Sunteți pe pagina 1din 21

Introducere

Comisia Europeană, ce reuneşte, în prezent 27 de membri, este


una dintre institutiile cele mai importante ale Uniunii Europene, ea
reprezentând un veritabil "Suprem Executiv", chiar dacă U.E. nu are o
diferenţiere clasică între puteri, după modelul legislativ-executiv-
judecătoresc care se regăseşte la nivel naţional. Bineînţeles că acest lucru
nici nu ar fi posibil, ţinându-se cont de caracterul Uniunii, ce reuneşte în
prezent 27 de state membre care cedează cu greu din suveranitatea
naţională. Acest aspect este, de altfel, de mare simbolism pentru Comisia
Europeană, ea fiind cea mai independentă instituţie comunitară şi, astfel,
cea mai imporotantă în procesul integrării europene
Comisia este implicată în sistemul de decizie al Uniunii Europene la
toate nivelele şi în toate domeniile. Dotată cu resurse de putere şi
instrumente de elaborare a politicilor, Comisia se află în miezul deciziilor
Uniunii Europene.

1
Evoluţia Comisiei Europene

1952 Înfiinţarea Înaltei Autorităţi ;


1958 Înfiinţarea Comisiilor Comunităţii Economice Europene şi
Euratomului ;
1965 Acordul de la Luxemburg semnifică începutul unei perioade mai
puţin dinamice în istoria Comisiei ;
1967 Cele trei Comisii ( CECO, CEE, EURATOM ) fuzionează într-una
singură ;
1985 Numirea lui Jacques Delors în funcţia de Preşedinte al Comisiei
Europene marchează o etapă productivă în activitatea Comisiei ;
1991 Tratatul de la Maastricht reprezintă un moment major în creşterea
rolului Comisiei Europene ;
1997 Tratatul de la Amsterdam extinde atribuţiile Preşedintelui Comisiei
în stabilirea Agendei Comisiei şi în numirea comisarilor ;
2000 Tratatul de la Nisa stabileşte numărul maxim de comisari la 27.
Este abolit principiul potrivit căruia fiecare stat membru trebuie să aibă
un comisar.

Organizare

Comisarii sunt membri cu drepturi egale ai comisiei, reprezentând


deciziile luate pe principiul colegial.
Comisarii însărcinaţi cu o politică specifică dintr-un anumit domeniu se
întrunesc în Colegiul Comisarilor. Până în ianuarie 1993, Comisiile erau
numite pentru o perioadă de patru ani '' prin acordul comun la guvernelor

2
statelor membre ''. Prin Tratatul asupra Uniunii Europene, procedura s-a
schimbat astfel: membrii Comisiei sunt numiţi pentru o perioada de cinci
ani. Mandatul lor poate fi reînnoit. Guvernele Statelor membre vor
nominaliza prin acord comun, după consultarea Parlamentului European,
persoana pe care ei intenţionează să o numească în funcţia de preşedinte al
Comisiei. Guvernele Statelor membre vor desemna împreună cu persoana
nominalizată pentru Preşedinţia Comisiei, celelalte persoane care vor fi
numite în poziţia de membri ai Comisiei. Preşedintele şi membrii astfel
numiţi vor fi supuşi votului Parlamentului European.
Principala consecinţă a noii proceduri de numire este întărirea relaţiilor
dintre Comisie şi Parlamentul European. Acest fapt se realizează pe două
căi: mai întâi prin formalizarea practicilor care s-au dezvoltat în anii '80,
referitoare la aprobarea Comisiei şi a preşedintelui ei. Statele membre sunt
obligate acum să consulte PE asupra preşedintelui Comisiei iar Comisia este
obligată să se prezinte în faţa Parlamentului pentru un vot de încredere. In al
doilea rând, prin stabilirea aceluiaşi mandat de cinci ani pentru Comisie şi
Parlamentul european. Tranziţia s-a realizat prin numirea Comisiei în 1993
doar pentru doi ani. Noua procedură de numire şi aprobare întăreşte baza
colectivă a Comisiei în raport cu cea naţională. Comisarii nu sunt
reprezentanţi naţionali ci complet ''independenţi în îndeplinirea mandatului
lor'', după cum se precizează în art. 157 CE1. În momentul numirii,
Comisarii trebuie să declare că nu vor cere sau primi instrucţiuni de la vreun
guvern sau alt corp deliberativ al Uniunii. În practică însă, este greu de
îndeplinit o totală imparţialitate. De vreme ce sunt propuşi de guverne ar fi
1
Art. 157 CE, „Membrii Comisiei îşi exercită funcţiile în totală independenţă, în interesul general al
Comunităţilor. În îndeplinirea misiunilor lor, nici nu solicită, nici nu acceptă instrucţiuni de la vreun guvern
sau de la alte organisme. Ei se abţin de la orice acţiune incompatibilă cu caracterul funcţiilor lor. Fiecare
stat membru se angajează să respecte acest caracter şi să nu încerce să-i influenţeze pe membrii Comisiei în
exercitarea misiunii lor”

3
nerealist să se detaşeze total de loialităţile anterioare. Insistenţa Tratatului pe
completa independenţă a comisarilor este interpretată într-un mod flexibil. O
totală neutralitate nu este de dorit întrucât activitatea Comisiei este facilitată
de menţinerea legăturilor cu centrele de influenţă din UE. Nu există
prevederi asupra condiţiilor în care cineva este numit comisar. Guvernele au
stabilit ca practică generală numirea unor politicieni pro-europeni. Cu toate
că membrii Comisiei au diferenţe în viziunile lor politice, acestea nu
afectează relaţiile de lucru. Distribuţia diverselor portofolii între comisari
reprezintă rezultatul unor negocieri şi al relaţiilor de putere.
Preşedintele şi membrii Comisiei Europene sunt desemnaţi de statele
membre şi îşi încep activitatea după ce au primit avizul Parlamentului
European. Preşedintele este cel care convoacă Comisia, cel puţin o dată pe
săptămână. Reuniunile sale nu sunt publice, iar dezbaterile sunt
confidenţiale. Dorinţa Preşedintelui este cel mai important factor dar el nu
poate aloca posturile în mod preferenţial. Comisarii au cabinete cu rolul de
a-i ajuta în îndeplinirea obligaţiilor ce le revin, cu şase-şapte funcţionari cu
excepţia Cabinetului Preşedintelui care are 12 funcţionari. Cabinetele
îndeplinesc o serie de sarcini legate de informarea Comisarului cu ceea ce se
întâmplă în domeniul său de responsabilitate dar şi în celelalte arii de
politică europeană, ţin legatura cu celelalte cabinete ale Comisiei şi caută să
contureze segmentul de politică pentru care sunt responsabili. Deasupra
acestor sarcini, cabinetul preşedintelui este implicat frontal în conturarea
diferitelor perspective şi interese care există între comisii şi în Comisie ca
întreg.
În cadrul Comisiei există o întreagă birocraţie; aparatul Comisiei este
cel mai numeros din sectorul administrativ al Uniunii Europene. Dintr-un
total de 26.400 de angajaţi, 18.000 erau cuprinşi în cadrul Comisiei. Din

4
aceştia, 12.000 sunt utilizaţi în administraţie inclusiv cei aproape 4000 de
funcţionari ce se ocupă cu elaborarea politicilor, 3400 sunt angajaţi în
dezvoltarea tehnologică şi cercetare, iar 1650 ocupaţi cu munca de traducere.
In comunicarea internă se foloseşte engleza şi franceza dar există un număr
mare de combinaţii lingvistice impuse de relaţiile Comisiei cu alte
continente.
Comisia foloseşte temporar funcţionari sau specialişti care nu sunt
incluşi în statisticile generale, dar majoritatea funcţionarilor sunt angajaţi
sunt pe o bază permanentă prin examinarea competenţelor prin sistemul A.
Acest sistem reprezintă o scală cu 8 grade in care A1 este punctul cel mai
înalt pentru nivelul directorilor generali, iar A8 nivelul inferior pentru cei
noi intraţi care nu au experienţă pentru acest domeniu. Cu toate acestea,
principiile pure meritocratice sunt tulburate de cele politice care impun o
reprezentare echilibrată naţională. Politica multinaţională de cadre a
Comisiei dar şi a altor instituţii are avantaje şi dezavantaje. Principalele
avantaje privesc existenţa unor cunoştinţe şi experienţe din toate ţările
membre, încrederea guvernelor naţionale şi a Administraţiei UE că procesul
de decizie capătă eficienţă prin participarea funcţionarilor din ţările membre
la pregătirea şi administrarea politicilor europene, facilitarea comunicării
prin fluxul de informaţii dintre ţări şi instituţiile europene. Printre
dezavantaje reţinem pericolul influenţării deciziilor prin luarea excesivă în
considerare a intereselor naţionale ale funcţionarului european şi stiluri de
elaborare a politicilor impregnate într-o măsură mai mare de specificul
naţional.
Comisia este gardianul Tratatelor (ea veghează la punerea în
aplicare a Tratatelor fondatoare, a celor de revizuire, precum şi la respectul
dreptului comunitar în statele membre), are iniţiativa legislativă directă

5
(poate face propuneri de acte constrângătoare – regulamente, directive,
decizii –, de acte privind activitatea celorlalte instituţii, de acte
neconstrângătoare – avize, recomandări), poate fi mediator între guvernele
statelor membre în cadrul Consiliului European, gestionează fondurile
structurale şi bugetul, precum şi clauzele de salvgardare.

Membrii Comisiei

Comisia actuală a fost aleasă de Parlamentul European pe 18 noiembrie


2004, Mandatul acesteia a început pe 22 noiembrie 2004 şi durează cinci ani.

Preşedintele şi vicepreşedinţii:

• José Manuel Durão Barroso (Portugalia), Preşedinte


• Siim Kalass(Estonia) Vicepreşedinte, administraţie, audituri, şi
combaterea corupţiei
• Günter Verheugen (Germania), Vicepreşedinte, intreprinderi şi
industrie
• Jacques Barrot (Franta), Vicepreşedinte,justiţie, libertate şi securitate
• Margot Wallström (Suedia), Vicepreşedintă, instituţii şi strategie
comunicaţională
• Antonio Tajani (Italia),Vicepresedinte, Transporturi

Ceilalţi comisari sunt următorii:

• Joaquín Almunia (Spania), economie şi politică monetară


• László Kovács (Ungaria), impozite şi uniunea vamală
• Danuta Hübner (Polonia), politică regională
• Charlie McCreevy (Irlanda), piaţa comună şi sectorul terţiar (servicii)
• Joseph Borg (Malta), piscicultură

6
• Janez Potočnik (Slovenia), ştiinţă şi cercetare
• Androulla Vassiliou(Cipru), sănătate
• Vladimír Špidla (Republica Cehă), politica ocupaţională, protecţia
socială şi egalitatea în şanse
• Ján Figeľ (Slovacia), învăţământ, cultură şi tineret
• Mariann Fischer Boel (Danemarca), agricultură şi alimentaţie
• Dalia Grybauskaite (Lituania), finanţe şi buget
• Andris Piebalgs (Letonia), energie
• Peter Mandelson (Marea Britanie), comerţ
• Olli Rehn (Finlanda), extindere
• Neelie Kroes (Olanda), concurenţă
• Louis Michel (Belgia), dezvoltare şi ajutoare umanitare
• Benita Ferrero-Waldner (Austria), afaceri externe şi politica
frontalieră a UE
• Viviane Reding (Luxemburg), societatea informaţională şi mass
media
• Stavros Dimas (Grecia), mediu
• Leonard Orban (Romania), multilingvism
• Meglena Kuneva (Bulgaria), protectia consumatorului

Directoratele generale

Activitatea Comisiei este împărţită pe domenii politice separate aşa


cum la nivelul guvernelor naţionale responsabilităţile sunt împărţite între
ministere. Spre deosebire de unele agenţii şi servicii specializate cum ar fi
''Centrul Comun de cercetare'' sau Oficiul Statistic, unităţile de bază ale
Comisiei sunt Directoratele Generale. Ele sunt definite prin numere şi nu

7
prin domeniul pe care îl reglementează. Marimea şi organizarea internă a
DG variază. Cel mai adesea, un DG are un personal de 150-400 de
funcţionari divizat între patru sau şase directorate care se împart la rândul lor
în trei sau patru divizii.
Romano Prodi, ex- Preşedinte al Comisiei Europene (in perioada
1999-2004), a stabilit o serie de măsuri menite să reformeze activitatea
Comisiei:
• Comisarii vor fi amplasaţi împreună cu departamentele lor,
depăşindu-se practica plasării lor în clădiri diferite;
• Cabinetele Comisarilor vor fi mai mici şi mai
‘’multinaţionale’’;
• Regulile ce reglementează numirea funcţionarilor înalţi vor fi
mai stricte şi mai transparente;
• Se va promova o mobilitate internă mai mare în cadrul staff-
ului Cabinetului Comisarului;
• ‘’Numărarea’’ departamentelor Comisiei va fi abolită în
favoarea unor denumiri care să reflecte principala responsabilitate
a acestuia.

Comisia se află într-un proces de reformă datorită complexităţii


sarcinilor pe care trebuie să le îndeplinească amplificate de procesul
de lărgire din mai 2004 şi 2007. Reforma reflectă noile priorităţi
politice ale Comisiei cu un accent pe eficienţă şi mai puţină birocraţie,
realocare a staff-ului acolo unde este o mai mare nevoie. Schimbările
au în vedere divizarea relaţiilor externe în funcţie de subiectul
acestora, comerţ, dezvoltare, lărgire şi politica externă şi de securitate;

8
crearea unui nou departament care să grupeze actuala direcţie generală
pentru industrie, întreprinderi mici şi mijlocii şi politica de inovare;
crearea unui nou departament pentru justiţie şi afaceri interne potrivit
cerinţelor Tratatului de la Amsterdam; gruparea sănătăţii şi a
protecţiei consumatorului într-un singur departament; crearea unui
nou departament pentru educaţie şi cultură fuzionând astfel direcţia
generală pentru educaţie şi pregătirea forţei de muncă cu o parte din
direcţia pentru informare şi cultură; crearea unui serviciu de
comunicare şi media punând împreună serviciul purtătorului de cuvânt
cu o parte din direcţia generală pentru informare şi cultură.

Structura ierarhică
Structura ierarhică prezintă următoare trăsături:
• Toate problemele importante sunt examinate în întâlnirile
săptămânale ale Colegiului Comisarilor. În aceste întâlniri, deciziile
sunt luate în unanimitate în măsura posibilului sau prin votul
majoritar.
• Comisarul care este desemnat într-o arie specifică politică
poartă răspunderea pentru domeniul respectiv.
• Direcţiile generale sunt conduse de directori generali
răspunzători pentru activitatea lor în faţa Comisarilor.
• Directoratele sunt conduse de directori care sunt răspunzători în
faţa Directorului general sau Directorului general adjunct.
• Diviziile sunt conduse de directori de divizie şi sunt
responsabili în faţa directorilor de Direcţii.

9
Mecanisme de decizie
Structura ierarhică produce un model prin care propunerile pentru decizii
îşi creează drumul prin ‘’maşinăria’’ Comisiei :
1. O propunere iniţială este elaborată la un nivel mediu ierarhic într-un
directorat general. Se are în vedere şi oportunitatea contractării unor
componente ale propunerii în mediul academic, al consultanţilor şi
experţilor naţionali, în cel al intereselor sectoriale. Parametrii propunerii
sunt determinate de politica UE în domeniul respectiv sau de orientările
stabilite la nivel înalt de Comisie sau Consiliu.
2. Propunerea ajunge la nivel cabinetului Comisarului şi, prin întâlnirile
săptămânale ale şefilor de Cabinet, la Colegiul Comisarilor.
3. Colegiul Comisarilor poate să o accepte, să o respingă ori să o trimită la
Directoratul General pentru reformulare.
Sunt posibile unele modificări ale acestui model. Dacă propunerea de decizie
este mai puţin controversată sau apare o anumită urgenţă pentru adoptarea
acesteia pot fi utilizate anumite proceduri. Potrivit ''procedurii scrise'',
propunerea circulă în rândul Comisarilor şi , dacă nu există obiecţii, este
adoptat, de regulă, într-o săptămână. Propunerile mai urgente pot fi adoptate
mai repede prin ''procedura scrisă accelerată''. Un alt set de circumstanţe care
produc îndepărtări de la model apar atunci când propunerile de decizie
privesc mai multe domenii, situaţii comune în care se intersectează
specializările sectoriale ale diverselor directorate generale. Există diverse
proceduri şi mecanisme pentru coordonarea Comisiei şi pentru asigurarea
eficienţei şi eficacităţii activităţilor din sfera directoratelor generale. Patru
dintre acestea sunt mai importante şi, ca atare, mai des utilizate. Mai întâi,
preşedintele Comisiei poartă responsabilitatea pentru coordonarea

10
mecanismelor de luare a deciziilor, dar şi Colegiul Comisarilor joacă un rol
important în coordonarea activităţilor
1. pot avea loc consultări informale între Comisarii interesaţi de o anumită
propunere de decizie ;
2. agenda Comisarilor este discutată la întâlnirea săptămânală a şefilor de
cabinet care este condusă de Secretarul General al Comisiei şi se
organizează cu două zile înainte de întâlnirea Comisarilor. Scopul ei este
acela de a realiza acorduri asupra unui număr cât mai mare de probleme
trimiţând numai acele chestiuni spre dezbaterea Comisiei care sunt
controversate sau care implică aspecte politice delicate ;
3. ceea ce se întâmplă la întâlnirile şefilor de cabinet constituie rezultatul a
şase-şapte şedinţe de analiză la nivelul cabinetelor. Ele sunt conduse de un
expert într-o politică specifică analizată care provine din cabinetul
Preşedintelui Comisiei. Ea permite o coordonare orizontală a sarcinilor, dar
şi o evaluare a propunerilor în contextul priorităţilor politicii Comisiei ;
4. funcţionari din diferite cabinete care se cunosc foarte bine între ei
schimbă adesea opinii în mod informal în cazul unor propuneri despre
care se ştie că vor trezi unele discuţii.

Cu toate aranjamentele de coordonare a diverselor politici, continuă să


persiste percepţia potrivit căreia Comisia funcţionează într-o manieră prea
compartimentalizată fără a acorda o atenţie suficientă coerenţei generale a
politicii Uniunii Europene. Câteva critici au fost formulate în acest sens:
• comisia are un cadru organizaţional rigid. În ciuda dezvoltării legăturilor
orizontale, relaţiile structurale atât in interiorul cât şi între Directoratele
generale rămân prea verticale.

11
• loialităţile politice şi departamentale tind să descurajeze abordări noi,
integrate ale problemelor cărora trebuie să li se găsească un răspuns.
• munca plină de eforturi nu asigură Comisarilor şi altor funcţionari înalţi
posibilitatea de a privi dincolo de sarcinile lor imediate. Una din
obligaţiile cabinetelor Comisarilor este aceea de a-i ţine la curent cu ceea
ce se întâmplă în politica generală a Uniunii Europene sau în alte comisii.

Responsabilităţi şi puteri
Câteva din responsabilităţile Comisiei şi din puterile sale sunt
descrise în Tratate şi în legislaţia Comunităţilor. Altele nu sunt formal
elaborate dar au fost dezvoltate din necesităţi practice impuse de evoluţia
Uniunii Europene.
Responsabilităţile şi puterile asociate acestora pot fi grupate în şase
categorii: propunerea şi dezvoltarea politicilor şi a legislaţiei, funcţii
executive, păstrătorul cadrului legal, reprezentant extern şi negociator,
mediator şi conciliator, conştiinţa Uniunii.

Propunerea şi dezvoltarea politicilor şi a legislaţiei

Potrivit articolulului 155 al Tratatului Comunităţilor Europene


Comisia va formula recomandări şi va exprima opinii asupra unor probleme
prevăzute în Tratat. În practică aceasta înseamnă că instituţia Comisiei
Europene este însărcinată cu responsabilitatea de a propune măsuri care au
rolul de a contribui la dezvoltarea Uniunii Europene. Comisia este în mod
central implicată în formularea şi dezvoltarea politicii generale a Uniunii
Europene. În medie, Comisia trimite aproximativ 600-800 de propuneri şi
recomandări precum şi 300 de rapoarte şi memorandum-uri.

12
Iniţierea şi dezvoltarea unei politici are loc la mai multe paliere, de la
politici la nivel macro până la politici detaliate pe un sector specific de
intervenţie. Oricare ar fi nivelul activităţii Comisiei reţinem faptul că la acest
proces general apar şi alţi actori printre care Parlamentul European,
Consiliul Miniştrilor, statele membre, autorităţi regionale, firme private. Ei
exercită o serie de influenţe asupra Comisiei de la primele deliberări asupra
iniţierii unei politici şi până la trimiterea propunerii la Consiliul miniştrilor.
Pe de altă parte, Comisia trebuie să ţină cont de opiniile celor
implicaţi în proces de vreme ce implementarea unei politici cade tot în
seama lor şi trebuie să se asigure că va găsi un sprijin în rândul acestor
actori. Comisia este supusă multor presiuni, dar dintre acestea cele mai
importante sunt cele ce provin de la Consiliu. Atunci când Consiliul indică
voinţa sa de a avea anumite propuneri în anumite domenii aceasta înseamnă
că apare obligaţia Comisiei de a formula un răspuns în acest sens. Apoi, din
anii '80 a apărut o tendinţă clară mai degrabă din partea Consiliului
European decât din partea Consiliului de a sancţiona iniţiativele majore ale
Comisiei. Noua situaţie a impus o adaptare din partea Comisiei nu numai
prin preluarea instrucţiunilor de la Consiliul European dar şi prin folosirea
lor pentru a legitima propriile preferinţe în elaborarea politicilor generale sau
sectoriale. Activităţile Comisiei nu se rezumă numai la politici majore,
intersectoriale sau programe ale unor politici; ele pot lua forme diverse cum
ar fi elaborarea unei abordări integrate în politica sectorială, întărirea unor
cadre deja existente sau implementarea unei politici prin generarea unor noi
idei şi întărirea cooperării cu actorii existenţi în spaţiul politic european,
naţional şi regional. Celelalte două instituţii principale implicate în procesul
legislativ, Consiliul şi Parlamentul European, pot cere Comisiei să producă
propuneri, dar ele nu pot iniţia sau elabora propuneri.

13
În acest proces extrem de complicat în care Comisia caută suport
pentru acceptarea propunerilor sale de către Consiliu şi Parlament un rol
important este jucat de o vastă reţea de comitete. Ele sunt de două categorii,
comitete de experţi şi comitete consultative.
Comitetele de experţi sunt compuse din funcţionari naţionali, experţi
şi specialişti în anumite domenii. Majoritatea acestor comitete se întâlnesc
regulat, au o structură bine determinată, altele sunt comitete adhoc
constituite pentru a discuta o propunere sau un document iniţial al Comisiei.
Comitetele consultative sunt compuse din reprezentanţi ai intereselor
sectoriale organizate şi finanţate de către Comisie, aprobate pe baza
nominalizărilor ce provin de la diverse organizaţii ce funcţionează la nivelul
Uniunii Europene. (Uniunea Confederaţiilor Industriale şi Patronale,
Confederaţia Europeană a Sindicatelor sau Comitetul Organizaţiilor
Profesionale Agricole, sau Comitetul Uniunilor de Transport din
Comunitatea Europeană).
Cel mai mare număr de comitete consultative se găseşte în sectorul
agriculturii. Majoritatea comitetelor sunt prezidate şi organizate de Comisie,
câteva de către Consiliu. Influenţa exercitată de aceste comitete diferă.
Comitetul experţilor naţionali are o importanţă mai mare decât comitetul
consultativ pentru că apare un caracter obligatoriu al cooperării cu experţii
naţionali în procedura de elaborare a propunerilor.

Funcţii executive

Comisia exercită mari responsabilităţi executive fiind implicată în


managementul, supravegherea şi implementarea politicilor Uniunii
Europene.

14
Din această perspectivă apar câteva aspecte ale funcţiilor executive:
a. puteri de elaborare a normelor şi regulilor. În circumstanţe şi în
condiţii definite de către Tratate sau legislaţie, Comisiei îi sunt delegate
puteri de elaborare a unor norme şi reguli care să faciliteze implementarea
diferitelor politici sectoriale întrucât nu este posibil ca legislaţia Comunităţii
să acopere toate domeniile posibile.
b. managementul finanţelor Uniunii Europene. In colectarea veniturilor,
Comisia are două îndatoriri, aplicarea corectă a ratelor în cadrul anumitor
categorii de venit şi asigurarea că autorităţile naţionale au achitat plăţile
stabilite. În domeniul cheltuielilor, Comisia trebuie să opereze cu un buget
anual aprobat în care două tipuri de cheltuieli reprezintă 75% din totalul
cheltuielilor. Mai întâi, secţiunea de Garantare a Fondului European de
Garanţie şi Orientare a Agriculturii preia aproape 50% din din bugetul anual
şi este folosit pentru sprijinirea preţurilor agricole. Apoi, există fonduri
structurale ca Fondul European de dezvoltare regională, Fondul Social
European şi Secţiunea de Orientare din Fondul European de Garanţie şi
Orientare a Agriculturii.
Fondurile structurale sunt gestionate astfel:
1. Guvernele naţionale în consultare cu Comisia şi cu autorităţile regionale şi
locale supun Comisiei planuri de trei-cinci ani. Planurile, naţionale,
regionale şi locale, identifică strategii şi priorităţi pentru atingerea
obiectivelor şi indică modul de utilizare a asistenţei financiare din partea
Uniunii Europene;
2. Pe baza planurilor şi a dialogului cu reprezentanţi naţionali şi sub-
naţionali şi după consultarea comitetelor, fie cel al Dezvoltării şi
Conversiunii Regiunilor, fie cel al Fondului Social European sau al
Comitetului pentru Structuri Agricole şi Dezvoltare Rurală, Comisia

15
redactează aşa-numitul Community Support Frameworks. CSF stabileşte
priorităţile de acţiune, formele de asistenţă, alocările financiare.
3. Procedura de operaţionalizare a CSF diferă. Există trei forme principale
de implementare; prin programe operaţionale, cereri individuale pentru
proiecte mari şi granturi globale administrate de către organizaţii naţionale
sau regionale.
4. Monitorizarea şi evaluarea CSF şi a operaţiunilor individuale este preluată
de comitete de monitorizare compuse din reprezentanţi ai Comisiei şi
partenerilor naţionali, regionali şi locali.

A treia funcţie executivă a Comisiei este Supervizarea implementării


politicilor Uniunii Europene.

Rolul Comisiei în raport cu implementarea politicilor UE este


preponderent de supervizare. Majoritatea activităţii de rutină în
implementarea politicilor Europene este delegată unor agenţii specializate
sau unor agenţii naţionale. Pentru a se asigura ca politicile sunt aplicate în
mod uniform în toate statele membre, Comisia caută să supravegheze modul
în care agenţiile naţionale îşi îndeplinesc sarcinile ce decurg din politicile
europene, fapt realizat cu multe dificultăţi :
• Comisia nu are resurse suficiente pentru această sarcină, nici personal
şi nici bani pentru a vedea modul în care politicile regionale, de
pescuit sau agricultură sunt corect implementate, dependentă fiind de
buna credinţă şi dorinţa de cooperare a statelor membre.
• A doua dificultate provine din complexitatea procesului de
implementare a politicilor chiar atunci când există o deplină dorinţă
de cooperare cu agenţiile naţionale.

16
• A treia dificultate rezultă din mărimea interesului statelor membre de
a implementa o anumită politică europeană. Politica din domeniul
competiţiei este plină de exemple de interes slab în aplicarea
reglementărilor comunitare.
• A patra dificultate derivă din caracterul uneori prea flexibil al
legislaţiei europene deschisă la prea multe interpretări în raport cu
circumstanţele naţionale.

Există o serie de proceduri utilizate de Comisie în exercitarea atribuţiilor


sale de implementare:
Procedura I (Advisory committee) : Comisia supune discuţiei un proiect
de măsuri care trebuie luate într-un anumit domeniu. Comitetul exprimă o
opinie asupra proiectului printr-o majoritate simplă.
Procedura II ( Management Committee ): Comisia supune discuţie un
proiect de măsuri ce trebuie decise de către comitet. Dacă măsurile propuse
sunt respinse în comitet prin majoritatea calificată Comisia poate să amâne
aplicarea deciziei sale până la o lună sau trei luni. În această perioadă
Consiliul poate lua o decizie diferită prin majoritate calificată.
Procedura III ( Regulatory Committee ): Comisia supune un proiect de
măsuri care trebuie luate într-un domeniu. Dacă proiectul nu este sprijinit
printr-o majoritate calificată sau dacă nu este exprimată nici o opinie,
chestiunea se transferă Consiliului. Consiliul poate, în decursul unei
perioade ce nu depăşeşte trei luni, să ia o decizie prin majoritatea calificată.
Dacă acest lucru nu se întâmplă, atunci Comisia poate adopta proiectul de
măsuri.
Safeguard Measures ( mai ales în domeniul comerţului ): În
această situaţie nu se constituie nici un Comitet, Comisia notifică şi cel mai

17
adesea se consultă cu statele membre asupra măsurilor ce trebuie întreprinse.
Dacă un stat membru solicită transferarea către Consiliu a deciziei asupra
măsurilor ce trebuie luate atunci, într-o perioadă de timp ce trebuie stabilită,
Consiliul poate lua o altă decizie prin majoritatea calificată sau poate
confirma, amenda sau revoca decizia Comisiei.
Există diferenţe semnificative între atribuţiile diferitelor tipuri de
comitete; advisory committees pot doar să sfătuiască, comitetele de
management pot bloca deciziile Comisiei prin majoritatea calificată, iar
comitetele regulatorii trebuie să-şi dea acordul prin majoritatea calificată.
Aceste diferenţe au dat naştere unor dispute între Consiliu pe de o parte şi
Comisie şi Parlament pe de alta, asupra procedurilor ce trebuie aplicate.
Membrii acestor comitete sunt reprezentanţi guvernamentali şi funcţionari
de nivel mediu din ministerele specifice deciziei. Comitetele de management
se ocupau în trecut mai ales de agricultură ( aproape treizeci ), dar astăzi
există astfel de comitete şi în alte domenii. Comitetele reglatorii se ocupau
mai ales cu armonizarea. Unele comitete sunt extrem de specializate cum ar
fi '' comitetul pentru adaptarea la progresul tehnic al directivelor de
îndepărtare a barierelor tehnice din calea comerţului''

Funcţia de gardian al cadrului legal

Comisia şi Curtea de Justiţie sunt însărcinate cu respectarea Tratatelor


şi a legislaţiei europene, funcţie care se asociază cu responsabilităţile de
supervizare şi implementare.
Comisia este preocupată de posibile neconcordanţe în implementarea
tratatelor europene şi a acquis-ului comunitar.

18
• Un rol important îl au auto-notificările. Statele membre sunt
obligate să notifice Comisiei Europene toate proiectele de
reglementare naţională şi standardele cu caracter tehnic astfel
încât Comisia să fie asigurată că astfel de reglementări nu vor
constitui bariere în calea comerţului ;
• O altă cale de a controla respectarea legislaţiei Europene este
informarea prin diverse canale cum ar fi organizaţii europene,
firme şi state membre ale căror interese sunt atinse de
presupuse acţiuni ilegale ale altor state. De exemplu, Germania
s-a plâns adesea de mărimea subsidiilor pe care guvernele
naţionale le acordau industriei siderurgice ;
• O a treia cale este reprezentată de eforturile proprii ale
Comisie. Există nişte proceduri numite infringement
procedures care sunt iniţiate împotriva statelor care nu au
notificat Comisiei măsurile luate pentru incorporarea
directivelor în legislaţia Europeană, pentru non-incorporarea
sau incorporarea incorectă a directivelor, aplicarea sau non-
aplicarea corectă a directivelor sau pentru non-aplicarea sau
incorecta aplicare a legislaţiei europene mai ales în domenii
legate de piaţa internă, taxare, agricultură, mediu şi protecţia
consumatorului.

Înainte de a intreprinde orice acţiune formală împotriva unui stat,


acesta este informat asupra posibilei încălcări a obligaţiilor sale legale. Dacă
această încălcare este confirmată printr-o investigare din partea Comisiei
atunci se iniţiază o procedură prin care Comisia formulează o opinie asupra
situaţiei analizate după ce a dat în prealabil guvernului statului membru

19
posibilitatea de a-şi formula observaţiile sale. Dacă Statul respectiv nu se
conformează opiniei Comisiei într-o perioda de timp stabilită de aceasta,
(două luni ) cazul ajunge în faţa Curţii de Justiţie. Majoritatea cazurilor sunt
rezolvate într-un stadiu incipient. În medie, Comisia primeşte 800 de scrisori
de notificare formală, formulează 200 de opinii şi conferă 80 de cazuri Curţii
de Justiţiei. Italia, Franţa şi Grecia figurează constant pe această listă.
Acţiunile pe care Comisia le poate stabili în cazurile de încălcare a legislaţiei
europene depind foarte mult de circumstanţe.
Există patru tipuri de circumstanţe ce ilustrează posibilele acţiuni:
• Non-compliance din partea statului membru. Până la ratificarea
tratatului asupra Uniunii Europene 1993, Comisia nu era abilitată să
impună sancţiuni asupra unui stat membru care încălca obligaţiile sale
legale. Respectul pentru deciziile Comisiei depindea de bunăvoinţa şi
aprecierea politică a guvernelor statelor membre. Nici Curtea de Justiţie
nu putea să formuleze sancţiuni asupra unui stat membru. După
adoptarea Tratatului asupra Uniunii Europene, Comisia poate chema
statul care nu se conformează opiniei exprimate în faţa Curţii de Justiţie.
Aceasta poate impune o amendă financiară şi ia decizia finală.
• Firme ce încalcă legislaţia Europeană asupra practicilor restrictive.
Prevederile tratatului, legislaţia secundară şi deciziile Curţii au creat un
volum considerabil de legislaţie europeană. Comisia evită însă folosirea
acesteia pentru a lua decizii formale împotriva firmelor pentru a nu se
angaja într- o confruntare directă, iar pe de altă parte pentru că acţiunile
formale necesită proceduri birocratice extrem de complexe.
• Firme ce încalcă regulile UE referitoare la ajutorul dat statelor

(Subsidii).

20
• Potenţiale încălcări ale Reglementărilor UE în domeniul fuziunilor de
companii.

Funcţia de reprezentant extern şi mediator


Comisia este reprezentată în alte ţări şi organizaţii internaţionale.
Există reprezentanţe ale Comisiei în toate ţările membre cu responsabilităţi
de informare şi relaţii publice. În afara Uniunii Europene există 127 de
birouri ale Comisiei cu 700 de funcţionari oficiali şi peste 1600 de persoane
angajate din ţările respective desfăşurând programe de ajutorare şi asistenţă
umanitară.

21