“Inainte, ca inainte e mai bine…”

Iarna. Frig. Cliseu. Foarte frig.

Fularul e strans la gatul meu – arat ca o tailandeza cu inele pe gat. Matura de par din
capul meu se pierde sub o caciula cu niste modele bizare pe ea. (Daca ar fi sa spun
adevarul, nu am nici cea mai vaga idee ce modele are caciula mea pe ea. Epitetul
“bizare” e un artificiu. Evrika! Alt cliseu!) Geaca mea e singura bariera dintre mine si
gerul intepator. Obrajii imi sunt rosii, doar ca sa se asorteze cu nasul de Rudolph.
Doamne, ce bine ca frigul “face bine la cosuri” cum spune bunica mea. (Ma educ sa
cred toate legendele astea inutile. Ajuta, pe bune!)
Ma rog, acum ca am terminat cu problemele, dau ochii peste cap in imaginatia mea.
De ce vor parintii mei sa iesim pe asa un frig afara? Nu de-aia a dat Dumnezeu
centralele cu gaze si caloriferele conectate la tevi care galgaie intr-un mod sacaitor si
sinistru noaptea, dar care duduie de caldura? Adun, scad, impart, rationalizez (lista
continua, ca sa nu ma dezmint! Clisee!) lista ingrozitor de lunga a frustrarilor mele
momentane. Ridic ochii pentru ca nu mi-a placut niciodata matematica.
Oftez de nerabdare si indignare. Nici macar nu pot sa tin ochii deschisi! E ger! Ce
caut eu afara?!
Caut drumul spre Carturesti si, ca sa ajung acolo, trebuie sa trec (printr-o scurtatura
mai lunga decat drumul initial, stiuta numai de mama si tata, bininteles) pe strada
Viitorului.
Ei, lume, aici am vrut sa ajung eu. Strada Viitorului. Suna...promitator ? Voi sa-mi
spuneti. Pentru mine, ar trebui sa fie o strada in care oamenii au masini hibrid, care
plutesc si nu fac zgomot. Trotuar de sticla (e imaginatia mea, nu va bagati!) ca-n
desenele animate, cladiri de sticla (ca cea care a surpat fundatia bisericii Armenesti:
progresam!) si alte astfel de nebuneli clasate azi drept high-tech.
Mda. Bine. Vreau multe, in mod evident.
Strada Viitorului incepe asa: o placuta din aceea bleumarin cu verde si alb cu care ne-
am obisnuit, dale de piatra care te fac sa te rogi ca masina ta sa se tina cu dintii de
suspensii si cauciucuri. Trotuare strapunse de niste radacini victorioase, a caror
izbanda este umbrita de teava regurgitanta de esapament a unei masini. Poluare! Sa
facem Dumnezeului dansul ploii de fericire!
Zic sa nu pornesc cu ganduri negre, asa ca pasesc pe Strada Viitorului (meu?) si dau
de un dezolant colt gol: peretii goi ai cladirilor invecinate au aspectul unor copii care
stau singuri in ploaie (in cazul nostru, in mama tuturor gerurilor!). Ce e spatiul acela
gol in Viitorul (meu?)? Un loc unde poate creste ceva mai mare si mai bun decat
inainte? Sau un loc uscat, unde planurile de constructie se tot amana, se tot opresc...?
Mai fac niscaiva pasi: mandria ma umple! O casa veche! O amintire uitata a vechiului
Bucuresti, a lumii din “Panza de paianjen”, a micului Paris, a balurilor si...
ATENTIE! CADE ZAPADA!
I-auzi! Imi aminteste de un alt anunt similar, pe dragul si apropiatul nostru Foisor de
foc: ATENTIE! CADE TENCUIALA!
N-ar fi interesant – idee de experiment – daca tot e proprietate publica sa tencuim si
noi odata Foisorul ala, daca tot il prezentam drept cladirea care a fost odata cea mai
inalta din Bucuresti?
Revenind, cade zapada pe Viitorul (meu?) asa ca mai bine ocoliti.
Am ocolit. Acum ce fac? Nu fac nimic: vad. Vad un – tineti-va bine – hotel! Hopa!
Parca situatia arata ceva mai roz (la propriu: cladirea aia e roz!), asa ca imi aduc
curajul si mai fac un pas, indepartandu-ma de locul unde oamenii vin sa stea pentru
putin timp...
Ajung spre ceva al carui nume lung nu am rabdare sa-l citesc, insa stiu sigur ca are in
componenta sa cuvantul “farmaceutic”. Sanatate, ca-i mai buna decat toate...Macar o
sa am o farmacie pe Viitor.
Dupa surprinzator de putine cladiri, strada Viitorului (meu?!?!) se intersecteaza abrupt
cu o alta, ce nu-mi duce in spinare nici viitorul, nici trecutul, ci doar pasii spre o
librarie...unde e cald...si unde oamenii cumpara carti...si beau ceai...cald...
Strada Viitorului (nostru!) e un “asa-nu”. E un profesor care ne trage de manecuta si
ne spune sa nu ocolim chiar toate zonele in care ar putea cadea zapada ipotetica peste
noi, sa nu ne construim hotel in inima si sa incercam sa plantam macar doi pomisori
slabanogi pe coltul acela gol. Daca se poate sa incurajam oamenii sa mearga pe jos
prin Viitorul nostru, bucurandu-se de el, ar fi excelent. Daca s-ar putea, sa NU taiem
copacul ale carui radacini ies prin trotuar, ci sa-l imbratisam (au zis-o si altii!) cu
drag: pana la urma e impamantenit in noi. Sa mergem pe strada Viitorului cu inima
impacata, stiind ca am trecut cu bine pe la trecerea de pietoni care o desparte de restul
Bucurestiului.
Calatorie...sprancenata?