Sunteți pe pagina 1din 54

București, 2010

1
Cuprins

1. Identificarea factorilor....................................................................................................3
2. Caracteristicile factorilor................................................................................................4
Calitatea......................................................................................................4
Concurenta si competitivitatea...................................................................5
Nivelul de educatie si pregatire profesionala a populatiei.........................7
Criza actuala în educaţie............................................................................7
Cercetarea stiintifica şi inovarea................................................................9
Motivatia in educatie..................................................................................11
Eficienta......................................................................................................11
Promovarea educatiei.................................................................................12
3. Nivelul coruptiei in educatie...........................................................................................12
Formele coruptiei in educatie.....................................................................13
Consecinte ale coruptiei ............................................................................13
Indicatori pentru coruptia din educatie......................................................14
Factori pentru scaderea coruptiei in educatie............................................15
4. Traditia in educatie..........................................................................................................15
Educatia inainte de 1800............................................................................15
Educatia in secolul al 19-lea si inceputul secolului al 20-lea....................16
Educatia intre anii 1918 – 1949.................................................................17
Educatia inainte si dupa 1990....................................................................19
5. Starea actuala in educatie...............................................................................................20
Care este situatia invatamantului azi? .................................................................21
Starea actual a învățământului preuniversitar...........................................21
Situatia actuală a învatamântului superior................................................22
Ce furnizeaza universitatile din România?.................................................32
Cum trebuie sa arate sistemul de invatamant?...........................................36
Perspectivele noului proiect de lege al educatiei.......................................37
Concluzii.....................................................................................................41
6. Legislația în educație.......................................................................................................43
Principii fundamentale si legislatie de baza ..............................................43
Stadiul actual al legislatiei in domeniu......................................................44
Legislatia la nivelul Uniunii Europene......................................................49
Deficite ale sistemului legislativ din educatie............................................51
Recomandari cu privire la imbunatatirea sistemului legislativ..................52
Bibliografie........................................................................................................................53

2
1. IDENTIFICAREA FACTORILOR

Sistemul educaţiei naţionale după anul 1989 a cunoscut modificări majore determinate pe
de o parte de schimbările profunde din mediul economic şi social şi pe de altă parte generate de
nevoia de regenerare şi revigorare a sistemului naţional de educaţie, pe toate palierele sale.
Sistemul naţional de educaţie, deşi se baza pe principii general valabile de acumulare de
cunoştinţe şi asigurare a ofertei de forţă de muncă, prin politicile educaţionale promovate în
perioada regimului comunist, cu deosebire în ultimele decenii nu a reuşit decât să formalizeze şi
să dezvolte sisteme pasive de participare la educaţie, atât din partea elevilor/beneficiarilor cât şi
din partea corpului didactic.

Tranziţia la economia de piaţă a surprins nepregătit sistemul educaţiei naţionale iar inerţia
sistemului a blocat practic pentru o bună perioada acţiunile de reorganizare, perfecţionare,
modernizare. S-a produs în esenţa o ruptura brutala între piaţa educaţiei şi piaţa muncii. în primii
ani ai tranziţiei masurile de politici în domeniul educaţiei au permis o dezvoltare haotica a
sistemului din mai multe puncte de vedere: dimensiunile sistemului, structura, profilul
educaţional, conţinutul curricumului etc. Totodată, treptat, cu multe sincope şi întârzieri s-au
dezvoltat sistemele şi mecanismele de suport pentru promovarea învăţării pe tot parcursul vieţii.
în fine, procesele Bologna şi Lisabona, în contextul pregătirii pentru integrare şi acum, ca
stat membru al UE, au imprimat noi impulsuri de reformare întregului sistem educaţional
din România.

Principalele probleme care rămân nesoluţionate le reprezintă infrastructura adecvata, cu


deosebire pentru învăţământul preşcolar şi primar, curriculum rigid la provocările viitoare ale
pieţei beneficiare (piaţa muncii) şi slaba performanta a corpului didactic existent, clădit în marea
sa parte în vechile tipare educaţionale şi dificil de reformat în profunzime sub aspectul metodelor
de predare, comunicării cu elevii/studenţii/părinţii.

Unul dintre principalii factori care influenţează performanţa educaţiei este calitatea
învăţământului, urmat de o serie de alţi factori ca: concurenţa/competitivitatea, nivelul de
educaţie şi pregătire profesională, criza actuală, cercetarea ştiinţifică şi inovare, motivaţie,
eficienţă, promovare. În cele ce vor urma, vom prezenta starea actuală a fiecărui factor în
contextul învăţământului din România şi vom stabili măsuri în vedere îmbunătăţirii
performanţelor educaţionale.

2. CARACTERISTICILE FACTORILOR:

3
1. Calitatea
Aproape doua treimi dintre români au o parere proastă sau foarte proastă despre şcoala
românească. Comparativ cu invăţământul din Uniunea Europeana, doar un sfert dintre români
(26%) cred ca avem un invăţământ mai bun, în timp ce 55% cred ca învăţământul românesc este
mai slab.

Principalele motive invocate pentru a justifica această evaluare negativa sunt legate de
caracterul neaplicat, lipsa de dotare a scolilor si calitatea scazuta a actului educational.

• Invăţământul romanesc este perceput ca fiind preponderent centrat pe informaţie şi rupt


de realitatile de pe piaţa muncii.
• Şcoala romaneasca scoate absolventi slab pregătiţi şi se confruntă cu o devalorizare a
diplomelor.
• Prestaţia ministrului actual al educaţiei este considerată ca modestă.
• Profesorii sunt perceputi ca fiind prost plătiţi şi relativ slab pregătiţi.
• Invăţământul din trecut este idealizat şi considerat mai bun faţă de cel din present.
• Apelul la meditaţii sau la ore suplimentare este la modă, 50% dintre părinţi fiind în
situaţia de a îmbunătăţi actul educaţional formal prin ore suplimentare.

Măsuri pentru îmbunătăţirea calităţii învăţământului:

 refacerea legăturilor dintre şcoala şi mediul economic;


 refacerea legăturilor dintre şcoala şi comunitate, acordând o atenţie mai mare
problemelor persoanelor din grupurile dezavantajate şi cu nevoi speciale;
 dezvoltarea sistemelor de orientare şi consiliere profesională;
 dezvoltarea de parteneriate active şi eficiente pentru sistemul de educaţie
 reformarea sistemului curricular (orientarea educaţiei către dezvoltarea
competenţelor, abilităţilor şi aptitudinilor; o oferta educaţională mai flexibilă; posibilitatea de a
asigura parcursuri şcolare individualizate; introducerea unor mijloace noi de selectare şi
organizare a conţinutului disciplinelor de învăţământ; adaptarea conţinutului la nevoile
economico-sociale şi comunitare; responsabilizarea partenerilor sociali fata de problemele
educaţiei).
 dezvoltarea relaţiilor funcţionale şi de mobilitate între instituţiile de învăţământ
superior;
 reforma sistemului la nivel naţional ca rezultat al nevoii adaptării sistemului
educaţiei iniţiale cerinţelor pieţei muncii;
 dezvoltarea unor sisteme şi conexiuni funcţionale între piaţa educaţiei, piaţa CDI
şi piaţa muncii care sa permită dezvoltarea unui învăţământ superior eficient, performant,

4
calitativ şi flexibil, care sa incorporeze noi cunoştinţe să dezvolte metode moderne de învăţare,
să permită valorizarea cunoştinţelor şi valorificarea abilităţilor şi competenţelor studenţilor încă
din sistemul de formare.
 garantarea accesului universal şi continuu la învăţare pentru formarea şi
reinnoirea competentelor necesare pentru o participare sustinuta la societatea cunoasterii;
 dezvoltarea metodelor şi contextelor de predare şi învăţare necesare pentru a se
asigura continuarea învăţării de-a lungul intregii vieti ;
 asigurarea conditiilor necesare pentru ca fiecare sa poata avea acces cu usurinta
la informatie de calitate şi la consiliere privind oportunitatile de educaţie, pe tot cuprinsul
Europei şi pe tot parcursul vietii;
 dezvoltarea calităţii potenţialului uman din învăţământ, capacitatea sa de
adaptabilitate şi de raspuns la provocările dezvoltării Ariei europene a educaţiei
 conţinutul şi calitatea cunostinţelor predate, capacitatea de a promova un
management intern eficient
În România, responsabilitatea privind asigurarea calitatii apartine unui organism autonom
înfiintat în 2005, Agentia Româna de Asigurare a Calitatii Învatamântului Superior (ARACIS).
Rolul principal este în autorizare si acreditare iar evaluarea priveste capacitatea institutionala,
eficacitatea educatiei si managementul calitatii si este realizata prin peer-review. Din evaluarile
ARACIS de pâna acum reiese ca universitatile românesti sunt în marea lor majoritate pe cea mai
înalta treapta de calitate. Din 34 de universtitati care au fost evaluate institutional pâna la acest
moment, 28 au primit calificativul “încredere ridicata”, 4 au primit calificativul “încredere”, 2 au
primit calificativul “încredere limitata” si niciuna nu a primit calificativul “lipsa de încredere”.

Având o asemenea concentrare în zone înalte de calitate, în conditiile în care nicio


universitate româneasca nu este prezenta în vreun top international, se ridica legitim întrebari
privind standardele folosite de ARACIS si daca nu cumva întreg proces este unul pur formal,
pentru a da respectabilitate (si mai ales piata) unor universitati care nu o merita.

2. Concurenta şi competitivitatea

Deşi exista o percepţie generalizată conform căreia universităţile particulare oferă o


educaţie inferioară din punct de vedere calitativ faţă de cea din universităţile de stat,
reprezentanţii institutiilor care evalueaza universitatile spun ca nu se poate face o diferenţiere
clară între calitatea învăţământului de stat faţă de cea de la privat. Singurul criteriu care
diferenţiază universităţile este calitatea învătământului şi nu forma de plată.

În ultima perioadă numarul studenţilor cuprinsi în institutele private a crescut simtitor, în


timp ce la stat numărul acestora s-a redus.

5
Avem nevoie de un sistem de învăţământ care să nu genereze absolvenţi pe bandă
rulantă, ci care sa pregătească tinerii pentru a face fata cat mai bine cerintelor de pe piaţa muncii.

Cel putin pana in acest moment, imaginea pe care cele mai multe dintre universitatile
private o au in randul angajatorilor este una deplorabila, sentimentul negativ fiind accentuat de
faptul ca anul trecut, Ministerul Educatiei a fost pus in situatia de a valida 100.000 de diplome de
absolvire acordate de Spiru Haret absolventilor unor facultati si specializari neacreditate.

Universitatile private romanesti sunt considerate o alternativa pentru absolventii de


bacalaureat care nu reusesc sa ocupe un loc la universitatile de stat, considerate a fi cele mai
prestigioase institutii educationale din tara.

O alta posibila explicatie pentru conceptia ca universitatile private de la noi sunt mai
slabe decat cele de stat poate fi si faptul ca piata educationala privata din Romania este noua (de
20 de ani).

La majoritatea facultatilor private de la noi admiterea se face pe baza de dosar, singura


conditie fiind promovarea examenului de bacalaureat, indiferent de cat de mica este nota
obtinuta, iar numarul de locuri este nelimitat. La stat mai exista inca facultati pentru care
candidatii trebuie sa sustina un examen de admitere, iar numarul de locuri la buget si la taxa este
limitat, acesta fiind stabilit de Ministerul Educatiei si de senatele universitatilor.

Taxele in universitatile de stat sunt superioare celor din privat. Pentru experţi, diferenţa
are o explicaţie care se traduce simplu în economie: concurenţă neloială.

Baza materiala in cadrul institutiilor private este superioara celei din institutiile de stat
care au ca avantaj cadre didactice calificate. Problemele care se întâlnesc la „particulare’’ se
leagă mai degrabă de numărul de cadre didactice, de calificarea acestora şi de numărul de
studenţi. Desigur ca exista si institutii private care merg foarte bine, au si baza materiala si
profesori calificati si implicit studenti buni.

Există şi domenii în care învăţământul privat nu-i poate „lua faţa” celui de stat. Unul
dintre acestea - Medicina.

Creşterea numărului de studenţi în România, ca urmare a extinderii învăţământului


superior privat şi a creşterii numărului de locuri cu plată în învăţământului universitar de stat,
intensifică nivelul concurenţei dintre institutele de învăţământ superior pentru a atrage cât
mai mulţi studenţi. Din păcate, în România nu se manifestă concurenţa dintre instituţiile
universitare pentru a atrage studenţi străini, aşa cum se întâmplă în SUA, Anglia şi alte ţări
dezvoltate, în care numărul studenţilor străini, la unele facultăţi ajunge să-l egaleze sau chiar sa-l
depăşească pe cel al studenţilor autohtoni. Studenţii sunt consideraţi ca o sursă directă şi
indirectă de venit pentru universităţile de stat şi private. Din acest punct de vedere, taxele şi alte

6
plăţi pentru studiu reuşesc să reducă o parte din presiunea subfinanţării, să contribuie la investiţii
în educaţie.

În dorinţa universităţilor de a avea mai mulţi studenţi şi implicit venituri, există


ameninţarea ca nivelul de exigenţă să fie corespunzător mai redus la admiterea şi promovarea
studenţilor, ştiut fiind că cel puţin o parte a acestora vor evita facultăţile şi universităţile care au o
reclamă în sensul exigenţelor „exagerate” la examene. Totodată, există şi mentalitatea studenţilor
că, dacă plătesc, trebuie să şi promoveze examenele.

3. Nivelul de educatie si pregatire profesionala a populatiei


Progresul stiintei si tehnicii, amplificarea continua a complexitatii proceslor de productie,
deprecierea rapida a stocului de cunostinte acumulate in prioada pregatitoare initiala, impun in
mod necesar perfectionarea pregatirii profesionale a populatiei ocupate. Formele de realizare a
acestui proces sunt multiple in functie de profesie si specialitate, de necesitatile intrepriderilor,
de cerintele postului ocupat, de interesul si perspectivele de promovare ale salariatilor,etc.

Pe masura imbunatatirii continutului calitativ al muncii si al rodniciei ei, are loc si o


tendinta obiectiva de crestere a timpului liber pe durata vietii omului, expresie si premisa a
cresterii rolului factorului uman, a gradului de civilizatie, in general.

Cresterea nivelului pregatirii profesionale capata o importanta deosebita pentru formarea


potentialului de munca si valorificarea lui, scoala cu diferitele sale trepte, profiluri si specializari
are un rol hotarator.

Universitaţile din Romania nu dispun de o infrastructura de cercetare de inalt nivel


suficient de dezvoltata, iar cadrele didactice şi studenţii nu sunt implicaţi in cercetare. Implicarea
acestora in activitaţile de cercetare ar duce la creşterea calitativa a pregatirii lor profesionale. In
opinia experţilor in educaţie, aceste probleme trebuie rezolvate prin elaborarea unor planuri de
dezvoltare de calitate şi prin gandire unitara a investiţiilor in cercetare.

4. Criza actuala în educaţie


Rolul educatiei este de a dezvolta abilitati, caractere etice si morale si de a da un set de
cunostinte practice bazate pe fundamente teoretice solide. Sistemul actual bazat pe instruire in
special teoretica si cu aplicabilitate pratica redusa nu are formata si latura educativa.

Criza organizarii sistemului de educatie. Sistemul de educatie nu este organizat pentru


a raspunde specific la nevoile de instruire ale copiilor, tinerilor, adultilor pe directiile lor de
interes si conform cu capacitatile cognitive si cu abilitatile naturale ale acestora. De asemenea
sistemul educativ nu este organizat spre a raspunde la nevoile actuale si de perspectiva a pietei
fortei de munca.

7
Criza respectului fata de drepturile civice si a responsabilitatilor civice. Romania
este cunoscuta tot cu un trist record in privinta lipsei de educatie sociala si civica. Sunt deja
cunoscute reactiile mediului international la adresa modului in care se comporta romanii plecati
la lucru in alte tari, incluzand aici si cetatenii romani de etnie rroma.

Criza abandonului sau neintegrarii scolare. Romania detine in Europa un trist record
la violenta in scoala, la abandonul scolar si locuri sub medie la performatele educatiei in scoala.
Acest lucru se datoreza sistemului scolar incapabil sa ofere diversitate in programele scolare si
specific, aplicabilitate directa, precum si educatie diferentiata sau individualizata.

Criza informatiei si a curriculei. Curricula este suprateoretizata si neaplicativa, plina de


termeni de specialitate neadecvati varstei, neinteresanta si orientata spre trecut, proiectata ne-
creativ si permitand evaluarea prin reproducere directa fara participarea motivata de interesul
pentru cunoastere a elevilor.

Criza integrarii pe piata muncii si a performarii in domeniile de activitate.


Integrarea absolventilor pe piata municii este una dintre problemele majore ale educatiei.
Normele europene prevad necesitatea acestei integrari la maxim patru luni de la absolvire. Acest
lucru este in momentul actual imposibil deoarece cunostintele si abilitatile formate in sistemul
educativ nu coreleaza aproape de loc cu nevoile pietei muncii si datorita faptului ca piata muncii
nu si-a definit inca nevoile de educatie din cauza slabei competitivitati pe care o are. Pe de alta

parte diplomele obtinute in sistemul educativ nu au acoperire valorica prin cunostinte


specifice, astfel incat dau rezultate false asupra cunostintelor si abilitatilor formate, chiar daca
cererea si oferta se intalnesc.

Criza politicilor educationale. In momentul actual Romania este inca ancorata in


modelele educationale ale educatiei industriale, care nu mai corespund realitatilor prezente si a
celor viitoare. Caracteristicile principale ale acestei politici sunt: ancorarea in orientari spre
trecut, o politica de personal ce nu asigura trasee diferentiate in cariera didactica, un sistem de
formare invechit ce ignora cele mai bune practici educationale mondiale, lipsa specialistilor in
educatie la nivelul unitatilor de educatie, o politica deficitara de colaborare cu parintii si
comunitatea etc.

5. Cercetarea stiintifica şi inovarea


În societatea contemporană, caracterizată prin modificări din ce în ce mai rapide, forme
complexe şi în continuă diversificare de producere a valorilor economice, sociale, tehnologice şi

8
creativculturale, la nivelurile local, naţional şi global, universităţile au un rol crescând în
domeniul CDI, cel puţin din următoarele motive:

a) în cadrul universităţilor, prin centrele şi institutele de cercetare ale acestora, ca şi prin


activitatea de cercetare a profesorilor, studenţilor, masteranzilor şi doctoranzilor, se desfăşoară
un volum apreciabil al activităţii de CDI, componenta fundamentală care trebuie să se afirme în
Aria Europeană a Cercetării şi pe plan mondial;

b) universităţile reprezintă principala sursă de pregătire şi formare a viitoarelor cadre de


cercetare pe piaţa muncii, ceea ce impune ca sistemul curricular să prevadă pentru cadrele
didactice nu numai procesele de învăţare şi însuşire a cunoştinţelor ştiinţifice pe structuri
problematice clasice, tradiţionale ci şi obligativitatea de a le preda studenţilor cele mai noi
realizări ale ştiinţei şi tehnologiei (state-of-the-art), precum şi abilităţile şi tehnicile muncii de
creaţie ştiinţifică, competenţă axiologică sau de valorizare, antreprenoriale, de învăţare pe tot
parcursul vieţii (long life learning);

c) universităţile reprezintă un puternic factor de diseminare şi transfer de cunoştinţe


ştiinţifice şi tehnologice, în mediul economic şi social, şi de sprijin pentru învăţarea continuă şi
„alfabetizarea digitală” a populaţiei, condiţie sine qua non pentru formarea şi crearea
cercetătorilor;

d) universităţile îşi intensifică, prin componenta CDI legăturile cu domeniile practice ale
sectoarelor economico-sociale sub forma diferitelor parteneriate şi cooperări, intensificânduse
dimensiunea antreprenorială, pe de o parte, şi servind creşterii competitivităţii agenţilor
economici pentru scurtarea ciclului şi comercializarea ideii prin crearea de reţele de cercetare şi
producţie, de parcuri industriale şi platforme tehnologice, pe de altă parte

Sistemul românesc de CDI a traversat o perioadă extrem de dificilă, subfinanţarea şi


restructurarea întârziata nu au dat şansa de racordare la tendinţele mondiale din ştiinţă şi
tehnologie decât în cazuri izolate, iar sectorul încă fragil al întreprinderilor din România nu a
putut exercita o cerere reală pentru inovare. Practic izolat, sistemul CD s-a fragmentat, diferitele
componente urmărind asigurarea supravieţuirii cu minimul de resurse existente, în principal prin
finanţare publică, în cadrul unor subsisteme în bună măsură formale şi autarhice.

Rezultatele modeste şi slaba colaborare internaţională sunt reflectate în numărul mic de


articole în publicaţii ştiinţifice din fluxul principal de cunoaştere, numărul mic de citări ale
rezultatelor ştiinţifice publicate de autori români, cât şi în lipsa de interes faţă de protejarea
proprietăţii intelectuale.

Într-un context mai larg, nivelul culturii inovării este redus, atât în sectorul
întreprinderilor, cât şi în mediul academic. Inovarea la nivelul firmelor nu a fost consistent

9
susţinută de un sistem de transfer tehnologic funcţional, iar capitalul de risc poate fi considerat
absent.

Cercetarea ştiinţifică românească, este vizibilă la nivel mondial, dar lipseşte cu


desăvârşire. Un studiu realizat de National Science Board din SUA plasează România pe
ultimele locuri în lume la capitolele producţie ştiinţifică şi cheltuieli cu cercetarea. Locul
României în lume este o oglindire a indiferenţei autorităţilor faţă de acest domeniu, dar şi a lipsei
de pregătire a personalului.

Se inoveaza prea putin in Romania. Universitatile noastre produc si transmit cunoastere


tinerelor generatii la standarde mult prea scazute. Exista putine industrii care folosesc in mod
intensiv tehnologie noua.

Finanţarea deficitară este cauza principală a rezultatelor obţinute. Însă între finanţare şi
rezultate mai sunt o serie de manifestări intermediare, vizibile precum : scăderea atractivităţii
pentru învăţământul din domeniul ştiintific, scăderea atractivităţii pentru job-uri în cercetare în
rândul absolvenţilor etc.

Comparativ cu SUA, Europa atrage mai puţine talente, personalităţi de înaltă competenţă
fie în învăţământ, fie în cercetare. Nu întâmplător Consiliul European de la Barcelona 2002 şi-a
propus să facă din Europa la orizont 2010 „destinaţia cea mai atractivă pentru studenţii,
universitarii şi cercetătorii din alte zone ale lumii.” Cu toate că, atât UE cât şi SUA sunt
beneficiare ale mobilităţii educaţionale, cea mai mare parte a studenţilor din Asia şi Africa aleg
SUA; numărul studenţilor europeni care studiază în SUA este de 2 ori mai mare decât cel
al studenţilor americani. În plus – un fapt semnificativ privind orientarea celor două mari
categorii de ştiinţă- în timp ce primii obţin în SUA diplome complete la nivel avansat, americanii
vin în Europa pentru perioade scurte, majoritatea optând pentru ştiinţe umane şi sociale. Deşi
Europa „produce” mai mulţi licenţiaţi şi doctori în ştiinţe decât SUA sau Japonia – 25% din
numărul de licenţiaţi faţă de 21,9% în Japonia şi 17,2% în SUA -, ponderea cercetătorilor în
populaţia activă a Europei este inferioară celei din SUA şi Japonia. În UE la 1000 de locuitori
revin 5,4 cercetători, în SUA - 8,7 cercetători, iar în Japonia – 9,7 cercetători.

6. Motivatia in educatie
Motivatia profesorilor este una dintre cele mai importante componente ale unui sistem de
invatamant performant. Nivelul salarial al dascalilor din Romania a fost mult timp foarte scazut,
si inca mai este pentru o parte a acestora. Rezultatul muncii profesorilor intereseaza intreaga
societate. Dintre factorii motivanti pentru profesori, enumeram : mediul de lucru pozitiv, sprijin

10
moral si tehnologic, recunoastere publica a muncii bine facute, siguranta postului, respectul
de sine sau atingerea potentialului maxim in profesie, castigul salarial.

Reflectand asupra acestora factori putem concluziona ca mediul educational din Romania
nu este intrutotul unul pozitiv, profesorii neavand siguranta locurilor de munca, eforturile nu le
sunt recompensate corespunzator. Toate acestea conduc la scaderea actului educational national.

In ceea ce priveste elevii si studentii, putem afirma ca acestia nu sunt motivaţi


corespunzător prin facilităţi sau burse atractive, sunt slab informaţi şi nu au condiţii optime
pentru practică, iar mulţi dintre ei acuză lipsa securităţii în campusurile studenţeşti.

O problema a universitaţilor este lipsa de motivare a studenţilor şi faptul ca aceştia nu


beneficiaza de condiţii optime pentru practica. Mai mult, foarte mulţi dintre studenţi sunt deja
angajaţi in timpul facultaţii pentru ca altfel nu au cum sa se intreţina şi işi neglijeaza cursurile.

Avand in vedere motivatia scazuta pentru invatamantul romanesc, multi tineri urmeaza o
forma de invatamant doar pentru obtinerea unei diplome.

7. Eficienta
Dezvoltarea sistemelor nationale de învatamânt si formare profesionala este considerata
ca un raspuns eficient la provocarile economice viitoare. În termeni societali, functia
fundamentala a unui sistem de învatamânt profesional si tehnic eficient este de a furniza
societatii pe care o serveste forta de munca apta, adaptabila si mobila, capabila sa demonstreze
competentele cerute pe piata muncii, la nivel local si national adaptate stadiului de dezvoltare a
tehnologiilor, capabile sa anticipeze într-o anumita masura evolutia tehnologica. Pentru a deveni
si a ramâne competitiva într-o economie de piata, forta de munca trebuie sa dezvolte competente
adaptabile si sa atinga standarde de pregatire care îi vor permite sa raspunda atât nevoilor
prezente, supuse unui permanent proces de schimbare, cât si dezvoltarii unei societati bazate pe
cunoastere.

8. Promovarea educatiei
Promovarea unui invatamant de calitate in Romania se poate realiza daca se iau in
consideratie urmatoarele actiuni:

11
 promovarea cooperării structurate între instituțiile de învățământ superior și
promovarea unei oferte de înaltă calitate în domeniul învățământului superior, care să prezinte o
valoare adăugată specific europeană și care să fie atractivă atât în Uniunea Europeană, cât și în
afara frontierelor acesteia, în vederea creării de centre de excelență;
 contribuția la îmbogățirea reciprocă a societăților prin dezvoltarea calificărilor
femeilor/bărbaților pentru ca acestea/aceștia să dispună de competențe adaptate, în special în
ceea ce privește piața muncii, și să aibă o largă deschidere spirituală și o experiență
internațională;
 contribuiția la dezvoltarea resurselor umane și a capacității de cooperare
internațională a instituțiilor de învățământ superior din țările terțe prin intermediul unor fluxuri
sporite de mobilitate între Uniunea Europeană și țările terțe.

3. NIVELUL CORUPȚIEI ÎN EDUCAȚIE

Sectorul educational este al doilea mare sector din bugetul global si oportunitatile pentru
practici corupte sunt numeroase. Este dificil a se masura prevalenta coruptiei, dar este corect a se
estima ca aceasta este larg raspandita in toata lumea.

In cazul in care coruptia este foarte mare exista un risc crescut ca increderea sociala sa
dispara si ca potentialul educational de dezvoltare al intregii tari sa fie subminat.

Adolescentii adesea se familiarizeaza cu termenul de coruptie inca din invatamantul


preunversitar si mai apoi din cel universitar. Cand se intampla acest lucru, un rol central al
sectorului educatiei – si anume impartasirea valorilor etice si de comportament – devine
imposibil, rezultand in acte de coruptie care devin norma la toate nivelurile societatii.

Definitia de coruptie in educatie deriva din problemele generale stabilite ale coruptiei. Ca
si in alte domenii, aceasta include abuz de autoritate pentru castigul material. Dar pentru ca
educatia este un important bun public, standardele ei profesionale includ mai mult decat bunuri
materiale, in consecinta definitia coruptiei in educatie include atat abuzul de autoritate pentru
castig personal cat si pentru castig material.

Coruptia vizeaza un ansamblu de activitati imorale, ilicite, ilegale realizate nu numai de


indivizi cu functii de conducere sau care exercita un rol public, ci si de diverse grupuri si
organizatii, publice sau private, in scopul obtinerii uor avantaje materiale sau morale sau unui
statut social superior prin utilizarea unor forme de constrangere, santaj, inselaciune, mituire,
cumparare, intimidare.

Formele corupției în educație

12
Educatia reprezinta esenta bunului public, dar lista de mai jos puncteaza probleme ale
coruptiei care afecteaza atat calitatea sistemului educational, cat si echitatea, dimensiuni care nu
pot fi usor separate.

1. Locuri la scoala “licitate” la cea mai inalta oferta


2. Copii din anumite comunitati sunt defavorizati admiterii, in timp ce altii sunt supusi
la plati suplimentare
3. Deturnare de fonduri destinate materialelor didactice, imbunatatirilor cladirilor
scolare, etc
4. Note obtinute prin dare de mita profesorilor. De obicei preturile sunt cunoscute
dinainte si se asteapta plata in avans.
5. “Tutoring” privat care rezulta la scaderea motivatiei cadrelor didactice in
detrimentul elevilor care nu pot plati
6. Personalul didactic care abuzeaza si exploateaza elevii in diferite forme (verbal,
fizic, sexual, etc)
7. Subiecte de examen vandute in avans
8. “Profesorii Ghost”, care exista doar pe statele de plata; afecteaza relatia profesor –
elev si previne profesorii someri de la incadrarea pe pozitiile vacante
9. Absenteism ridicat; licente si diplome obtinute la negru sau pe motive false si mita
10. Mita pentru auditori pentru a ascunde neregulile si chiar campanie electorala.

Consecinte ale coruptiei


Coruptia in limitele ei actuale are un impact major atat la nivel cultural cat si la nivel
social.

o Cresterea ratei abandonului scolar

• Scaderea calitatii informatiei

• O influenta adversa sensibila politica, religioasa si etnica

• Inegalitate pe motive financiare

• Nivelul coruptiei influentat de urmatorii factori si cauze

o Factorii economici – stimulente mari pentru coruptie

o Lipsa de reglementari transparente si criterii clare – rezulta oportunitati

o Factorii sociali – dorinta de impunere si de urmare in ierarhie.

o Structuri organizationale si mecanisme de control inadecvate – riscuri crescute

13
o Lipsa resurselor umane corespunzatoare – educatie “condusa dupa ureche”

• Lipsa de implicare a comunitatii

• Accesul limitat la informatie

Indicatori pentru coruptie

1. Indicele de Perceptie al Coruptiei (IPC)


Indicele de Percepţie a Corupţiei TI a fost lansat pentru prima data in anul 1995 si este
unul dintre cele mai cunoscute instrumente utilizate de TI. Este un indice compozit, care se
bazează pe datele privind corupţia din sondajele specializate efectuate de mai multe instituţii
independente de renume. El reflectă opinia oamenilor de afaceri şi a analiştilor din întreaga lume,
inclusiv a experţilor din ţările evaluate. Transparency International deleagă realizarea Indicelui
de Parcepţie a Corupţiei domnului Johann Graf Lambsdorff, un professor universitar stablit în
Passau, Germania
Sondajele folosite pentru elaborarea IPC pun întrebări legate de folosirea incorectă a funcţiei
publice în beneficiu particular, punând accentul, de exemplu, pe luarea de mită de către oficiali
pentru achiziţii publice, delapidarea fondurilor publice sau întrebări care verifică puterea
politicilor anticorupţie, în acest fel determinând atât corupţia politică, cât şi cea administrtivă.

2. Barometrul Global al Coruptiei (BGC)


Barometrul Global al Corupţiei este un sondaj de opinie ce masoară percepţia publicului
larg asupra corupţiei şi experienţele oamenilor legate de acest fenomen. Barometrul colectează
opiniile publicului asupra celor mai corupte elemente ale sectorului public, asupra acelor aspecte
ale vieţii (viaţa de famile, mediul de afaceri sau cel politic) cel mai afectate de coruptie, precum
şi asupra acţiunilor întreprinse de guverne pentru a lupta împotriva corupţiei
Pentru fiecare ţară inclusă în cercetare a fost ales un eşantion reprezentativ pentru
publicul larg. Respondenţii sunt bărbaţi şi femei cu vârste de peste 15 ani. Unele eşantioane sunt
nationale, altele urbane; cercetătorii au avut grijă ca toate eşantioanele să corespundă
caracteristicilor populaţiilor naţionale şi mondiale.
Sondarea opiniei publice este realizată de către Gallup International pentru Transparency
International, ca parte a studiului “Voice of the People”. Includerea sau excluderea unei tari din
Barometru depind in principiu de Gallup International si reţeaua sa de asociaţi, însă, în unele
cazuri, sondajele de ţară au fost realizate de către filiale naţionale ale TI sau alte organizaţii.
3. Indicele Platitorilor de mita (IPM)
Indicele Platitorilor de Mita ste un clasament a 30 de ţări exportatoare în funcţie de
dipoziţia firmelor lor de a da mită în afara graniţelor naţionale. Sondajul urmăreşte folosirea
mitei de către companiile al căror cartier general se află într-una din cele 30 de ţări mari

14
exportatoare ale (în termeni regionali sau globali). Se bazează pe două întrebări adresate unor
persoane cu poziţii executive din companii, care sunt chestionaţi cu privire la practicile firmelor
străine din ţara lor

Factori pentru scaderea coruptiei

• Administratiile independente politic

o Norme clare de gestionare si proceduri

o Criterii clare de admitere pentru elevi si studenti

o Coduri de conduitaa

o Norme privind conflictul de interese

o Implicarea parintilor, profesorilor si societatii in planificare si managent

o Acces la informatie

Programe anti-coruptie

Inca sunt in stadiul in care publicul mai poate fi educat. In acest sprijin vin si urmatoarele
programe:

1. In anul 2009 a fost lansat “Fondul pentru programe anticoruptie al ONG-urilor”,


program finantat Phare care are data limita de depunere a proiectelor 15 decembrie 2010.

2. Programul anticoruptie ARDOR in alianta cu APD - “Tineri corecti”

4. TRADIȚIA ÎN EDUCAȚIE

Învățământului românesc poate fi structurat în paralel cu liniile de formare a statului


român. Perioada de înainte de 1800 a fost marcată de oportunitățile limitate din educație. Crearea
statului Român modern la începutul secolului al 19-lea duce la o creștere a interesului în
domeniul educației, precum și o construcție treptată a unui sistem de învățământ. În perioada de
după primul război mondial caracteristicile educației s-au schimbat prin integrarea diferitelor
sisteme, datorită creșterii teritoriale și a numărului de cetățeni. La finele celui de-al doilea război
mondial sistemul educațional liberal a fost schimbat cu un sistem tipic sovietic.
EDUCAȚIA ÎNAINTE DE 1800
Această perioadă a fost dominată de o educație religioasă. Greaca și latina au fost
dominante. În Muntenia, istoria învățământului superior a început la sfârșitul anului

15
17. Constantin Brâncoveanu, domnitorul Tării Românești, a fondat Academia Domnească de la
București in 1694. Educația a fost disponibilă numai în limba greacă.
În 1776, Alexandru Ipsilanti, domnitorul Țării Românești, a introdus noi cursuri în cadrul
Academiei. De la acea dată, franceza și italiana au început să fie predate de asemenea.
Învățământul privat a fost, de asemenea disponibil. În Moldova, un Colegiu Latin este fondat
la Cotnari, lângă Iași, de către Ioan Iacob Heraclid (1561-1563) și în următorul secol, Colegiul
Vasilian își va deschide porțile pentru circa 20 de ani. În cele din urmă, în 1707, Antioh
Cantemir fondează Academia domneasca din Iași, o instituție similară cu Academia domnească
de la București. Ambele Academii vor fi desfințate în 1821 și vor fi înlocuite cu alte instituții de
învățământ în limbă română (Colegiul Sfântul Sava și Academia Mihăileană).
Încă din secolul al XIV-lea, sașii din Transilvania au început să înființeze școli primare,
astfel că la începutul secolului al XVI-lea exista câte o școală primară în aproape fiecare comună
săsească. În 1541 s-a înființat primul gimnaziu săsesc, iar în anul 1722 s-a introdus învățământul
obligatoriu pentru națiunea săsească. În Transilvania, conform regulilor austriece, cea mai mare
parte a educației a fost fie în limba germană fie in latină. Structurile medievale, cum ar fi șerbia
și un puternic sistem de bresle au supraviețuit până în secolul al 19-lea. Astfel, a fost o educație
religioasă sau de breaslă. Alfabetizarea a fost destul de scăzută, în toate provinciile românești.
Educația modernă, cu toate acestea, începe să apară și în Transilvania și Banat, școlile au
apărut în orașele mari (cum ar fi Cluj sau Timișoara). În Bucovina, Liceul Teologic, care mai
târziu a devenit Universitatea din Cernăuți a fost format pe regulile austriece.
EDUCAȚIA ÎN SECOLUL AL 19- L E A ȘI ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL 20- L E A
Această perioadă a fost marcată de organizarea educației în teritoriile care mai târziu
urmau să formeze România Mare. Teritoriile aflate sub puterea habsburgică aveau un avantaj, în
1786, la Sibiu, a fost creată Școala de Teologie. Școala a fost unită 1844 cu o Academie de drept,
înființată de minoritatea germană. În 1887, Academia a fost desființată. Transilvania a avut o
rețea de școli mai mici (inclusiv în sate mai mari) și școli secundare (gimnaziale). Alfabetizarea a
fost mai mare în această regiune (Transilvania și Bucovina, pentru întreaga perioadă). Mulți
dintre scriitorii români din aceasta perioadă (cum ar fi Ioan Slavici, Mihai Eminescu, au studiat
sau a debutat în această regiune). Această situație a durat până în 1867, când, dominația peste
Transilvania a fost transferată la Ungaria în nou formatul imperiu Austro-Ungar.
După transferarea dominației la Ungaria (ca parte a Imperiului Austro-Ungar), cele mai
multe școlii de limba germană și română au fost închise, maghiara a devenit principala limba în
adminstrație și cele mai multe organizații culturale românești au fost închise. Lent, de-a lungul
anilor 1870 și 1880, au fost redeschise, de cele mai multe ori ca organizații private, și, uneori, la
un pas de legalitate (și, de obicei, susținute de grupări culturale de români, cum ar fi ASTRA),
continuând să ofere chiar și educație in limba română.

16
În Valahia și Moldova, educația de la inceputurile secolului al 19-lea a fost dezorganizată
și limitată - școlarizarea a fost disponibilă numai la orașe, în mod frecvent funcționau pe lângă
biserici și mănăstiri, în timp ce învățământul superior a fost organizat ad-hoc și cu condiții
iregulate, mai degrabă, în așa numite seminarii și pensii (dintre care unele au supraviețuit, ca
licee chiar și în ziua de azi (cum ar fi Colegiul Național Sfântul Sava din București si primele
două universități - în Iași în 1860 și în București în 1864). Reformele ortografice din 1862 au
permis un sistem unic de educație pentru tot teritoriul României.
Anii 1880 au fost marcați de alte reforme, ministrul educației Spiru Haret creează un
ambițios program reformă și modernizare în învățământ. Programul lui a fost un amestec de
educație și de construire a națiunii - foarte reușit în alfabetizarea zonelor rurale. Programul lui a
implicat deschiderea a nenumarate școli în zona rurală (uneori nu mai mult de o cameră cu un
profesor, o tablă, o hartă și un steag), reorganizarea a ridicat și modernizat sistemul de
învățământ și, practic a creat învățământul superior tehnic românesc de la zero. Datorită
reformelor duse de el în sistemul de învățământ, multe instituții de învățământ îi poartă numele și
este chiar și astăzi asociat cu educația.
Sistemul de învățământ a fost, totuși, destul de limitat. Au existat foarte puține cadre
didactice (media a fost de 82 de studenți la un profesor în 1908-09, în zonele rurale, și 56 în
mediul urban), precum și ratele de abandon, chiar și în primii patru ani de școlarizare obligatorie
au fost foarte mari (până la 30 % în 1910/11). Alfabetizare, în special în zonele rurale, a fost
extrem de scăzută, fiind estimată la aproximativ 25-30% pentru mediul rural, de sex masculin și
în jur de 80-85% pentru zona urbană, de sex masculin din aceeași cohortă (Hoivik, 1974, p.283) .
EDUCAȚIA ÎNTRE 1918-1949
Două probleme trebuiau să fie depășite, după 1918 - în primul rând, integrarea a nu mai
puțin de patru sisteme de învățământ diferite datorită uniri a celor patru provincii
istorice Bucovina,Transilvania și Basarabia, și în al doilea rând, nevoia de industrializare și
modernizare pe care societatea o întâmpină. Ministrul Constantin Angelescu a avut un rol
esențial în modelarea inter-război a sistemului de învățământ din România. Modelul lui Spiru
Haret a fost păstrat, iar, modelele sistemelor austriac și maghiar răspândite
în Transilvania și Bucovina au fost eliminate.
Până în 1941, au existat diferențe între tipul de educație primită de către copii de vârstă
școlară în zonele rurale și urbane - fiecare a fost adaptata la nevoia de forță de muncă din zona
respectivă. Diferențele puteau fi foarte mari, elevii din școlile rurale care se transferau în școlile
urbane trebuiau să repete anumiți ani, pentru a se putea adapta sistemului educativ. Liceele de
asemenea, au fost modernizate - învățământul clasic a fost simplificat într-o măsură (limbile
moderne și limbile clasice au fost comasate în ceea ce a devenit programa de studii sociale), iar

17
învățământul tehnic s-a îmbunătățit semnificativ pentru a furniza tehnicieni si muncitori pentru
fabricile care au fost construite în toată țăra.
Dictatura legionar-fașcistă și al doilea război mondial au marcat sistemul educațional,
mulți profesori universitari fiind uciși sau forțați să se pensioneze. Cu toate acestea, ocupația
sovietica, a schimbat fundamental sistemul de învățământ românesc, rotind-o de la un sistem
liberal, de inspirație franceză la un sistem educațional de tip stalinist.
EDUCAȚIA ÎNTRE 1945-1990
Această perioadă poate fi împărțită în trei perioade mai mici, bazate pe cele trei reforme.
Prima dintre ele a fost reforma din 1948/1949, care în esență a instalat un sistem copie a
sistemului educațional din URSS, cea de-a doua a fost de reforma din 1958, care a liberalizat mai
multe segmente ale sistemului de învățământ, precum și cel de-al treilea din 1972, care din nou
restricționa sistemul, precum și readucerea ideologiei național-stalinistă în sistemul educațional.
Aceste reforme urmau modelul schimbărilor din societatea românească, după vizita
lui Nicolae Ceaușescu din China și Corea de Nord.
În prima perioadă (1949-1958) întregul sistem educațional a fost sub controlul Partidului
Comunist Român, sprijinit de Uniunea Sovietică. Educația a fost considerată de către guvernul
comunist, ca un instrument important de a controla oamenii și de a crea "omul nou". Reformele
din 1949 au fost esențiale în distrugerea sistemului vechi și crearea unei noi versiuni.
În primul rând, un număr mare de educatori și profesori au fost arestați sau uciși, iar cei
mai puțini calificați, dar cadre ascultătoare de partid le-au luat locul. Clasică divizare între liceele
tehnice, clasice și școlile profesionale au fost eliminate complet - școlile au fost segmentate pe
trei niveluri (grupuri școlare, școli și universități de mijloc), care ofereau o educație identica la
toata lumea.
Cele mai multe universități au fost retrogradate la nivelul de institute tehnice. Toate
scolile private și religioase au fost închise și au fost preluat de către stat (care le-au limitat sever).
Noi materii au fost introduse - rusa a devenit obligatorie la toate nivelurile iar franceza a fost
eliminată. Ateismul stințific a luat locul religiei, iar materia despre studiul sovietic a devenit
foarte răspândită.
Cele mai multe științe sociale au fost suprimate complet, sau comasate - sociologia a fost
aproape interzisă, psihologia, dreptul și filozofia au fost reformate pe baza dogmei staliniste.
Cenzura a devenit foarte răspândită - mulți autori clasici fiind interziși pe loc, iar proletariatul
si realismul socialist au devenit normă în artă, știință și educație scolară obligatorie a crescut la 7
ani.

18
Partidul Comunist Român sa implicat în procesul educațional prin crearea de organizații
în interiorul școlilor (ca de exemplu Pionierii și Uniunea de Muncă pentru Tineret). Cu toate
acestea, au existat unele realizări - unul, tipic pentru regimurile totalitare, alfabetizarea în masă,
fiind realizate campanii de educație pentru adulți (alfabetizarea a sarit la peste 90% în această
perioada) precum și apariția educației în limbile minorităților (în special în limba maghiară).

EDUCAȚIA DUPĂ 1990


Înca de la Revoluția română din 1989, sistemul de învățământ românesc a fost într-un
continuu proces de reorganizare care a fost atât lăudat cât și criticat. În conformitate cu legea
educației (adoptată în 1995), sistemul educativ românesc este reglementat de către Ministerul
Educației, Cercetării și Inovării (MECI). Fiecare nivel are propria sa formă de organizare și este
subiectul legislației în vigoare.
Grădinița este opțională între 3 și 6 ani.
Școlarizarea începe la vârsta de 7 ani (câteodată la 6 ani) și este obligatorie până în clasa
a 10-a (de obicei, care corespunde cu vârsta de 16 sau 17).
Învățământul primar și secundar este împărțit în 12 sau 13 clase.
Învățământul superior este aliniat la spațiul european al învățământului superior.
Sistemul oferă următoarele diplome: de absolvire (absolvirea școlii generale, fără
examen), Bacalaureat (absolvirea liceului, după examenul de Bacalaureat), licență (Cadru de
absolvirea a Universității, după un examen și / sau a tezei), Masterat (diplomă de master, după o
teză și, eventual, un examen), Doctorat (doctor, după o teză).
Primii patru ani sunt predați de către un singur profesor (învățător), pentru majoritatea
elevilor. Alte cadre didactice sunt folosite numai pentru câteva discipline de specialitate (de
limbi străine, informatică, etc.). Cursurile sunt reconfigurate la sfârșitul clasei a parta, pe baza
performanțelor academice. Selecția pentru clase se face pe baza testelor locale.
Începând cu clasa a 5-a, elevii au un alt profesor pentru fiecare materie. În plus, fiecare
clasă are un profesor desemnat pentru a fi îndrumătorul clasei (diriginte).
Studiile liceale sunt de patru ani, doi obligatorii (a 9-a și a 10-a ), doi neobligatorii (a 11-
a și a 12-a). Nu există examene între a 10-a și a 11-a ani. Sistemul național de învățământ
superior este structurat pe 3 niveluri de studii universitare: studii universitare de licență, de
masterat și doctorat.

19
În 2004, aproximativ 4.4 milioane din populație era înscrisă la școală. Dintre aceștea,
650.000, în grădiniță, 3.11 milioane (14% din populație), în învățământul primar și secundar și
650.000 (3% din populație) la nivel terțiar (universități). În același an, rata de alfabetizare a
adulților români era de 97,3% (al 45-lea la nivel mondial), în timp ce raportul combinat brut de
înscriere în sistemul educațional primar, secundar și terțiar a fost de 75% (al 52-a din întreaga
lume).
Asociația Ad Astra a cercetătorilor români a publicat ediția din 2007 a topului
universităților din România. Acest top, aflat la a 3-a ediție, cuprinde un clasament general,
respectiv un clasament pe domenii științifice, care reflectă pregătirea și performanța științifică a
cadrelor didactice ale universităților. Clasamentele sunt realizate pe baza articolelor științifice
publicate de personalul universităților în reviste științifice recunoscute pe plan internațional.
În clasamentul general, pe primele locuri se situează Universitatea Alexandru Ioan Cuza
din Iași (locul 1), Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj (locul 2) și Universitatea din
București (locul 3).
Comparativ cu țările UE, competitivitatea forței de muncă din România din punct de
vedere al educației și competențelor (abilităților) este încă redusă. În cadrul PISA, aproximativ
70% din elevii de 15 ani din România au avut performanțe situate sub nivelul cerut pentru un loc
de muncă modern, față de 37% din elevii de 15 ani din Uniunea Europeană. Nivelul indicatorilor
privind educația în România este scăzut comparativ cu al celor din UE.

5. STAREA ACTUALĂ ÎN EDUCAȚIE


In conformitate cu legea nr. 84 din 24 iulie 1995 - Legea Invatamantului - cu modificarile
si completarile ulterioare, sistemul educational este structurat pe mai multe nivele si este
reglementat de Ministerul Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului.
Sistemul de învățământ preuniversitar
Sistemul national de învatamânt preuniversitar cuprinde unitati de învatamânt public,
privat si confesional acreditate.
a) invatamant prescolar: grupa mica; grupa mijlocie; grupa mare, pregatitoare pentru
scoala;
b) invatamant primar: clasele I-IV;
c) invatamant secundar, care cuprinde:
o invatamant secundar inferior, organizat in doua cicluri care se succed: gimnaziu, clasele V-
VIII, si ciclul inferior al liceului sau scoala de arte si meserii, clasele IX-X;
o invatamant secundar superior: ciclul superior al liceului, clasele XI-XII/XIII, precedat, dupa
caz, de anul de completare;

20
d) invatamant postliceal;
e) invatamant superior: invatamant universitar si invatamant postuniversitar.
Invatamantul prescolar, primar, secundar si postliceal constituie invatamantul
preuniversitar. Ciclul inferior si ciclul superior al liceului constituie invatamantul liceal. Scoala
de arte si meserii si anul de completare constituie invatamantul profesional.
Invatamantul primar si secundar inferior constituie invatamantul obligatoriu.
Invatamantul preuniversitar este subordonat, prin inspectoratele scolare, Ministerului
Educatiei, Cercetarii si Tineretului, iar invatamantul superior este coordonat de Ministerul
Educatiei, Cercetarii si Tineretului, cu respectarea autonomiei universitare.
Sistemul de invatamant superior este impartit in:
o Studii universitarede scurta durata (3 ani) si studii universitare de lunga durata (4-6 ani).
o Postuniversitar: se realizeaza prin: studii aprofundate de specialitate, masterat (2-4
semestre), studii academice postuniversitare, doctorat, studii postuniversitare de specializare
si cursuri de perfectionare

Care este situatia invatamantului azi?

In contextual actual, decidentii politici si cei din educatie, declara la unison nevoia unei
reforme în sistemul de educație românesc. In ultimii ani, s-a incercat in nenumarate randuri
restructurarea sistemului de invatamant, eleborarea si implementarea unei noi legi care să ofere o
educație performanta si de calitate in toate institutiile de invatamant.

In momentul actual al anului 2010, se impune din ce in ce mai mult, sub presiunea
partenerilor din invatamant, o dezbatere publică pe fondul legilor educaţiei care să implice cât
mai mulţi actori interesaţi, de la sindicate, studenţi, elevi, la părinţi, directori de şcoli, rectori ai
universităților de stat și private, asociaţii profesionale, dar şi experţi în domeniul reformei
educaţionale. Fără negocierea cu toate aceste categorii reforma nu va putea fi implementată şi va
eşua lamentabil.

Legile care vor fi adoptate trebuie să întrunească majorităţi altele decît politice,
majoritatea celor care au de suferit consecinţele lor. Disputele intre decidentii din educatie se
concentreaza pe doua mari teme privind sistemul de educație, și anume: managementul și
finanțarea.
Starea actuala a învățământului preuniversitar
România participă, începând cu anul 2001, Programme for International Student
Assessment iniţiat de OECD. PISA este o evaluare standardizată internaţional, proiectată
împreună de către ţările participante. Începând din 2000, s-a administrat în încă 11 ţări.
PISA acoperă trei domenii principale: citire/lectură; matematică; ştiinţe. În urma
procesării şi interpretării rezultatelor din testarea principală, se realizează un profil de bază al

21
cunoştinţelor şi deprinderilor elevilor testaţi. Aceste informaţii (indicatori contextuali referitori la
relaţia dintre rezultatele elevilor şi caracteristicile şcolii lor, precum şi indicatori ai tendinţei,
ilustrând modul în care se schimbă rezultatele/performanţele elevilor de-a lungul timpului).
Ca metode sunt utilizate teste scrise, durata evaluării acoperind un total de două ore
pentru fiecare elev testat; După procesarea şi interpretarea rezultatelor din testarea principală
rezultă un profil de bază al cunoştinţelor şi deprinderilor elevilor testaţi pentru toate cele trei
domenii evaluate.
Elevii romani au obtinut in ultimii ani scoruri tot mai scazute la evaluarile internationale,
invatamantul romanesc fiind surclasat de cel bulgaresc, cel unguresc si de cel lituanian.

Situatia actuală a învatamântului superior


Pe plan educational, ultimele decenii sunt caracterizate de o serie de schimbari
fundamentale în special în ceea ce privește învatamântul superior în România. Pe de o parte, a
crescut numarul absolventilor de studii superioare, de licenta, masterat, doctorat. Pe de alta parte,
de-a lungul timpului au izbucnit multe scandaluri privind slaba a învatamântului în universitati,
coruptia, lipsa de transparenta financiara, diplomele falsificate etc. Cum s-a ajuns aici?
Ca numar de studenti, România a ajuns din urma Uniunea Europeana
În numai un deceniu numarul studentilor s-a triplat, în conditiile în care în aceeasi
perioada schimbarile demografice au facut ca populatia de vârsta 18-24 ani sa scada cu aproape
400.000 (15%). A crescut rata de participare a acestora la studiile tertiare (de la 11% la 28%) si
proportia persoanelor adulte înscrise la studii universitare (peste 25 de ani, de la 7% la 14%)2. În
plus, numarul celor înscrisi la master si doctorat a crescut mai rapid decât al celor înscrisi la
programele de licenta. Practic România a înregistrat un proces rapid de convergenta cu statele
membre UE, fiind în momentul de fata aproape de media europena (Fig. 1 si 2). Totusi, în
populatia generala.

Fig. 1 Numărul de studenți 1997 -2007

22
Fig. 2 Rata de participare

Totusi, în populatia generala, ponderea celor cu studii superioare ramâne în continuare


printre cele mai scazute, cu perspectiva de a ajunge la nivelul european doar pe termen lung.
Asadar, problema de acces la educatia tertiara evidenta chiar la începutul decadei s-a
diminuat, însa aceasta expandare rapida în volum a pietei de educatie universitara a creat
probleme noi. În primul rând, a fost relativ usor sa se includa în sistem un numar tot mai mare de
tineri care voiau diplome, pentru ca cererea de educatie reprimata în anii ’80 crea o presiune
naturala în aceasta directie. Practic, cohortele de vârsta fortau portile universitatilor, iar acestea
din urma n-au avut decât sa le întredeschida pentru ca decalajul în populatia de studenti sa fie
recuperat spectaculos (vezi Fig.2 ).

23
Metoda de finantare per capita de student echivalent, introdusa în 1997-1998 si descrisa
în sectiunea precedenta, a constituit un stimulent puternic pentru universitatile publice de a
admite tot mai multi cursanti (si de a-i tine cât mai mult în programele de studii). Pe de alta parte
însa, resursele universitatilor – si în primul rând resursa umana – nu aveau cum sa tina pasul cu
acesta crestere brusca în numar a studentilor, departamentelor si programelor de studiu, atât la
nivel under-graduate, cât mai ales la nivel de Master. Au aparut si s-au extins foarte mult în
special universitatile private (însa nu doar acestea), în multe orase de provincie, ceea ce a sporit
cererea de resursa umana calificata. Ori, în intervalul a doar 10 ani corpul profesoral nu avea de
unde sa recruteze si sa califice personal specializat pentru a raspunde nevoilor unei populatii de
studenti aproape triple (vezi Fig. 3), mentinând în acelasi timp standarde înalte de predare.

Acesta este unul din factorii importanti care explica diluarea continutului actului
educational, scaderea calitatii si tendinta în crestere de a traduce pregatirea pentru o diploma într-
o serie de etape pur formale, de bifare a unor rubrici (si eventual plata unei taxe), evidenta mai
ales în programele de învatamânt la distanta.

În al doilea rând, accesul largit nu a înseamnat automat si un acces echitabil. În mare


parte din sistemele de educatie superioara din Europa, exista diferente de acces si succes (în
sensul finalizarii studiilor) în functie de situatia socio-economica.

Un studiu Eurostat1 utilizând nivelul de educatie al parintilor ca proxy pentru situatia


socio-economica observa ca, în UE, dintr-o suta de persoane ai caror parinti au cel mult studii
gimnaziale doar 17 au absolvit o universitate. Pentru cei ai caror parinti au terminat liceul, cifra
urca la circa 32%, iar pentru cei cu parinti cu studii superioare, ajunge la 63%.

Pentru România situatia este îngrijoratoare în special pentru cei care provin din familii cu
un nivel educational scazut si din mediul rural, acestia fiind puternic subreprezentati în
universitati. Doar 3% din studenti provin din familii ai caror parinti au cel mult gimnaziu, în
conditiile în care acesta este nivelul de educatie pentru 34% din populatia adulta. În acelasi timp
40% din studenti vin din familii cu educatie academica, desi în populatia adulta doar 9% au
studii universitare si postuniversitare (vezi Fig.3).

Pentru România se observa, de asemenea, diferente mari rural-urban: doar 5-6% din
studenti provin din mediul rural2. Atât în cazul celor din familii dezavantajate, cât si în cazul
celor din rural, principalul motiv pentru aceste inegalitati este lipsa calificarile educationale
necesare pentru accesul în universitati. Vedem rezultatele esecului învatamântului pre-universitar

1
Eurostat – Bologna
2
Comsa et al (2007) Sistemul Universitar Românesc, Opiniile cadrelor didactice si ale studentilor, Fundatia Soros
România (FSR).

24
de a asigura acoperire universala sau educatie de calitate pentru zona rurala si pentru grupurile
dezavantajate socioeconomic.

Pe de alta parte, cei din grupurile defavorizate care finalizeaza nivelul de educatie necesar
intrarii la facultate, doar o mica parte îsi continua studiile din cauza costurilor ridicate implicate.
Astfel, dupa cum observa un studiu al Bancii Mondiale3, 37% din populatia de vârsta 19-21 de
ani din mediul rural sunt absolventi de liceu, dar cinci ani mai târziu doar 4% dintre acestia au o
diploma de studii superioare.

Fig. 3 Grupuri defavorizate si reproducerea elitelor

Pentru absolventii de liceu din familii sarace situatia este similara. Statul nu a raspuns în
niciun fel inechitatilor de acces. În continuare fondurile de ajutor pentru studenti constau în burse
mici alocate netintit unui numar mare de studenti si nu s-au dezvoltat niciun fel de scheme de
credite avantajoase etc. De asemenea, în procesul Bologna s-a recomandat dezvoltarea de rute
netraditionale de access în educatia tertiara bazat pe recunoasterea învatarii anterioare (RPL),
România este printre cele 8 tari care nu a dezvoltat în niciun fel de programe de acest gen4.

Materialul Bancii Mondiale citat anterior conchide chiar ca “în prezent, sprijinul financiar
acordat de stat studentilor pare mai curând sa accentueze, decât sa amelioreze, rezultatele
3
Introducerea unei scheme de credite pentru studenti în România. Document de lucru. Banca Mondiala si
Guvernul României, 2008.
4
Orr, D (ed.) (2008) Social and economic conditions of student life in Europe, W.
Bertelsmann Verlag GmbH & Co. KG, Bielefeld.

25
inechitabile observate. Aceasta în principal datorita faptului ca sprijinul statului se bazeaza
aproape integral pe performantele anterioare la studii, nu pe evaluarea nevoilor financiare.

În cadrul actualelor scheme de sprijin financiar, cea mai mare parte a resurselor fiscale îi
sprijina, în ultima instanta, pe cei care si-ar fi continuat, probabil, studiile în învatamântul
superior chiar si fara sprijinul statului. Mai mult decât atât, resursele fiscale ajung sa-i sprijine pe
studentii care provin, cel mai probabil, din familii cu resurse suficiente, care iau motivat, le-au
platit meditatiile si leau asigurat un mediu propice învatarii”5.

La concluzii similare ajunge si un studiu al SAR care, în urma unui sondaj p populatia de
studenti din facultati similare de la universitati publice si private, constata ca platitorii de taxe
universitare sunt în medie mai saraci si provin din familii mai putin educate. Cu alte cuvinte,
gratuitatea învatamântului favoriza mai ales reproducerea elitelor sociale, iar acest lucru era cu
atât mai evident cu cât specializarea era una mai “exclusivista” (medicina, drept, etc).6

Desi fondurile au crescut semnificativ, alocarea medie per student ramâne printre
cele mai mici din UE

Alocatiile bugetare pentru învatamântul superior au crescut foarte mult. Costurile totale,
ca pondere în PIB au înregistrat o crestere temperata pâna în 2006, când au crescut masiv în
special datorita sporirii cheltuielilor de capital (Fig. 4). În sume absolute, nivelul de finantare a
urcat de asemenea spectaculos (Fig. 5). Finantarea de baza a crescut de la 0,28% din PIB în 1999
la 0,43% din PIB în 2009, ceea ce în termeni nominali înseamna de 10 ori valoarea din 1999. În
medie, finantarea publica acopera circa 70% din totalul veniturilor universitatilor publice din
România (34- 46% finantarea de baza, 24-42% finantarea complementara), restul fiind acoperit
din venituri proprii, granturi de cercetare etc9.

Chiar daca alocarile bugetare au crescut semnificativ, costul mediu per student echivalent
a crescut ceva mai mai lent din cauza cresterii simultane si masive a numarului de studenti.
Astfel ca alocarile medii per student au fost si se pastreaza printre cele mai mici din Europa (vezi
Fig. 6) ridicând serioase semne de întrebare asupra calitatii sistemului.

Fig 4 Cheltuielile publice în învatamântul superior, % din PIB

5
Introducerea unei scheme de credite pentru studenti în România. Document de lucru. Banca
Mondiala si Guvernul României, 2008, pp. ii-iii.
6
Against All Odds: The Case For Introducing Study Fees In The Romanian Public Universities.
Working papers series, no. 6, Romanian Academic Society (SAR), September 1998

26
Fig 5 Cheltuielile publice în învatamântul superior, tendinte7

Fig 6 Cheltuielile anuale per capita, 2005, universitati publice, € (PPS)

7
“Public Expenditure on Higher Education. Case Study: Romanian Universities”. Anca Gabriela Ilie, Dan Dumitriu,
Rodica Milena Zaharia, Oana Antonia Colibasanu. International Review of Business Research Papers, Vol.5 No. 1
Jan 2009.

27
Autonomie universitara largita,dar fara responsabilizare (accountability)

Autonomia universitara este una cele mai importante schimbari introduse în sistem în
decada trecuta. Aceasta înseamna ca universitatea are libertatea de a-si decide singura structura,
programele pe predare, cercetare si sa îsi administreze bunurile si veniturile în cadrul legilor
existente. România a avut un sistem puternic centralizat iar modificarile ce au avut loc la finalul
anilor ‘90 au marcat o schimbare semnificativa. Banca Mondiala considera ca România, printre
tarile din regiune a facut pasul cel mai mare prin retragerea statului din luarea deciziilor în
sistemul universitar. Un raport publicat recent care cuantifica progresul catre autonomizare al
corpului universitar ajunge la aceeasi concluzie (Fig. 6)8.

Tendinta, vizibila în statele Noi Membre ale UE, având ca vârf de lance România,
Polonia si Slovacia, este poate explicabila având în vedere lipsa de autonomie din perioadele
anterioare, pe care mediul universitar o resimtea ca pe o constrângere de care trebuia sa se
elibereze cu orice pret. Totusi, universitatile mai bine plasate în topurile globale de performanta,

8
Lars Sondergaard (2009). Do Higher Education Systems in Eastern Europe and Central Asia Deliver? Findings
from forthcoming flagship report. October 2009

28
precum cele din Cehia sau Ungaria, nu au împins lucrurile atât de departe, iar evolutiile în Vestul
Europei nu sunt nicidecum în aceeasi directie (Fig. 7).

În momentul de fata în Europa se contureaza doua modele de guvernanta universitara, un


studiu recent al EUA analizând detaliat modul în care interactioneaza autonomia institutionala cu
cea privind aspectele financiare, de resurse umane si autonomia academica. Primul este de tip
corporatist care presupune o mai mare autonomie în management si structura iar al doilea este
modelul traditional, care însa presupune si o implicare mai mare a statului în deciziile financiare
si administrative9. În primul model, leaderul functioneaza mai degraba ca un CEO, este numit de
un board, poate fi extern institutiei si raspunde în fata organismului de conducere responsabil de
deciziile strategice (SE, UK, CZ, DK, AT, NL, IE, LT). Al doilea sistem este cel traditional,
unde rectorul este de regula un cdru didactic, de obicei în cadrul universitatii, ales de
comunitatea academica din universitate si este presedintele organismului de conducere (RO, GR,
BG, HU, PL, LV, EE, FI, IT, FR, BE, ES).

Fig 7 Progres catre autonomie universitara în Estul si vestul Europei

Fig. 9. Tipuri de guvernanta universitara în tarile europene


9
Estemann, T., Nokkala, T (2009) University Autonomy in Europe I. Exploratory Study, European University
Association

29
Sursa: EUA, 2009
Structura de conducere care în mod traditional era unitara si predominant formata din
reprezentanti ai comunitatii academice din universitate a fost înlocuita în majoritatea tarilor de o
structura (duala sau unitara) care include membri externi universitatii, existând însa o variatie
semnificativa a rolului jucat de aceste consilii externe. Includerea membrilor externi este
esentiala pentru responsabilizarea universitatii (accountability) fata de actorii cheie si fata de
societate în general.

Toate tarile din UE includ actori cheie externi în structura de decizie cu exceptia a 5 tari
(RO, GR, BG, HU, PL). Asadar România se afla printre tarile care din punct de vedere al luarii
deciziei se plaseaza în modelul traditional. În ce priveste modul de finantare EUA a observat ca
tarile vestice au o mai mare autonomie în folosirea fondurilor publice, finantarea cea mai
frecventa este de tipul block-grant, însotit de contracte sau tinte de performanta, unde
universitatile sunt în principal responsabile de împartirea acestuia pe categorii (chiar daca se

30
aplica anume restrictii). În contrapartida, exista o mai mica autonomie în ce priveste nivelul
taxelor pentru studenti.

Majoritatea tarilor din Est au o finantare împartita strict pe linii bugetare, dar o mai mare
autonomie în stabilirea nivelului taxelor. România, în mod curios, are un grad ridicat de
autonomie pe ambele dimensiuni. Astfel finantarea este de tip block-grant, dar nu este
acompaniata în mod real de criterii sau tinte de performanta, cum este în cazul tarilor vestice. În
acelasi timp decizia privind taxele pentru studenti apartine în totalitate universitatilor. Mai mult,
atât pentru finantarea educatiei cât si pentru cercetare, între puterea politica si universitati exista
organisme intermediare (România, Irlanda si UK),în timp ce în majoritatea tarilor finantarea
educatiei se face direct de catre ministere Rezultatul reformei universitare în România este o
combinatie în care universitatile au un nivel crescut de autonomie (conducere colegiala) însa fara
a fi însotita de introducerea unor mecanisme echivalent de puternice pentru a se asigura
performanta si responsabilitarea (accountability), pastrând, din acest punct de vedere, modelul
traditional. Avem o putere mai mare de decizie inclusiv pe aspectele financiare, însa aceasta
apartine corpului academic si a rectorului ca „primus inter pares”, nu unei structuri manageriale.
Mai mult sistemul universitar din România nu este deschis catre societate (nu exista membri
externi în conducere) si nici nu are mecanisme de control a performantei (criterii reale privind
rezultatele sau tintele de performanta).

Acest sistem serveste practic interesele corpului academic, iar ca atare nu trebuie sa
asteptam apetenta pentru schimbare din aceasta directie. Conform unui studiului Fundatiei Soros
mentionat10, peste 40% din personalul didactic din universitatile publice din România se declara
nemultumit de nivelul de autonomie (în special pe parte administrativa), considerând ca statul are
un control prea mare asupra universitatilor. Opiniile exprimate sunt cu siguranta sincere, însa în
contradictie cu realitatea asa cum o arata comparatiile internationale (Fig. 8). Mai mult, în ce
priveste numirea rectorului, peste 77% din cei chestionati de FSR doresc pastrarea sistemului
actual; doar 6% considera ca ar trebui numit de consiliu de administratie; si doar 2% ca ar trebui
selectat prin concurs. Sistemul academic din România constituie o ilustrare reala a dificultatilor
explicate de teoria principal-agent11.

Statul a actionat ca un principal (proprietar) slab, acceptând un sistem dezechilibrat de


autonomieaccountability, iar acum orice încercare de modificare se va lovi de opozitia
universitatilor.

Ce furnizeaza universitatile din România? Nici calitate, nici eficienta?

10
Comsa et al, 2007 (nota 4)
11
Conform acestei teorii, principalul delega competente catre agent iar acesta are tot interesul sa îsi sporeasca

31
Principala critica adusa universitatilor este legata de calitatea învatamântului. În 2009
nici una din universitatile românesti nu a reusit sa intre în top 500 Jiao Tong Shanghai, ce
foloseste o metodologie axata în special pe rezultatele corpului academic si ale absolventilor
(premii Nobel, numarul de articole în reviste de prestigiu etc.) si nici în Times Education top
200, ce foloseste o metodologie mixta cantitativa (articole ISI etc.) si calitativa (prestigiu).

Primul clasament este prezentat în figura alaturată. Mai mult, o cercetare din 200612 arata
ca cele mai bune universitati românesti trebuie cel putin sa îsi dubleze performanta pentru a
putea apropia de ultimele clasate in Top 500. Evaluarea realizata de Coalitia pentru Universitati
Curate în 2009, care a vizat transparenta si corectitudinea administrativa, corectitudinea
academica, a practicii manageriale si financiare si calitatea guvernantei a dus la alcatuirea unui
clasament în care, din 42 de universitati evaluate, nici una nu a primit calificativul cel mai înalt
(5 stele), trei au primit 4 stele, 18 au primit 3 stele, 10 au primit 2 stele, 5 au primit o stea si 6
universitati nu au primit nicio stea. Multe din criticile raportului CUC au vizat modul în care se
face angajarea si promovarea profesorilor, coruptia din sistem, lipsa transparentei si
mecanismelor de control, modul de decizie si formalismul reprezentarii studentilor în
conducere13. În România, responsabilitatea privind asigurarea calitatii apartine unui organism
autonom înfiintat în 2005, Agentia Româna de Asigurare a Calitatii Învatamântului Superior
(ARACIS). Rolul principal este în autorizare si acreditare iar evaluarea priveste capacitatea
institutionala, eficacitatea educatiei si managementul calitatii si este realizata prin peer-review.
Din evaluarile ARACIS de pâna acum reiese ca universitatile românesti sunt în marea lor
majoritate pe cea mai înalta treapta de calitate. Din 34 de universtitati care au fost evaluate
institutional pâna la acest moment, 28 au primit calificativul “încredere ridicata”, 4 au primit
calificativul “încredere”, 2 au primit calificativul “încredere limitata” si niciuna nu a primit
calificativul “lipsa de încredere”. Având o asemenea concentrare în zone înalte de calitate, în
conditiile în care nicio universitate româneasca nu este prezenta în vreun top international, se
ridica legitim întrebari privind standardele folosite de ARACIS si daca nu cumva întreg proces
este unul pur formal, pentru a da respectabilitate (si mai ales piata) unor universitati care nu o
merita.

O alta critica a sistemului de educatie superioara din România priveste lipsa de relevanta
a informatiilor si abilitatilor cu care pleaca studentii din universitate. Perceptia studentilor (70%)
si profesorilor din învatamântul universitar (43%) este ca ce se învata la facultate si ce se cere la
angajare sunt lucruri diferite14.

Există foarte putine date în acest sens, neexistând pâna în prezent o analiza clara si
publica a carierei ulterioare a absolventilor, la un nivel de dezagregare suficient pentru a permite
12
Florian, R. (2006) Universitatile din România si clasamentul Shanghai, Ad Astra 5
13
www.sar.org.ro/art/proiecte/educatie/ topul_integritatii_universitatilor_romanesti -356-ro.html
14
Comsa et al, 2007 (nota 4).

32
evaluarea diferitelor programe, inclusiv de catre potentialii lor clienti. Datele disponibile la INS
arata ca la un an de la terminarea studiilor circa 60% dintre absolventi au un loc de munca, fara a
furniza însa date suplimentare. Absorbtia studentilor în domeniul în care au fost pregatiti este
buna comparativ cu alte state europene (Tabel 1).

România însa are o piata a fortei de munca dezechilibrata. Restructurarea economica din
ultima vreme a generat oferta crescânda de locuri de munca ce necesita studii superioare, în timp
ce numarul absolventilor de universitate ca pondere în populatia adulta a crescut mult mai lent.
Acest lucru ar putea explica de ce, la nivel superficial cel putin, absolventii nu par sa aiba mari
probleme la angajarea propriu-zisa. Problema majora tine însa de cunostiintele pe care le au
absolventii si asteptarile angajatorilor.

33
Numarului de angajatori care mentioneaza abilitatile si educatia angajatilor ca obstacol
important si foarte important în dezvoltarea afacerii este mai mare în România (40-50%) decât în

34
tarile din jur si este în crestere15. Similar, într-un sondaj în 33 de tari, angajatorii din România
întâmpina cele mai mari dificultati sa gaseasca oamenii potriviti pentru locuri de munca oferite
(Fig. 11). În ce priveste locurile de munca cel mai greu de ocupat, dintre cele care presupun
studii superioare, acestea sunt cele de ingineri, manageri, experti contabilitate/finante, IT.

Fig 10 Nepotrivire educatie/ocupare: ISCED 5-6, vârsta 24-35, 2003-07, %

Fig 11. Dificultati pentru angajatori de a gasi angajati pe pozitii libere

15
Mitra, P. et al (2010) Turmoil at Twenty, Recession, Recovery and
Reform in Central and Eastern Europe and the Former Soviet Union,
Banca Mondiala

35
CONCLUZII
Cum trebuie sa arate sistemul de invatamant?
Rolul educatiei este saconstruiasca un capital uman solid prin dezvoltarea unei forte de
munca educate, productive si flexibile si sa contribuie la un sistem national de inovatie prin
crearea, aplicarea si raspândirea de idei si tehnologii noi. În lume, unele universitati îsi ating cu
brio aceste obiective iar ceea ce le deosebeste de restul sunt: (a) concentrare de talent (profesori
si studenti), (b) resurse abundente ce permit crearea unui mediu bogat pentru învatare si cercetare
avansata si (c) structuri de guvernanta care sa încurejeze viziunea strategica, inovareasi
flexibilitatea si care permit universitatilor sa ia decizii si sa-si administreze resursele fara sa fie
încarcati de birocratie19.
Pentru ca învatamântul superior sa sa produca ceea ce trebuie, adica educatie de calitate
si relevanta pentru piatamuncii, în constrângeri bugetare, un sistem de învatamânt superior
trebuie sa mentina echilibrul între inovatie/flexibilitate si respectarea unor reguli, urmarind
dezvoltarea echilibrata a 3 elemente (vezi Fig. 12)16:

Fig 12 Echilibrul între autonomie, raspundere si flexibilitatea finantarii

16
Sondergaard, 2009 (nota 11).

36
(1) Responsabilitatea furnizorului (universitate) fata de beneficiar (student).
Aceasta înseamna informarea studentului, un mecanism de asigurare a calitatii,
posibilitatea de alegere, mecanisme de sanctiuni pentru abateri
(2) Autonomia universitara, pentru adaptare mai flexibila la nevoile studentului, la
experimentare, posibilitatea universitatilor de a cauta noi oportunitati
(3) Mecanisme financiare flexibile, care sa contina stimulente pentru calitate si
responsabilitatea furnizorului.
Urmarind echilibrat cele 3, învatamântul superior ajunge la un echilibru între inovare si
respectarea unor reguli care asigura beneficiarul ca primeste ce trebuie. Daca însa masurile pe
cele 3 paliere nu sunt echilibrate, rezultatele sunt suboptimale, cum vedem ca se întâmpla în
România azi.
Noi am plecat de la o situatie extrema în 1990 (zero autonomie universitara,
responsabilitate însemnând numai respectarea unor norme, zero flexibilitate financiara). Directia
pe care am urmat-o a fost de crestere brusca (chiar necontrolata) a autonomiei universitare,
cresterea finantarii si a flexibilitatii, însa nu s-a facut nimic pentru ca universitatile sa fie
responsabile pentru rezultate sau sa se construiasca stimulente pentru performanta.

Perspectivele noului proiect de lege al educatiei


Prima notiune importanta introdusa de lege este “raspunderea publica”.
Autonomia universitara se exercita numai cu conditia asumarii raspunderii publice. Pe
lânga aspectele redundante, de tipul “sa respecte legea în vigoare”, apar însa prevederi privind

37
eficienta manageriala si a cheltuirii banului public, transparenta deciziilor si activitatilor,
respectarea reglementarilor privind asigurarea calitatii.
Procesul de acreditare
(+) Acreditarea pentru studiile de licenta ramâne în continuare la ARACIS si CNCSIS. În
cazul programelor de master si doctorat apare o modificare importanta: evaluarea institutionala
în vederea acreditarii este deschisa si catre alte agentii înregistrate în Registrul European al
Agentiilor de Asigurare a Calitatii, în afara de ARACIS.
(?) Ramâne însa de vazut în ce masura acest lucru nu va duce la reorientarea
universitatilor catre evaluatorii cei mai permisivi, în cazul destul de improbabil în care ARACIS
si CNCSIS (pentru programele doctorale) îsi vor îmbunatati semnificativ metodologiile.
Cheia pentru ca filtrului acreditarii sa devina cu adevarat eficace este ca evaluarea sa fie
facuta serios, iar amenintarea cu ridicarea acreditarii sa fie credibila daca standardele de calitate
nu sunt atinse. Pentru asta însa trebuie regândite criteriile de evaluare si metodologia, pentru ca
altfel se va pastra formalismul de pâna acum.
Evaluarea si clasificarea
(+) O alta schimbare importanta consta în clasificarea universitatilor acreditate în functie
de perfomante. Astfel, vor exista trei tipuri de universitati: (1) universitati preponderent de
educatie, (2) universitati de educatie si cercetare stiintifica si (3) universitati de cercetare
avansata si educatie. În functie de categoria în care intra precum si de pozitia în ierarhie a
programelor de studii, se va diferentia si finantarea publica acordata fiecarei universitati. Fonduri
pentru programe de Master vor primi doar universitatile din categoriile (2) si (3) iar pentru
programe doctorale doar cele din categoria (3). Evaluarea va fi realizata de un consortiu format
din ARACIS, CNCSIS si CNATDCU21, plus un organism international selectat pe baza de
competitie.
(?) Metodologia de ierarhizare a programelor de studii si de clasificare a universitatilor va
fi stabilita în termen de 12 luni de catre Guvern. Modul în care va fi aceasta structurata este
esential, mai ales ca de rezultatele evaluarii va depinde accesul la finantare pentru programe
masterale si doctorale.
Evaluarea institutionala realizata pâna acum de ARACIS s-a dovedit lipsita de substanta.
Daca noua metodologie nu va fi bine alcatuita, vom vedea o mare concentrare de universitati în
categoria univesitatilor de cercetare avansata, subminându-se întreaga filozofie a reformei
actuale.
(?) Un rol important ca indicator ar trebui sa îl aiba traseul ulterior al absolventilor,
pentru a identifica nepotrivirile orizontale (instruit întrun domeniu dar angajat în altul) sau
vertical (angajat sub nivelul de calificare datorita lipsei unor abilitati sau cunostiinte necesare),
iar acest lucru trebuie realizat la un nivel de dezagregare suficient ca sa permita evaluarea
individuala a programelor.

38
(+) Proiectul de lege prevede si obligatia universitatilor de a realize periodic, la cel mult 5
ani, evaluarea interna a departamentelor pe 5 niveluri de performanta în cercetare pe baza unei
metodologii ce va fi elaborata de CNCSIS. Raportul va fi public, iar pe baza acestei evaluari,
Senatul poate decide reorganizarea departamentelor neperformante.
Asigurarea relevantei
(±) Deschiderea universitatilor catre exterior este destul de slab conturata în propunerea
de lege. Un prim pas este includerea în structura comisiei de numire a rectorului a
personalitatilor stiintifice si academice din afara universitatii, din tara si strainatate, în proportie
de 50%, dar acesta decide doar dintre candidatilor avizati de Senat în prealabil. Totusi, sistemul
nu urmeaza sa fie deschis cu adevarat deoarece în structurile permanente obligatorii nu pot fi
incluse persoane din mediul de afaceri sau altele, dupa cum se întâmpla în majoritatea tarilor din
UE. Ramâne la discretia universitatii daca prin Carta universitara îsi vor dezvolta sau nu structuri
consultative cu reprezentanti ai mediului de afaceri, cultural, academic extern, etc.
(-) Ministerul îsi pastreaza în continuare un rol important în stabilirea structurilor din
universitati (facultati) si a numarului de locuri. În continuare nu este însa clar pe ce baza vor fi
acestea decise, iar perpetuarea criteriilor istorice sau arbitrariului risca sa submineze întreaga
reforma. Chiar daca se va ajunge la o mai mare autonomie în ce priveste aceste decizii, cum ar fi
de dorit (de exemplu, Ministerul sa decida doar numarul de locuri într-un domeniu sau altul
finantat de stat), ar trebui ca Ministerul sa îsi poata justifica deciziile prin evaluari periodice ale
pietei muncii, sau sa le ancoreze în planurile nationale de dezvoltare strategica – când acestea vor
avea într-adevar rolul de instrument de guvernare, nu unul de retorica goala, ca în prezent.
Asigurarea transparentei
(+) Se pune un mai mare accent pe transparenta si pe stabilirea unor criterii de
performanta manageriala. Rectorul va fi selectat prin concurs si va fi responsabil în fata
Senatului, încheind cu acesta un contract de management cuprinzând criterii si indicatori de
performanta si va prezenta Senatului unraport anual ce va include date privindperformanta
universitatii, inclusiv datedespre insertia absolventilor pe piata muncii. De asemenea, rectorul
trebuiesa încheie un contract institutional cuMinisterul pe baza caruia se va stabilinivelul
finantarii.
(+ ) Ministerul împreuna cu agentiile în subordine/coordonare si consultative vor crea un
sistem de indicatori statistici pentru monitorizarea eficientei manageriale, a echitatii si a
relevantei învatamântului superior pentru piata muncii, pe baza carora va realiza un raport anual
privind starea învatamântului superior.
Finantarea de baza urmeaza aceleasi principii ca si pâna acum: finantare pe baza
costului mediu per student echivalent în functie de domeniu de activitate. 30% din finantarea de
baza se acorda ca si pâna acum în baza criteriilor si standardelor de calitate stabilite de CNFIS.

39
(+) Finantarea de baza va fi multianuala, pe durata unui ciclu de studii. Ea va fi acordata
prioritar catre domeniile care asigura dezvoltarea sustenabila si competitiva a societatii, iar în
cadrul domeniului catre cele mai bine plasate programe în ierarhia calitatii.
(+) O alta schimbare favorabila universitatilor este faptul ca fondurile ramase la sfârsitul
anului din executia bugetara prevazuta în contractual institutional ramân la dispozitia
universitatilor, fara sa fie afectata în vreun fel alocatia pentru anul urmator. Pâna acum aceste
fonduri trebuiau returnate.
(?) Este necesar ca metodologia de alocare a 30% din finantarea de baza sa fie modificata
si sa se axeze mai mult pe rezultate decât pe input-uri, cum este în prezent.
Finantarea complementara se aloca pentru subventii pentru cazare si masa, pentru
dotari si investitii capitale, pentru cercetarea stiintifica pe baza competitionala.
(+) Pentru ambele niveluri se vor încheia contracte (institutional pentru finantarea de baza
si contract complementar pentru cea de-a doua) între Minister si fiecare institutie de învatamânt
(+) Finantarea va fi alocata si în functie de încadrarea universitatilor dupa performanta
într-una din cele trei categorii mentionate. Astfel, pentru universitatile predominant de educatie
vor fi finantate din fonduri publice doar programe de licenta, pentru universitatile de educatie si
cercetare stiintifica programe de licenta si master iar pentru universitatile de cercetare avansata si
educatie se vor putea finanta toate cele trei tipuri de programe (licenta, master si doctorat).
(+) Studentii vor putea benefia de un sistem de împrumuturi bancare garantate de stat prin
Agentia de Credite si Burse. De asemenea, se vor aloca finantari individuale pe baza competitiva
constând în granturi de studii sau de cercetare.
(+) Daca un student este înscris simultan în mai multe programe de studii, poate beneficia
de orice forma desubventie financiara sau bursa doar pentru un singur program.
AUTONOMIE
Lipsa de responsabilitate exista în momentul de fata în sistemul universitar a aparut din
cauza reformelor dezechilibrate. Exista tentatia (mare) ca acest dezechilibru sa fie rezolvat
printr-o scadere a autonomiei, ceea ce însa ar fi un pas înapoi. Solutia este cresterea
responsabilitatii printr-un accent mai mare pe rezultate, performanta, legarea finantarii de acestea
si crearea unor mecanisme de control eficace.
Noul proiect de lege, în ciuda criticilor, pastreaza în mare sau chiar largeste pe alocuri
autonomia universitara – vezi posibilitatea pastrarii fondurilor ramase la finalul anului, o masura
concreta ce va conta mult mai mult decât alte gesturi simbolice. Sunt însa câteva aspecte care
limiteaza autonomia universitara. Acestea ar fi putut fi rezolvate mai bine printr-o implicare mai
mica a Ministerului în micromanagementul universitatilor, combinata cu utilizarea
instrumentelor aflate de dispozitia sa (în special legat de acreditare si finantare).
(-) De exemplu, în proiectul de lege se vede tendinta Ministerului de a avea un anume
control în numirea si revocarea rectorului. Acest lucru depaseste însa rolul asumat de Minister,
care e mai degraba unul de ghidare si numanagerial. Conform proiectului de lege,ministrul

40
confirma, prin ordin deministru, alegerea rectorului de catre comisia de concurs stabilita de
Senatul universitatii.
De asemenea, poate revoca rectorul prin ordin, în cazul în care se constata încalcarea
legislatiei sau a contractului institutional. Prin aceste prevederi, Ministrul are deja o putere
semnificativ crescuta, si exista alte modalitati prin care se poate asigura ca universitatea ca
institutie furnizeaza serviciile contractate prin contractul institutional. Pot fi incluse clauze cu
penalitati severe, inclusive financiare, care sa previna încalcarea contractului institutional. În ce
priveste alte legi, exista deja în sistemul penal sau civil suficiente instrumente care pot fi folosite
precum si acel Consiliu de Etica si Management ce decide în sfera proprie de competenta, fara a
limita însa autonomia universitara.
(-) Înfiintarea, organizarea sau desfiintarea facultatilor se realizeaza prin hotarâre a
Guvernului, la propunerea si cu aprobarea Senatului, existând însa si posibilitatea ca Guvernul
(în situatii temeinic justificate) sa înfiinteze/desfiinteze facultati doar cu consultarea Senatului.
Atât timp cât Guvernul are deja instrumente puternice la îndemâna precum acreditarea si
finantarea, asemenea prevederi par excesive.
Concluzii
La fel ca în multe alte domenii din sectorul public, anii ’90 în învatamântul universitar s-
au caracterizat printr-o largire a autonomiei de functionare si a stabilitatii pe post a personalului,
înainte de operarea unor reforme structurale si de îmbunatatirea performantei. Nivelul de
finantare acrescut de asemenea semnificativ întimp, desi este înca în urma comparativcu alte
state din UE.
De fapt, schimbarile de mecanisme de alocare a resurselor în învatamânt au survenit un
pic invers decât ar fi trebuit: s-a introdus sistemul de finantare per capita pentru universitati, dar
nu si pentru educatia preuniversitara.
Se stie ca orice mechanism de finantare de tip per capita creaza stimulente puternice
pentru largirea bazei de clienti – adica exact ceea ce sa observat în practica.
În scoli, acest stimulent ar fi actionat în directia corecta, pentru ca o cuprindere cât mai
apropiata de 100% este exact ceea ce se doreste programatic. Cum România a pornit, ca si
celelalte tari foste socialiste, o rata de scolarizare buna, de peste 95%, introducerea rapida a unei
finantari per capita în preuniversitar ar fi permis mentinerea acesteia si ar fi încurajat scolile sa
fie mai atente cu grupurile de risc, unde abandonul scolar a fost mai pronuntat dupa 1990. Pe de
alta parte, populatia de scolari nu s-ar fi putut mari oricumfoarte mult, ea fiind deja aproape
delimita naturala (cohorta de vârsta), decinu ar fi aparut efecte perturbatoare datorate expandarii
bruste în volum aîntregului sistem.
În schimb, finantarea per capita înuniversitati a actionat în buna masura ca un stimulant
nepotrivit, la momentulnepotrivit deci nu e de mirare ca au prevalat consecintele negative
(neintentionate). România avea în 1990una din cele mai mici rate studenti la mia de locuitori. Ca
atare, pe lânga presiunea naturala din societate pentru diplome, reziduala dinainte de 1990, noul

41
mecanism de finantare a creatinteres institutional suplimentar la nivelul furnizorilor
(universitatilepublice).
Acest lucru a condus la expansiunea cunoscuta a numarului de studenti si programe,
printre cele mai spectaculoase cu Europa, în goana dupa finantare. Rata de cuprindere a crescut
repede, dar fara ca universitatile sa fie realmente pregatite sa raspunda cu resurse adecvate, în
special resurse de competenta. Date fiind slabiciunea elitelor universitare românesti (rezultat al
regimului comunist autarhic, izolationist) si relativ slaba circulatie profesionala internationala a
lor în anii ‘90 era imposibil ca oferta de predare sa tina pasul cu cererea, care explodase.
Pe undeva, asta s-a întâmplat si în Europa de Vest o data cu masificarea educatiei si
“democratizarea” diplomelor. Însa ca în multe alte privinte, în România totul s-a petrecut mai
brusc, în spatiul a doar zece ani, ceea ce face tendinta mai vizibila. De aici, erodarea calitatii si
cunoscutele fenomene "curs cu 300 studenti". Fenomenul era probabil inevitabil, dar
introducerea prematura a finantarii per capita în sistemul universitar a functionat exact ca o
politica fiscal prociclica, ce stimuleaza avântul economic exact atunci când cresterea este deja
foarte rapida. Asa se face ca în loc de o competitie pe calitate, ultima decada a înregistrat mai
curând o competitie între universitati pentru volum sau cota de piata (mai multi studenti, deci
automat mai multi bani de la stat) realizata uneori chiar prin coborârea stachetei de calitate. De
asemenea, o serie de slabiciuni punctuale ale mecanismului de finantare – de exemplu, faptul ca
locurile pe universitati si profile înca se aproba dupa criterii obscure, sau prin inertie bugetara –
au subminat potentialele efecte pozitive ale reformelor.
Prioritatea o reprezinta astazi alinierea stimulentelor institutionale: cuplarea
mecanismelor de finantare cu o evolutie reala catre calitate a actului educational, iar nu doar cu
numarul de student cuprinsi în programe. Iar aceasta nu se poate face doar printr-un
singurinstrument, în special în state unde administratia publica si capacitatea de a aplica politici
sunt în general slabe, ci printr-o strategie cu mai multe componente17.
Aceasta include întarirea mecanismelor formale de acreditare si control al calitatii de tip
ARACIS (un proces care cere timp îndelungat), în combinatie cumetode care deschid sistemul
catre exterior: ierarhizari dupa performanta, evaluari tip panel pe absolventi, transparentizare
sporita (inclusive financiara) si o participare reala aactorilor sociali în guvernanta universitatilor.

6. LEGISLAȚIA ÎN EDUCAȚIE

1. Principii fundamentale si legislatie de baza

17
Sondergaard, 2009 (nota 11)

42
In Romania, sistemul educational este guvernat de patru tipuri de legi si, anume:

1. Constitutia Romaniei (aprobata in 1991);

2. Legea invatamantului ( Legea 84/1995, republicată, cu modificările şi completările


ulterioare). Cadrul legislativ general pentru organizarea şi funcţionarea invăţămatului
preuniversitar, inclusiv a celui primar, este asigurat de Legea Invăţămatului. In prezent,
Parlamentul Romaniei este cel care adopta legea invatamantului ce reglementeaza organizarea si
functionarea sistemului national de invatamant, fiind constituita din 185 de articole. Aceasta lege
a fost adoptata in sedinta comuna a Camerei Deputatilor si Senatului din 28 iunie 1995, cu
respectarea prevederilor Art.74, alin. (1) si Art.76, alin(2) din Constitutia Romaniei;

3. Legi specializate comune (Actul 88/1993 cu privire la acreditarea institutiilor de


invatamant superior si recunoasterea diplomelor de universitate si Actul 128/1997 cu privire la
statutul cadrelor didactice);

4. Decizii ale guvernului si ordine ale Ministerului Educatiei.

Conducerea şi administrarea operaţională curentă a sistemului de invăţămat se


realizează la nivel naţional prin hotărari de guvern şi ordine ale Ministrului Educaţiei - ambele
tipuri de acte legislative punand in aplicare prevederile legilor.

Din punct de vedere legal, in conditiile tranzitiei de la nivel politic (prioritatea


reformei constitutionale, dificultatea aprobarii legii invatamantului ca lege organica, nevoia
accentuata de schimbare) au existat doua stadii diferite in Romania.

In perioada 1991-1995, cadrul legislativ al sistemului de invatamant a fost descris de


Constitutia (adoptata in 1991), care se referea in mod explicit la dreptul cetatenilor de a avea
acces la educatie (art.32) si la protectia copiilor si a tinerilor (art.45) si, aditional, de decizii ale
guvernului adoptate anual care stabileau structura si organizarea sistemului de educatie la
inceputul fiecarui an scolar. Cum Actul educatiei din 1978 nu fusese abrogat, aceasta imbinare
intre legea constitutionala si decizii ale guvernului a creat un context operativ adaptat tranzitiei
specifice anilor ’90. O alta masura care a trecut procedurilor legislative de urgenta a fost actul
88/1993 care a precedat legea invatamantului. Aceasta interventie legislativa a fost necesara
avand in vedere contextul boom-ului neasteptat inregistrat in cazul ofertei din domeniul
universitar (care fusese drastic redusa la sfrasitul anilor’80), in mare masura datorita aparitei
peste noapte a peste 75 de institutii de invatamant superior privat. Actul 88/1993 a introdus un
sistem de evaluare si acreditare a noilor specializari create si institutii.

In anul 1995, Actul 84 a trecut ca lege organica care stabilea cadrul normativ pentru
organizarea si functionarea sistemului national educational. Principiile fundamentale ale acestei
legi exhaustive sunt: educatia ca prioritate nationala, focusarea catre un ideal educational

43
deschis, democartic si umanistic, sanse echitabile de acces la educatie pentru toti cetatenii
Romaniei, sistem educational subventionat de stat, introducerea religie ca disciplina in curricula,
adaptarea retelei de unitati de invatamant la cresterea demografica si nevoile de formare
profesionala, caracter apolitic al educatiei si interdictia propagandei ideologice sau religioase in
sistemul educational, garantarea autonomiei universitatilor si acceptarea sistemelor alternative in
organizarea educatiei.

Incepand cu anul 1997 au fost facute demersuri pentru a completa lacunele din
contextul legislativ datorate perioadei de tranzitie traversate. Reforma s-a vrut a fi una
inteligenta, astfel incat sa cuprinda intreaga structura a sistemului educational, la nivelul
continutului, institutiilor educationale, finantare si reglementari. In consecinta, legislatia din
domeniul educatiei in perioada 1990-2006 a urmarit introducerea si traducerea in termeni juridici
a modificarilor curriculare, a evaluarii institutiilor si cunostintelor, a infrastructurii si
informatizarii invatamantului, a domeniului de finantare, a statutului cadrelor didactice, a
formarii profesionale continue si a educatiei permanente.

Faptul că reglementările adoptate de Guvern (ordonanţe şi decizii) şi cele emise de


Ministerul Educaţiei (ordine) sunt mult mai numeroase decât cele care au trecut de Parlament
reprezinta intenţia Ministerului Educaţiei de a recurge la strategii rapide de control. În
consecinţă, cadrul legislativ s-a transformat in a fi unul pe cat de dinamic, pe atat de lacunar.

2. Stadiul actual al legislatiei in domeniu

La momentul actual, ministerul se confrunta cu dificila situatie de a coagula legislatia


din domeniu, incercand sa evite disfunctionalitatile si anumite discrepante pentru a obtine un
cadrul legislativ mai simplu si mai clar. Principiile pe care acest cadru legal este construit raman
aceleasi: compatibilitatea cu sistemele educationale europene, descentralizarea, incurajarea
performantei, parteneriate cu mediul social si economic. Programul Guvernului include ca
prioritati de top sistemul de invatamant superior, educatia permanenta, imbunatatirea actului 88
cu privire la evaluarea si acreditarea in sistemul de invatamant superior, activitatea de cercetare
sperand sa incurajeze astfel participarea universitatilor in acest domeniu.

Domeniile si problemele avute in vedere de reglementari includ:

- educatia la nivel primar si gimnazial, care includ curricula, aspecte legate de curricula,
religia care trebuie inclusa in curricula, forme de organizare a educatiei;

- sistemul de invatamant superior (incluzand cercetarea stiintifica in universitati si


institutii internationale specifice): reforma curriculara in universitati, activitatea institutiilor de
invatamant superior pe termen scurt, reglementari cu privire la examinarile pentru admiterea in
licee si universitati;

44
- statutul cadrelor didactice si al elevilor/studentilor: organizarea sistemului naţional de
instruire a personalului didactic în sistemul de învăţământ primar şi secundar; admiterea
cadrelor didactice în sistem privat în sistemul de formare continuă a personalului didactic;

- formarea profesionala, educatia permanenta: educatia permanenta prin sistemul


educational se realizeaza prin programe specifice, initiate si organizate de institutii publice si
private cu activitate in domeniu, in spiritul parteneriatului social, utilizandu-se metode
interactive cu accent pe demersurile multimedia: educatie prin corespondenta, educatie la
distanta, videoconferinte, instruire asistata de calculator si altele. Finantarea cheltuielilor legate
de derularea acestor programe se asigura din alocatii de la bugetul de stat si/sau de la bugetele
locale, contributii ale participantilor, organizatii sindicale si patronale, din Fondul national al
formarii profesionale, constituit in conditiile legii, din Fondul pentru plata ajutorului de somaj,
din fonduri existente cu aceasta destinatie, precum si din alte surse.

- invatamantul profesional: scoli profesionale, scoli de ucenici;

- descentralizare si management: crearea si consolidarea autonomiei institutionale a


scolilor, liceelor si inspectoratelor scolare; functionarea si organizarea sistemului national pentru
formare si imbunatatire a standardelor de management, supraveghere si control in sistemul
educational primar si secundar; elaborarea si stabilirea criteriilor pentru pregatirea managerilor
din sistemul educational primar si secundar;

- restructurarea retelei de scoli, infrastructura si finantare;

- interactiunea cu mediul, forme de parteneriate: recunoasterea scolii ca furnizor de


servicii pentru comunitate, implicarea parintilor in viata scolii, semnarea de contracte intre
institutii de invatamant superior si indivizi sau entitati legale, contracte-cadru intre institutii de
invatamant si Consilii representative ale parintilor, intre unitati de invatamant si consilii locale;

- cerinte speciale ale educatiei catre un tip de educatie integrata: ca regula generala, este
organizata ca educatie pe termen lung, dar in cazuri speciale poate fi structurata si in alte forme;

- sistemul de invatamant superior: ciclu de invatamant superior pe termen scurt si lung,


invatamant post-universitar, cercetare stiintifica si autonomia universitatilor;

- evaluarea instituţiilor de învăţământ primar şi secundar. Evaluarea institutiilor se


realizeaza pe baza standardelor si criteriilor stabilite de Comisia pentru Evaluare si Acreditare a
Educatiei Primare si Secundare ( asa cum este stipulat in actul 196/1999 pentru aprobarea
Ordonantei de Urgenta nr 87/1998 cu privire la organizarea Comisiei de Evaluare si Acreditare a
Sistemului Educational Primar si Secundar, care este specificat si in Anexa la decizia de guvern
nr 27 din data de 27 februarie 1998 cu privire la aprobarea standardelor nationale pentru
evaluarea institutiilor de invatamant primar si secundar );

45
- educatia pentru minoritati nationale, acestea au dreptul sa studieze in limba materna la
nivelul tuturor formelor de educatie. Cu privire la dreptul de a invata in limba materna de catre
minoritati, actul educational, modificat, stipuleaza ca limba romana sa fie studiata la nivelul
invatamantului primar dupa manuale speciale realizate pentru minoritatea respectiva, in cadrul
sistemului de educatie secundar limba romana va fi studiata dupa manual special, in cadrul
invatamantului superior se va studia dupa manuale identice cu cele folosite de clasele in care se
studiaza in limba romana. Potrivit articolului 120 (3) manualele de istoria lumii si istoria
Romaniei vor reflecta istoria si traditiile minoritatilor nationale in Romania.

- curricula nationala include continutul invatamantului primar si secundar, avand un


fond comun pentru toate scolile de acelasi tip si elemente care depind de decizia fiecarei scoli in
parte sau liceu. Planurile cadru care includ discipline obligatorii si optionale, precum si numarul
minim si maxim de ore si curricula scolara sunt divizate de comisii speciale la nivel national si
sunt sustinute de Consiliul National pentru Curricula si sanctionate de minister. La nivelul
educatiei primare si secundare sunt utilizate manuale alternative, profesorul sau invatatorul
avand dreptul sa recomande elevului manualul dupa care trebuie sa lucreze.

- educatia pentru adulti: indivizii sau entitatile legale pot organiza, individual sau in
cooperare cu institutii de educare, cursuri de calificare profesionala, cursuri de conversie
profesionala cu scopul obtinerii unui certificat de competente profesionale care sa fie recunoscut
pe piata muncii. Indivizii pot organiza astfel de cursuri numai daca sunt autorizati. Entitatile
legale pot la randul lor sa asigure servicii de tip educational daca statutul lor include acest gen de
activitate si daca sunt avizati de respectivul minister si in cazuri aparte, de alt minister sau
autoritate publica.

- probleme de tip financiar: institutiile de invatamant pot beneficia in afara sumelor


provenite de la bugetul Ministerului Educatiei si de sume provenite din alte surse precum
venituri proprii, donatii, sponsorizari, taxe etc; studentii si elevii din sistemul de invatamant cu
program normal pot beneficia de o gama larga de burse precum burse de excelenta, burse de
merit, burse de studiu, burse sociale.

- ministerul de resort in educatie: activitatea acestuia este concentrata in cadrul unor


corpuri cu rol de consiliere la nivel national si are sub autoritate o retea institutionala dintre care
se pot mentiona inspectorate si institutii de pregatire a personalului. Legea stipuleaza ca
inspectoratele sa fie corpuri descentralizate, iar institutiile de formare a personalului sa fie centre
de documentare, specifice organizarii pregatirii profesionale, activitatilor culturale si
metodologice. In temeiul legii invatamantului, republicata si completata de Ordonanta de
Urgenta nr 91 din 29 iunie 2000, cu privire la organizarea sistemului national pentru formarea
personalului in sistemul de invatamant primar si secundar, functiile executive de top in cadrul
inspectoratelor de invatamant sunt exercitate de inspectorul general, inspectorul adjunct si

46
directorul administrativ. Numirea intr-o pozitie de conducere in sistemul de invatamant primar si
secundar se face pe baza de concurs organizat de inspectorul general. Inspectorul general,
inspectorul adjunct si directorul institutelor de pregatire profesionala sunt numiti prin ordin al
ministerului. Potrivit articolului 142 (2) structura inspectoratelor in judetele care asigura educatia
in limba minoritatilor nationale, include, de asemenea, inspectori din randul acestora;

- responsabilitatile parintilor: parintii sau tutorii legali au obligatia sa supravegheze


participarea la ore a elevului in cadrul sistemului de educatie. Nerespectarea acesteia este
considerata contraventie si se pedepseste conform legii. Statutul cadrului didactic – Actul
128/1997 stipuleaza functiile, competentele si responsabilitatile, drepturile si obligatiile specifice
profesorilor titulari si suplinitori si, de asemenea, ale corpului de conducere; conditiile si
modalitatile de ocupare a posturilor in concordanta cu functiile specifice acestora, ca si
modalitatile si circumstantele in care acestia pot fi destituiti din posturi sau doresc sa isi incheie
activitatea sau se pensioneaza; sistemul de evaluare; criteriile pe baza carora sunt stabilite
retributia materiala, premii, diplome sau sunt aplicate sanctiuni.

O selectie succinta a actelor legislative referitoare la sistemul de invatamant ar


putea include:

Hotărarea Guvernului nr. 231/2007 privind infiinţarea, organizarea şi funcţionarea


Centrului Naţional pentru Curriculum şi Evaluare a Invăţămatului Preuniversitar.

Hotărarea Guvernului 558/1998 pentru modificarea anexelor nr. 1 şi 2 la Hotărarea


Guvernului 445/1997 privind stabilirea criteriilor generale de acordare a burselor şi a altor forme
de sprijin material pentru elevii, studenţii şi cursanţii din invăţămantul de stat, cursuri de zi.

Hotărarea Guvernului 855/1998 privind Infiinţarea Centrului Naţional pentru


Dezvoltarea Invăţămantului Profesional şi Tehnic.

Legea 109/1999 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului 103/1998 privind


modificarea structurii normei didactice a invăţămantului preuniversitar.

Legea 196/1999 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului 87/1998 privind


Infiinţarea Comisiei de Evaluare şi Acreditare a Invăţămantului Preuniversitar.

Hotărarea Guvernului 49/1999 privind Infiinţarea Centrului Naţional de


Recunoaştere şi Echivalare a Diplomelor.

Legea nr.132 din 07/20/1999 privind infiintarea, organizarea si functionarea Consiliului


National de Formare Profesionala a Adultilor, acesta are ca obiect de activitate sprijinirea
procesului de formare profesionala a adultilor, prin asigurarea elementelor necesare
fundamentarii politicilor si strategiilor ce se adopta in acest domeniu si reprezinta o autoritate

47
administrativa autonoma cu rol consultativ in promovarea politicilor si strategiilor privind
formarea profesioanala a adultilor, fiind alcatuit din reprezentanti ai administratiei publice
centrale, precum si ai organizatiilor patronale si sindicale la nivel national.

Conform Legii 145 din 07/09/1998 se înfiinteaza, organizeaza si functioneaza


Agentia Nationala pentru Ocupare si Formare Profesionala (Monitorul Oficial nr. 261 din
07/13/1998 ) ca institutie publica de interes national, cu personalitate juridica. Agentia Nationala
pentru Ocupare si Formare Profesionala organizeaza si coordoneaza, la nivel national, activitatea
de ocupare si de formare a fortei de munca, precum si de protectie a persoanelor neincadrate in
munca, avand sediul in Bucuresti.

In cadrul legislatiei in domeniul educatiei exista legi privind protectia sociala a


somerilor si reintegrarea lor profesioanala, legea 1 din 01/07/1991.

Hotarârea nr. 779 din 09/23/1999 aproba constituirea Consiliului pentru Standarde
Ocupationale si Atestare, publicata in Monitorul Oficial nr. 473 din 09/30/1999.

În temeiul Art. 107. alin. (1) din Constitutia Romaniei si al alin. (5) din partea A
a anexei 2 la O.G. 24/1994 pentru ratificarea Acordului de imprumut dintre România si Banca
Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare cu privire la reforma invatamantului
preuniversitar, semnat la Washington la 23-05-1994, aprobata prin Legea 126/1994, guvernul
României hotaraste aprobarea constituirii Consiliului pentru Standarde Ocupationale si Atestare -
COSA, ca organism tripartit - Guvern, patronate, sindicate - autonom, permanent,
neguvernamental, nonprofit, de interes public national, cu personalitate juridica, abilitat sa
dezvolte un sistem nou de evaluare si certificare a competentelor profesionale, bazate pe
standarde ocupationale. Programele de educatie de-a lungul intregii vieti au devenit in toata
lumea o prioritate a sistemelor de invatamant.. Ministerul Educatiei a dat publicitatii in luna iunie
1999 proiectul Programului de educatie a adultilor in scoli si licee, care a fost supus discutiei
publice (Ordinul ministrului educatiei nr. 3920 din 2 iunie 1999

Legea 133 din 07/21/2000 - aprobarea O.G. 102/1998 privind formarea


profesionala continua prin sistemul educational (Monitorul Oficial nr. 346 din 07/25/2000)
prevede ca educatia permanenta si promovarea sociala a persoanei se realizeaza, in conditiile
prezentei ordonante, prin institutii educationale, in corelare cu nevoile individuale si cu cerintele
si exigentele economiei de piata si ale practicii sociale intr-o societate democratica."

3. Legislatia la nivelul Uniunii Europene

Strategia Uniunii Europene pune accentul pe colaborarea tarilor si invatarea reciproca,


avand in vedere importanta recunoscuta a educatiei si formarii profesionale in dezvoltarea
societatii bazate pe cunoastere si a economiei actuale. Politicile Uniunii Europene cu privire la

48
educatie si formare au cunoscut o mai mare atentie o data cu aprobarea strategiei de la Lisabona
din anul 2000, programele U.E. focusandu-se in special pe crestere si creare de noi locuri de
munca. Strategia recunostea ca inovarea si cunoasterea sunt aspectele cele mai valoroase in
contextul cresterii competitiei la nivel global.

Cele mai importante documente legislative si politice cu referire la toate ariile de actiune
ale politicilor de educatie si formare in cadrul Uniunii Europene pot fi gasite intr-un compendiu
al celor trei principale centre de decizie ale U.E., si anume Comisia Europeana, Consiliul si
Parlamentul Europei. Documentele oficiale din cadrul acestuia includ:

- „Programul strategic pentru cooperare europeana in educatie si formare” (ET 2020);


- „Strategii pentru invatarea pe termen lung”;
- „Reforma din sistemul universitar”;
- „Politici educationale la nivel de scoli”;
- „Politici pentru educatia si formarea vocationala”;
- „Tehnologia Informatiei si Comunicarii pentru inovare si educatia pe termen lung”;
- „Institutul European pentru Inovare si Tehnologie”;
- „Statistici, indicatori si puncte de referinta”.

Statele membre ale U.E. si Comisia Europeana au accentuat ideea de cooperare in anul
2009 o data cu crearea “Programul strategic pentru cooperare europeana in educatie si
formare” (ET 2020), o continuare a programului precedent ”Programul de lucru pentru educatie
si formare 2010” lansat in anul 2001. Scopul principal al cadrului este sprijinirea ameliorarii
sistemelor nationale de educaţie şi formare prin elaborarea unor instrumente complementare la
nivel UE, invatare reciproca si schimb de bune practici prin metoda deschisa de coordonare.
Aceste sisteme ar trebui să ofere mijloace mai bune pentru toţi cetăţenii să isi indeplineasca
obiectivele individuale, precum şi să asigure niveluri inalte de crestere economica durabila,
bazata pe cunoastere şi de ocupare a fortei de munca.

Alte documete de referinta care pot fi amintite sunt: Promovarea creativitatii si


inovarii prin educatie si formare, Eficienta si echitatea in sistemele europene de educare si
formare, Cadrul coerent al indicatorilor si puncteleor de referinta pentru monitorizarea
obiectivelor, Investirea in mod eficient in educatie si formare, Puncte de referinta europene in
educatie si formare, Programul de lucru al obiectivelor viitoare in cadrul sistemelor europene
de educatie si formare, Obiectivele viitoare stabilite ale sistemelor europene, Programul
Bologna: Stabilirea ariei de actiune a sistemului european de invatamant superior, Consiliul
european special de la Lisabona (martie 2000): Catre o Europa a inovarii si cunoasterii,
Promovarea spiritului antreprenorial in scoli si universitati.

49
Dintre programele si initiativele Uniunii Europene cu privire la educatie si formare,
aplicate si la nivelul tarii noastre, sunt: Erasmus Mundus, Programul pentru educatia pe termen
lung 2007-2013, Socrates-Etapa II, Leonado da Vinci (Etapa II), Educatia online: programe E-
learning, Programe pentru promovarea corpurilor active la nivel european si activitati-suport
specifice, Tempus III, Eurydice, Agentia pentru Educatie, Audiovizual si Cultura.

Concret, Directia Afaceri Europene a Ministerului Educatiei urmăreste evoluţia


acquis-ului şi a liniilor strategice ale U.E. in domeniul educatiei, avand astfel urmatoarele
atributii:

- coordoneaza participarea Romaniei la Comitetul Educaţie, Consiliul Educaţie, Cultură, Tineret


şi contribuţia pentru Consiliul European;

- coordoneaza participarea Romaniei la programul comunitar integrat de învăţare de-a lungul


întregii vieţi (LLL) ;

- participa direct în Comitetul Programului LLL si in Comitetul programului Erasmus Mundus


(2009-2013) ;
- monitorizeaza acţiunile privind participarea Romaniei la programul de lucru al CE Educaţie şi
Formare 2010 şi este prezenta în Grupul de Coordonare a programului;
- monitorizeaza participarea reprezentanţilor Ministerului Educatiei la Grupurile de lucru ale CE
şi la Clustere-le din cadrul Programului Educaţie şi Formare 2010;
- gestionarea dosarelor de probleme aflate pe agenda Comisiei Europene şi a Preşedinţiilor UE;
- coordoneaza şi monitorizeaza în cooperare cu CNRED activităţile de pre- şi notificare
electronică a directivelor comunitare (actualizarea periodică a situaţiei şi monitorizarea
permanentă a respectării termenelor de notificare stabilite de directivele comunitare);
- reprezinta Ministerul Educatiei în relaţia cu Ministerul Afacerilor Externe şi Departamentul
pentru Afaceri Europene în ceea ce priveşte activitatea de coordonare a afacerilor europene.

Au fost facute progrese in cadrul cooperarii dintre statele membre, in mod special in
consolidarea reformei la nivel national cu privire la educatia pe termen lung, modernizarea
sistemului universitar, dezvoltarea instrumentelor europene comune care promoveaza calitatea in
educatie, transparenta optiunilor si a calificarilor, si bineinteles, a mobilitatii intre tari.
Obiectivele U.E. sunt permanent monitorizate si raportate, atat la nivel european, cat si national.

4. Deficite ale sistemului legislativ

Principalele deficite ale legislatiei in domeniul sistemului de invatamant romanesc


constau in primul rand in inexistenta unei structuri de competenta in educatie care sa se pastreze
stabila la fluctuatiile politice sau administrative. Consiliul National Pentru Reforma in Educatie
sau Consiliul National Pentru Curricula ce au fost infiintate la un moment dat, nu au avut

50
atributii suficient de clare si nici continuitate in timp. Chiar in eventualitatea numirii unui
ministru luminat la un moment dat, inexistenta unei structuri continue de specialisti nu permite
refacerea administratiei pe criterii profesionale.

Legislatie stufoasa si deseori contradictorie si neacoperitoare pentru nevoile reale ale


educatiei.

Sistemul educativ este invechit, avand un grad foarte redus de flexibilitate, neputand
astfel sa se adapteze permanentelor modificari.

Numarul mic al orelor aflate la decizia scolii si reducerea curriculei alternative sau
compensatorii. Aceste deficiente se resimt in administrarea scolilor, neexistand o consultare reala
a profesorilor sau o estimare reala a nevoilor de educatie ale mediului social local.

Centralizarea excesiva a educatiei. Aceasta inhiba frecvent incercarile de reformare ale


putinelor scoli care doresc sa imbunatateasca modul de lucru, neexistand o continuitate la nivelul
inspectoratelor scolare sau ministerului in directia sprijinirii acestor reforme locale.

Numarul redus al organizatiilor profesionale active si participative la procesul


proiectarii educatiei. Cele care exista sunt in general cel mult tolerate de Ministerul Educatiei,
fara a se crea parteneriate adevarate public-private eficiente pentru rezolvarea problemelor din
educatie.

Incapacitatea functionala a administratiei sistemului de invatamant. Schimbarea


frecventa a inspectorilor generali si a directorilor de scoli pe criterii de apartenenta politica a
facut sa fie eliminati din administratie profesionistii apolitici. Acest fapt a fost agravat prin
numarul restrans al unor specializari in administrarea sistemului educativ.

Lipsa unor legiuitori specializati in probleme privind educatia (policy makers). Acestia
ar fi trebuit sa aiba informatii privind sistemele de educatie din lume, sa cunoasca solutiile
optime, legislatia nationala si mondiala si programele educative de succes etc. Ei ar fi trebuit sa
dea consultanta factorilor de decizie. In locul acestor policy makers in Ministerul Educatiei au
existat si inca mai exista consilieri ministeriali ce sunt adusi de fiecare ministru nou. Din aceasta
cauza aproape nici un program nu are continuitate in timp, deoarece aproape fiecare program
propus de un ministru este anulat de urmatorul ministru.

5. Recomandari cu privire la imbunatatirea sistemului legislativ

Datoria guvernului si a parlamentului este sa pregateasca viitorul tinerilor prin legi care
sa confirme acest lucru, si nu numai sa ofere solutii problemelor urgente. Este nevoie de politici
educationale care sa impulsioneze copiii talentati si care sa fie pregatiti de profesori competenti,
ei necesitand cel mai mare efort educational. Sunt necesare programe de rasplatire a eforturilor

51
copiilor si profesorilor, care vor duce astfel la o crestere semnificativa a motivatiei pentru studiu,
pentru dezvoltare personala si pentru recunoasterea rezultatelor proprii. Aceste recunoasteri ale
meritelor personale vor trebui sa se concretizeze in cazul profesorilor si pe plan material,
reducand astfel din decalajul existent intre regiunile sarace si cele bogate, si intre zonele urbane
si cele rurale cu privire la numarul de profesori calificati profesional.

O alta directie catre care se poate orienta strategia autoritatilor din sistemul de
invatamant o reprezinta dezvoltarea profesionala a profesorilor, iar statul trebuie sa incurajeze si
sa faciliteze acest lucru prin masuri legislative corespunzatoare. Profesorii trebuie sa isi
perfectioneze stilurile de predare, sa stie sa studieze indeaproape psihologia elevului sau
studentului. Un exemplu in acest sens il constituie programul gifted education, care este cel mai
dezvoltat in lume la acest moment in pregatirea profesionala a profesorilor. Portalele internet si
bazele de date pe internet permit acum in toata lumea exploatarea experientei pedagogice si a
muncii celor mai prestigiosi profesori, de aceea aceste resurse trebuie cunoscute si exploatate la
adevarata lor capacitate.

Trebuie directionate eforturile guvernului catre crearea de sisteme de formare a


tinerilor talentati cu prioritate in domeniile de care este nevoie pentru dezvoltarea nationala.

Este nevoie de legi care sa integreze cercetarile moderne in domeniul educatiei pentru
a fi capabili sa pregatim la cele mai inalte standarde tinerii cu potential.

Luand in considerare schimbarile tehonolgice, sociale si culturale, se constata la nivel


national un deosebit interes pentru educatia permanenta. Analizand la nivel mondial aceasta
tendinta, putem constata exemple internationale astfel nivelul de participare al populatiei la acest
tip de educatie este de 40% in Germania, 50% in Suedia, iar in SUA si Japonia aceste cote au
fost depasite. Cererea in domeniul educatiei continue in ultimii 20 de ani a crescut continuu.
Drept urmare este necesar ca autoritatile corespunzatoare sa ia masuri legislative care sa sprijine
acest tip de educatie, focusandu-se asupra principalelor beneficii ce pot fi aduse sistemului de
invatamant.

Avand in vedere perioada de recesiune traversata de tara noastra si nu numai, este


evident ca bugetele publice si private sunt supuse unor constrangeri majore, locurile de munca
existe sunt in mare parte desfiintate, iar cele nou create necesita noi competente, sau la un nivel
mult ridicat. In consecinta, sistemul de educatie si formare profesionala trebuie sa vina in
intampinarea cetatenilor, pentru cererea de pe piata fortei de munca si de asemenea, pentru
necesitatile societatii.

52
Bibliografie:

1. Starea calităţii în învăţământul superior- Barometrul calităţii 2009, ARACIS, Bucureşti,


2010;

2. Restructurarea sistemului educaţiei din România din perspectiva evoluţiilor pe piaţa


internă şi impactul asupra progresului cercetării, Institutul European din România,
Bucureşti, 2007

3. Introducerea unei scheme de credite pentru studenti în România. Document de lucru.


Banca Mondiala si Guvernul României, 2008

4. Social and economic conditions of student life in Europe, W. Bertelsmann Verlag GmbH
& Co. KG, Bielefeld.2008
5. The Case For Introducing Study Fees In The Romanian Public Universities. Working
papers series, no. 6, Romanian Academic Society (SAR), September 1998

53
6. Public Expenditure on Higher Education. Case Study: Romanian Universities”. Anca
Gabriela Ilie, Dan Dumitriu, Rodica Milena Zaharia, Oana Antonia Colibasanu.
International Review of Business Research Papers, Vol.5 No. 1 Jan 2009.
7. Do Higher Education Systems in Eastern Europe and Central Asia Deliver? Lars
Sondergaard, Findings from forthcoming flagship report. October 2009
8. University Autonomy in Europe I. Estemann, T., Nokkala, T, Exploratory Study,
European University Association, 2009
9. Florian, R. Universitatile din România si clasamentul Shanghai, Ad Astra 5, 2006
10. Mitra, P. et al (2010) Turmoil at Twenty, Recession, Recovery and Reform in
Central and Eastern Europe and the Former Soviet Union, Banca Mondiala
11. Garreis, Roland, Huemann, Martina. (2004). Competenţe de management al
proiectelor în organizaţia orientată spre proiecte în J. Rodney Turner şi Stephen J.
Simister. Manualul Gower de Management de Proiect . Bucureşti: Editura CODECS
12. www.sar.org.ro/art/proiecte/educatie/ topul_integritatii_universitatilor_romanesti -356-
ro.html
13. http://www.ziare.com/articole/studiu+calitate+invatamant+romania

14. http://www.revista22.ro/invatamantul-romanesc-din-perspectiva-europeana
3180.html

15. http://melaniacoman.finantare.ro/2009/02/02/invatamantul-romanesc-
cantitate vs-calitate-sau-vice-versa/

16. http://ec.europa.eu

17. http://www.ibe.unesco.org

18. http://www.1educat.ro

19. http://eur-lex.europa.eu

20. http://tertiary-education.studentnews.eu

21. www.u4.ro

22. www.hrea.org

23. news.bbc.co.uk

54