Sunteți pe pagina 1din 5

DESPRE FOLCLOR, TRADIŢII CREŞTINE ŞI ARTĂ POPULARĂ

" Uneori este atâta frumuseţe pe lume încât inima mea neputând să o primească se
ascunde într-o peşteră” -Vince Lombardi

Prin folclor înţelegem creaţia artistică, colectivă, orală şi anonimă a unui popor, ce ne
oglindeşte concepţia despre lume şi viaţă.
Folclorul este cunoscut şi sub denumirea de artă populară.
Creaţii artistice ca: poezie, muzică, dans, teatru şi arte plastice, decorative sunt
cuprinse în denumirea generală de folclor. George Enescu spunea: „Folclorul nostru nu numai
ca este sublim dar te face să înţelegi totul. E mai savant decât toată muzica aşa zisă savantă.
Folclorul e mai melodic decât orice melodie; poate fi duios, ironic, vesel, drag”.
Primele documente scrise care evidenţiază prezenţa folclorului sunt din anul – 1540.
În sec. XVII, Ion Căianul, călugar franciscan de origine română, culege zece melodii
româneşti în culegerea Codex Caionii.
În „Descripţio Moldavie” (1611), Dimitrie Cantemir menţionează existenţa doinei,
baladei, jocurilor populare, instrumentelor populare şi descrie obiceiuri tradiţionale legate de
nuntă, înmormântare, colinde, drăgaica, paparuda şi căluşul.
Originalitatea muzicii populare româneşti constă în ritmul specific, versul, la sfârşitul
căruia apar uneori intejecţii cu scopul de a lărgii ambitusul melodiei, ritmul de dans – ritm
sincretic cu o mare valoare expresivă şi melodia ce asigura specificitatea naţională prin suflul
larg cantabil apropiat de structura psihica a românului, plină de supleţe şi elegenţă.
În ceea ce priveşte clasificarea folclorului muzical românesc, la baza acestei clasificari
stau criterii legate de prilejul cu care au fost create şi de funcţia pe care o au pentru individ şi
colectivitate. Putem întâlni :
a) Repertoriul obiceiurilor de peste an:
- repertoriul de la Crăciun până la Bobotează: sorcova, colindul, cântecul de stea,
pluguşorul, irozii, capra, ursul;
- repertoriul obiceiurilor de primăvară, vară şi toamnă: obiceiuri cu semnificatie agrară
(paparuda, scaloianul, drăgaica, cununa, claca, plugarul); obiceiuri cu diverse
semnificaţii (căluşul, jineii, strigarea de peste sat – D’aolica Măre , şezătoarea;
- repertoriul păstoresc, semnale instrumentale, melodii instrumentale;
b) Repertoriul vârstelor şi al obiceiurilor vieţii de familie:
- folclorul copiilor şi pentru copii;
- repertoriul nupţial, cântecul miresei, al mirelui, al soacrelor;
- repertoriul funebru;
- cântecul bradului, căntecul zorilor, bocetul;
c) Balada sau cântecul bătrănesc;
d) Doina;
e) Căntecul propriu-zis;
f) Folclorul orăşenesc;
e) Muzica instrumentală;
g) Muzica jocurilor populare.
Putem astfel discuta despre o parte dintre muzica jocurilor populare, despre jocuri
(dansuri) în special.
Dansurile populare zonale sunt însotite numai de muzica instrumentală, presărată cu
strigături, pocnete din degete, bătăi din palme, paşi bătuţi, chiuituri etc., subliniind o dată în
plus sincretismul jocurilor populare româneşti.
Se remarcă bogăţia, varietatea, valoarea creaţiei populare muzicale naţionale, ineditul
unor manifestari şi fenomene folclorice, care merită să fie cercetate, cunoscute şi apreciate
atât de specialişti cât şi de iubitori ai genului.
Dansul a avut o importanţă deosebită în viaţa socială a omului fiind nelipsit din
ritualurile religioase. În timp s-au produs mutaţii în cadrul jocurilor populare româneşti în
1
sensul că unele şi-au păstrat funcţia rituală (Caluşul, Chiperul, Lazarul, Cununa, Drăgaica),
iar altele s-au transformat în jocuri distractive.
Primele referiri asupra existenţei dansului la români îsi fac apariţia începând cu secolul
al-XV-lea, (Gr.Ureche) şi continuă cu secolul al-XIX-lea, perioadă în care apar primele
culegeri printre care figurau şi un număr important de dansuri populare, iar înfiinţarea celor
două arhive fonografice au evidenţiat bogăţia şi varietatea acestui repertoriu. Terminologia
este reprezentată de trei termeni : hora (Hora la joc pentru zona Muntenia si Oltenia), dans
(danţ) şi joc (gioc) în celelalte regiuni ale ţării.
De-a lungul timpului s-a creat o gamă întregă de jocuri ca: Sârba sau Băltăreasca,
Hora, Caluşul, Brâul etc.
Jocurile olteneşti sunt repezi, dinamice, necesitând agerime şi virtuozitate. Se execută
în deplasări rapide şi spaţii bruşte de direcţie, cu paşi încrucişaţi, bătăi şi sincope, fluturări de
picioare şi pinteni. Desenul variat al dansurilor, conferă o poziţie specială în peisajul dansului
românesc.
Muntenia cuprinde jocuri variate, mixte, dar şi jocuri de bărbaţi şi femei. Jocurile se
desfăşoară cel mai mult în cerc şi în semicerc. Bogăţia ritmică a paşilor este foarte mare,
întâlnindu-se des sincopa şi contratimpul. Cele mai întâlnite sunt horele de mână, horele pe
bătaie, brâurile bărbăteşti şi femeieşti ale căror paşi se desfăşoară pe durata a 6 sau 8 timpi.
Brâul - Este un dans bărbătesc din zona de munte a Banatului, dans de păstori care s-a
păstrat pâna în zilele noastre şi s-a transmis şi în celelalte zone ale ţării.
Dansurile specifice zonei Aiudului, cer multă îndemânare din partea interpreţilor,
figurile fiind adevărate bijuterii în arta populară coregrafică. Fata este un sprijin pentru băiat
în executarea bătăilor pe cizma, cu mâna stângă şi a săriturilor, iar în timpul jocului de
perechi, fata face piruete pe sub mâna băiatului. O figura specifică acestui dans este diagonala
de haidau, ce solicită multă concentrare din partea băiatului, în execuţia bătăilor pe picior şi
pe podea, fata susţinându-l prin strigături cântate. În Muntenia însă acest dans pierde bătăile
executate pe picior, dansatorii limitându-se doar la jocul pe perechi.
Hora - este un dans popular din România, realizat într-un cerc închis.
Descoperirea unei reprezentări în ceramică a unei hore formate din 6 femei, aparţinând
Culturii Cucuteni (3700-2500 î.H.), ultima mare cultură cu ceramică pictată din Europa,
indică faptul ca hora a apărut cu mai mult de 5000 de ani în urmă pe pământul vechii Dacii.
Rolul magic al horei s-a transmis până în prezent, sub forma căluşului. Asemenea
dansuri rituale circulare, la care participă numai bărbaţi special aleşi şi antrenaţi exista în
Europa, Orientul Mijlociu, India şi America Centrală şi de Sud, sugerând originea indo-
europeană.
Dansurile rituale circulare menţionate au următoarele caracteristici, independent de
ţara în care sunt utilizate:
1. sunt realizate de un grup de bărbaţi special aleşi şi antrenaţi;
2. dansatorii sunt îmbracaţi de obicei în alb şi au clopoţei legaţi de picioare sau de
corp;
3. dansatorii sărbătoresc reînvierea unui zeu, după moartea sa;
4. dansatorii au puterea magică de a aduce noroc;
5. personajul central este un om-animal, care în unele cazuri domina ritualul, iar în
altele are un rol Căluşul.
Sârba - Dans popular executat într-un tempo foarte vioi, mai ales, în cerc, dansatorii
ţinându-se de umeri, răspândit în toate zonele ţării noastre.
Călusarii - se joacă în timpul Rusaliilor, scopul dansului fiind acela de a apăra de
influenţele lor negative oameni, vite şi recolte, dar şi de a vindeca. Timp de două-trei
săptămâni, căluşarii merg din sat în sat şi joacă dansul căluşului pentru a-i tămădui pe cei
bolnavi cu puterea pe care au dobândit-o la investitură şi cu forţa unităţii şi determinării lor.
Acest dans a fost descris pentru prima datã în vremea lui Dimitrie Cantemir. Formaţia
de căluşari este compusă din mai multi dansatori, unul fiind considerat căpitan, iar altul
purtând o masca şi deţinând rolul important. Dansul include câteva dansuri rituale: dansul
războiului, fertilităţii, dansul de vindecare, etc.

2
Este un dans din Muntenia executat numai de băieţi, cu lovituri ale călcâielor, bătăi
apăsate în pământ, sărituri în aer, strigături. A devenit o tradiţie ca, în fiecare an cînd se
sărbătoresc Rusaliile sau Moşii de vara, cel mai vechi joc popular românesc să revină în
centrul atenţiei. Căluşul este cel care, în fiecare an, deschide şi închide sărbătoarea, fiind jucat
înainte de răsărit şi după apusul soarelui. Lipsa lui le prevestea în trecut ţăranilor numai
necazuri.
Originea căluşului se pierde în negura vremii. Despre el sunt mai multe teorii. O parte
a etnologilor îl socotesc un dans militar moştenit de la traci sau de la romani, fiind considerat
că a luat naştere o dată cu poporul român.
În trecut se credea că jocul şi căluşarii au puteri tămăduitoare. Ţăranii îi primeau în
gospodăria lor în fiecare an, considerând că doar aşa pot scăpa de blesteme şi pot avea belşug
şi sănătate. Mamele îşi aduceau copiii pentru a fi săriţi de căluşari, crezând că aşa vor creşte
sănătoşi şi voinici. Fetele intrau în horă cu speranţa că vor avea noroc în dragoste şi căsătorie.
Frumuseţea şi agilitatea jocului i-au făcut pe oameni să-i îndrăgească pe căluşari. Aceştia sunt
invitaţi tot timpul la diferite evenimente folclorice.. Un rol însemnat în desfăşurarea jocului îl
constituie şi costumatţa. Aceasta este formată din pălărie cu boruri largi împodobită cu
mărgele şi panglici multicolore. Mijlocul şi pieptarul le este încins cu bete, iar la brâu poartă
batiste brodate.
La genunchi şi la glezne au canafuri, iar în picioare au opinci cu pinteni din metal care
sună în timpul dansului. Fiecare căluşar are un băţ. În trecut, locul băţului era luat de săbii din
lemn sau metal. Căluşeii se consideră slujitorii Tatălui Ceresc, iar ei nu se pot prinde în
lucruri rele sau necurate. Pentru a alunga Răul, ei nu se folosesc decât de dans şi de usturoi.
Tinerii care doresc să intre în ceata de căluşari trebuie să ştie jocul, să treacă printr-un
ceremonial de purificare a răului din ei şi să rostească juramântul. Prin juramânt, tinerii se
angajează să respecte şi să ducă mai departe tradiţia căluşarilor şi să nu se îndoiască de
credinţa în Dumnezeu. Căluşul rămâne singurul joc de virtuozitate şi tehnică, fiind o preţioasă
comoară folclorică, dar şi un izvor viu privind religia geto-dacilor.

Dar nu doar despre dansuri şi muzica populară vrem să amintim acum ci şi de arta
populară romanească din zona olteniei.
Din cele mai vechi timpuri preocupările casnice au fost diversificate. Şi acum se mai
practică, în puţine locuri desigur, în timpul petrecut la clacă sau acasă, ca femeile să realizeze
adevarate opere de artă populară, păstrând cu tradiţie meşteşugul ţesutului ce se realizează
după o anumită tradiţie.
Fiecare femeie cunoştea tehnica şi tipurile de ţesătură specifice locului.
Modelele sunt transmise din generaţie în generaţie .şi perfecţionate continuu. Ele nu au
fost realizate după un desen scris ci a fost fructul colaborării mai multor creatoare.
3
La ţesăturile olteneşti cu fire de lână, folosim lâna oilor din localitate sau localităţile
învecinate. Lâna provine de la oile din rasa ţurcană, cu fir lung, rezistent şi aspru.
După ce a fost tunsă, lâna trece prin mai multe operaţiuni de prelucrare tradiţională
înainte de a fi folosită la ţesutul covoarelor şi carpetelor:
1. Sortarea
2. Spălarea
3. Uscarea
4. Scărmănatul
5. Pieptănatul sau dărăcitul
6. Torsul
7. Raşchiatul firelor şi făcutul sculurilor
8. Vopsitul
9. Depănatul sculurilor
Pentru a începe ţesutul propriu-zis, sunt necesare două operaţii premergătoare: urzitul
şi năvăditul.
Prin urzit, firele de pe mosoare sunt aşezate pe o lungime stabilită, care va fi lungimea
ţesăturii, iar numărul firelor va da lăţimea viitoarei ţesături.
Năvăditul reprezintă stabilirea numărului de iţe şi ordinea în care acestea sunt ridicate
sau coborâte, el este similar cu ceea ce astăzi am numi un program care conduce la obţinerea
unui anume tip de ţesătură. Practic, prin năvădire se înţelege trecerea firelor de urzeală prin
iţe.
Tehnica de ţesut cu care lucram este cea a alesului printre fire sau alesului în chilim.
Ea se realizează prin introducerea ghemului de lână colorată printre firele urzelii direct cu
mâna.
Ţesatura se bate cu furculiţa în razboiul pe verticală sau cu spata în razboiul pe
orizontală. Anumite elemente ale modelelor se realizează şi prin tehnica alesului în relief,
firele colorate sunt trecute de mai multe ori printre firele de urzeală.
Dupa ce s-a terminat ţesutul, se taie firele de urzeală şi se trece la finisarea ţesăturii.
La finisare se leagă nodurile firelor de urzeală, se curăţă ţesătura de impurităţile ascunse ale
lânii şi se calcă ţesătura.
În Oltenia, velinţa, scoarţa şi chilimul sunt executate atât în razboiul orizontal cât şi cel
vertical. Scoarţa , ca piesă autentic populară din Oltenia, se compune din două foi şi este
ţesută în două sau patru iţe, cu spata şi aleasă printre fire. În repertoriul ornamental al
scoarţelor olteneşti apar adesea păsări, animale şi diferite personaje.
Daca ţesutul velinţelor şi scoarţelor a fost un meştesug casnic, ţesutul chilinelor s-a
dezvoltat în atelierele de pe lângă curţile domneşti şi boiereşti, unde se realizau piese de
dimensiuni neobişnuite. De aici meştesugul s-a răspândit şi în pătura înstărită a satelor care au
preluat unele motive adaptându-le de această dată condiţiilor casei ţărăneşti. Chilimurile pot fi
considerate o creaţie originală, cu un decor preponderant vegetal şi zoomorf..
Dar nu numai femeile lucrează ci şi bărbaţii.
Meştesug de tradiţie milenară, olăritul a fost şi continuă să fie în anumite localităţi
rurale din mai multe judeţe din Oltenia, o activitate specializată, pe care doar anumiti săteni o
practică, alături de ocupaţiile specifice zonei.
Din vremuri îndepartate olarii erau recrutaţi dintre crescătorii de animale, agricultorii
şi pomicultorii satului, aceştia învăţând să modeleze diverse categorii de vase, doar în
răstimpul pe care-l aveau între practicarea ocupaţiilor specifice zonei. Din aceste considerente
olăritul a constituit în România o activitate specializată menită a completa venitul familiei din
mediul rural.
Bogaţia resurselor naturale existente - lemn, argila, piatra - au îngăduit locuitorilor
practicarea meştesugurilor specifice ce derivă din exploatarea acestor resurse.
În toate aceste localităţi s-au modelat vase cu caracter utilitar dar şi destinate
satisfacerii nevoii de frumos a ţăranilor. Anumite forme lucrate de meşterii aparţin unor
repertorii care amintesc prin profil, de ceramica arheologică a perioadei La Tene, precum şi
de olăria antică romană (ceramica roşie nesmălţuită).

4
În ceea ce priveşte tehnologia prelucrării argilei comune, precizăm că meştesugul
practicat la nivel familial, aduce în atenţie unele diferenţe existente între centrele care s-au
născut în urma aplicării unor tehnologii ce reflectă calitatea pastei, dar şi existenţa anumitor
categorii funcţionale. Astfel, olarii de la Horezu-Vâlcea, aduc lutul acasă, îl depozitează şi îl
mărunţesc cu sapa, lasându-l la "dospit" (macerat) cel putin 5-6 luni sau chiar un an, pentru a
obţine astfel, o perfectă omogenizare a pastei.
Decorarea vaselor din lut este un procedeu care aduce în atentie mai multe tehnici,
diferenţiate pe centre, şi un instrumentar simplu dar cu mari posibilităţi de expresie plastică.
În prezent centrul Horezu este cel mai mare dintre vechile centre ceramice vâlcene
reunind peste 15 familii de olari care lucrează diverse categorii de piese în maniera
tradiţională, profilându-şi întreaga activitate în jurul acestui străvechi meştesug. Vasele
lucrate sunt un reper valoric, cu caracter identitar pentru judeţul Vâlcea şi zona Oltenia, dar şi
pentru întreaga Românie.
"Galeria ceramicii româneşti" deschisă în cadrul Casei de cultură din oraşul Horezu
este o expoziţie cu caracter permanent care reuneşte creaţia contemporană a olarilor din toate
centrele româneşti, demonstrând tradiţii lucrative cu rădăcini adânc înfipte în istoria locurilor,
dar şi transformarile formale şi plastico-decorative pe care le-a suportat meşteşugul olăritului
odată cu apariţia produselor de tip industrial şi difuzarea masivă a acestora în mediul rural. În
acelaşi scop, la Horezu are loc şi un târg anual al ceramicii româneşti intitulat "Cocoşul de
Hurez", ce se desfăşoară în prima duminica din luna iunie.
Dintre satele care păstreaza nealterate îndeletnicirile tradiţionale, amintim: Glogova
(ceramica ce prezintă o cromatică variată), Ştefăneşti (centru de ceramică roşie nesmălţuită),
Polovragi (cioplitul şi sculptatul lemnului), Somaneşti (dulgherit).

"Arta nu exprimă altceva decât nevoia de a te exprima" - Fernando Pessoa

Bibliografie:
1. Ghid Turistic Vâlcean

S-ar putea să vă placă și