Sunteți pe pagina 1din 66

Nr.

6 (105), 2009
noiembrie-decembrie

Chişinău • 2009
NAŞTEREA DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS
Nr. 6 LUMINĂTORUL 3

PASTORALĂ LA NAŞTEREA
DOMNULUI
Naşterea Domnului - înălţarea spre veşnicie

† PETRU
Prin harul lui Dumnezeu
Arhiepiscop al Chişinăului,
Mitropolit al Basarabiei
şi Exarh al Plaiurilor

„Iată vă binevesteşte vouă bucurie


mare, care va fi pentru tot poporul. Că
vi s-a născut azi Mântuitorul, Care este
Hristos Domnul, în cetatea lui David”.
(Lc.23, 10-11)

PREA CUCERNICULUI CLER, PREA CUVIOSULUI CIN


MONAHAL ŞI IUBIŢILOR CREDINCIOŞI DIN DE DUMNEZEU
PĂZITA MITROPOLIE A BASARABIEI, HAR, MILĂ ŞI PACE
DE LA HRISTOS DOMNUL, IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI
BINECUVÂNTĂRI!

Prea Cuvioşi şi Prea Cucernici Părinţi,


Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,
Este momentul de cerească plinire când s-a deschis cerul pentru
pământ „taina cea din veac ascunsă” şi s-a adus peste lume „vestea
4 LUMINĂTORUL Nr. 6

cea minunată” - Naşterea pruncului Iisus, - iar slava Domnului a


strălucit împrejur.
De atunci încoace, în fiecare an primim această „veste minunată”
ce umple de dragoste şi bucurie sufletele credincioşilor. Este vestea
Naşterii Fiului lui Dumnezeu, a Domului nostru Iisus Hristos pe pământ
ca om. „pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire”, precum
mărturisim în Simbolul Credinţei.
Vestea Naşterii Domnului nu e doar o veste bună. E o „veste minu-
nată”. Cuvântul „minunat” îl folosim des în graiul nostru românesc,
deseori spunând: un om minunat, o casă minunată, un câmp minunat.
Însă atunci când cetele de colindători vin la casele noastre să ne aducă
„O ce veste minunată”, cuvântul „minunat” din colind este deosebit
de încântător şi plin de farmec, căci ne prevesteşte adevărata minune -
Dumnezeu s-a făcut om.
Încă din secolul IV, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea, într-o
predică de-a sa, că „Săltăm de bucurie şi prăznuim, şi ne minunăm
de taina cea mare a înomenirii lui Hristos, care covârşeşte toată
priceperea omenească.
Ne mândrim şi ne minunăm că Dumnezeu a vieţuit în mijlocul nos-
tru, a luat chip de om, chipul copilului nevinovat, curat şi neprihănit,
frumos şi bun, drăgălaş, dar şi sfânt. Dumnezeu a intrat în condiţia
noastră de oameni, în viaţa noastră pământească, în casele noastre,
aceasta însemnând o binecuvântare asupra noastră, a tuturor. Este
vestea cea minunată despre care nu s-a mai pomenit să o audă şi să o
vadă cineva. E prezenţa printre noi a Celui ce a participat la zidirea
lumii, Cel ce a făcut cerul şi pământul, soarele şi stelele, natura şi tot
ce ne înconjoară şi, în cele din urmă, şi pe noi, oamenii”.
Vestea aceasta a adus harul peste noi, venind prin Cel ce s-a întrupat
din Duhul Sfânt, este Cuvântul ce vine să ne aducă învăţătura Tatălui,
este Cuvântul care se face om şi vine să ne îndumnezeiască pentru a
putea să ne înălţăm către Creator. Şi, împreună cu Naşterea Lui, să ne
Nr. 6 LUMINĂTORUL 5
renaştem şi noi, apropiindu-ne de starea cea de la începuturi, curaţi prin
ascultare şi iubire de Ziditorul a toate câte există.
Minunata veste pe care o primim în fiecare an ne bucură inimile la
fel cum a bucurat atunci, la început, la Naşterea Mântuitorului, inimile
păstorilor şi magilor din Răsărit.
În această strălucită noapte de Crăciun îngerii vesteau Naşterea
Mântuitorlui prin cântări: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe
pământ pace, între oameni bună voire” (Lc. 2, 14).
Este primul colind ce vesteşte pacea care leagă cerul cu pământul,
pacea cerească ce se vrea instalată pe pământ cu bunăvoire. Este
vestea cea din „veac ascunsă” care anunţă venirea Noului Împărat.
Taina aceasta ascunsă se descoperă acum, „la plinirea vremii”. Este
vestea care destăinuieşte întruparea lui Dumnezeu - „Cuvântul care
S-a făcut Om” (In. 1, 1-6).
Fraţi creştini,
Coborârea lui Dumnezeu pe pământ a fost necesară, căci prin El ne
înălţăm spre veşnicie.
Omul nu ar fi putut urca niciodată la Dumnezeu, dacă nu ar fi venit
El la om.
Pentru a nu ne copleşi cu măreţia Sa, Dumnezeu S-a smerit şi a po-
gorât pe pământ, luând chipul pruncului curat şi nevinovat. Din mare
smerenie şi-a ales ca loc de Naştere sălaşul vitelor, ca să cuprindă toată
Natura, ce reprezintă creaţia Lui.
Omul şi întreaga natură participă la Naşterea Mântuitorului - nu doar
păstorii şi magii, care au primit cu bucurie minunata Veste, ci şi Irod,
şi fariseii care au uneltit împotriva Noului Împărat.
Păstorii au fost primii cărora îngerul Domnului le-a vestiti marele
eveniment. În acest sens, Sfântul Evanghelist Luca spune că, la Naşterea
Domnului, împreună cu îngerul binevestitor, s-a mai arătat păstorlilor
şi „mulţime de oaste cerească lăudând pe Dumnezeu zicând: Slavă
întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace între oameni bună
6 LUMINĂTORUL Nr. 6

venire!” (Lc. 2, 13-14). De ce îngerul Domnului a binevestit păstorilor


în timpul nopţii că la Betleem s-a săvârşit Naşterea Domnului Hristos?
Pentru că păstorii erau în stare de veghe sau de priveghere. În acest sens
Evanghelia ne spune că păstorii „făceau de strajă noaptea împrejurul
turmei lor” (Lc. 2, 8). Păstorii sunt oamenii înfrăţiţi cu natura, ei sunt
cei care văd şi-n pom, şi-n floare, şi peste tot mâna Creatorului, pe
Dumnezeu. În simplitatea lor, îmbinată cu smerenie şi curăţarea inimii,
ei au putut auzi vestea Naşterii Mântuitorului.
După cum odinioară îngerii şi păstorii turmelor de oi de la Betleem
au vestit Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos „cu bucurie mare”, ca
fiind o minunată lucrare cerească împlinită pentru mântuirea oamenilor,
aşa şi astăzi, în Biserica Ortodoxă, copii şi tinerii, asemenea îngerilor,
şi preoţii păstori ai comunităţilor de creştini, asemenea păstorlilor de
la Betleem, vestesc în Ajunul Crăciunului Naşterea Domnului, cântând
Troparul Praznicului şi arătând icoana slavei Naşterii Domnului, din
casă în casă, iar apoi se întorc la Casa Domnului, în biserică, să slăvească
şi să laude împreună, cu mare bucurie, taina Naşterii Domnului, iubirea
milostivă şi minunată a lui Hristos pentru oameni.
Ceilalţi cărora Dumnezeu le descoperă Naşterea Sa sunt magii. Ei
reprezintă ştiinţa cea adevărată, care, în special, în acest secol de aştep-
tare, căutau, pe diferite căi - prin gândirea filosofică, prin cercetare, prin
citirea în stele, prin descifrarea misterelor religiilor vechi - să găsească
sensul Vieţii, să ajungă la Esenţă, la cunoaşterea Adevărului.
Magii au descoperit că în Univers s-a produs un fenomen extraordi-
nar - s-a născut Regele lui Israel, Cel aşteptat, care va aduce mântuirea
lumii. Ajungând la Ierusalim, magii nu au mai văzut steaua şi au în-
trebat: „Unde este regele iudeilor, Cel ce s-a născut, căci am văzut la
răsărit steua Lui şi am venit să ne închinăm Lui” (Mt. 2, 5-6).
Prin magi Dumnezeu mustră poporul Israel. Magii au văzut şi s-au
sesizat de stea, poporul Israel nu s-a sesizat de prooroci. Magii, bine-
cuvântaţi de Dumnezeu, deschid poarta credinţei pentru toate neamu-
rile. Dumnezeu se descoperă poporului Israel prin păgâni, care, venind
Nr. 6 LUMINĂTORUL 7
de departe, vestesc pe Mesia. Venirea magilor este, totodată, o formă
de prevestire a viitorului, care arată că neamurile păgâne vor intra în
Împărăţia lui Dumnezeu.
O altă categorie de oameni care participă la Naşterea Domnului este
Irod cu fariseii şi cărturarii.
Irod nu s-a îndoit de vestea adusă de magi, dar nici nu s-a bucurat, ci,
din acel moment, s-a mâhnit şi tulburat, punând la cale uciderea Lui.
Arhiereii şi cărturarii poporului au participat activ la această fărăde-
lege. Ei nu au combătut părerea lui Irod şi nu au încercat să i-o schimbe,
ci, dimpotrivă, l-au susţinut, precizându-i şi locul Naşterii - Betleemul
Iudeii. Reacţia lor a fost aceeiaşi, de tulburare, pentru Cel ce vine „să
le strice liniştea”.
Dar, în pofida răutăţilor, vestea cea bună a cuprins lumea. Hristos
Domnul este izvorul bucuriei depline şi netrecătoare (cf. In. 17, 13),
iar legătura vie cu El este credinţa puternică, rugăciunea fierbinte şi
faptele bune, legătură care aduce bucurie în viaţa Bisericii şi în sufletele
credincioşilor.
Dreptmăritori creştini,
Această bucurie a credinţei în Hristos şi a iubirii statornice faţă de
El este numită de către Sfântul Apostol Pavel „bucurie în Domnul” (cf.
Fil. 4,4). Ea este roadă a Duhului Sfânt în sufletul omului credincios şi
iubitor de Hristos şi de semeni (cf. Gal. 5, 22) şi arvună a bucuriei veş-
nice din Împărăţia lui Dumnezeu (cf. Rom. 14, 17). Această bucurie, ca
prezenţă a harului lui Hristos în sufletul omului luptător cu păcatul şi cu
grutăţile vieţii, nu piere nici în vreme de încercare (cf. II Cor. 6, 10; 7,
4; I Tesalon. 1, 6; 2, 19), ci, dimpotrivă, creşte când cel credicios suferă
pentru Hristos şi pentru Biserică (cf. Col. 1, 24; Evr. 10, 34; 12, 2; Icv.
1, 2; I Petru 4, 13). Bucuria credinţei se intensifică şi se statorniceşte
prin rugăciune fierbinte, prin pocăinţă şi iertare de păcate, prin eliberarea
de patimi, prin cuvântul bun şi prin fapta cea bună, prin viaţă curată şi
iubire sfântă. Ea devine bucurie deplină a celor ce înaintează pe calea
8 LUMINĂTORUL Nr. 6

sfinţeniei. Când sfânta Biserică a lui Hristos cheamă pe toţi oamenii la


mântuire, ea îi cheamă la această bucurie deplină în Mântuitorul Iisus
Hristos - Izvorul bucuriei veşnice. Când Hristos Domnul vine în lume,
Prunc născut în multă smerenie, îngerii vestesc păstorilor bucurie mare.
Când Hristos - Domnul Cel răstignit înviază din morţi. El însuşi întâm-
pină pe cale femeile mironosiţe cu salutarea: Bucuraţi-vă! Când Hristos
Cel înviat din morţi Se înalţă întru slavă la ceruri, El făgăduieşte că va
fi cu cei ce cred în El, în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor (cf.
Mt. 28, 20), iar ucenicii trăiesc cu „bucurie mare”(Lc. 24, 52) adevărul
făgăduinţei lui Hristos şi al prezenţei Lui în ei, prin lucrarea Duhului
Sfânt, Mângâietorul (cf. Ioan 15, 26; 16, 13-14).
Iubiţi credincioşi şi credincioase,
În viaţa noastră de fiecare zi, dar mai ales în aceste zile de sărbătoare,
să oferim celor din jurul nostru daruri ca semn al dragostei noastre faţă
de ei. Să aducem bucurie în casele şi în sufletele în care se află tristeţe
şi singurătate, boală şi sărăcie, suferinţă şi înstrăinare. Să răspundem
iubirii nemărginite a lui Hristos pemtru mântuirea oamenilor cu fapte
ale iubirii noastre frăţeşti, ştiind că adevărata credinţă este „credinţa
lucrătoare prin iubire” (Gal. 5,6). Să nu uităm în rugăciunile noastre de
Crăciun şi de Anul Nou nici pe fraţii noştri români care se află departe
de ţară şi de casă.
În noaptea Anului Nou să înălţăm rugăciuni de mulţumire lui
Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El în anul care a trecut şi
să-I cerem ajutorul în toată lucrarea cea bună şi folositoare în anul nou
în care intrăm.
Cu bucurie, vestim tuturor că am înmulţit dragostea creştinilor întru
unitate de neam şi credinţă. Misiunea de răspândire a Cuvântului lui
Dumnezeu pe care-l propovăduim împreună cu preoţii noştri în parohiile
Mitropoliei Basarabiei, prin emisiuni televizate şi radiofonice, în şcoli
şi în alte instituţii, cât şi în paginile presei scrise, sperăm că ne vom
ajuta să zidim şi să întărim duhovniceşte bisericile din sufletele frăţiilor
Nr. 6 LUMINĂTORUL 9
voastre, „ca aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa
încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru
Cel din ceruri” (Mt. 5, 16).
Cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Naşterii Domnului nostru Iisus
Hristos, Anului Nou - 2010 şi Botezului Domnului, vă adresăm tuturor
calde şi părinteşti urări de pace şi sănătate, faricire şi ajutor mult de
la Dumnezeu în tot lucrul bun şi folositor, dimpreună cu tradiţionala
urare „La mulţi ani!”.
„Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui
Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh
să fie cu voi cu toţi!” (II Cor. 13,13).

Al vostru de tot binele doritor şi către Hristos Domnul fierbinte rugător,

† PETRU
ARHIEPISCOP AL CHIŞINĂULUI,
MITROPOLIT AL BASARABIEI ŞI
EXARH AL PLAIURILOR

Dată în Reşedinţa Noastră Mitropolitană din Chişinău cu pri-


lejul Sfintei Sărbători a Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos,
2009/2010.
10 LUMINĂTORUL Nr. 6

Meditaţii
CUGETĂRI LA ÎNCHEIEREA ANULUI
Ceea ce nu vom reuşi noi,
sperăm să facă urmaşii noştri...

A
stăzi, toată lumea se plânge de viaţă grea. E un adevăr: via-
ţa noastră într-adevăr nu este uşoară. Pot să numesc una din
cauze. Multe greutăţi - în viaţa socială, dar şi în cea politică,
şi în cea religioasă - vin de la faptul că noi nu întotdeauna suntem la
înălţimea numelui (titlului) nostru de creştin. Pentru că, deşi au trecut
două decenii de la descătuşarea noastră din lanţurile ateiste şi comunis-
te, nu putem afirma că societatea noastră, în totalitate, s-a debarasat de
urmările sclaviei spirituale. Este adevărat, la mari sărbători creştine, în
biserică vedem prezente persoane oficiale, responsabile de situaţia din
ţară. Totuşi, uneori, această venire la biserică îmi pare un gest mai mult
fariseic, pentru că este făcut formal, în lipsa unei adevărate credinţe, din
care să reiasă şi comportamentul moral al persoanei în cauză. Nu poţi
fi şi creştin şi comunist în acelaşi timp. Nu poţi să te închini lui Lenin
în ziua lui, iar apoi la Paşte să stai la catedrală în faţa credincioşilor
cu lumânări aprinse sau culmea, să împarţi focul haric împreună cu
Mitropolitul credincioşilor. Pe când Dumnezeu aşteaptă să ne întoarcem
la El cu inimă şi conştiinţă curată... Să nu fim cu două feţe, ca fariseii,
ci să ne îndeplinim cu adevărat datoria noastră de a fi, în primul rând,
oameni. Văzându-ne reveniţi la El, Dumnezeu va fi întotdeauna cu noi.
Dar necazurile care mai vin asupra noastră ne arată că noi încă nu ne-am
pocăit în întregime pentru păcatele pe care le-am făcut, la fel cum nu
ne-am pocăit de acea lepădare în masă de Dumnezeu, care s-a întâmplat
în timpurile regimului sovietic. Pentru că, oricum, mulţi puteau să nu
facă acest lucru, să rămână cu Dumnezeu în suflet, unde nu li se putea
băga nimeni ca să-L scoată. Pe când mulţi, dimpotrivă, se băgau înainte,
în văzul tuturor, declarând că se leapădă pe totdeauna de Dumnezeu.
Asta ca să ştie toată lumea că ei s-au făcut ateişti. Şi pentru ce? Pentru
Nr. 6 LUMINĂTORUL 11
o funcţie, pentru un apartament, pentru carnetul de comunist, care să-i
ajute în carieră.
Biserica n-a dus lipsă de credincioşi nici în timpul prigoanei, pen-
tru că generaţiile mai în vârstă au rămas fidele credinţei strămoşeşti.
Generaţiile mai tinere au crescut însă fără seva credinţei şi nivelul mora-
lităţii lor de astăzi ne demonstrează din plin rezultatele acestei educaţii
fără Dumnezeu. Dumnezeu aşteaptă o schimbare în viaţa noastră, pe
care trebuie s-o facem în mod conştient, organizându-ne viaţa în baza
unor principii cu adevărat creştine, fără făţărnicie şi înşelăciuni. Doar
aşa am putea nădăjdui că El se va întoarce cu faţa spre noi şi ne va ajuta
să ţinem piept necazurilor şi problemelor care ne năpăstuiesc.
În acest sens, ne bucurăm că comunitatea parohiei „Sfinţii Apostoli
Petru şi Pavel” se întăreşte tot mai mult şi mai mult. M-a bucurat în-
deosebi un fenomen pe care l-am înregistrat mai ales în ultima lună a
lui 2009. Încă din timpurile sovietice, multora le-a rămas deprinderea
să se împărtăşească o dată în an - la Paşte. Astfel, în sâmbetele şi în
duminicile din Postul Mare deseori avem de împărtăşit câte 500, 600 şi
chiar 700 de enoriaşi, pe când în alte posturi - puţini de tot. Dar noi le
spunem: „Oameni buni, e bine să vă mărturisiţi şi să vă împărtăşiţi şi
de 3-4 ori pe an. Sângele şi Trupul Domnului vă va purifica şi întări”.
Treptat, situaţia se schimbă, dar totuna, în postul Sfântului Petru se
împărtăşesc puţini, în cel al Sântămăriei - la fel, ba chiar şi în Postul
Crăciunului la împărtăşire nu-s atât de mulţi. Totuşi, predicile noastre
cu privire la necesitatea pentru creştin de a se împărtăşi mai des a dat
rezultate, urmând o schimbare în bine. În actualul post al Crăciunului,
biserica noastră a fost mereu plină de oameni, cu fiecare duminică
numărul celor care veneau la împărtăşanie creştea. Într-o duminică, de
exemplu, s-au împărtăşit 250 de creştini. Unii chiar au zis că ar vrea să se
împărtăşească o dată în săptămână pe tot parcursul postului. La aceştia
le-am spus că, pentru a te împărtăşi în fiecare duminică, trebuie să duci
o viaţă deosebită, şi cred că rar cine ar putea spune despre sine că de
bună seamă duce o viaţă creştinească deosebită faţă de alţii. Şi încă un
12 LUMINĂTORUL Nr. 6

fapt îmbucurător. Mulţi oameni intră


în biserică şi în timpul săptămânii, în
afara slujbelor. Vin să se închine icoa-
nelor, să aprindă o lumânare, să şop-
tească o rugăciune, să rămână singuri
cu Dumnezeu. Deci, simt că au nevoie
de Dumnezeu, de sprijinul Lui...
Anul acesta ne-a marcat pe toţi prin
lupta politică care s-a dus în ţară, şi să
dea Domnul să se întărească rezultatul
ei, ca să poată fi debarcaţi pentru tot-
deauna comuniştii, care au dus ţara la
dezastru şi s-au stăruit şi Biserica s-o
folosească în interesele lor meschine,
reuşind s-o facă. Pe de altă parte, e Biserica „Sf. Ap. Petru şi Pavel”
bine că poporul a conştientizat drama-
tismul situaţiei, dându-şi seama că a
fost înşelat. Oamenii au început să se deştepteze. Evenimentele din 7
aprilie ar fi fost bine să nu aibă loc în forma în care s-au întâmplat. Şi
fără ele putea fi ordine în ţară. Dar iată că s-a ajuns la acea cumpănă,
la acea provocare - că a fost o provocare, în opinia mea - şi s-au adus
jertfe nevinovate. Ne-am ales cu o atmosferă urâtă în ţară, cu o imagi-
ne proastă a Moldovei şi a poporului nostru în faţa lumii. Lucrurile au
fost aranjate în mod viclean pentru ca să ne prezinte altora ca şi cum
am fi de bună seamă aşa. Dar deasupra e Dumnezeu, iar Dumnezeu e
mare şi, până la urmă, El le va orândui pe toate cum se cuvine. Aşa că,
oricum, adevărul totuna se va descoperi, va ieşi la suprafaţă. Să dea
Domnul ca tot ceea ce se declară acuma din partea guvernanţilor, din
partea legiuitorilor să se întărească şi noi să avem parte de o ţară în care
să nu ne mai temem în casele noastre, pe străzile oraşelor şi a satelor
noastre şi, în genere, să recăpătăm demnitatea pe care a avut-o poporul
nostru întotdeauna.
Nr. 6 LUMINĂTORUL 13
Anul acesta a început cu o pierdere mare şi neaşteptată – trecerea
la cele veşnice a marelui nostru poet naţional Grigore Vieru. Am mai
spus-o - tiranii au îndrăznit să tragă foloase chiar şi din această tragică
situaţie, într-un fel „privatizând” funeraliile poetului, prin care fapt mulţi
iubitori ai creaţiei lui au fost lipsiţi de posibilitatea să-şi ia un rămas
bun creştinesc de la el. Cei care au procedat aşa, au făcut-o ca să arate,
chipurile, că-i poartă cinstea, pe care, atunci când era în viaţă, nu i-au
prea arătat-o. Şi el tocmai avea dreptul la o mai mare cinstire din partea
guvernanţilor. A avut însă de la ei mai multă hulă şi neglijenţă. După
această pierdere irecuperabilă, a venit peste noi şi a doua - a plecat la
Domnul şi Andrei Vartic, care în ultimul timp era inclus într-o intensă
activitate de elucidare a trecutului nostru istoric, în special a dacilor.
Ultimele articole scrise de el scoteau la lumină multe lucruri noi din
trecutul nostru sau ne întorceau cu faţa spre strămoşii noştri, care ne-au
fost de laudă, n-au fost nişte barbari, pierde-vară, nimicuri; după cum se
ştie, au fost oameni harnici, făuritori de multe lucruri frumoase, capabili
să-şi apere ţara, oameni cu conştiinţa curată în faţa altor neamuri.
Sănătatea lui Andrei Vartic, aşa cum mi-a mărturisit chiar el, a
început să se şubrezească în urma unor săpături arheologice la care
a participat personal.
În acea perioadă, a neglijat şi alimentaţia, şi odihna, ceea ce, deşi
el părea bărbat puternic, organismul nu i-a iertat. Când era de acum în
spital, eu am fost cel care i-am făcut Sfântul Maslu, l-am mărturisit, l-am
împărtăşit... În timpul acestor rânduieli creştineşti, chiar parcă şi-a reve-
nit un pic. După asta, însă, degrabă ne-a părăsit... Este primul care a scris
şi a publicat un articol amplu despre biserica „Sf. Ap. Petru şi Pavel” şi
primul care a făcut o analiză a stilului de arhitectură, punând-o alături
de multe biserici de seamă din întreg arealul românesc. Fireşte, m-a
bucurat foarte mult lucrul acesta, pentru că el a fost un specialist cu gust
fin şi a scris articolul în cunoştinţă de cauză. După care a fost reluat de
multe publicaţii, mai mult decât atât, articolul a devenit unul de referinţă
pentru mulţi specialişti. Ar mai fi putut să facă multe lucruri de folos
14 LUMINĂTORUL Nr. 6

pentru cultura noastră... Pentru


că, după măsura omenească, ar fi
putut să mai trăiască. Dar boala
nu l-a cruţat...
Cât priveşte însăşi comunita-
tea noastră parohială, principala
grijă rămâne să fie continuarea
construcţiei bisericii, care durea-
ză al 15-lea an. În toată perioada
aceasta, numai din 1995 până în
1996 nu s-a făcut aproape nimic,
pentru că a fost necesar mai întâi
să achităm o datorie de 110 mii
de lei, pe care i-am adunat cu
greu. După aceea însă, în ciuda
multor greutăţi, în fiecare an am
reuşit să realizăm câte un anumit
volum de lucrări. Şi 2009 a fost
pentru noi cu diferite greutăţi şi
incertitudini, dar şi cu rezultate
bune. Am făcut câteva lucruri. Prot. Petru BUBURUZ

Mai întâi, am finisat, am refăcut


sistemul de drenaj şi de canalizare al bisericii. Al doilea: am dezgropat
temelia bisericii, până la fundaţiile ei, şi am izolat-o încă o dată, pentru
a nu pătrunde apa de ploaie. S-a săpat, a fost scoasă apa de acolo, pentru
că ea n-avea unde se duce mai departe, mai jos era lutul cel tare. Deci,
s-a săpat, s-au curăţit pereţii de jur împrejurul bisericii şi s-au dat cu
smoală de două ori, iar înapoi s-a pus lut, care a fost presat, ca să nu mai
dea voie la apă spre temelie. A fost un lucru foarte voluminos, migălos
şi costisitor, dar ne-a ajutat Dumnezeu să-l facem. Am fost nevoiţi să-l
facem după ce am descoperit nişte fisuri în pereţi. Am chemat inginerul
care s-a ocupat de proiectare, dl Alexandru Engalîcev, care a dedus că
Nr. 6 LUMINĂTORUL 15
poate fi din cauza că dedesubt curg izvoare ori s-a acumulat apă de
ploaie şi că, aşa sau altfel, trebuie să izolăm pereţii. Dl Engalîcev, prin-
tre altele, este nu doar un bun specialist, ci şi un om foarte cumsecade,
care nu a fost plătit atât cât i s-ar fi cuvenit pentru trudă, însă a făcut tot
ceea ce s-a cuvenit fără careva condiţii. Şi acum n-am pus la îndoială
sfatul lui, deşi lucrările au fost pentru noi costisitoare; până la urmă, am
reuşit să le facem în timpul verii. După care ne-am apucat să rezolvăm
următoarea problemă: scările din faţa bisericii - nişte scări mari, semi-
circulare. Şi acest lucru a fost foarte voluminos: am scos peste o mie de
tone de pământ, pe care le-am mutat într-o parte, apoi le-am pus înapoi
la loc. S-au pus peste 230 metri cubi de beton, 335 de tone de piatră,
armatură 6 tone, lucrările şi materialele costându-ne peste 750 de mii de
lei. Compania „Glorinal” a efectuat lucrările, iar materialele necesare
pentru ele le-a luat biserica asupra sa. Cu ajutorul lui Dumnezeu, am
găsit firme care ne-au dat betonul mai ieftin şi, în plus, ne-au permis să
achităm plata în rate, lucru foarte important pentru noi, care adunăm
sumele bănuţ cu bănuţ. În primul rând, ne-a venit în ajutor dl Vasile
Gavriliţă de la „Beton Armat”, ctitorul nostru din 1994, apoi am găsit
beton mai ieftin şi în altă parte, la firma dlui Vladimir, care ne-a oferit şi
transport gratuit. Dintre donatori aş mai menţiona: Dl Anatol Corbunov
(„Edilitate” S.A.), care a donat 65t. piatră but, Dl Alexei Buzenco (3,8t.
armătură=26600 lei), Dl Valeriu Foca (1t.armătură), ş.a.
Aici vreau să subliniez încă o dată că mulţi dintre cei care au început
să ajute la construcţia bisericii chiar de la începutul ei, au fost şi sunt
alături de noi, de grijile noastre şi în continuare, până astăzi, ajutând cu
finanţe, cu materiale, cu transport în fiecare an. Anul acesta, tot cu aju-
torul multora din ei, am mai făcut două lucruri mari, importante pentru
mersul nostru înainte; am început şi am finisat proiectarea clopotniţei şi
a Centrului Cultural Ortodox. Aceste proiecte ne solicitau sume foarte
mari de bani şi, din lipsa lor, le-am tot amânat. Când am mers la o insti-
tuţie specializată şi am rugat să mi se facă un deviz de cheltuieli pentru
proiectare, mi s-a numit o cifră mai mare de un milion de lei. Auzind-o,
16 LUMINĂTORUL Nr. 6

mi-am zis că, probabil, Dumnezeu nu doreşte ca eu să fac lucrul acesta


şi că trebuie să mă opresc numai la biserică. Dar, peste un timp, s-au
găsit oameni care s-au apucat să ne facă aceste proiecte doar pentru 200
mii de lei. Şi lucrul s-a făcut, datorită specialiştilor în materie arhitectul
Mihai Rusu şi inginerul Nicolae Tverdohleb. Proiectele de acum le-am
înaintat instituţiei de stat pentru verificarea şi expertizarea lor, acolo
ni s-au introdus unele corectări şi acuma sunt predate pentru a primi
autorizaţia de construcţie. Următorul pas va fi - atunci când ne va ajuta
Dumnezeu să-l facem - începutul lucrărilor de construcţie.
Aproape că am finisat construcţia cazangeriei. Până anul trecut, ca-
zangeria era doar o cameră. În limitele proiectului care ne era dat de la
început, am mai adăugat încă o cameră, după care am ridicat şi nivelul
doi, punând şi acoperişul. Apoi am tencuit pereţii, am acoperit cu lam-
briu podul, podelele - cu laminat; cineva ne-a dăruit gresie şi camera de
jos am pardosit-o cu gresie. După care am ridicat scările la nivelul doi,
cu balustrade, apoi şi gratii la ferestre, toate aceste lucrări fiind destul
de costisitoare. Am făcut o schiţă a mobilei de care vom avea nevoie
pentru o cameră, în care vom plasa biblioteca, calculatoarele, şi cineva
ne-a făgăduit că la anul viitor ne va ajuta în privinţa aceasta. Aceste
încăperi sunt necesare pentru desfăşurarea activtăţii Centrului Social
de Zi şi a Şcolii Duminicale, conduse de preotul Viorel Cojocaru, ajutat
de peste 20 de voluntari.
Vreau să vorbesc şi despre un proiect care acum se află în proces
de decizie-aprobare: Aleea personalităţilor culturale-bisericeşti din
Basarabia, pe strada Ion Pelivan. În toamnă am înaintat cererea la pri-
mărie, cu argumentele necesare, la care mi s-a spus că mai este necesară
o schiţă şi numele personalităţilor ce vor alcătui aleea. Şi atunci am luat
legătură cu preturan sect. Buiucani iar arhitectul Victor Vieru ne ajută
să facem această schiţă.
Când ea va fi finisată, o vom prezenta la Consiliul Municipal, apoi
şi la Ministerul Culturii, la alte organizaţii de resort, ca, până la urmă,
să ajungă la Guvern. Chiar nu demult, discutând la temă cu prim-vice-
Nr. 6 LUMINĂTORUL 17
prim-ministrul Dl Ion Negrei, am înţeles că i-a plăcut ideea, ba chiar a
şi zis: „Părinte, da de ce numai pe strada Pelivan? Aleea poate fi pre-
lungită şi pe strada Alba Iulia”. Şi taman ar fi bine, pentru că la colţul
Ion Pelivan-Alba Iulia, unde-i fântâna şi Răstignirea, vom pune statuia
Sfântului Apostol Andrei, de la care aleea poate să meargă şi într-o parte,
şi în alta. Sperăm că Dumnezeu ne va ajuta s-o facem.
În toate frământările şi lucrările noastre, Dumnezeu a fost alături de
noi toată vremea şi îi mulţumim. Chiar dacă lucrurile la biserica noastră
nu au mers uşor, ştim cu toţii că nimic bun şi frumos în lume nu se face
fără eforturi, fără jertfe. Prin greutăţi, Dumnezeu ne-a încercat răbdarea
şi credinţa, dar, după cum am spus, totdeauna a fost alături de noi şi ne-a
ajutat. Nu s-a întâmplat niciodată ca, până la urmă, pentru o situaţie
dificilă, să nu se găsească o soluţie. S-au făcut multe, unele - văzute,
altele - nevăzute, şi am mers înainte. Prin aceasta Dumnezeu ne-a arătat
că ne sprijină în ceea ce facem. Avem foarte multe mărturii de bucurie
- deşi nu-s scrise, nu-s adunate - în privinţa construcţiei bisericii. Chiar
şi de la mulţi dintre cei care nu sunt enoriaşii noştri, aud: „Părinte, am
trecut nu demult pe lângă biserica dumneavoastră. Este foarte frumoa-
să!”. Chiar dacă se deosebeşte de multe altele, n-o facem însă pentru ca
să uimim lumea de la noi sau de prin alte părţi. O facem întru slava lui
Dumnezeu. Şi Dumnezeu a binecuvântat şi a primit jertfa şi rugăciunile
acelor care erau bătrâni la începutul lucrărilor de construcţie şi acum
mulţi dintre ei nu mai sunt în viaţă, şi a celor care mai trăiesc şi visează
să ajungă la ziua când biserica va fi gata şi va fi sfinţită.
În legătură cu Clopotniţa, Centrul Cultural Ortodox, cu biserica în
general, dar şi cu Aleea Personallităţilor cultural-bisericeşti am făcut
un memoriu pe care l-am înaintat la Patriarhie, Prea Fericitului Patriarh
Daniel, precum şi şefului Departamentului de relaţii cu românii de pre-
tutindeni, Dlui Eugen Tomac, ca un testament al meu, în care am spus
că nu ştiu cât voi mai trăi, că, ajuns la 72 de ani, nu te mai gândeşti că
vei trăi mult înainte şi nici nu mai ai nevoie de nimic în viaţă, dar vreau
să se ştie ce ar trebui să fie pe acest teren al bisericii în viziunea mea,
18 LUMINĂTORUL Nr. 6

ca celor care vor veni în urma mea să le fie clar pentru ce este pământul
acesta. Aici trebuie să fie un centru spiritual al românilor din Basarabia,
care să cimenteze ideea noastră naţională şi religioasă ortodoxă, lucru de
care, cred, trebuie să fie interesată şi Biserica, şi statul. Şi Patriarhia s-a
autosesizat într-un fel, deşi n-am cerut direct să mă ajute, am spus doar
că, pentru a reuşi acest lucru, sunt necesare şi multe jertfe, şi jertfire,
dar şi mijloace, care trebuiesc găsite. Dacă nu vom reuşi noi, vor face
urmaşii noştri lucrul acesta.
Aşa stau lucrurile la ziua de astăzi. A rămas să mai spun că tututor
cititorilor revistei „Luminătorul”, dar şi tuturor creştinilor le-aş dori ca
Dumnezeu mai des să se întoarcă cu faţa spre dânşii în anul care vine,
iar sărbătorile Naşterii lui Hristos să le aducă bucurie. Hristos sâ intre
în inimile tuturor creştinilor, să le aducă acea bucurie pe care au avut-o
părinţii Iosif şi Maria la naşterea Pruncului Iisus. Dumnezeu să ne tri-
mită din belşug tuturor binecuvântarea Sa, roadă pământurilor noastre,
iar oamenilor - sănătate, pace, linişte sufletească, să ne limpezească
minţile, ca să mergem pe calea cea dreaptă şi astfel să fim şi de acum
înainte oameni, precum au fost strămoşii noştri.
Protoiereu Petru BUBURUZ,
paroh al bisericii „Sf. Ap. Petru şi Pavel” din Chişinău,
magistru în teologie
Nr. 6 LUMINĂTORUL 19
Cugetări
CU CE SENTIMENTE VĂ DESPĂRŢIŢI
DE ANUL 2009?
CE AŞTEPTAŢI DE LA 2010?

P
rot. Mitr. Petru Buburuz:
„Mă despart de 2009, în primul
rând, cu sentimente de tristeţe şi
reculegere pentru jertfele sacrificate pe
altarul strămoşesc în numele Libertăţii
Neamului şi al adevărului în ziua de
7 aprilie, după alegerile falsificate de
către duşmanii neamului nostru, dar
şi ai întregii societăţi. Dar jertfa nu a
fost zadarnică: ea ne-a eliberat de frică
şi ne-a dat speranţa însănătoşirii şi
intrării în normalitate a societăţii şi a
ţării noastre.
În plan local, ne bucurăm împreună
cu slujitorii şi credincioşii bisericii „Sf.
Apostoli Petru şi Pavel”, că Dumnzeu
ne-a binecuvântat să mai realizăm, cu
ajutorul enoriaşilor şi a oamenilor de Prot. Petru Buburuz
bună-credinţă, unele lucrări pe lângă
biserică: s-au construit scările în faţa bisericii (lucrări ce ne-au
costat circa 750 000 de lei), am refăcut drenajul şi canalizarea, am
finisat cele trei camere, care s-au adăugat la cazangerie, unde va fi
întemeiată o bibliotecă parohială religioasă şi îşi vor desfăşura, cu
mai multe posibilităţi, activităţile sale Centrul Social de Zi şi Şcoala
Duminicală, conduse de clericul nostru pr. Viorel Cojocaru, ajutat
de mai mult de 20 de voluntari.
De la anul 2010 aştept pace pe pământ şi între oameni bunăvoire,
care să fie drept temelie pentru propăşirea ţării şi a întregului popor.
Mai sperăm noi, cei de la Buiucanii Noi, să începem şi să finisăm
tencuiala şi alte lucrări în interiorul bisericii de sus, să ridicăm
Poarta-Clopotniţă, să primim aprobările cuvenite şi să începem
20 LUMINĂTORUL Nr. 6

amenajarea Aleei Personalităţilor culturale bisericeşti, începând cu


statuia Sf. Apostol Andrei, Apostolul românilor, precum şi să întemeiem
biblioteca parohială. Mai departe - fie voia Domnului. Felicitări şi
urări de bine cu ocazia Naşterii Domnului şi a Anului Nou 2010 - la
toată lumea.”
Viorel Dinescu: „Trăim în plin
Armaghedon social, şi cultural şi
întreaga civilizaţie mediteraneană
e serios ameninţată de ideologii
prăznuite la computer şi întemeiată
doar pe înşelătoarea putere de
fascinaţie a banului. Pentru scriitori
nu e mai prost ca altătdată. Cândva
nu puteam ieşi din cvorum decât dacă
spuneam ce punctau nişte mentori
analfabeţi, dar dacă astăzi nu ai nişte
bani şi nu ai aprobarea unor afacerişti
veroşi, eşti condamnat, din start, la Poetul Viorel Dinescu
tăcere. Sânt desigur, şi nuanţări şi nu
mai datorită lor marasmul cultural de
azi şi de ieri a putut fi suportat. Dar, noua civilizaţie a afaceriştilor, nu dă
nici doi bani pe valorile noastre esenţiale: patrie, familie, tradiţii, avuţie
naţională. La noi, falimentul spiritual este insuportabil. Conducători fără
Dumnezeu vând totul unor străini ca să-şi rotunjească ei averile. Ţara
şi valorile ei sânt batjocorite de nişte venetici care ne insultă neamul cu
nişte etichete scatologige, dar pentru asta sânt plasţi pe cai mari. Nişte
semidocţi şi handicapaţi culturali contestă Poetul Nostru Naţional şi
ne propun, de-a surda, ca valori extreme, bâlbâielile unor şmecheraşi
paranoici care îşi mai şi bat joc de cultura şi de tradiţiile naţionale. O
parte jalnică a intelectualităţii se prostituează adoptând mode şi o vorbire
schiminosită numai ca să fie şi ea băgată în seamă şi priviţi la ospeţe prin
intrarea servitorilor. Acum mai vrem să punem în fruntea Statului şi a
culturii nişte fantome ale Istoriei care nu au nici în clin şi nici în mânecă
cu realitatea românească. Noroc de sănătatea populaţiei rurale care nu
înghite analafabeţii. Nu mai durează mult şi emisarii dezechilibrului moral
se vor căra, dar avem noroc cu tinerii studioşi şi fără belciuge în nas şi,
deasemenea, cu românii de peste hotare care nu au uitat de unde au plecat,
Nr. 6 LUMINĂTORUL 21
aşa cum sânt cei de peste Prut, sau cei din sudul Dunării. Aceştea lupta
de veacuri pentru demnitatea şi supraveţuirea etniei române şi pentru
cultura aceasta, în dispreţul greţos şi mefitic a unor elitişti de la Centru
care scuipă cu voluptate unde au pupat şi se fac ridicoli maimuţărind un
Occident nepăsător care se crede genial fiindcă cetăţenii lui nu mai au
closetul în curte. Anul 2010 vine cu o mare dezamăgire dar şi cu speranţă
că nu ma e mult, că furuncul va coace şi va sparge. Nimic nu poate fi creat
pe temelii false, pe ipocrizie, pe minciună. Din păcate, libertatea visată
e la fel de silnică pre cum desfătarea bezmetică a năvălitorilor. Singura
viaţă pe care o avem, ca să ne strecurăm într-o dungă din încleştarea
unor conchistadori abuzivi şi mult inferiori sub aspect uman şi intelectual.
Am putut, am sprijinit cultura română aflată sub permanente lovituri de
târnăcop ale unor obsedaţi de putere. Judecând după exemplul oamenilor
de cultură basarabeni, timpul lucrează în favoarea noastră, nu există Siberii
în care să fie înghesuită toată generaţiia tânără şi culturală. Opresorii nu
vor putea sta încă un secol cu degetul pe trăgaci.
Cum văd eu viitorul? Grea întrebare. Acum îl văd sumbru dar îmi
dau seama că mă aflu sub imperiul unei exasperări care mocneşte în
sufletele tuturor oamenilor de cultură română. Pe scurt, doresc ca şi
această schimbare nefericită să ia sfârşit şi să dobândim libertatea de a
ne gospodări singuri. Deocamdată e rău, dacă am început să importăm de
toate: grâu, petrol, cultură, modă, cuvinte, moravuri. Trebue să ne ţinem
firea, să ne autopersiflăm, să creăm lucruri frumoase, mai neperitoare
decât arama.
Să nu plecăm urechea la ispitirile mercantile ale unor intriganţi
veninoşi, să ne păstrăm demnitatea şi solidaritatea naţională, dar să-i
tratăm cu miloşenie pe toţi neajutoraţii care vin să se adape la fântâna
milei noastre. Să nu ne fie ruşine că suntem români cum îi era unui
imbecil de la televiziune. Suntem mai buni şi mai frumoşi decât mulţi
alţii. Nu noi am inventat gulaguri şi holocausturi, crize şi auto-dafeuri
şi nici de aici din Carpaţi nu s-au revărsat în lume molimile aviare,
porcine sau umane.
În ţara lui Şefan cel Mare şi Sfânt se ivesc zorile. Să dea Dumnezeu
să se facă lumină şi în cugetele noastre, să dea boala şi în opresori ca
să scăpăm de ei, că ştim să ne descurcăm şi singuri”.
Material preluat din „Literatura şi Arta”,
nr. 52 (3356), 31 decembrie 2009.
22 LUMINĂTORUL Nr. 6

Cercetări
CUM SĂ CITIM SFÂNTA SCRIPTURĂ?
După scrierile celor Trei Sfinţi Ierarhi şi ale
Sfântului Grigorie de Nyssa*

„Încă n-am păşit pe vârful muntelui,


ci ne aflăm încă la poalele înţelesurilor„
Sf. Grigorie de Nyssa

Ş
tii să citeşti filosofie?” - ne întreabă Romulus Chiriţă într-un
incitant manual de pregătire a cititorului pentru lectura textelor
în care este concentrată înţelepciunea umanităţii.
Lectura textelor filosofice ţine de „aristocraţia spiritului”:
neiniţiaţii, nespecialiştii au impresia că textul filosofic este scris într-o
limbă pe care o cunoaşte doar elita intelectuală. Intrarea în această
lume închisă mai presupune, în afară de intelect, o mare capacitate de
concentrare şi o anumită disciplină a studiului. Este recomandabil să
se desfăşoare la masa de lucru şi nu în pat, pentru că nu este o lectură
de deconectare. Aşa cum un acatist se citeşte în picioare dacă doreşti
să fie cu folos, randamentul lecturii filosofice depinde şi de respectul
şi umilinţa cu care întocmeşti în bibliotecă fişe de lectură din lucrările
celor mai lucide spirite ale vremurilor. Se mai recomandă evitarea
şocului intelectual cauzat de alegerea aleatorie a textelor cu caracter
pregătitor. Condiţia începătorului în studiul filosofiei prezintă astfel
unele similitudini cu cea a sportivului de performanţă.
Rezistenţa la filosofie ca preocupare considerată aproape ezoterică,
ar putea fi comparată cu rezistenţa la Sfânta Scriptură, pe care mulţi
nu o citesc din teama că nu o vor înţelege. Conform unui studiu
sociologic efectuat de Biblioteca Naţională în 2008, doar 28 din 1136
de respondenţi au răspuns la întrebarea „Ce carte citiţi acum?” cu
afirmaţia „Citesc Biblia”. Ne-am gândit că de fapt o iniţiere în lectura
textelor duhovniceşti este ceea ce lipseşte cititorului nostru şi asta
ne-a determinat să selectăm texte utile în acest sens din opera Sfinţilor
Nr. 6 LUMINĂTORUL 23
Părinţi Capadocieni şi a Sfântului Ioan
Gură de Aur.
Cei care îl citesc pe Sfântul Ioan Gură
de Aur nu pot să nu observe o constatare
şocantă a lui legată de Sfânta Scriptură.
Marele predicator afirma că omul are
nevoie de lectura celor scrise cu cerneală
din cauza că nu are o viaţă atât de curată,
încât să-i dea Sfântului Duh inima sa
spre a scrie pe ea. Dumnezeu a vorbit cu
sfinţii săi - Noe, Avraam, Moise - faţă
către faţă şi nu prin scrieri. Harul Duhului
ţinea locul scripturilor în sufletele lor
curate. Când întregul popor a căzut în
păcate grele, a fost nevoie de table,
de însemnarea în scris a cuvintelor lui Dna Nina Negru, secvenţă de
Dumnezeu. Nici Fiul lui Dumnezeu nu a la simpozion, 15 iunie 2009,
Chişinău
lăsat ceva scris Apostolilor, asigurându-i
că Sfântul Duh, când vor predica, „le va
aduce aminte de toate”. Sf. Ioan Gură de Aur, ca mare predicator,
afirma cu orice ocazie: „Nu voi înceta de a-mi face lucrul meu, de a
scrie pe inimile voastre cuvintele cele drepte şi adevărate”. „Când
vede diavolul săpată legea lui Dumnezeu într-un suflet, şi că inima
este masa pe care este scrisă, el nu îndrăzneşte să meargă înainte”.
Chiar după ce au apărut Scripturile, din cauza slăbirii firii şi
voinţei oamenilor, cei sfinţi continuă să vorbească faţă către faţă cu
Dumnezeu. Cei care au îndepărtat însă harul, să-l dobândească primind
ajutorul Sfintelor Scripturi. Tot Sfântul Duh este cel care ne deschide
uşile vieţii duhovniceşti şi prin care Sfânta Scriptură devine Sfânta
Sfintelor. „Să ne îngrijim dar a ne dobândi dumnezeieştile Scripturi,
ca să nu poată diavolul să ne rănească de moarte”.
Sf. Vasile cel Mare dădea o interpretare a Sfintelor Scripturi net
superioară oricărui produs intelectual pur omenesc, pentru că o considera
24 LUMINĂTORUL Nr. 6

nu ca pe o carte care poate fi luată în ea


însăşi, ci ca pe un rod al proslăvirii lui
Dumnezeu întru oameni prin Hristos.
Această atitudine se află în întreaga
Sfânta Tradiţie a Bisericii.
„Autorul Sfintei Scriptui este Duhul
Sfânt” scrie Sf. Vasile cel Mare.
Iată de ce în opera sa „Omilii la
Hexameron”, exegetul considera că
pentru înţelegerea marilor adevăruri
ale Sfintei Scripturi este necesară o
pregătire specială:
1. purificarea sufletului de
patimile trupului;
2. eliberarea de întunericul în care
Sf. Ioan Gură de Aur îl aruncă grijile vieţii;
3. trebuie ca sufletul să fie activ,
atent şi mereu în căutarea acelei noţiuni despre Dumnezeu, care să
fie demnă de obiectul ei. (Omilia I la Hexaemeron).
Într-o epistolă către prietenul Grigorie de Nazianz, marele ierarh al
Cezareei Capadociei scrie despre grijile lumii care împiedică mintea
să fixeze adevărul. Între acestea sunt incluse şi dorinţele trupului şi
pasiunile greu de stăpânit dacă sufletul nu se desprinde de „simpatia
faţă de trup”. Deşi nu cere obligatoriu o îndepărtare trupească de
lume, o separare de toată lumea, Sf. Vasile cel Mare sugerează soluţii
creştine pentru scoaterea preocupărilor vechi din obicei spre a face
loc învăţăturii dumnezeieşti:
„Limba - să nu discute fapte omeneşti;
Ochii -să nu privească trupuri parfumate şi armonioase;
Urechea - să nu atragă atenţia sufletului spre glume şi melodii
care produc voluptate;
Starea sufletească - să predomine bucuria, nu supărarea;
Mintea - când nu se răspândeşte prin simţuri către lume, se întoarce
Nr. 6 LUMINĂTORUL 25
la sine, şi de la sine se înalţă către Dumnezeu.
Toată atenţia trece la dobândirea bunurilor veşnice: înţelepciune,
curaj, dreptate, prudenţă.”
În altă scrisoare către prietenul Grigorie se recomandă ca lecturile să fie
urmate de rugăciuni. De ce? Pentru ca să nu aibă nimeni „pe Dumnezeu
stabilit înlăuntrul lui din amintire”. Probabil se are în vedere evitarea
imaginii rezultate din dorinţa omului de a-şi închipui cele citite. Dar şi
necesitatea de a-l avea pe Dumnezeu mereu la modul indicativ, prezent.
Prima şi cea mai simplă metodă de a-l face prezent este lectura
Sfintei Scripturi, prin care se ia contact direct cu cuvântul lui
Dumnezeu. Sf. Vasile cel Mare îndeamnă să zăbovim îndelung asupra
textului Scripturii, pentru a ne familiariza cu ea. După ce depăşim
acest handicap de familiarizare, să căutăm la biserică, în familie, la
serviciu, prilejuri de discuţie, motive de a medita la cele citite.
Deşi format la şcolile din Alexandria, Constantinopol, Atena,
Cezareea şi încadrat în Şcoala Alexandrină de interpretare alegorică
a Sf. Scripturi, Sf. Vasile cel Mare acordă o atenţie deosebită sensului
literal, istoric-gramatical al textului, aşa cum învăţa Şcoala din
Antiohia. Când spunem că interpretarea literală constă în analiza
filologică şi istorică avem în vedere că nu trecea cu vederea nici
prepoziţiile şi conjuncţiile (pe care le numea „cuvinte mici”), dacă
ele aruncă o cât de mică lumină către Adevăr.
„S-ar părea că dacă unele cuvinte sunt mici, se cuvine a le trece
cu vederea; dar întrucât adevărul se lasă cu greu surprins, trebuie
să-l căutăm pretutindeni. Pentru că dacă evlavia, întocmai ca şi
meşteşugurile, creşte prin mici adăugiri, nimic nu trebuie neglijat din
cele ce conduc la cunoaştere. Dacă cineva va trece cu vederea noţiunile
elementare, socotidu-le ca fără importanţă, nu va ajunge niciodată la
culmile înţelepciunii.” (Tratat despre Duhul Sfânt, XXII)
Să dăm un exemplu cum Sf. Vasile cel Mare, numit şi „interpret
al Cerului”, a explicat dogma Sfintei Treimi înlocuind prepoziţiile
„prin” şi „în” cu conjuncţia „şi”.
La 7 septembrie 374 Sf. Vasile cel Mare a ţinut o Liturghie
26 LUMINĂTORUL Nr. 6

solemnă în care a folosit expresia


doxologică „Slavă Tatălui,
împreună cu Fiul şi cu Duhul
Sfânt”, alături de cea care era
atunci utilizată: „Slavă Tatălui,
prin Fiul, în Sfântul Duh”.
Arienii, care în ultima lor fază,
ca erezie a pnevmatomahilor,
contestau importanţa Sfântului
Duh, au început să insinueze că
ierarhul din Cezareea Capadociei
răspândeşte o învăţătură greşită,
care pune semnul egalităţii între
Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh.
Doxologia „Slavă Tatălui
şi Fiului şi Sfântului Duh”, Sf. Vasile cel Mare
(acum o arhicunoscută cântare
doxologică despre cele 3 ipostasuri ale Sfintei Treimi celei de o fiinţă)
este de fapt una din cele mai importante contribuţii dogmatice la
formularea învăţăturii despre Sfântul Duh şi ea a fost probabil rodul
Sfântului Duh însuşi, care i-a luminat mintea marelui Vasile datorită
curăţiei lui trupeşti şi sufleteşti. Sf. Vasile, care ştia că Sfântul Duh
vorbeşte prin profeţi şi aghiografi, simţea că purificarea de patimi este
o condiţie sine qua non...
Marele exeget afirmă că în cuvintele Scripturii adevărul nu se exprimă
prin argumentele înţelepciuniii omeneşti, ci prin învăţăturile Duhului, iar
scopul lor este să aducă mântuire celor pe care îi învaţă. Obiectul Revelaţiei
din Sfintele Scripturi este adevărul mântuirii. Exegeza Sf. Vasile cel Mare,
cu explicaţii amănunţite la fiecare cuvânt biblic, se deosebeşte de cele
ale anticilor sau ale ereticilor prin faptul că reflectă atitudinea creştină
normativă asupra creaţiei şi a Creatorului, şi nu păreri ale sale originale.
„Sensul cuvintelor dumnezeieşti nu trebuie schimbat de dragul unei păreri
particulare”- scrie Sf. Vasile cel Mare referindu-se la ereticii gnostici.
Nr. 6 LUMINĂTORUL 27
În Sf. Scriptură găsim şi locuri foarte greu de înţeles, unde sunt
doar enunţate anumite adevăruri despre lucrarea divină, care doar
aprind dorinţa de cunoaştere. Această tăcere ce învăluie unele locuri
din Sf. Scriptură este în cele din urmă în folosul cititorului (Tratat
despre Duhul Sfânt, vol. XXXII). Interpretând Sf. Scriptură, Sf. Vasile
cel Mare nu caută în ea lucruri asupra cărora autorul sacru a păstrat
tăcere, socotindu-le neziditoare. El condamnă pe unii dintre autorii
bisericeşti care, neînţelegând Scriptura, i-au atribuit, prin alterări de
sensuri şi interpretări figurate, o profunzime de împrumut crezându-se
mai înţelepţi decât Sfântul Duh. De fapt aceştia, sub pretextul unei
interpretări anagogice mai înalte, introduceau în text păreri personale
(Omilia a III-a la Hexaemeron).
Pentru a nu amuza spiritul cu deşertăciuni, Sf. Vasile cel Mare
ne recomanda să nu combinăm lectura Scripturilor cu suplimente-
surogate din cultura profană. Deşi avea o formaţie exclusiv literară,
în Omilia a III-a la Hexaemeron sfătuia contemporanii să apeleze la
cultura profană doar ca sprijin în căutarea înţelepciunii superioare şi să
aleagă, ca albinele din flori, doar ceea ce nu e condamnabil din punct
de vedere moral şi religios. „Să evităm acum şi totdeauna orice cuvânt
şi gând străin învăţăturii Domnului” (Cuvânt despre credinţă).
Ca şi Sf. Pavel, om de mare cultură, Sf Vasile cel Mare a căutat
să-şi ascundă acea ştiinţă care îngâmfă, care contribuie la umplerea
de sine, la bombarea sinelui şi la împietrirea omului cel vechi - unul
din păcatele gândirii antice. Astfel, prin opera Sfinţilor Trei Ierarhi
- Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare şi Grigorie de Nazianz, numit
şi Teologul - cultura antică este pusă în cumpănă şi îşi pierde din
însemnătatea pe care i-o atribuiau adepţii ei.
Ce observaţie fină referitor la fineţurile inutile din gândirea
anticilor: „Spiritul devine deosebit de subtil prin studierea înţelepciunii
deşarte, dar intransparent pentru înţelegerea Luminii adevărate, ca
şi ochii acelor păsări care sunt pătrunzători la întuneric, dar care
la lumina soarelui obosesc”. În Omilia I-a Sf. Vasile cel Mare se
referă mai concret la filosofii care „n-ar vrea să lase (scape) nimic
28 LUMINĂTORUL Nr. 6

din ansamblul Luminii, dar care cu


o uşurinţă de neiertat uită scopul şi
judecata lumii”.
Sf. Grigorie de Nazianz, un
alt ierarh din Capadocia, poet şi
mare maestru al cuvântului, şi el
reprezentant al Şcolilor din Alexandria
şi Antiohia, scria despre primejdia
grabei în toate lucrurile, dar mai ales în
discuțiile despre Dumnezeu. Urcuşul
duhovnicesc are,s după acest sfânt
părinte trei etape:
1. Dobândirea virtuţilor practice
ca element purificator (ceea ce la Sf.
Vasile cel Mare era o condiţie pentru
Sf. Grigorie de Nazianz iniţierea în lectura Sfintei Scripturi);
2. Dobândirea virtuţilor teoretice
(care reprezntă înţelepciunea conferită prin iluminarea de sus);
3. Desăvârşirea sufletului, care devine una cu Dumnezeu după
har (prin apropierea dintre cunoscător şi cunoscut în identificarea lor
prin contopire, în iubire dumnezeiască şi nepătimitoare).
Sf. Grigorie Teologul susţine că atât interpretarea alegorică
(spre care înclina Origen), cât şi cea literală (practicată de Sf.
Vasile cel Mare), sunt valide, mai ales în cazul descifrării sensului
noetic al Scripturilor.
În prima din cele 5 Cuvântări teologice el atrage atenţia asupra
pericolului pe care-l implică studiul teologiei fără purtarea de grijă faţă
de viaţa morală şi fără evlavia necesară pentru abordarea textelor sacre.
Sf. Grigorie Teologul leagă ereziile de lecturile greşite ale Sf.
Scripturi şi de neglijarea Sfintei Tradiţii şi a Filocaliei (tocmai puseseră
baza Filocaliei, împreună cu Sf. Vasile cel Mare).
„Relaţia dintre Ortodoxie şi erezie este asemenea relaţiei dintre
sănătate şi boală, o indispoziţie care a apărut atunci când Logosul
Nr. 6 LUMINĂTORUL 29
divin, adică Teologhia, a fost înlocuit de logosul uman, adică de
raţiunea necontrolată de credinţă.”
Cine transmite Sfânta Tradiţie scrisă şi nescrisă? Biserica. Ea
este mărturia iluminării în întreaga lume. Iată de ce anume în
Biserică, în Tradiţia Sfinţilor Părinţi lovesc sectarii răstălmăcitori
după raţiunea umană.
Într-un fel de tratat despre slăbiciunea acestei raţiuni umane, Sf.
Grigorie Teologul împarte enunţurile biblice în 4 categorii:
• lucruri care nu există, dar despre care oamenii vorbesc;
• lucruri care există, dar despre care oamenii nu vorbesc;
• lucruri care nu există, şi despre care oamenii nu vorbesc;
• lucruri care există şi despre care oamenii vorbesc.
Raţiunea umană este adecvată doar în cazul celei de a patra categorii
pentru a descifra adevărul.
Pentru prima categorie omul nu deţine un adevăr propriu - sunt
antropomorfismele, necesare datorită limitelor discursului uman. A doua
categorie este deasupra raţiunii: sunt conceptele despre Dumnezeu pe care
mintea omului şi le formează inadecvat. A treia categorie este sub raţiune,
apartinând lui Nihilum, Nimicului, din care doar Dumnezeu creează.
Sf. Grigorie de Nyssa, un alt episcop Capadocian, fratele Sf. Vasile
cel Mare, considerat şi el mare interpret al tainelor divine din cuvant, a
lămurit, ca nimeni altul, Predica de pe Munte (Matei 5,1-7). Recunosc:
până a nu citi cartea sa „Despre Fericiri”, cele 9 propoziţii ce enunţau
Fericirile erau pentru mine o lectură cu grad avansat de dificultate.
Creştinii care ar înţelege cu adevărat cele 9 Fericiri aşa cum sunt
aşezate de acest mare ierarh într-o scară ca la Sf. Ioan Scărarul mai
târziu, ar înţelege Religia Fericirii şi s-ar face sfinţi...
Să cităm din această carte referitor la felul în care trebuie să citim
cuvântul Sfintei.Scripturi:
„Dumnezeu însuşi... e de aşa fel că El trebuie exprimat prin cuvânt,
deşi e mai presus de toate cuvintele noastre, care exprimă înţelesurile
lucrurilor create. Ca să ne apropiem mai mult de înţelegerea Lui, pe
de o parte trebuie să folosim cuvintele referitoare la lumea creată
30 LUMINĂTORUL Nr. 6

de Cuvântul după raţiunile Lui, pe


de alta, să le depăşim, negându-le,
întrucât El, ca necreat, nu poate fi
cuprins. El e Cuvântul cuvintelor
în cuvintele ce se potrivesc lumii
create. El e originea mai presus de
cuvinte a cuvintelor.
El e Cuvântul cuvintelor
şi cuvântat de noi, mai bine zis
binecuvântat, dar în acelaşi timp
e dincolo de ele... El e subiectul
necreat, mai presus de cuvinte, dar
pricinuitor de cuvinte” „Întrucât
cuvintele noastre se referă direct
la cele create de El, nu la El Însuşi,
Sf. Grigorie de Nyssa prin ele Îl redăm pe El numai
indirect, dar adeseori destul de
conştient. El e deasupra lor, dar şi originea lor” (Sf. Grigorie de
Nyssa, Despre Fericiri)
„Numai cei curaţi cu inima vor vedea pe Dumnezeu”, spune
Fericirea a şasea. Da, explică Sf. Grigorie de Nyssa, sufletele atrase
spre adâncul celor cuprinse în cuvânt, sunt sprijinite şi călăuzite de
„mâna Cuvântului, ca să nu ne scufundăm în adâncul tâlcuirilor” (Sf.
Grigorie de Nyssa, Despre Fericiri).
Vom încheia cu aceste cuvinte spuse de la înălţimea unei înalte
înţelegeri a Scripturii, înţelegere care smereşte: „Cuvântul a spus
atâta cât poate încăpea în mine, nu cât este Cel pe care Îl arată. Căci
precum cei care primesc aerul, fiecare primeşte după lărgimea lui,
unul mai mult, altul mai puţin, şi cel ce are în sine aer mai mult nu
a luat în sine tot aerul, ci a luat cât a putut, aşa şi cuvintele despre
Dumnezeu ale Sfintei Scripturi, care ne-au fost spuse prin Duhul Sfânt,
de către purtătorii de Dumnezeu, sunt înalte şi mari faţă de măsura
înţelegerii noastre, dar nu se ating de adevărata mărire a Lui. Cine
Nr. 6 LUMINĂTORUL 31
a măsurat cerul cu palma şi a luat pământul în pumni?”(Sf. Grigorie
de Nyssa, Despre Fericiri).
Ca şi de Sfintele Taine, să ne apropiem dar şi de Sfânta Sciptură „cu
frică şi cutremur”. Sfinţii Părinţi au privit „ca de pe un munte înalt la
o mare adâncă şi întinsă la adâncul de netâlcuit al înţelesurilor”.
Sfinţii Părinţi capadocieni ne-ar putea fi utili într-o campanie pentru
o lectură curată. Îngăduinţa excesivă pentru obiceiurile dăunătoare
în domeniul lecturii este un păcat, ca şi îngăduinţa excesivă pentru
mâncare, băutură, somn ş.a. Multe din cărţile îngrămădite pe rafturile
bibliotecilor, prin influenţa autorilor mediocri şi atei, au contribuit la
dezorientarea minţii mai mult decât la dezvoltarea înţelegerii sau la
tâlcuirea înţelesurilor.

Nina NEGRU
Şeful Serviciului Studii şi cercetări
la Biblioteca Naţională a Republicii Moldova
* Comunicare prezentată la simpozionul „Valori bibliofile-2009”, în anul
comemorativ- omagial al Sfinţilor Părinţi Capadocieni

BIBLIOGRAFIE:
1. Studia Basiliana, Sfântul Vasile cel Mare. Închinare la 1630 de ani, vol.I.,
Bucureşti, Editura Basilica a Patriarhiei Române, 2009.
2. Sf. Grigorie de Nyssa, Despre Fericiri, Bucureşti, 2009.
3. Lumina Sfintelor Scripturi. Antologie tematică din opera Sf. Ioan Gură de Aur,.
Bucureşti, Editura Anestis, 2008.
4. Sf. Grigorie de Nazianz, Cele 5 cuvântări teologice, Bucureşti, Editura Anastasia, 1993.
5. Romulus Chiriţă, Ştii să citeşti filosofie?, Bucureşti, Editura Niculescu,1997.
32 LUMINĂTORUL Nr. 6

Meditaţii
CE FRUMOŞI SUNT OAMENII CÂND SE ROAGĂ
(Savatie Baştovoi, romanul „Nebunul” p.93)

S
punea cineva, înţelept fiind, însă dezamăgit de societatea, în care
cultura a ajuns o normă deficitară, că singurul lucru de care îi este
frică, e să devină manipulabil. Nu este greu să crezi şi să înţelegi
această temere din moment ce scara de valori s-a prăbuşit.
Mă întreb adeseori, se întreabă mai mulţi cărora le pasă, nu doar de
clipa trăită de ei, dar şi de clipa trăită de posteritate, de ce de 2000 de ani
şi un deceniu, ni se predică să ne iubim şi tot de atâţia ani ne sfâşiem...
(M. Eminescu). Ce nu ne ajunge? Simplu. Puţină... dragoste în plus. În
instituţiile în care ea ar trebui să fie prezentă, se predică cuviincios? În
biserică, în şcoală, în familie? De ce în toate lipseşte câte puţin? Uneori,
poate lipseşte în totalitate. Pentru că nu au fost tâlcuite cu desăvârşire
micile povestiri pentru copii din Cartea Cărţilor - Biblia – model viabil
de înţelepciune pentru viaţă. Şi dacă au lipsit lecturile sacre ale copilăriei,
cât este de greu să înţelegi mai târziu că funcţionează un sistem inversat
de valori în mediul nostru românesc, în special, şi în societate, în general.
Am fost frustraţi multă vreme de îndemnul biblic: „Dragostea îndelung
rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă,
nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu
se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se
bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte,
toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată”. (I Cor., 13, 4-8)
Întrebată fiind ce calitate ar trebui să posede un cadru didactic, în primul
rând, am răspuns promt: DRAGOSTE, pe lângă cunoştinţe şi pregătire
profesională, pe care discipolul nu numai că nu le acceptă, dar nici nu le
poate însuşi dacă dragoste nu e. În acest veac zbuciumat, în care resimţim
tirania banului, care ne guvernează, se întreabă cei afectaţi de această
problemă, puţini la număr, cum să prevenim căderea şcolii? Frustrată
mereu de ideea că un pedagog care respiră cu idealurile profesiunii
sale, e împiedicat, de cele mai multe ori să aspire la cultură, necesară
Nr. 6 LUMINĂTORUL 33
intelectualului, ca pâinea cea
de toate zilele, mă îndrept
spre o disciplină, care mi-a
lipsit mult în procesul
studiilor, care lipseşte, în
totalitate, în învăţământul
preuniversitar – RELIGIA.
Cu bună ştiinţă, absenţa
acestui obiect în procesul de
studii, încurajează căderea
şcolii, tocmai clasa politică
de astăzi, care ar veni
direct din sec. al XIX-lea,
o rezervă a trecutului, dar
nu al celui glorios, lasă
capetele oamenilor plecate,
nu a smerenie, dar ca să nu poată vedea lumina. Jocul puterii şi al averii,
împiedică tânărul să înţeleagă că adevăratele valori pot fi cultivate la
orele de Religie, în speţă, iar apostolatul nu-i poate reveni oricui, doar
celui chemat să o facă, „Căci ascultarea voastră este cunoscută de toţi.
Mă bucur deci de voi şi voiesc să fiţi înţelepţi spre bine şi nevinovaţi
la rău” (Rom.16, 19). Imaginea şifonată a şcolii ar căpăta din nou faţa
nefardată de altădată, „dacă lucrul cuiva, pe care l-a zidit, va rămâne,
va lua plată”, iar adolescentul va învăţa încă în cruda şi nevinovata sa
tinereţe că „cel care sădeşte şi cel care udă sunt una şi fiecare îşi va lua
plata după osteneala sa” (I Cor. 3, 8).
Chemată să predice adevărul, salvarea ecologică a sufletelor noastre
în sec. al XXI-lea, orientată spre dragostea cea adevărată, Religia, ca
disciplină în şcoală, va schimba, eminamente, gândirea reziduală a lui
hommo sovieticus, laş, stupid, trădător, compromiţător, şi se va feri la
timp de duhurile amăgitoare. Dacă vom însuşi de mici că „Iubirea lui
Dumnezeu către noi cere iubirea noastră către fraţi” (I Ioan, 4), nu ne
vom jena să ne mărturisim dragostea noastră unui prieten, unui coleg,
34 LUMINĂTORUL Nr. 6

chiar unui străin, gesturi verbale, care astăzi ne par uimitoare, uneori
măgulitoare, de o diplomaţie compromiţătoare. Religia, ca disciplină
obligatorie, întârzie să apară, din cauza celor care nu înţeleg că viaţa
are nevoie de oameni culţi. Frica ce-i domină pe unii încă din perioada
sovietică, de subaltern sau de adversar mai puternic, a fost ideologia care
a înlăturat predarea Religiei în şcoli. Aşa sau nu, ea îţi aduce pacea, care
e mai puternică decât dreptatea, îţi aduce înţelepciunea „curată, apoi
paşnică, îngăduitoare, ascultătoare, plină de milă şi de roade bune,
neîndoielnică şi nefăţarnică” (Iacov, 3, 17).
Mulţi dintre cei cărora Legea Învăţământului li se supune, vor împărtăşi
aceeaşi opţiune cu mine, mărturisind credinţă. „Credinţă fără de fapte,
moartă este” (Iacov, 2).
P.S. Societatea de astăzi, care a căzut în dizgraţie, din cauza ambiţiei
pentru putere, pentru funcţie, pentru întâietate, pentru superioritate vine
din simpla, dar marea frustrare a unui sentiment nobil, care se numeşte
DRAGOSTE. Cineva uită să trăiască pentru iubire. Cel care are credinţă
în Dumnezeu, are şi dragoste de patrie, de semeni, încât îi ajunge şi
pentru sine. De aceea mi-am îndreptat gândul de mai sus spre Religie,
disciplină şcolară care ar oferi tânărului modele de viaţă, de conducători
de spirit, se poate şi haric, formând, în esenţă, o şcoală a desăvârşirii. Iar
atunci când forţa intransigentă a omului este dragostea, fiecare patimă
se poate înlocui cu o virtute. Materia studiată în cadrul disciplinei date,
devine o forţă temeinică a conştiinţei noastre, încât nici Cezar al tuturor
timpurilor (şefi / şefuleţi, director / directoraş, orice funcţionăraş etc.)
nu ţi-o poate distruge. Obiectul Religia – hrană spirituală săţioasă – ar
lumina sufletele copiilor, iar această lumină poate substitui, uneori, şi
mângâierea părinţilor, adeseori, plecaţi după câştig, după un trai mai bun.
Efortul nostru de a ne îmbogăţi materialiceşte este infim, în această viaţă
cât o clipă. O societate cu atât e mai puternică, cu cât ea are mai multe
şcoli spirituale care să formeze un om nou, un erou moral.
Silvia STRĂTILĂ,
profesoară, Liceul „V.Alecsandri”, Chişinău
Nr. 6 LUMINĂTORUL 35
Poezie
MAIMUŢA OFENSATĂ

O
dată, o maimuţă din evul anecdotic,
Venind la sfat pe-o creangă de arbore exotic,
A zis: Atenţie! Sunt foarte ofensată,
Circulă-n lume vorba de loc adevărată,
Că omul ar descinde din buna noastră rasă...
Însăşi ideea asta îmi pare odioasă.
Aţi pomenit vreodată divorţuri printre noi,
Copii lăsaţi pe drumuri sau imnuri de război?
Cine-a văzut în hoardă la noi, bolnavi mintali,
Drogaţi, lacomi de cărnuri şi homosexuali,
Escroci, bandiţi, gherile sau vreo tutungerie?
În neamul nostru nobil nu vezi aşa prostie!
Noi n-avem mafii crude în stirpea noastră aleasă,
Nici terorişti, nici dogme, nici luptele de clasă.
Cât am bătut eu jungla, scuzaţi, n-am observat,
În obştea de maimuţe, cocotier privat,
Nici garduri şi nici paznici, nici pui murind de foame
Sau omorâţi în taină de aşa-zise „mame”...
Nu veţi vedea vreodată, cât soarele şi luna,
O minte de maimuţă dospind în ea minciuna.
Chiar dac-aş fi silită de vreun laborator,
N-aş deveni port-bâtă şi nici informator.
Şi, iată, încă una din lumea cea de jos:
La noi nu se întâmplă război religios
Nici „sfinte” inchiziţii, nici libertăţi în lanţuri,
Nici chefuri după care să ne culcăm în şanţuri,
Nici ordini mondiale, nici materialism
Şi nici vreo îndoială ce-aduce ateism.
E-adevărat, că omul a coborât ca soi
Dar, să fim rezonabili, n-a coborât din noi!

(Articol preluat din Scrisoare pastorală, Foaie periodică, gratuită a Parohiei


Malovăţ-Mehedinţi, Anul VII(2009), nr. 169 (1 –15 Noiembrie), p. 3)
36 LUMINĂTORUL Nr. 6

Rugăciune
RUGĂCIUNE*
Citită în bisericile ortodoxe din Alba Iulia şi din Ardeal
în ziua UNIRII, 1 DECEMBRIE 1918.

D
oamne Dumnezeul nostru, Tu eşti Părintele nostru; Tu ai văzut
strămutarea părinţilor noştri şi ai auzit strigarea lor, căci se
făcuseseră ei ca floarea în brumă şi aplecat spre pulbere era
sufletul lor, şi trupul lor lipit de pământ.
Tu ai împlinit şi cu noi ceea ce ai făgăduit de mult; Sfărâma-voiu
jugul de pe tine şi voiu rupe legăturile Tale; lărgi-voiu hotarele Tale,
aduna-vă-voiu dintre popoare şi vă voiu strânge din ţările unde sunteţi
împrăştiaţi; restatornici-voiu judecătorii tăi ca mai înainte, şi sfetnicii
tăi ca la început.
Tu, Doamne, cel ce deslegi pre cei ferecaţi în obezi şi ridici pe cei
surpaţi, ajutatu-mi-ai de am bătut războiul cu veselie şi am gonit pe
fii trufiei. Mântuire ai trimis şi nouă, poporului Tău, şi toate marginile
pământului văd mântuirea Dumnezeului nostru.
Tu, Doamne, sălăşluit-ai mărirea în pământul nostru, căci
întorcându-Te, Dumnezeule, ne-ai înviat pre noi, şi norodul Tău se
veseleşte de Tine.
Cunoaştem, Doamne, că ai împlinit cuvântul Tău, că împărăţia de
la un neam la altul se mută, pentru strâmbătăţi şi sumeţi şi că numai
dreaptatea înalţă neamul, iar păcatele împuţinează seminţiile.
Cunoaştem, Doamne, şi mărturisim că şi acum abaterile noastre
multe sunt; păcătuitu-Ţi-am; după iubirea de argint ne-am abătut,
uitat-am că pe sine se pierde cela ce ia daruri şi că mai bun e puţinul
celui drept, decât avuţia multă a păcătoşilor. Păcătuitu-Ţi-am şi noi şi
părinţii noştri, şi străinii vor iarăşi să strămute hotarele noastre.
Doamne, aducemu-ne aminte de cuvântul Tău, că drumul păcătoşilor
este netezit cu pietre şi la sfârşitul lui este groapa iadului; rugămu-ne
deci, Ţie, Dumnezeul nostru, cel ce ne ispiteşti pe noi ca şi pe părinţii
noştri; Tu ştii, că nu este om care să nu greşească; milostiveşte-Te spre
noi şi ne binecuvântează, luminează faţa Ta spre noi şi ne miluieşte.
Doamne, Dumnezeul nostru, pace dă nouă, pace peste pace, celor
de departe şi celor de aproape; Doamne mântuieşte-ne şi ne curăţeşte
Nr. 6 LUMINĂTORUL 37
de păcatele noastre, pentru numele Tău; îndreptează urmele noastre
şi faptele noastre, ca să locuim în locul acesta şi să luăm mărire mare
şi nume vecinice şi să lăudăm numele Tău cel Sfânt.
Veniţi, deci, să ne închinăm şi să cădem Domnului şi să plângem
înaintea Lui şi să-I făgăduim, zicând: Iată, noi şi feciorii şi fetele
noastre, şi fraţii şi surorile noastre, umbla-v-om întru aşezământul
legii părinţilor noştri.
Şi-deacum, Doamne, Dumnezeul nostru, Dumnzeul cel mare, cel
puternic, cel înfricoşat, cel ce păzeşti legământul şi mila, cel ce şezi pe
Heruvimi, Tu singur eşti Dumnezeu, al tuturor împărăţiilor pământului;
iată, noi venim la Tine că Tu eşti Dumnezeul nostru, Tu înviezi toate
şi Ţie se închină oştile cerurilor, şi a Te cunoaşte pe Tine, dreptate
desăvârşită este.
Adă-Ţi aminte, Doamne, de toate soborniceştile şi apostoleştile Tale
Biserici, care se întind pre pământ, de la o margine până la alta, de toate
popoarele şi de toată turma Ta. Varsă întru inimile noastre, ale tuturora,
cereasca Ta pace, şi ne dăruieşte şi nouă pace în viaţa aceasta.
Îndreptează pe Regele nostru, Oastea, Diregătoriile, Sfaturile,
Comunităţile, dimpreună cu intrările şi ieşirile noastre, în pace...
Păzeşte, Doamne, Stăpânia robului Tău, a drept credinciosului şi de
Hristos iubitorului nostru Rege. Supune-I Lui, Dumnezeule, pe tot
vrăjmaşul şi potrivnicul din lăuntru şi din afară. Umbreşte d-asupra
capului Lui în vreme de război şi pune pe urmaşii Lui pe tronul Lui.
Adă-Ţi aminte, Doamne, şi de fraţii noştri cei din robie, şi le dă lor
să afle milă şi compătimire la cei ce i-au robit pre ei.
Adă-Ţi aminte, Doanmne, şi de noi păcătoşii şi nevrednicii robii Tăi,
şi şterge păcatele noastre, ca un bun şi de oamnei iubitor, Dumnezeu.
Ţie, Doamne fie slavă şi putere, şi laudă, şi biruinţă, şi tărie, că Tu
stăpâneşti toate celea din Ceruri şi de pre pământ.
Binecuvântat fie Domnul din veac şi până în veac, Amin şi Amin.
† Miron, Episcop”
*
Această rugăciune a fost alcătuită de Prea Fericirea Sa Miron Cristea
- Patriarhul, pe atunci Episcop de Caransebeş.

Material preluat din volumul: „Documente ale Unirii - 1600-1918”,


Ed. „Militară”, Bucureşti, 1984, pp. 451-452
38 LUMINĂTORUL Nr. 6

Meditaţii
NIMIC NU POATE ÎMPIEDICA O NAŢIE
DE A SE ÎNTOARCE LA UNITATEA EI
PRIMORDIALĂ ŞI NECESARĂ
(N. Iorga)

P
entru că istoria este oglinda unui neam, este „Nu iluzie deşartă,
/ Post de veghe, avanpost. / Şi desprindere de soartă. / Şi
întoarcere la rost” după cum scrie poetul Dumitru Mastcovschi
în poezia „Alba Iulia”, (publicată în volumul său de versuri Pasărea
nopţii pe casă, apărută la Chişinău în 2003), Biblioteca „Alba Iulia”
din Chişinău, situată în strada Alba Iulia, 202, fondată şi cu sprijinul
autorităţilor locale din oraşul Alba Iulia, România, vine să prezinte
cititorilor revistei Luminătorul câteva volume din colecţiile cu tematică
istorică. În speranţa că această prezentare va fi utilă atât studenţilor,
cât şi celorlalţi cititori care se interesează sau sunt în căutarea unui
volum despre adevărul istoriei românilor, am selectat o parte din cărţile
mai solicitate care ţin de evenimentele Unirii românilor, în special, a
celei din 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia. Cărţile respective nu fac
parte din ultimele apariţii, pentru că nu le avem nici noi, dar prezintă
interes sporit printre cititori.
Vom începe cu prezentarea unui volum deosebit, o lucrare
despre istoria drapelului României şi se intitulează: Adina Berciu-
Drăghicescu, Tiberiu Velter, Aurel David, Tricolorul României:
simbol al unităţii, integrităţii şi suveranităţii naţionale, Bucureşti.
1995. 160 p. Drapelul, ca simbol, constituie, alături de stemă, sigiliu
şi imn, un însemn naţional de importanţă deosebită al identităţii
unei naţiuni. În acest volum autorii au încercat o sinteză cât mai
cuprinzătoare a istoriei tricolorului – atât cât este cunoscută până în
prezent – precum şi o prezentare succintă a diferitelor drapele folosite
de români de-a lungul istoriei. Lucrarea se adresează, în primul rând,
românilor din România, dar şi celor din afara graniţelor actuale ale
statului roman, în egală măsură specialiştilor şi tuturor iubitorilor de
Nr. 6 LUMINĂTORUL 39
istorie pentru o mai bună
cunoaştere a subiectului.
O altă lucrare deosebit
de interesantă pentru toţi
este Armata română şi
Marea Unire: contribuţii
la realizarea Unirii şi
la consolidarea statului
naţional, Ediţie îngrijită
de dr. Teodor Pavel şi dr.
Nicolae Ciobanu, Cluj-
Napoca, 1993. 384 p.
Autorii volumului scrutează, într-o manieră ştiinţifică concordantă
cu preocupările istoriografice pe plan mondial, dinamica relaţiei armată-
societate pentru a descifra dimensiunea reală a contribuţiei instituţiei militare
în afirmarea şi realizarea idealului naţional, în apărarea şi consolidarea operei
înfăptuită de poporul român la 1918. Lucrarea debutează cu semnalarea
rolului Ţărilor Române de „Poartă a Creştinătăţii” în evul mediu, pentru
a detalia apoi funcţia integratoare a nucleelor oştirii naţionale în societatea
românească modernă şi prezenţa masivă a factorului militar în doctrina şi
mişcarea naţională din secolul al XIX-lea.
În cartea Vasile Netea, O zi din istoria Transilvaniei – 1 Decembrie
1918, Bucureşti, 1990, 187 p., este reprodus manuscrisul din 1968 al
istoricului Vasile Netea tipărit în 1970. Volumul constituie o valoare
deosebită ca document şi evocare despre unirea politică a tuturor
românilor prin desăvîrşirea statului naţional.
Unirea tuturor românilor într-un singur stat este oglindită şi în
Antologia Unirii 1918 – 1983: Versuri, Bucureşti, 1983, 414 p.
Antologia cuprinde versuri dedicate sentimentului de patriotism,
vitejie, dragoste de neam şi limbă, aspiraţiei de unitate a românilor.
Următorul volum intitulat Marea Unire a românilor în izvoare
narative, Bucureşti, 1983, 414 p. cuprinde o selecţie de pagini din
creaţia unor reprezentanti autorizaţi ai spiritualităţii româneşti care,
40 LUMINĂTORUL Nr. 6

întru-un fel sau altul, au trăit şi au scris despre momentele memorabile


din perioada anilor 1916 – 1918. Sunt pagini din cărţi care au fost
tipărite doar înainte de 23 august 1944. Sunt prezentate şi texte
manuscrise, traduceri.
Autorul Dan Berindei în volumul Epoca Unirii, Bucureşti,
1979, 271 p. reflectă istoricul eveniment al Unirii Principatelor.
Antecedentele Unirii, Mişcarea unionistă şi programul ei, Înfăptuirea
Unirii, Desăvârşirea Unirii Principatelor şi alte asemenea aspecte ale
unirii de la 1859 care reprezintă sunt doar o parte din titlurile celor
12 capitole. Lucrarea mai cuprinde un Cuvînt înainte, Bibliografia
lucrărilor din care s-a inspirat autorul, un rezumat în limba franceză
şi un indice alfabetic.
Într-un alt volum cu titlul sugestiv Pe drumul unităţii naţionale.
Studii şi cercetări, Cluj-Napoca, 1975, 278 p. istoricul Vasile Netea
înmănunchiază o serie de studii şi conferinţe rostite în legătură cu
comemorarea unor evenimente ale istoriei poporului român sau a
unor mari personalităţi şi luptători pentru realizarea unităţii naţionale,
precum Dimitrie Cantemir, George Lazăr, Simion Bărnuţiu şi alţii.
În continuare vă propunem şi câteva surse despre oraşul Alba Iulia,
oraş cu rădăcinile adânc înfipte în istorie. Aici avem şi apariţii mai
noi, dar dacă vă încumetaţi să studiaţi colecţia bibliotecii noastre veţi
găsi, cu siguranţă, mai multe publicaţii la acest capitol, în special,
despre cultura, istoria şi faimoasele locuri turistice din Judeţul Alba.
Noi vă provocăm s-o faceţi.
Alba Iulia – nobleţea unei veşnice peceţi, Alba Iulia, 2008, 252
p. este un volum liric dedicat aniversării de 90 ani de la Marea Unire
din 1 Decembrie 1918, un portret în versuri în care chipul Albei Iulii
se aşterne ca un mesaj al contemporaneităţii. Printre versurile marilor
poeţi precum Octavian Goga, Alexei Mateevici, Vasile Alecsandri,
Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Andrei Mureşanu, Aron Cotruş, Ion
Brad, Ion Margineanu vom regăsi şi versuri ale basarabenilor Grigore
Vieru, Nicolae Dabija, Iulian Filip, Elena Tamazlâcaru, Vlad Zbârciog,
Ianoş Ţurcanu dedicate Cetăţii de Scaun a Marii Uniri – Alba Iulia.
Nr. 6 LUMINĂTORUL 41
Alba Iulia şi unitatea românilor de pretutindeni, Alba Iulia,
2007, 390 p. reprezintă o istorie a unirilor şi întrunirilor românităţii.
Structurată în 15 capitole, lucrarea inserează materiale despre
ramurile şi conştiinţa identităţii naţionale, despre cea dintâi unire
realizată de Mihai Viteazul, Unirea Principatelor sub domnia lui
Alexandru Ioan Cuza, Unirea de la 1 Decembrie 1918, România
după 1940, România de astăzi, Congresele spiritualităţii româneşti,
serbările Unirii şi altele.
Un alt volum semnat de istoricul Ioan Scurtu intitulat Alba Iulia
1 Decembrie 1918, Bucureşti, 1988, 182 p. urmăreşte, în prima parte,
să jaloneze drumul de luptă şi jertfe al poporului român spre făurirea
statului naţional unitar, încheiat cu victoria de la Alba Iulia din 1
Decembrie 1918. În partea a doua sunt incluse principalele documente
din preajma şi din perioada imediat următoare înfăptuirii Marii Uniri,
oferind cititorilor o imagine sugestivă asupra contextului istoric în care
s-a realizat acest deziderat. Tot aici cititorul va găsi un capitol întitulat
Monumente istorice în care autorul prezintă o listă a principalelor
monumente de pe întreg cuprinsul ţării, monumente care scot în vileag
aspiraţia şi lupta românilor de-a lungul istoriei pînă în 1918.
Gheorghe Anghel, Alba Iulia, Bucureşti, 1987, 128 p., o altă
lucrare în care autorul, descendent din Soroca basarabeană, aduce
în lumina tiparului file interesante din istoria oraşului Alba Iulia.
Apulon – Apulum – Bâlgrad – Alba Iulia, sunt patru denumiri care
marchează istoria bimilenară a unuia din cele mai vechi oraşe ale ţării,
o istorie în care românii îşi regăsesc firul roşu al existenţei. Lucrarea
reprezintă o sinteză a informaţiilor despre Alba Iulia, despre trecutul
istoric al oraşului, despre numeroasele monumente istorice, de artă şi
arhitectură, unele din ele fiind singulare în România. Alba Iulia este
oraşul Unirii tuturor românilor din 1 Decembrie 1918.
Din numeroasele lucrări ale poetului Ion Mărgineanu din Alba Iulia,
cel care a bătut cărări, a deschis uşi grele, a convins autorităţi, oameni de
bună credinţă din ţară să depună eforturi pentru a deschide în acest cartier
al Buiucanilor Noi din Chişinău Biblioteca „Alba Iulia”, vom prezenta una
42 LUMINĂTORUL Nr. 6

cu titlu poetic. Ion Mărgineanu, Oraşul sub formă de inimă, Bucureşti,


1986, 216 p. Autorul, marele îndrăgostit de neam, ţară, limbă şi basarabeni,
ctitorul spiritual al Bibliotecii „Alba Iulia” din Chişinău, dezvăluie în
paginile acestei cărţi momente impresionante din istoria contemporană a
locurilor. Aici cititorul va găsi o amplă informaţie despre Alba Iulia – Casa
Marii Uniri, despre localitatea Câmpeni – capitala munţilor eroici, despre
Lancrăm – baştina marelui scriitor român Lucian Blaga, despre muzeele
subterane de la Abrud, Târgul de Fete din Munţii Apuseni şi mai multe
„inscripţii pe aceeaşi istorie a Unirii”.
Alba - Iulia, oraşul Marii Uniri în imagini de epocă, Alba Iulia,
1996, 95 p. Lucrarea de faţă apare la iniţiativa profesorului Gheorghe
Hendrea, cunoscut colecţionar de cărţi poştale ilustrate din Alba Iulia,
care ne prezintă, prin intermediul imaginilor fotografice, oglinda
oraşului aşa cum a fost el la începutul secolului XX. Este un album,
o cronică scrisă cu lumina urbei de două ori milenară.
Şi ultima lucrare, dar nu cea din urmă Alba Iulia. Oraş bimilenar,
Alba Iulia, 1978, 131 p. Apărută cu truda Episcopului Emilian Birdaş
al Episcopiei Ortodoxe Române de Alba Iulia, înmănunchiază în
paginile sale o amplă prezentare a trecutului istoric al acestei localităţi,
devenită simbol al existenţei milenare a românilor pe aceste meleaguri,
simbol al luptei pentru libertate, independenţă şi unitate naţională.
Aici cititorul va găsi date despre modul în care Biserica Ortodoxă din
Transilvania a participat la luptele de afirmare şi apărare a intereselor
superioare ale românilor, despre organizarea bisericească a românilor
din Transilvania, despre construirea catedralei mitropolitane de la Alba
Iulia în 1597, ctitorie a lui Mihai Viteazul şi alte asemenea.
Dragi cititori ai revistei Luminătorul, vă invităm să treceţi pragul
Bibliotecii „Alba Iulia” din Chişinău. Aici veţi găsi mult mai multe
cărţi, reviste interesante şi atmosferă de creaţie.

Elena ROŞCA, director,


Biblioteca „Alba Iulia”, Chişinău
Nr. 6 LUMINĂTORUL 43
Recenzie
HORA UNIRII FALSIFICATORILOR DE ISTORIE

A
lua cuvântul în deşert este
păcat şi mă tem să vorbesc
despre Unire cu ocazia Zilei
Naţionale a României, când se spun
în mod iresponsabil şi cuvinte ieşite
din bombarea eului. Anul acesta am
acceptat invitaţia de a participa la
lansarea unei cărţi despre Mitropolia
Basarabiei la Târgu Neamţ, tocmai
pentru că am fost bucuroasă să vorbim
despre ceva concret de Ziua Unirii.
Mai citisem zilele trecute o
„Istorie a Bisericii Ortodoxe din
R.Moldova. Secolele XIV-XXI”, de
pr. dr. Mihail Panas, tipărită în acest
an, şi constatasem cu stupoare că
autorul, un preot de la Chişinău, dar
sub jurisdicţie rusă, falsifică până şi
data înfiinţării Mitropoliei Basarabiei,
afirmând că s-ar fi numit aşa încă de
la 1813, când în provincia răpită Mitropoliei istorice a Moldovei a fost
înfiinţată de ruşi eparhia numită de fapt „a Chişinăului şi a Hotinului”.
Înţeleg încercarea părintelui M. Panas de a legitima cu un secol înapoi
titulatura de Mitropolie a Basarabiei: Patriarhia Rusă îşi revendică dreptul
asupra unor clădiri construite în perioada ţaristă pe care nu au reuşit să le
arunce în aer la retragerea ruşilor în 1940. Pe aceleaşi clădiri a pus ochiul
şi V. Cubreacov, care consideră că Mitropolia Basarabiei reactivată în
1992 este moştenitoarea imobilelor lăsate aici de Mitropolia Basarabiei şi
Mitropolia Bucovinei din perioada interbelică. Rezultatul acestei străduinţe
de a pune mâna pe nişte averi ale Bisericii (cu ajutorul CEDO bineînţeles)
este şi editarea la Târgu Neamţ a cărţuliei „Basarabia. Scurtă istorie
a Mitropoliei Basarabiei. 1401-2009” (nu se precizează la ce editură),
semnată de Emanuel Balan şi Monica Gaman, profesori la un liceu din
Tg. Neamţ, prezentaţi la lansare şi ca viitori soţi.
Nu fac în zadar aceste precizări în legătură cu autorii adevăraţi şi cei
44 LUMINĂTORUL Nr. 6

din umbră ai acestor „opere” intitulate foarte pretenţios (să cuprinzi 600
de ani de istorie în vreo sută de pagini nu e glumă). Cele două cărţi, scrise
parcă de aceeaşi mână, cu acelaşi dispreţ pentru tot ce înseamnă cercetare
ştiinţifică a istoriei, urmăresc alt scop decât cel anunţat în titluri. Nici
părintele M. Panas, nici tinerii profesori de liceul de la Tg. Neamţ nu sunt
preocupaţi de istoria bisericească. Numele celor doi „cercetători” de la
Târgu Neamţ apare doar pe copertă, iar între coperţi se zbate mesajul celor
care au comandat cărţulia, şi anume cei care vor să pună mâna pe averi.
Ce urât, ce trist e că numele Bisericii Ortodoxe este luat în deşert de către
oameni interesaţi doar de ranguri şi bunuri pământeşti.
E. Balan şi M. Gaman au recunoscut în timpul lansării cărţii că ideea
de a o scrie le-a venit subit după evenimentele din aprilie de la Chişinău...
Autorii de la Târgu Neamţ nu au avut timp să se documenteze şi nici nu
au obişnuinţa să citeze. Epoci întregi, secole de viaţă bisericească sunt
tratate în câte 2-3 pagini copiate din vreo lucrare arhicunoscută ori mai
rău, expediate în câteva fraze scrise în cel mai neglijent stil publicistic.
Doar averile Mitropoliei Basarabiei (minus cele din Episcopia Cetăţii Albe-
Ismail) şi cele ale Mitropoliei Bucovinei (Episcopia Hotinului) îi preocupă
pe autori, care acordă Anexelor aproape jumătate din numărul de pagini ale
cărţii. Au arătat doar la sfârşit, la pag. 97, că Anexele cu averile Bisericii
reproduc capitole din cartea semnată de I. Chifu, V. Cubreacov şi M.
Potoroacă „Dreptul la proprietate al Mitropoliei Basarabiei şi restituirea
averilor bisericeşti”, Chişinău, Alfa şi Omega, 2004. De fapt, cei trei
autori nu au transpirat pentru a alcătui repertoriul bunurilor Mitropoliei
Basarabiei, pentru că acest lucru l-a făcut un specialist de la Chişinău,
Tamara Nesterov.
Astfel, pe munca d-nei Nesterov parazitează 5 pretinşi cercetători din
Basarabia şi România, fără a-şi da silinţa cel puţin să corecteze textul, ca
numele arhitectului Seroţinski să nu apară ca în ediţia din 2004, ortografiat
când cu ţ, când cu c. Ne întrebam chiar la lansare: dacă această carte urmăreşte
popularizarea în rândurile tineretului din România a istoriei Mitropoliei
Basarabiei, ce rost are preluarea din publicaţiile frontiste de la Chişinău a
detaliilor privitor la daunele estimate în lei, pe care vor să şi le însuşească
liderii frontişti, după ce în 2001 pagubele calculate în urma caştigării la
CEDO a procesului Mitropoliei Basarabiei au nimerit tot la Cubreacov.
Ne mai întrebăm, cine a avut interesul ca după 7 aprilie, şi anume într-un
orăşel din România, nu în Basarabia, să apară o carte prin care Cubreacov
să-şi continue politica sa de diversiuni şi falsificări? Probabil că materialul
Nr. 6 LUMINĂTORUL 45
scris alandala în Basarabia a fost adus pe un CD şi „cercetătorii” Balan şi
Gaman nici nu şi-au dat silinţa să facă o elementară corectură a greşelilor
de ortografie, dar şi să aducă la zi unele informaţii: despre Antonie
Plămădeală, decedat în 2005, se scrie „actualul Mitropolit al Ardealului”;
în clădirea fostei Facultăţi de Teologie s-ar afla o secţie-două a Bibliotecii
Naţionale şi nu mai mult etc. Dar acestea sunt fleacuri pe lângă ce veţi
găsi la pag.27, unde autorii afirmă în două locuri că în 1941 şi nu în 1940
a „sosit ultimatumul cedării Basarabiei”. La alt capitol autorii vor să ne
convingă că Grigore Pişculescu şi Gala Galaction sunt două persoane
diferite, înşirând numele şi pseudonimul alături.
Deşi scriu despre Mitropolia Basarbiei, autorii pun pe copertă nu harta acelei
eparhii, ci pe cea a actualei Republici Moldova. Acesta este trucul lui Cubreacov,
care se preface a nu şti că graniţele Mitropoliei Basarabiei nu se suprapun pe
cele ale actualei Republicii Moldova. Este şi găselniţa preotului Mihail Panas,
care vorbeşte pur şi simplu despre Biserica din Republica Moldova.
Se vede de la o poştă că Roşca şi Cubreacov, care sunt prea bine
cunoscuţi în Basarabia pentru a lansa aici asfel de cărţi, mizează pe publicul
prost informat din România şi pe unii oameni implicaţi în manipularea lui
(ziarişti, prieteni politicieni din Ţară) pentru a-şi făuri statui de eroi. Şi
acestea le sunt necesare pentru a se îmbogăţi în continuare din sudoarea
poporului român. Acum le trebuie urgent să mai câştige un proces la CEDO,
pentru că nişte clădiri pot deveni în mâinile lor o sursă de venituri sigure.
Ei ştiu cum să facă mişcările ca să dispară oamenii care le stau în cale.
Mai este un motiv pentru care cei mânjiţi prin implicare în evenimentele
din aprilie 2009 doresc reabilitarea (numai că autorii cărţuliei le joacă festa
prin afirmaţii de tipul „pe 26 iunie 1941 a sosit ultimatumul cedării” şi alte
aberaţii scrise de oameni care nu au niciun respect pentru cuvânt). Cei doi
politicieni venali, pedepsiţi aici de electorat, vor să plonjeze în spaţiul de peste
Prut aliindu-se tot cu comunişti. Nu este întâmplătoare falsificarea din cărţulie,
prin care i se atribuie preotului rus Alexandru Scvoznicov merite inexistente
în „publicarea revistei Misionarul” în perioada interbelică. Interesul este ca
Adrian Severin, urmaşul lui Scvoznicov (preot refugiat la Craiova), să nu uite,
ca PSD-ist şi deputat european cu şanse de a deveni Ministru de Externe al
UE, că trebuie să-i ridice la suprafaţă pe cei doi PPCD-işti de frunte.
Au mai încercat şi în revista România Socială, nr. 2 din 2001, prin articolul
lui V. Roncea, să-şi plaseze poze mari de patrioţi alături de ale lui Halippa
şi Inculeţ. Cineva din Ţară îmi povestea că, la nişte semnale discrete din nu
ştiu ce direcţie, acel număr al revistei a cam fost retras din vânzare.
46 LUMINĂTORUL Nr. 6

Din prefaţa cărţuliei cu câte zece greşeli pe pagină mai aflăm că lansarea
ei a fost programată pentru 1 decembrie. Într-adevăr, numele lui Roşca şi
Cubreacov au fost singurele omagiate în acest context, alături de cele ale
unioniştilor de la 1918. Mă şi miram că profesori veniţi de la Suceava,
în loc să pronunţe numele preoţilor omorâţi în împrejurări suspecte după
reactivarea Mitropoliei Basarabiei, ţineau să menţioneze numaidecât
numele lui Roşca şi Cubreacov, care au imprimat o direcţie separatistă, chiar
de la reactivare, Mitropoliei Basarabiei şi o menţin intenţionat în limitele
celor 7% din populaţie rezervate şi simpatizanţilor partidului lor.
I-am întrebat pe cei trei preoţi din administraţia Mitropoliei Basarabiei
prezenţi la lansarea cărţii: Oare este atat de greu de observat că, dacă ar fi
fost unionişti, arhiereul Petru Păduraru şi Cubreacov ar fi cerut încă din 1992
reîntregirea Mitropoliei istorice a Moldovei (cu scaunul mitropolitan la Iaşi)
şi nu autonomia-autarhia aproape ermetică a jumătăţii pierdute în 1812 şi
intitulate de nevoie apoi „Mitropolia Basarabiei”? Dar nu erau veniţi pentru
a discuta despre Unire şi Biserică, ci doar pentru a cumpăra-lua un număr de
cărţulii, pe care le-au considerat „un mare cadou pentru Basarabia”.
Şi să mai spună actualii consilieri ai Mitropoliei Basarabiei că nu sunt
preoţi PPCD-işti, recompensaţi cu funcţii pentru că i-au trădat pe cei
44 de colegi ai lor, semnatari ai Memoriului din 2008. Păcat că preoţii
Vasile Burduja, Gheorghe Untilă şi Iulian Budescu nu au vorbit un cuvânt
despre carte la această lansare. Fiind veniţi din România, doi dintre ei ar fi
trebuit sa se simtă pur şi simplu jigniţi de damful antiunionist al cărţuliei
multlăudate.
Nina NEGRU
Şeful Serviciului Studii şi cercetări
la Biblioteca Naţională a Republicii Moldova
Nr. 6 LUMINĂTORUL 47
Studii
BISERICA ORTODOXĂ DIN AMERICA

P
ărintele Alexander Schmemann, unul dintre cei mai mari teologi ai
Ortodoxiei apusene şi poate una dintre cele mai remarcabile figuri
ale misionarismului ortodox din America, spunea că Biserica
Ortodoxă nu mai poate fi identificată astăzi cu Biserica din Est1, în zilele
noastre Ortodoxia a devenit în sensul deplin al cuvântului o credinţă
universală, fiind prezentă pe toate continentele. Actualmente, Biserica
Ortodoxă americană se dezvoltă cu paşi rapizi, ea reuşind să depăşească
statutul de biserică a unei minorităţi naţionale, devenind astăzi o
comunitate eclesială specifică societăţii americane. În acelaşi timp,
Ortodoxia americană e destul de neomogenă şi asta datorită faptului că
reuneşte comunităţi naţionale diverse (americani, ruşi, greci, români,
arabi etc.). Chiar şi în cadrul comunităţilor americane se atestă anumite
disensiuni, explicabile dacă ne gândim că au fost convertiţi de către
misionari de naţionalităţi diferite. Biserica Ortodoxă din America
(OCA) sau Arhiepiscopia Ortodoxă Antiohiană din America e mult
mai deschisă spre un dialog ecumenic, pan-ortodox, spre deosebire de
Biserica Ortodoxă Rusă din Exil (care a şi anatemizat ecumenismul în
1983, considerându-l drept erezia sec. XX). Pe teritoriul Statelor Unite
ale Americii sunt 15 biserici canonice, dintre care una e autocefală
(Biserica Ortodoxă din America). Trăsăturile întregii Ortodoxii
ecumenice pot fi văzute pe teritoriul nord-american, în acest plan
Ortodoxia americană fiind unică. În acelaşi timp, Ortodoxia americană
reprezintă un exemplu pentru Bisericile tradiţional ortodoxe referitor
la misiunea pe care o desfăşoară pe teritoriul nord american, dar şi
prin dialogul purtat între toate bisericile ortodoxe prezente în „Lumea
nouă”. Dacă în anii ’70 relaţiile dintre Biserica Ortodoxă din America
(OCA) şi Biserica Ortodoxă Rusă din Exil erau destul de tensionate,
astăzi se observă o colaborare şi un dialog eficient între cele două
structuri eclesiastice, în special după ce Patriarhia Moscovei a restabilit
48 LUMINĂTORUL Nr. 6

comuniunea euharistică cu Biserica Ortodoxă Rusă din străinătate


(ROCOR) la 21 iunie 2005, oferindu-i acesteia din urmă o autonomie
largă în componenţa Patriarhiei Moscovei.
Una din cele mai grave probleme cu care se confruntă astăzi
Ortodoxia americană este nerecunoaşterea în plan pan-ortodox a
autocefaliei Bisericii Ortodoxe din America (OCA), obţinută din
partea Patriarhiei Ruse în 1970, autocefalia ei fiind recunoscută
doar de Patriarhia Moscovei, Biserica Ortodoxă Poloneză, Biserica
Ortodoxă a Cehiei şi Slovaciei, Biserica Autonomă a Finlandei şi
Patriarhia Georgiei. Până în ziua de azi rămâne deschisă problema
cu privire la dreptul de acordare a autocefaliei, ea revenindu-i
Bisericii-mame sau Patriarhiei Constantinopolului, aceasta din urmă
bucurându-se de un primat de onoare în faţa celorlalte bisericii
ortodoxe. Cu toate acestea, Biserica Ortodoxă din America se află
în comuniune liturgică cu celelalte biserici ortodoxe.
Bazele Ortodoxiei Nord-Americane
Primul contact al populaţiei nord-americane cu creştinismul are loc
în 530 când Sfântul Brendan2 Călătorul debarcă în Newfoundland,
Canada, înfiinţând o comunitate cu viaţă scurtă de călugări irlandezi.
Acest eveniment e consemnat de o cronică latină de la începutul sec.
IX (Navigatio Brendani)3. Cu toate acestea, e destul de incertă prezenţa
creştinismului în sec. VI în America de Nord, dacă luăm în considerare
că conform tradiţiei Sf. Brendan ar fi ajuns pe coastele Americii cu o
barcă făcută din piele de bou, ce aminteşte mai curând de un mit, decât
de un fapt istoric.
Istoria Bisericii Ortodoxe din America începe odată cu exploatările
înterprinse de ruşii Vitalie Bering şi Alexei Khirikov pe teritoriul
Alaskăi în 1741, integrând această regiune în componenţa Imperiului
Ţarist. Atunci a fost săvârşită pentru întâia oară o liturghie ortodoxă
pe un vas rusesc la ţărmul Alaskăi. Acum Bisericii Ruse îi revenea
sarcina de a evangheliza teritoriile nou cucerite. Prima misiune oficială
este trimisă pe Insula Kodiak, Alaska, în 1794, ea fiind alcătuită din 8
Nr. 6 LUMINĂTORUL 49
călugări şi doi fraţi. În fruntea misiunii se afla Arhimandritul Ioasaf4.
Ea a avut mare succes, reuşind să boteze mii de aleutini, eschimoşi
şi alte popoare de pe teritoriul nord-american. În 1797 ieromonahul
Iuvenalie a fost martirizat de către localnicii de lângă Lacul Iliamna,
pentru motivul că propovăduia localnicilor monogamia. Acest caz
nu este singurul în istoria Ortodoxiei americane. Simeon I. Ianovsky,
managerul coloniilor ruse dintre anii 1818-1820, relata într-o scrisoare
adresată arhimandritului Damaschin, stareţul Mănăstirii Valaam, actele
de martiriu suferite de ortodocşii aleutini care au refuzat să accepte
credinţa romano-catolică ce le era impusă de către coloniştii spanioli
din California.
La 10 aprilie 1799 Biserica Ortodoxă Rusă învesteşte primul episcop
pe continentul american, arhimandritul Ioasaf devenind episcop al
Insulei Kodiac, însă la scurt timp moare într-un naufragiu. Un imbold
major l-a dat Ortodoxiei americane Sf. Gherman din Alaska, canonizat
de Biserica Ortodoxă din America la 9 august 1970 într-o ceremonie
festivă de pe Insula Kodiac, dar şi de către Biserica Ortodoxă Rusă din
Exil. Sf. Gherman, întemeietorul misiunii Noul Valaam, s-a remarcat
nu doar ca un părinte al Ortodoxiei în „Lumea Nouă”, dar şi ca pedagog
al aleutinilor, învăţându-i pe băştinaşi matematica, agricultura şi
dulgheria, etc. El a reuşit să construiască un mic paraclis, şcoala şi casa
de oaspeţi. Părintele Gherman şi-a desfăşurat activitatea de misionar
în America timp de 42 de ani. După moartea Episcopului Ioasaf şi a
altor doi misionari (ieromonahul Macarie şi ierodiaconul Ştefan), Pr.
Gherman devine conducătorul misiunii ortodoxe în Alaska. El a reuşit
să convertească mii de aleutini la creştinismul răsăritean „Domnul
să fie lăudat! Am botezat mai bine de şapte mii de americani şi am
săvârşit mai bine de două mii de cununii… Îi iubim şi ei ne iubesc pe
noi; sunt buni, însă săraci. Îşi doresc atât de mult să se boteze, încât
şi-au distrus şi şi-au ars idolii.”5 La 13 decembrie 1837 Sf. Gherman
adoarme în Domnul.
La sfârşitul anilor ’30 ai sec. XIX numărul creştinilor ortodocşi din
50 LUMINĂTORUL Nr. 6

Alaska ajunge la 10000, patru şcoli pentru băieţi (aproximativ 100 de


elevi) şi patru pentru fete (aproximativ 60 eleve). Resursele financiare
proveneau din partea companiei Ruso-Americane, dar şi din partea Sf.
Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse. În 1824 Pr. Ioan Veniaminov, preot
căsătorit, este trimis misionar în Alaska. După moartea soţiei sale e
consacrat, în 1840, cu numele de Inokentie, drept Episcop al Insulelor
Kamceatka, Kurile şi Aleutine. Ortodoxia americană intră într-o nouă
fază. Reuşeşte să extindă catedrala Sf. Arhanghel Mihail din Sitka şi
să construiască un seminar în 1841, care funcţionează până în 1858.
Continuă activitatea misionară în Japonia, apoi din nou în Kamceatca
şi Manciuria. Episcopul Inochentie ajunge arhiepiscop, centrul său de
activitate e transferat în Siberia, lăsând un episcop vicar în Alaska. În
1868 Alaska este vândută Statelor Unite ale Americii de către Imperiul
Ţarist, astfel ruşii nu îşi vor mai putea desfăşura misiunea lor pastorală
în măsura în care au făcut-o până atunci. Pe plan ecleziastic ea a fost
ridicată la rangul de episcopie misionară independentă, cea a „insulelor
Aleutine şi a Alaskăi”6.
În 1869 Episcopul Inochentie ajunge Mitropolit al Moscovei,
dar continuă să susţină Ortodoxia americană. În 1870, la iniţiativa
şi străduinţele sale e creată la Moscova Societatea ortodoxă pentru
răspândirea credinţei creştine printre păgâni, care după doar 25 de ani
de activitate avea 15000 de misionari activi în China, Japonia, Coreea
şi India, numărul celor convertiţi ajungând la 850007. În 1860 a fost
fondată o parohie la San Francisco de către ruşi, sârbi şi greci. Au fost
înfiinţate parohii în întreg teritoriul Statelor Unite ale Americii.
La sfârşitul secolului XIX scaunul episcopal se mută la San Francisco,
iar de aici e mutat în 1905 la New York8. Dioceza rusă din America
e ridicată la rangul de arhidioceză, având în subordine o episcopie în
Alaska, una pentru ortodocşii de limbă arabă sub conducerea P.S Raphael
Hawaweeny al Brooklynului9 (New York) şi două episcopii adiţionale
cu centrele în Cleveland, Ohio, respectiv în Pittsburgh, Pennsylvania.
Episcopul Raphael devine primul episcop ortodox hirotonit în Statele
Nr. 6 LUMINĂTORUL 51
Unite. În această perioadă au sosit valuri uriaşe de imigranţi din Europa
Centrală, Răsăriteană şi de Sud şi din Orientul Mijlociu. Dar, indiferent
de naţionalitatea acestora, toţi erau cuprinşi într-o singură episcopie sau
jurisdicţie, aflată sub ascultarea Bisericii Ortodoxe Ruse.
Biserica Ortodoxă din America la începutul sec. XX
Între anii 1890-1914, 350000 de greci emigrează în Statele Unite,
ceea ce înseamnă o creştere semnificativă a numărului de creştini
ortodocşi în America. În 1898 Tihon Belavin devine Episcop al Insulelor
Aleutine şi Alaskăi, el va reuşi în foarte scurt timp să dea un nou imbold
Bisercii Americane. Deja începând cu 1900 misiunea ortodoxă rusă
din America îşi schimbă denumirea din Insulele Aleutine şi Alaska
în Insulele Aleutine şi ale Americii de Nord, astfel are loc o lărgire a
misiunii ortodoxe pe întreg continentul nord-american. Peste un an se
reuşeşte să se înfiinţeze prima parohie în Canada (Vostok, Alberta). În
1902 se pun bazele Catedralei Sf. Nicolae din New York. Arhiepiscopul
Tihon, viitorul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse (1917-1925), publică
traducerea engleză a liturghiei, realizată de Izabel Florence Hapgood.10
Arhiepiscopul Tihon reuşeşte să ctitorească mai multe biserici pe întreg
teritoriul nord-american, devine fondatorul principal al Mănăstirii Sf.
Tihon de Zadonsk şi al unui seminar ortodox din Minneapolis.11 El a fost
acela care a pledat pentru o Biserică Ortodoxă Americană autocefală,
întrucât înţelegea că doar astfel va putea uni într-o structură eclesiastică
independentă puternică toate popoarele creştin ortodoxe din America,
lucru care s-a şi întâmplat într-o anumită măsură în 1970.
În 1907 Î.P.S. Tihon organizează Primul Sobor al Tuturor
Americanilor la Maifield, tot în anul respectiv revine în Rusia. După
revoluţia din februarie 1917 şi destrămarea Imperiului Ţarist, Biserica
Rusă intră într-o nouă epocă. Nemaiaflându-se sub controlul puterii
ţariste, ea restabileşte Instituţia Patriarhatului prin numirea lui Tihon
Belavin în această funcţie.12 P.F. Tihon a criticat dur uciderea familiei
ţariste de către bolşevici şi presiunile noii puteri asupra bisericii. Cu
52 LUMINĂTORUL Nr. 6

toate acestea, a interzis clerului să facă anumite declaraţii politice,


pentru a evita persecuţiile ulterioare. Timp de aproape doi ani (1922-
1923) e închis la Mănăstirea Donskoi din Moscova. După eliberarea
sa a dus o politică de loialitate la adresa autorităţilor statale, pentru a
reduce presiunea la care era supusă Biserica Rusă. Se abţinea să aducă o
judecată asupra reformelor sociale ale noului regim. În noiembrie 1918
îi scria lui Lenin: „Nu ne revine nouă să judecăm puterea pământească;
orice putere îngăduită de Dumnezeu va vedea coborârea asupra ei
binecuvântarea noastră, dacă ea se va dovedi cu adevărat slujitoare
a lui Dumnezeu spre binele celor cârmuiţi. (Rom.13.4)” În aprilie
1925 adoarme întru Domnul. Este canonizat de către Patriarhia Rusă
în 1989.
Revoluţia din noiembrie 1917 afectează grav Ortodoxia americană,
întrucât aceasta practic pierde contactul cu Patriarhia Moscovei,
încetează de a mai primi ajutor financiar de la Patriarhia Rusă odată cu
instaurarea puterii bolşevice. În acelaşi timp după revoluţia bolşevică
se atestă o mare migraţie a ruşilor, în cea mai mare parte dizidenţi, spre
Europa Occidentală şi Statele Unite. Patriarhul Tihon emite un „ucaz”
la 20 noiembrie 1920 diasporei ruse, prin care declară că Episcopii
Bisericii Ruse trebuie să se organizeze singuri până când timpurile
vor permite reluarea comunicaţiilor cu administraţia centrală. Are
loc o disensiune în diaspora rusă. La 13 septembrie 1922 ierarhii ruşi
reuniţi în Serbia formează Biserica Ortodoxă Rusă din afara graniţelor
(cunoscută şi sub numele de „Sinodul” sau ROCOR), la care aderă cea
mai mare parte a Bisericii Ruse din diasporă. În paralel în Statele Unite
ierarhii ruşi îl aleg pe Platon Rozdestsvenschi drept Întâi Stătător al
Exarhatului Autonom (cunoscut şi sub numele de Mitropolia, viitoarea
OCA). Relaţiile dintre cele două unităţi eclesiastice se vor deteriora
considerabil. Pe de o parte, Biserica Rusă din diasporă se autodeclara
în 1927 „parte din Biserica Rusiei, care s-a găsit în afara graniţelor, se
consideră Ramură a Bisericii-Mame inseparabilă şi unită spiritual. Nu
s-a separat singură de Biserica Mamă şi nu se consideră autocefală”13.
Nr. 6 LUMINĂTORUL 53
La nivel oficial, ROCOR s-a considerat tot timpul parte indisolubilă
a Patriarhiei Ruse, însă practic vorbind, au existat disensiuni enorme
între cele două biserici. La 29 iulie 1927 Mitropolitul Moscovei Serghie
Stragorotski, locţiitor pentru funcţia de Patriarh al B.O.Ru. face o
declaraţie prin care Biserica Rusă recunoaşte autorităţile comuniste şi
acceptă o colaborare cu acestea: „Vrem să fim ortodocşi, recunoscând în
Uniunea Sovietică patria noastră civilă; vrem ca bucuriile şi succesele
ei să fie bucuriile şi succesele noastre, iar eşecurile ei să fie eşecurile
noastre”14, declara mitropolitul Serghie. Biserica Rusă e învinuită de
aşa-numitul „serghianism”, astfel disensiunile dintre B.O.Ru şi ROCOR
iau proporţii tot mai mari. Cele două biserici ruse rup comuniunea
euharistică. În acelaşi timp, acest pact a salvat Biserica Rusă de la
desfiinţarea ei15. În anii ’30 aceasta se afla la limita desfiinţării ei. Abia
în 1943 Biserica Rusă reuşeşte să-şi revină parţial prin organizarea unui
sinod care l-a numit pe Mitropolitului Serghie în funcţia de Patriarh şi
a eliberat o parte a clerului din lagărele comuniste.
Mitropolia pierde treptat o parte din parohii odată cu înfiinţarea în
1922 a Arhiepiscopiei Ortodoxe Greceşti din America, la ora actuală
aceasta fiind cea mai numeroasă biserică ortodoxă de pe teritoriul
nord-american. Se conturează o ortodoxie americană destul de pestriţă,
fiecare grup naţional tinzând să creeze o dioceză separată. În 1924 este
organizat al IV-lea Sobor al tuturor americanilor, care ia decizia de a se
„autoguverna temporar”. Deja la sfârşitul anilor ’20 au loc convertiri
masive ale greco-catolicilor ruşi şi ucrainieni în cadrul Ortodoxiei. O
primă convertire a acestora a avut loc la sfârşitul secolului XIX, sub
conducerea Sf. Alexie de Wilkes-Barre. Cea dintâi a fost determinată în
fond de latinizarea forţată a creştinilor de rit răsăritean. În 1929 apare
un decret papal, prin care i se cerea clerului greco-catolic din SUA să
devină celibatar. Revinirea a unei părţi însemnate a acestora în sânul
Ortodoxie a avut loc sub conducerea lui Orestes Chornock, devenit
ulterior mitropolit. Oficial, uniaţii revin la Ortodoxie în 1937, când 37
de parohii uniate rup comuniunea cu Roma, formând Biserica Ortodoxă
54 LUMINĂTORUL Nr. 6

Carpato-Rusă Americană, subordonată Patriarhiei Ecumenice. Decizia


de a intra în componenţa acestei biserici a fost determinată în fond de
temerea de a nu fi rusificaţi. În componenţa Patriarhiei de Constantinopol
Biserica Ortodoxă Carpato-Rusă a primit dreptul de a-şi păstra propriile
tradiţii, cu excepţia inovaţiilor romano-catolice, precum filioque16.
Un eveniment de mare importanţă în viaţa ortodoxiei nord-americane
a fost al VI-lea Sobor al Tuturor Americanilor, ţinut în perioada 5-8
octombrie 1938 la New York, care a întrunit laolaltă reprezentanţii
eparhiilor ruseşti nesubordonate Patriarhiei Ruse. Soborul hotărăşte că
autonomia Bisericii Ortodoxe din America rămâne inviolabilă. Are loc
„unirea” între ROCOR şi Mitropolia, însă cu o abţinere de la voturi a
peste jumătate dintre participanţi. La mod practic, cele două biserici
menţin o stare tensionată în raporturile reciproce. O hotărâre importantă
care se adoptă la acest Sobor este înfiinţarea Seminarului Sf. Vladimir
din New York (Creswood), astăzi una dintre cele mai prestigioase
instituţii de învăţământ ortodox din diasporă17.
Ortodoxia Americană după cel de-al II-lea Război Mondial
După moartea Patriarhului Serghie Stragorodski al Moscovei şi
alegerea noului Patriarh Alexei I în 1945 se spera ca politica Bisercii ruse
să se schimbe. Acesta a fost unul din motivele principale pentru care în
Statele Unite se organizează al VII-lea Sobor al Tuturor Americanilor
în 1946. Ortodoxia Americană e pusă la grea încercare între a restabili
legăturile cu Patriarhia Moscovei şi a salva Mitropolia de dezbinare.
Soborul este ţinut la Cleveland, Ohio, la 26-29 noiembrie 1946. Se
hotărăşte ca Biserica Ortodoxă din America să intre în componenţa
Patriarhiei Ruse, dar cu condiţia ca să-şi păstreze o autonomie largă.
Această decizie a nemulţumit aproape jumătate din ierarhii Mitropoliei
care au aderat la ROCOR. Mitropolia era identicifacă cu „biserica
roşie”, în timp ce Biserica Rusă din exil se identifica cu „biserica albă”.
Cea dintâi era văzută ca un satelit care a acceptat politica murdară a
Patriarhiei Ruse.
Nr. 6 LUMINĂTORUL 55
Între anii 1945 şi 1970 Mitropolia Americană a avut sub oblăduirea sa
Biserica Ortodoxă din Japonia, întemeiată la sfârşitul secolului al XIX-
lea de către misionarul rus Sfântul Nikolai Kasatkin18. Tineri care au
studiat la Seminarul Sf. Vladimir din Cresswood au ajuns ierarhi şi preoţi
ai Bisericii Ortodoxe Japoneze. În 1970 Patriarhia Moscovei acordă o
autonomie largă Bisericii Japoneze, totuşi alegerea arhiepiscopului de
Tokio este confirmată canonic de către Biserica Rusă.
Biserica Ortodoxă Română din America
La începutul sec. XX, dar în special după 1918 au loc migrări masive
ale românilor în Statele Unite ale Americii şi în Canada. În 1935
Patriarhia Română înfiinţiază o Episcopie în SUA, fiind condusă între
1935 şi 1939 de P.S. Policarp Moruşca. În 1939 Episcopul Policarp
revine în patrie. După cel de-al doilea război mondial, autorităţile
comuniste nu i-au permis să revină în America. Sf. Sinod de la Bucureşti
încearcă să numească un nou păstor pentru românii americani prin
trimiterea lui Antim Nica în Statele Unite. Această tentativă este
respinsă categoric de către Congresul Bisericesc întrunit la Detroit la
28 octombrie 1947, care în general a cerut autonomia administrativă
totală faţă de B.O.R.
În 1959 Patriarhia Română reuşeşte să înfiinţeze o episcopie sub
tutela ei prin numirea lui Andrei Moldovan ca nou episcop, ales în
această funcţie de un grup de 8 preoţi din America, trimis în ţară, unde
este călugărit la Mănăstirea Neamţ, apoi hirotonit episcop la Sibiu.
Cu toate acestea, recunoaşterea sa a fost acceptată de puţini preoţi.
Congresul anual al „Episcopiei de la Vatra” întrunit la Chigago (3-5 iulie
1951) decide completa autonomie faţă de Patriarhia Română şi refuză
să-l recunoască pe Andrei Moldovan drept episcop, considerându-l în
continuare pe Policarp Moruşca înainte stătătorul ortodocşilor români
din America. Acelaşi congres decide să numească un nou episcop în
persoana teologului Valerian (Viorel) Trifa, care este şi hirotonit în
această funcţie la 27 aprilie 1952. La 31 martie 1960 Episcopia intră
56 LUMINĂTORUL Nr. 6

în componenţa Mitropoliei (viitoarea OCA), păstrându-şi autonomia în


cadrul acesteia. În 1967 Episcopia înfiinţează mănăstirea „Schimbarea
la Faţă” din Ellwood City, stareţă fiind numită maica Alexandra, fostă
principesă Ileana, din familia regală.19
În prezent Episcopia deţine majoriatea parohiilor româneşti din
Statele Unite, sub păstorirea P.S. Nathaniel Pop. În paralel activează
o arhiepiscopie sub tutela Patriarhei Române, avândul în prezent ca
înainte stătător pe Î.P.S. Nicolae Condrea20. După Revoluţia din 1989
sunt reluate dialogurile dintre Episcopie şi B.O.R. În prezent se încearcă
formarea unei Mitropolii Ortodoxe Române, care ar reuni actuala
Episcopie cu Arhiepiscopia, în componenţa Patriarhei Române, dar cu
un grad înalt de autonomie21.
Biserica Ortodoxă din America astăzi
În 1994, la Ligonier, în Western Pennsylvania, a avut loc un sinod
care a întrunit majoritatea episcopilor ortodocşi din America. Acesta a
hotărât ca noţiunea de diasporă să nu fie folosită la adresa ortodocşilor
americani. Tendinţa actuală a Ortodoxiei în America este de a forma o
biserică specifică naţiunii americane, de a depăşi bariera de tradiţie şi
limbă a emigranţilor, pentru a desfăşura cu succes misiunea pastorală
în rândurile americanilor băştinaşi. Astăzi Biserica Ortodoxă în
Statele Unite numără aproximativ trei milioane de enoriaşi. Numărul
ortodocşilor din America creşte mult după 1990, când odată cu
destrămarea sistemului comunist din Europa se atestă un nou val de
emigrări pe continentul nord-american. Se depun eforturi substanţiale
pentru a păstra o atmosferă paşnică, de conlucrare între toate bisericile
ortodoxe din America, de aceea a şi fost convocată la 18 octombrie 1978
la Johnstown/Pennsylvania prima Conferinţă naţională a episcopilor
ortodocşi, eveniment care se desfăşoară periodic până în prezent.
Dacă ne referim în mod aparte la Biserica Ortodoxă din America
(OCA), aceasta are în prezent 12 eparhii, 623 de parohii, misiuni şi
instituţii (dintre care 456 sunt parohii). Pe teritoriul Canadei OCA are
Nr. 6 LUMINĂTORUL 57
91 de parohii, în Mexic – 9 (unde au înfiinţat şi un exarhat), în America
de Sud – 5 şi în Australia două. Numărul de enoraşi este estimat la 1
milion. Înainte stătătorul ei este în prezent Î.P.S. Jonah.
Arhiepiscopia Ortodoxă Antiohiană din Statele Unite a devenit în
prezent practic o biserică americană. Ea a reuşit să depăşească izolarea
naţională, devenind cu uşurinţă misionară. Aproape 1/3 din numărul
clericilor ce slujesc în această dioceză sunt americani convertiţi la
Ortodoxie. Una din cele mai mari convertiri din ultima vremea a
avut loc în 1987, când un număr de 2000 de Protestanţi din Biserica
Ortodoxă Evanghelică au fost primiţi în sânul Arhiepiscopiei Ortodoxe
Antiohiene, devenind Misiunea Ortodoxă Evanghelică Antiohiană22.
Un eveniment de mare însemnătate pentru Ortodoxia americană a fost
restabilirea comuniunii euharistice între Biserica Ortodoxă Rusă din Exil
şi Patriarhia Moscovei în iunie 2007, când la Moscova e semnat actul
de unire canonică între cele două biserici, cea dintâi devenind parte a
Bisericii Ortodoxe Ruse, cu un grad de semiautonomie. Această unire a
schimbat şi atitudinea consevatoare a ROCOR faţă de celelalte biserici
de pe teritoriul Statelor Unite. În prezent are loc un schimb fructuos
de experienţă, de studenţi şi de profesori între seminariile Sf. Vladimir
(OCA) şi Sf. Treime, Jordanville (ROCOR).
Ortodoxia americană reprezintă un model pentru întreaga
Ortodoxie ecumenică, anume prin reconcilierea tuturor creştinilor
ortodocşi într-o misiune comună de a răspîndi cuvântul Evangheliei
în ambele Americi.
Mircea RUSNAC,
anul III, Facultatea de Teologie Ortodoxă
„Andrei Şaguna”, Secţia Pastorală,
Universitatea Lucian Blaga, Sibiu.
NOTE:
1. Biserică, Lume, Misiune, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2006, p. 26.
2. Sf. Brendan a fost călugăr ortodox irlandez din secolul al VI-lea. Probabil, este
primul ortodox care a pus piciorul pe pământul Canadei şi, astfel, este primul dintre
sfinţii care au călcat teritoriile din America de Nord. Mai este cunoscut şi sub numele
58 LUMINĂTORUL Nr. 6
de Brendan din Clonfert. Sfântul Brendan s-a născut în 484 la Tralee în Kerry, Irlanda.
El a înfiinţat câteva mănăstiri în Irlanda, inclusiv Cluain Ferta Brenaind (sau Clonfert)
din County Galway. Călătoriile sale misionare şi pastorale l-au dus prin insulele Scoţiei
şi, posibil, prin Ţara Galilor. El a adormit în Domnul, în pace în 577.
3. http://ro.orthodoxwiki.org/Brendan_C%C4%83l%C4%83torul.
4. http://www.orthodoxyinamerica.org/article.php?id=55.
5. Sfântul Herman, Apostol în Alaska, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2005, p. 25.
6. Meyendorff, Jean, Biserica Ortodoxă ieri şi azi, Ed. Anastasia, 1996, p. 154.
7. Chifăr Nicolae, Istoria Creştinismului, vol. IV, Ed. Trinitas, Iaşi, 2005, p. 315.
8. http://ro.orthodoxwiki.org/Biserica_Ortodox%C4%83_din_America.
9. În martie 2000 Episcopul Raphael a fost canonizat de către Biserica Ortodoxă
din America (OCA), fiind comemorat anual la 27 februarie. În Biserica Ortodoxă
Antiohiană cinstirea sa are loc în prima zi a lunii noiembrie.
10. http://ro.orthodoxwiki.org/Tihon_de_Moscova.
11. În 1911 e transferat în Tanafly, New Jersey.
12. Ţarul Petru I al Rusiei (1682-1725) desfiinţează Instituţia Patriarhatului din
Biserica Ortodoxă Rusă în 1721, aceasta fiind înlocuită de un Sinod dirigent prezidat
de mitropolitul de Sankt-Petersburg. Abia în 1917 este reactivată funcţia de Patriarh
în B.O.Ru.
13. http://ro.orthodoxwiki.org/Biserica_Ortodox%C4%83_Rus%C4%83_din_afara_
Rusiei.
14. Meyendorff Jean, op.cit, pp. 112.
15. În anii ’30 aceasta se afla la pragul desfiinţării ei. În anii 1937-1939 sunt executaţi
sau trimişi în lagăre de concentrare peste 50000 de preoţi. Abia în timpul celui de-al
Doilea Război Mondial situaţia Bisericii se îmbunătăţeşte, sunt redeschise o parte
din locaşurile sfinte, o parte dintre episcopi sunt eliberaţi, e ales un nou Patriarh al
Bisericii Ortodoxe Ruse în 1943 prin numirea Mitropolitului Serghie Stragorodski
în această funcţie.
16. http://ro.orthodoxwiki.org/Eparhia_Ortodox%C4%83_Carpato-Rus%C4%83_
American%C4%83.
17. Informaţii referitor la activitatea Seminarului Sf. Vladimir pot fi găsite pe site-ul:
http://www.svots.edu/.
18. Meyendorf Jean, op.cit., p. 214.
19. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Andreiana, Sibiu,
2007, p. 440.
20. http://www.romarch.org/ro/pags.php?id=8.
21. http://www.roea.org/pdf/Statements/Propunerea-Mitropoliei-JUN08.pdf.
22. Informaţii suplimentare referitoare la acest eveniment pot fi găsită în cartea:
Guillquist Peter, Cum am devenit ortodox. O călătorie înspre credinţa creştină
primară, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003.
Nr. 6 LUMINĂTORUL 59
Meditaţii
CÂNTĂREȚII BISERICEȘTI PE
CALE DE DISPARIȚIE

O
categorie de personal bisericesc foarte importantă e pe cale
de dispariţie. Este vorba de cântăreţii bisericeşti. Preotul şi
cântăreţul bisericesc au fost socotiţi adesea drept plămânul
drept şi plămânul stâng al unei parohii. Şi pe bună dreptate. O slujbă fără
cântăreţ bisericesc e ca o nuntă fără lăutari. Preotul singur nu poate să
împlinească şi obligaţiile ce le are în timpul slujbei (Sf. Liturghie, spre
exemplu) în altar, dar în acelaşi timp să le facă şi pe ale cântăreţului de
la strană. Sunt lucruri care se suprapun, trebuie făcute în acelaşi timp.
În al doilea rând, muzica bisericească este o artă, care înalţă sufletul
până la Dumnezeu. Asta în situaţia în care cântarea executată de către
cântăreţ este făcută conform tuturor regulilor cântării, iar cântăreţul are
voce şi ureche muzicală corespunzătoare. În caz contrar, muzica devine
zgomot, iar schelălăielile zgârâie pe creier pe ascultători.
În judeţul Mehedinți a funcţionat prin anii 1948-1950 o şcoală de
cântăreţi bisericeşti. Şi a scos câţiva oameni capabili, care au funcţionat
aproape o jumătate de secol la multe strane din judeţ. A urmat apoi o
lungă perioadă, în care şcoala de cântăreţi bisericeşti a funcţionat în
cadrul Seminarului Teologic de la Craiova şi pregătea cântăreţi pentru
întreaga Mitropolie a Olteniei. Se făcea carte, se făcea muzică, ieşeau
oameni pregătiţi, dar, cum şcoala de cântăreţi reprezenta primii doi
ani ai seminarului, majoritatea absolvenţilor îşi continuau studiile în
anii superiori, în vederea preoţiei. S-a adoptat apoi o soluţie, care n-a
dat rezultate. Astfel, au fost îndrumaţi preoţii care nu aveau cântăreţi,
să iniţieze cântarea omofonă în biserică, adică acea cântare a tuturor
credincioşilor. Cântarea în comun este bună, dar nu toţi au voce şi
ureche muzicală şi atunci cântarea se transformă într-un vacarm, într-o
hărmălaie. Altă soluţie, care iarăşi a eşuat a fost a cântăreţilor asimilaţi.
Existau pe la unele parohii oameni care erau apropiaţi de biserică şi
60 LUMINĂTORUL Nr. 6

participau la cântările şi citirile de la strană. Preoţii erau îndrumaţi


să pregătească pe acei enoriaşi, să-i recomande apoi mitropoliei şi
aceasta să organizeze periodic un fel de examene. Dacă acea persoană
dovedea că ştie să cânte, ştie cât de cât rânduiala slujbelor, mai are
câteva cunoştinţe privind învăţătura de credinţă şi chiar de „educaţie
cetăţenească”, i se dădea o adeverinţă, în baza căreia parohia îl putea
angaja cântăreţ bisericesc.
După 1990 s-a înfiinţat la Turnu Severin o şcoală de cântăreţi
bisericeşti, care a funcţionat cu regim de SAM adică în cadrul şcolilor
„de arte şi de meserii”. O vreme a funcţionat în cadrul Liceului Pedagogic
„Şt. Odobleja”, apoi în cadrul Liceului „Decebal”, iar în ultima vreme
în cadrul Liceului „Domnul Tudor”. La SAM-uri mergeau, de regulă,
elevii care nu reuşeau la concursul de admitere în liceu, sau nu aveau
medii care să treacă de un anumit barem impus de un liceu. Altfel spus,
acolo mergeau elevii cei mai slabi. Pentru a constitui o clasă viabilă,
adică o clasă cu minimul 25 elevi, au fost recrutaţi elevi cu ghiotura
de pretutindeni şi de peste tot. Rezultatul a fost dezastruos. Într-un an
am fost delegat de Mitropolia Olteniei ca să fac parte din comisia de
examinare a unei serii de absolvenţi ai acestei şcoli severinene. Din cei
24 sau 25 de absolvenţi, aş fi putut să fac slujbă cu 3 sau patru; restul
nu aveau ce căuta la strană! Profesorii îşi făcuseră datoria, dar se aplica
regula cunoscută, potrivit căreia „din coadă de câine atlas de mătase
nu faci, oricât ai pieptăna-o!”
Se pune întrebarea firească, de ce nu este agreată o şcoală de cântăreţi
bisericeşti, de ce nu se duc copiii capabili la această şcoală. Răspunsul
vine fără şovăire: pentru că profesia de cântăreţ bisericesc nu este
motivată. Salariul este foarte mic şi nici pe acela parohiile nu-l pot
asigura. Sunt unele parohii care au subvenţie de la stat pentru salariul
cântăreţului, dar acea subvenţie este foarte mică. Separat de subvenţie se
adaugă sporul de vechime, de studii, se adaugă impozitul şi asigurările
sociale, adică al doilea salariu propriu-zis. Majoritatea parohiilor de ţară
se confruntă cu lipsa cântăreţilor. Majoritatea parohiilor de ţară sunt
Nr. 6 LUMINĂTORUL 61
falimentare sub aspect financiar. Există voinţă, nu există putinţă
E foarte interesant de observat că parohiile care înainte de război
aveau câte doi cântăreţi, astăzi nu numai că nu mai au nici unul, dar
chiar parohiile respective au dispărut prin afiliere la parohii vecine,
fiindcă n-au mai putut supravieţui. Să luăm câteva cazuri! În Bârda
erau cântăreţi Boescu Vasile şi Motorga Ilie. Din acelaşi sat au absolvit
şcoala de cântăreţi din Turnul Severin în 1949-1950 Stănciulescu Gh.
Alexandru şi Boescu Mihai, deşi au mai profesat foarte puţin, având ca
statut principal pe acela de muncitori la unităţi de stat sau pensionari.
Din 1979, Parohia Bârda, fostă Pitulaşi, a trebuit să se desfiinţeze ca
unitate juridică şi să se afilieze Parohiei Malovăţ. În Malovăţ au fost
cântăreţi foarte buni, de care şi azi îşi amintesc localnicii cu admiraţie.
Citez în acest sens pe Tudor Tărăbâc şi pe Gheorghe Hurduc. Tot din
Malovăţ au urmat apoi Şcoala de cântăreţi din Severin un grup de tineri
precum Hurduc Anton, Baltac Ion, Bondoc Alexandru şi alţii, chiar
dacă n-au profesat niciodată. În Colibaşi a fost un renumit cântăreţ, Ion
Bălan, care era secondat de Băloi ….(zis Ciulu). Din Colibaşi a urmat
Şcoala de cântăreţi din Severin Băloi Ştefan, care, deşi s-a pensionat ca
asistent medical, slujeşte şi azi la biserică. Azi Parohia Colibaşi nu mai
există, fiindcă a fost arondată la Parohia Bobaiţa. În Bobaiţa era cântăreţ
Butoi… şi cu un alt enoriaş de acolo, ambii cu Şcoală de cântăreţi; în
Pârlagele Ilie Stuparu. Aşa se poate urmări fiecare sat şi se poate vedea
că avea preot şi cântăreţ, iar în biserică erau două strane şi la fiecare
se cânta alternativ! În Anuarul Mitropoliei Olteniei din 1941 se poate
urmări cu exactitate situaţia. Se pune întrebarea firească, de ce atunci
se putea ca fiecare sat să aibă preot şi unul sau doi cântăreţi, iar azi nu
se mai poate? Pentru a înţelege mai bine fenomenul, trebuie să vedem
şi felul în care a fost organizată Biserica în perioada respectivă.
Până în 1937, Mehedinţiul a aparţinut de Episcopia Râmnicului
Noului Severin de la Râmnicul Vâlcea, iar în el funcţiona o protoierie.
În sate, la acea vreme era un preot şi câte doi cântăreţi! Din 1937
s-a înfiinţat Mitropolia Olteniei la Craiova şi a avut în subordine
62 LUMINĂTORUL Nr. 6

trei judeţe (Dolj, Mehedinţi şi Gorj). În sate a mai existat preot, dar
cântăreţii care au absolvit şcoala n-au mai putut să fie încadraţi de
parohii din lipsă de fonduri. Au funcţionat clandestin, fiind încadraţi
în alte sectoare. La multe parohii statul a dat o îndemnizaţie pentru
postul de cântăreţ, dar parohia trebuie să suporte diferenţa de salariu,
asigurările sociale şi impozitul. Cu un salariu cât o pensie de CAP nu
va sluji nimeni strana!
Până în urmă cu şapte ani, Mehedinţiul a aparţinut direct de Mitropolia
Olteniei. În el funcţionau două protoierii (Turnu Severin şi Strehaia). La
fiecare protoierie funcţionau câte trei salariaţi. De şapte ani s-a înfiinţat
în Mehedinţi episcopie. Automat s-au înfiinţat şi cinci protoierii (Dr.
Turnu Severin Nord, Dr. Turnu Severin Sud, Vânju Mare, Strehaia,
Baia de Aramă). La fiecare protoierie funcţionează patru, cinci sau chiar
şase funcţionari. La aceştia se adaugă zecile de funcţionari ai centrului
eparhial. La Mitropolia Olteniei funcţionau patru consilieri, deşi aveau
în subordine trei judeţe (economic, administrativ, cultural şi juridic). La
aceştia se adăuga un inspector. La Episcopia Severinului funcţionează,
pe lângă episcop şi vicar, o droaie de consilieri, inspectori, inspectoraşi,
directori şi directoraşi. Fiecare are cancelaria lui, bineînţeles. Toţi
aceştia au salarii enorme, conform poziţiei din schema naţională de
salarizare pentru posturile respective. Am putea spune, că pentru
fiecare preot de parohie avem astăzi în Mehedinţi câte un funcţionar în
structurile intermediare (protoierii) sau superioare (episcopie). Statul
subvenţionează salariile acestor funcţionari cu minimum salariului pe
economie, adică cu aprox. 400 lei. Restul la salarii trebuie acoperit
din fonduri proprii. La aceste ,,resturi” se adaugă asigurările sociale
şi impozitele cuvenite, care reprezintă cam 80% din salariul întreg. Se
ajunge la sume colosale. Adăugăm la aceste cheltuieli pe cele pentru
întreţinerea palatului episcopal. Nu cred că greşim dacă spunem că este
cel mai luxos palat public din Mehedinţi. Au funcţionat în el în anii
trecuţi câteva bănci (Banca Comercială, Banca de Investiţii, Banca de
Dezvoltare, Banca Agricolă, Reiffaissen Bank, Banca Sao Paulo), dar
Nr. 6 LUMINĂTORUL 63
au abandonat repede locaţia respectivă şi şi-au găsit spaţii mai modeste,
tocmai datorită cheltuielilor enorme de întreţinere. Să mai adăugăm
cheltuielile cu parcul de maşini, cheltuielile de deplasare şi protocol
şi multe altele şi ne vom da seama la cât se ridică cheltuielile „din
fonduri proprii”. Biserica nu este o instituţie productivă, aşa cum este
o fabrică. Ea se întreţine din donaţiile pe care le fac credincioşii ei şi
din vânzarea unor bunuri şi obiecte de cult. Aşadar, „fondurile proprii”
ale episcopiei şi protoieriilor se regăsesc în zecile de milioane, pe care
sunt obligate parohiile să le plătească drept subvenţii anual, în preţul
lumânărilor (aproape o jumătate de milion lei vechi pentru un kilogram
de lumânări!), în preţul calendarelor şi celorlalte obiecte de colportaj
(tămâie, icoane etc.).
Toate aceste cheltuieli pentru susţinerea unor instituţii supradimensinate
în mod nejustificat au adus parohiile în stare falimentară. Traversăm o
perioadă de criză fără precedent. Avem unul din cele mai sărace judeţe
ale ţării. Avem judeţul situat pe locul întâi la capitolul şomaj, judeţul în
care investiţiile sunt aproape inexistente, un judeţ în care populaţia scade
îngrijorător de la an la an, un judeţ în care, în satele noastre, cu fiecare
înmormântare aproape, rămâne şi câte o casă pustie. Avem judeţul în
care parohiile de ţară înregistrează câte 20-30 de înmormântări pe an
şi câte 3-4 botezuri şi câte 1-2 cununii. Avem judeţul în care există
oameni cu 1(unu) leu pensie(cazul de la Malarişca, mediatizat de presă
recent), cu cele mai multe sinucideri şi cu cea mai mare infracţionalitate.
Avem judeţul în care taxele la înmormântări şi cununii au ajuns la 7-8-9
milioane sau chiar mai mult.
Nu este suficient să cunoşti aceste realităţi, ci trebuie să faci ceva
pentru rezolvarea problemelor, pentru ameliorarea situaţiilor. Încrederea
pe care populaţia României a avut-o şi o are în Biserica Ortodoxă
Română nu trebuie înşelată, ci trebuie dovedit faptic că Biserica o merită.
Nu trebuie să ne furăm căciula unii altora. S-a ajuns la această situaţie
nu numai din cauze externe, ci în mare parte din cauza noastră. Pe
vremea când fiecare parohie avea cântăreţul sau cântăreţii ei, funcţiona
64 LUMINĂTORUL Nr. 6

în Biserică principiul descentralizării. Parohia reprezenta Biserica-


comunitate şi constituia principala unitate administrativă a Bisericii.
Astăzi funcţionează principiul centralizării, chiar al unei centralizări
intensive şi astfel, de la Biserica-comunitate, accentul s-a pus pe Biserica-
instituţie. Această situaţie nu este specifică Mehedinţiului, ci întregii
Biserici Ortodoxe Române. Ea poate crea prejudicii Bisericii Ortodoxe
Române pentru prezent şi mai ales pentru viitor nebănuite încă. Dacă
nu se vor lua măsurile cuvenite cât mai este vreme pentru transferarea
accentului pe rolul parohiei în viaţa comunităţii, în activitatea pastoral-
misionară, consecinţele vor fi dezastruoase sub aspect religios. Crearea
condiţiilor necesare pentru ca în parohii să existe un cântăreţ calificat, să
se oficieze cu regularitate Sfânta Liturghie în duminici şi sărbători, să se
oficieze un serviciu liturgic de calitate este o cerinţă majoră a Bisericii
Ortodoxe Române. Neluarea ei în consideraţie va duce la situaţia în
care va trebui să explici localnicilor şi eventualilor vizitatori, la timpul
trecut, ca la muzeu, acolo unde va mai exista o clădire de biserică, ce a
fost biserica, ce a fost preotul şi cântăreţul, la ce foloseau stranele etc.
Doamne fereşte!
În Biblie se spune: ,,Du-te, leneşule, la furnică şi ia aminte la truda
ei!” Aş parafraza ideea şi aş trimite pe cei cu putere de decizie la stupul
de albine. I-aş invita să vadă ce face regina la începutul toamnei. Pentru
ca stupul să supravieţuiască în timpul iernii, trimite ,,la plimbare” pe
cei pe care noi, în mod obişnuit, îi numim trântori. Nu sacrifică albinele
lucrătoare, ci trântorii. Nu trebuie să uităm însă că acei trântori sunt
iubiţii şi soţii ei. Cu ei a petrecut clipe fericite în timpul verii. Când se
pune însă problema supravieţuirii stupului, regina are puterea de a trece
peste sentimente şi considerente subiective şi acţionează în consecinţă.
Tocmai asta îi dă frumuseţea şi măreţia. Este cu adevărat regină. Cine
are urechi de auzit să audă!
Pr. Alexandru STĂNCIULESCU-BÂRDA
SUMAR

Pastorala la Naşterea Domnului a Î.P.S. Petru, Arhiepiscop al


Chişinăului, Mitropolit al Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor.........3
Prot. Petru BUBURUZ, Cugetări la încheierea anului....................10
Cu ce sentimente vă despărţiţi de anul 2009? Ce aşteptaţi de la 2010?......19
Dr. Nina NEGRU, Cum să citim Sfânta Scriptură?.............................................22
Silvia STRĂTILĂ, Ce frumoşi sunt oamenii când se roagă.............32
Maimuţa ofensată (poezie) ..........................................................................35
Rugăciunea Unirii Principatelor...........................................................36
Elena ROŞCA, Nimic nu poate împiedica o naţie de a se întoarce la
unitatea ei primordială şi necesară ................................................38
Dr. Nina NEGRU, Hora unirii falsificatorilor de istorie.......................43
Mircea RUSNAC, Biserica Ortodoxă din America...............................47
Pr. Alexandru STĂNCIULESCU-BÂRDA, Cântăreţii bisericeşti pe
cale de dispariţie..........................................................................59
Orice articol publicat în acestă revistă reflectă punctul de vedere al autorului

Coordonator: pr. Viorel Cojocaru


Adresa redacţiei: Chişinău, 2051, str. Vişinilor, 32.
Tel.: 75-37-37; e-mail: prviorelcojocaru@gmail.com.
Centrul Editorial al U.A.S.M.
str. Mirceşti, 42
Tel.: 43-25-75
REVISTĂ A SOCIETĂŢII CULTURALE ŞI BISERICEŞTI
„MITROPOLITUL VARLAAM” ŞI A
MITROPOLIEI BASARABIEI
Apare o dată în două luni

Redactor-editor: prot. Petru BUBURUZ,


magistru în teologie,
Preşedinte al Societăţii Culturale şi Bisericeşti
„Mitropolitul Varlaam”