chimice în restul
universului.[74]

[modifică] Obţinere
Pentru detalii, vezi: Fabricarea hidrogenului.

H2 este produs în laboratoarele de chimie şi cele de biologie, fiind adesea un produs

secundar al unei reacţii; în industrie pentru hidrogenarea substanţelor nesaturate; în
natură ca metodă de a reduce echivalenţii în reacţiile biochimice.

[modifică] Laborator

În laborator, H2 este de obicei obţinut prin reacţia metalelor cu acizii în aparatul Kipp.[75]

Aluminiul poate produce H2 prin tratarea cu baze:[76]

Electroliza apei este o metodă simplă de a produce hidrogen. Un curent de joasă tensiune
trece prin apă, iar oxigenul gazos se formează la anod, în timp ce hidrogenul gazos apare
la catod. De obicei la producerea hidrogenului, catodul este confecţionat din platină.
Dacă se realizează şi arderea, oxigenul este preferat pentru combustie, astfel ambii
electrozi sunt confecţionaţi din metale inerte. Eficienţa maximă (electricitatea utilizată
raportată la cantitatea de hidrogen produsă) este de 80 % – 94 %.[77]
În 2007 s-a descoperit că un aliaj format din aluminiu şi galiu în forma granulară în
reacţie cu apa poate fi folosit pentru a produce hidrogen. Din acest proces mai rezultă de
asemenea şi alumină, însă galiul scump, ce previne apariţia stratului de oxid, poate fi
refolosit. Acest lucru are o mare importanţă în economia hidrogenului, deoarece acesta
poate fi produs la locul de lucru şi nu trebuie transportat.[78]

[modifică] Industrial

Cea mai importantă (din punct de vedere economic) metodă de obţinere a hidrogenului
este extragerea acestuia din hidrocarburi. Cea mai mare parte a hidrogenului obţinut în
mod industrial provine din reformarea vaporilor gazelor naturale.[79] La tempreaturi
ridicate (700 – 1100 °C; 1300 – 2000 °F), apa în stare de vapori reacţionează cu metanul,
rezultând monoxid de carbon şi H2[80]:

Această reacţie se realizează uşor la presiune joasă, dar de obicei se realizează la presiuni
mari (20 bar), deoarece la aceste presiuni se desfăşoară aplicaţiile uzuale ale hidrogenul
astfel obţinut.[81] Amestecul rezultat se numeşte gaz de sinteză deoarece este utilizat
pentru obţinerea directă a metanolului şi a compuşilor săi.[82] Şi alte hidrocarburi în afară
de metan pot produce gaz de sinteză în diferite proporţii.[83] O problemă ce apare în
această tehnologie este formarea cocsului[84] sau a carbonului:

Această reacţie decurge de obicei cu formarea unui exces de H2O. Hidrogenul adiţional
poate fi recuperat din vapori utilizându-se monoxidul de carbon în reacţie cu gazul de apă
pe un catalizator de oxid de fier. Procesul este şi o metodă de obţinere a dioxidului de
carbon:[79]

Alte metode importante de obţinere a H2 sunt oxidarea parţială a hidrocarburilor:[85]

şi reacţia cărbunelui cu apa:[79]

Uneori, hidrogenul este fabricat şi consumat în timpul aceluiaşi proces, fără a mai fi
separat. În procedeul Haber pentru obţinerea amoniacului, hidrogenul provine din la
gazul natural.[86] Din electroliza saramurii pentru a produce clor se obţine şi hidrogen ca
produs secundar.[87]

[modifică] Termochimie
Există mai mult de 200 de cicluri termochimice care pot fi folosite pentru descompunerea
apei. Sunt studiate unele dintre acestea, cum ar fi ciclul oxidului de fier, ciclul oxid de
ceriu (IV)-ceriu (III), ciclul zinc-oxid de zinc, ciclul sulfură-iod, ciclul cupru-clor şi ciclul
sulfurii hibride, fiind în stadiul de testări pentru a produce hidrogen şi oxigen din apă
folosind căldura, fără a se utiliza electricitatea.[88] Numeroase laboratoare (inclusiv în
Franţa, Germania, Grecia, Japonia şi Statele Unite ale Americii) dezvoltă metode
termochimice de producere a hidrogenului din energie solară şi apă.[89]

[modifică] Reacţii biochimice

Pentru detalii, vezi: Producţie biologică de hidrogen.

Un bioreactor de alge pentru producerea hidrogenului.

H2 se obţine în urma unor metabolisme anaerobe şi este produs de anumite

microorganisme, de obicei prin cataliza enzimelor ce conţin fier sau nichel.[90] Cu ajutorul
acestor enzime, numite hidrogenaze, se obţine hidrogen în urma procesului de
fotosinteză.[91] Gena introdusă ajută frunza să descompună molecula de apă în elementele
componente.[92] Algele folosite sunt plante unicelulare care produc, în mod natural,
cantităţi mici de hidrogen în timp ce îşi extrag energia necesară din lumina Soarelui.[93]
David Tiede, unul dintre inventatorii acestei metode, afirmă că algele produc hidrogen ca
să se apere de radicalii liberi rezultaţi în urma fotosintezei, care altfel le-ar oxida părţi
vitale ale celulei.[91] Dar, dacă hidrogenaza este stimulată chimic şi dacă algele sunt
plasate în recipiente de sticlă şi expuse luminii solare, ele produc mai mult hidrogen, iar
acesta poate fi recoltat, iar apoi îmbuteliat cu ajutorul unei pompe.[91][92] Profesorul
Thomas Rauchfuss, de la Universitatea din Illinois, cel care a propus tipul exact de
proteină sintetică necesar procesului, a declarat: „Cultivarea algelor modificate genetic, în
care s-a introdus proteina sintetică, s-a dovedit a fi extrem de stabilă. Algele nu
degenerează şi nu revin la specia anterioară. Procesul are o mulţime de beneficii în
comparaţie cu obţinerea altor plante din care se extrag biocombustibili. Algele pot fi
crescute în recipiente transparente plasate în deşert sau pe acoperişul caselor. Ele nu au
nevoie de teren şi nu intră în competiţie cu producţia de alimente”.[91] La unele specii de
alge, cum ar fi Chlamydomonas reinhardtii sau cyanobacteria, la întuneric, protonii şi
electronii sunt reduşi pentru a forma H2 gazos cu ajutorul hidrogenazei în cloroplast.[94]

[modifică] Utilizări
Pentru detalii, vezi: Utilizarea hidrogenului.

Anual se înregistrează un consum mondial de hidrogen de peste 500 miliarde metri cubi
normali în diverse scopuri şi în diferite domenii.[95] În afara utilizării ca reactant,
hidrogenul are multe aplicaţii în inginerie şi fizică. Se utilizează la sudură,[96][97] iar
datorită bunei conductivităţi termice este folosit ca agent de răcire în generatoare electrice
din centralele electrice.[98] H2 lichid are un rol important în cercetările din criogenie,
inclusiv în studiile legate de superconductivitate.[99] Molecula de hidrogen, având o
densitate de 15 ori mai mică decât cea a aerului, a fost întrebuinţată drept gaz portant
pentru baloane şi dirijabile.[100] De asemenea, este materie primă în diverse tehnologii: de
reducere a minereurilor, de fabricare a amoniacului şi în procedeele de hidrogenare.
Hidrogenul are aplicaţii şi în industria automobilelor, chimică, aerospaţială şi de
telecomunicaţii.[101]

Izotopii hidrogenului au aplicaţii specifice. Deuteriul din compoziţia apei grele este
utilizat în reacţiile de fisiune nucleară ca moderator pentru încetinirea neutronilor.[8]
Compuşii acestuia se folosesc în cadrul studiilor ce urmăresc efectele reacţiilor izotopice.
[102]
Tritiul, produs în reactoarele nucleare, se foloseşte în producerea bombelor cu
hidrogen,[103] în marcare izotopică[43] şi ca sursa de iradiere pentru vopselele fosforescente.
[104]

[modifică] Aspecte de securitate şi sănătate

Inhalarea aerului bogat în hidrogen poate produce asfixierea.

Hidrogenul poate forma amestecuri explozive cu aerul şi reacţionează violent cu

oxidanţii.[105] În cazul inhalării în cantităţi foarte mari, poate produce asfixierea,[106]
pierderea mobilităţii motrice şi a cunoştinţei.[107] Scurgerea hidrogenului gazos în
atmosferă poate cauza autoaprinderea sa. Flacăra de hidrogen este invizibilă, acest lucru
putând produce arsuri accidentale.[108]

Multe proprietăţi fizice şi chimice ale hidrogenului depind de proporţia de

orto/parahidrogen. Uneori durează săptămâni pentru a atinge starea de echilibru a acestor
alotropi. Valorile critice de temperatură şi presiune la care are loc deflagraţia
hidrogenului depind de forma recipientului.[105]
[modifică] Vezi şi