I.

EUROPA ŞI LUMEA ÎN SECOLUL AL XX - LEA

1. DOMINAŢIA EUROPEI ASUPRA LUMII

A. Europa şi spaţiile de civilizaţie extraeuropene, sunt în legătură cu apogeul european de la începutul secolului, în
condiţiile existenţei coloniilor, când epoca imperialismului a lăsat loc epocii naţionalităţilor. Imperiile coloniale au trecut
prin două războaie mondiale, suferind pierderi umane, materiale şi de prestigiu. Europenii susţin un principiu de valori şi
idei, doar Japonia fiind puterea extraeuropeană acceptată.
Societăţi de tip european pe glob. Expansiunea europeană, începută o dată cu marile descoperiri geografice, intensificată în
a doua jumătate a secolului al XlX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, a determinat crearea societăţilor de factură
europeană pe glob. Ele au fost edificate de valul de emigranţi care au părăsit Europa . Numai între 1850 şi 1914 au părăsit
Europa, îndreptându-se spre alte continente, între 35 şi 50 milioane de emigranţi. Primul mare flux de emigranţi provine din
spaţiul Europei occidentale. La începutul secolului al XX-lea cei mai mulţi care emigrează vin din Europa centrală şi
orientală, cel puţin câte un milion anual. Marea mişcare de populaţie pornită din Europa spre alte continente are diverse
cauze: explozia demografică pe care a cunoscut-o continentul european, inegalitatea în ce priveşte dezvoltarea dintre diferite
zone ale continentului european, persecuţiile politice şi religioase, dorinţa de aventură şi de afirmare a multor oameni.
Cei mai mulţi dintre emigranţi s-au stabilit în America. Emigraţia portugheză şi spaniolă ca şi o parte din cea italiană şi
germană s-au orientat cu precădere spre America Latină, Brazilia, Argentina, Venezuela, Peru etc. Spre America de Nord şi
mai ales spre Statele Unite s-au îndreptat cei mai mulţi: peste 10 milioane de emigranţi numai între 1900 şi 1914. Popularea
Australiei şi Noii Zeelande a fost în întregime europeană, mai ales anglo-saxonă, înregistrându-se cel mai mare val de
emigranţi la începutul secolului al XX-lea. O numeroasă populaţie europeană s-a aşezat în nordul Africii. Italieni şi francezi,
mai ales, s-au stabilit în Maroc, Algeria, Tunisia. în Africa de Sud s-au stabilit peste un milion de europeni, îndeosebi
britanici. în schimb, colonizarea în Africa Neagră a fost modestă şi n-a determinat constituirea unor societăţi de tip european.
Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în Asia, cu excepţia Siberiei colonizată cu peste 10 milioane de europeni, mai ales ruşi, într-un
ritm de o jumătate de milion anual
B. Politici coloniale. Colonialismul francez s-a dezvoltat pe principii de prestigiu şi orgoliu naţional, după înfrângerea din
1870, concretizându-se printr-un imperiu centrat pe Indochina şi coloniile africane grupate în federaţia Africa
Occidentală(1904) şi Africa Ecuatorială(1910) cu eficienţă şi economie mai redusă. Franţa deţinea locul al doilea, cu un
imperiu colonial întins pe o suprafaţă de 10 milioane kilometri pătraţi şi o populaţie de 48 miloane locuitori. Principalele
colonii: Algeria, Tunisia, Maroc, Madagascar, Indochina. Colonialismul britanic se bazează pe ideea comerţului ca
bază a dominaţiei, o guvernare mai eficientă şi o largă autonomie pentru dominioanele albe(Canada, Australia, Noua
Zeelandă şi Africa de Sud). Marea Britanic avea cel mai întins imperiu colonial, cu o suprafaţă de 30 milioane kilometri
pătraţi şi o populaţie de 400 milioane locuitori. Principalele colonii erau: India „perla coroanei britanice", Canada,
Africa de Sud, Australia, Noua Zeelandă . Belgia deţine Congo, ca domeniu personal al lui Leopold al-II-lea, Olanda
stăpânea Indonezia, Italia cu stăpâniri coloniale în nordul Africii: Tripolitania, Cyrenaica, Somalia, în timp ce germanii
care stăpânea, până la primul război mondial, colonii în Africa Australă şi zona Pacificului, îşi pierd coloniile după 1918.
C. Hegemonia Europei, are la bază dominaţia industriei şi transporturilor(având ca bază cărbunele), dar şi nivelul superior
de educaţie, standardul de viaţă superior, o înaltă productivitate a muncii şi un nivel de trai superior. Europenii dispun de o
gândire echilibrată dintre tradiţie şi noutate, ideea disciplinei colective şi coordonarea sa cu libertatea individuală. America
de Nord a fost colonizată mai întâi de englezi şi francezi. Ulterior aici au venit foarte mulţi emigranţi, colonişti din întreaga
Europă, atraşi de legendarele bogăţii ale acestui continent. America Latină a fost zona colonizată cel mai de timpuriu, de
spanioli şi portughezi, chiar numele dat acestui teritoriu evidenţiază acest lucru. Coloniile s-au eliberat, aproape în totalitate,
la începutul secolului al XlX-lea. Australia este continentul cel mai puţin populat din lume. Teritoriul a devenit colonie
britanică, fiind intens colonizat în secolele XIX-XX.

2. ERODAREA DOMINAŢIEI EUROPEI

A. Sfârşitul hegemoniei Europei, este indisolubil legat de primul război mondial care a cauzat 10 milioane de morţi, 22
milioane de răniţi şi pierderi materiale cifrate la 400 miliarde de dolari.
Consecinţele economice, sunt legate de reconversia economică pentru pace, refacerea care a durat până în 1924-1925. La ele
se adaugă uzura utilajelor, suprasolicitarea economică şi prăbuşirea puterilor coloniale de rangul 2.
Consecinţele sociale, au la bază problema reintegrării foştilor combatanţi, nemulţumirea oamenilor faţă de instituţii, politică,
dar şi impactul revoluţiei ruse. Se modifică rolul, locul şi statutul în societate al femeii. Reaşezarea frontierelor, crearea de
noi state, duce la revizionism şi acutizează naţionalismul.
Consecinţele financiare, sunt legate de devalorizarea monetară, creşterea datoriei externe şi inflaţiei. SUA profită de situaţie,
consolidându-şi poziţia de mare putere economică, devenind creditor mondial, pe fondul uzurii europene.
Societăţile de tip european nu s-au creat peste tot în lume. Civilizaţiile asiatice au fost mult mai reticente la influenţele
europene, în Asia au fost create cele mai vechi civilizaţii, unele dintre ele (indiană, chineză, japoneză) rezistând până în
epoca modernă. Durabilitatea a fost asociată, o perioadă îndelungată, unui adevărat imobilism, structurile sociale fiind foarte
rezistente la schimbare. în secolul al XlX-lea unele din aceste societăţi au preluat, fără a renunţa la tradiţii, modelul
european.
China şi India au o mare tradiţie de organizare, fiind statele cele mai întinse teritorial şi cu cea mai numeroasă populaţie din
Asia. India s-a aflat până la sfârşitul celui de al doilea război mondial sub dominaţie colonială britanică. China a fost
independentă însă, datorită stării de înapoiere, a fost obiect de dispută între marile puteri care doreau să acapareze piaţa
internă. Exemplul cel mai relevant de adaptate a unei societăţi tradiţionale la exigenţele dezvoltării moderne 1-a oferit
Japonia. Fără a abandona tradiţiile, împăratul Mutsu-Hito (1867-1912) a introdus modelul european. „ Era Meiji", cum este
numită această perioadă, a făcut din Japonia una dintre marile puteri ale lumii la începutul secolului al XX-lea.
B. Decolonizarea – fenomen global, legat de consecinţele celui de al doilea război mondial.
Criza dominaţiei coloniale este legată de evoluţia societăţii interbelice, de acţiunea elitelor din teritoriile coloniale, de
anularea doctrinei coloniale în dauna ideii naţionale şi concomitent cu noile valori morale şi ideologice promovate de cultura
şi misionarismul european şi creştin. Contribuţia umană, materială şi de resurse adus de colonii în timpul primului război
mondial, a accelerat revendicările de independenţă a coloniilor. Primele indicii ale luptei de eliberare a coloniilor au apărut
înainte de 1914 şi s-au amplificat după al doilea război mondial, fiind favorizate de mai mulţi factori:
1
- dezvoltarea coloniilor şi apariţia unor categorii socio-profesionale instruite, cunoscătoare a ideilor democratice care au
condus lupta de eliberare;
- „ marii aliaţi" au luptat în al doilea război mondial în numele dreptului la autodeterminare al popoarelor;
- cucerirea Asiei de sud-est de către Japonia a umilit puterile coloniale, iar capitularea Franţei şi epuizarea economică a
Marii Britanii le-a micşorat substanţial prestigiul în colonii;
- cele două mari puteri coloniale au admis exercitarea de către colonii a unor drepturi. Marea Britanie a acordat drepturi
coloniilor prin Statutul din Westminster, din 1931, iar Constituţia franceză din 1946 transforma Imperiul în Uniunea
Franceză
- cele două superputeri în timpul Războiului rece: Stalele Unite, care cu aproape două secole înainte se eliberaseră de sub
dominaţie engleză şi urmăresc, după 1945, să-şi consolideze hegemonia mondială; Uniunea Sovietică, care dorea să
slăbească blocul occidental si să-si întărească sferele de influenţă în noile state independente.
- conjunctura internaţională de după al doilea război mondial a favorizat accesul paşnic al unor popoare coloniale la
independenţă
Independenţa coloniilor sa declanşat imediat la sfârşitul celui de al doilea război mondial, odată cu eliberarea teritoriilor
coloniale japoneze şi italiene. Pe fondul războiului rece decolonizarea s-a realizat paşnic în cazul coloniilor britanice şi
olandeze, pe cale militară în cazul celor franceze(Indochina 1946-1954, Algeria 1954-1962) şi portugheze(Angola şi
Mozambic 1964-1975). Prosperitatea europeană a fost un fenomen concomitent cu decolonizarea.
Conferinţa de la Bandung reunea în 1955, 29 de state afro-asiatice, ce grupau 50% din populaţia lumii şi 8% din resursele
mondiale. Rezoluţia conferinţei accentua dreptul de autodeterminare, suveranitatea naţională, neamestecul în treburile
interne, rezolvarea paşnică a conflictelor, cooperarea mondială, condamnarea colonialismului. Ele stau la baza lumii a treia
slab dezvoltată şi suprapopulată situată între blocul american şi cel sovietic.
1960 – Anul Africii, este sintagma legată de cucerirea independenţei în 1960 a 18 state africane, dublată în 1963, de
conferinţa de la Addis-Abeba care a pus bazele Organizaţiei Unităţii Africane(OUA), completată de adoptarea în 1981 a
Cartei africane a drepturilor omului şi ale popoarelor.
Mişcarea de nealiniere a fost fondată în 1961 prin conferinţa de la Belgrad, din iniţiativa liderilor Nehru, Nasser şi Tito,
reunind 25 de state africane, asiatice şi latino americane. Blocul eterogen reunea o serie de organizaţii politice, economice şi
sociale zonale din spaţiul asiatic, african şi latino american.
Probleme ale tinerelor state, sunt probleme moştenite din epoca pre şi post colonială şi se manifestă ca:
- războaie interetnice şi intertribale(Somalia, Liberia, Nigeria, Rwanda şi Burundi)
- exodul şi fuga populaţiilor masacrate/ alungate în cazul problemelor de graniţă sau religioase(Sudan, Etiopia, India-
Pakistan)
- conflicte frontaliere de timp teritorial(Cambodgia-Vietnam, Maroc-Algeria)
- dezechilibru economic, eşecul industrializării, dependenţa economică şi financiară de fostele metropole
- subdezvoltare, suprapopulare, foamete, crize umanitare şi sociale

3. EUROPA ÎNCEPUTULUI DE MILENIU

A. Cadrul general. Două elemente sunt de bază şi anume consolidarea identităţii europene şi globalizarea. Identitatea
europeană devine transnaţională, bazat pe un mod de viaţă socială şi culturală, care creează o entitate politică şi culturală la
nivel european, de năzuinţa spre o Europă a cetăţenilor bazată pe valori cum ar fi: libertatea, democraţia, calitatea vieţii,
respectarea drepturilor omului. Spaţiul european, întins de la Atlantic până spre Urali, a cunoscut, în evoluţia sa,
particularităţi legate de condiţiile de climă, de constituirea unor nuclee politice, de grupuri lingvistice şi religioase.
B. Identitatea europeană, este creată printr-un set de acţiuni cum ar fi: spiritualizarea frontierelor, înlocuirea confruntărilor
naţionale cu cooperarea, armonizarea intereselor, deschiderea orizontului de gândire de la orizontul naţional la cel european,
saltul de la local şa naţional şi european.
C. Tendinţe în mileniul al-III-lea, au cuprins planuri demografice, economice, sociale şi culturale. Se observă un regres
demografic, accentuarea procesului de îmbătrânire, omogenizarea economică, tendinţa unificării social-culturale,
reintegrarea treptată a fostului spaţiu sovietic.

4. CULTURA ROMÂNĂ – CULTURĂ EUROPEANĂ

Cultura românească parcurge, în secolul al XX-lea, un drum evolutiv, în mai multe etape:
- până în 1945 este etapa de acumulări valorice, axată pe afirmarea specificului naţional, cât şi pe sincronismul cu
spiritualitatea europeană.
- după 1945, datorită noului regim de tip totalitar socialist, cultura română este influenţată de cea sovietică dar nu îşi pierde
contactul cu Europa.
- după 1990, prin revenirea la democraţie, legăturile cu spaţiul european revin la intensitatea lor firească.
Diversitatea creaţiilor materiale şi spirituale au legat spaţiul nostru cu cel european. Astfel, descoperirile tehnice de la noi s-
au înscris în fluxul european al modernizării economice. Cercetările făcute au vizat atât aspectele teoretice cât şi cele
practice. Astfel de realizări de valoare internaţională a avut Henri Coandă (1886-1972), inventator în domeniul aviaţiei,
Ştefan Odobleja (1902-1978) considerat pionierul ciberneticii pe plan universal. Inginerul Gogu Constantinescu (1881 -
1965) a inventat tehnica sonicităţii. In medicina românească, C. Parhon se remarcă prin studiul glandelor endocrine în timp
ce Ana Aslan descoperă noi tratamente pentru prevenirea îmbătrânirii. În domeniul ştiinţelor exacte (matematică, fizică,
chimie) s-au remarcat Grigore Moisil (1906 - 1973), întemeietorul şcolii româneşti de algebră, Dimitrie Pompei (1873 -
1954) cu realizări în analiza matematică, Traian Lalescu (1882 - 1924) fondator al teoriei ecuaţiilor integrate, Eugen
Bădărău (1887 -1975) fondatorul şcolii româneşti de fizică a plasmei, Costin Neniţescu (1902-1970) autorul unor lucrări de
pionierat în domeniul chimiei. In domeniul istoriei se dezvoltă o nouă etapă, spre o viziune cât mai completă şi totală a
istoriei. Nicolae Iorga (1871-1940) care a scris o lucrare în trei volume, „ Locul românilor în istoria universală ", realizeză
o impresionantă sinteză, "Istoria Românilor ", în zece volume. Gheorghe I. Brătianu (1898 -1953), a promovat o viziune
universală asupra istoriei naţionale Una din lucrările sale a fost publicată în limba franceză („ O enigmă un miracol, poporul
român Mircea Eliade (1907 - 1986) filosof, eseist, romancier, a contribuit la deschiderea orizontului cultural spre „sferele
înalte " ale culturii europene prin studiile comparate de istoria religiilor. În filosofie un spirit modern s-a dovedit Emil

2
Cioran (1911-1995) cunoscut prin atitudinea sa de pesimism accentuat (filosofia disperării) în legătură cu specificul
românesc. Literatura a fost un domeniu unde se remarcă Eugen Ionescu care a promovat teatrul absurdului precum şi
Panait Istrati, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu. ". Personalitatea lui George Enescu (1881 - 1955) s-a bucurat de
recunoaştere în muzica europeană, el fiind dirijorul celor mai renumite orchestre din lume. Opţiunea occidentală a culturii
româneşti, evidentă din perioada modernă se accentuează în perioada interbelică şi se poate ilustra prin viaţa şi opera lui
Constantin Brâncuşi, născut în 19 februarie 1876 la Hobiţa – Gorj, urmând cursurile Şcolii de Arte şi Meserii din Craiova şi
apoi cele ale Şcolii Naţionale de Arte Frumoase din Bucureşti. Prima comandă o are în 1903 – realizarea bustului lui Carol
Davila. Pleacă în vest în perioada 1903-1909, fiind primit în atelierul lui Auguste Rodin şi expune în 1906 la Salonul de
toamnă de la Paris. Operele sale expuse în toate marile expoziţii şi muzee ale lumii. Se remarcă operele sale cum ar fi:
Rugăciunea, Somnul, Cuminţenia pământului, Pasărea Măiastră, Pasăre în văzduh, Peştele, Cocoşul, Masa tăcerii, Poarta
sărutului, Coloana fără de sfârşit. Cultura românească a beneficiat în secolul al XX-lea de opere analitice, de concepţie,
sintetice care se ridică la nivelul european. Realizările ei au făcut ca legăturile ţării noastre cu spaţiul european să nu se
întrerupă, în fapt, nici un moment.

5. ISTORIA ALTFEL

Colonialismul este o dominaţie, a unui stat sub formă culturală, ideologică, politică, care atrage după sine şi o stare de
dependenţă economică a coloniei. După perioada marilor descoperiri geografice din timpul lui Columb (1492), Magellan
sau Vasco da Gama, colonizarea în comparaţie cu colonizarea din antichitate cunoaşte o formă nouă care durează până la
sfârşitul celui de al doilea război mondial. Această formă de colonialism este dominată de ideologia imperialistă.
Imperialismul este o politică de extindere a controlului autorităţii asupra unor entităţi străine, având ca scop lărgirea sau
menţinerea unor imperii, atât prin cuceriri teritoriale cât şi prin metode indirecte precum controlul politic sau economic al
altor ţări. Termenul este folosit pentru a descrie şi politica unei ţări de menţinere a controlului asupra unor colonii, indiferent
dacă acea ţără se autodefineşte sau nu drept imperiu.În măsura în care imperialismul ar fi apreciat drept o poziţie
intelectuală, aceasta ar implica credinţa că menţinerea sau cucerirea imperiilor este un lucru bun, combinat probabil cu
presupunerea unei superiorităţi culturale sau de oricare alt fel al puterii imperiale. În ultimii ani, s-a manifestat o tendinţă de
criticare a imperialismului nu atât din punct de vedere economic sau politic, ci la nivel cultural.
Josip Broz Tito(7 mai 1892 – 4 mai 1980), a fost liderul celei de-a doua federaţii Iugoslavia, care a existat ca stat suveran şi
independent între 1943 - 1991. Tito este cel mai bine cunoscut pentru rolul său major în organizarea mişcării anti-fasciste
cunoscută sub numele de Partizanii Iugoslaviei, fondarea Cominform-ului, oponenţa făţişă faţă de hegemonia sovietică
europeană şi mondială şi fondarea şi promovarea Mişcării ţărilor ne-aliate. Tito a decedat în Ljubljana la 4 mai 1980.
Jawaharlal Nehru (1889–1964) Politician naţionalist indian, prim-ministru din 1947 până la moarte. Înaintea împărţirii
Indiei britanice în India şi Pakistan, a condus aripa socialistă a Partidului Naţionalist al Congresului. Al doilea om, ca putere
în stat, după Mahatma Gandhi. Închis de nouă ori de britanici, între 1921-1945 pentru activitatea sa politică. În calitate de
prim-ministru de la crearea dominionului(ulterior republicii) India, în august 1947, a iniţiat ideea nealinierii(neutralitate faţă
de principalele puteri). Fiica sa a fost prim-ministrul Indira Ghandi. Sora sa, Vijaya Lakshmi Pandit, a fost prima femeie
preşedinte al Indiei (1953–1954).
Gamel Abdel Nasser (15 ianuarie 1918 - 28 septembrie 1970). Ofiţer, şi prim-ministru 1954-1956, preşedinte 1956-1970,
a devenit liderul al Republicii Unite Arabe. De două ori s-a luptat cu Israelul, 1956 şi în 1967.
Prăbuşirea imperiului colonial francez. Imperiul colonial francez a început să se destrame în timpul celui de-al doilea
război mondial, când diferite părţi ale imperiului au fost ocupate de alte puteri: Indochina de Japonia, Siria, Libanul şi
Madagascarul de Marea Britanie, Marocoul şi Algeria de Statele Unite şi Regatul Unit, iar Tunisia de Germani. Controlul
asupra posesiunilor coloniale a fost restabilit treptat de Charles de Gaulle. Uniunea Franceză prevăzută în Constituţia Franţei
din 1946 înclocuia fostul imperiu colonial.Totuşi, Franţa a fost imediat confruntată cu declanşarea procesului de
decolonizare. Guvernul lui Paul Ramadier a reprimat insurecţia din Madagascar din 1947. În Asia, Vietminul condus de Ho
Chi Minh a proclamat independenţa Vietnamului, act politic care a dus la declanşarea primului război din Indochina.
Aproape imediat după înfrângerea şi retragera Franţei din Vietnam în 1954, a izbucnit un nou război mai dur în colonia cea
mai veche şi mai importantă a Parisului, Algeria. Mişcările de eliberare conduse de Ferhat Abbas şi Messali Hadj apărute
încă din perioada interbelică, s-au radicalizat după al doilea război mondial. În 1945, masacrul de la Sétif, de care este
responsabilă armata franceză, a fost o încercare de înăbuşire a mişcării algeriene de eliberare. Războiul algerian de
independenţă a izbucnit în 1954. Algeria era o problemă specială pentru Franţa, datorită numărului mare de colonişti
europeni (aşa-numiţii pieds-noirs) care se aşezaseră în această regiune în 125 de ani de control al Parisului. Venirea la putere
a lui Charles de Gaulle în 1958 în plină criză a dus în cele din urmă la recunoaşterea independenţei Algeriei în 1962 prin
Acordurile de la Evian.
Prăbuşirea imperiului colonial britanic.Toate posesiunile asiatice britanice şi-au câştigat independenţa, cu excepţia Hong-
Kong -ului care a rămas sub control britanic şi după 1950, fiind retrocedat ulterior Chinei, în 1997.În 1948, Marea Britanie
mai avea sub controlul propriu Palestina şi Africa. Ea şi-a asumat răspunderea că va acorda curând autoguvernarea acestora.
Tulburările din Accra din februarie 1948 au forţat tranziţia relativ rapidă în Coasta de Aur, care în 1957 a devenit o naţiune
independentă sub numele de Ghana.În anii 1950, guvernul britanic a recunoscut vântul schimbării din Africa, şi multe
naţiuni africane şi-au obţinut independenţa la sfârşitul anilor 1950 şi începutul anilor 1960: Sudan (1956), Nigeria (1960),
Sierra Leone (1961), Tanganika (1961, mai târziu Tanzania), Uganda (1962), Kenya (1963), Malawi (1964), Gambia (1965),
Botswana (1966) şi Swaziland (1968).În aceste ţări, transferul de putere s-a făcut în cea mai mare parte paşnic, cu excepţia
Rhodesiei, unde revoltele coloniştilor albi au generat un război de gherilă, înainte ca Zimbabwe să fiinţeze legal, din
1980.Nu au existat astfel de probleme în Indiile de Vest, deşi o mulţime de insule şi-au câştigat independenţa în mod separat,
nu a fost viabilă uniunea între ele. Jamaica şi Trinidad Tobago au devenit independente, în 1962, şi alte insule le-au urmat
exemplul.

6. DICŢIONAR
Conservatorism: stare de spirit, tendinţă a celor care nu sunt adepţii inovaţiilor politice şi sociale.
Fiziocrat: adept al doctrinei economice apărută în secolul al XVIII-lea, în Franţa, care pune bazele analizei ştiinţifice a
economiei capitaliste, a politicii economice liber-schimbiste şi care vede în agricultură unica sursă de bogăţie.
Protecţionism: politică de protecţie a producţiei naţionale contra concurenţei străine, în special prin măsuri vamale.

3
Naţionalism: doctrină care afirmă superioritatea intereselor naţiunii faţă de interesele grupurilor, claselor sau indivizilor care
o constituie.
Şovinism: naţionalism extremist care propovăduieşte ura faţă de persoane aparţinând altor etnii.
Xenofobie: ostilitate sistematică faţă de străini.
Socialism: denumirea diverselor doctrine, sociale şi politice, reunite într-o condamnare comună a proprietăţii private, a
mijloacelor de producţie şi de schimb.
Pacifism: Atitudine sau curent politic care militează împotriva războiului.
Pangermanism: Doctrină care afirma superioritatea Germaniei, susţinând expansiunea sa în Europa şi în lume, precum şi
unirea într-un singur stat a celor de origine germană.
Panslavism: Doctrină care milita pentru unirea într-un singur stat a tuturor popoarelor slave, sub egida Rusiei.
Zonă de influenţă: Zonă care nu este stăpânită sau ocupată în mod direct, dar depinde economic şi politic de o putere
străină.
Weltpolitik: politica cu obiective mondiale a lui Wilhelm al ll-lea (1888-1918), împăratul Germaniei.
Colonie: teritoriu sau ţară slab dezvoltată, lipsită de independenţă politică şi economică, guvernată de metropolă.
Condominiu: regim potrivit căruia un anumit teritoriu este supus autorităţii a două sau mai multe state.
Dominion: denumire purtată, începând wi a doua jumătate a secolului al XlX-lea, de către unele posesiuni engleze, care se
bucurau de o anumită independenţă.
Emigraţie: migraţie în afara ţării, cu schimbarea domiciliului,
Naturalizare: acţiunea de a acorda unui străin cetăţenia ţării în care emigrează.
Protectorat: formă de dependenţă, instituită printr-un tratat, prin care puterea protectoare preia elemente ale suveranităţii
unui stat; teritoriu lipsit de independenţă, dar autonom.
Emancipare: Dobândire a libertăţii individuale sau colective.
A emigra: A pleca din patrie, a se stabili în altă ţară (a se expatria).
Secesiune: Acţiunea de desprindere a unui teritoriu dintr-un stat (federaţie).
Commonwealth (engl. bogăţie în comun): asociaţie de circa 50 de state cu sediul la Londra, creată în 1926 în scopul
conlucrării pe plan politic, economic, social şi cultural între Marea Britanie şi fostele sale colonii care şi-au dobândit
independenţa.

II. UNIUNEA EUROPEANĂ DE LA UTOPIE LA NECESITATE

1. IDEEA DE EUROPĂ ÎN SECOLELE XIX-XX

A. Naţionalism şi eurocentrism, este legat de faptul că naţionalismul a avut un avânt deosebit la sfârşitul secolului al-XIX-
lea, bazat pe logica unei posibile armonii naţionale între statele-naţiuni Imperialismul european aflat la apogeu în preajma
primului război mondial, se transformă în eurocentrism, în condiţiile când marile puteri coloniale aveau un important interes
şi în plan european.
B. Marile puteri şi unitatea Europei în preajma Primului Război Mondial, sunt în bună măsură legată de coalizarea
puterilor în scopul atingerii intereselor politice, coloniale şi economice pe plan european şi mondial. Germania era lider în
aspiraţia sa spre puterea navală şi mondială, rezultatul fiind două conflicte mondiale, ce au dus la decăderea puterilor
europene în favoarea SUA şi URSS. Ca urmare în anii interbelici ia avânt ideea de paneuropenism, bazat pe cooperare şi
respingerea ideii de hegemonie a Germaniei.
C. Divizarea politică a Europei la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, a devenit evidentă în perioada 1945-1949,
când neînţelegerile dintre anglo-americani şi sovietici, au stat la baza războiului rece (1947-1991). În Europa Occidentală,
teama de comunism şi impulsurile americane îi permit lui Jean Monnet să pună bazele nucleului actualei Uniuni Europene.

2. DE LA PIAŢA COMUNĂ LA UNIUNEA EUROPEANĂ

A. „Părinţii fondatori” şi unitatea Europei. Ideea unităţii europene susţinută de Jean Monnet, Robert Schuman, Paul
Henri Spaak şi Konrad Adenauer, în perioada postbelică au permis crearea CEE prin tratatul de la Roma – 1957 şi a Uniunii
Europene, consfinţită prin tratatul de la Maastricht – 1992. Prin acţiunea liderilor s-au pus bazele unei mari pieţe comune,
elaborarea unui tarif extern unic, desfiinţarea barierelor vamale, introducerea monedei unice euro(1995). Obiectivul urmărit
era asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor, a serviciilor, a capitalurilor şi persoanelor, la care se adaugă asigurarea
democraţiei, eficienţa economică, eficienţa politică, solidaritatea şi asigurarea prezenţei Europei între marile puteri ale lumii.
B. Concilierea franco-germană şi realizarea Uniunii Europene. Sfârşitul celui de al doilea război mondial a marcat
decăderea Franţei(înfrântă şi ocupată în 1940) şi a Germaniei(înfrântă în 1945 şi divizată în RFG şi RDG), ambele state
urmărind recucerirea statutului de mare putere. Datorită apropierii de Gaulle – Adenauer, s-au pus capăt vechilor
animozităţi, rolul lui Charles de Gaulle care s-a opus supremaţiei americane şi a lansat sintagma „Europa naţiunilor, o
Europa a patriilor”, ce pune bază pe diversitate şi ideea de confederaţie.
C. Crize internaţionale şi construcţia Uniunii Europene. După cel de al doilea război mondial, Europa era în ruine, iar
SUA şi URSS erau super puteri mondiale. Uniunea Europeană creată pe fondul războiului rece, a primit un nou avânt în
1990 după unificarea Germaniei şi crearea monedei unice euro. Criza irakiană a determinat conturarea unei politici externe
comune şi a unui model european, bazat pe responsabilitatea comună în faţa provocărilor lumii globale.
D. Instituţiile Uniunii Europene. Principalele instituţii ale U.E. au fost create pe parcursul a mai mult de 40 de ani,
cunoscând în ultimii ani un proces de reformă generat de extinderea acesteia.
Parlamentul European (RE.) este singura instituţie a Uniunii a cărei componenţă este stabilită prin alegeri libere şi ale cărei
şedinţe şi deliberări sunt publice. El reprezintă interesele populaţiei statelor membre şi este ales o dată la 5 ani. în prezent
este o instituţie cu funcţii politice, atribuţii legislative şi bugetare. Membrii P.E. sunt aleşi prin sistemul reprezentării
proporţionale, fiind grupaţi în funcţie de partidele politice pe care le reprezintă şi nu după naţionalitate. Numărul de locuri
care revine fiecărui stat este stabilit în funcţie de populaţie
Consiliul Uniunii Europene se mai numeşte şi Consiliul de Miniştri fiind compus din reprezentanţi ai guvernelor statelor
membre şi reprezintă interesele acestora. Preşedenţia Consiliului este deţinută, prin rotaţie, de fiecare stat membru, timp de 6
luni. Principalele responsabilităţi ale Consiliului U.E. sunt pe probleme de cooperare interguvernamentală în domeniile
4
politicii externe, de securitate, justiţie şi afaceri interne. Procedura de vot este cea a unanimităţii si în anumite situaţii cea a
majorităţii calificate.
Consiliul Europei (European) nu are, propriu zis, statut de instituţie a U.E. însă are un rol esenţial în trasarea priorităţilor şi
definirea orientărilor politice generale ale Uniunii. Este constituit din şefii de stat sau de guvern ai statelor membre.
Comisia Europeană reprezintă interesele Uniunii Europene, este organul executiv al acesteia, având următoarele
competenţe:
- de control, supraveghind respectarea Tratatului U.E. şi implementarea legislaţiei comunitare;
- de iniţiativă în politici comunitare;
- de execuţie, având rolul unui guvern la nivel comunitar;
- de reprezentare, primind scrisori de acreditare a ambasadorilor ţărilor din afara spaţiului comunitar şi numeşte delegaţi - cu
rang de ambasadori - în statele candidate sau din afara Uniunii.
Alte instituţii europene sunt:
Curtea Europeana de Justiţie având rolul de a asigura uniformitatea interpretării şi aplicării dreptului comunitar şi
soluţionarea litigiilor care implică statele membre, instituţii sau persoane fizice din spaţiul comunitar;
Curtea Europeană de Conturi care verifică legalitatea operaţiunilor bugetului comunitar;
Comitetul Economic şi Social, organ consultativ care reflectă necesitatea participării societăţii civile la actul decizional.
Oferă consultanţă Parlamentului, Consiliului şi Comisiei în procesul de luare a deciziei; promovează dialogul social;
contribuie la întărirea rolului organizaţiilor şi asociaţiilor societăţii civile în ţările nemembre.
Comitetul Regiunilor, organ consultativ în domenii ce interferează cu interesele locale şi regionale;
Banca Europeană de Investiţii ce finanţează proiecte care duc la realizarea obiectivelor Uniunii;
Banca Centrală Europeană care este responsabilă de politica monetară a U.E.

3. EXTINDEREA INTEGRĂRII EUROPENE DUPĂ PRĂBUŞIREA COMUNISMULUI

A. Integrarea Europei Centrale şi de Est – „o ocazie istorică” şi „ o provocare”. Impactul prăbuşirii comunismului era
egal cu victoria bolşevicilor în 1917 în Rusia. Noua situaţie a adus o provocare prin creşterea suprafeţei arabile cu 50%, cu
100% a forţei de muncă şi cu 100 de milioane a populaţiei. De asemenea apare provocarea trecerii de la comunism la
capitalism, recuperarea decalajului economic, al prosperităţii şi al asimilării principiilor convieţuirii şi integrării.
B. O etapă distinctă a extinderii Uniunii Europene: integrarea Europei Centrale şi de Est. Principala problemă era
creşterea UE de la 15 membri, fapt care duce la disfuncţii prin încercarea de a realiza un spaţiu de liber schimb, o uniune
vamală, o convergenţă economică, o convergenţă politică şi realizarea unităţii în diversitate. Acordurile de asociere încheiate
cu 10 state în perioada 1991-1996 erau primul pas spre integrarea noului spaţiu. Procesul de adâncire a integrării europene s-
a accentuat în ultimul timp prin măsuri convenite în ultimile tratate semnate la Maastricht, Amsterdam si Nisa cum ar fi:
- instituirea cetăţeniei europene, prin care orice cetăţean al unuia din statele membre devine cetăţean al Uniunii, putând să se
stabilească, să muncească şi să voteze în regiunea în care trăieşte;
- instituirea monedei unice (EURO) menită să ducă la o integrare economică mai puternică;
- realizarea uniunii politice printr-o politică externă şi de securitate comune;
- lărgirea Uniunii prin primirea de noi membri.
C. Instrumente ale extinderii.
- Banca Europeană pentru Reconstrucţie Europeană în Europa de Est – Londra(1990)
- Consiliul Balticii – mai 1990
- Comitetul Mării Negre – iunie 1992
- Grupul de la Vişegrad – decembrie 1992
- Institutul monetar European – 1994
- Agenda 2000 pentru o Uniune mai puternică şi mai estinsă – iulie 1997
- Conferinţa Europeană din martie 1998 de la Londra cu cei 12 aspiranţi la integrare
- primirea a 10 noi membri în 2004
- perspectiva integrării României şi Bulgariei în 2007
D. România şi Uniunea Europeană. După căderea regimului Ceauşescu, România a realizat relaţii oficiale cu UE – martie
1990, semnarea acordului de asociere – februarie 1993, acord intrat în vigoare în februarie 1995. România face cererea de
aderare în iunie 1995, iar în raportul de ţară pentru 2002, se menţiona pentru prima dată a posibilităţii aderării României în
2007.După integrarea în NATO – 2004, România semnează tratatul de aderare în aprilie 2005, cu perspectivă clară de
aderare cu sau fără clauze de salvgardare pentru 1 ianuarie 2007 (INTEGRAREA S-A FĂCUT LA 01.01.2007, CU 3
CLAUZE DE SALVGARDARE – PE JUSTIŢIE, AFACERI INTERNE ŞI AGRICULTURA). Avantajele integrării sunt
legate de asistenţa tehnică şi financiară, creşterea nivelului de trai şi asimilarea valorilor democratice.

4. EUROPA CONTEMPORANĂ: UNITATE, DIVERSITATE, INTEGRARE

A. Unitatea civilizaţiei europene. Elementul care menţine unitatea europeană este cultura, întrucât transformările şi
mutaţiile petrecute în acest domeniu sunt preluate de mediile intelectuale din întreaga Europă.În zonele intens industrializate
populaţia îşi modifică comportamentul, optează pentru o cultura nouă. în toată Europa învăţământul primar este considerat o
necesitate, iar după 1945 şcolarizarea începe să fie văzută ca un obiectiv prioritar. Literatura europeană cunoaşte un nou tip
de piaţă cărţilor ce începe să fie dominată de giganţi editoriali, tirajele cresc, se editează romane devenite best-seller-uri şi
citite în tot spaţiul european. Arta evoluează spre noi forme şi manifestări, cubismul lui Picasso este continuat de curentele
suprarealiste. Sculptura este dominată de abstract şi îndrăzneală, trăsături ilustrate de operele românului Brâncuşi şi ale
elveţianului Giacometti, iar arhitectura capătă un caracter funcţional. Urbanizarea devine un fenomen general-european,
mai ales după cele două războaie mondiale, când reconstrucţia unor oraşe distruse era necesară (este cazul oraşelor Dresda,
Berlin, Varşovia). Apar cartiere noi, imobile destinate unor instituţii şi aşezăminte sociale, parking-uri, supermarket-
uri.Muzica a beneficiat de pe urma perfecţionării tehnicii; apariţia sonorizării permite organizarea unor concerte, festivaluri
în care diferenţele etnice şi religioase se estompează. Cinematograful devine, în anii '50 - '80, un mijloc ce impune modele şi
uniformizează gusturile. Societatea de consum influenţează cultura.
B. Europa şi drepturile omului. Europa epocii de după revoluţia franceză a transformat sub ideea naţionalismului şi a
confruntării ideea diversităţii în realitatea divizării europene. UE acţionează pentru înlăturarea acestor efecte, căutând să
5
scadă rolul şi locul statului, naţiunii şi centralizării în favoarea cetăţeanului. Paşii în acest sens s-au făcut după cel de al
doilea război mondial prin:
- adoptarea declaraţiei universale a drepturilor omului – decembrie 1948
- semnarea cadrului de detaliere a declaraţiei – decembrie 1966
- semnarea cartei internaţionale a drepturilor omului – ianuarie 1976
- documentele privind protecţia femeii(1979), al protecţiei drepturilor copilului(1989) şi a protecţiei drepturilor muncitorilor
emigranţi(1990)
- convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale – elaborat 1948-1950 şi intrat în
vigoare în februarie 1953
- comisia europeană a drepturilor omului – 1954, curtea europeană a drepturilor omului – 1959
- modelul european are reverberaţii universale prin adoptarea convenţiei americane a drepturilor omului – 1969, carta
africană a drepturilor omului şi ale popoarelor – 1981 şi carta arabă a drepturilor omului – 1994
La baza funcţionării în bune condiţii a Uniunii stau următoarele principii:
- creşterea rolului cetăţenilor în luarea deciziilor U.E.;
- principiul subsidiarităţii şi al descentralizării;
- accentuarea dimensiunii sociale a U.E., vizând protecţia socială a cetăţenilor.
C. Multiculturalism. Este o noţiune lansată în Elveţia anului 1957 şi intră în circuitul social al anilor 1960 în Canada,
Australia, Marea Britanie şi SUA. Proiectul UE ia în calcul acest element ca bază a construirii unităţii în diversitate, opusă
asimilării minorităţilor, naţionalismului, genocidului cultural, dominaţiei puterii imaginii şi puterii cuvântului.

5. Grigore Gafencu şi unitatea europeană

Grigore Gafencu a fost una dintre cele mai remarcabile figuri ale vieţii noastre politico - diplomatice din veacul trecut. După
încheierea celui de-al doilea război mondial el a devenit promotorul Europei Unite. Participă, în septembrie 1947, la primul
Congres al Uniunii Europene a Federaliştilor unde contele Richard Condenhove - Kalergi a prezentat un proiect de
construcţie politică europeană. Gafencu considera că singura soluţie de apărare în faţa ameninţărilor totalitarismelor
ideologice şi singura cale pentru refacerea ordinii europene bazată pe principiile drepturilor omului, libertăţii, era unificarea
continentului de la Vest la Est. în acest sens, Gafencu a comparat modelul elveţian cu modelul european, considerând că
unificarea va putea reuşi prin "liantul federal". În calitate de preşedinte al Uniunii Europene a Federaliştilor, în 1956, el a
prezentat un raport ce propunea un program de activitate în care susţinea o strângere a legăturilor de solidaritate între
organizaţiile federaliste, organizarea de congrese şi reuniuni politice pe teme vizând unificarea Europei, pregătirea tineretului
european în chestiuni de integrare europeană. Pe de altă parte, el considera că problema divizării Germaniei şi a Europei nu
trebuie să fie ocolită. Analist lucid, a fost un european convins, deşi era conştient de greutăţile ce se vor ivi în faţa unui astfel
de proces, greutăţi legate mai ales de "renunţarea la prerogativele şi atributele statului naţional". în cartea sa "Preliminarii
ale războiului din Est", Gafencu a prezentat câteva ipoteze privind organizarea Europei postbelice sub forma unor
confederaţii, precum:
- Confederaţia de nord - Confederaţia Scandinavă, inclusiv Finlanda
- Confederaţia de vest
- Confederaţia de Centru (cu Polonia şi Cehoslovacia)
- Confederaţia de S-E (România, Turcia, Grecia, Iugoslavia, Bulgaria)
În ceea ce priveşte securitatea europeană urma să fie asigurată de două puteri: U.R.S.S. şi Marea Britanie, în timp ce
România putea să joace rolul unui factor de conciliere şi de stabilitate în Europa Centrală şi Orientală atât prin poziţia
geostrategică cât şi prin tradiţia diplomatică şi de promovare a păcii şi colaborării internaţionale.

6. ISTORIA ALTFEL

Jean Omer Marie Gabriel Monnet (9 noiembrie 1888–16 martie 1979) este considerat arhitectul Unităţii Europene. Nu a
fost niciodată chemat sau ales la biroul public, Monnet a lucrat în spatele scenelor guvernelor Europene şi Americane. A fost
un internaţionalist pragmatic şi totodată autorul Planului Monnet (minele de cărbune şi dependenţa Franţei de Germania şi
minele acesteia).Jean Monnet a ajuns la concluzia ca era iluzoriu sa încerce crearea dintr-o data a unui edificiu institutional
complet supranational fara a întâmpina o rezistenta puternica din partea statelor recent iesite din razboi. În opinia sa, pentru a
reusi, trebuia ca obiectivele propuse în cadrul cooperarii între statele europene sa fie limitate la domenii precise, dar cu
puternic impact psihologic si sa instituie un mecanism de decizie care sa primeasca, apoi, în mod gradual noi competente.
Motivaţia acestei initiative a fost urmatoarea: era putin probabil sa i se impuna Germaniei un control unilateral asupra
industriei sale grele, însa, pe de alta parte, a o lasa complet independenta era considerata o amenintare potentiala la adresa
pacii; astfel, singura solutie era aceea a integrarii Germaniei (din punct de vedere politic si economic) într-o comunitate
europeana puternic structurata.
Robert Schuman (29 iunie 1886, - 4 septembrie 1963) a fost un politician francez, unul dintre fondatorii Uniunii
Europene. Opera sa politică esenţială se situează în perioada 1948-1952, timp în care a îndeplinit funcţia de Ministru de
Externe şi a imprimat orientări noi în politica externă a Franţei. Dubla sa cultură a fost foarte utilă in realizarea reconcilierii
franco-germane. În acelaşi timp, a pus fundaţia construcţiei europene, instalând o autoritate supra-naţională la Luxemburg
-Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului-, ce includea şi Germania. Procesul început prin Tratatul de la Paris din
1951, a fost continuat prin proiectul pieţei comune europene (CEE), ratificat la Roma în 1957. Schuman a mai îndeplinit un
scurt mandat ca Ministru de Justiţie în 1955, apoi între 1958 şi 1960 a fost primul preşedinte al Adunării parlamentare
europene.
Konrad Adenauer (5 ianuarie 1876 - 19 aprilie 1967) a fost un politician creştin-democrat german, de profesie jurist. Din
1917 şi până în 1933 a exercitatat funcţia de primar general al Kölnului. Adversar al naţional-socialismului, a fost înlăturat
din funcţia de primar general. S-a retras la mănăstirea Maria Laach. În 1944 a fost arestat sub acuzaţia de complot împotriva
regimului nazist. Soţia sa a fost de asemenea arestată, murind în detenţia Poliţiei Secrete (Gestapo).În ciuda vârstei înaintate
(în 1946 împlinise 70 de ani), Konrad Adenauer a condus munca de reconstrucţie a creştin-democraţiei germane, mişcare
interzisă în timpul dictaturii hitleriste. În anul 1949, la vârsta de 73 de ani, a fost ales în funcţia de cancelar al Republicii
Federale Germania - primul de după cel de-al doilea război mondial.A reuşit apropierea ţării sale de Franţa, punând alături
de Charles de Gaulle bazele alianţei franco-germane, care a constituit nucleul Uniunii Europene. Este considerat ca fiind
6
unul din "părinţii Europei", alături de Charles de Gaulle, Robert Schuman Alcide de Gasperi şi Jean Monnet. Adenauer a
contribuit în mod decisiv la racordarea Republicii Federale Germania în sistemul atlantic de securitate. În 1955 a obţinut
repatrierea germanilor deportaţi la muncă forţată în Siberia.

7. DICŢIONAR
Identitatea europeană: sentiment de apartenenţă la Europa şi la valorile acesteia, care cuprind pluralismul, spiritul de
toleranţă, precum şi moştenirea culturală comună.
Reconcilierea franco-germană: războaiele mondiale ale secolului al XX-lea au între cauze şi pe cea ţinând de tensiunile
franco-germane. Reconcilierea franco-germană, ca premisă a păcii, a fost de actualitate şi în perioada interbelică; s-a realizat,
efectiv, după al doilea război mondial, când Franţa a devenit putere de mâna a doua, iar Germania a fost înfrântă şi divizată.
Reconcilierea s-a făcut, practic, între Franţa şi Republica Federală Germană. Procesul de globalizare (creşterea
interdependenţei între state), fenomen caracteristic al secolului al XX-lea, pune în evidenţă faptul că valorile naţionale sunt
autentificate la nivel mondial. în aceste împrejurări, reunificarea Europei pe baza reconcilierii franco-germane a fost o şansă
în plus pentru cooperarea şi confruntarea cu alte spaţii economico-culturale, cu lumea secolului al XX-lea.
Principiul subsidiarităţii: organizarea descentralizată a responsabilităţilor, în aşa fel încât să nu se încredinţeze niciodată
unei unităţi mai mari ceea ce poate fi realizat de una mai mică.
Standarde europene: cerinţe necesare pentru integrarea în structurile europene, care pot fi măsurate şi determinate în mod
exact. Se referă la performanţa economică, drepturile omului, instituţiile democratice, legislaţie.
Acquis-ul comunitar: este un corp de drepturi şi obligaţii care uneşte statele membre ale U.E..Este numit şi patrimoniul
comunităţii şi cuprinde: principiile şi obiectivele politice ale tratatelor, legislaţia, declaraţiile şi rezoluţiile U.E., măsurile
privind politica externă şi securitatea şi cele privind justiţia şi afacerile interne, tratatele internaţionale ale U.E. precum şi
cele bilaterale ale statelor membre.
Asistenţa de pre-aderare: suportul financiar oferit de U.E. ţărilor în curs de aderare pentru adaptarea acestora la standardele
U.E. şi în vederea armonizării legislaţiei lor cu cea comunitară.
Co-decizia: procedură de decizie. Ea permite Parlamentului European să adopte măsuri împreună cu Consiliul de Miniştri.
Prin Tratatul de la Amsterdam ea a fost simplificată şi extinsă la noi domenii
Abţinerea constructivă: procedura care permite unui stat membru să se abţină de la vot în Consiliul de Miniştri, în materie
de politică externă sau de securitate comună, fără a bloca o decizie a cărei aprobare necesită unanimitate. Dacă
abţinerea constructivă este însoţită de o declaraţie oficială, statul în cauză nu este obligat să o aplice, dar trebuie să accepte
că ea reprezită un angajament al Uniunii.
Majoritate calificată: sistem de aprobare a deciziilor prin care se urmăreşte funcţionarea mai eficientă a instituţiilor
Uniunii. Pragul pentru o majoritate calificată este de 71% din voturi.
Principiul subsidiarităţii: principiu potrivit căruia U.E. nu trebuie să preia sarcini care revin instituţiilor naţionale,
regionale sau locale.

III. ROMÂNIA ÎN EUROPA SECOLULUI AL XX-LEA

1. ROMÂNIA ÎNTRE CELE DOUĂ RĂZBOAIE MONDIALE

A. România Mare, realitate istorică şi prezenţă activă în politica europeană. Primul Război Mondial a constituit ocazia
formării României Mari. Nu victoriile militare au stat la temelia statului naţional român, ci actul de voinţă al naţiunii
române. Sacrificiile ei în campania anilor 1916-1917 au fost răsplătite de izbânda idealului naţional. Statul constituit în 1918
s-a realizat pe fondul dorinţei naţionale româneşti, al victoriei Antantei şi confirmată de adunările plebiscitare de la Chişinău,
Cernăuţi şi Alba Iulia. Aplicarea principiului naţionalităţilor în Europa Centrală şi de Est a dus la prăbuşirea imperiilor
otoman, ţarist şi austro-ungar, consfinţită prin sistemul de la Versailles.
B. România în faţa revizionismului. România întregită a iniţiat un proces de democratizare, dar a aderat la ideea stato-quo-
ului, împotrivirea la politica revizionistă iniţiată de Germania la care au aderat o serie de vecini ai României(Ungaria,
Bulgaria, URSS) şi care ameninţau teritoriile reunite cu ţara în 1918.
C. Politica externă a României în Europa naţionalităţilor. După 1918 efortul de democratizare şi modernizare, a fost
dublată de efortul consolidării identităţii culturale şi naţionale. De asemenea România a fost membru activ al Societăţii
Naţiunilor, a continuat linia alianţelor tradiţionale cu Franţa şi Marea Britanie, a deschis noi linii de colaborare cu Polonia şi
Italia, a fost parte activă a alianţelor regionale cum ar fi Mica Înţelegere – 1921 şi Înţelegerea Balcanică – 1934. De
asemenea ţara noastră a participat la conferinţele de dezarmare de la Geneva şi Londra, a semnat pactul Briand-Kellogg, a
iniţiat normalizarea raporturilor cu URSS şi Germania.

2. DE LA DEMOCRAŢIE LA REGIMURI AUTORITARE ŞI TOTALITARE

A. Experimentul românesc. În istoria sa modernă România a cunoscut până în 1930 modelul politic democratic, urmat pe
fondul situaţiei europene de declinul democraţiei 1930-1938, încheiat cu experimentul totalitar din perioada 1938-1989.
Acesta a cuprins regimul autoritar monarhic, dictatura legionar-militară şi militară, respectiv epoca comunistă. Eşecul
experimentelor a fost concomitent cu o perioadă de stagnare economică, productivitate scăzută a muncii, lipsă de
prosperitate, vulnerabilitatea ţării în plan politic, social şi militar. Noua Românie se deosebea în chip fundamental de cea
existentă înainte de 1914. Crescuse în primul rând ca suprafaţă, ajungând prin înglobarea Transilvaniei, Banatului,
Basarabiei şi Bucovinei de la 137 000 km2 la 295 049 km2. Din punct de vedere demografic, vechea unitate etnică era
înlocuită cu o situţie nouă, în care alături de români coexistau şi alte naţionalităţi, într-un procent însemnat. Conform
statisticii din 1930, România Mare avea în acel an o populaţie de 18 057 028 locuitori, din care 71,9% români. După 1918,
România şi-a pierdut caracterul de ţară de imigraţie, numărul celor care plecau definitiv depăşindu-l pe al celor care veneau
să se stabilească. Din punct de vedere social, absorbirea noilor provincii nu a modificat în chip substanţial structura
populaţiei; în 1930 populaţia rurală reprezenta 78,9%.
B. Caracteristicile democraţiei româneşti, sunt legate de pendularea între democraţie şi totalitarism, dar şi de anumite
trăsături socio-economice specifice zonei. România a avut o societate în proporţie de 80% rurală pe care votul universal şi
reforma agrară nu au reuşit să-l smulgă total din inactivitate şi servilism. Impactul real al acestor reforme şi efortul
7
modernizator al elitelor, nu a dus la consolidarea unui regim democratic de tip occidental. Pe fondul refacerii economice
după distrugerile primului război mondial, al ameninţărilor revizioniste şi mai ales prezenţa în zonă a experimentului totalitar
comunist sovietic şi fascist italian nu au rămas fără urmări. Reformele din anii 1917-1923 au schimbat în chip radical vechile
structuri sociale şi politice, dând naştere din punct de vedere instituţional, unei Românii noi. în 1917 regele Ferdinand a
semnat decretul privind reforma agrară şi pe cel referitor la abolirea sistemului electoral cenzitar şi introducerea votului
universal. Diferitele prevederi ale reformei agrare s-au iegiferat apoi în 1918-1920, până la votarea definitivă a legii agrare în
1921, care desfiinţa practic marea proprietate, transformând România într-o ţară de mici proprietari. Primele alegeri
organizate pe baza sufragiului universal au avut loc în anul 1919. Reforma agrară lichidase puterea economică a marii
moşierimi, iar reforma electorală spărgea monopolul ei politic.
C. Constituţia din 1923 – fundamentul democraţiei. Actul ce remodela constituţia din 1866 conferea un regim monarhic
constituţional, democraţie parlamentară, separarea puterilor în stat, responsabilitate ministerială, drepturi şi libertăţi
cetăţeneşti mai largi . Revizuirea propusă din 1917, s-a realizat după Marea Unire, adaptându-se la realităţile economice,
sociale, politice , etnice şi confesionale de după 1918. Noutăţile au constat în apariţia sintagmei „stat naţional unitar şi
indivizibil” în votul universal, egalitatea între sexe şi cetăţeni indiferent de rasă, religie şi origine, acordarea de asigurări
sociale muncitorilor, proprietatea statului asupra resurselor subsolului, pecizarea rolului dominant al Bisericii Ortodoxe
Române şi a rolului privilegiat al Bisericii Greco-CatolicePe fondul greşelilor inerente, al noului cadru statal, dar şi al
urbanizării, industrializării şi democratizării apar mişcările extremiste de stânga şi de dreapta.
Factorii care au contribuit la afirmarea democraţiei româneşti:
- adoptarea votului universal pentru bărbaţii de la 21 de ani în sus (1918);
- Constituţia din 1823, unde erau consfinţite drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi se preciza separaţia puterilor în stat
(executivă, legislativă şi judecătorească);
- dinamica sistemului pluripartidist;
- părăsirea scenei politice de către unele formaţiuni: conservatorii;
- menţinerea pe scena politică a unor formaţiuni: liberalii şi socialiştii;
- apariţia unor partide noi pe scena politică, de diferite orientări.
Viaţa politică a devenit tot mai complexă, ca urmare a integrării în viaţa politică a partidelor din teritoriile unite în 1918, a
confruntării de idei şi multiplicării ofertelor politice adresate electoratului, a mutaţiilor produse în mentalitatea colectivă şi
afirmarea spiritului civic, a diversificării mijloacelor de informare (de la 16 periodice în 1918, s-a ajuns la peste 2351 de
periodice în 1935), a eliminării rotativei guvernamentale şi organizării periodice a alegerilor parlamentare.
Carenţe ale democraţiei interbelice:
- subiectivismul unor politicieni;
- abuzurile administraţiei în timpul alegerilor parlamentare, judeţene, comunale;
- în perioada 1919-1937, regele a dizolvat de opt ori parlamentul prin decret regal, înainte de termenul legal de 4 ani, fapt ce
a afectat regimul democratic;
- Legea electorală din 1926 stabilea că partidul care obţinea minimum 40% din voturi primea 50% din totalul mandatelor în
Adunarea Deputaţilor (primă electorală), cealaltă jumătate se împărţea proporţional între toate partidele, inclusiv cel
câştigător;
- sistemul „răsturnat" prin care regele numea guvernul, dizolva parlamentul, se schimba conducerea administraţiei locale şi
apoi se organizau alegeri generale (astfel guvernanţii îşi asigurau succesul electoral);
- exagerările presei, îndeosebi ale celei de partid, demagogia, recurgerea la cenzură, starea de asediu;
- amestecul tot mai evident al regelui Carol II (după 1930) în activitatea de guvernare, cu scopul introducerii regimului de
autoritate monarhică (fapt realizat în februarie 1938);
- ascensiunea organizaţiei extremiste de dreapta, fapt ce a condus la practici antidemocratice: ameninţarea, şantajul, crima
(asasinarea lui I.G.Duca în 1933, a lui A.Călinescu în 1939, a lui N.iorga în 1940).
D. România sub regimurile autoritare şi dictatoriale.
D.1.Regimul parlamentar şi partidele politice în impas. Lupta pentru putere dintre PNL şi PNŢ, a fost afectată de moartea
regelui Ferdinand – 1927, de instaurarea regenţei(1927-1930) şi de consecinţele marii crize economice(1929-1933), ce au
permis în 1930 revenirea la putere a lui Carol al-II-lea. Urmărind crearea unui regim personal şi rapida îmbogăţire acesta a
şubrezit regimul parlamentar şi partidele politice, a profitat de ascensiunea nazismului şi a pericolului comunist sovietic,
pentru a înlătura ultimele rămăşite democratice şi pe susţinătorii acesteia(cazul lui Nicolae Titulescu).
D.2. Regimul autoritar al lui Carol al-II-lea. A fost instaurat în noaptea de 10-11 februarie 1938 şi legiferat de o nouă
constituţie elaborată de Istrate Micescu în 20 februarie 1938, care consacra concentrarea puterii în mâna monarhului şi
instituia sistemul economic corporatist. Partidele şi sindicatele sunt abolite, se guvernează prin decrete legi,
se trece la partidul unic(FRN – decembrie 1938, devenit PN – 1940). Vara lui 1940 marcat de pactul Ribbentrop-
Molotov(din august 1939) şi aplicarea acestuia care duce la cedarea fără luptă către URSS, Ungaria şi Bulgaria a circa
100.000 kmp cu 6,2 milioane de locuitori, urmat de aderarea la pactul Tripartid al forţelor fasciste.
D.3. Regimul antonescian. Instaurat la 4 septembrie 1940 şi aflat până în februarie 1941 în coaliţie cu legionarii, s-a
caracterizat prin continuarea regimului dictatorial, dar prin crearea unui regim militar ce guverna prin decrete legi, menţinea
monarhia prin persoana lui Mihai I, realiza o conlucrare cu I.Maniu şi C.I.C.Brătianu(liderii partidelor democratice istorice),
urmărind realizarea supravieţuirii statului român. În plan politic extern regimul a urmat alianţa cu Axa şi a participat în
perioada iunie 1941-august 1944, la războiul antisovietic cu scopul de a elibera Basarabia şi Bucovina, acţiune continuată
apoi la est de Nistru, fără a renunţa la varianta unei ieşiri, ieşire care adus la înlăturarea lui Antonescu dar a permis
instaurarea dictaturii comuniste.

3. ROMÂNIA ÎN SPATELE CORTINEI DE FIER

A. România în zona sovietică de influenţă. Între 1944 şi 1990, estul european au intrat în spaţiul de dominaţie sovietic, în
condiţiile când URSS şi Stalin au solicitat anglo-americanilor instaurarea la graniţele lor vestice a unor „ţări prietene şi
democratice”. Ieşirea din război a aliaţilor Germaniei, înţelegerea de la Yalta, cedările lui Churchill şi naivitatea lui
Roosevelt, au permis lui Stalin să completeze victoria militară cu una politică, să ocupe Berlinul şi să comunizeze jumătatea
de est a Europei. Acordul de ia Moscova (9 octombrie 1944) a constituit pasul final al sovieticilor în obţinerea
recunoaşterii de către Occident a dominaţiei lor în România. Convorbirile Churchill-Staiin privind delimitarea zonelor de
interes în Europa de SE s-au concluzionat prin „acordul de procentaj", în România influenţa sovietică fiind stabilită la 90%.
8
Stalin avea două instrumente satisfăcătoare de urmărire a obiectivelor sale în România: un partid comunist, care era acum o
parte recunoscută în structura politică a ţării, şi un acord cu Aliaţii, care dădea Armatei Roşii toată libertatea de acţiune de
care avea nevoie. Semnarea, la 10 februarie 1947, a Tratatului de ia Paris, în situaţia în care României nu i se recunoştea
beligeranta, iar aceasta nu accepta să participe la lansarea Planului Marshall, a marcat intrarea statului român sub „umbrela"
Moscovei şi a accelerat schimbarea vechiului regim.
B. Relaţiile externe ale României. URSS a inclus România în zona sa de dominaţie, fapt care s-a manifestat prin includerea
noastră în Biroul Comunist de Informaţii/Cominform 1947-1956, CAER 1949-1991 şi pactul de la Varşovia 1955-1991. Se
întrerupe efortul de occidentalizare, se trece la dictatura partidului unic, desfiinţarea proprietăţii private, naţionalizarea
industriei, cooperativizarea agriculturii, urbanizare şi industrializare forţată, stat poliţienes şi controlul total al vieţii sociale.
Destinele României şi ale PCR au fost conduse de Gh.Gh.Dej(1945-1965) şi Nicolae Ceauşescu(1965-1989).
C. România şi destalinizarea. Moartea lui Stalin – martie 1953 a determinat o destalinizare, care a fost mai degrabă o
desatelitizare, ce a marcat plecarea trupelor sovietice – 1958 şi declaraţia din aprilie 1964, percepută ca un moment de
autonomie mai pronunţată în plan economic dar nu şi ideologic. Linia socialismului românesc, modelul naţional-comunist şi
opoziţia în cadrul pactului de la Varşovia, condamnarea intervenţiei din Cehoslovacia(1968), nu au fost urmate de o
liberalizare evidentă a sistemului. Epoca Ceauşescu nu a reprezentat în ultima sa parte decât un neostalinism în care
dogmatismul socialist şi dirijismul economic s-au menţinut neştirbite.

4.Teme şi dezbateri politice în Parlamentul României la 1900 *

În cadrul dezbaterilor parlamentare din ultimul deceniu al secolului al XlX-lea, politica externă este corelată cu problema
naţională, reactualizată de mişcarea memorandistă a românilor transilvăneni. în 1892 -1894, politica de maghiarizare forţată
a românilor din Transilvania declanşată de guvernul de la Budapesta, cu violenţele şi persecuţiile care o însoţeau, remarca
justeţea cauzei naţionale a românilor.În general, partidele politice aflate în opoziţie s-au folosit de problema naţională pentru
a-şi atinge scopurile politice de înlăturare guvernului şi preluare a puterii. Ajunse la putere nu îşi vor menţine poziţia în
problema naţională, din raţiuni de stat. Problema socială şi necesitatea adoptării unor măsuri în acest domeniu a suscitat vii
dezbateri în Parlament la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. în perioada 1895-1907 Parlamentul a luat în
discuţie câteva proiecte de legi care urmau să aducă o îmbunătăţire a situaţiei muncitorilor. în mai 1896 este luat în discuţia
Corpurilor legiuitoare proiectul de lege referitor la repausul duminical şi adoptat în anul 1897. În suita legilor cu caracter
social care au fost larg dezbătute de parlamentul liberal se înscrie şi legea meseriilor. Aceasta stabilea o ierarhizare în rândul
meseriaşilor: maiştri, lucrători şi elevi, şi prevedea înfiinţarea corporaţiilor. Legea a fost adoptată în anul 1902. O altă lege
adoptată de Parlament în 1906 a fost cea care privea protecţia muncii femeilor şi a copiilor din aşezămintele industriale.
Legea prevedea reglementarea regimului de lucru al femeilor şi copiilor stabilind limitele de vârstă ale copiilor care puteau fi
angajaţi şi programul de muncă zilnic. Problema socială cea mai presantă era cea agrară După răscoala din 1907
conservatorii nu şi-au schimbat optica în privinţa problemei agrare, considerând în continuare că nu lipsa de pământ este
cauza situaţiei grele a ţărănimi. Spre deosebire de conservatori, liberalii recunoşteau existenţa unei probleme agrare, însă în
acelaşi timp s-au declarat o perioadă îndelungată apărători ai proprietăţii funciare şi ca urmare, până în 1907, principala
soluţie formulată de aceştia pentru rezolvarea problemei agrare este cea de vânzare de pământuri din domeniile statului,
ţăranii urmând a fi susţinuţi mai ales prin credite. În sesiunea Parlamentului din 1896-1897, guvernul liberal aduce în
discuţie proiectul legii de înfiinţare a Casei Rurale, abia în martie 1908 legea este adoptată de cele două camere. Tot la
iniţiativa liberalilor a fost adoptată în martie 1903 legea Băncilor Populare. După răscoala ţăranilor din 1907 liberalii se vor
menţine pe linia măsurilor cu caracter paleativ, evitând încă aducerea în discuţie a unei reforme agrare. în 1907 a fost
adoptată o nouă lege pentru învoieli agricole. Ample dezbateri parlamentare a suscitat proiectul "Legii contra trusturilor
arendaşilor", adoptat în martie 1908. În programul PNL din 1913 sunt înscrise cele două mari reforme de care societatea
românească avea mare nevoie: reforma agrară şi cea electorală.
Problema electorală a constituit un alt subiect luat deseori în dezbaterea Parlamentului, PNL a fost cel care a susţinut
necesitatea modificării sistemului electoral stabilit de Constituţia din 1866. Introducerea colegiului unic a fost suţinută în
Parlament, încă înainte de 1900 de deputaţi socialişti şi liberali, în programul partidului, adoptat în 1913, este inclusă şi
reforma electorală: crearea colegiului unic, care echivala cu introducerea votului universal. Când în ianuarie 1914, PNL
formează guvernul în frunte cu I.I.C.Brătianu, în programul de lucru al Parlamentului a fost pusă şi reforma electorală.
Declanşarea războiului va amâna discutarea noii legi electorale.

5. Sistemul electoral din România între 1918-1938 şi dinamica partidelor politice

A. Adoptarea dreptului de vot universal. Până la primul război mondial, sistemul electoral din România era cel stabilit de
Constituţia din 1866, revizuită în 1884. Sistemul electoral era bazat pe votul cenzitar, care împărţea electoratul în funcţie de
venit în patru colegii, pentru Adunarea Deputaţilor şi două colegii pentru Senat. în anul 1884 s-a redus de la patru la trei
numărul colegiilor pentru Camera Deputaţilor, lărgindu-se astfel corpul electoral. Rezistenţa eroică a armatei române,
formată în majoritate din ţărani, readuce în actualitate necesitatea revizuirii Constituţiei, pentru a se acorda drept de vot
tuturor ţăranilor, excluşi de la acest drept prin meţinerea votului cenzitar. Astfel că în 1917 se reiau dezbaterile pentru
modificarea Constituţiei (la Iaşi) şi este dusă la bun sfârşit revizuirea articolelor 19,57 şi 67 care legiferau principiile
constituţionale de împroprietărire a ţăranilor şi sufragiul universal, urmând ca o revizuire mai amplă să aibă loc după război.
Articolele 57 şi 67 modificate, stabileau principiul votului universal, egal, direct şi obligatoriu cu scrutin pe listă şi pe baza
reprezentării proporţionale. La 16 noiembrie 1918 este publicat decretul - lege care stabilea regimul electoral în România.
Era anulat astfel votul pe colegii electorale (cenzitar) şi era introdus pentru prima dată în România, votul universal pentru
"toţi cetăţenii români majori", limita de vârstă a dreptului de vot fiind stabilită la 21 de ani. Erau excluse de la vot femeile,
magistraţii şi militarii de carieră. Avea loc o lărgire considerabilă a drepturilor politice. Astfel, dacă în 1912 dreptul de vot
era exercitat de numai 100.000 de cetăţeni, în 1926 numărul lor a ajuns la 3,4 milioane, iar în 1937 la 4,6 milioane.
Constituţia din 1923 a condus la cristalizarea şi afirmarea unui sistem politic instituţional, lărgit al României interbelice. În
1926, la iniţiativa liberalilor aflaţi la putere, a fost adoptată o nouă lege electorală. Această lege stabilea un mod unitar de
organizare, desfăşurare, înregistrare a rezultatelor şi de repartizare a madatelor. Noua lege stabilea un prag electoral de 2 %
şi introducea prima electorală conform căreia gruparea care obţinea cel mai mare număr de voturi, dar nu mai puţin de 40 %,
era declarată grupare majoritară, iar celelate grupări minoritare; gruparea majoritară obţinea 50 % din mandate, cealaltă
jumătate împărţindu-se între toate grupările care obţinuseră peste 2 % din totalul voturilor pe ţară. Această nouă lege afecta
9
egalitatea votului deoarece voturile acordate grupării majoritare aveau o putere de desemnare mai mare decât a celor
acordate grupărilor minoritare.
B. Dinamica partidelor politice. Făcând o analiză sintetică a dinamicii partidelor politice în perioada interbelică, putem să
constatăm anumite caracteristici:
- în perioada 1918 -1921 are loc o creştere dinamică a numărului partidelor politice. în primul Parlament al României Mari
din 1919 au intrat reprezentanţi a 14 partide şi grupări politice.
- perioada 1922 -1926 este marcată de tendinţa de regrupare şi de fuziune care are ca finalitate constituirea a doi poli
politici, P.N.L şi P.N.Ţ.
- în perioada 1927 - 1932 au loc sciziuni în aproape toate partidele politice şi în special în cele care s-au aflat la guvernare
(P.N.L., P.N.Ţ. şi Partidul Poporului).
- perioada 1933-1937înregistreazăcreareade grupări disidente
- perioada 1937- 1938marchează criza partidelorpolitice.
După 1918 s-a menţinut vechea practică, instituită de regele Carol I: ca regele să numească Guvernul, după care urma
dizolvarea corpurilor legiuitoare, astfel că nu legislativul determina executivul ci invers. în perioada interbelică s-a
înregistrat o mare instabilitate guvernamentală. Cu toate acestea România a fost una din ultimile ţări din Europa unde s-a
instaurat un regim autoritar.

6. ISTORIA ALTFEL

Carol al II-lea al României (15 octombrie 1893 - 4 aprilie 1953) a fost încoronat rege al României pe 8 iunie 1930 şi a
abdicat pe 6 septembrie 1940 în favoarea fiului sau Mihai. Cunoscut şi sub numele de Carol Caraiman, nume pe care i l-a
ales tatăl său Ferdinand şi a fost folosit de Carol după ce a fost dezmoştenit şi radiat din Casa Regală Română (între 1925 şi
1930). Carol este fiul cel mare al regelui Ferdinand al României şi al soţiei sale Regina Maria. Întorcându-se pe neaşteptate
în ţară pe 6 iunie 1930, Carol a fost proclamat rege după două zile. În următorul deceniu el a încercat să influenţeze cursul
vieţii politice româneşti, în primul rând prin manipularea partidelor Naţional Liberal şi Naţional Ţărănesc şi a unor grupări
anti-semite şi apoi din (Ianuarie 1938) prin alegerea de către el a miniştrilor. Pe 10 februarie 1938 a desfiinţat partidele
politice, fapt consfinţit prin constituţia din 27 februarie 1938, ce asigura coroanei puterea supremă. Tot în 1938 a iniţiat o
reformă administrativă de inspiraţie fascistă, prin care a împărţit teritoriul României în zece ţinuturi.Doi ani mai târziu, în
anul 1940, forţat de presiunea sovieticilor, Germaniei, Bulgariei şi a Ungariei să cedeze părţi din teritoriul Romaniei, a fost
obligat să abdice prin administraţia pro-germană a generalului Ion Antonescu, în favoarea fiului său Mihai, stabilindu-se în
final în Portugalia. Regele
Mihai I al României (n. 25 octombrie 1921), Prinţ de Hohenzollern, este fiul Regelui Carol al II-lea. A fost suveran al
României între 20 iulie 1927 - 8 iunie 1930, precum şi între 6 septembrie 1940 - 30 decembrie 1947. Stră-strănepot al
Reginei Victoria a Marii Britanii şi văr de gradul trei al Reginei Elisabeta a II-a, Mihai e una dintre ultimele figuri publice
ale celui De-al Doilea Război Mondial în viaţă.Mihai a devenit pentru prima dată Rege după moartea bunicului său
Ferdinand, în urma renunţării la tron a lui Carol al II-lea din decembrie 1925. Detronat de tatăl său, după doar trei ani de
domnie sub Regenţă, a reprimit coroana un deceniu mai târziu, după abdicarea forţată a lui Carol al II-lea, domnind peste
regimul pro-german al mareşalului Ion Antonescu. Din 1941 este mareşal al României. După colaborarea României cu
Germania în Al Doilea Război Mondial şi după ce forţele sovietice au intrat în România, Regele Mihai a organizat arestarea
lui Antonescu în 23 august 1944. S-a opus guvernelor pro-sovietice în perioada anilor 1945-1946. A fost obligat să abdice în
30 decembrie 1947 şi s-a exilat în Versoix (Elveţia), iar revenirea nu i s-a permis până în 1997.
Ion Antonescu (2 iunie 1882—1 iunie 1946) a fost un militar şi om politic român, şeful secţiei Operaţii al Marelui Cartier
General al Armatei în anii războiului pentru reîntregire, ataşat militar la Londra şi Paris, comandant al Şcolii Superioare de
Război, şef al Marelui Stat Major şi ministru de război. Din 4 septembrie 1940 până în ziua de 23 august 1944 a fost prim-
ministru al României şi apoi conducător al statului. Antonescu a luat decizia de intrare a României în cel de al doilea război
mondial, descris sub numele de "Sfântul război pentru reîntregirea teritorială", de partea Germaniei şi a Axei, singurele care
au oferit României garanţii în privinţa returnării teritoriilor anexate în 1940 de Uniunea Sovietică în urma pactului Hitler-
Stalin.
Deportarea germanilor din România în URSS a fost o acţiune de deportare în masă, în Uniunea Sovietică, a populaţiei
civile de origine germană. Acestă deportare a avut loc după cel de-al doilea război mondial, din toate ţările foste aliate cu
Germania care, în urma Tratatului de la Ialta din 1945, au ajuns sub influenţa sovietică.Această deportare în masă reprezintă
o gravă încălcare a dreptului internaţional. În timp ce prin procesul organizat în 1945 - 1946 de Aliaţi la Nürnberg, capii
puterii naziste au fost condamnaţi la pedepse cu închisoarea sau chiar la pedeapsa cu moartea, unul din principalele capete de
acuzare fiind deportarea populaţiei civile, pentru deportările în Uniunea Sovietică, în condiţii inumane, pe care istoricul
american Alfred de Zayas le compară cu munca forţată impusă de hitlerişti, nimeni nu a fost tras (încă) la
răspundere.Statisticile privind deportarea saşilor transilvăneni indică faptul că peste 30.000 de persoane au fost deportate în
Uniunea Sovietică, reprezentând circa 15% din populaţia germană a Transilvaniei (după datele din 1941). În cazul a 12% din
persoanele deportate nu s-a respectat vârsta prevăzută în ordin, astfel că au fost deportată şi o fată de 13 ani şi persoane de 55
de ani. De asemenea, 9 din 10 deportaţi au ajuns în Ucraina (regiunile Dnepropetrovsk, Stalino şi Vorosilovgrad), restul în
regiunea Uralilor.Deportaţii au fost repartizaţi în 85 de lagăre. O treime din deportaţi lucrau în mine, un sfert în construcţii,
restul în industrie, agricultură sau în administraţia lagărelor. Foarte puţini au îndeplinit munci conform pregătirii lor.Primii
deportaţi inapţi de muncă au fost repatriaţi spre Transilvania la sfârşitul anului 1945. La eliberarea din deportare, un sfert din
cei deportaţi au fost trimişi în Germania, iar din aceştia, numai unul din 7 s-a întors în Transilvania.Rata de decese maximă
s-a înregistrat în anul 1947. Din 1948, situaţia a început să se mai îmbunătăţească, numărul de bolnavi şi de morţi scăzând
puternic.Tot în anul 1948 au început să fie eliberaţi din lagăre şi persoane apte de muncă (în total 49%), pentru ca în
octombrie 1949 lagărele să fie desfiinţate. Ultima treime de deportaţi s-au întors în Transilvania. Din cei duşi în zona de
ocupaţie sovietică din Germania, circa 50 % au primit permisiunea să se întoarcă acasă. Ceilalţi au trecut, în majoritate în
Germania Occidentală, câţiva rămânând în Republica Democrată Germană.Unui număr de 202 persoane i s-a permis să se
întoacă acasă abia în perioada 1950-1952. Sovieticii afirmă că 7 persoane deportate au ales să rămână în URSS
Înscenarea de la Tămădău sau Afacerea Tămădău a fost un incident început pe 14 iulie 1947. Unui număr important de
fruntaşi ai Partidului Naţional Ţărănesc le-a fost oferită ocazia de a fugi în străinătate. La aerodromul din Tămădău însă,
autorităţile comuniste i-au arestat pe fugari şi i-au pus sub acuzare pentru "încercare de fugă într-o ţară străină".Se crede că

10
întreaga afacere a fost o provocare organizată de Partidul Comunist pentru a justifica desfiinţarea PNŢ, lucru care s-a şi
întîmplat.Printre fruntaşii ţărănişti arestaţi la Tămădău s-a numărat Ion Mihalache.

7. DICŢIONAR
Marele Război: denumire dată primului război mondial (până la izbucnirea celui de-al doilea), impusă chiar din acea
perioadă,
Regim totalitar: regim în care există un partid unic, o ideologie unică şi monopolul asupra forţei de constrângere, asupra
mijloacelor de comunicare în masă şi asupra organizării economice.
Reeducare: aici, folosirea torturii pentru a transforma inamicii în susţinători ai regimului.
Corporantism: doctrină social politică şi economică răspândită după primul război mondial care preconiza asocierea
muncitorilor în corporaţii opuse sindicatelor. Această doctrină a fost aplicată de Mussolini în Italia
Statul de drept: este statul care se fundamentează pe lege, funcţionează şi îşi exercită prerogativele pe baza acesteia.
Securitatea colectivă: Măsuri comune între mai multe state pentru menţinerea păcii, integrităţii teritoriale şi respectarea
angajamentelor
Demilitarizare: desfiinţarea, în urma unei convenţii sau a unui tratat, a oricărei armate şi excluderea armamentului sau a
instalaţiilor militare pe un anumit teritoriu.
Iredentism: mişcare de eliberare naţională a unor teritorii aflate sub dominaţie străină
Neutralitate: Statutul juridic al unui stat care refuză să se implice în confruntări militare.

IV. ECONOMIE ŞI SOCIETATE ÎN LUMEA POSTBELICĂ

1. ECONOMIA ÎN REFACERE

A. Trecerea la societatea postindustrială. Al doilea război mondial a dat un puternic impuls ştiinţelor şi tehnicii, care au
cunoscut o nouă vârstă de aur după 1945. Inovaţiile introduse în timpul războiului în domeniul militar au fost aplicate şi în
cel civil, determinând creşterea productivităţii întreprinderilor. Competiţia dintre S.U.A. şi U.R.S.S. şi, în general, cea dintre
statele puternic industrializate a accelerat progresele ştiinţifice şi tehnice. Cercetarea aplicată a devenit prioritară. S-a
declanşat cursa înarmărilor sofisticate, pornind de la bomba atomică, până la iniţiativa de apărare strategică (SDI), lansată în
1983 de preşedintele american Reagan. Totodată, competiţia s-a manifestat şi în domeniul stăpânirii reţelelor planetare de
comunicaţii, cel al cuceririi spaţiului şi chiar în cel al cercetării în medicină, chimie şi biologie moleculară. Inventarea
tranzistorului în 1947 a permis punerea la punct a celei de-a doua generaţii de calculatoare. A urmat a treia generaţie, în
1965, datorită circuitelor integrate şi cea de-a patra, în 1971, datorită microprocesoarelor. De asemenea, descoperirile din
domeniul chimiei şi biologiei s-au aplicat şi ele în domeniul industrial.Internetul a revoluţionat lumea computerelor şi
telecomunicaţiilor. Invenţii ca telefonul, radioul, computerul au format fundaţia pe care stă Internetul, acesta fiind cel mai
folosit multimedia la ora actuală.
B. Societatea postindustrială. începând din anii 1970 economia mondială a intrat în etapa societăţii postindustriale care
înlocuieşte treptat societatea industrială. Industriile de vârf - nucleară, aerospaţială, electronica şi telecomunicaţiile -
stimulate de organismele militare ale statului, au devenit cele mai dinamice în economie. În etapa societăţii postindustriale
producţia este asigurată, în principal, de servicii, cunoaştere şi tehnologiile informaţionale globale. Termenul menit să
descrie noua structură este cel de societate informaţională. în cadrul acestei societăţi, cunoaşterea teoretică înlocuieşte munca
şi capitalul, iar societetea axată pe servicii ia locul societăţii industriale bazată pe producţie şi fabrici.
C. Globalizarea. Noua revoluţie industrială a coincis cu procesul de globalizare care implică o serie de tendinţe care se
suprapun. Prima şi cea mai importantă este revoluţia comunicaţională mondială. Aceasta îşi are originile la sfârşitul anilor
1960, când primul satelit a fost lansat în jurul Pământului, făcând astfel posibilă comunicarea instantanee între diferite părţi
ale globului. în ultimele decenii s-a produs o extindere uriaşă a comunicaţiilor globale, cea mai recentă şi mai spectaculoasă
fiind Internetul. Globalizarea se mai referă, la o lume post 1989. Căderea socialismului de tip sovietic reprezintă, fără
discuţie, una din transformările istorice ale secolului. în retrospectivă, se poate vedea că influenţele cele mai puternice care
au dus la dizolvarea comunismului au fost tocmai cei doi factori menţionaţi mai sus.
D. Situaţia economiei la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Caracterul total al confruntării din perioada 1939-
1945 a determinat imense distrugeri umane şi materiale în Europa şi Asia, dispariţia unei importante părţi a forţei de muncă
calificate, distrugeri importante în URSS, China şi Jugoslavia. Statele învingătoare au suferit o creştere imensă a datoriei
publice interne şi externe. Germania a fost divizată, obligată să plătească mari despăgubiri, în special către URSS,
comunizarea estului european.
E. Refacerea economică. A fost îngreunată de divizarea politică, reducerea forţei de muncă calificate, mutaţiile de
populaţie şi nu s-a putut realiza fără sprijinul american concretizat prin planul Marshall, dublată militar prin doctrina
Truman(sprijinirea Turciei şi Greciei). Aplicarea planului Marshall în vestul european, a însemnat un sprijin de 12 miliarde
de dolari, plus facilităţi şi împrumuturi convenabile, care a permis o creştere economică de 64 % până în 1947. Oprirea
devalorizării monetare şi stoparea inflaţiei în vest a fost urmat de refacerea rapidă în special a Germaniei, Italiei şi Franţei. În
est URSS a oprit raporturile cu vestul a impus un model economic propriu, bazat pe CAER şi zona rublei, dar şi pe existenţa
unui conflict ideologic şi de suveranitate cu Jugoslavia lui Tito. În Asia, Japonia a cunoscut o refacere similară cu vestul
european.

2. CREŞTEREA ECONOMICĂ

A. Dezvoltare şi prosperitate. Refacerea economică a adus un loc predominant al SUA care realiza 25% din producţia
mondială, în timp ce URSS a cunoscut o creştere economică semnificativă, iar Japonia a avut un salt impresionant în
perioada 1960-1970, reuşind să depăşească în ciuda lipsei de resurse de materii prime, în unele domenii statele occidentale şi
SUA. Perioada 1945-1973 prosperitatea lumii occidentale a contrastat cu sărăcia noilor state şi a fostelor colonii. Au apărut
probleme legate de utilizarea excesivă a resurselor de energie, provocări cum ar fi explorarea spaţiului, comunicaţiile,
televiziunea, inteligenţa artificială.
B. Noile industrii. Se remarcă domeniul aparaturii electrocasnice, televiziunii, maselor plastice, detergenţilor(cu destinaţie
consumul), aeronautica, aviaţia, explorarea şi cucerirea spaţiului, electronica, îmbunătăţirea traficului aerian şi feroviar,
11
dezvoltarea computerelor. Japonia depenentă de importurile de materii prime trec la folosirea intensivă a resurselor şi
robotizarea producţiei, model urmat apoi şi de americani şi vest-europeni.
C. Agricultura modernă şi bunăstare. SUA rămâne principalul producător agricol(36 milioane tone de grâu în 1976 şi
export de 25 de milioane tone în 1979 spre URSS), modelul său, cel al fermierului ca înterprinzător agricol fiind urmat şi de
Europa de vest: China rămâne o ţară cu 80% populaţie ocupată în agricultură în timp ce Asia şi America Latină se bazează
pe proprietari agricoli mici şi mijlocii. Statele comuniste au trecut la cooperativizarea agriculturii care a adus mecanizare,
chimizare şi irigare dar nu şi rezultate de producţie comparative cu vestul european. Statele sud sahariene realizează o
agricultură de subzistenţă, iar în spaţiul asiatic, african şi latino-american, domină monocultura specializată şi orientată spre
export. Agriculturii intensive, eficiente şi organizate a occidentului, URSS îi opune politica defrişărilor şi desţelenirilor
efectuate în Siberia şi Asia Centrală.
D. Problemele energetice. Petrolul şi crizele lui. Dezvoltare impetuoasă a dus la creşterea consumului energetic, atât la
producţie, dar şi în domeniul nivelului de trai. Industria automobilului, dezvoltat în condiţiile scăderii preţului petrolului în
perioada 1950-1973, a fost urmată de creşterea consumului, dar a crescut dependenţa Japoniei, SUA şi occidentului faţă de
importul de hidrocarburi. Prospecţiunile din Marea Nordului, Marea Neagră , Marea Mediterană şi Golful Persic, construcţia
de 2 milioane de km de conducte a mărit producţia, dar au determinat producătorii de petrol să creeze în 1960 a OPEC, care
în 1970 a dus la prima criză petrolieră. Creşterile de peste 20% în două valuri din 1972-1973, legat de războiul arabo-
izraelian a fost urmată în 1978-1979 de o nouă scumpire ca urmare a crizei iraniene, apt care a dus la creşterea consumului
de gaze naturale, creşterea preţurilor şi reducerea ritmului de creştere economică.
F. Eşecul economiilor dirijate. Confruntarea dintre cele două modele a dat câştig de cauză economiilor liberale. în ultimele
decenii ale secolului al XX-ea. slăbiciunile din interiorul Uniunii Sovietice au sporit. Controlul absolut al statului comunist
asupra tuturor sectoarelor economice, planificarea rigidă, centralizată, motivată exclusiv politic şi ideologic, stabilirea
arbitrară a costurilor şi preţurilor, ignorarea nevoilor sociale au generat criza şi falimentul economic ai comunismului.De
asemenea, insuficienţa tehnologiilor de vârf, performante în industrie, iar mai ales în agricultură, cheltuielile enorme pentru
înarmare şi explorarea cosmosului au slăbit, pe ansamblu, puterea statului sovietic, i-au secătuit forţele in întrecerea cu
lumea capitalistă occidentală. Tentativele lui Gorbaciov de a reforma sistemul economic - prin perestroika şi glasnost - au
eşuat deoarece, rnn esenţa sa, prin modul în care a fost construit, regimul totalitar nu putea şi nu admitea să fie reformat.
Experimentul restructurării a dus, paradoxal, la rezultate redorite, negative: haos, piaţă neagră de mărfuri, blocaje în
aprovizionarea oraşelor cu alimente, lipsuri, nemulţumiri, greve.
F. Întoarcerea la economia de piaţă. Căderea regimurilor totalitare din Europa de Est a fost însoţită de hotărârea de
revenire la economia de piaţă. Totuşi, obstacolele sunt considerabile. Primele dificultăţi sunt legate de procesul de
privatizare a întreprinderilor publice adică a aparatului productiv. El generează închiderea de întreprinderi sau concedierea
unei părţi a personalului. Apariţia şomajului antrenează vii |emulţumiri sociale, cu atât mai mult cu cât mutaţia spre
liberalism este însoţită de dispariţia protecţiei : eiale, proprie fostului regim. Unele ţări ieşite din socialism reuşesc destul de
uşor să pună în practică procesul de privatizare, în Ungaria, întoarcerea la economia de piaţă se realizează cel mai uşor. În
Germania de Est, procesul de privatizare a fost mai rapid şi masiv. Reunificarea germană a determinat Republica Federală
Germania să-şi asume sarcinile financiare ale revenirii la economia de piaţă în fosta R. D. Germană. În Polonia, noii
guvernanţi au procedat la o brutală trecere la economia de piaţă, fără tranziţia necesară, ceea ce a condus la criză şi penurie.
În schimb, celelalte state foste socialiste, printre care şi România, au considerat că întoarcerea la economia de piaţă nu s-ar
putea face decât progresiv. Guvernanţii din aceste state consideră că in acest mod s-ar putea menaja populaţia obişnuită cu
un standard de penurie, insă şi cu o reală protecţie socială şi costuri scăzute de utilizare a echipamentelor colective, chirii,
transporturi sau căldură.
În aceste condiţii, principalul obstacol cu care se confruntă întoarcerea la economia de piaţă, este cel social. Adoptarea
regulilor capitalismului liberal antrenează o serie de probleme dramatice. Numeroase Întreprinderi sunt condamnate la
dispariţie, deoarece nu se adaptează ia mecanismul economiei de piaţă, iar salariaţii lor trec în rândul l omerilor. Scăderea
nivelului de trai la majoritatea populaţiei conduce la înmulţirea numărului de săraci, în acelaşi moment în care valul liberal
antrenează şi dezmembrarea sistemului de protecţie socială.

3. ECONOMIA LA SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XX-LEA

A. Concurenţă şi restructurare. Creşterea economică se reduce ca ritm, dar devine constantă, iar vestul european tinde spre
o uniformizare şi cooperare. Estul rămâne decalat, singurul beneficiar al creşterii preţurilor petroliere fiind URSS. După
prăbuşirea comunismului, destrămarea CAER duce la dificultăţi economice noilor state democratice din est. Franţa, Marea
Britanie, Germania şi statele Scandinave, au trecut la restructurarea industriei, iar Comunitatea Europeană devine a doua
putere industrială mondială după SUA. Concurenţa mondială creşte la nivel mondial în domenii cheie cum ar fii
calculatoarele, automobilele, aviaţia, industria aero-spaţială şi de armament.
B. Sectorul terţiar, se extinde de la comerţ la domenii cum ar fi serviciile, activităţile neeconomice şi liberale, rolul lor
crescând în economiile naţionale atât în ponderea venitului naţional cât şi în realizarea PIB-ului. Sectorul terţiar îşi are
începuturile în domeniul administrării întreprinderilor şi se extinde în domeniul utilităţilor şi serviciilor, tendinţa fiind în
perioada de după 1985 de deplasare a greutăţii economiei în domeniul informaţional-electronică, domeniu care a creat în
SUA pe perioada 1970-1989, 19 milioane de noi locuri de muncă şi câştiguri de peste 60 miliarde dolari. Sectorul terţiar
ocupă în Franţa 34% din populaţia activă, iar în SUA ocupă 2/3 din populaţie.
C. Întreprinderi gigant, devin o realitate, care sunt listate la bursă, se află sub control familial(gen Fiat, Michelin, Peugeot),
sau devin multinaţionale de tip ITT, ori firme ce se extind din domeniul iniţial al automobilului în direcţii conexe cum ar fi
benzinăriile, rafinăriile, centre de asigurări, de transport şi service(gen General Motors, Mitsubishi, Toyota).
D. Tigrii asiatici şi America Latină. Japonia reuşeşte să dezvolte industrii de vârf şi să devină în 1995 a două putere
mondială economică după SUA. Economia asiatică cuprinde mai nou China care cunoaşte un mare salt economic, concurând
vechile puteri în domeniile textile, electrocasnice, jucării şi componente electronice. Tigrii asiatici(Coreea de sud, Hong-
Kong, Singapore, Taiwan) cunosc un avânt notabil datorită mânii de lucru ieftine, transferul de tehnologie şi importul de
capital. În America Latină, Brazilia şi Mexic cunosc rate de creştere de 8-8,5%.
E. Piaţa europeană, devine în 1986 prin suprimarea barierelor vamale şi politica economică unitară, urmată de lărgirile din
perioada 1990-2000, un element economic determinant. Tratatul de la Maastricht pune bazele monedei unice euro, devenită
monedă unică din 1 ianuarie 2002.

12
F. O nouă ordine economică, se instaurează la sfârşitul mileniului II, când bipolaritatea lasă loc multipolarităţii. Marilor
giganţi industriali , li se adaugă ascensiunea lumii a treia, dar fractura economică şi a sărăciei devine tot mai evidentă şi mai
greu de surmontat.

4. POPULAŢIE ŞI SOCIETATE

A. Impactul social al erei informaţionale. După 1945, creşterea demografică şi progresele tehnologice care au însoţit-o, au
modificat profund esenţa muncii şi repartizarea populaţiei active. în viaţa individului s-au produs modificări majore care au
avut la bază două fenomene: dezvoltarea noilor tehnologii şi apariţia consumatorismului. Pe fondul celor două fenomene s-a
produs diversificarea ocupaţiilor şi statutelor profesionale.
B. Mutaţii sociale în perioada postbelică. În noul context al societăţii postindustriale, tot mai mulţi indivizi au început să
ocupe poziţii în noile domenii economice determinate de avântul tehnologiilor: electronică, cibernetică, industria atomică,
telecomunicaţii. Muncitorul din perioada postbelică şi-a schimbat statutul profesional. A crescut considerabil numărul
tehnicienilor şi al muncitorilor specializaţi din sfera serviciilor şi a scăzut ponderea muncitorilor manuali. Femeile au devenit
active pe piaţa muncii. Astfel, gospodina a rămas prezentă în viaţa socială, dar numărul femeilor care îndeplinesc simultan
activităţi salariale şi treburi gospodăreşti a crescut în ultimele decenii. Managerul reprezintă o nouă categorie de conducători
care îsi desfăşoară activitatea în marile firme controlate de grupurile financiare. Omul de ştiinţă al sfârşitului de secol al
XX-lea a devenit parte integrantă a unui sistem ştiinţific mondial care tinde să înlocuiască mediile ştiinţifice naţionale si este
preocupat de temele de cercetare globală. Ţăranul reprezintă doar o categorie minoritară a populaţiei active din Europa de
Vest. în prezent, ponderea ţărănimii în cadrul populaţiei active este de 13 %. Starul, fie că e vorba despre starul rock, de
cinema sau de televiziune, s-a transformat într-o profesie, fiind produsul evoluţiilor tehnologice în domenii ca radioul,
televiziunea, cinematografia.
C. Repere demografice. Populaţia globului a crescut de la 2 miliarde la începutul secolului XX, la 6,5 miliarde până în
2006, creştere care a fost evidentă în spaţiul afro-asiatic, cu tendinţe de control al natalităţii în China şi India. Ţările
industrializate cunosc o rată scăzută a natalităţii, pe fondul creşterii duratei vieţii şi a standardelor de viaţă. În spaţiul african
explozia demografică, este în paralel cu creşterea bolilor radicale de gen SIDA, reducerea nivelului de trai şi menţinerea
duratei vieţii la circa 50 de ani.
D. Repartizarea populaţiei. Oraşe şi sate. Europa Africa de nord şi de sud, estul SUA, California, coastele Australiei şi
Chinei sunt cele mai dens şi mai bine populate. Populaţia urbană a crescut permanent în ultimii 25 de ani, atingând circa
50%. Marile concentraţii urbane s-au multiplicat, separarea de rural s-a accentuat ca nivel de trai, probleme sociale şi
polarizare sărăcie-bogăţie.
E. Societatea contemporană, este supusă unor rapide şi permanente schimbări. Are loc o diminuare drastică a ţărănimii,
exodul de la sate la oraşe, dominarea spaţiului de către fermier, creşterea exponenţială a clasei de mijloc cu un standard înalt
de profesionalizare şi nivel de trai. Comunismul a promovat industrializarea, uniformizarea, urbanizarea, educaţia
direcţionată spre domeniul mediu şi superior tehnic, menţinerea şi lărgirea bazei privilegiaţilor societăţii(nomenclatura).
F. Familia. Locul şi rolul femeii. Familia tradiţională a fost supusă provocărilor legate de reducerea numărului de căsătorii,
creşterea numărului de divorţuri, convieţuiri libere, se dezvoltă libertinajul sexual şi folosirea mijloacelor contraceptive şi de
control al naşterilor. Se acceptă persoanele homosexuale şi li se acordă o serie de drepturi familiare. Statutul femeii a suferit
o schimbare după cel de al doilea război mondial. Ele au primit drept de vot, acces egal pe piaţa muncii, salarii egale,
concedii de maternitate, deschidere la toate meseriile şi nivelele de studii. Deşi în 1970 femeile ocupau 35% din locurile de
muncă în Franţa, 50% în Japonia şi 53% în URSS, dar discriminarea se menţine în domeniul şomajului, salariilor şi
accesului în funcţii de conducere.
G. Viaţa privată şi viaţa publică, este diferenţiată, în sensul că societăţile occidentale au adus creşterea nivelului de trai,
accesul la bunurile de larg consum, reducerea săptămânii de lucru, delimitarea vieţii publice de ceea privată, dispariţia
familiei lărgite tradiţionale cu excepţia spaţiului mediteraneean. În spaţiul comunist statul intervine în viaţa privată, impune
un sistem moral ce urmăreşte ataşamentul faţă de stat şi sistem.

5. OCUPAŢII ŞI STATUTE PROFESIONALE

A. Creştere şi descreştere demografică. Al doilea război mondial a fost urmat de creşterea natalităţii, jcel baby boom care
a permis compensarea pierderilor de vieţi omeneşti şi a numărului scăzut de naşteri fin timpul războiului. S-a reaşezat
situaţia demografică în Franţa, în primul rând, dar şi în Marea Britanie, Tîrile de Jos, Spania, Portugalia, Italia şi R.F.G..
Creşterea natalităţii a fost favorizată şi de existenţa unei admosfere optimiste care a permis acceptarea cu mai multă uşurinţă
a copiilor, cât şi politicile de ajutor familial adoptate de mai multe state.Creşterea demografică a obligat statele să aloce surse
importante pentru crearea de noi locuri de muncă şi a dat naştere unei noi pieţe care este cea a copiilor şi a adolescenţilor.ÎN
schimb, vor fi necesari aproape 15 ani pentru ca această grupă de populaţie să furnizeze mână de lucru suplimentară, mai
eficientă ororită calificării superioare prin prelungirea şcolarizării. Până la sfârşitul anilor 1960, creşterea populaţiei din ţările
Earopei de Vest a avut loc în primul rând datorită excedentului nasterilor faţă de decese. Ca urmare a ameliorării nivelului de
trai şi i rrogreselor înregistrate în igienă, asistenţă medicală şi alimentaţie, numărul deceselor s-a aflat în această ier.oadă
într-o descreştere continuă. După 1990, încetinirea creşterii demografice a devenit un fenomen general inclusiv în statele pei
de Vest. Aceasta este consecinţa mai multor cauze legate de schimbarea mentalităţii, de înmulţirii contraceptivelor, de
scădere a numărului căsătoriilor, de modificare a rolurilor în cadrul cuplurilor . La toate acestea, în unele ţări, se adaugă
efectele creşterii mortalităţii, în special masculine, produsă ut accidente rutiere, de alcoolism şi tabagism. Pe termen mediu,
se prefigurează, în următorii 10-15 ani, Europă îmbătrânită, cu un dinamism demografic scăzut.
B. Creşterea gradului de pregătire profesională. Creşterea gradului de pregătire profesională şi de specializare, este
determinată de creşterea indicilor de performanţă şi eficienţă, a competiţiei pentru o carieră mai bună şi un post mai bine
plătit. Domeniul informaticii creşte şi oferea în 1981 în SUA 16,5% dintre locurile de muncă. Apar profesii noi ca cel de
informatician, nutriţionist, consilier, asistent social, psiholog, în timp ce 70% din profesii utilizează tehnologia informaţiei.
Numărul funcţionarilor(gulerele albe) îl depăşeşte pe cel al muncitorilor(gulerele albastre), iar pe fondul creşterii
specializării creşte nivelul şcolarizării. Creşterea salariilor a dus la creşterea costurilor vieţii, problema drepturilor salariaţilor
şi obligaţiilor angajatorilor, a scăderii programului de lucru săptămânal, rolul şi locul mass-media sunt probleme actuale.
C. Migraţii în lumea contemporană. Secolul XX marchează schimbarea sensului migraţiilor, astfel Europa devenind din
sursă de emigrare, direcţie de migrare. Pe lângă migrarea din direcţia rural- urban, se remarcă şi una din spre fostele colonii
13
spre fostele metropole, dar cu predilecţie spre zonele dezvoltate. Canada, Australia, Nouă Zeelandă devin direcţii favorabile
ale migraţiune. Spre SUA migrează chinezii, sud-est asiaticii, indienii, latino-americanii şi est-europenii. Spre statele UE
migrează est-europenii, africanii, maghrebienii. Procesul s-a accentuat după prăbuşirea comunismului şi în condiţiile
dificultăţilor extinderii UE, fapt care determină ridicarea problemei repatrierii imigranţilor, a situaţiei imigranţilor ilegali,
traficului de persoane, munca la negru, traficul de persoane, prostituţia, traficul de copii.
D. Imigraţia în Europa occidentală. Pentru a compensa îmbătrânirea populaţiei, s-a făcut apel la noul val al exodului
rural si, mai ales la muncitorii străini. Până în 1970, muncitorii străini în majoritate europeni apoi, în proporţie tot mai mare,
din ţările Maghrebului (Maroc, Algeria, Tunisia) şi Africa de Vest. Până în anii 1980, în Comunitatea Europeană existau
între 13 şi 14 milioane de imigranţi dintre care, mai puţin de 5 milioane proveneau din ţările C.E.E. Italia a fost exportatoare
de mână de lucru până la sfârşitul anului 1970, la fel ca şi Spania, Portugalia, Grecia şi Irlanda. După 1990, a început
emigraţia forţei de muncă din Europa de Est, principalele destinaţii fiind Italia, Spania, Portugalia şi Franţa. Excedentele
naturale şi imigraţia au contribuit la creşterea populaţiei din Europa de Vest, o creştere foarte redusă şi foarte diferită de la o
ţară la alta. în acelaşi timp România a devenit o ţintă pentru imigranţi proveniţi, mai ales, din Asia (arabi, chinezi etc).
E. Românii în migraţie. După renunţarea la sistemul de control strict al emigraţiei din perioada comunistă, România a
devenit un spaţiu de emigrare de mare complexitate. în acest context s-a conturat o tipologie a emigraţiei româneşti după
1990:
1. Emigrarea definitivă (grupuri etnice, reîntregirea familiei şi specialişti);
2. Migrarea circulatorie a forţei de muncă;
3. Migraţia pentru studii;
4. Micul trafic la frontieră;
5. Comercianţi pe distanţe scurte;
6. Turismul organizat.
F. Conflictul dintre generaţii. Generaţiile baby-boom-ului de după război, mai numeroase decât înainte şi crescute într-un
climat nou au contribuit mult la schimbarea globală a societăţii. Tinerii şi-au impus parţial modelele, cultura şi au respins
ierarhiile fixate odată pentru totdeauna. Cu toate excesele sale, spiritul contestatar din 1968 care a zguduit Franţa, Marea
Britanie, Germania, şi Italia, a fost în multe privinţe cel care a reaşezat valorile. Relaţiile dintre părinţi şi copii nu se mai
bazează pe autoritatea din trecut şi, cu toate dificultăţile pe care le presupune, educaţia tinde să devină o ucenicie a libertăţii.
Conflictul dintre generaţii se adânceşte tot mai mult şi se comprimă diferenţa de irstă dintre acestea, mai ales la categoriile
de copii şi tineri. Televiziunea şi generaţia baby-boom au crescut împreună, astfel încât cei născuţi în perioada postbelică,
până în 1960 aproximativ, sunt primii pentru care televiziunea reprezintă baza. După 1990 Jnternetul a revoluţionat lumea
computerelor şi telecomunicaţiilor devenind pentru ir. t~, mai ales, un concurent al televiziunii.
G. Creşterea gradului de pregătire profesională. Creşterea gradului de pregătire profesională şi de specializare, este
determinată de creşterea indicilor de performanţă şi eficienţă, a competiţiei pentru o carieră mai bună şi un post mai bine
plătit. Domeniul informaticii creşte şi oferea în 1981 în SUA 16,5% dintre locurile de muncă. Apar profesii noi ca cel de
informatician, nutriţionist, consilier, asistent social, psiholog, în timp ce 70% din profesii utilizează tehnologia informaţiei.
Numărul funcţionarilor(gulerele albe) îl depăşeşte pe cel al muncitorilor(gulerele albastre), iar pe fondul creşterii
specializării creşte nivelul şcolarizării. Creşterea salariilor a dus la creşterea costurilor vieţii, problema drepturilor salariaţilor
şi obligaţiilor angajatorilor, a scăderii programului de lucru săptămânal, rolul şi locul mass-media sunt probleme actuale.
H. Societatea de consum, este legat de evoluţia societăţii şi are o legătură directă cu nivelul producţiei, mărimea pieţii,
creşterea salariilor, a nivelului de trai şi a dimensiunii clasei de mijloc. Mijloacele de publicitate, creşterea nevoilor personale
de bunuri electro-casnice, automobile, locuinţe, mobilă sunt dublate de sistemul de rate, dobânzile şi creditele bancare
reduse. Consumul creşte în perioada Crăciunului, Paştelui şi marilor sărbători.

6. ECONOMIE RURALĂ – ECONOMIE URBANĂ ÎN ROMÂNIA

A. Economia românească în perioada interbelică. România începutului de secol XX depăşeşte stadiul eminamente rural,
folosind bogăţiile naturale proprii şi forţa de muncă şi obţinând o creştere rapidă, atrăgând un important capital străin. În
1921 vechiul regat deţinea 41% din întreprinderi şi 50% din capitalul investit, iar Transilvania deţinea 37% din întreprinderi
şi 29% din capitalul investit.
B. Dezbaterea de idei în problema dezvoltării economice, este dominat de doctrina neoliberală susţinută de PNL şi
gânditorii Ştefan Zeletin şi Mihail Manoilescu, care cereau continuarea modernizării, urbanizării şi industrializării prin
resurse umane, materiale şi financiare autohtone. Ceea de a doua doctrină este ţărănismul susţinut de PNŢ şi gânditorii
Virgil Madgearu şi N.C.Anghelescu, care susţinea centrarea dezvoltării pe ferma agricolă modernă, susţinută de industria
autohtonă şi liberul acces pe piaţă a capitalului străin.
C. Refacere şi dezvoltare. Refacerea economică s-a încheiat în 1924, iar coeziunea guvernării PNL până în 1928 a grăbit
industrializarea şi urbanizarea, sporind rolul industriei miniere şi siderurgice mai ales datorită aportului Banatului şi
Transilvaniei. Legea minelor din 1924 stabilea controlul statului asupra bogăţiilor subsolului. După 1930, intervenţia dec
stat şi comenzile de stat în economie, duce la asigurarea a 78% din necesarul industrial din resurse proprii. Rolul agriculturii
scade, iar în 1938 ponderea industriei şi agriculturii era sensibil egal în realizarea PIB-ului şi al venitului naţional.
D. Economia în perioada comunistă şi postcomunistă. Ocupaţia sovietică a impus în societatea românească după al real,
caracterizat prin desfiinţarea proprietăţii private în industrie, comerţ şi agricultură. La baza construcţiei sistemului socialist în
România a stat declanşarea aproape concomitentă a industrializării şi colectivizării. în plan social aceste procese au condus la
degradarea civilizaţiei rurale si la o accelerare a urbanizării.
E. Lumea rurală. Agricultura socialistă a înlocuit treptat structurile tradiţionale din lumea rurală, proces ce a cunoscut mai
multe etape şi tendinţe. În perioada 1949 - 1962 au fost înfiinţate unităţile agricole colective şi unităţile agricole de stat,
după structura şi funcţionarea colhozurilor şi sovhozurilor sovietice. Gospodăriile agricole particulare au fost obligate să
predea la stat „ cote " din producţia de grâu, porumb şi lapte, în funcţie de poziţia ocupată de gospodărie în registrul agricol
comunal. în 1962 s-a încheiat colectivizarea generală şi forţată a tuturor comunităţilor rurale din zonele de câmpie şi de deal,
prin trecerea proprietăţii private (terenuri, animale, utilaje agricole) în proprietatea colectivă, sub controlul economic şi
politic al statului. După 1962 s-a realizat mecanizarea şi industrializarea agriculturii şi dezvoltarea unui învăţământ
agronomic şi zootehnic care a produs pentru fiecare unitate colectivistă cel puţin un inginer agronom şi un zootehnist.
Aceştia au fost artizanii trecerii de la agricultura tradiţională la agricultura mecanizată şi industrializată. Familiile ţărăneşti

14
transformate din familii de proprietari în familii de colectivişti au rămas cu un lot de 0,30 ha, iar membrii familiei lucrau ca
zilieri pe terenurile aflate în proprietate colectivă.
F. Industrializarea forţată. Ideea de industrializare, corectă în principiu, a fost deformată datorită modului în care a fost
gândită şi pusă în practică de comunişti. în loc să facă din industrializare un mijloc pentru creşterea prosperităţii ţării,
conducerea de partid a transformat-o într-un scop în sine care să servească propriei ideologii. Prin naţionalizarea
principalelor mijloace de producţie, statul a devenit proprietar unic. Conducerea partidului, prin acţiunile de modernizare a
industriei, urmărea de fapt să-şi creeze o bază politică stabilă şi să schimbe raportul urban-rural din societate. Nu trebuie
negate însă, unele realizări care s-au înregistrat pe linia industralizării. Din păcate, efortul impus poporului român s-a risipit
în cea mai mare parte în investiţii neproductive şi nefuncţionale. S-au creat ramuri energofage, iar produsele erau, de regulă,
de proastă calitate, nevandabile sau vandabile în condiţii de dumping. Cel mai grăitor exemplu este canalul Dunăre - Marea
Neagră, soldat cu cu mii de victime, cu miliarde de dolari risipiţi şi cu o eficienţă discutabilă. Combinatele siderurgice de la
Galaţi şi Călăraşi au transformat România într-un mare producător de oţel şi fontă, în condiţiile în care ţara noastră este
săracă în minereu de fier care trebuia importat cu cheltuieli valutare deosebit de mari. La aceste aspecte se adaugă şi
poluarea, care a produs mari dezechilibre ecologice. După 1990 restructurarea industrială a reprezentat o coordonată
fundamentală a tranziţiei. Restructurarea a fost determinată de cauze multiple care, de multe ori, acţionează simultan:
promovarea noilor tehnologii, criza energetică, necesitatea asigurării competitivităţii produselor, cerinţele pieţei, modificările
din structura cererii.

7. ISTORIA ALTFEL

MARILE MALADII ALE SFÂRŞITULUI DE MILENIU

SIDA (Sindromul Imunodeficienţei Autodobândite), este o afecţiune a sistemului imunitar, caracterizată prin infecţii
oportuniste, neoplasme, disfuncţii neurologice şi o mare varietate de alte sindromuri. (Acronimul SIDA provine din limba
franceză: Syndrome d'Immuno-Deficience Acquis. Pe plan mondial se mai foloseşte şi acronimul AIDS, provenit din limba
engleză: Acquired Immune Deficiency Syndrome.)Infecţia cu HIV este ireversibilă, se poate doar întârzia apariţia bolii prin
administrare de medicamente. HIV reprezintă prescurtarea în limba engleză a Human Immunodeficiency Virus (Virusul
Imunodeficienţei Umane - virusul HI). Boala SIDA, o dată declanşată, evoluează continuu, putându-se întârzia doar şi trata
medicamentos sau chirurgical o serie de boli apărute ca urmare a deficitului imun.SIDA a fost declarată ca boală de sine
stătătoare cu aspect de pandemie la 1 decembrie 1981. Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) consideră numărul deceselor
datorate urmărilor acestei boli ca fiind de 2,9 milioane în anul 2006, numărul celor infectaţi pe plan mondial de 39,5
milioane, anual infectându-se alte 4,3 milioane de persoane. Pe plan mondial numărul persoanelor infectate cu HIV se
apreciază ca fiind de 1% în grupa de vârstă 15-45 de ani. În unele ţări din Africa se consideră numărul celor infectaţi cu acest
virus în această grupă de vârstă ca fiind de până la 20% (şi chiar mai mare în unele regiuni) din populaţie.
Virusul Ebola este un membru al familiei de virusi ARN. La microscop acest virus are aspectul unui filament lung. Virusul
Ebola a fost descopert în 1976 si a fost denumit dupa un râu din Zaire, Africa, unde el a fost detectat prima data. Pâna în
prezent au fost anuntate doar trei izbucniri de febra hemoragica, doua fiind în 1976, una în Zair si una în vestul Sudanului.
Acestea au fost izbucnirile mari, din care au rezultat mai mult de 550 cazuri si 340 morti. A treia izbucnire, în 1979 în
Sudan, a fost mai mica, cu 34 cazuri si 22 morti. În timpul acestor izbucniri, majoritatea cazurilor de îmbolnavire cu virusul
Ebola au avut loc în spital din cauza refolosirii seringilor si acelor. Izbucnirile au fost controlate repede când echipamentul
medical a fost disponibil si când s-au folosit procedurile de carantina. Cercetatorii au încercat sa descopere sursa virusului
Ebola testând mii de specimene de animale capturate din apropierea suprafetelor de izbucnire, dar eforturile lor au fost
zadarnice. Primele simptome de febra hemoragica apar dupa 4 pâna la 16 zilele dupa ce persoana a fost infectata. Ea
dezvolta febra, friguri, dureri de cap, de muschi si pierderea poftei de mâncare. Pe masura ce boala progreseaza, persoana
infectata vomita, are diaree, dureri abdominale, de gât si de piept. Pacientii încep sa sângereze prin locurile unde au fost
injectati, prin pilele si pot aparea si hemoragii interne.
SRAS. Pneumonia atipica sau Sindromul Respirator Acut Sever este o boala infectioasa acuta ce afecteaza prioritar caile
respiratorii superioare, pulmonii, care se manifesta prin febra, frisoane, tuse uscata, ulterior umeda, rareori sanguinolenta,
mialgii, insuficienta respiratorie acuta si letalitate sporita. La 12 martie a.2003 OMS a relatat despre inregistrarea in China,
provincia Guangdong, a primului caz de pneumonie atipica, numita si Sindrom Respirator Acut Sever (SRAS), mai apoi
fiind inregistrate cazuri si in alte state ale lumii. In scurt timp, aceasta infectie a capatat o raspandire pandemica, afectand
mai mult de 30 state de pe diferite continente. Prioritar sunt afectate tarile din Sud-Estul Asiei, cum ar fi China (5200
cazuri), Singapore (205 cazuri), Vietnam (63 cazuri), Filipine (12 cazuri) si altele.Agentul patogen fiind un coronavirus
recombinant nou, cu un grad de patogenitate si virulenta extrem de inalta, a fost exportat (importat) in diferite zone
geografice, provocand pneumonie atipica in diferite state, fiind inregistrate 65 cazuri in SUA, respectiv, cate 9 cazuri – in
Germania, Italia; 6 cazuri in Australia, 4 cazuri in Marea Britanie, 7 – in Franta, 3 – in Suedia, cate un caz in Kuwait, Africa
de Sud, Bulgaria, Romania, Irlanda s.a. In prezent, numarul total de cazuri inregistrate in peste 40 state din lume depaseste
10000 imbolnaviri si circa 1000 decese. Severitatea afectiunii este foarte variabila, de la simptome minore pana la cele grave
cu insuficienta respiratorie si sfarsit letal.Letalitatea, in functie de bolnav, tara si nivelul asigurarii medicale a populatiei,
variaza de la 2 pana la 29% (in medie 6,3%).Un risc sporit de infectare au persoanele cu imunitatea scazuta sau cele ce
sufera de diverse maladii cronice.
Gripa aviară este un tip de gripă care afectează în principal păsările, dar poate infecta şi specii de mamifere. A fost
identificată pentru prima dată în anii 1900, în Italia, dar a fost găsită mai târziu în toată lumea. Un virus al gripei aviare,
H5N1, a fost identificat în 1997 în Asia şi a creat panică în lumea întreagă, vorbindu-se de iminenţa unei epidemii de
proporţii. De la primele contaminări prin contact direct pasăre-om din Hong Kong, 1997, s-a raportat un număr semnificativ
de infecţii şi decese în Asia de Sud-Est. Rata ridicată a mortalităţii este explicată prin lipsa unui sistem imunitar uman
„specializat” împotriva acestui virus. Neavând o istorie de contact cu virusul, riscul de expunere şi de deces este foarte
ridicat în cazul omului. Dacă o persoană care suferă de influenză ajunge într-un contact strâns cu o pasăre bolnavă de gripă
aviară, există posibilitatea să contacteze boala, infectându-se şi cu acest virus. Cei doi viruşi întâlnindu-se în acelaşi
organism gazdă, pot fi capabili de schimb de material genetic, în urma căruia, noul virus rezultat se poate transmite liber de
la om la om fără obstacole. Încă nu există dovezi că virusul gripei aviare s-ar putea transmite de la om la om, oamenii de
ştiinţă fiind de părere că schimbul genetic încă nu s-a produs. Simptomele gripei aviareLa om apare o influenză severă, cu
simptome relativ specifice - febră mare - tuse - dureri de gât - dureri musculare - conjunctivită - în cazuri grave penumonie
cu insuficienţă respiratorie acută
15
8. DICŢIONAR
Societate postindustrială: Societate bazată pe producerea informaţiei şi mai puţin pe producerea de bunuri materiale;
Societate informaţională: Societate catacteraatăprin apariţia tehnologiei informaţiei, computere si sisteme de
comunicaţie electronice;
Globalviare: Interdependenţa crescândă dintre diferite persoane, regiuni şi ţări din lume;
Multimedia: Combinaţii de medii diferite care necesită tehnologii diferite (texte, imagini fixe sau animate, sunete, grafică)
într-un singur mediu, cum ar fi CD-ROM-ul care poate fi utilizat cu ajutorul computerului.
Ocupaţie: tip de activitate socială, aducătoare de venit, desfăşurată de către o persoană într-una din ramurile economice,
care asigură individului sursele de existenţă;
Statut profesional (lat. status): poziţie ocupată de o persoană în societate;
Consumatorism: termen care descrie consecinţele tendinţelor indivizilor de a echivala fericirea cu procurarea de bunuri
materiale şi de a se identifica cu produsele sau serviciile pe care le consumă;
Dezvoltare durabilă: Proces de dezvoltare socio-economică ce urmăreşte satisfacerea nevoilor populaţiei actuale fără a
compromite şansele generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile necesităţi;
Raţionalizare: Concept folosit de Weber care se referă la adoptarea treptată a unei atitudini calculate faţă de fiecare sector al
societăţii;
Hardware: Ansamblul componentelor fizice ale unui sistem de calcul (tastatura, procesorul, discul fix, discul flexibil,
monitorul, imprimantă etc);
Software: Partea volatilă, de programare a unui sistem informatic, spre deosebire de hardware, care reprezintă partea fizică a
acestuia; include absolut toată gama de produse de programare a unui sistem informatic; uzual formată din sistem de operare,
drivere (programe care controlează alte dispozitive) şi programe;
Microprocesor: Unitate centrală de prelucrare (CPU.) a unui calculator, realizată adesea pe o singură plăcuţă de siliciu sau
alt material semiconductor, care în prezent poate avea peste un milion de tranzistori; efectuează operaţiile esenţiale de
prelucrare şi controlează celelalte elemente ale sistemului de calcul, fiind „creierul calculatorului".
Baby boom: perioadă limitată ca timp, de creştere spectaculoasă a populaţiei;
Viaţa privată: Viaţa particulară (individuală) a unei persoane care este ocrotită prin lege; nimeni nu poate să se amestece în
viaţa intimă, familială sau privată a persoanei fără consimţământul acesteia;
Viaţa publică: Activitatea unei persoane legată de funcţiile de stat pe care le ocupă în societate;
„Contrasocietatea": Societate paralelă dezvoltată în regimul comunist caracterizată printr-un nou tip de relaţii sociale
bazat pe traficul de influenţă, abuzul de funcţie, recompensa în produse etc.

V. RELIGIA ŞI VIAŢA RELIGIOASĂ

1. MARILE RELIGII ŞI PROBLEMELE CONTEMPORANE

A. Comunismul faţă în faţă cu marile religii. Comunismul a promovat ateismul, prigonirea clerului şi credincioşilor,
dărâmarea şi marginalizarea lăcaşelor de cult. Catolicismul s-a opus comunismului în Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, a
excomunicat în iulie 1949 pe comunişti şi a fost silită să convieţuiască cu noile regimuri acceptând regimul în schimbul
menţinerii instituţiilor şi şcolilor sale. Biserica greco-catolică din România, Ucraina şi Polonia a fost desfiinţată iar bisericile
ortodoxe din România, Bulgaria şi Jugoslavia, deşi nu au suportat distrugerile din Rusia Sovietică, au fost supuse
persecuţiilor şi silite să se adapteze sistemului. În spaţiul occidental intelectualii marxişti au încercat atragerea bisericii prin
paralela idealului de egalitate şi solidaritate socială, lucru care a avut succes în America Latină.
B. Fundamentalismul creştin, a fost o reacţie la liberalism şi teologia protestantă, pornind de la voinţa de a regăsi credinţa
şi cuvântul Evangheliilor, nevoia de asanare morală a societăţii, regăsirea fundamentelor învăţăturii lui Iisus Hristos, sprijinit
pe textul Noului Testament. Fundamentalismul catolic şi ortodox sunt dublate de tendinţa protestantă de a regăsi forţa
comunităţii şi a vieţii virtuoase.
c. Raporturile instituţiilor religioase cu statul. Libertatea religioasă şi separarea bisericii de stat(cu excepţia statelor
islamice) este caracteristica secolului XX. Catolicismul şi ortodoxismul mai ales în spaţiul comunist au pierdut autoritate în
faţa statului comunist, iar în occident catolicismul şi protestantismul sau confruntat cu alienarea religioasă şi ateismul.
Resurecţia marilor culte creştine pornea de la abordare modernă a vieţii religioase, a rolului femeii în biserica protestantă, a
recâştigării prestigiului în biserica ortodoxă din spaţiul excomunist. Mozaismul/iudaismul cunoaşte o regăsire a valorilor şi o
renaştere în perioada de după 1947, odată cu crearea statului Israel, religia şi recolonizarea mergând mână în mână, dar
determinând o recrudescenţă a islamului, care duce la un fundamentalism militant. Hinduismul înconjurat de islam rezistă şi
având 800 de milioane de credincioşi, cunoaşte un nou avânt.
D. Biserica catolică şi modernitatea. Procesul de reînnoire început după 1965, este legat de hotărârile Conciliului Vatican
II (1962-1965), care acordă prerogative lărgite episcopilor şi se deschide problemelor sociale din lumea a-III-a şi America
Latină. Pontificatul lui Ioan Paul al-II-lea(1978-2005), este marcat de vizite în state predominant ortodoxe(România) şi
islamice(Maroc), apropierea de iudaism, ortodoxism şi islamism, dar reafirmarea condamnării avorturilor, divorţului,
homosexualităţii, recunoaşterea vechilor abuzuri ale bisericii şi inchiziţiei.

2. ISLAMUL ÎNTRE INTEGRISM ŞI FUNDAMENTALISM

A. Islamul astazi. Islamul cu 1 miliard de credincioşi are locul doi după creştinism care adună 1,4 miliarde de credincioşi.
Islamul cuprinde Orientul apropiat şi mijlociu, Africa de nord şi zone din Africa neagră şi Asia de sud-est. Susţinut financiar
de Arabia Saudită ea are un accentuat progres în lume, mişcările islamice căpătând amploare în Sudan, Afganistan, Libia,
Pakistan, renăscând în fostele republici sovietice din Caucaz şi Asia centrală. Religia devine element de solidaritate, de
atitudine politico-diplomatică şi regrupare de forţe.
B. Integrismul islamic, fenomen religios şi politic. Integrismul desemnează revenirea la viaţa religioasă interioară cu
accent pe morală şi un zel religios sporit. În spaţiul arab Mecca şi Medina promovează o mai mare unitate religioasă ca
centre de pelerinaj şi un element de integrism.

16
C. Fundamentalismul islamic respinge modelul occidental ,marxismul şi urmăreşte renaşterea valorilor tradiţionale.
„Mişcarea fraţilor musulmani” iniţiază renaşterea purităţii credinţei pe fondul crizelor din Orientul apropiat şi mijlociu:
Revoluţia din Libia şi Iran au deschis calea spre statul fundamentalist.
D. Rădăcinile religioase ale terorismului, au o mare legătură cu mişcări separatiste cum ar fi ETA, IRA, Brigăzile roşii,
dar şi ideea de jihad dublat de violenţele din anii 1977-1978, asasinarea sportivilor israelieni de comano-ul palestinian la
Olimpiada de la Munchen, atacul din 11 septembrie 2001 de la World Trade Center , luarea de ostateci la ambasada SUA de
la Teheran – 1979 şi atentatele teroriste de la Madrid – 11 martie 2003 şi Londra – 7 iulie 2005

3. ARHITECTURA RELIGIOASĂ

A. Lăcaşul de cult între tradiţie şi modernitate. Arhitectura secolului XX a abandonat de multe ori tradiţia în favoarea
modernizării, pe fondul apariţiei de noi utilaje şi materiale de construcţii(Oţel, beton armat, aluminiu, sticlă), pe fondul
planurilor grandioase şi futuriste. Arhitectura religioasă cuprinde o sumă de tradiţii şi influenţe reciproce. Templu iudaic şi
oriental, moscheea musulmană şi biserica creştină, care respectă planurile de organizare şi de orientare iniţială. Biserica
creştină adoptă diverse stiluri(romanic, gotic, bizantin, renascentist, baroc), supuse modernizării simplificării şi adoptării
elementelor compozite, stilul Art Nouveau, neogoticul şi neoclasicul.
B. Arhitecţi şi catedrale în secolul al-XX-lea. Marii arhitecţi cum ar fi Gropius, Le Corbusier, Forderer şi Niemeyer, şi-au
pus amprenta pe modernitatea laică dar şi eclesiastică, pe integrarea catedralelor în arhitectura epocii moderne. Se remarcă
materialele noi şi liniile avangardiste ale catedralelor Neviges – Germania, San Giovanni Battista – Toscana, Coventry,
templu baptist din Alamo(SUA), Brasilia.

4. DIVERSITATEA RELIGIOASĂ ÎN ROMÂNIA

La 1918 situaţia religioasă a României era complexă în sensul că în fostele teritorii austro-ungare, biserica ortodoxă şi ceea
greco-catolică română au colaborat. Minorităţile germană şi maghiară sunt şi ele legate de bisericile lor: luterană, catolică,
calvină şi unitariană. Constituţia din 1923 asigura libertatea cultelor şi egalitatea lor, iar poziţia catolicilor este reglementat
prin concordatul cu Vaticanul din perioada 1927-1929. Recensământul din 1930 menţiona 72,8% ortodoxi, 5,9% catolici şi
9,1% greco-catolici, 6,7% protestanti / reformaţi, 4% mazaici. Regimul comunist a trecut la oprimarea religiei, a desfiinţat
biserica greco-catolică, a rupt concordatul cu Vaticanul, a supravegheat atent cultele protestante şi neoprotestante. Biserica
ortodoxă a fost silită să se adapteze şi să coabiteze cu regimul. După evenimentele din 1989, are loc reînfiinţarea bisericii
greco-catolice în 1990, vizita papei Ioan Paul al-II-lea în 1999 şi deschiderea spre lume. Recensămintele din 1992 şi 2002
au relevat scăderea masivă a musulmanilor şi mozaicilor, ascensiunea cultelor neoprotestante şi menţinerea diversităţii
religioase care consemna: 86,7% ortodoxi, 4,7% catolici, 0,9% greco-catolici, 3,2% reformaţi.

5. ISTORIA ALTFEL

Biserica Ortodoxă Română (BOR) este una dintre bisericile autocefale ale creştinismului ortodox. Majoritatea românilor
aparţin Bisericii Ortodoxe Române, dar biserica are şi credincioşi de alte naţionalităţi (romi, ucrainieni, etc.). Numai în
România, numărul credincioşilor ortodocşi este, potrivit recensământului din 2002, de 18.817.975, deci 86,8% din populaţia
ţării . În cadrul unui sondaj sociologic desfăşurat în Republica Moldova în anul 2000, 21,5% din populaţia totală şi un sfert
din populaţia creştină au precizat că aparţin de Mitropolia Basarabiei, o subdiviziunea a B.O.R. (aproximativ 720.000 de
enoriaşi). Printre românii din Ucraina şi Occident, se află încă milioane de ortodocşi care îşi afimră subordonarea canonică
faţă de Biserica Ortodoxă. Sunt şase Mitropolii, zece Arhiepiscopii şi 15 Episcopii în România (cu încă două episcopii în
curs de organizare la Slatina şi la Tulcea), având mai bine de douăsprezece mii de preoţi şi diaconi, slujitori ai altarelor din
parohii, mănăstiri şi centre sociale.În ţară există aproape patru sute de mănăstiri, în care trăiesc circa 3.500 de călugări şi
5.000 de măicuţe. Trei Mitropolii diasporane şi două Episcopii diasporane se află în afara României din graniţele actuale,
fără a socoti aici şi Basarabia.În România pentru ortodocşi există mai mult de 14.500 biserici. În 2002, aproape 1.000 dintre
ele erau în construcţie sau renovare.Mitropoliile Patriarhiei Ortodoxe Române de pe teritoriul României sunt: Mitropolia
Munteniei şi Dobrogei; Mitropolia Moldovei şi Bucovinei; Mitropolia Ardealului; Mitropolia Clujului, Albei, Crişanei şi
Maramureşului; Mitropolia Olteniei;Mitropolia Banatului.
Biserica Romano-Catolică din România este partea Bisericii Romano-Catolice prezente în România. Cultul romano-
catolic este unul din cele 16 culte recunoscute de autorităţile române. Conform datelor recensământului din 2002 un număr
de 1.028.401 de cetăţeni români şi-au declarat apartenenţa la Biserica Romano-Catolică. Conform datelor acestui
recensământ judeţele cu cea mai numeroasă prezenţă romano-catolică erau: Harghita (212.937), Bacău (119.618), Covasna
(80.432), Timiş (72.094), Satu-Mare (66.247), Neamţ (60.483) etc. Conform buletinului oficial al Sfântului Scaun în aceeaşi
perioadă recensământul intern al Bisericii Catolice a numărat în România 1.193.806 credincioşi romano-catolici, cu 165.405
persoane mai mult decât cele înregistrate de autorităţile române. Credincioşii romano-catolici au astfel o pondere de 4,5% -
5,5% din populaţia României.
Biserica Română Unită cu Roma s-a format în urma unirii Mitropoliei Ortodoxe din Ardeal cu Biserica Romei. O parte din
credincioşi a refuzat să accepte actul de unire, dar cea mai mare parte a lor a rămas fidelă episcopilor uniţi. Astfel, datele
recensământului din anul 1930 arată în Transilvania o majoritate românească greco-catolică (31,1% din populaţie), în timp
ce ortodocşii vin abia pe locul al doilea (27,8% din populaţie). În Crişana-Maramureş 36,8% din populaţie s-a declarat
ortodoxă şi 25,2% greco-catolică, iar în Banat 56,1% din populaţie era ortodoxă şi 3,6% greco-catolică. Ca şi toate celelalte
biserici greco-catolice din zona de influenţă sovietică, BRU a fost interzisă în timpul regimului comunist, începând cu anul
1948 (Decretul 358 din 1 decembrie 1948) şi până în 1989, iar patrimoniul acesteia fost trecut fie în folosinţa statului
comunist, fie în folosinţa Bisericii Ortodoxe Române. În această perioadă, şi mai ales în anii stalinismului, ierahii (12
episcopi), preoţii, călugării şi credincioşii greco-catolici au fost aspru persecutaţi. Prin aceste măsuri, se urmărea probabil
micşorarea influenţei Bisericii Catolice, şi facilitarea sovietizării României.Din 16 decembrie 2005, Biserica Română Unită a
fost ridicată de Papa Benedict al XVI-lea la rangul de Arhiepiscopie Majoră, cu autonomie egală celei a patriarhiilor catolice
orientale. Potrivit ediţiei din 2005 a Anuarului Pontifical, la sfârşitul lui 2003, Biserica reunea 737.900 de credincioşi, 716
preoţi eparhi şi 347 de seminarişti. Conform datelor recensământului din 2002, în România au fost înregistraţi 191.556 de
greco-catolici, dintre care 160.896 etnici români, 19.645 maghiari, 6.148 romi, 1.721 ucrainieni, 1.542 germani etc. Aceste
rezultate sunt contestate de BRU, care acuză faptul că în formular a fost tipărită confesiunea ortodoxă şi a susţinut că
17
autorităţile au făcut presiuni asupra celor recenzaţi să nu se declare greco-catolici. Independent de Biserica Română Unită, în
România există de asemenea şase episcopii (dieceze) romano-catolice (de rit occidental), care formează Biserica Romano-
Catolică din România.Conform datelor recensământului efectuat în anul 2002 de autorităţile române judeţele cu cea mai
numeroasă prezenţă greco-catolică erau: Cluj (30.012), Satu-Mare (29.200), Maramureş (28.182).
Biserica Reformată din România cuprinde credincioşii reformaţi după Calvin care trăiesc în România. În anul 1930
ponderea reformaţilor era de 3,9% din totalul populaţiei, în cifre absolute 710.706 cetăţeni. În anul 2002 ponderea
reformaţilor era de 3,23% din totalul populaţiei, în cifre absolute 701.077 cetăţeni. Conform ultimului recensământ unităţile
administrative cu cea mai numeroasă prezenţă reformată erau judeţul Mureş (157.046), judeţul Bihor (108.769), judeţul Cluj
(86.811), judeţul Covasna (74.312).
Biserica Evanghelică Luterană din România a luat fiinţă după primul război mondial şi a fost constituită din credincioşii
evanghelici luterani din Transilvania şi Banat care nu erau de limbă germană şi care aparţinuseră până atunci de districtul
evanghelic de confesiune augustană Tisa, al cărui sediu rămăsese după Tratatul de la Trianon în Ungaria. În prezent Biserica
Evanghelică Luterană are trei protopopiate, la Cluj, Braşov şi Nădlac, şi 45 de biserici. Conform datelor recensământului
oficial din 2002 număra 26.194 de credincioşi, iar conform datelor proprii, 35.000 de credincioşi.
Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană din România este unul din cele 16 culte religioase recunoscute în
România. Această biserică îi cuprinde pe credincioşii luterani de limbă germană, în marea lor majoritate saşi transilvăneni. În
momentul când evenimentele din anul 1989 au adus libertatea de călătorie, a survenit un val de emigrare, prin care cea mai
mare parte a populaţiei etnice germane din România a părăsit ţara, stabilindu-se în Germania. Emigrarea masivă a lovit cel
mai crunt comunităţile germane din Transilvania, depopulând practic toate comunităţile evanghelice-luterane. În perioada
1990-1993, Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană din România a pierdut prin emigrare nu mai puţin de 90% din
enoriaşi! În majoritatea satelor săseşti, bisericile, înconjurate de fortificaţiile construite în secolul al XVI-lea împotriva
invaziilor otomane, au rămas acum în părăsire şi un număr mare se află într-o stare avansată de degradare.
Biserica Unitariană din Transilvania este o ramură a Bisericii Unitariene. Conform datelor recensământului din 2002
Biserica Unitariană din Transilvania număra 66.846 de credincioşi, reprezentând 0,3% din populaţia României şi 1% din
populaţia Transilvaniei.
Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România este organizaţia religioasă a evreilor în România. Conform datelor
recensământului din 1930 credincioşii mozaici reprezentau 4,2% din populaţia Regatului României (în cifre absolute
756.930 de credincioşi mozaici).La recensământul din anul 2002 au fost înregistraţi în România 6.179 de credincioşi
mozaici.
Martorii lui Iehova este numele organizaţiei religioase înfiinţate la sfârşitul sec. XIX de Charles Taze Russell. Organizaţia
numără la nivel mondial circa 6,6 milioane de membri. În România numărul de membri ai organizaţiei este de 36.000 de
persoane.
Islamul este urmat în România doar de 0,3 % din populaţia ţării, dar are o tradiţie de 700 de ani în Dobrogea, regiune ce a
fost provincie otomană aproape cinci secole (cca. 1418-1878). Cea mai mare parte din cei 58.000 de musulmani din
România sunt Sunniţi. 85% dintre ei locuiesc în Judeţul Constanţa, 12% în Judeţul Tulcea, iar restul în Bucureşti, Brăila,
Călăraşi, Galaţi, Giurgiu şi Drobeta-Turnu Severin. Din punct de vedere etnic, cei mai mulţi dintre ei sunt tătari, urmaţi de
turci şi de alte comunităţi mai mici de albanezi şi rromi musulmani, precum şi de grupuri de imigranţi din Orientul Mijlociu.
În România se află peste 80 de moschei.

6. DICŢIONAR
Sunniţii: musulmani care perpetuează opţiunea celor care au refuzat să considere conducerea comunităţii islamice drept o
problemă de moştenire, după cum au refuzat să accepte că însuşirea dogmei şi a Legii ar trebui să se bazeze pe sursele
ezoterice
Kharijiţii: la început susţinători ai lui Ali, l-au părăsit în 657, considerându-l prea şovăielnic şi imputându-i faptul că a
acceptat ca problema conducerii comunităţii islamice să fie obiectul unor tratative. Pornind de la ideea egalităţii tuturor
credincioşilor, ei cred că imamatul şi califatul pot reveni oricărui credincios, indiferent de originea sa etnică sau socială, dacă
este ireproşabil din punct de vedere moral şi religios. Puritani desăvârşiţi, kharigiţii îi exclud din islam pe toţi aceia care se
fac vinovaţi de păcate grave.
Şiiţii: urmaşii partizanilor lui ’Ali , văr şi ginere al profetului Muhammad, care încarnează legitimitatea casei profetului,
împotriva celor trei califi (Abu-Bakr, Omar şi Osman) care au domnit în locul său şi împotriva descendenţilor acestora.
Şiismul duodeciman: „cu doisprezece imami” pune accentul pe caracterul mesianic al acestor imami, autorizaţi să practice
reflecţia, ceea ce-i îndreptăţeşte să interpreteze Legea divină, ba chiar de a-i aduce amendamente.
Şiismul septiman: „cu şapte imami”, grupează câteva grupuri contrastante.
Ismaelismul septiman: a susţinut dinastia califiană a fatimizilor (909-1171) ce a domnit în Ifriqiyya şi Egipt. Un ordin
extremist , apărut în perioada de declin a fatimizilor, intitulat Al-fida’iyya (Oamenii Sacrificiului), cunoscut de europeni ca
„secta asasinilor”
Şiismul zaydit: cu cinci imami, a fost fondat de Zayn Al-’Abidin, nepot al lui Husayn, fiul califului ’Ali. Zaydiţii s-au
stabilit în nordul Yemenului unde formează 40% din populaţie. Ei condiţionează dreptul urmaşilor lui 'Ali si ai Fatimei de a
deveni imami de calităţile lor morale şi intelectuale.
Sufismul: sau mistica islamică este o practică spirituală prin care se încearcă ajungerea la cunoaşterea divinităţii nemijlocit,
nu numai prin intermediul revelaţiei coranice. Scopul final al unui sufit este anihilarea sinelui prin unirea acestuia cu
Dumnezeu
Creştinismul: una din cele trei religii monoteiste contemporane, alături de iudaism şi islam. Considerând împreună catolicii,
protestanţii şi ortodocşii sub eticheta globală de "creştini", religia acestora este actualmente la nivel mondial cea mai
importantă din punct de vedere numeric.
Ateism: Doctrină bazată pe respingerea, refuzul sau negarea zeilor şi a oricăror elemente supranaturale sau divine.
Dogmă: învăţătură fundamentală a unei religii, obligatorie pentru toţi adepţii săi; teză, doctrină etc. considerată imuabilă şi
impusă ca un adevăr incontestabil.
Fundamentalism - (în creştinism): Mişcarea în sânul protestantismului american de la începutul secolului al XX-lea, ca
reacţie împotriva secularizării şi liberalismului în învăţământul teologic;

18
Fundamentalism - (în islam): mişcare religioasă şi politică, având ca scop restabilirea comunităţii tradiţionale bazate pe
aplicarea strictă a legii islamice, sharia (este conceput ca jihad şi implică războiul, atentatul criminal şi terorismul drept căi
pentru atingerea scopului).
Materialism: Doctrină care afirmă primatul materiei asupra spiritului; poziţie de abandonare a valorilor religioase.
Secularizare: Desprinderea societăţii de instituţiile şi practicile religioase.
Enciclică: Scrisoare trimisă de papa episcopilor din lumea întreagă şi transmisă prin ei tuturor credincioşilor.
Mişcare ecumenică: Mişcare pentru unificarea tuturor Bisericilor creştine într-o singură comunitate.
Integrism : Mişcare religioasă ultraconservatoare (sinonim = fundamentalism).
Curia papală (romană): Ansamblu de instituţii şi organisme care îl ajută pe suveranul pontif în exercitarea misiunii sale
supreme de păstor al Bisericii Universale.
Hadith: Tradiţia bazată pe cuvântările Profetului şi acţiunile însoţitorilor săi pe care le-a aprobat.
Sharia: legea islamică.
Wahhabiţii: Sectă islamică iniţiată în secolul al-XVIII-lea de Muhammad ibn Abd al Wahhab în Arabia Saudită;
controlează oraşele sfinte Mecca şi Medina.
Budism: Religie fondată în secolul al V-lea î.Hr. de prinţul indian Siddharta Gautama; după o lungă perioadă de ascerză şi
meditaţie acesta a devenit Buddha ("iluminatul"). Budismul predică asceza, meditaţia şi renunţarea la plăcerile lumeşti -sursă
de suferinţă - cu scopul eliberării de ciclul reîncarnărilor şi atingerii Nirvanei.
Haredi: Evreii care consideră că Torah-ul este transmis de Dumnezeu, deci obligatoriu (comunitatea ortodoxă a
Iudaismului).
Hinduism: Religie în India, care s-a dezvoltat treptat în sânul societăţii brahmanice; presupune credinţa în reîncarnare şi se
întemeiază pe cinstirea unui mare număr de divinităţi; adepţii săi practică ablaţiuni ritualice în apele Gangelui.
Lama: Echivalentul tibetan al termenului sanscrit guru, care înseamnă şef spiritual sau maestru al unui discipol; tibetanii îi
acordă o poziţie aproape divină.
Jihad: "Războiul sfânt" al islamului
Devoţiune: Act de pietate, de cucernicie.
Excomunicare: Excludere temporară sau definitivă dintr-o comunitate religioasă pentru abateri de la canoane sau dogme.
Moaşte: Rămăşiţe din trupul unor sfinţi.
Penitenţă: Pedeapsă dată de un preot pentru săvârşirea unui păcat.
Relicve: Obiecte vechi cu valoare sacră.
Funcţionalism: concept în arhitectura secolului al XX-lea care porneşte de la primatul funcţiei şi socoteşte forma drept o
consecinţă a acesteia
Constructivism: curent artistic din perioada postbelică; a preconizat, în arhitectură, rezolvarea sarcinilor utilitare în mod
economic şi funcţional, folosirea raţională a noilor materiale de construcţie (betonul armat, oţeluri speciale, sticlă etc.)
Stil eclectic: în arhitectură stil care îmbină concepţii, elemente de construcţie şi tehnici aparţinând unor stiluri diferite
Stilul internaţional: stil arhitectural în arta contemporană, caracterizat prin construcţii moderne standardizate, cu acoperiş
plat, ziduri albe şi netede, ferestre în linie şi stâlpi; are la bază principiile funcţionalis-mului

VI. ŞTIINŢA ŞI SOCIETATEA ÎN SECOLUL AL XX-LEA

1. CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ ŞI TEHNOLOGIE ÎN SECOLUL AL XX-LEA

A. Domenii ale cercetării. Secolul XX marchează apogeul cercetării ştiinţifice, atât ca descoperirile realizate, cât şi ca
implementare a lor în viaţa societăţii. Domeniile dezvoltate predilect au fost biologia, astronomia, fizica şi chimia. Biologia a
fost stimulată de inventarea microscopului electronic, dezvoltarea cercetării asupra ADN-ului, duce la o nouă ştiinţă –
genetica, apoi la apariţia şi dezvoltarea procedeului clonării. Medicina a beneficiat de realizările biologiei şi geneticii, dar şi
a fizicii, rezultat prin descoperirea vitaminei A, a insulinei, penicilinei, sulfamidelor, laserului, ecografului, scannerului.
Fizica a cunoscut dezvoltarea studierii atomului, a cuanticii, a reacţiilor nucleare, undelor radio, undelor magnetice,
microundelor, antiparticulelor. Chimia face progrese în domeniul compuşilor organici, termodinamica chimică, producerea
polimerilor şi a izomerilor cu aplicaţii în industria firelor şi fibrelor sintetice. Astronomia beneficiază în cercetarea
universului de realizările tehnice şi ale fizicii, manifestate prin lansarea sateliţilor şi sondelor spaţiale, care au dus la
descoperirea şi clasificarea galaxiilor şi stelelor, a ideii despre naşterea şi expansiunea universului şi despre existenţa
găurilor negre.

2. IMPACTUL TEHNOLOGIEI ASUPRA VIEŢII COTIDIENE ŞI A MEDIULUI

A. Inceputurile. În a doua jumătate a secolului XX, tehnologia a pătruns în viaţa şi casele oamenilor, a determinat schimbări
majore prin accesul la radio, TV, frigider, calculator, aspirator, aer condiţionat, maşină de spălat, roboţi de bucătărie,
cuptoare cu microunde, telefonie fixă şi mobilă.
B. Computerul, o invenţie minunată. Disponibil din 1980 în magazinele din SUA., PC-ul asigură o dezvoltare a industriei
de software şi hardware, permite dezvoltare unor giganţi de tip Microsoft, şi se deschide utilizatorilor din toată lumea prin
reţeaua www(world wide web). Computerul - antrenor şi partener de joc. La sfârşitul secolului al XX-lea, computerul a
început să devină un concurent redutabil pentru televiziune. Pe lângă numeroasele sale efecte benefice, computerul prezintă
şi unele riscuri. Există studii care demonstrează că, spre deosebire de lotul martor, copiii care au fost antrenaţi în anumite
jocuri electronice şi-au ameliorat capacităţile de gândire. Cea mai gravă problemă a utilizării calculatorului o reprezintă
jocurile violente. Transformarea jocurilor într-o veritabilă industrie a divertismentului a determinat firmele de distribuţie să
se orienteze spre jocurile care aduc profit sigur, deşi cuprind scene de o violenţă extremă. De asemenea, jocurile pe
calculator pot deveni un fel de droguri şi creează o anumită dependenţă.
C. Tehnologia în slujba sănătăţii. Începând cu folosirea razelor X şi continuând cu scanerul şi tomograful computerizat,
medicina a primit noi orizonturi de investigaţie, orizont consolidat prin studiile de genetică şi al ADN-ului care duc la
eradicarea, tratarea sau prevenirea unor boli. În domeniul agricol, pesticidele, fungicidele şi erbicidele, determină creşterea
producţiei, la care se adaugă noi elemente de prelucrare şi ambalare a alimentelor. Masele plastice, cauciucul sintetic, firele
şi fibrele sintetice, fibrele celulozice, poliamidice, poliesterice, sunt un element permanent al vieţii cotidiene. Transporturile
19
aeriene, navale, terestre beneficiază de folosirea aerodinamicii, forţei magnetice, noilor materiale în creşterea vitezei de
deplasare.
D. Noile tehnologii şi timpul liber. Creşterea salariilor, reducerea timpului de lucru, preluare de către maşini a unor
activităţi economice şi casnice, duce la creşterea timpului liber. Pe fondul exploziei informaţionale, presa, televiziunea,
internetul, cinematograful sunt surse de informare dar şi de distracţie, dar şi de propagandă. Oamenii pot urmări în direct
marile evenimente sportive(CM, CE, olimpiade), culturale, politice, dar şi evenimente cum ar fi prima aselenizare – 1969,
revoluţia română – decembrie 1989 şi atentatele din SUA – 11 septembrie 2001. Lor li se adaugă accesul la dezbaterile
politice, sondajele de opinie, iar concurenţa între marile companii TV duce la dezvoltarea spectacolului şi apariţia unor noi
alternative ca videorecorderul, televiziunea prin cablu, compact discul, jocurile pe calculator
E. Efectele industrializării şi tehnologizării asupra mediului înconjurător. Mediul este afectat de exploatarea şi
transportul hidrocarburilor, de utilizarea energiei nucleare în centrale de producerea energiei, de utilizarea produselor
chimice în agricultură. Se adaugă la aceasta amplele acţiuni de ameliorare a solului, desecări, crearea de baraje de acumulare
şi canale navigabile. Din 1985 se accentuează lupta pentru o planetă curată în condiţiile descoperirii găurii din ozonul de
deasupra Antarcticii. Organizaţiile ecologiste în frunte cu Grenpeace au exercitat presiuni asupra guvernelor şi rezultatul a
fost că miniştri mediului din CEE au adoptat decizia interzicerii producerii produşilor chimici ce duc la degradarea stratului
de ozon(1990) în 1992 conferinţa de la Rio de Janeiro, cu participarea a 117 state adoptă Convenţia mondială pentru
protejarea speciilor vegetale şi animale şi Convenţia mondială de limitare a emisiilor de gaze responsabile pentru efectul de
seră.
F. Alienarea existentei cotidiene. Existenta cotidiană în era informaţională se desfăşoară în cadrul mai larg al
supermarketului cultural. Suntem influenţaţi de acesta prin felul în care ne decorăm casa, prin mâncarea şi vestimentaţia
preferate, prin lecturile, muzica sau programele de televiziune pe care le vizionăm zilnic, prin automobilul pe care îl
conducem sau prin credinţele noastre religioase. Individul învaţă nu doar să se măsoare cu alţii, ci să se şi vadă prin ochii
altora. El descoperă că imaginea pe care o proiectează este mai importantă decât experienţa sau cunoştinţele pe care le-a
acumulat. Spre deosebire de secolul al XlX-lea, când indivizii erau judecaţi după caracterul lor, în era informaţională ei sunt
judecaţi de colegi şi de superiorii lor la serviciu, dar şi de străinii pe care-i întâlneşte pe stradă, în funcţie de bunurile pe care
le posedă, de îmbrăcămintea şi personalitatea lor. în aceste condiţii, ei adoptă o atitudine teatrală la serviciu şi în afara lui.
Producţia exagerată de bunuri de consum alterează nu numai felul în care individul se percepe pe sine, iluzia este din ce în ce
mai greu de deosebit de realitate. Creşterea cantităţii de dioxid de carbon în atmosfera duce la „ efectul de seră " cu
consecinţe ce ar putea fi devastatoare. Calotele de gheaţă polară se vor topi, iar oceanele se vor extinde. Oraşele din
apropierea ţărmului sau din zonele joase vor fi inundate, iar suprafeţe întinse de pământ vor deveni zone desertice.Stratul de
ozon, subţierea acestuia şi producerea unor spărturi în el au drept consecinţă, radiaţiile care sunt emanate în atmosfera
Pământului produc o varietate de efecte distructive, inclusiv o creştere a frecventei cataractei la ochi si a generării cancerului
de piele. Poluarea cursurilor de apă, consecinţă a tratării exagerate a terenurilor cu îngrăşăminte chimice, dar şi a
deversărilor de produse industriale toxice, duc uneori la dispariţia totală a faunei acvatice. Industria modernă a determinat
creşterea abruptă a consumului de resurse de energie şi de materii prime, în condiţiile în care rezervele sunt limitate. Chiar şi
la ratele curente ale utilizării lor, resursele de ţiţei ale lumii cunoscute în prezent vor fi complet epuizate până în anul 2050.
Ar putea fi descoperite noi rezerve de ţiţei şi pot fi inventate resurse alternative de energie ieftină. Dar va exista în mod
inevitabil un moment când unele resurse de bază vor fi complet secătuite, dacă consumul global nu va fi limitat.
G. Politica Uniunii Europene în domeniul mediului. Confruntate cu poluarea în creştere rapidă, statele membre ale U.E.
au adoptat măsuri la scară naţională. Fiind un fenomen transfrontalier, poluarea nu putea fi combătută în mod eficace doar în
limitele frontierelor naţionale. La începutul anilor 1970 au fost recunoscute necesitatea şi legitimitatea unei politici comune
în domeniul mediului. Cu timpul se va dezvolta progresiv un drept comunitar al mediului care cuprinde în prezent peste 200
de directive şi regulamente. Ele privesc în principal protecţia apelor, calitatea aerului, protecţia florei şi faunei, zgomotul,
eliminarea deşeurilor. Legislaţia anterioară anului 1986 nu avea o bază juridică într-un tratat. Politica europeană a mediului
este sintetic definită în Actul Unic European, care fixează trei obiective prioritare politicii comunitare:
a) protecţia mediului; b) sănătatea umană;
c) utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale.
Tratatul Uniunii Europene din 1992 a stabilit în mod formal conceptul dezvoltării durabile în legislaţia U. E. Patru ani mai
târziu, Tratatul de la Amsterdam a făcut din dezvoltarea durabilă un obiectiv primordial al Uniunii Europene. In România,
din 1997, funcţionează Centrul Naţional pentru Dezvoltare Durabilă (C.N.D.D.) ce îşi propune, la nivel local şi regional, să
introducă principiile internaţionale cu privire la protecţia mediului.
H. Influenţa televiziunii asupra individului. Tehnologiile comunicării vizuale au pregătit scena pentru apariţia super
modelelor care sunt celebrităţi promovate în vederea realizării unor profituri imense. Spre deosebire de eroi, faimoşi pentru
faptele lor, celebrităţile sunt fabricate, produse de mass-media. Nu este surprinzător că individul mediu a permis ca lectura să
fie eliminată din viata cotidiană de televiziune si divertismentul electronic. Televiziunea a schimbat relaţia individului cu
lumea naturală. Astăzi percepem evenimentele în termenii televiziunii, începem să trăim cu referinţă la ea şi să justificăm
experienţa în termenii simulării de pe ecran. Ne formăm în ritmul videoclipurilor, adică rapid şi superficial, fiind extrem de
receptivi la sugestii. Violenţa este din ce în ce mai prezentă pe micul ecran, fiind în evidentă creştere numărul de filme în
care agresivitatea şi sexualitatea sunt difuzate într-un mod abuziv. Dintre multiplele simboluri asociate progresului şi
alienării, simbolul suprem al începutului secolului al XXI - lea este televiziunea. Devoratorii de televiziune se înstrăinează
de societate, devin tot mai însinguraţi, trăiesc într-o lume artificială şi se adaptează mai greu realităţii sociale. Televiziunea a
devenit principalul instrument de informare şi de recreere şi de cultură de masă ale cărei produse sunt din ce în ce mai
mediocre.

3. ŞTIINŢA ŞI TEHNICA ÎN SLUJBA RĂZBOIULUI

A. Armata şi sistemul militar au beneficiat masiv şi direct de descoperirile tehnice, aplicaţiile din domeniu militar fiind mai
rapide ca în domeniul civil. Dezvoltarea tehnologiei militare a vizat trei aspecte principale: mărirea forţei de distrugere,
mobilitatea trupelor şi a armamentului şi asigurarea comunicaţiilor optime. Din acest punct de vedere secolul XX a fost cel
mai distrugător prin conflagraţiile sale.
B. Petrol şi arme chimice. Motorizarea trupelor a determinat reevaluarea petrolului prin crearea unor noi sisteme de rafinare
şi de transport. În domeniul chimic germanii au creat în timpul primului război mondial gazele toxice, utilizate în cel de al

20
doilea război mondial la exterminarea celor aflaţi în lagărele de exterminare. Ultima utilizare a gazelor a avut loc în războiul
Irak-Iran.
C. O armă redutabilă: tancul. Creat pentru prima dată de englezi în timpul primului război mondial, el a fost perfecţionat
de uzinele franceze Renault. În al doilea război mondial utilizarea lor a fost extinsă, germanii pornind conflictul cu 17 divizii
blindate. Bătălia de la Kursk(iulie-august 1943) a consemnat confruntarea a circa 5500 de tancuri sovietice şi germane.
Tancul a dus la dezvoltarea rachetelor şi grenadelor antitanc, iar tot sistemul s-a perfecţionat în perioada războiului rece.
D. Avioanele, submarinele şi rachetele. Aviaţia a fost utilizată în primul război mondial şi a devenit o armă de temut după
1939, remarcându-se în bătălia Angliei, pe frontul de est şi din Pacific. După 1989 americanii au creat bombardierul B 2
capabil să nu fie detectat de radar şi să zboare 9000 km fără realimentare. Submarinul folosit prima dată de germani în 1916
şi devenit arma lor strategică în perioada 1939-1945. după 1955 se dezvoltă submarinele cu propulsie nucleare şi
transportând ogive nucleare. Principiul Coandă ce stă la baza avionului cu reacţie a dus la dezvoltarea rachetei utilizată de
germani sub numele de V 1 şi V 2 în anul 1944 şi dezvoltat după 1950 în varianta cu focoase nucleare în special de URSS şi
SUA.
E. Comunicaţiile, se dezvoltă de la telefonul cu fir şi transmisia morse din perioada primului război mondial la radar şi
sonar în perioada celui de al doilea război mondial, respectiv radioul, televiziunea, sateliţii în perioada războiului rece.
F. Armele nucleare, sunt fabricate de americani în perioada 1942-1945 şi utilizate la Hiroshima şi Nagasaki. După 1949
sovieticii, britanicii, francezii, indienii, chinezii, pakistanezii şi israelieni produc şi deţin arme nucleare.

4. CONTRIBUŢII ROMÂNEŞTI LA DEZVOLTAREA ŞTIINŢEI ŞI TEHNICII

A. Universităţile şi cercetarea ştiinţifică. Universităţile româneşti au creat un mediu efervescent de studiu şi cercetare,
remarcându-se în matematică Traian Lalescu, Alexandru Ghika, Miron Nicolescu, Dimitrie Pompei în timp ce Grigore
Moisil este promotorul tehnicii de calcul. În domeniul geneticii şi histologiei – Dimitrie Voinov, în cel al neurologiei –
Gh.Marinescu şi în gereatrie – Ana Aslan, au fost prestigioşi cercetători. În biologie şi medicină se remarcă C-tin
Levaditi(virusul poliomelitei), Ştefan Nicolau, C-tin Ionescu Mihăileşti şi Mihai Ciucă. Emil Racoviţă în biospeologie şi
Grigore Antipa în biologia marină sunt creatori de noi domenii. În 1926 Dragomir Hurmuzescu realizează prima staţie
radio, Henri Coandă pune bazele efectului Coandă şi creează primul avion cu reacţie, Ştefan Procopiu realizează efectul
Procopiu care pune bazele studiului spectografic în timp ce în 1962 Ion Agârbiceanu construieşte primul laser cu gaz. ÎN
domeniul utilizării gazului metan şi al metodelor de fabricare a cauciucului sintetic se remarcă Costin Neniţescu şi
Gh.Spacu.
B. Cercetători români peste hotare. Din motive ştiinţifice şi profesionale şi după 1945 din cele politice numeroşi
cercetători au lucrat peste hotare remarcându-se fizicianul Alexandru Proca(fizica particulelor elementare), Henri
Coandă(racheta şi avionul cu reacţie) şi George Emil Palade( pune în evidenţă ribozomii din ARN, cunoaşterea virusurilor
ce afectează celulele victime) primind în 1974 premiul Nobel pentru medicină şi fiziologie.

5. ISTORIA ALTFEL

Proiectul Manhattan a fost proiectul de dezvoltare a primei arme nucleare (bomba atomică) în timpul Celui de-Al Doilea
Război Mondial de către Statele Unite ale Americii, Regatul Unit şi Canada. Ceea ce a fost denumit oficial Districtul
Ingineresc Manhattan, se referă anume la perioada 1941–1946, când proiectul s-a aflat sub controlul Corpului de Geniu al
Armatei SUA, sub adminstraţia Generalului Leslie R. Groves. Cercetarea ştiinţifică a fost condusă de fizicianul american J.
Robert Oppenheimer.Proiectul a avut succes în dezvoltarea şi detonarea a trei arme nucleare în 1945: o detonare de test a
unei bombe cu implozie cu plutoniu pe 16 iulie (testul Trinity) lângă Alamogordo, New Mexico; o bombă cu uraniu
îmbogăţit denumită "Little Boy" pe 6 august deasupra oraşului Hiroshima, Japonia; şi o a doua bombă cu plutoniu, denumită
"Fat Man" pe 9 august deasupra oraşului Nagasaki, Japonia.
Accidentul nuclear de la Cernobîl a fost un accident major în Centrala Atomoelectrică Cernobîl, pe data de 26 aprilie 1986
la 01:23 noaptea, care s-a compus dintr-o explozie a centralei, urmată de contaminarea radioactivă a zonei înconjurătoare.
Centrala electrică se afla în apropiere de oraşul părăsit Pripiat, Ucraina. Acest dezastru este considerat ca fiind cel mai grav
accident din istoria energiei nucleare. Un nor de precipitaţii radioactive s-a îndreptat spre părţile vestice ale Uniunii
Sovietice, Europei şi părţile estice ale Americii de Nord. Suprafeţe mari din Ucraina, Belarus şi Rusia au fost puternic
contaminate, fiind evacuate aproximativ 336.000 de persoane. Circa 60% din precipitaţiile radioactive cad în Belarus,
conform datelor post-sovietice oficiale. Raportul Forului Cernobîl din anul 2005, condus de Agenţia Internaţională a
Energiei Atomice (IAEA) şi Organizaţia Mondială a Sănătăţii (WHO), a atribuit 56 de decese directe (47 de lucrători şi 9
copiii cu cancer tiroidian) şi a estimat că mai mult de 9.000 de persoane dintre cele aproximativ 6,6 de milioane foarte
expuse pot muri din cauza unei forme de cancer. Raportul a citat 4.000 de cazuri de cancer tiroidian între copiii diagnosticaţi
în 2002.
El Niño (spaniolă "Iisus" sau "Copilul") se numeşte apariţia unor curenţi anormali şi aperiodici în sistemul oceanografic şi
meteorologic al Pacificului ecuatorial. Numele este derivat de la momentul apariţiei, Crăciunul şi provine de la pescarii
peruanezi, care au simţit acest fenomen în mod economic, deoarece hoarda de peşti s-a retras din apropierea coastelor
Americii de Sud.

6. DICŢIONAR
Autostrada informaţională: Concept lansat de Al Gore, vicepreşedintele SUA în 1992; reprezintă o viziune asupra
viitorului, conform căreia majoritatea l cuinţelor sau chiar toate vor fi conectate, prin intermediul cablurilor de fibră optică;
cele patru tehnologii separate existente astăzi (telefonul, difuzarea terestră, cablul şi satelitul) vor fi asamblate şi fiecare
locuinţă va avea ca aparatură un computer / televizor;
Infrastructură informaţională: Concept teoretic care stă la baza dezvoltării tehnologice în cadrul societăţii informaţionale;
include reţelele de telecomunicaţii, calculatoarele, datele, informaţiile, cunoştinţele şi serviciile aferente, aplicaţiile, dar mai
ales, oamenii;
Informaţie digitală: Cuvântul digital folosit în computerizare şi electronică are un înţeles exact: „ codificat sub formă de
numere"; revoluţia digitală se bazează pe faptul că orice tip de dată (text, imagine, sunete) poate fi convertit într-un şir de
numere;

21
Satul global: Noţiune asociată scriitorului canadian Marshall McLuhan; acesta consideră că, în urma răspândirii
comunicaţiei electronice, lumea a devenit o mică comunitate. De exemplu, oamenii din diferite părţi ale lumii pot urmări
aceleaşi evenimente prin intermediul programelor de televiziune.
Dezvoltare durabilă: Concept lansat în 1980 în cadrul Programului ONU pentru Dezvoltare; exprimă înţelegerea structurii
sistemice a lumii care, printr-o funcţionalitate echilibrată poate asigura menţinerea durabilităţii structurilor naturale, a tuturor
resurselor necesare vieţii şi poate garanta evoluţia echilibrată, libertatea politică şi securitatea umanităţii la orice nivel - local,
regional sau global.
Greenpeace: Organizaţie ecologistă şi pacifistă înfiinţată în 1971 la Vancouver (Canada), cu sediul la Lewes (Marea
Britanie); acţionează pe căi paşnice în favoarea protecţiei mediului, având ca obiective lupta împotriva distrugerii biosferei, a
exterminării sistematice a speciilor de animale, oprirea experienţelor nucleare
Cyberspaţiu: reţele electronice de interacţiune între indivizi aflaţi la diferite terminale de computer;
Internet (International Network): Reţea internaţională de calculatoare formată prin interconectarea reţelelor locale şi
globale independente, destinată să faciliteze schimbul de date şi de informaţii în diverse domenii;
World Wide Web (pânză de păianjen mondială; abreviat www): Cea mai cunoscută aplicaţie a Internetului, definită prin:
destinată căutării informaţiei în întregul Internet (world wide = în lumea întreagă); foloseşte hypertextul, ceea ce face ca
organizarea informaţiei să apară ca o pânză de păianjen (web) şi care permite navigarea cu uşurinţă de la o pagină la alta;
Hypertextul: Metodă de organizare a informaţiei în care anumite cuvinte marcate sunt legate de alte documente care conţin
informaţii adiţionale despre ele.
Cibernetică: Ştiinţă care are ca obiect studiul matematic al legăturilor comenzilor şi controlului în sistemele tehnice şi
organismele vii; termen derivat de la cuvântul grecesc „kyberne-tiky", iniţial, arta conducerii unui vas şi, apoi, arta
guvernării; Geriatrie (gr. geras - bătrâneţe şi iatreia - tratament): Ramură a medicinii care se ocupă cu studiul bolilor
bătrâneţii;
Gerontologie (gr. geront - bătrân): ştiinţă care studiază legităţile procesului de îmbătrânire a organismelor vii, inclusiv a
omului.

VII. STATELE ŞI POLITICA LOR ÎN PERIOADA CONTEMPORANĂ

1. FORME DE ORGANIZARE POLITICĂ

A. Statul naţional. Are la bază ideea de naţiune ca entitate şi se bazează pe unitatea teritoriului, limbii, istoriei, culturii, stat
care îşi exercită suveranitatea asupra unui teritoriu populat total sau majoritar de aceeaşi naţionalitate. Caracteristic Europei,
Americii şi Japoniei pentru secolul XIX.
B. Statul federal. Este compus din entităţi autonome dar în care statul intervine în probleme esenţiale ca apărarea, mediul,
politica externă. SUA şi Germania au această structură dar sunt totodată şi state naţionale prin limbă şi coeziune internă, spre
deosebire de Belgia şi Malaysia. Confederaţii statale. Statele confederative au luat naştere prin asocierea a două sau mai
multe state care au convenit să-şi creeze, sau nu, organe comune de conducere, dar cu păstrarea suveranităţii statelor
membre.în cadrul confederaţiilor, statele membre îşi păstrează suveranitatea şi independenţa integral, competenţele statului
federal referindu-se doar la luarea unor decizii în comun în domeniul relaţiilor internaţionale. Constituirea unei Confederaţii
are loc prin acordul statelor membre, având la bază un act juridic de drept internaţional. O confederaţie poate presupune
existenţa unuia sau mai multor organisme comune, dar cu autoritate limitată, bine precizată (şeful statului, instituţii
diplomatice) aşa cum a fost cazul Austro - Ungariei. în cele mai multe cazuri competenţa statului confederativ se rezumă la
consultarea, armonizarea unor poziţii pe plan internaţional.
C. Statul multinaţional, înglobează mai multe naţiuni cu limbi, istorii şi culturi diferite. URSS a fost un asemenea stat
conţinând 50 de naţionalităţi, 126 de grupuri etnice organizate în 15 republici federale, care pe fondul crizei economice s-a
destrămat în 1991. Jugoslavia era şi ea o sumă de naţiuni slave şi nonslave constituit în 1918, cu o autonomie sporită prin
constituţia din 1950, destrămat violent prin război în 1990. America Latină este unită prin limbă dar individualizată prin
regimurile autoritare, iar Africa de nord are ca unitate islamul.
D. Monarhia. Este cea mai veche formă de stat din istorie. Ea a cunoscut de-a lungul timpului diverse tipuri: monarhiile
despotice în Orientul Antic, monarhiile absolutiste în Evul Mediu, monarhiile autoritare şi cele constituţionale, în epoca
modernă şi contemporană. Până la primul război mondial forma de guvernământ dominantă a fost monarhia. La începutul
secolului al XX-lea, aceasta se bucura încă de prestigiu şi încredere.. Cele mai multe monarhii europene au adoptat modelul
britanic al monarhiei parlamentare care are la bază principiul: "regele domneşte dar nu guvernează ". În cadrul monarhiilor
constituţionale monarhul este şeful statului iar atribuţiile sale sunt reglementate prin constituţie. Ele sunt, în general,
restrânse, cea mai importantă dintre ele fiind cea de numire a primului ministru. La începutul secolului al XX-lea mai existau
în Europa şi monarhii autoritare: Austro - Ungaria, Rusia, Germania şi Turcia, toate fiind imperii. în cazul acestora,
monarhul deţinea încă foarte multe atribuţii, asemănătoare monarhiilor absolutiste. După primul război mondial constatăm o
scădere a încrederii popoarelor în monarhie. Astfel, pe ruinele fostelor monarhii autoritare care s-au dezmembrat, au apărut
noi state care, în totalitate, au optat pentru forma de guvernare republicană: Austria, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia,
Lituania, Letonia, Estonia si Finlanda. O dată cu dispariţia monarhiilor autoritare europene, forma monarhică de guvernare
care se menţine este cea constituţională. în unele state ea s-a consolidat, în alte state, unde instabilitatea politică s -a
accentuat, grupările republicane reuşesc să impună abolirea acesteia (Grecia - 1924, Spania - 1931). în alte state instituţia
monarhică instaurează sau acceptă instaurarea unor regimuri dictatoriale-Italia, Bulgaria, Grecia, România - ceea ce duce la
scăderea prestigiului acestei instituţii şi intensificarea luptei antimonarhice. După al doilea război mondial, sub presiunea
forţelor republicane şi ca urmare a instaurării regimului comunist într-o serie de state din centrul şi estul Europei, monarhia
este înlocuită cu republica: Italia (1946), Albania (1946), Bulgaria (1946), România (1947), Ungaria (1946), Iugoslavia
(1945). Numărul statelor monarhice este în descreştere în perioada postbelică în timp ce republicanismul triumfă. In Europa,
state monarhice se menţin doar în vestul continentului: Marea Britanie, Belgia, Olanda, Danemarca, Suedia, Luxemburg şi
Norvegia, la care se adaugă principatul Monaco din zona mediteraneană. în anul 1975 Spania revine la monarhie. Din punct
de vedere teoretic, monarhia reprezintă o formă de stat care se deosebeşte radical de o republică. în realitate, cea mai mare
parte a monarhiilor moderne sunt democratice şi funcţionează, atât statal, cât şi guvernamental, asemănător cu republicile
democratice. Deosebirea constă în faptul că în cazul monarhiilor funcţia supremă se transmite ereditar iar în cazul

22
republicilor se obţine prin voinţa alegătorilor pentru o perioadă limitată de timp. Există şi astăzi monarhii autoritare, în care
conducătorul deţine importante prerogative legislative şi executive: Arabia Saudită, Iordania, Nepal etc.
E. Republica. Forma republicană de stat a apărut în lumea antică, mai exact în oraşele-state din Grecia şi Roma. Ea este o
formă de organizare statală care presupune existenţa unor organe colective de conducere ai căror membri sunt aleşi temporar,
de cetăţeni. Funcţia de şef al statului o deţine o persoană (sau mai multe) care este aleasă pe o perioadă limitată de timp şi a
cărei putere este controlată de instituţii reprezentative. De-a lungul istoriei au existat diverse forme republicane de stat:
pornind de la republicile sclavagiste antice (oraşele-state greceşti, Roma) republicile aristocratice medievale (Veneţia,
Genova, San Marino) şi ajungând la republicile moderne (S.U.A, Franţa, Elveţia etc). în contemporaneitate forma de stat
republicană este reprezentată de republicile constituţionale moderne de tip parlamentar, semiparlamentar sau prezidenţial.
G. Ca exemple de Confederaţii de state * pot fi menţionate: S.U.A. între anii 1776 -1787, Confederaţia Elveţiană între
1815-1848, Imperiul Austro - Ungar (1867-1918) şi, în zilele noastre, Comunitatea Statelor Independente. Aceasta s-a
format în anul 1991, la ea aderând 12 din cele 15 foste republici ale Uniunii Sovietice, care au semnat Acordul de la Alma
Ata. Statele fondatoare au fost: Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Kazahstan, Kârgîstan, Republica Moldova, Rusia,
Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina şi Uzbekistan. în decembrie 1993 acesteia i se va alătura şi Georgia. Nu au intrat în
C.S.I. cele trei state baltice, Estonia, Letonia şi Lituania. Prin tratatele încheiate la nivel de confederaţie, statele membre
urmăresc să creeze o uniune economică în care să fie asigurată libera circulaţie a mărfurilor, a capitalului, a serviciilor şi a
persoanelor, precum şi asigurarea unei zone de liber schimb.
G.1. Federaţia elveţiană s-a format în urma unui proces îndelungat care îşi are începutul o dată cu pactul de la 1 august 1291
dintre cele trei văi: Uri, Schwyz şi Unterwald (Waldstatten) împotriva puterii habsburgilor. Procesul de federalizare s-a
încheiat o dată cu adoptarea Constituţiei din 1848. Ea a însemnat actul prin care au fost împăcate opţiunea pentru autonomie
locală a cantoanelor si necesitatea unităţii. Astăzi Elveţia este în continuare o alianţă a cantoanelor aşa cum prevedea
Constituţia din 1848.
G.2.Un alt stat constituit pe baze federale este Belgia. Federalismul belgian are un caracter etno-cultural şi lingvistic. Linia
de demarcaţie a federaţiei actuale corespunde frontierelor lingvistice. în anul 1993 a fost modificată Constituţia din 1831, cu
un amendament care stabileşte structura federală a statului. Conform acesteia Belgia este împărţită în trei regiuni: Bruxelles,
Flandra şi Wallonia - cu o largă autonomie - şi trei comunităţi lingvistice: flamandă, franceză şi germană. Aceste regiuni au
propriile adunări legislative şi puteri depline în probleme de economie locală, mediu, locuinţe, transport, învăţământ şi
cultură.
G.3. O structură confederativă avut si uniunea dintre Serbia siMuntenegru. Cele două republici componente ale Uniunii
aveau propriile parlamente, propriile guverne şi preşedinţi proprii. La nivel unional puterea legislativă era exercitată de un
Parlament unicameral compus din 126 de reprezentanţi: 91 din Serbia şi 3 5 din Muntenegru. Preşedintele şi primul miniatru
ai Uniunii erau aleşi de parlamentele celor două republici. în urma unui referendum organizat în anul 2006 în Muntenegru,
acest stat s-a desprins din Uniune iar forma de
stat confederativă s-a desfiinţat.

2. IDEI ŞI REGIMURI POLITICE

A. Ideile referitoare la organizarea statală au constituit în secolul XX, baza disputei între trei mari idei: liberalismul,
fascismul şi comunismul, pentru ca la sfârşitul mileniului II să revină ca element de bază şi religia în special ceea islamică.
Statele liberale sau confruntat cu provocările totalitare din deceniul trei şi anume comunismul instaurat în Rusia care
susţinea doctrina marxist-leninist, a înlăturării capitalismului şi proprietăţii private şi punerea în loc a proprietăţii de stat, a
dictaturii proletariatului şi a democraţiei populare. Fascismul are la bază nemulţumirile din Italia şi Germania, se declară
anticapitalist şi antidemocratic, are la bază rasismul, elitismul şi antisemitismul.
B. Regimul democratic, îşi are originea în Grecia antică dar la ideea iniţială a guvernării poporului i se adaugă un
ansamblu de legi ce prevăd stat de drept, regim reprezentativ, alegeri prin vot, separarea puterilor în stat, respectul faţă de
legi şi egalitatea cetăţenilor în faţa legilor. Statul de drept se distinge de celelalte forme ale statului prin următoarele trăsături:
- se întemeiază şi funcţionează pe baza legii supreme, Constituţia; ea este cea care fundamentează, legitimează,
argumentează, orientează şi conduce întreaga activitate a statului;
- asigură un cadru legislativ adecvat, care reglementează raporturile sociale în ansamblul lor, iar cetăţenii, indiferent de
poziţia lor socială şi politică, sunt egali în faţa legii şi respectă legea ca element suprem în stat;
- supremaţia legii se constituie într-un principiu de bază al statului de drept;
- organele puterii de stat- centrale şi locale- sunt alese de cetăţeni, prin vot universal, direct şi secret, pe baza unor opţiuni în
cadrul pluralismului politic;
- se respectă şi se aplică în practică principiul separării puterilor în stat; se asigură controlul constituţionalităţii legilor;
- guvernul şi autorităţile publice au datoria de a respecta Constituţia şi de a acţiona conform legii;
- există o delimitare clară între instituţiile statului şi partidele politice; acestea din urmă, indiferent de locul lor în societate,
nu pot fi confundate cu statul sau statul identificat cu acestea;
- forţele militare şi poliţia sunt plasate sub controlul societăţii civile, în faţa căreia sunt răspunzătoare;
- este asigurată circulaţia liberă a ideilor şi persoanelor, dreptul la liberă exprimare şi organizare politică şi profesională a
tuturor cetăţenilor în conformitate cu legea care să facă posibil controlul puterii politice de către societatea civilă;
- asigură respectarea drepturilor omului în conformitate cu normele internaţionale consacrate.
C. Regimurile totalitare, îşi trag esenţa din gândirea conservatoare şi îşi găsesc apogeul în Rusia Sovietică şi Germania
Fascistă. Regimul sovietic s-a extins prin forţă după 1945 în jumătatea de est a Europei, a cunoscut o oarecare relaxare după
moartea lui Stalin(1953) şi a dispărut în 1990. Fascismul italian îşi legitima originea în tradiţia şi gloria Romei antice, iar
Germania nazistă supralicita ideea rasială. Ambele se bazează pe regim poliţienesc, lichidarea opoziţiei, mişcare de masă,
lider mesianic. Regimuri totalitare dar de tip autoritar se regăseau în America Latină, Spania lui Franco, Grecia coloneilor,
Portugalia lui Salazar şi România lui Antonescu.

3. STATELE DEMOCRATICE ÎN PERIOADA POSTBELICĂ

A. Epoca de după 1945 marchează reducerea spaţiului democratic prin crearea lagărului comunist şi menţinerea unor
regimuri dictatorial-militare în America Latină, zone din Asia şi Africa. În regimurile democratice se reduce vârsta de vot, se
acordă drept de vot femeilor şi s-au lărgit drepturile civile.
23
Germania de vest a instaurat după război un regim democratic, prezent şi după reunificarea din 1990. Republică
parlamentară cu sistem bicameral, cu rol esenţial al cancelarului federal, cu prag electoral de 5% şi două mari partide
CDU/CSU şi SPD la care după 1980 se adaugă ecologiştii.
B. Modelul francez, de după 1945 constituţia republicii a-IV-a, crea o republică prezidenţială, dar pe fondul crizei generale
permite revenirea la puterea generalului de Gaulle(1958), crearea unei republici prezidenţiale şi alternanţa la putere a Uniunii
de Stânga şi a Uniunii pentru o Nouă Republică.
C. Statele Unite ale Americii, se dezvoltă democratic pe baza constituţiei din 1776 cu numeroasele sale amendamente.
Republică prezidenţială dominată de partidele democrat şi republican şi sistemul bicameral( Senatul – 100 membri/2 de stat,
Camera Reprezentanţilor – 435 membri) şi supremaţia justiţie sub egida Curţii Supreme. Demonstraţia funcţionalităţii
sistemului este afacerea Watergate – 1974, care a dus la demisia preşedintelui Nixon.
D. Evoluţii în cadrul democraţiilor occidentale. Accentul cade după 1990 pe dezvoltarea instituţiilor democratice, tendinţa
fiind ca şefii de stat să aibă un rol protocolar şi de arbitru intern, iar legislativul şi executivul să concentreze puterea. Fostele
state comuniste rămân încă tributari sistemului totalitar şi au probleme de reconstrucţie a democraţiei.
E. Statul naţional în secolul al XXI-lea, este legat în evoluţia sa de incapacitatea de a apăra pe cetăţeni în cel de al doilea
război mondial, iar confruntarea economico-financiară SUA – URSS, a dat câştig de cauză americanilor. Pe fondul
globalizării, a problemelor de mediu şi a perfecţionării comunicaţiilor se ridică problema protecţiei sociale, iar staul naţional
înclină să devină un motiv de solidaritate socială, politică şi faţă de nevoile propriilor cetăţeni.

4. STATELE TOTALITARE ÎN PERIOADA POSTBELICĂ

A. Uniunea Sovietică, model şi mentor. Regimul comunist s-a instalat iniţial în Rusia – 7 noiembrie 1917, fiind creat şi
organizat de Lenin şi dezvoltat de Stalin, care a şi condus cu măsuri dictatoriale extreme în perioada 1939-1952. După cel de
al doilea război mondial, sovieticii au impus regimul comunist în estul european, dar în interior regimul a iniţiat sistemul de
gulag, procesul de destalinizare începând în 1956.
B. Statele comuniste europene, au urmat loial modelul sovietic, doar Jugoslavia şi Albania făcând notă distinctă. Până la
1989 trăsăturile acestor regimuri erau: doctrina marxist-leninistă, dictatura personală a liderului, poliţie politică, aparat
represiv şi de propagandă, ateism, centralizare, planificare şi control economic şi social, colectivizare, naţionalizare şi
urbanizare. Au existat momente de rebeliune ca la Berlin-1948, Ungaria-1956, Cehoslovacia-1968 şi dizidenţa jugoslavă-
1949
C. Un alt fel de comunism: cel chinez. După înfrângerea naţionaliştilor conduşi de Cian Kai Şi, comuniştii preiau puterea
în 1 octombrie 1949. Din 1957 liderul Mao Zedong începe o cale proprie punctat de „revoluţia culturală” în 1966, scopul
fiind anihilarea tehnocraţilor şi intelectualilor din partid. După moartea lui Mao în aripa pragmatică lansează un demaraj
economic, concretizat prin spectaculoasa dezvoltare economică de tip capitalism, dar rigoare politică şi ideologică a
partidului comunist.
D. Evoluţii în statele comuniste. În anii 1980, comunismul european era în criză morală şi ideologică, fapt care la
determinat pe liderul sovietic Gorbaciov să lanseze reformele de tip „perestroika şi glasnost”. În Ungaria începând din 1988
s-a trecut la liberalizarea politică şi au apărut partide ca FD şi FIDESZ, iar în Polonia sindicatul Solidaritatea creat la Gdansk
în 1980, formează primul guvern necomunist. Cehoslovacia cunoaşte impulsionarea dată de membrii Charta 77 în frunte cu
Havel şi prin „revoluţia de catifea” din octombrie 1989, la înlăturarea comunismului. Criza din RDG, marcat de rigiditatea
sistemului şi fuga cetăţenilor prin Ungaria spre Austria, duce la prăbuşirea regimului în 7 noiembrie şi dărâmarea zidului
Berlinului în 9 noiembrie. Tot în noiembrie 1989, regimul Jivkov este înlăturat din Bulgaria pentru ca în 22 decembrie
regimul comunist din România cade prin lupte sângeroase.

5. ROMÂNIA DE LA STATUL TOTALITAR LA STATUL DE DREPT

A. Regimul represiv de tip dinastic-stalinist a lui Ceauşescu a împiedicat existenţa unei puternice dizidenţe, chiar dacă ea
a existat după 1975 datorită implicării occidentalilor în problema drepturilor omului. Criza economică a dus la prăbuşirea
nivelului de trai, creşterea voluntarismului politic, raţionalizarea alimentelor, luminii, căldurii, gazului, apei calde şi
consumului casnic.
B. Mişcările revendicative, au început în Valea Jiului la mina Lupeni prin greva din august 1977, ce a silit pe Ceauşescu să
vină să negocieze direct în vale, urmată în septembrie 1983 de greva din 7 mine maramureşene, în 1986 de grevele din
uzinele de la Cluj şi Turda, de greva studenţilor ieşeni - februarie 1987 şi a muncitorilor braşoveni din noiembrie 1987.
C. Dizidenţa românească avea o componentă din interiorul PCR – Ion Iliescu, Paul Niculescu Mizil şi Gh. Rădulescu,
contestarea lui Ceauşescu la Congresul XII al PCR – 1979 de către C-tin Pîrvulescu, dizidenţa intelectualilor din ţară şi exil
– Paul Goma, Doina Cornea, Mihai Botez, Mircea Dinescu, Radu Filipescu, Ion Puiu, Gh. Calciu Dumitreasa, la care se
adaugă în martie 1989 „scrisoarea celor şase” semnată de Silviu Brucan, Al.Bârlădeanu, Gh.Apostol, Corneliu Mănescu.
D. Căderea lui Ceauşescu începe odată cu mişcările de la Timişoara din 16 decembrie 1989, urmat de confruntări şi
preluarea controlului oraşului de revoluţionari – 20 decembrie, extinderea în Bucureşti în timpul mitingului organizat de
Ceauşescu – 21 decembrie, fuga cuplului dictatorial şi preluarea puterii de FSN – 22 decembrie, arestare, judecarea de
urgenţă şi executarea cuplului Ceauşescu – 25 decembrie.
E. Statul de drept. Regăsirea pluralismului politic. FSN a anunţat revenirea la pluralism(reapar PNŢ, PSD, PNL, se
creează UDMR, Vatra Românească), FSN devine partid şi câştigă detaşat alegerile din mai 1990. Constituţia din 1991
proclama un stat de drept democratic şi social, bazat pe pluralism, separarea puterilor în stat, garantarea democraţiei şi
drepturilor cetăţeneşti, independenţa justiţiei, republică semiprezidenţială, parlament bicameral.

6. Diaspora şi exilul românesc

A. Românii din fostul spaţiu românesc. În afara graniţelor actuale ale României există si alte teritorii româneşti care,
datorită vicisitudinilor istoriei, nu sunt cuprinse în hotarele fireşti. Astfel, circa 6,5 milioane de români trăiesc în Republica
Moldova, Ucraina, Serbia, Bulgaria, Albania, Slovacia şi Ungaria. Cu puţine excepţii, situaţia românilor din aceste teritorii
este deosebit de dramatică. Procesul de deznaţionalizare a cunoscut si cunoaşte forme dintre cele mai subtile, dar sigure şi
eficiente. Astfel, există elevi rară învăţători şi profesori, biblioteci închise sau cu patrimoniu împrăştiat, publicaţii cu
existenţă efemeră şi universitari fără salarii. De asemenea, există şcoli în care limba română se predă ca limbă străină şi
24
biserici româneşti pe cale de dispariţie, deşi populaţia localităţilor respective este majoritar românească. La sfârşitul
secolului al XlX-lea şi, mai ales, în perioada interbelică, statul român a tratat cu cel mai mare interes soarta acestor etnici
români. Regatul român a subvenţionat şi construit zeci de şcoli, biserici şi chiar un institut de învăţământ superior la Sofia.
însă după 1945, peste soarta românilor din aceste teritorii s-au aşternut tăcerea şi un dezinteres total care parţial este prezent
şi după 1989.
B. Emigraţia şi exilul. Geneză şi motivaţie. Emigraţia românească în Europa Occidentală şi în special în America de Nord
datează de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea când ţăranii români din Transilvania si Bucovina
au luat drumul Occidentului în căutarea bunăstării. Esenţială pentru definirea acestei categorii este componenta economică a
motivaţiei care a stat la baza hotărârilor fiecărei persoane de a nu se mai întoarce în ţară. Exilul românesc după 1940 şi mai
ales după cel de-al doilea război mondial a fost determinat de existenţa în ţară a unui regim politic ostil, dictatorial,
nedemocratic şi de persecuţii împotriva celor care se situau pe poziţii potrivnice guvernului. Exilul a fost o opţiune forţată,
impusă, alternativa fiind pierderea libertăţii sau chiar a vieţii. Exilul românesc s-a format ca urmare a unor valuri succesive
de români nevoiţi să-şi părăsească ţara din motive politice. În 1940 au rămas în exil diplomaţi şi oameni politici apropiaţi lui
Carol al II-lea, iar în 1941 li s-au adăugat legionarii. La sfârşitul războiului s-au adăugat exilului prizonierii de pe frontul de
vest, adversarii regimului, din rândul partidelor istorice (P.N.L. şi P.N.Ţ.), bancheri si industriaşi, studenţi si intelectuali.
După 6 martie 1945 au început să li se alăture români care legal e trecere ilegală a frontierei era o adevărată aventură
încheiată, de cele mai multe ori, cu împuşcarea temerarilor sau cu ani grei de temniţă pentru cei care au fost prinşi.
C. Mediul românesc în exil. Atmosfera din mediul românesc în exil nu a fost deloc prielnică colaborării din cauza
dificultăţilor pe care le aveau de înfruntat, intereselor mărunte, deosebirilor ideologice, spiritului de grup şi a
politicianismului îngust. Diaspora românească a fost extrem de divizată din motive politice şi financiare. Disputele politice
interne au continuat şi în străinătate, mai ales între naţional-ţărănişti şi liberali, legionari şi foşti sprijinitori ai lui Carol al II-
lea. În perioada Conferinţei de la Paris, exilul românesc, sub conducerea lui Grigore Gafencu, a acţionat unit şi cu mult
profesionalism pentru apărarea intereselor naţionale româneşti. În timpul regimului Ceauşescu s-au accentuat tensiunile din
cadrul exilului românesc, mai ales când ziarele din Occident scriau cu seriozitate despre miracolul românesc. Unii
reprezentanţi ai exilului considerau că trebuie să colaboreze cu guvernul de la Bucureşti, alţii erau de părere că orice formă
de compromis cu regimul este fatală pentru viaţa poporului român.
D.Comitetul Naţional Român. După scoaterea în afara legii a P.N.Ţ. şi încetarea activităţii celorlalte partide democratice şi
după arestarea lui Iuliu Maniu, reprezentanţii PNŢ, PNL şi PSD în străinătate, au creat în 1948 un organism de coordonare a
activităţilor în exil - Consiliul Partidelor Politice. La 6 aprilie 1949 s-a creat Comitetul Naţional Român (CNR) sub
preşedenţia generalului Nicolae Rădescu. Componenţa CNR, care nu a cuprins şi reprezentanţi ai Mişcării Legionare, a fost
aprobată de regele Mihai conform prevederilor Constituţiei române. Printre personalităţile care făceau parte din CNR se
aflau şi Grigore Gafencu, fostul ministru de externe în timpul lui Carol al II-lea şi Alexandru Cretzianu, ambasador al
României la Ankara. CNR, cu sediul la Washington, a fost singura organizaţie care avea putere de reprezentare în relaţiile cu
guvernele străine. De asemenea, a condus din exil rezistenţa anticomunistă până în 1975. După ce în 1950 generalul Rădescu
a renunţat să mai convoace CNR, conducerea sa a fost preluată de fostul său ministru de externe, Constantin Visoianu.
Activitatea CNR s-a desfăşurat în condiţii vitrege, mai ales după ce democraţiile occidentale şi-au reglementat relaţiile cu
URSS şi au fost înfiinţate ambasade.

7. ISTORIA ALTFEL

Nikita Sergheevici Hruşciov (17 aprilie 1894 – 11 septembrie 1971), a fost conducătorul Uniunii Sovietice după moartea
lui Stalin. A fost Prim Secretar al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din 1953 până în 1964 şi premier din
1958 până în 1964. Cele mai importante acţiuni politice: În raportul său secret, el a înfierat pe Stalin şi cultul
personalităţii, ca şi regimul său de "violare a normelor leniniste de legalitate", marcând începutul destalinizării şi a
dezgheţului hruşciovian. A dizolvat organizaţia Cominform şi s-a împăcat cu Josip Broz Tito, ceea ce a pus capăt
perioadei Informbiroului din istoria Iugoslaviei. A pus bazele Pactului de la Varşovia. A zdrobit Revoluţia
maghiară din 1956. A trecut jurisdicţia asupra Crimeii de la RSSFR la RSS Ucrainiană în 1955. S-a folosit de
doctrina "Coexistenţei paşnice" în politica externă, însoţită de sloganul "Să ajungem din urmă şi să întrecem Vestul"
în politica internă şi în economie. A declanşat Ruptura sino-sovietică prin începerea convorbirilor cu SUA şi prin
refuzul de a sprijini programul nuclear chinez. A iniţiat Programul spaţial al URSS în cadrul căruia au fost lansaţi în
spaţiu satelitul artificial Sputnik I şi primul om în cosmos –Iuri Gagarin, Uniunea Sovietică luând astfel prima
startul în cursa pentru cucerirea spaţiului cosmic. A participat la negocierile cu preşedintele SUA John F.
Kennedy pentru un program comun pentru cucerire a Lunii, negocieri care au luat sfârşit odată cu asasinarea lui
Kennedy din 1963. A contramandat summitul pe tema crizei avionului de spionaj U-2 şi a pilotului acestuia, Gary
Powers. S-a întâlnit cu Richard Nixon în Iowa. A iniţiat desfăşurarea de rachete nucleare în Cuba, ceea ce a dus la
Criza rachetelor din Cuba. A întărit Cortina de Fier aprobând închiderea graniţei din jurul Berlinului de Vest, ceea
ce a dus la construirea Zidului Berlinului de către autorităţile comuniste din Germania Răsăriteană în 1961. A
sprijinit Egiptul în timpul Crizei Suezului din 1956.
Francisco Franco Bahamonde (Ferrol, 1892- Madrid, 1975), militar şi om politic. A fost conducător absolut al
Spaniei. A ajuns la putere in urma unui sângeros război civil (1936 - 1939) împotriva republicanilor. Franco a
obţinut victoria, beneficiind de sprijinul Italiei fasciste si al Germaniei naziste. El a instaurat un regim dictatorial de
extremă dreaptă, luându-şi titlul de conducător al statului ("El Caudillo"). În ciuda ajutorului primit în timpul
războiului civil, Franco a păstrat neutralitatea Spaniei în cel de al doilea război mondial, salvând chiar evreii
refugiaţi în Spania. Franco a rămas în fruntea Spaniei până la moartea sa, în 1975. Conform dorinţei dictatorului,
după moartea sa a fost restaurată monarhia, prin înscăunarea actualului rege, Juan Carlos I, din dinastia de
Bourbon.
Charles de Gaulle (22 noiembrie 1890 - 9 noiembrie 1970) a fost un general şi un politician francez. În 1940 a devenit şef
al guvernului francez de exil din Londra, iar în 1945 a fost ales ca şi prim-ministru de către Parlamentul francez.În 1958 a
fost ales ca preşedinte al Franţei, post pe care l-a păstrat şi după alegerile din 1965. Pe 28 aprilie 1969 de Gaulle a
demisionat din funcţia de preşedintele al Statului. La 18 iunie 1940, de Gaulle se adresează poporului francez prin Radio
Londra, de la microfonul BBC, chemând francezii la rezistenţă. Cabinetul britanic se opune iniţial ideii, care este însă
susţinută de Winston Churchill . În Franţa, apelul a putut fi auzit la ora 19.00. Acest discurs rămâne unul dintre cele mai

25
celebre din istoria franceză. Lucru interesant, cuvântarea iniţială a lui de Gaulle nu s-a păstrat decât în forma unei înregistrări
făcute la 22 iunie 1940.
John Fitzgerald Kennedy (29 mai 1917 - 22 noiembrie 1963), cunoscut şi ca John F. Kennedy, JFK sau "Jack
Kennedy", a fost cel de-al treizeci şi cincilea preşedinte al Statelor Unite ale Americii. A servit din 1961 până la asasinarea
sa survenită în ziua de 22 noiembrie 1963, survenită în Dallas, Texas. A fost unul dintre membrii cei mai proeminenţi ai
familiei Kennedy implicaţi în politică, fiind totodată considerat un stindard al liberalismului american.

8. DICŢIONAR
Obedient: ascultător, supus.
Spaţiu vital (Lebensraum): în concepţia lui Hitler, poporul german trebuia să trăiască într-un singur stat şi avea nevoie de
teritorii suplimentare, imposibil de obţinut altfel decât pe seama vecinilor Germaniei.
Spiritul epocii (Zeitgeist): set de opinii Impuse în aceeaşi perioadă, în mai multe ţări.
Delaţiune: denunţ, pâră.
Exportul de revoluţie = dorinţa unora dintre conducătorii bolşevici de a promova comunismul şi în alte ţări europene, în
special în Germania, cu scopul de a uşura lupta statului sovietic cu ţările capitaliste inamice.
Gulag - spaţiu concentraţionar: lanţ de lagăre de muncă forţată şi de exterminare menite să elimine „duşmanii poporului"
şi să asigure loialitatea faţă de regimul comunist, prin intermediul terorismului de stat şl al spaimei generalizate.
Divide et impera: „dezbină şi stăpâneşte"(Machiavelli); mod de a domina adversarii prin folosirea disensiunilor dintre
aceştia.
Führer: conducător, în limba germană.
Reichstag: camera superioară a Parlamentului german.
Culaci – chiaburi: ţărani înstăriţi, gospodari, principalii „duşmani de clasă" ai comuniştilor în mediul rural.
Gărzi Roşii: organizaţie de tineret, în China, care critica violent învăţământul, administraţia, sindicatele şi chiar guvernul,
facilitând reformele lui Mao şi ilustrând teza lui despre revoluţia permanentă.
Regim totalitar: regim în care există un partid unic, o ideologie unică şi monopolul asupra forţei de constrângere, asupra
mijloacelor de comunicare în masă şi asupra organizării economice.
Revoluţia culturală: revoluţia iniţiată de unii conducători ai statelor comuniste, menită să creeze omul nou; se urmărea
demolarea valorilor tradiţionale şi subordonarea culturii ideologiei marxiste. în China, Marea Revoluţie Culturală, Iniţiată de
Mao în 1966, a făcut numeroase victime.
Pluralism politic: sistem în care există mai multe partide şi tendinţe politice care îşi dispută puterea şi voturile populaţiei.
Este o caracteristică esenţială a democraţiei şi o diferenţiază de sistemele politice cu partid unic.
Reeducare: aici, folosirea torturii pentru a transforma inamicii în susţinători ai regimului.
Economii liberale: Model economic specific capitalismului, caracterizat prin limitarea intervenţiei statului în sfera
economicului şi promovarea unei libertăţi neîngrădite, dar în limitele legalităţii, în ceea ce priveşte iniţiativa şi activitatea
economică;
Economii dirijate: Model economic specific socialismului, bazat pe proprietatea de stat, în care activităţile
economice se desfăşoară conform unei planificări centralizate;
Keynesism: Curent de gândire economică ce are la bază concepţia economistului John Maynard Keynes, situând în centrul
atenţiei următoarele aspecte: intervenţia limitată a statului în procesele economice, stabilitatea sistemului de piaţă şi
menţinerea unei ocupări depline, rolul banilor, dinamica pe termen lung a economiei de piaţă.
Colectivizare: Proces prin care gospodăriile agricole colective au luat locul celor individuale; colectivizarea agriculturii a
fost considerată „o necesitate obiectivă şi o parte inseparabilă a planului de construire a socialismului
Diaspora (gr. = împrăştiere): desemnează totalitatea locuitorilor unui grup etnic aflaţi în afara graniţelor ţării de origine;
Exil: Pedeapsa, îndeosebi cu caracter politic, constând în obligarea unei persoane de a părăsi ţara al cărei cetăţean este;
părăsirea voluntară sau impusă a ţării de baştină din motive preponderent politice.
Monarhie constituţională: este o formă de guvernare în care, la conducerea statului se află un monarh ereditar care
conduce pe baza unei constituţii.
Republica: este forma de organizare statală în care puterea aparţine în mod democratic poporului şi este exercitată de
reprezentanţii săi aleşi temporar, pentru o perioadă clar delimitată în timp.
Federalismul: înseamnă organizarea structurii puterii şi exercitarea acesteia într-un stat prin împărţirea competenţelor
suverane între autoritatea centrală şi autorităţile locale, care sunt de regulă subiectele constituite ale federaţiei.
Corporantism: doctrină social politică şi economică răspândită după primul război mondial care preconiza asocierea
muncitorilor în corporaţii opuse sindicatelor. Această doctrină a fost aplicată de Mussolini în Italia
Statul de drept: este statul care se fundamentează pe lege, funcţionează şi îşi exercită prerogativele pe baza acesteia.

VIII. COOPERARE ŞI CONFLICT ÎN SECOLUL AL XX-LEA

1. SISTEMUL VERSAILLES – WASHINGTON ŞI NOUA ORDINE INTERNAŢIONALĂ

A. Noua ordine internaţională, instaurată după primul război mondial a retrasat harta europeană şi a avut la bază
principiul autodeterminării, desăvârşind Europa naţionalităţilor. Dispar imperiile Rus, German, Otoman, Austro-Ungar şi
apar Cehoslovacia, Polonia, Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Austria, Turcia, Jugoslavia se întregesc România
şi Italia. Este creată Societatea Naţiunilor cu scopul menţinerii păcii şi al egalităţii statelor, accentul căzând pe dialog, forţa
legii, colaborare şi concertul puterilor. Conferinţei de pace de la Para_(1919-1920) au consacrat pe plan internaţional
naşterea a noi state, mai ales în centrul şi sud-estul continentului. După război s-a urmărit trasarea graniţelor pe principii
etnice însă, datorită evoluţiei istorice, nu existau teritorii locuite de un singur popor, astfel că deciziile au urmărit ca în statele
nou constituite să fie cât mai puţine minorităţi.
B. Sistemul de la Versailles, este rezultatul victoriei Antantei şi a cuprins tratatele semnate cu puterile învinse şi anume cu
Germania – Versailles 28 iunie 1919, Austria – Saint Germain 10 septembrie 1919, Bulgaria – Neiully 27 octombrie 1919,
Turcia – Sevres 10 august 1919 respectiv Laussane 24 iulie 1923 şi Ungaria – Trianon 4 iunie 1920. Problema germană a
generat dispute între poziţia concialiantă britanică şi ceea dură a francezilor. Germania era legată de existenţa unor noi
raporturi cu vecinii şi problema prevederilor păcii ce consemna pierderea a 1/7 din teritoriu şi populaţie, a coloniilor, flotei,
26
armamentului, reducerea armatei la 100.000, plata unor despăgubiri de război, demilitarizarea Renaniei, desfiinţarea Statului
Major şi armatei permanente. Pe acest fond, al greutăţilor refacerii şi ale crizei din anii 1929-1933 s-a accentuat
revizionismul, naţionalismul şi a permis venirea naziştilor la putere. Conferinţa de pace a căutat să creeze un sistem care să
menţină şi să apere pacea. Propunerile în 14 puncte ale preşedintelui american Thomas Woodrow Wilson şi care prevedea şi
crearea unei Societăţi a Naţiunilor. Sistemul de la Versailles este completată de conferinţa de la Washington 21 noiembrie
1921-6 februarie 1922, care a urmărit dezarmarea navală şi a confirmat supremaţia navală americană şi totodată a stabilit
echilibrul puterilor în Extremul Orient şi politica „porţilor deschise” în cazul Chinei.
C. Frontierele si statutul minorităţilor în secolul al XX-lea. În secolul al XX-lea s-au produs modificări importante ale
graniţelor europene, cele mai semnificative fiind cele realizate după primul război mondial. La sfârşitul primului război
mondial, datorită triumfului principiului naţionalităţilor, harta politică a Europei a suferit mutaţii fundamentale.
Victoria principiului naţionalităţilor nu a determinat încetarea disputelor etnice şi teritoriale, mai ales că mulţi dintre
majoritarii din perioada anterioară primului război mondial au devenit minoritari. Statul cehoslovac, spre exemplu, avea în
graniţele sale, pe lângă cehi şi slovaci, trei milioane de germani şi şapte sute de mii de maghiari. Zona Teschen, bogată în
cărbune, era revendicată de Polonia. Ungaria păstra doar teritoriile din fostul Imperiu locuite maj oritar de maghiari.
Iugoslavia formată după 1918 era cel mai eterogen stat din sud- estul Europei, cuprinzând teritorii locuite de sârbi, croaţi,
sloveni etc, de religii diferite (ortodocşi, catolici, musulmani) şi cu tradiţii istorice diferite.
România si-a desăvârşit unitatea naţională în contextul unirii Transilvaniei şi Bucovinei care fuseseră în componenţa
Imperiului austro-ungar şi a Basarabiei, aflată din 1812 în componenţa Imperiului Rus. Ea s-a transformat dintr-o tară mică
în una de mărime medie, în care majoritatea populaţiei - 71,9% - era formată din români, iar 28,1% minorităţi etnice, între
care cea mai numeroasă era cea maghiară. Astfel România se înscria în rândul ţărilor care erau state naţionale, dar în care
trăiau şi alte grupuri etnice şi confesionale. De asemenea etnici români se mai aflau în întreg spaţiul din estul şi sud- estul
Europei
Trasarea noilor frontiere a nemulţumit o serie de state:
- Germania pierdea importante teritorii (1/7 din teritoriu) şi era dezarmată, nemaiavând dreptul de a menţine serviciul militar
obligatoriu şi era declarată responsabilă de declanşarea războiului.
- Italia sperase că participarea la război îi va aduce compensaţii teritoriale ceea ce nu s-a întâmplat, motiv pentru care
italienii au apreciat că, deşi au câştigat războiul, „ au pierdut pacea ".
- Ungaria considera că tratatele de pace i-au fost impuse, Tratatul de la Trianon fiind apreciat de opinia publică maghiară un
„ dictat".
- Rusia unde se instalase, în 1917, regimul totalitar bolşevic nerecunoscut pe plan internaţional, avea de asemenea o
atitudine potrivnică „sistemului de la Versailles ".
Preocupări legate de stabilirea unui statut de egalitate între majoritari şi minoritari au existat încă de la sfârşitul
D. Evoluţia frontierelor şi statutul minorităţilor după 1945. Prin Tratatul de pace de la Paris (1947) se fixau noile
frontiere europene. Acestea nu au suferit schimbări majore faţă de perioada interbelică, excepţie făcând partea răsăriteană a
Europei unde URSS a păstrat teritoriile anexate în anii 1939-1940: statele baltice - Estonia, Letonia, Lituania, teritorii
finlandeze, o parte a Poloniei, Basarabia şi nordul Bucovinei. Polonia a obţinut compensaţii în vest în defavoarea Germaniei.
Contradicţiile dintre foştii aliaţi au dus la divizarea Germaniei, constituindu-se în anii 1948-1949 două state: în Vest
Republica Federală Germană, stat democratic şi în Est Republica Democrată Germană, stat cu regim comunist, aflat în zona
de influentă sovietică.
Minorităţiile naţionale erau reprezentate în toate statele europene dar o situaţie specială aveau cele din Europa răsăriteană,
aflată sub influenţa ideologiei comuniste. Aici conflictele etnice s-au declanşat după prăbuşirea regimurilor comuniste din
Europa.În Iugoslavia relaţiile interetnice au fost normale în perioada conducerii liderului comunist Iosif Broz Tito.
Reconcilierea între sârbi, croaţi şi musulmani nu s-a realizat, chiar dacă statul a avut, după război, o organizare federală.
Problemele etnice au dus, după 1990, la dezintegrarea statului Iugoslav şi la un lung conflict interetnic. Mari probleme de
ordin etnic sunt în Bosnia - Herţegovina, în Kosovo dar si în Macedonia, unde există o numeroasă minoritate albaneză.
Destrămarea URSS după 1990 a generat sentimente naţionaliste îngheţate în perioada regimului sovietic. Ucrainienii,
lituanienii, letonii, estonienii, românii basarabeni, gruzinii, armenii şi-au proclamat independenţa. în teritoriile lor a rămas şi
o populaţie rusofonă; în unele dintre noile state procentul rusofonilor este semnificativ. În Europa Centrală de asemenea au
avut loc schimbări de frontiere după 1990. Prăbuşirea regimului comunist în Germania de Est a dus la demolarea Zidului
Berlinului şi la unificarea statului german în anul 1990. Cehia s-a separat pe cale paşnică de Slovacia în anul 1993. Nici
Occidentul nu a fost scutit de probleme etnice după al doilea război mondial. în Spania, particularismul basc se poate încadra
în categoria naţionalismului. în 1959 s-a fondat gruparea E.T.A. care refuză compromisul cu statul spaniol. O puternică
manifestare a naţionalismului întâlnim după al doilea război mondial în Irlanda de Nord. Ramura militară a I.R.A. a
organizat mai multe atentate teroriste.

2. REZOLVAREA CONFLICTELOR ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ

A. Primul Război Mondial: bilanţ si învăţăminte. Primul război mondial a afectat profund ţările beligerante, mai ales pe
cele europene, provocând mari pierderi umane, materiale şi financiare. Continentul european a pierdut supremaţia mondială
permiţând afirmarea S.U. A şi a Japoniei care vor constitui, de aici înainte, redutabili concurenţi.
Pierderile umane au fost cele mai dureroase. Zece milioane de morţi, douăzeci milioane răniţi, şase milioane de prizonieri
sau dispăruţi reprezintă costurile umane ale războiului, la care se adaugă mortalitatea sporită din timpul conflictului datorată
privaţiunilor cu care s-au confruntat oamenii.
Pierderile materiale şi financiare au fost considerabile. Distrugerile au afectat într-o măsură mai mare ţările care au servit
drept câmp de bătălie pentru beligeranţi. Pentru a finanţa cheltuielile de război statele europene au mărit volumul emisiunilor
de hârtie - monedă şi au contractat mari împrumuturi din S.U.A. Războiul a epuizat economia statelor iar trecerea la
producţia de pace a necesitat mari costuri.
Învăţămintele războiului au fost profunde. Marea conflagraţie n-a rezolvat vechile probleme ale Europei şi lumii creând, în
acelaşi timp, altele noi. Foştii luptători, epuizaţi în patru ani de război, doreau întoarcerea la o viaţă normală şi o pace
durabilă. în interiorul statelor învinse, afectate din punct de vedere teritorial, economic şi social, opinia publică era
dezorientată şi nemulţumită; pe acest fond au fost posibile mişcările revoluţionare şi ascensiunea extremismului.
B. Crearea Societăţii Naţiunilor. Iniţiativa de înfiinţare a unei organizaţii internaţionale care să asigure pacea şi securitatea
internaţională a aparţinut preşedintelui american, Woodrow Wilson, ( care a concretizat-o în „ cele 14puncte", din ianuarie
27
1918; ele reflectau viziunea americană cu privire la organizarea păcii. Se sublinia necesitatea formării unei Societăţi a
Naţiunilor pentru,, a procura tuturor statelor, mari şi mici, garanţii mutuale de independenţă politică şi de integritate
teritorială ". Pactul Societăţii Naţiunilor a constituit partea I a Tratatului de pace de la Versailles, din 28 iunie 1919. A fost
semnat de statele aliate şi asociate, de 13 state neutre care au aderat la principiile incluse în el. Ulterior Societatea Naţiunilor
s-a extins având în componenţa sa 63 state. Politica lui Wilson nu a fost validată de Congresul S.U.A. iar această ţară nu a
făcut parte din Societatea Naţiunilor. Principalele Organisme ale Societăţii Naţiunilor erau:
- Adunarea Generală, unde fiecare stat membru avea drept de vot; se reunea în fiecare an la Geneva. Ea vota rezoluţii si
recomandări.
- Consiliul era compus din patru membri permanenţi (Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia) şi din patru (apoi nouă)
membri nepermanenţi, aleşi de Adunare. Consiliul deţinea puterea executivă şi trebuia, în caz de conflict, să decidă cine era
agresorul şi să adopte eventuale sancţiuni împotriva acestuia. Deciziile trebuiau să fie luate în unanimitate.
- Secretariatul era asigurat de funcţionari, originari din 50 de ţări, care pregăteau documentele şi rapoartele pentru Adunare
şi Consiliu. Pe lângă Societatea Naţiunilor funcţionau o serie de instituţii auxiliare precum: Curtea Permanentă de Justiţie de
la Haga, Organizaţia Internaţională a Muncii, Comisia Internaţională de Mandate.
C. Limite în activitatea Societăţii Naţiunilor.
Slăbiciunile Societăţii Naţiunilor se datorau lipsei de mijloace eficiente pentru a impune pacea. Proiectul american prevedea
sancţiuni economice şi chiar militare împotriva statelor care ar viola Pactul, fără a preciza cum ar fi aplicate. Franţa şi Italia
au susţinut necesitatea creării unei forţe militare internaţionale care să intervină în zonele de conflict. Marea Britanie s-a
opus sancţiunilor militare, astfel că marile puteri n-au reuşit să se înţeleagă în această problemă. Societatea Naţiunilor a fost
lipsită de participarea unor state: S.U. A., datorită neratificării Tratatului de la Versailles de către Congresul american şi, o
perioadă, de cea a statelor învinse şi a Uniunii Sovietice, întrucât regimul bolşevic nu fusese recunoscut pe plan
internaţional. în acest fel, încă de la începutul activităţii, Societatea Naţiunilor avea imaginea unui club al marilor puteri
învingătoare, fără prea mare autoritate. Eficienţa ei era substanţial diminuată de instituirea principiului unanimităţii în luarea
deciziilor de către Consiliu. Organizaţia internaţională a patronat, prin sistemul mandatelor, extinderea stăpânirilor coloniale
ale marilor puteri învingătoare în dauna Germaniei şi Turciei. Cu toate aceste limite, Societatea Naţiunilor şi-a adus
contribuţia la promovarea păcii şi colaborării internaţionale.
D. De la Liga Naţiunilor la ONU. Izbucnirea celui de al doilea război mondial a fost dovada eşecului Ligii Naţiunilor, iar
victoria Naţiunilor Unite a fost urmată de conferinţa de la San Francisco – iunie 1945, care a pus bazele ONU, stabilind
principiul dreptului de veto, raportul dintre marile puteri şi instituţiile organizaţiei.
E. ONU – realizări şi limite. Sfârşitul conflictului a marcat ascensiunea URSS şi a SUA, crearea unei lumi bipolare,
creşterea numărului membrilor ONU şi a rolului lor. Rolul Consiliului de securitate(cu cei 5 membri permanenţi cu drept de
veto) al Adunării generale şi al Secretarului general au crescut în raport cu restul organizaţiei. Bilanţul din 1992 menţiona
că ONU nu a putut stopa peste 100 de conflicte care au dus la 20 milioane de morţi, 20 de milioane de strămutaţi forţaţi şi
17 milioane de refugiaţi. Obiectivului fundamental, acela de menţinere a păcii şi securităţii internaţionale, existent şi în
Pactul Societăţii Naţiunilor, i se adaugă şi alte obiective: apărarea drepturilor omului, afirmarea egalităţii dintre naţiuni, sexe,
respectul justiţiei, dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, preocuparea de a favoriza progresul economic si social etc.
Ca mijloace de impunere a acestor principii erau prevăzute sancţiuni economice şi politice, precum şi crearea unei forţe
militare internaţionale (căştile albastre) formate din contingente ale diferitelor ţări membre.
F. Limite în aplicarea obiectivelor. O.N.U. reprezintă un cadru internaţional în care toate statele participante se pot
exprima şi pot negocia problemele de interes comun. În cadrul Consiliului de Securitate, care reprezintă organul executiv,
membrii permanenţi (S.U.A., U.R.S.S., Marea Britanie, Franţa şi China) au dreptul de veto asigurându-şi o poziţie
privilegiată, încălcându-se astfel principiul egalităţii dintre statele membre. Puterea deţinută de membrii permanenţi ai
Consiliului de Securitate putea să fie un factor de stabilitate după război dacă se păstra colaborarea dintre "marii aliaţi".
Contradicţile dintre U.R.S.S. şi Statele Unite cărora li se alătură puterile occidentale, au făcut ca regula unanimităţii să ducă
la blocarea sistemului. Deşi Carta O.N.U. înscria necesitatea respectării drepturilor omului, iar în anul 1948 a fost adoptată
"Declaraţia Universală a Drepturilor Omului", faptul că "afacerile interne ale statelor" erau în afara competenţei
Organizaţiei, a permis ca numeroase state membre care nu respectau aceste drepturi să evite sancţiunile. Eventualele măsuri
împotriva celor care violau drepturile omului, deoarece reprimau luptele sociale sau revolta popoarelor împotriva dominaţiei
coloniale, ar fi fost interpretate ca un amestec în treburile interne. Limitele puterii organizaţiei sunt finanţarea redusă mai
ales din partea SUA(1/4 din buget), neînţelegerile dintre marile puteri şi între marile organisme militare.
G. Prezenţa organizaţiilor neguvernamentale, a fost mărită de slăbiciunea ONU şi a acoperit domeniul umanitar şi ale
consecinţelor globalizării. Numărul ONG-urilor a depăşit de 100 nivelul din jurul lui 1900 situându-se între 35.000 şi
50.000. Ceea mai veche organizaţie este Crucea Roşie – 1963, iar cele mai importante dintre cele actuale sunt Amnesty
International, Medici fără Frontiere, Medicii Lumii, Greenpace. Consolidarea instituţiilor – unica soluţie, în condiţiile
acumulării de arme de distrugere în masă, deteriorarea mediului, creşterea discrepanţelor sociale şi a inegalităţii dintre state,
existenţa unor conflicte zonale, tehnica sancţiunilor economice. Se remarcă astfel focare de conflict în spaţiul arabo-izraelian
şi indo-pakistanez.

3. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

A Politica echilibrului de forte.

Germania a fost, la începutul secolului al XX-lea, centrul de gravitaţie al politicii mondiale, fiind propulsată pe această
poziţie de situaţia demografică, dinamismul economic şi forţa armatei sale. în perioada conducerii exercitate de Bismarck,
"cancelarul de fier", politica germană fusese cantonată mai ales în Europa. Preluarea conducerii politicii externe de către
împăratul Wilhelm al II-lea determină lansarea Germaniei într-o politică mondială "weltpolitik ". Rivalitatea franco -
germană a rămas o dominantă a relaţiilor internaţionale în primele decenii ale secolului al XX-lea. Agresivitatea Germaniei a
avut rolul hotărâtor în declanşarea primului război mondial.
Marea Britanie a rămas prima putere navală şi colonială chiar dacă pe plan economic a fost devansată clar de S.U.A si în
unele domenii, chiar de Germania. întinsul imperiu colonial - 30 mii. km cu o populaţie de 400 mii. locuitori - a influenţat
decisiv politica sa internaţională. Agresivitatea germană a făcut-o să abandoneze politica tradiţională de "splendidă izolare "
şi să se apropie de alte puteri - Franţa şi Rusia - după ce a rezolvat diferendele cu acestea.
Franţa, mare putere economică, militară şi colonială, s-a confruntat permanent, după 1871, cu pericolul german. în politica
colonială s-a lovit, deseori, de interesele britanice. Preocupată de asigurarea securităţii sale, ameninţată de agresivitatea
28
germană, Franţa a fost iniţiatoarea unei politici de alianţe cu Rusia şi Anglia. Opinia publică franceză dorea revanşa pentru
înfrângerile din anii 1870-1871.
Rusia, imperiu multinaţional, cu o conducere autoritară, confruntată cu puternice crize interne, sociale şi naţionale,
desfăşoară o politică de mare putere sub semnul doctrinei "panslavismului". Deşi existau vechi legături de rudenie între
dinastiile conducătoare din Rusia si Germania - Romanovii şi Hohenzollernii - cele două state sunt rivale în această perioadă.
De asemenea Rusia se afla într-o puternică rivalitate cu Austro-Ungaria, pentru supremaţie în sud-estul Europei. Din aceste
motive se apropie de puterile occidentale, deşi avea mari reticenţe faţă de regimul republican din Franţa iar cu Anglia avea
vechi neînţelegeri, cele două state fiind competitoare în Orientul Mijlociu şi Asia Centrală. Pe astfel de considerente a contat
diplomaţia germană crezând ca apropierea dintre aceste state nu va fi posibilă.
Austro - Ungaria, imperiu dualist, măcinat de probleme naţionale, este o rivală a Rusiei în sud-estul Europei. Şi-a
fundamentat politica externă pe colaborarea cu puternicul său aliat din Europa Centrală - Germania.
Italia unificată, cu o economie în expansiune, doreşte să desfăşoare o politică de mare putere în bazinul Mării Mediterane.
Se loveşte de concurenţa franceză în nordul Africii şi de aceea se apropie de Germania şi Austro-Ungaria, chiar dacă avea
chestiuni nerezolvate cu ultima în legătură cu teritoriile "tridente ".
S.U.A. au devenit cea mai mare putere economică a lumii, asigurând peste 35% din producţia mondială. Preocupate
îndeosebi de problemele americane, Statele Unite încep să se implice, din ce în ce mai mult, în relaţiile internaţionale,
inclusiv în cele coloniale
Japonia a reuşit, prin preluarea modelului european pe care 1-a adaptat tradiţiilor proprii, un adevărat miracol în dezvoltare,
revendicând rediscutarea sferelor de influentă în Extremul Orient. Obţine victorii răsunătoare în două războaie, cel cu China
(1894-1895) şi cel cu Rusia (1904-1905), anunţân-du-se astfel ca un redutabil competitor în Extremul Orient.
B. Europa alianţelor. Crizele începutului de secol. Marii actori ai politicii de alianţe au fost Germania, iniţiatoare a
Alianţei celor Trei împăraţi (1873) şi a Triplei Alianţe (1882) şi Franţa, protagonista Triplei înţelegeri (1907).
Criza bosniacă (1908) a fost declanşată ca urmare a includerii în Imperiul Austro-Ungar a Bosniei şi Herţegovinei. Reacţia
Rusiei a fost neconvingătoare. Deşi promova politica „panslavismului", fiind în concurenţă cu Austro-Ungaria pentru zona
Balcanilor, ea n-a putut interveni eficient. Nu se refâcuse după eşecul în războiul cu Japonia (1905) şi în urma mişcărilor
sociale care avseseră loc în interior.
A doua criză marocană (1911) a demonstrat încă o dată soliditatea Triplei înţelegeri. Marea Britanie a sprijinit consistent
aliatul francez iar Germania a fost obligată să accepte protectoratul francez în Maroc.
Războaiele Balcanice (1912-1913) au reprezentat o altă cale, opusă tratativelor, de a rezolva litigiile. S-au declanşat din
dorinţa statelor balcanice de a elibera ultimele teritorii europene de sub dominaţia Imperiului Otoman. Bulgaria, Serbia,
Muntenegru şi Grecia au intrat în război, în 1912, împotriva Turciei. Neînţelegerile dintre aliaţi după victorie, amestecul
marilor puteri, au determinat declanşarea celui de al doilea război balcanic, (1913) între Bulgaria şi foştii aliaţi cărora li s-au
alăturat România şi Turcia. România a intrat în război urmărind să contribuie la menţinerea echilibrului balcanic. Situaţia
creată, ca urmare a nemulţumirilor determinate de trasarea graniţelor după războaiele balcanice, a determinat noi
nemulţumiri.
A. Perioada 1919-1939 a marcat o perioadă de criză europeană care au dus la cel de al doilea război mondial, cu o
consecinţă dezastroasă uman şi material, cu ascensiunea agresorilor(Germania, Italia şi Japonia) şi abolirea prevederilor
conferinţelor de la Versailles şi Washington.
S.U.A au apărut în primul plan între învingători.Uriaşele resurse materiale şi umane, dependenţa financiară a Europei
(statele Antantei datorau S.U.A peste 10 miliarde dolari), intervenţia în conflict într-un moment decisiv, sunt suficiente
motive pentru a pretinde supremaţia mondială. S.U.A., prin preşedintele Wilson, lansaseră, în ianuarie 1918, "cele 14puncte
" pe baza cărora urma să se organizeze pacea.
Marea Britanie îşi îndeplinise principalul obiectiv acela de înfrângere a Germaniei care, prin programul legat de dezvoltarea
flotei şi prin politica mondială pe care o promovase Kaizerul, urmărind să devină mare putere navală şi colonială, ameninţase
poziţiile engleze. Slăbită în urma războiului, îngrijorată de ascensiunea concurentului de dincolo de Ocean şi a Japoniei,
continuă să rămână o mare putere navală şi colonială a lumii.
Franţa a depus un efort economic şi militar mult mai mare în comparaţie cu aliaţii săi. Preocupările economice şi de
securitate vor domina activitatea diplomaţiei franceze, condusă în cadrul Conferinţei de pace de primul ministru Clemenceau
. Prin reparaţiile pe care spera să le primească de la Germania credea că îşi va rezolva problemele economice., dorea să
obţină garanţii durabile contra unei eventuale revanşe germane.
Italia era eliberată, la sfârşitul războiului, de presiunea pe care Austro-Ungaria o exercitase la frontiera sa nordică. Dorea să
ocupe "teritoriile tridente ", să aibă un rol preponderent în Adriatica să-si întărească influenta în Mediterana Orientală si
Turcia. Planurile sale s-au lovit de principiile wilsoniene şi de ignorarea de către guvernele englez şi francez a
angajamentelor asumate. Nerezolvarea aspiraţiilor sale la Conferinţa de pace a creat o stare de nemulţumire în rândul opiniei
publice italiene, fapt ce a favorizat ascensiunea fascismului pe plan intern.
Japonia, profitând de problemele cu care se confruntau statele beligerante, a obţinut mari câştiguri economice în Extremul
Orient şi zona Pacificului. Obiectivul diplomaţiei nipone era acela de a consolida aceste avantaje însă pretenţiile japoneze s-
au lovit de interesele puterilor europene şi ale S.U.A.
Prevederile tratatelor de pace au fost apreciate ca umilitoare de către statele învinse, ele fiind considerate singurele
vinovate de declanşarea războiului. Societatea Naţiunilor, ale cărei baze au fost puse prin prevederile tratatelor de pace, n-a
reuşit să-şi îndeplinească obiectivul principal - menţinerea păcii. De altfel nici nu dispunea de mijloacele necesare pentru a-şi
impune voinţa.
Destrămarea alianţei franco-britanice. În 1923 Antanta cordială creată în 1907 se destramă pe fondul ocupării zonei Ruhr
de către francezi şi apropierea anglo-britanică, chiar dacă tratatul de la Locarno – 1925 a lăsat iluzia unei posibile
reconcilieri franco-germane.
Instalarea Partidului Naţional Socialist la putere. Republica de la Weimar a fost un regim parlamentar fragil, a fectat de
criza politică, economică şi de problema recuceririi prestigiului naţional. Acest lucru a permis ascensiunea naţional-
socialiştilor conduşi de Adolf Hitler, care au adus o teorie naţionalistă, rasistă şi antisemită, care susţinea revanşa, recâştigare
prestigiului şi a teritoriilor europene şi coloniale. Profitând de conciliatorismul franco-britanic Hitler a anulat prevederile de
la Versailles(1935-1938) să anexeze Austria şi să dezmembreze Cehoslovacia 1938-1939.
Impactul victoriei bolşevicilor în Revoluţia rusă. Victoria bolşevicilor a dus la un experiment ideologic şi economic cu totul
nou. Revoluţia şi războiul civil a scos Rusia din statutul de mare putere europeană, iar în ceea ce priveşte raportul
democraţie-dictatură a fost afectat de sistemul sovietic şi cel nazist. Pactul Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, a
29
însemnat după acordul de la Munchen din 1938, un element negativ pentru existenţa şi integritatea statelor central şi est
europene.
C. Revizonismul. Al doilea război mondial
Criza economică (1929-1933) a schimbat radical atmosfera pe continentul european şi în lume. Fiecare stat a căutat soluţii
pentru ieşirea din criză fără să se preocupe de ceilalţi. De aici a rezultat o înăsprire a raporturilor dintre state. Mecanismele
create în vederea colaborării internaţionale şi excluderea războiului ca soluţie pentru rezolvarea neînţelegerilor dintre state s-
au dovedit neviabile.
Germania a căutat să profite de împrejurări şi să se elibereze de limitările impuse de Tratatul de la Versailles chiar înainte
ca nazismul să ajungă la putere. Criza economică a oferit prilejul lichidării problemei reparaţiilor. Marile puteri au hotărât, în
cadrul Conferinţei de la Lausanne, ca statul german să plătească o ultimă tranşă în sumă de 3 miliarde mărci (care n-au fost
plătite niciodată). Din totalul despăgubirilor Germania a plătit doar 22 miliarde.
Italia lui Mussolini 1-a considerat iniţial pe Hitler un imitator, lipsit de vigoare, al fascismului. Ostilitatea Italiei a avut un
rol important în eşuarea primei încercări de Anschluss, în 1934. Atitudinea "ducelui" s-a schimbat treptat. Dorinţa de a juca
un rol important în Mediterana Orientală, poziţia puterilor occidentale din timpul crizei etiopiene şi războiul civil din Spania
l-au apropiat treptat de Germania.
Marea Britanie a adoptat o politică conciliatoristă. Conducătorii săi credeau că anumite revendicări germane, precum
remilitarizarea Renaniei sau ocuparea Austriei, deşi veneau în contradicţie cu tratatele, nu erau prea exagerate. Se aprecia că
această politică "înţelegătoare " l-ar tempera pe dictatorul german şi astfel pacea ar fi fost salvată.
Poziţia Franţei a fost mult mai complexă. Venirea la putere a lui Hitler a fost percepută în Franţa ca o reînviere a pericolului
german. Politica securităţii colective promovată de ministrul de externe Aristide Briand a fost abandonată, urmaşul său,
Louis Barthou iniţiind o alianţă cu U.R.S.S. Teama că englezii nu vor susţine politica Franţei i-a făcut pe oamenii politici,
ca, începând cu 1935, să acţioneze la remorca Angliei. Politica conciliatoristă a încurajat agresivitatea Germaniei.
U.R.S.S. era ostilă sistemului creat la Versailles, considerându-se una din victimile acestuia. în acelaşi timp era împotriva
nazismului care avea o tentă clară antibolşevică. Iniţial Stalin s-a situat pe o poziţie antihitleristă, însă contradicţiile cu
Occidentul în timpul crizei din Spania, lipsa de încredere a Franţei şi Angliei faţă de o alianţă cu statul comunist, 1-a făcut să
se apropie de Germania.

4. RĂZBOIUL RECE ÎNTRE TENSIUNE ŞI DESTINDERE

A. Lumea postbelica. La sfârşitul celui de al doilea război mondial grupul celor 5 superputeri(SUA, URSS, Franţa, China,
Marea Britanie) au generat treptat o stare conflictuală care a dus la o polarizare între democraţiile occidentale conduse de
SUA şi statele comuniste conduse de URSS. Perioada concurenţei în domeniul înarmării, economiei, politicii, ideologiei a
generat fenomenul de „război rece”, a cărui începuturi sunt în 1945, pe fondul interpretării înţelegerilor de la Yalta –
februarie 1945. Sovietizarea estului european, menţinerea sovieticilor în nordul Iranului, instaurarea comunismului în China
şi sabotarea de sovietici a conferinţei de la San Francisco şi de la Bretton-Woods, sunt semne ale crizei.
B. Primele crize. Blocurile militare. Refuzul sovieticilor de a accepta în spaţiul lor a planului Marshall – 1947, blocada
sovietică a Berlinului – 1948, divizarea acestuia şi a Germaniei, crearea RFG şi RDG, construirea zidului Berlinului – iunie
1961, sunt completate de apariţia blocurilor militare occidentale NATO (10 membri, plus Grecia şi Turcia -1952 şi RFG
-1955) în aprilie 1949, respectiv al Tratatului de la Varşovia în mai 1955 condus de URSS.
C. Înarmare şi tensiuni. Teroarea atomică. După 1949 când sovieticii au obţinut arma atomică, a urmat escaladarea
înarmării nucleare la nivel de bombe, rachete terestre navale şi submarine, a sistemului militar spaţial, fapt care a dus în
momentul crizei rachetelor din Cuba – 1962, omenirea în pragul catastrofei atomice. Carantina americană şi fermitatea
preşedintelui J.F.Kennedy a determinat Moscova să bată în retragere.
D. Destinderea relativă, porneşte de la accelerarea cursei înarmărilor în perioada 1970-1980, care a dus la reacţia ONU şi a
statelor nealiniate, a dus până la urmă la acordurile SALT I şi II în 1972 şi 1979, dublat de documentele din acordul de la
Helsinki din 1975, care recunoştea graniţelor postbelice europene. Tensiunea creşte după invadarea Afganistanului de către
URSS – 1979, a fost urmată de lansarea iniţiativei de apărare strategică a preşedintelui Reagan.

5. PRĂBUŞIREA SISTEMULUI COMUNIST ŞI IMPACTUL ASUPRA RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE

A. Prăbuşirea comunismului a pus capăt războiului rece, a bipolarismului de putere mondial, a dus la dispariţia URSS şi
înlocuirea sa de CSI, reunificarea Germaniei şi menţinerea conflictului din Orientul Apropiat şi Mijlociu, dar apariţia şi
acutizarea problemei terorismului.
B. Alianţele politico-militare, au evoluat după autodizolvarea Tratatului de la Varşovia – 1 iulie 1991, care face din NATO
singura organizaţie ca girant al stabilităţii şi securităţii. Statele est şi central europene s-au distanţat de Rusia, s-au apropiat
de un NATO care prin Carta de la Paris a urmărit schimbarea strategiei şi poziţiei acestei alianţe. Problema extinderii spre
est a NATO a creat fricţiuni cu Rusia şi a generat parteneriatul pentru pace – ianuarie 1994, deschis tuturor esticilor
inclusiv Rusiei. După 1997 NATO a integrat Ungaria, Cehia, Polonia(2002), România, Slovacia, Bulgaria(2004).
C. Înarmarea şi noile ei dimensiuni, sunt legate de scăparea de sub control a armelor nucleare din Fosta URSS, prezenţa
acestora în China, India şi Pakistan, tendinţa de a o obţine de către Coreea de nord şi Iran. NATO şi SUA au preferat să
susţină Israelul cu sistemul de rachete Patriot în timpul războiului din Golf, Franţa, Germania şi SUA au iniţiat ideea unui
scut antirachetă comun. Spaţiul mediteraneean ,este un potenţial spaţiu de tensiuni între Europa şi lumea musulmană, la care
se adaugă situaţia Turciei ca stat laic şi islamic.
D. Război preventiv şi naţionalism. SUA rămasă singura superputere a adoptat doctrina nouă a războiului preventiv(cazul
Irak), dar a avut de a face cu poziţia ONU şi reticenţa unor aliaţi ca Franţa şi Germania.

6. ROMÂNIA ŞI CONFLICTELE REGIONALE ÎN SECOLUL AL XX-LEA

A. România şi războaiele balcanice. Statul român, care a dobândit independenţa prin participarea la războiul antiotoman
(1877 - 1878), a privit cu simpatie lupta de eliberare a popoarelor balcanice de sub dominaţie otomană. De aceea a rămas în
neutralitate faţă de primul război balcanic (1912). Pretenţiile teritoriale ale Bulgariei şi declanşarea ofensivei militare
împotriva foştilor aliaţi a determinat România să intre în al doilea război balcanic (1913). Armata română a trecut la sud de
Dunăre înaintând spre Sofia fără a desfăşura operaţiuni militare. Tratatul de pace încheiat la Bucureşti, în anul 1913 a adus
30
importante schimbării teritoriale în zona Balcanilor. În urma păcii, Cadrilaterul a fost integrat în graniţele naţionale. Situaţia
creată în timpul războaielor balcanice, nemulţumirile Bulgariei legate de condiţiile păcii, au făcut ca zona Balcanilor să
rămână foarte tensionată.
B. România şi conflictele regionale în perioada interbelică. Rezolvarea în mare parte a problemelor naţionale nu a
însemnat dispariţia stărilor conflictuale din zonă. Au reapărut idei imperiale şi apartenenţa unor teritorii la diverse state a fost
contestată. Ungaria nu a recunoscut schimbările teritoriale de la sfârşitul anului 1918. Guvernul comunist instalat la
Budapesta a refuzat să retragă trupele din Transilvania, atacând armata română, dar acestea au fost respinse în aprilie 1919.
Noi provocări militare au determinat ofensiva trupelor române şi ocuparea Budapestei la 4 august 1919. în martie 1920, după
restabilirea ordinii, armata română s-a retras în interiorul graniţelor naţionale. Relaţiile cu Ungaria au rămas tensionate iar în
1940, în condiţiile în care România era izolată pe plan internaţional, prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940, Ungaria a
obţinut o parte a Transilvaniei. La graniţa de răsărit a României a existat în aproape toată perioada interbelică o situaţie
tensionată, în condiţiile în care Uniunea Sovietică nu a recunoscut unirea Basarabiei cu România. Cu sprijinul direct al
comuniştilor români, U.R.S.S. a organizat o serie de acţiuni în Basarabia, cum ar fi incidentul de la Tătar Bunar (1924). în
anul 1934, tensiunile s-au atenuat, restabilindu-se relaţiile diplomatice, iar în anii 1935 - 1936, ministrul de externe Nicolae
Titulescu a negociat încheierea unui tratat de alianţă româno -sovietică. îmbunătăţirea relaţiilor româno - sovietice nu a
însemnat rezolvarea problemelor litigioase dintre cele două state, iar în 1940, când Europa era dominată de statele
revizioniste, Uniunea Sovietica a ocupat Basarabia si Nordul Bucovinei.
C. România şi conflictele regionale în perioada postbelică.
În primul deceniu al perioadei postbelice, reacţia românească faţă de situaţiile conflictuale din zonă a fost asemănătoare cu
cea a Uniunii Sovietice. Relaţiile dintre U.R.S.S. şi Iugoslavia, după război, au menţinut o stare tensionată în zonă.
Conducătorul iugoslav, Iosif Broz Tito, care reuşise să mobilizeze forţele interne împotriva ocupantului nazist în timpul celui
de-al doilea război mondial, nu înţelegea să se alinieze indicaţiilor sovietice. Conducătorii României au adoptat o atitudine
potrivnică lui Tito. Aceeaşi orientare au avut-o comuniştii români în anii 50 faţă de revoltele anticomuniste din Europa şi
mai ales faţă de cea din Ungaria, din 1956. După l 958, România a desfăşurat o politică de independenţă faţă de Moscova. Ea
a devenit evidentă în timpul „Primăverii de la Praga"(1968). Intervenţia militară a unor state membre ale Tratatului de la
Varşovia în Cehoslovacia, pentru a împiedica punerea în aplicare a reformelor, a determinat critici vehemente din partea lui
Ceauşescu.
D. România şi conflictul din Transnistria. După dezmembrarea Uniunii Sovietice şi constituirea Republicii Moldova,
populaţia de origine slavă din stânga Nistrului şi-a declarat independenţa şi a format propria ei „Republica Sovietică" în anul
1990. în anul 1992 a izbucnit un război civil care a ucis aproximativ 1.500 de persoane. Republica separatistă din
Transnistria este o dictatură, acuzată de nerespectarea drepturilor omului, sechestrări şi tortură. Dreptul la liberă asociere nu
este respectat. Libertatea religioasă este suprimată prin împiedicarea înregistrării unor grupuri religioase. Autorităţile
separatiste au încercat să închidă şcolile din Transnistria în care se predă limba română cu alfabet latin. Statul roman s-a
implicat în rezolvarea problemei transnistrene pornind de la principiul respectării integrităţii teritoriale a Republicii
Moldova. Angajamentele autorităţilor ruse cu privire la retragerea trupelor din Trannistria nu au fost respectate. Aceste trupe
acordă sprijin regimului ilegal de la Tiraspol. România a iniţiat numeroase demersuri pe plan internaţional în vederea
soluţionării acestui conflict. A acordat sprijin populaţiei româneşti din regiune.
E. România şi conflictul din Orientul Mijlociu. Statul Israel proclamat în Palestina la 14 mai 1948, după expirarea
mandatului britanic a dus la războiul arabo-israelian încheiat în 1949, pin trecerea a 74% din Palestina şi a Ierusalimului de
vest sub statul Israel, a creat problema refugiaţilor palestinieni, implicarea în zonă a URSS şi SUA, a ridicat problema
petrolieră şi a generat rezistenţa arabă şi crearea OEP ca scop de a crea Palestina.
Războiul de şase zile, a avut ca pretext hotărârea preşedintelui egiptean Nasser de a cere retragerea trupelor ONU din Sinai
şi blocada navală a golfului Aqaba. La 5 iunie 1967 aviaţia israeliană a atacat şi zdrobit la sol aviaţia vecinilor arabi, a atacat
terestru şi pe 7 iunie a ajuns la canalul de Suez iar până la 11 iunie a cucerit Ierusalimul de est, Cisiordania şi înălţimile
Golan. Au apărut noi probleme şi ca rezultat au fost războiul de Yom Kippur – 1973 şi invazia israeliană din Liban – 1978.
După declaraţia din aprilie 1964, România a adoptat o poziţie proprie în problema raporturilor arabo-israeliene, refuzând
alinierea la poziţia proarabă a sovieticilor şi proisraeliană a americanilor . Întrunirea de la Moscova din 9 iunie 1967 a marcat
refuzul românilor de a declara Israelul ca agresor şi a fost singurul stat socialist care a menţinut relaţiile diplomatice.
România a susţinut rezoluţiile ONU şi ale Consiliului de securitate privitor la

7. România si Tratatul de la Varşovia *

A. Constituirea Tratatului de la Varşovia. Tratatul de la Varşovia, numit oficial "Tratatul de prietenie, cooperare şi
asistenţă mutuală " a fost o alianţă politico-militară a statelor socialiste din Europa, aliate ale Uniunii Sovietice şi aflate în
sfera ei de influenţă. Tratatul de la Varşovia a fost iniţiat de către Nichita Hrusciov, ca replică la constituirea N.A.T.O., fiind
semnat la 4 mai 1955. Toate statele comuniste ale Europei răsăritene, cu excepţia Iugoslaviei, au semnat acest pact. Membrii
Pactului se angajau să se apere în comun, dacă unul sau mai mulţi dintre ei erau atacaţi. Tratatul stabilea, de asemenea, că
semnatarii îşi bazau relaţiile pe principiul neintervenţiei în afacerile interne şi pe respectul suveranităţii şi independenţei
naţionale. Aceste principii au fost însă incălcate în cazul intervenţiilor din Ungaria (1956) şi Cehoslovacia (1968).
B. România în Tratatul de la Varşovia. România a fost membru fondator al Alianţei, având însă, după 1964, o poziţie
distinctă în cadrul Alianţei, refuzând constant integrarea deplină în structurile acesteia. În momentul constituirii Alianţei
România nu putea avea altă opţiune indiferent cine ar fi fost la conducerea statului. Comandant a fost numit un mareşal al
Uniunii Sovietice ar locţiitori erau miniştrii apărării din ţările semnatare ale Tratamlui.
în discuţiile legate de crearea structurilor politice si militare România a susţinut:
- dreptul statelor participante de a-şi fixa strategia de apărare, politica de recrutare şi instruire a trupelor. Nicolae Ceauşescu
a opus „ doctrinei suveranităţii limitate " a lui Brejnev, propria doctrină de apărare numită a „ războiului întregului popor ".
- conducerea trupelor în război să fie exercitată de comandamentele naţionale.
- comandantul suprem al Forţelor Armate Unite să fie numit pentru o perioadă de 4-5 ani cu acordul
tuturor guvernelor statelor participante. Comandantul să nu deţină alte funcţii.
- controlul forţelor armate să se exercite de fiecare autoritate naţională care răspunde de nivelul pregătirii trupelor.
România a fost singurul stat membru care n-a avut trupe sovietice pe teritoriul naţional începând cu anul 1958, iar după
1969, a refuzat sistematic să participe la manevre cu trupe pe teritoriul altor state şi în primul rând n-a admis manevre
militare pe teritoriul său. După 1968 şi-a creat propria industrie de apărare.
31
C. Poziţia României în timpul crizei din Cehoslovacia. Punctul culminant al opoziţiei României faţă de hegemonia
sovietică exercitată oficial prin intermediul Tratatului de la Varşovia a fost în anul 1968. La 20 august 1968 o forţă militară
formată din 23 de divizii sovietice, o divizie maghiară, două est-germane, una bulgară şi două poloneze au intervenit militar
pentru a pune capăt reformelor realizate de Partidul Comunist în Cehoslovacia. într-un discurs ţinut la 21 august 1968,
Nicolae Ceauşescu sublinia că intrarea trupelor celor cinci ţări socialiste în Cehoslovacia este o mare greşală şi un mare
pericol pentru pacea în Europa şi pentru convingerile socialiste în lume.
D. Dizolvarea tratatului de la Varşovia. După venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov doctrina Brejnev a fost abandonată.
Când a devenit clar că Uniunea Sovietică nu va mai folosi forţa pentru a controla Pactul de la Varşovia şi pentru menţinerea
regimurilor create după al doilea război mondial schimbările au fost rapide. în anul 1989 regimurile din Europa de Est s-au
prăbuşit. Noile conduceri instaurate au început să fie din ce în ce mai puţin interesate de menţinerea Pactului. în ianuarie
1991 Cehia, Ungaria şi Polonia, de comun acord cu Uniunea Sovietică şi celelalte state membre, si-au arătat intenţia de a se
retrage din Pact. La 1 iulie 1991 Pactul de la Varşovia si-a încetat existenta.

8. Imaginea României în presa internaţională după anul 1989

Pe parcursul ultimului deceniu al secolului al XX-lea, evoluţia ţării noastre a fost amplu reflectată în mijloacele de informare
străine. în decembrie 1989 România s-a aflat în centrul mass-mediei internaţionale, transmisia în direct a revoluţiei fiind o
premieră mondială. Majoritatea cotidienelor occidentale, posturi TV, radio relatau despre schimbarea politică de la
Bucureşti, despre "viteji români " care luptă cu "cea mai cruntă dictatură din istorie ", despre jertfele din rândul civililor,
despre "securiştii şi teroriştii " ce îl apărau pe Ceauşescu. In 1990 se observă o schimbare de atitudine, mai ales când se
constatată exagerări în legătură cu evenimentele din decembrie 1989. S-a trecut în presă la o negare astfel că "superba
revoluţie " a devenit "minciuna secolului ". Totodată se manifestă manipularea prin ziare în legătură cu evenimentele din
martie 1990 de la Târgu-Mureş. S-a relatat pe larg despre ungurul bătut sălbatic de români, dar când s-a constatat că era
român, (Cofariu) nu s-au dat dezminţirile necesare. Imaginea în presa străină s-a deteriorat când s-a trecut la relatarea unor
confruntări politice: Piaţa Universităţii sau mineriadele. Treptat, din anii 1992 - 1993, imaginea se ameliorează. Orientările
externe ale ţării noastre au fost reflectate mai ales sub aspectul strădaniilor de a adânci dialogul cu NATO şi U. E. Imaginea
României în presa străină nu a fost sprijinită de o propagandă românească eficientă; în privinţa turismului, de asemenea
iniţiativele au fost destul de palide. După 2001 imaginea devine preponderent pozitivă fiind legată de sprijinul dat NATO, de
trimitere a unor detaşamente în Irak, Afganistan, Kosovo. Aşadar imaginea ţării noastre a oscilat de la relatări pozitive şi
admirative, la unele aspecte negative. Contrastele din societatea noastră au fost relatate în presa străină. Aspectele legate de
gestionarea necorespunzătoare a problemelor ţării au corespondent în realitatea de zi cu zi din ţara noastră.

7. ISTORIA ALTFEL

Canalul Dunăre-Marea Neagră este un canal navigabil în judeţul Constanţa, România, ce leagă porturile Cernavodă de pe
Dunăre şi Constanţa Sud de la Marea Neagră, scurtând drumul spre portul Constanţa cu aproximativ 400km. Canalul este
parte componentă a importantei căi navigabile europene dintre Marea Neagră şi Marea Nordului (prin Canalul Rin-Main-
Dunăre). Planuri de a construi acest canal existau încă din secolul XIX. În 1949 a început construcţia canalului, mulţi dintre
muncitori fiind deţinuţi politici din închisorile comuniste. Lucrările au fost sistate în 1955 şi reluate abia în 1975. Canalul a
fost inaugurat la 26 mai 1984. Cu o lungime de 64 km, o adâncime de 7 m, o lăţime la bază de 70 m şi la suprafaţă de 110-
140 m, canalul are o capacitate anuală maximă de transport de 75 de milioane tone de marfă. Pescajul maxim admis este de
5,5 m permiţând astfel accesul navelor fluviale şi a celor maritime mici. La fiecare capăt există câte două ecluze care permit
traficul în ambele sensuri. Canalul traversează localităţile Cernavodă, Saligny, Mircea Vodă, Satu Nou, Medgidia, Castelu,
Poarta Albă. Aici canalul se bifurcă. Ramura nordică trece prin Nazarcea, Constanţa, Ovidiu şi Năvodari. Ramura sudică
trece prin Basarabi şi Agigea. Construirea canalului a necesitat o investiţie de circa 2 miliarde de dolari. Estimările iniţiale
prevedeau recuperarea investiţiei în 50 de ani. Exploatarea canalului aduce însă venituri anuale de circa 3 milioane de euro,
ceea ce presupune o durată de recuperare a investiţiei de peste 600 de ani.
Transfăgărăşanul (trans + făgăraş) sau DN7C este unul din cele mai spectaculoase drumuri din România. Drumul leagă
regiunea istorică a Transilvaniei de Muntenia. Drumul a fost construit să treacă peste Munţii Făgăraş, cel mai înalt lanţ
muntos din munţii României, care face parte din Carpaţii Meridionali. Drumul urcă până la altitudinea de aproape 2.000
metri; drumul în trepte foloseşte serpentine pentru a urca fiind o provocare pentru orice maşină; datorită serpentinelor şi
drumului în rampă viteza de rulare este de 40 km/h. Drumul este închis de la sfărşitul lunii Octombrie până în luna Iunie
datorită zăpezii care acoperă drumul. Acest drum are mai multe tunele şi viaducte decât oricare alt drum din România; în
apropiere de cel mai înalt punct al ascensiuni, la Bâlea Lac drumul trece prin cel mai lung tunel din România (aproape 1.000
m).
Casa Poporului s-a construit pe fostul Dealul Spirii (numele unui renumit doctor din zona) dupa anii `80, cind a inceput
“urbanizarea “ intregului cartier, la “indicatiile ctitorului de geniu”. Ridicata pe o colina artificiala ,Casa Poporului are o
inaltime de 84m, (cuprinde 12 etaje) are o nota dominanta, impunatoare, iar cu suprafata sa de 330.000 de metri patrati,
devine a doua cladire din lume dupa Pentagon. Aici a dorit Ceausescu sa fie resedinta presidentiei,a comitetului central al
partidului comunist si al unor ministere. In forma de piramida fara virf (au fost probate citeva cupole, idee la care s-a
renuntat) palatul cuprinde vaste holuri, coridoare lungi,nenumarate Sali imense, iar cea mai mare se numeste Sala Unirii, cu
o inaltime de 16 m si o suprafata de 2200 metrii patrati, aici aflandu-se cel mai mare candelabru din palat, cu o greutate de
trei tone si 7000 de becuri. Dictatorul n-a precupetit nimic, interioarele fiind de un lux iesit din comun: scari imense de
marmura, tavane cu dantelarii de ornamente, mozaicuri in culori deosebite, usi bogat sculptate, siruri intregi de candelabre si
lampi din cristal, covoare executate pe comenzi speciale, mobila pe masura acestor frumuseti si multe altele. La Revolutie
erau terminate numai citeva incaperi si exteriorul, dupa aceasta data au continuat lucrarile pina in 1997, cind devine Palatul
Parlamentului.

8. DICŢIONAR
Pacifism: Atitudine sau curent politic care militează împotriva războiului.
Pangermanism: Doctrină care afirma superioritatea Germaniei, susţinând expansiunea sa în Europa şi în lume, precum şi
unirea într-un singur stat a celor de origine germană.
Panslavism: Doctrină care milita pentru unirea într-un singur stat a tuturor popoarelor slave, sub egida Rusiei.
32
Beligerant: Stat care se află în stare de război cu alt stat.
Conflagraţie: Confruntare militară de mari proporţii.
Mobilizare: Chemare sub arme în caz de război.
Neutralitate: Statutul juridic al unui stat care refuză să se implice în confruntări militare.
Raţionalizare: Stabilirea unor limite de consum pentru anumite produse.
Rechiziţie: Hotărâre impusă în caz de război de a ceda temporar sau definitiv anumite bunuri.
Armistiţiu: încetarea temporară a ostilităţilor, fără a pune capăt războiului.
Intervenţionism: Politică de intervenţie .a unui stat în treburile interne ale altui stat.
Revizionism: Curent politic care îşi propune modificarea unor tratate internaţionale.
Zonă liberă: Teritoriu revendicat de două sau mai multe state, aflat sub controlul Societăţii Naţiunilor, în care se permitea
accesul liber tuturor pretendenţilor.
Demilitarizare: Prevedere în urma unor convenţii sau tratate internaţionale prin care se exclude, parţial sau total, prezenţa
militară (trupe, armament, fortificaţii militare).
Reparaţii/ despăgubiri de război: Compensarea pagubelor şi distrugerilor provocate altui stat în caz de război, stabilite
prin tratate de pace.
Securitatea colectivă: Măsuri comune între mai multe state pentru menţinerea păcii, integrităţii teritoriale şi respectarea
angajamentelor
Demilitarizare: desfiinţarea, în urma unei convenţii sau a unui tratat, a oricărei armate şi excluderea armamentului sau a
instalaţiilor militare pe un anumit teritoriu.
Federalizare: transformarea unui stat centralizat într-o federaţie de state autonome, având fiecare organisme de conducere
liber alese şi conduse după legi proprii.
Minoritate: grup etnic ce trăieşte într-un stat în care cea mai mare parte a populaţiei o constituie un alt grup etnic.
Acordul Sykes-Picot: convenţie franco-britanică negociată la Cairo, în februarie 1916, de către sir Mark Sykes,
reprezentantul Marii Britanii, şi Georges Picot, consulul general al Franţei la Cairo, prin care cele două puteri îşi delimitau
viitoarele zone de influenţă în teritoriile otomane din Orientul Apropiat. Rusia a fost informată, şi sovieticii au deconspirat
convenţia în 1918, ceea ce a provocat un scandal internaţional.
Moratoriu: amânarea plăţii datoriilor unui debitor; amânarea legală a executării obligaţiilor financiare internaţionale, deter-
minată de o situaţie excepţională (criză economică, război etc).
Conciliatorism: împăciuitorism; atitudine care duce spre împăcare, spre realizarea unui acord sau a unui compromis
Fascism: ideologie politică şi mişcare socială de extremă dreaptă; apărută în perioada interbelică în Italia şi în alte state, ea
promova antisemitismul, naţionalismul, agresivitatea în relaţiile internaţionale şi revizionismul.
Codicil: adaos, anexă.
Mutual: care se face în mod reciproc şi simultan.
Pact de neagresiune: tratat prin care două sau mai multe state se obligă să nu întreprindă acţiuni duşmănoase unul faţă de
celălalt.
Eugenie: Ansamblu de metode care vizează îmbunătăţirea patrimoniului genetic al grupurilor umane.
Autarhie: situaţia unui stat/unei naţiuni care îşi satisface nevoile economice prin propriile puteri, fără importuri sau ajutor
străin.
Crucişător: navă de război rapidă, mai uşoară şi mai puţin puternică decât cuirasatul, servind pentru interceptarea liniilor de
comunicaţie inamice.
Defetism: atitudine a celui care consideră o cauză pierdută sau nu crede în reuşita unei acţiuni.
Genocid: exterminare intenţionată a unei comunităţi naţionale, etnice, rasiale, religioase.
Gestapo: poliţia secretă nazistă (în germană Geheim Staadt Polizei).
Holocaust: la vechii evrei însemna sacrificiu în cinstea divinităţii, în care animalul sacrificat era ars în întregime; aici,
exterminarea populaţiei evreieşti în al doilea război mondial.
Linia Maginot: linie fortificată în Franţa, având rol de a apăra frontiera nord-estică.
Pactul Tripartit: alianţă militară încheiată de Germania cu Italia şi Japonia la 27 septembrie 1940, în care acestea fixează
termenii colaborării militare şi îşi delimitează interesele teritoriale.
Descurajare nucleară: situaţie care defineşte perioada postbelică, în care Europa cunoaşte o lungă perioadă de pace, în
condiţiile tensiunilor create de Războiul rece, deoarece un posibil conflict armat ar fi produs pagube incalculabile prin
folosirea armamentului nuclear; imposibilitatea unui conflict deschis datorită înarmării nucleare şi deţinerii, în general, de
armament nuclear. Secretarul de stat american, Henry Kissinger, spunea că descurajarea este tentativa de a împiedica un
adversar să-şi înzestreze linia ofensivă, opunându-i riscuri mai mari decât pagubele scontate.
Controlul armamentelor: noţiune dezvoltată în Statele Unite, în anii' 60, vizând asigurarea unui echilibru al superputerilor,
stabilirea unor plafoane la anumite arme, sau prevenirea cursei înarmărilor de un anumit fel (arme biologice) sau în anumite
zone (Antarctica, spaţiul cosmic etc).
Non-proliferare: angajamentul puterilor ce deţin anumite arme, în special cele nucleare, de a nu le transfera statelor care nu
le au.
Echilibrul terorii: situaţie în care forţele a două puteri oponente sunt egale, provocând teama izbucnirii unul război.
S.A.L.T.: prescurtare a denumirii engleze a Acordului de limitare a armamentului strategic (Strategic Armament Limitation
Talks).

33
34