CURS MTCS

Anul universitar 2006 -2007

Prof.Univ.Dr. ANA RODICA STAICULESCU
Lect. Univ.drd. DANA JITCOV

NOTA. Materialul prezentat se regaseste in extenso in volumul „Sociologie”,

autori Ana Staiculescu si Dana Jitcov, Constanta, Ovidius University Press, 2003.

CAPITOLUL I
1. Analiza ipotezelor. Explicaţia. Relaţia eplanans-explanandum în explicaţia
deductiv nomologică. Concepte. Formalizare în sociologie.

1.1. Structura logică a ipotezelor. Validitatea ipotezelor.

În 1970, Th.Caplow definea ipoteza ca fiind enunţul unei relaţii cauzale sub o
formă ce permite verificarea empirică. (Caplow, 1970,119)
Mai subtil, F.Kerlinger (1964) considera că ipoteza este un enunţ conjunctural despre
relaţia dintre două sau mai multe variabile. Enunţul este conjunctural pentru că
legătura dintre variabile nu este sigura ci probabilă. (Kerlinger, 1964, 18)
S.Chelcea identifică trei condiţii pe care trebuie să le îndeplinească un enunţ pentru a
deveni ipoteză:
“În primul rând, enunţul trebuie să fie testabil astfel încât ipotezele să poată fi
confirmate sau infirmate. În al doilea rând, ipoteza trebuie să fie o explicaţie
plauzibilă ce urmează să fie verificată prin faptele de observaţie, ceea ce presupune ca
ipoteza să aibă coerenţă internă (să nu conţină elemente contradictorii) şi coerenţă
externă (coerenţă ce provine din “acordul” cu cunoştinţele verificate anterior). În al
treilea rând, ipoteza trebuie să aibă un conţinut reflectoriu, adică sa reflecte realitatea
obiectivă, să fie enunţuri cu caracter de probabilitate referitoare la esenţa,
intercondiţionarea şi cauzalitatea faptelor, fenomenelor şi proceselor sociale” (2001,
75).
În 1967, J.Galtung evidenţiază zece condiţii pe care trebuie să le îndeplinească o
ipoteză pentru a fi validă:
1. Ipoteza trebuie sa fie generală - ceea ce presupune un “conţinut” mare al
ipotezei: “în orice condiţii spaţio-temporale concrete, relaţiile dintre
variabile trebuie să fie adevărate”. (Chelcea, 2001, 76)

1
 2. Ipoteza trebuie să fie complexă. “Din punct de vedere al complexităţii,
relaţiile dintre doua ipoteze este ceteris paribus I2 > I1 daca n2 > n1”
(Chelcea, 2001, 76). Mai simplu, distingem ipoteze de nivel 1, cu o singură
variabilă, ipoteze de nivel 2, cu două variabile, etc.
3. Specificitatea ipotezei se referă la numărul de valori. “Se preferă ipotezele
în care variabilele au trei valori celor în care variabilele au două valori”.
(Chelcea, 2001, 77).
4. Determinarea ipotezei se referă la preferinţa analiştilor pentru ipotezele cu
grad înalt de determinare, în detrimentul ipotezelor înalt probabiliste.
5. Falsificabilitatea ipotezei se referă la faptul că, în cercetările empirice se
reţin doar ipotezele ce pot fi infirmate.
6. Ipotezele trebuie să fie testabile. În cercetările empirice se reţin doar
ipotezele ce pot fi testate (confirmate sau infirmate).
7. Ipotezele trebuie să fie predictibile, să descrie şi să explice fenomenul.
8. Comunicabilitatea ipotezei se referă la acea calitate pe care trebuie să o
deţină o ipoteză astfel încât să aibă înţeles atât pentru specialişti, dar şi
pentru publicul larg.
9. Reproductibilitatea ipotezei presupune ca, prin repetarea demersului
cercetării se obţin aceleaşi concluzii. S.Chelcea (2001, 77) sublinia că,
pentru sociologie, de cea mai mare importanţă este “criteriul obiectivităţii”,
bazat pe reproductibilitatea intersubiectivă (reproducerea fenomenelor şi
analiza lor de către mai mulţi cercetători).
10. Ipoteza trebuie să fie utilă. S.Chelcea analizează schema lui Galtung (1967,
337) privind evaluarea ipotezelor după gradul lor de confirmare. În urma
“confruntării cu realitatea”, ipotezele “se plasează pe un continuum de la
totala lor falsificare până la deplina verificare”. (Chelcea, 2001, 78)

-1 0 +1

falsificare neconfirmare nedecidibil confirmare verificare

(fals) (neutilizabil) (utilizabil) (adevărat)

I.Mărginean (2000, 65) distinge în ştiinţele socio-umane două categorii de ipoteze:

teoria-ipotetica şi ipotezele de cercetare.

2
 a) Teoria-ipotetică este definită ca ”explicaţie ce ţine efectiv locul unor teorii
şi este adoptată în domenii în care nu se poate ajunge la teorii veritabile
prin ipoteze de cercetare verificabile” (Mărginean, 2000, 65). Teoria-
ipotetică se bazează pe anumite raţionamente, iar semnificaţia ei rezida
exclusiv în puterea explicativă. Atât timp cât nu există o explicaţie mai bună
în domeniul respectiv, teoria-ipotetica este menţinută.
b) Ipotezele de cercetare – subliniază I.Mărginean – pot fi situate la diferite
niveluri de generalitate. Preluând tipologia lui R.Merton (“Social Theory
and Social Structure”, 1949), I.Mărginean clasifica ipotezele de cercetare în
ipoteze teoretice sau generale (ele propun interpretări noi faptelor şi
fenomenelor, sunt indirect testabile şi delimitează ceea ce a fost numit
“revoluţiile ştiinţifice”), şi ipoteze empirice sau de lucru (ele sunt testabile
empiric în cercetările de teren şi sunt vehiculate în cadrul “ştiinţei
normale”).
“În procesul verificării ipotezelor empirice sunt derivate o serie de ipoteze statistice,
prin care variabilele sunt supuse analizelor comparative”. (Mărginean, 2000, 66)
Urmând aceeaşi logică, M.Grawitz (1972, 354) clasifică ipotezele, după gradul lor de
abstractizare, în trei clase: ipoteze de uniformitate, ipoteze de corelaţii empirice şi
ipoteze de relaţii dintre variabilele analitice.
a) În cazul primei clase de ipoteze care avansează supoziţia uniformităţii
cazurilor, se urmăreşte o cuantificare a distribuţiei comportamentelor într-o
populaţie determinată (de exemplu, într-o cercetare empirică, se încearcă
verificarea ipotezei ca rata şomajului este mai mare la categoriile sociale cu
nivel de şcolarizare scăzut).
b) Ipotezele ce vizează corelaţiile empirice se referă la identificarea
caracteristicilor comune ale unor grupuri pentru explicarea asemănării
comportamentelor lor. Este clasa de ipoteze cea mai frecvent întâlnită în
cercetările de teren (de exemplu, ipoteze de tip alcoolism-şomaj, structura
sexelor-şomaj, nivel de şcolarizare-şomaj, etc.)
S.Chelcea (2001, 79), evidenţiază trei modalităţi de elaborare a ipotezelor:
1. Prima modalitate constă din deducerea ipotezelor din teorie. Citându-i pe
R.Bogdan şi A.Milcoveanu (1974), S.Chelcea subliniază: ”Considerând teoria
sociologica şi, mai general, din ştiinţele socio-umane ca un sistem de ipoteze care au
un nivel de maximă generalitate, se pot deduce ipoteze de nivel intermediar, cu raza

3
medie de generalitate şi din acestea, numeroase ipoteze de lucru testabile prin
cercetările empirice” (S.Chelcea, 2001,79).
Să simplificăm, folosind următoarea formulă:
Teoria de maximă
determină Teoria cu rază medie determină Ipoteze de nivel
generalitate
de generalitate minim de generalitate

(cuprinde ipoteze de include (cuprinde ipoteze de nivel include

nivel maxim, indirect mediu, indirect testabile) (direct testabile)
testabile)

2. Experienţa directă a cercetătorului reprezintă a doua modalitate de stabilire a

ipotezelor în cercetările empirice. Cercetătorul, descoperă, prin intuiţie, relaţii între
faptele şi fenomenele observate, apoi, prin observaţie, formulează ipotezele despre
regularitatea probabilă a producerii relaţiilor şi a cauzalităţii fenomenelor şi
proceselor. (Chelcea, 2001)
3. A treia metoda de obţinere a ipotezelor o reprezintă analogia cu fenomenele
din fizică, chimie, biologie.
“Una din cele mai fertile ipoteze privind rezistentă la persuasiune – ipoteza inoculării,
formulată de W.J.McGuire (1964) – a fost stabilită prin analogie cu strategia medicală
de sporire a rezistenţei organismului la îmbolnăvire, prin vaccinare. Analog, subiecţii
expuşi la o serie de argumente slabe, resping mai apoi argumentele puternice ale
mesajelor contraatitudinale”. (Chelcea, 2001,80)
În legătură cu condiţiile de validitate, S.Chelcea subliniază ca ipotezele trebuie
să se fondeze pe fapte reale, să fie verificabile (să utilizeze concepte operaţionale), să
fie specifice (să nu se piardă în generalităţi) şi să fie “cu adevărat îndrăzneţe” (ipoteza
îndrăzneaţă şi riscantă face predicţii despre fenomenele observabile încă necunoscute,
are un grad mare de generalitate explicând fapte sociale noi, sau are un conţinut bogat,
mai mare decât ceea ce se ştia despre domeniul la care se referă). (Chelcea, 2001)
În plus, ipotezele trebuie să fie formulate atât în termenii “dacă… atunci…”
(M.Grawitz, 1972), cât şi în termenii “cu cât… cu atât…” (Chelcea, 2001).
În fine, elaborarea ipotezelor depinde atât de condiţiile praxiologice şi de nivelul de
dezvoltare al ştiinţei, cât şi de calităţile personale ale cercetătorului.

4
1.2. Tipuri de explicaţie în sociologie. Relaţia explanans-explanandum în explicaţia
deductiv nomologică.

În măsura în care se ajunge la explicaţii cu un înalt grad de întemeiere care să

permită înţelegerea specificului unui domeniu, numai atunci putem vorbi despre o
cunoaştere adecvată a domeniului respectiv.
I.Mărginean (2000, 63) defineşte explicaţia drept “un elaborat (o construcţie)
prin care un eveniment sau fenomen devin inteligibile prin identificarea cauzelor, a
naturii, a interrelaţiilor”.
De fiecare dată, în ştiinţele socio-umane trebuie să explicăm asocierea dintre un
obiect şi o calitate. Explicaţia este o relaţie ce utilizează întrebarea “De ce?”.
Generatorul problemei este explanandum-ul (sau fenomenul explicat), ceea ce
explicăm. Răspunsul se numeşte explanans (sau elementul explicativ) şi constă din
propoziţii cu diferite grade de generalitate.
În ştiinţele sociale, explanansul este alcătuit din legi şi teorii explicative, dar se poate
referi şi la “semnificaţiile atribuite de actorii sociali sau de raţionamente ale
acestora”. (Mărginean, 2000, 63)
În funcţie de explicaţie pot fi atinse celelalte obiective dintr-o cercetare:
descrierea, evaluarea, predicţia şi acţiunea. Astfel, descrierea şi evaluarea pot fi
înţelese doar atunci când se dispune de explicaţii adecvate ale realităţii (explicaţii
obţinute anterior efectuării cercetării descriptive). De asemenea, este evident ca şi
predicţia privind relaţiile dintre fenomene, evoluţia lor viitoare, se bazează pe
explicaţie pentru că, “cercetăm numai ceea ce cunoaştem”. (Mărginean, 2000)
A.Mihu (1973, vol.2) considera că, în activitatea de pregătire a proiectului de
cercetare, explicaţia este formulata ca o ipoteza, şi anume o explicaţie plauzibilă
referitoare la relaţiile dintre fenomenele studiate. “Avem de-a face cu o teorie
potenţiala, iar prin verificarea ipotezei se ajunge la teoria propriu-zisă” (Mihu, 1973,
vol.2). Mihu denumeşte acest proces “pulsaţie propoziţionala”. Schema propusă de
A.Mihu este valabilă atât în cazul cercetărilor empirice (urmând un continuu
descendent al importanţei de la abordările preponderent cantitative, experimentale şi
până la cele preponderent calitative, neexperimentale), cât şi în cazul celei teoretice.
Ceea ce trebuie reţinut este faptul că, dacă explicaţia ar lipsi cu desăvârşire într-un
demers, nu am mai putea vorbi despre caracterul ştiinţific al acestuia.

5
Sub influenţa orientărilor teoretico-metodologice promovate, explicaţiile pot fi
clasificate în categorii, fiecare categorie suportând, la rândul ei, forme multiple.
Astfel, I.Mărginean (2000, 67), enumeră :
1. Explicaţia cauzală (identificarea unui eveniment),
2. Explicaţia probabilistă,
3. Explicaţia de specificare a înţelesului (meaningful explanation) şi a scopului
(purposive explanation), când un eveniment este explicat prin motivaţiile, dorinţele,
intenţiile actorilor.
4. Explicaţia funcţională,
5. Explicaţia evoluţionistă sau ecologică (persistenţa unui sistem social se
explică prin adaptarea la mediu).
6. Explicaţie teleologică (în care sunt luate ca explicaţii scopurile, nu cauzele).
7. Explicaţia deductivă. Aceasta comportă mai multe variante: ipotetico-
deductivă, deductiv-nomologică şi nondeductivă.
a) M.Bunge (1974, 214-267) tratează explicaţia ca inferenţa ipotetico-deductiva.
Prin acest tip de explicaţie se deduce o consecinţa logica din propoziţii ştiinţifice, cum
sunt, de exemplu propoziţiile următoare: Mediul social în care trăiesc tinerii
influenţează comportamentele acestora. Tinerii care trăiesc într-un mediu delicvent
pot comite ei înşisi acte delicvente. (Mărginean, 2000)
b) C.Hempel (1966) în “Filosofia ştiinţelor naturii”, dezvoltă explicaţia de tip
deductiv-nomologic care introduce legile generale ca baza a explicaţiei.
c) Inferenţa nondeductivă se referă la trecerea de la o propoziţie de un anumit
nivel de generalitate la o propoziţie de un nivel mai ridicat de generalitate, sau de la o
propoziţie la alta, situate la acelaşi nivel de generalitate. (A.Mihu, 1973)
Este necesară a fi amintită însă poziţia lui S.Chelcea referitoare la explicaţia statistică.
Plecând de la raţionamentele lui K.Popper şi de la sublinierea lui A.Mihu referitoare
la faptul că inducţia şi deducţia se presupun reciproc, S.Chelcea consideră că, în
testarea ipotezelor nu poate fi urmată în exclusivitate inferenţa inductivă pentru că, de
cele mai multe ori, aceasta este incompletă. Aceste generalizări empirice, consideră
S.Chelcea, se realizează cu un anumit grad de valabilitate, înregistrându-se astfel o
ambiguitate epistemica a explicaţiei statistice. (Chelcea, Mărginean, Cauc, 1998)
Pentru C.Zamfir (1999), o teorie cauzala completa trebuie să cuprindă
următoarele seturi de variabile:
a) variabilă de explicat (se referă la fenomenul efect),

6
 b) variabilele endogene sau variabile cauzale abstracte (sunt acele variabile
care au o influenţa cauzală directă, nemijlocită, simplă, asupra variabilei de
explicat, fiind deci, de inferenţa directă, şi acţionând în orice context
particular. Fiind simple, directe şi universale, ele pot fi formulate ca legi
cauzale care să reprezinte enunţuri teoretice fundamentale ale teoriei
explicative,
c) variabilele exogene sau contextuale (acţionează indirect, doar prin
intermediul celor endogene),
d) variabile acţionale sau pragmatice (pot fi influenţate, şi la rândul lor,
afectează variabilele contextuale şi, prin acestea, variabilele efect).
(C.Zamfir, 1999)
“Variabila de explicat (efectul) împreuna cu variabilele endogene şi cu enunţurile
(legile) cauzale care descriu relaţiile dintre ele, formează teoria abstracta, generala a
respectivului fenomen. O numim astfel pentru că are o validitate universală, fiind
valabilă pentru orice condiţii particulare”. (C.Zamfir, 1987, 50)
Putem concluziona că, prin conectarea analizei cauzale la schema funcţională
extinsă, se realizează o structura explicativă unificată care explică funcţionarea unui
sistem în legătura cu mediul sau, pentru ca se iau în considerare determinarea cauzală
a cerinţelor funcţionale şi ale posibilului acţional.

1.3. Concepte în ştiinţele socio-juridice

Vom încerca să facem o analiză a conceptelor în ştiinţele socio-umane,
urmând raţionamentul lui S.Chelcea (2001, 100-125).
Semnele sunt simboluri din logica sau litere ale alfabetului care, ordonate după
reguli precise, comunică ceva despre calităţile unităţilor sociale. Fiecărui semn îi
corespunde o semnificaţie (sau mai multe), iar relaţia semn-semnificaţie se stabileşte
printr-o regula semantică. În plus, atunci când scriem literele una lângă cealaltă într-o
ordine precisă, ele alcătuiesc un cuvânt care semnifică altceva decât literele
alfabetului. Acest cuvânt este designatul, iar obiectul numit de semn este denotatul.
Un exemplu: cuvântul “medic” este înţeles de toată lumea ca fiind persoana calificată
să trateze pacienţii bolnavi. Cuvântul medic este designatul, “obiectul propriu-zis” ce
face parte din realitate (cu calităţile lui), reprezintă denotatul. Mai atragem atenţia
asupra termenilor conotaţie şi polisemie.

7
 Sensurile diferite de denotaţia cuvântului reprezintă conotaţia (exemplu:
cuvântul ”medic” reprezintă un denotat atunci când spunem “medicul vindecă
oameni”, dar este un conotat atunci când afirmăm “…eşti medic în motoare auto”).
Cuvântul polisemie provine din unirea a două cuvinte greceşti polis – numeros şi
semantikos – semnificaţie, şi se poate defini, oarecum forţat, drept “cuvânt cu
semnificaţii numeroase”. În ştiinţele socio-juridice există foarte mulţi termeni
polisemici.
S.Chelcea (2001, 101) exemplifica acest lucru utilizând cuvântul “ţară”, atât
pentru a desemna teritoriul locuit de un popor, organizat administrativ şi politic într-
un stat (ex. România), cât şi pentru a desemna o zonă socio-etnografică (ex. Ţara
Bârsei, Ţara Oaşului, etc.). În continuare, S.Chelcea face distincţia dintre termen-
concept-noţiune.
1. Definind termenul drept “expresie lingvistica minimă cu înţeles distinct”
(Chelcea, 2001, 103), S.Chelcea clasifică termenii în trei categorii. Prima categorie
este cea a termenilor referenţiali care au ca designat o entitate fizică (persoană,
mulţime umană, oraş, etc.) sau o entitate ideală (inteligentă, deviantă, etc.).
Mulţimea obiectelor fizice sau a entităţilor ideale constituie extensiunea termenului,
iar totalitatea calităţilor lor constituie intensiunea termenului. O a doua categorie
cuprinde termenii nereferenţiali sau logici şi, deşi apar în ştiinţele socio-juridice,
aparţin “vocabularului” logicii: şi, sau, este inclus, include, egal, implica, etc. În
sfârşit, a treia categorie include termenii extralogici (referenţiali) conectaţi între ei cu
ajutorul termenilor logici. Termenii extralogici sunt definiţi ca fiind noţiuni simple, cu
ajutorul cărora prin combinare, pot fi definite noţiuni derivate, cu ajutorul termenilor
logici. În acest punct, S.Chelcea face o analiză interesantă referitoare la semnificaţia
în ştiinţele socio-umane a termenilor “împrumutaţi” din limbajul comun.
Astfel, termenii societate şi cultura au un anumit înţeles pentru o persoană
cultivată, bună vorbitoare de limba romană, însă, termeni precum anomie, aculturaţie
sau gulere albe, rămân fără înţeles pentru persoanele lipsite de o cultură de
specialitate (sociologică, juridică, psihologică).
Pe de alta parte însă, citându-l pe H.Zetterberg (1972, 260), S.Chelcea atrage
atenţia şi asupra impreciziei unor termeni sau asupra încărcăturii afective puternice pe
care o deţin, fapt care face dificila utilizarea lor. Exemplele alese de autor sunt
societate (care poate desemna fie “sistemul social global”, fie “pătura superioară”),
subcultură, birocraţie, devianta, etc. Problema care se pune – şi pe care o analizează

8
S.Chelcea – se referă la dubla posibilitate pe care o are cercetătorul, şi anume, aceea
de “a opta pentru una din cele doua strategii de îmbogăţire a vocabularului ştiinţelor
socio-umane: denumirea unui nou fenomen printr-un termen din limbajul comun sau
crearea unui termen nou pentru designarea fenomenului descoperit. Ambele strategii
au avantaje şi dezavantaje” (S.Chelcea, 2001, 103).
Important este însă ca cercetătorul să aibă în vedere că nu face ştiinţa de dragul
ştiinţei, ci pentru a influenţa viaţa socială. “Influenţa va fi cu atât mai intensă cu cât
rezultatele comunicate vor fi înţelese de un număr mai mare de persoane… ştiinţele
sociale şi comportamentale nu au nimic de pierdut daca utilizează termeni din
limbajul comun, cărora le dau însă o semnificaţie precisă.” (S.Chelcea, 2001, 104)
R.Mayntz (1969, 11-14) atrage atenţia că între diferitele clase de concepte nu
există delimitări foarte rigide. În acest sens, considera S.Chelcea (2001) trebuie să
înţelegem următoarea clasificare a conceptelor în ştiinţele socio-juridice.
a) După conţinut, conceptele se împart în concepte ce designează unităţi sociale
(grupuri, societăţi umane sau rezultatele materiale şi spirituale ale oamenilor, ca fiinţe
sociale) şi concepte ce au ca referenţial calităţile obiectelor sociale (coeziune, tânăr,
inteligent, integrat). Această categorie a conceptelor ce desemnează calităţi se
subîmparte în două clase, prima înglobând referiri la caracteristicile individuale
(trăsături, proprietăţi, calităţi ale indivizilor), cea de a doua referindu-se la
caracteristicile grupale. Ambele “subclase” pot semnifica moduri de a fi (vârsta, sex,
inteligenţa) sau moduri de a face (a calatori, a învăţa). Şi tot categoria ce desemnează
calităţi, mai poate fi clasificata în funcţie de semnificaţia relaţie (fiu, duşman, prieten)
sau context (de exemplu, calitatea unei persoane de a aparţine unei anumite etnii,
clase sociale, naţionalităţi, etc.). (S.Chelcea, 2001)
b) În ştiinţele socio-juridice întâlnim concepte ce desemnează fie caracteristici
analitice (sunt concepte ce semnifică proprietăţi care rezultă din însumarea
caracteristicilor individuale ale membrilor unui grup, cum ar fi vârsta medie a elevilor
dintr-o clasa), fie concepte ce desemnează caracteristici globale sau integrale (cum ar
fi structura de putere, democratizarea, totalitarismul). Citându-l pe S.Moscovici
(1990, 8) exemplul dat de S.Chelcea, în acest sens, este elocvent.
“Democraţia nu rezultă din comportamentul indivizilor x, y, sau z. Ea este … un
“fapt social total”, penetrând întreaga viaţa socială, relaţiile de familie şi la locul de
munca, etc.” (S.Chelcea, 2001, 105)

9
 c) O altă distincţie se poate face între concepte cantitative (cele care au ca
referenţial mărimea, greutatea, gradul de intensitate al caracteristicilor unităţilor
sociale, ca de exemplu “coeziune puternică”, “vârsta de 18 ani”, “grup numeros”) şi
concepte calitative (a căror caracteristică desemnată, există sau nu, ca de exemplu, stil
de conducere democratic – “există diferite niveluri ale democraţiei” – activitate
intelectuală – “conţine şi elemente de muncă fizică” )
Efortul specialiştilor din ştiinţele socio-umane – atenţionează S.Chelcea – trebuie să
se concentreze asupra măsurării tuturor calităţilor asociate unităţilor sociale, în sensul
dat de Max Planck (1858-1947) fizicienilor, “de a măsura tot ceea ce este măsurabil
şi să facă măsurabil tot ceea ce nu este”. (S.Chelcea, 2001, 105)
d) A patra clasificare a conceptelor le împarte în concepte individuale,
considerate concepte istorice (sunt concepte al căror designat are o mare determinare
spaţio-temporală şi care designează o singură unitate socială: Muntele Ceahlău,
profesorul Popescu) şi concepte generale considerate invarianţi, universalii sau
concepte aistorice (sunt concepte care, indiferent de gradul lor de generalitate, au ca
referenţial o clasă de obiecte sau de calităţi, de exemplu: grup, normă, interacţiune,
etc.) (S.Chelcea, 2001)
Şi de data aceasta, se pune problema dificultăţii pentru analiştii sociali de a face
distincţie între cele doua clase de concepte, istorice şi aistorice.
C.Popa (1972, 67) defineşte “definiţia” ca fiind “o operaţie logico-semantică,
prin care se stabileşte o identitate de designat între un nume comun şi o descripţie
generală”. Cu alte cuvinte, ea constituie o operaţie generală a cunoaşterii şi
comunicării interumane prin care se apreciază înţelesul termenilor utilizaţi.
(S.Chelcea, 2001)
În aceeaşi lucrare (1972), C.Popa sistematizează funcţiile definiţiei:
a) Funcţia referenţial-designatoare (constă în delimitarea unei clase de obiecte),
b) Funcţia de introducere a unor termeni noi în vocabularul unui agent
cunoscător,
c) Funcţia de concentrare a informaţiei, de prescurtare a comunicării,
d) Funcţia de relevare a schimbărilor intervenite în procesul cunoaşterii, pe baza
analizei intensiunii termenilor,
e) Funcţia sintetic-calculatorie, care permite prelucrarea informaţiei într-un alt
limbaj.

10
Aceste funcţii – considera S.Chelcea (2001) - sunt caracteristice tuturor tipurilor de
definiţii din ştiinţele socio-umane.
Având ca lucrare de referinţă “Fundamentele formarii conceptelor în ştiinţele
empirice” a lui C.G.Hempel (1952), S.Chelcea distinge trei tipuri de definiţii în
ştiinţele socio-umane : ostensivă, nominală şi operaţională.
a) Definiţia ostensivă (introdusă în ştiinţa de W.Johnson în 1921 şi aprofundată de
B.Russel în lucrarea “Cunoaşterea umană. Posibilitate şi limitele sale “, 1948) are ca
specific simultaneitatea pronunţării unui termen necunoscut de către un agent
cunoscător (S2), dar cunoscut de alt agent cunoscător (S1) şi indicarea designatului.
De exemplu, dacă cineva nu cunoaşte termenul “cioban”, nu trebuie decât să-i arătam
un om care păzeşte oile şi, în acelaşi timp să pronunţăm cuvântul “cioban”. Termenii
de “bărbat”, “femeie”, “militar”, etc. sau termenii unei limbi străine pot fi introduşi
prin definiţii ostensive. Sunt o serie de condiţii ce trebuie respectate , consideră
Chelcea, pentru a asigura corectitudinea definiţiei ostensive: condiţia lingvistică
(întotdeauna trebuie asociat acelaşi semn sau cuvânt obiectelor indicate), condiţia
simultaneităţii (rostirea cuvântului concomitent cu arătarea obiectului desemnat) şi
condiţia operaţională (atât obiectul desemnat cât şi semnul propus să fie
perceptibile). “Subiectul cunoscător percepe concomitent cuvântul (percepţie
auditivă) şi obiectul (percepţie vizuală).” (Chelcea, 2001, 109)
Atât condiţia simultaneităţii, cât şi condiţia operaţională, vizează pe de o parte cerinţe
psihologice (referitoare la concentrarea atenţiei subiectului cunoscător atât asupra
semnului, cât şi asupra obiectului), iar pe de altă parte cerinţe pedagogice, de repetare
a asocierii dintre semn şi obiect.
Cu ajutorul definiţiilor ostensive, concluzionează Chelcea, se pot introduce termeni
noi în vocabularul persoanelor ce se specializează în domeniul ştiinţelor sociale şi
comportamentale.
b) Definiţia nominală sau verbală constă din specificarea înţelesului unui termen cu
ajutorul altor termeni sau, altfel spus, din descrierea verbală a unui obiect.
Definiendum-ul, cuvânt al cărui înţeles trebuie arătat, are aceeaşi semnificaţie ca şi
definiens-ul, cuvintele cu ajutorul cărora se instituie un nume, se introduce un termen
nou în vocabularul ştiinţei sau în vocabularul unui agent cunoscător. Să presupunem
că vrem să introducem în vocabularul agentului cunoscător (S2) termenul de “rol
social” (definiendum). Noi (S1) cunoaştem atât termenul de “rol social”, cât şi
termenii “ansamblul de comportamente aşteptate în mod legitim din partea

11
persoanelor care au un status social” (definiens). S2 nu cunoaşte decât definiens-ul.
Pentru a arăta semnificaţia definiendum-ului utilizăm numai termeni cunoscuţi de S2,
preluaţi din limbajul comun sau anterior definiţi.
Termenii de “ansamblu”, “partea”, “are”, fac parte din vocabularul cotidian.
Termenii “mod legitim”, “persoane”, “comportament”, “status social”, trebuie definiţi
înainte de a-i utiliza în structura definiensului. Definiendum-ul şi definiens-ul au
acelaşi designat. Pentru a exprima aceasta relaţie legam definiendum-ul de definiens
prin semnul “=df.”, ceea ce înseamnă ca prima parte a expresiei are acelaşi înţeles ca
şi partea a doua a ei. De exemplu: Rol social =df. ansamblul de comportamente
aşteptate în mod legitim din partea persoanelor care au un status social. O altă
modalitate de scriere a relaţiei dintre definiendum şi definiens constă din punerea între
ghilimele a acestora şi intercalarea între ele a expresiilor: “înseamnă”, “are acelaşi
înţeles”, “semnifică”, “defineşte”. Vom scrie deci: “Rol social” semnifică “ansamblul
comportamentelor aşteptate în mod legitim din partea persoanelor care au un status
social”. Utilizându-se aceste modalităţi de scriere a definiţiilor nominale se relevă
faptul că se are în vedere relaţia dintre semne, dintre expresiile lingvistice, şi nu
relaţia dintre semn şi designat (Opp, 1970, 98).
Rezultă de aici că definiţia nominală nu poate fi nici adevărată şi nici falsă, ci
ea este o convenţie: ori de câte ori citim sau auzim un anumit cuvânt înţelegem un
anumit lucru. Există, o ierarhizare a definiţiilor nominale, fiecare dintre acestea fiind
constituită din termeni primari (de exemplu, termenul “reacţie”) şi termeni derivaţi
(fiind la rândul lor definiţi cu ajutorul termenilor primari, de exemplu, normă,
comportament, etc.)
Definiţia nominală, apreciază S.Chelcea (2001), nu oferă nici o informaţie despre
realitate, definiendum-ul neavând alt înţeles decât definiens-ul.
De asemenea, în ceea ce priveşte funcţiile definiţiilor nominale, acestea urmează
tipicul funcţiilor definiţiilor, în general, cu excepţia funcţiei referenţial-designatoare.
În ceea ce priveşte funcţia referenţial-designatoare va trebui analizat raportul
dintre definiens şi designat. Definiţia explicită (definiensul) poate consta fie din
relevarea genului proxim şi a diferenţei specifice (de exemplu: infractor=df. persoană
condamnată definitiv de instanţele judecătoreşti), fie din enumerarea caracteristicilor
specifice (de exemplu: om= df. fiinţă bio-psiho-socio-culturală) sau prin enumerarea
obiectelor care fac parte din clasa denumită de definiens (de exemplu: fostele ţări

12
comuniste din Europa de Est=df. Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, R.D.Germană,
Polonia, România, Ungaria, U.R.S.S.). (Chelcea, 2001, 110)
c) Definiţia operaţionala sau operaţionalizarea conceptelor reprezintă un procedeu
prin care se decide dacă o calitate poate fi atribuită unei unităţi sociale sau, aşa cum
spunea A.Bachrach în 1962, (apud Chelcea 2001, 111), “definiţia operaţionala a unei
mâncări este… reţeta sa.”
Cu alte cuvinte, putem considera definiţia operaţională ca fiind procedeul prin
care se stabileşte o relaţie între semnele direct observabile şi simbolurile ce apar la
nivelul teoriei. J.Simon (1969) sublinia ca o definiţie este operaţională numai dacă cel
ce analizează conceptul specifica şi procedeul, incluzând şi instrumentele folosite
pentru identificarea sau generarea definiendum-ului şi găseşte un înalt coeficient de
siguranţă (consistenta în aplicare) pentru definiţia dată.
Operaţionalizarea conceptelor, deşi dezbătută din 1927 (anul apariţiei
orientării filosofice a operaţionalismului prin lucrarea lui P.Bridgman “The Logic of
Modern Physics”) şi până în prezent, a rămas încă în actualitate (au fost preocupaţi de
problema operaţionalizării conceptelor din ştiinţele socio-umane G.Lundberg - 1941,
H.Blumer - 1941, G.Bergman şi K.Spence - 1941, C.Hempel - 1954).
Pentru exemplificare, S.Chelcea (2001, 111) prezintă operaţionalizarea conceptelor de
“autoritarianism” şi “adaptare la muncă industrială” a celor proveniţi din mediul rural
(S.Chelcea, 1974).
Conceptul de autoritarianism reprezintă un model în literatura de specialitate şi îi
aparţine lui Backer (1988, 114).
Desemnând un sistem sociopolitic bazat pe subjugarea drepturilor individului
faţă de stat şi lideri (Reber, 1985, 70) conceptul de autoritarism a fost formulat în
1923 de cercetătorii de la Institutul de Cercetări Sociale din Frankfurt. Venirea la
putere a lui Hitler, în 1933, i-a forţat pe mulţi cercetători din Germania să emigreze în
S.U.A. Aşa se face că sociologul Theodor W. Adorno, împreuna cu unii din
colaboratorii săi din Frankfurt, şi-a continuat cercetările la Universitatea Columbia
din New York, iar apoi la Universitatea din California, la Berkeley. În 1950 publică
lucrarea The Authoritarian Personality referitoare la tipul de personalitate care se
caracterizează prin subordonare şi acceptare servila a autorităţii. În perioada 1940-
1950 s-au studiat diferite aspecte ale “personalităţii autoritariene” cu ajutorul scalelor
de atitudine; A-S (scala de antisemitism), E (scala de etnocentrism), P-E-C (scala de

13
conservatorism politico-economic), F (scala de atitudine fascistă, numită apoi scala de
atitudine antidemocratica).
Scala F, elaborată de psihologul Daniel J.Levison, este structurată pe noua
dimensiuni, şi anume: convenţionalism, supunere autoritariană, agresiune
autoritariană, antisubiectivitate, superstiţie şi stereotipuri, putere şi încăpăţânare,
destructivitate şi cinism, proiectivitate, preocupare exagerată pentru problemele
morale referitoare la sex. Pentru fiecare dimensiune au fost stabiliţi indicatori
specifici. Pe un continuum cu 7 trepte (de la –3 la +3), persoanele testate îşi exprimă
acordul sau dezacordul cu enunţurile (indicatorii) din structura scalei. În final, se
calculează scorul total, pe baza căruia se determină tipul de personalitate. De
exemplu, enunţul: “O persoană care are comportamente şi obiceiuri rele şi o educaţie
proastă cu greu se poate aştepta să fie acceptată de oamenii decenţi” reprezintă un
indicator în cadrul dimensiunii “convenţionalism”. Cei care se declară total de acord
cu acest enunţ probabil că aparţin tipului de personalitate autoritariană. Probabilitatea
devine mult mai mare dacă respectiva persoană posedă şi indicatorii celorlalte
dimensiuni (dacă sunt de acord cu enunţurile): “Supunerea şi respectul faţă de
autoritate sunt cele mai importante virtuţi pe care copii trebuie să şi le însuşească”
(supunerea autoritariană). “Homosexualitatea reprezintă o formă gravă de delicvenţă
şi trebuie pedepsită cu severitate” (preocuparea exagerată pentru problemele morale
legate de sex) ş.a.m.d.
Specialiştii apreciază ca Scala F poate măsura în ansamblu autoritarianismul
ca sindrom al atitudinilor care predispun la acceptarea ideologiei fasciste, extremiste,
antidemocratice. Personalitatea autoritariană este marcată de prejudecăţi, faţă de
grupurile minoritare, de antisemitism şi etnocentrism. (Chelcea, 2001, 111-112)
Oricare ar fi problema sociologică ce se impune sau ipoteza pe care trebuie să o
demonstrăm, aceasta trebuie confruntată întotdeauna cu problema construirii
variabilelor, adică a traducerii conceptelor şi noţiunilor în operaţii de cercetare
definite.
“Problema construirii variabilelor este cea a traducerii conceptelor în indici”
(Boudon, apud. MTCSoc. Buc., C.I.D.S.P. 1-2, 1969/1972, 44-47).
Altfel spus, este vorba de a trece de la definiţia abstracta sau de la conotaţia
intuitivă la noţiuni sociologice (“individualism”, “solidaritate familială”, etc.) după
criterii care să permită definirea unei clasificări a acestor variabile. Traducerea

14
conceptelor în indici presupune parcurgerea a patru etape, descrise de P.Lazarsfeld
(1965, vol.1):
a) Reprezentarea figurată a conceptului,
b) Specificarea conceptului (adică a analiza “componentele” conceptului denumite de
Lazarsfeld “dimensiuni” sau “aspecte” şi care se pot deduce atât analitic din conceptul
general, cât şi empiric, din structura intercorelaţiilor lor. Indiferent de modul de
deducţie, conceptul corespunde, în general, unui ansamblu complex de fenomene şi
nu unui fenomen simplu şi direct observabil” (Boudon, apud. M.T.C.Soc.Buc.,
C.I.D.S.P. 1-2, 1969/1972, 44-47).
c) Alegerea indicatorilor. Relaţia între fiecare indicator şi conceptul fundamental fiind
definită în termeni de probabilitate şi nu de certitudine, este indispensabilă utilizarea
unui număr cât mai mare posibil de indicatori.
d) Construirea indicilor (respectiv sinteza datelor primare obţinute în etapele
precedente).
Să detaliem. Înţelegem prin indicatori în cercetarea empirică socio-umană acele
semne observabile şi măsurabile cu ajutorul cărora pot fi caracterizate unităţile sociale
şi calităţile lor (S.Chelcea, 2001, 114).
Scopul folosirii indicatorilor definiţionali utilizaţi în operaţionalizarea conceptelor îl
reprezintă determinarea sau specificarea probabilităţilor sau corelaţiei dintre indicator
şi indicat, în vederea reţinerii în cercetările socio-umane empirice doar a acelor
indicatori ce corelează puternic cu indicatul.
Determinarea puterii de discriminare a indicatorilor definiţionali reprezintă, de
asemenea, o importantă problemă în operaţionalizarea conceptelor. Aceasta presupune
examinarea relaţiei statistice dintre indicator şi indicat. Ştefan Novak (1972, 154)
apreciază că există trei genuri distincte de putere de discriminare a indicatorului:
puterea de respingere, puterea de conţinere şi puterea de discriminare.
Puterea de respingere este proprietatea unui indicator de a lăsa în afara sferei
lui toate unităţile sociale care nu poseda indicatul. De exemplu, “a fi proprietarul unei
vile” este un indicator cu o putere de respingere mai mare decât indicatorul “a fi
proprietarul unui autoturism”, daca avem în vedere indicatorul “bunăstare materială”.
Probabilitatea ca între persoanele care au indicatorul (vilă proprietate), dar nu se
caracterizează prin “bunăstare materială” (indicatul) este foarte mică. În afara
indicatorului sunt cuprinse aproape toate unităţile sociale caracterizate prin
respectivul indicat.

15
Probabilitatea apariţiei concomitente a indicatorului şi a indicatului tinde spre 1.
În cercetările socio-umane concrete se urmăreşte maximizarea acestei
probabilităţi. Puterea de conţinere reflectă capacitatea indicatorului de a reţine în
cadrul distins de el toate elementele ce se caracterizează prin posedarea indicatorului.
Indicatorul “a fi proprietarului unui autoturism” pentru indicatul “bunăstare
materială” are o putere de conţinere mai mare decât indicatorul “a fi proprietarul unei
vile”. În sfera indicatorului cu o putere de conţinere mai mare intră şi elementele care
nu conţin indicatul dat. Concret: vor fi persoane care au automobil proprietate
personală, dar nu beneficiază de bunăstare materială (de exemplu, persoane care au
câştigat un autoturism la concursurile ce se organizează).
În stabilirea indicatorilor definiţionali vom căuta maximizarea atât a puterii de
conţinere, cât şi a puterii de respingere, astfel încât corelaţia dintre indicator şi indicat
să tindă spre 1 (când utilizăm pentru definiţia operaţională un singur indicator).
În astfel de situaţii vorbim despre puterea de discriminare a indicatorului. De
regulă, însă, când definim operaţional un termen utilizăm nu unul, ci mai mulţi
indicatori. (Chelcea, 2001, 114-115)
În stabilirea setului de indicatori pentru operaţionalizarea conceptelor, facem
apel la următoarele tipuri: indicatori expresivi (Ie) ce au o legătura mai slabă cu
indicatul (de exemplu, avem indicatul autoritarism şi drept indicatori expresivi alegem
supunerea şi respectul faţă de autoritate ca fiind cele mai importante virtuţi pe care
copii trebuie să şi le însuşească) sau indicatori predictivi (Ip), respectiv acei indicatori
care au o legătură mai puternică cu indicatul.
Referindu-se la “personalitatea autoritariană”, Paul F. Lazarsfeld (1965)
aprecia că indicatorul “Supunerea şi respectul faţă de autoritate sunt cele mai
importante virtuţi pe care copiii trebuie să şi le însuşească” este de tip expresiv, în
timp ce indicatorul “Majoritatea oamenilor nu îşi dau seama cât de mult este dirijată
viaţa noastră de comploturile urzite de politicieni” este de tip predictiv. Aceşti
indicatori incluşi în Scala F au o legătură mai slabă (indicatorii expresivi) sau mai
puternică (indicatorii predictivi) cu indicatul.
Persoanele care acceptă ca “Supunerea şi respectul faţă de autoritate sunt cele
mai importante virtuţi pe care copiii trebuie să şi le însuşească” au o probabilitate
mai redusă de a fi de tip autoritarian decât persoanele care sunt de acord că
“Majoritatea oamenilor nu îşi dau seama cât de mult este dirijată viaţa noastră de
comploturile urzite de politicieni”. Aceasta a doua categorie de persoane se

16
caracterizează foarte probabil prin antisemitism, având atitudini antidemocratice.
Totdeauna trebuie să facem apel atât la indicatorii expresivi, cât şi la indicatorii
predictivi. Dacă vrem de exemplu, să studiem coeziunea grupului, luăm ca indicatori
expresivi răspunsurile la întrebările de genul: “Vă place grupul din care faceţi parte?”,
“Vă face plăcere activitatea grupului dumneavoastră?” ş.a.m.d., dar vom avea grija să
introducem şi indicatori predictivi, precum: “Intenţionaţi să părăsiţi grupul din care
faceţi parte?”, “În ce condiţii aţi părăsi grupul dumneavoastră?” (S.Chelcea,
2001,116)
În concluzie, ca strategie a alegerii indicatorilor definiţionali trebuie să fie avute
în vedere pe de o parte maximizarea puterii de discriminare şi pe de altă parte
minimizarea spaţiului de nedeterminare în contextul social concret.
Totodată, pentru strategia alegerii indicatorilor (ştiut fiind că, în timp, se produce o
deplasare a semnificaţiei lor) este important ca analistul să ţină seama atât de
contextul social în care se desfăşoară cercetarea, cât şi de manipulabilitatea
indicatorilor (dacă sunt direct observabili sau dacă nu cumva generează probleme de
natură să compromită investigaţia).
De exemplu, deşi indicatorul I1 “îmbrăcămintea unei persoane” are putere de
discriminare mai mare decât a indicatorului I2 “mobilarea locuinţei”, totuşi când “ne
referim la indicatul status social, optez pentru I1, pentru ca e mai uşor observabil”
(Chelcea, 2001).
Indicele este definit ca fiind “variabila unidimensională cu r valori pe care sunt
orientate v clase de posibile combinări de caracteristici dintr-un spaţiu de atribute
multidimensional”. (Mayntz, 1969, 44, apud Chelcea, 2001, 119)
Proiectarea indicelui, subliniază Chelcea, nu trebuie să fie o operaţie mecanică de
însumare a valorilor acordate indicatorilor, ci opera unui travaliu intelectual ce
presupune : fixarea condiţiilor în care indicele trebuie să ia valori extreme,
normalizarea intervalului de variaţie precum şi precizarea condiţiilor ce determină
ordinea valorilor în interiorul intervalului de variaţie.

1.4. Formalizarea în sociologie

În activitatea de cercetare, paradigma cantitativă are, ca punct de plecare,
formularea de ipoteze şi confruntarea acestora cu realitatea, ceea ce, în limbaj
ştiinţific se traduce prin analiza enunţurilor şi formalizarea acestora.

17
K.D.Opp (1970) defineşte în ştiinţele socio-umane, “obiectele” şi “calităţile” acestora.
Încadrează în clasa “obiecte” orice lucruri însufleţite sau neînsufleţite din discursul
ştiinţific (sat, instituţie, grup, persoană, etc.). “Calităţile”, în schimb, sunt acele
caracteristici ce se asociază obiectelor în ştiinţele sociale. În clasa “calităţii” sunt
incluse atât caracteristicile dezirabile social (solidaritate, creativitate), cât şi cele
indezirabile social (devianţa, infracţionalitatea).
Opp analizează structura câtorva enunţuri:
Enunţul 1: Studenţii sunt inteligenţi. Obiectul “studenţi” are calitatea de “inteligenţi”
Enunţul 2: Ion este extravertit. Obiectul “Ion” are calitatea “extravertit”.
Enunţul 3: Profesorul Vasile are un venit lunar de doua milioane de lei. Obiectul
“Vasile” are două calităţi: calitatea de “profesor” şi calitatea “două milioane lei
salariu”.
Pentru formalizarea enunţurilor în ştiinţele sociale se va folosi considera Opp,
logica predicatelor. Aceasta constă în transcrierea simbolică a enunţurilor
considerând pe de o parte obiectele ca fiind “argumente“ cărora li se atribuie calităţi
(argumentele sunt desemnate cu litere mici de la sfârşitul alfabetului, de regula x, y,
z), iar pe de altă parte, considerând calităţile drept “predicate” (simbolizate prin litere
majuscule: A, B, C, D, etc).
Astfel, enunţul 1 este transcris simbolic I(x), unde I=calitatea de a fi
“inteligent”, x=studentul (ca obiect). În acest caz, calitatea I=inteligent se atribuie
unei clase de obiecte (respectiv clasa studenţilor).
Enunţul 2 este transcris simbolic E(y), unde E=”extravertit” iar y=Ion. În acest
caz, calitatea “extravertit” se atribuie unui singur obiect (Ion).
Enunţul 3 se transcrie P,V2.000.000(z), unde P=calitatea “profesor”,
V2.000.000=calitatea “venit”, z=obiectul “Vasile”.
Facem câteva observaţii referitoare la transcrierea logică a acestor enunţuri în care o
calitate se atribuie tuturor obiectelor (propoziţie universal afirmată) sau numai unor
obiecte (propoziţie particular afirmată).
1) Enunţurile se scriu astfel: se scrie mai întâi predicatul (sau predicatele), apoi
argumentul.
2) În cazul enunţului 1, argumentul (x) are în vedere o “clasa de obiecte” şi nu un
singur “obiect”. Atunci dacă afirmăm “Toţi studenţii sunt inteligenţi”, vom transcrie
logic (x)Ix. Utilizăm în acest caz simbolul (x) pentru operatorul universal (cuantor
universal).

18
Dacă însă afirmăm că “Numai câţiva studenţi sunt inteligenţi”, atunci transcriem logic
(∃ x)Ix. În acest caz, utilizăm simbolul (∃ x) pentru operatorul existenţial (cuantor
existenţial).
3) Dacă avem în vedere faptul că, în ştiinţele sociale sunt şi enunţuri care subliniază
ca o calitate nu caracterizează un obiect sau o clasă de obiecte, ne referim la
transcrierea logică a negării calităţii unui obiect (sau clasă de obiecte).
Astfel când se spune (Enunţul 4) “Există societăţi fără paturi sociale” înţelegem
că există cel puţin o societate care să aibă această calitate. Enunţul 4 poate fi transcris
logic cu ajutorul simbolurilor (x)Ōx. Aceasta este o propoziţie particular negativă
prin care se neagă o calitate (calitatea “O” = pături sociale).
Dar, dacă toate obiectele au ca trăsătura comună lipsa unei calităţi, atunci scriem o
propoziţie universal negativă: (Enunţul 5) “Nu există nici o societate în care numărul
băieţilor la naştere să fie mai mare decât al fetelor” se transcrie logic (xŪx) (Chelcea,
2001, 84-87).
În analiza metodologică a cercetărilor empirice, este necesară formalizarea
enunţurilor astfel încât legătura dintre fenomene să apară mai clar (ca şi în cazul
ipotezelor). Astfel, enunţul 1 (“Studenţii sunt inteligenţi”) poate fi transcris, conform
S.Chelcea, în patru moduri:
a) ca propoziţie universal-afirmativă: (x)(Sx→Ix), adică pentru orice individ (x),
dacă are calitatea de a fi student (S) atunci are şi calitatea de a fi inteligent (I).
b) ca propoziţie universal-negativă: (x)(Sx→Īx), adică, pentru orice (x), dacă Sx
atunci nonIx. Utilizăm din nou operatorul universal.
c) ca propoziţie particular-afirmativ: (∃ x)(Sx·Ix). Utilizăm acum operatorul
existenţial.
d) ca propoziţie particular-negativă: (∃ x)(Sx·Īx). Utilizăm operatorul existenţial.
S.Chelcea (2001, 86) atrage atenţia asupra faptului că, în ştiinţele socio-umane,
enunţurile pot fi şi de forma “o calitate atribuită mai multor obiecte” sau “un obiect
are mai multe calităţi”.
Sunt exemplificate următoarele enunţuri:
Enunţul 6: “Elevii şi studenţii sunt tineri”, poate fi formalizat logic:
(x)(dacă Ex sau Sx atunci Tx).
Se înţelege pentru oricare (x), dacă are calitatea de a fi E=elev sau S=student, atunci
are şi calitatea T=tânăr.

19
 Enunţul 7: “Toţi ofiţerii sunt patrioţi şi curajoşi” este formalizat logic:
(x)(dacă Ox atunci Px şi Cx)
Se citeşte: oricare ar fi x, dacă x are calitatea de ofiţer, atunci are şi calităţile P=patriot
şi C=curajos.
În ştiinţele socio-umane, enunţurile se pot referi fie la apartenenţa unei calităţi
la un obiect, fie – de cele mai multe ori – la “diferitele niveluri ale calităţilor asociate
obiectelor, la relaţiile dintre obiecte, la acţiunile lor.” (S.Chelcea, 2001, 87)
Enunţul 8: “a interacţionează cu b” = Iab
Enunţul 9: “a este tatăl lui b” = Tab
Enunţul 10: “ a e mai frumos ca b” =Fab
Enunţul 11: “dacă două societăţi sunt în conflict, atunci solidaritatea în
interiorul fiecărei societăţi e mai mare” = (s1s2)(dacă C1S2 atunci Sms1 şi Sms2)
Urmând raţionamentul lui K.D.Opp (1970, 19-29) S.Chelcea (2001, 87)
distinge, după gradul de complexitate al formalizării două clase de enunţuri: enunţuri
atomare (formate dintr-un predicat şi un argument, ca, de exemplu, enunţurile 1 şi 2)
şi enunţuri molare (formate dintr-o reuniune de enunţuri atomare, cum ar fi enunţul
11). Preluăm observaţia făcută de Chelcea referitoare la faptul că “distincţia atomar-
molar a structurii enunţurilor nu trebuie transferată în realitate”. (2001, 87)
Enunţul 11 este o propoziţie molară, alcătuită însă din propoziţiile atomare Cs 1s2, Sms1
şi Sms2.
“În literatura de specialitate este citată adesea analiza romanului autobiografic
“Black Boy”, de Richard Wright, ca un model de aplicare a tehnicii analizei
conţinutului. Analistul Ralph K.White (1947), a notat pe marginea paginilor
simbolurile scopurilor şi normelor caracteristice personajelor. A făcut apoi statistica
apariţiei diferitelor simboluri (T=toleranta, P=prietenie, S=securitate socială,
H=hrană, I=iubire, D=dominare etc.) atribuite personajelor (autorul=e, persoanele de
culoare=n, albii=a, mama=m etc.). Utilizând logica predicatelor, Tm semnifică
“toleranţa mamei” faţă de comportamentul fiului ei: nons a n simbolizează aserţiunea
“albii nu asigură securitatea socială negrilor”. Procedând în acest fel, analistul a
evidenţiat valorile sociale şi frecvenţa cu care apar ele în paginile romanului:
securitate socială (18%), agresivitate (8%), cunoaştere (7%), recunoştinţa (5%),
munca (4%), fidelitate (4%), securitate afectivă (4%), valoare economică (3%),
toleranţa (3%), hrana (3%), independenţa (3%), respect de sine (1%).

20
 Fiind vorba de un roman autobiografic, aceste valori redau spaţiul spiritual al
populaţiei de culoare din sudul S.U.A. la începutul secolului trecut. Analiza statistică
a simbolurilor a confirmat, dar a şi infirmat unele supoziţii ale criticii literare
impresioniste.” (Daval şi colab., 1967, 472, citat de S.Chelcea, 2001, 85-86).
În 1974, în “Dezirabilitatea formalizării în ştiinţa”, P.Suppes aprecia că formalizarea:
a) permite expunerea explicită a semnificaţiei ”familie de concepte”,
b) asigura standardizarea terminologiei şi a metodelor analizei conceptuale (cu
scopul de a face comunicarea mai uşoară între disciplinele ştiinţifice),
c) facilitează generalizarea prin eliminarea trăsăturilor neesenţiale ale unei
teorii “dând cercetătorului posibilitatea de a vedea pădurea din spatele
copacilor” (Chelcea, 2001, 85),
d) generează un grad sporit de obiectivitate,
e) permite depăşirea supoziţiilor implicite (respectiv a confuziilor dintr-o bază
necesară unei teorii),
f) face posibilă analiza obiectivă a supoziţiilor minimale necesare construcţiei
teoretice. (Suppes, 1974, 271-274)
Concluzia lui Suppes : formalizarea conduce atât la evitarea confuziilor, cât şi la
evidenţierea clară a raporturilor dintre enunţuri. S.Chelcea completează teza lui
Suppes, subliniind importanţa formalizării pentru analiza conţinutului comunicării ( în
special în analiza evaluativă). Formalizarea, considera Chelcea (2001, 87), ne ajută să
comparăm enunţurile, să determinăm complexitatea fiecărei propoziţii sociologice şi
facilitează analiza modului în care se structurează enunţurile cu grad mare de
complexitate.
Dezavantajul major al formalizării enunţurilor pleacă de la tendinţa acestora
de a absolutiza distincţia propoziţie atomară– propoziţie moleculară, pentru că, aşa
cum preciza I.S.Narski (1965, apud Chelcea, 2001, 87) “o propoziţie moleculară
poate fi notată cu un simbol (q) şi tratată apoi ca o propoziţie atomară.”
În plus, susţine B.Russel, propoziţiile moleculare diferă atât din punct de vedere al
numărului propoziţiilor atomare din structura lor, cât şi din punct de vedere al
simetriei (propoziţii simetrice, nonsimetrice, asimetrice) şi al tranzitivităţii (propoziţii
tranzitive sau propoziţii intranzitive).(Chelcea, 2001)
Concluzia: “Distincţia dintre propoziţiile atomare şi cele moleculare, importantă în
planul analizei structurii enunţurilor, nu trebuie transferată asupra realităţii.” (A.Mihu,
1973, 13)

21
 2. Cunoaştere comună şi cunoaştere ştiinţifică a realităţii sociale.
Teorie şi paradigmă în sociologie.

2.1. Cunoaştere comună şi cunoaştere ştiinţifică.

Citându-l pe C. Popa (1972, 29), Septimiu Chelcea defineşte cunoaşterea
comună ca reprezentând « însuşirea de către agentul cunoscător a unei informaţii
legate de condiţiile praxiologice în care acţionează ». Ea se bazează pe experienţa
directă oamenii utilizând cunoştinţele dobândite cu ajutorul limbajului, în procesul
socializării.
S. Moscovici (1984) aprofundează teoretic acest tip de acţiune umană şi îl
defineşte simţ comun. Acesta ar reprezenta un « corpus de cunoştinţe fondat pe
tradiţii împărtăşite şi îmbogăţite de mii de observaţii şi experienţe sancţionate de
practică » (1984, 539-564, apud S.Chelcea, 2001). Simţul comun acţionează, după
cum afirma Moscovici, în două etape ce presupun spontaneitatea şi extrapolarea.
Spontan, ne facem o idee despre evenimentele trecute. Este o imagine imprecisă
produsă de mecanisme psihice, necontrolate raţional. Ca exemplu putem da intuiţia
excepţională a cuiva, ca un dat înnăscut, sau « intuiţia feminină » (Chelcea, 2001,
22). Ulterior, extrapolăm într-o modalitate mecanicistă explicaţiile obţinute de la
situaţiile trecute la cele prezente şi viitoare.
După modul de dobândire al cunoştinţelor, « simţul comun poate îmbrăca două
forme esenţiale : simţ comun de mâna întâi şi respectiv de mâna a doua » (Moscovici,
1984, 541). « Dacă prima formă include ansamblul cunoştinţelor spontane fondate pe
experienţa directă a agentului cunoscător, simţul comun de mâna a doua se referă la
ansamblul cunoştinţelor ştiinţifice transformate în imagini şi folosite în practică. »
(S.Chelcea, 2001, 22)
De exemplu, un jurist îşi foloseşte simţul comun de mâna întâi atunci când, având
experienţă, intuieşte de partea cui este dreptatea, şi simţul comun de mâna a doua
atunci când pentru judecarea unui caz el îşi foloseşte cunoştinţele dobândite în
facultate.
H.Stahl (1974, 75) evidenţiază caracterul iluzoriu al cunoaşterii la nivelul
simţului comun şi considera ca enculturatia şi socializarea sunt principalii factori care
o generează. Enculturatia (înţeleasă ca transmitere a culturii de la o generaţie la alta)
are efecte limitative asupra cunoaşterii, efecte impuse atât prin utilizarea unei limbi,
cât şi a unui anumit tip de limbaj. Să detaliem : prin sintaxa şi vocabularul propriu

22
fiecărei limbi, aceasta condiţionează modul de a judeca al oamenilor. Cercetările
comparative interculturale au relevat modul în care anumite caracteristici lingvistice
influenţează procesul gândirii (de exemplu, în limba populaţiei hopi nu există
cuvântul « timp » şi nici sistemul temporal-verbal). (Chelcea, 2001, 23)
Limbajul, pe de altă parte, influenţează procesul de memorare : un lucru e mai
uşor de readus în memorie dacă pentru el există termen lingvistic corespunzător. Se
disting două cazuri. Primul apare atunci când pentru mai multe lucruri există un
singur cuvânt (la un test de recunoaştere al culorilor galben şi portocaliu, populaţia de
limbă engleză ar da două răspunsuri, în timp ce populaţia zuni ar da unul singur pentru
că în limba acestora există doar un singur cuvânt care să definească ambele culori). În
al doilea caz, avem de a face cu existenţa mai multor cuvinte pentru a defini aceeaşi
realitate, în aceeaşi limbă (eschimoşii au cuvinte diferite pentru zăpadă şi care s-ar
putea traduce prin îngheţată, apoasă, imaculată, învechită, etc.). (Chelcea, 2001, 23)
Socializarea este definită ca proces de formare a personalităţii în acord cu
normele şi valorile societăţii în care individul se naşte şi trăieşte. Un rol primordial îl
are socializarea primară, generatoare a personalităţii de bază, caracteristica unei arii
culturale determinate. Părinţii sunt principalii transmiţători de cultură. Socializarea
secundară este responsabilă cu transmiterea şi formarea de deprinderi şi atitudini în
cadrul instituţiilor specializate (şcoala, biserica, organizaţii). Se observă cu uşurinţă că
socializarea se desfăşoară diferit de la o cultura la alta, de la un grup social la altul
(existând chiar socializarea incompleta).
Efectul : în cadrul aceleiaşi culturi, indivizii îşi formează diferenţiat abilităţile de
cunoaştere spontană. Care sunt concluziile pe care le putem trage din studiul
cunoaşterii la nivelul simţului comun ?
În primul rând ca experienţă directă a oamenilor este limitata spaţial şi
temporal. Din acest motiv, cunoaşterea comună a realităţii sociale face imposibilă
cunoaşterea evoluţiei istorice a societarii şi legitatea schimbărilor sociale. În evoluţia
societăţii, cunoaşterea ştiinţifică a depăşit nivelul cunoaşterii comune. Este ceea ce
afirmă E.Durkheim în Regulile metodei sociologice (1974) : « sociologia trebuie să
ne facă să vedem lucrurile altfel de cum apar omului de rând ».
În al doilea rând, cunoaşterea comună are un caracter iluzoriu ce decurge din
implicarea subiectivă a oamenilor în viata socială, în funcţie de scopurile şi interesele
lor particulare. În Imaginaţia sociologică C.Wright-Mills vede în acest caracter
iluzoriu al cunoaşterii comune, punctul de plecare pentru imaginaţia omului de ştiinţă.

23
 Răspunsurile la întrebările ce ţin de structura şi de schimbarea socială, precum
şi cele referitoare la personalitatea individului şi la raporturile acestuia cu societatea,
toate acestea considera Mills, alcătuiesc obiectul de studiu al sociologiei : « studiul
influentelor reciproce om-societate, biografie-istorie ». Imaginaţia sociologică
permite înţelegerea relaţiilor istorie-biografie pornind de la premisa că « fiecare om
îşi trăieşte biografia intr-o perioadă istorică determinată, contribuind la
configurarea societăţii şi fiind în acelaşi timp produs al societăţii ». (1975, 42)
O data cu evoluţia sociologiei ca ştiinţă a devenit imperioasă nevoia « ruperii »
cunoaşterii ştiinţifice de cea comună, în sensul durkheimist : « sociologia trebuie să
devină ezoterică, să se despartă de cunoaşterea spontană » (1974). În sprijinul acestei
idei vin afirmaţiile lui Mc Burney (1983), B.Lacroix (1975), G.Lord (1979) şi
G.N.Fischer (1990).
Apărut relativ recent, domeniul cogniţiei sociale are ca obiect de studiu
cunoaşterea spontană a opiniilor, atitudinilor şi comportamentelor noastre şi ale altora,
precum şi explicarea evenimentelor din viaţa socială. Lacroix critica însăşi obiectul de
studiu al noii discipline subliniind că « senzorialul nu ne relevă misterul realului » (şi
aici dă celebrul exemplu cu percepţia noastră referitoare la mişcarea Soarelui în jurul
Pământului).
În aceeaşi direcţie se înscrie şi concepţia lui G.Lord care considera că, în
domeniul cogniţiei sociale, « oamenii au tendinţa de a nega o realitate ce contravine
convingerilor lor », datorită perseverenţei credinţei.
Studiind o fotografie, spune Lord, apreciem expresia facială a unei persoane diferit, în
funcţie de informaţiile ce ne sunt furnizate despre el : « dacă ni s-a spus că « x » este
fascist, vom descifra pe faţa lui cruzime, iar dacă ştim că este şeful unei formaţiuni
antiteroriste de eliberare a evreilor, atunci expresia feţei lui ni se va părea a emana
căldură umană »
McBurney considera că limita fundamentală a simţului comun este generată de
faptul că acesta nu este probat de practică. Totodată, la nivelul simţului comun
suntem tentaţi să stabilim o legătură între fenomene ce se produc în realitate simultan,
prin hazard (un exemplu în acest sens ar fi dansul ploii sau paparuda în cultura
românească, activitate care, deşi nu aduce practic ploaia, are totuşi o funcţie pozitivă,
reafirmând solidaritatea socială intr-un moment dificil, prin manifestarea unei
atitudini colective comune).

24
 În 1990, G.Fischer reafirma importanţa ruperii cunoaşterii ştiinţifice de cea
comună prin punerea pe tapet a ideii potrivit căreia, în mod spontan, indivizii au
tendinţa de a filtra informaţiile disonante şi de a le reţine pe cele consonante, adică să
prefere informaţiile ce confirmă opiniile noastre şi să le ignore pe cele care le
contrazic. Linia de demarcaţie ce separă cunoaşterea la nivelul simţului comun de
cunoaşterea ştiinţifică este, după părerea noastră, cea a adevărului ştiinţific. (1990, 69-
75)
În 1971, W.Wallace enunţa patru moduri de generare şi testare a adevărului
enunţurilor :
a) Modul autoritarian, garantează adevărul enunţului prin calitatea de excepţie a
producătorului enunţului (rege, şef de stat, etc.).
b) Modul mistic, prin care calitatea cunoaşterii adevărate este conferită numai
profeţilor şi marilor mistici prin starea de graţie.
c) Modul logico-raţional, centrat pe logica formală, face apel la primele principii
stabilind, prin deducţie, adevărul. Importantă este rigoarea judecăţii logice, şi nu
corespondenţa cu realitatea.
d) Modul ştiinţific de determinare a adevărului asigură desubiectivizarea cunoaşterii,
îmbină aplicarea corectă a metodei de cunoaştere cu observaţia riguroasă a
fenomenelor. « Pe baza observaţiilor obiective şi cu metode adecvate, se obţin
enunţuri empirice cu valoare de adevăr » susţine F.Bacon, iniţiatorul empirismului.
Cunoaşterea ştiinţifică se bazează pe cinci postulate fundamentale despre lume
(adevărul lor fiind recunoscut de majoritatea cercetătorilor din ştiinţele sociale şi
comportamentale) (J.W.Vander Zanden, 1998, apud Chelcea, 2001, 31)
1. Principiul realismului : lumea există independent de observaţiile noastre, nu e
creată de simţurile noastre ;
2. Principiul determinismului : relaţiile din lume sunt organizate în termenii
cauza-efect ;
3. Principiul cognoscibilităţii : lumea poate fi cunoscută prin observaţii obiective.
Dacă primele trei postulate aparţin lui J.W.Vander-Zanden (1988), următoarele două
au fost elaborate de Mc Burney (1983) :
4. Principiul raţionalităţii : lumea externă poate fi cunoscută pe cale logică (acest
principiu poate fi subsumat principiului 3)
5. Principiul regularităţii : fenomenele din lume se produc în mod logic.

25
 Cel mai important dintre cele cinci postulate este « Principiul determinismului » ale
cărui reguli de bază sunt următoarele :
a) viitorul este determinat în trecut ;
b) orice eveniment are o cauza determinată suficientă ;
c) cunoaşterea se întemeiază pe certitudine ;
d) cunoaşterea ştiinţifica poate fi adusă, în principiu, la nivel de cunoaştere completă ;
e) cunoaşterea şi metoda ştiinţifica pot fi, în principiu, unificate.
Este important de reţinut faptul că, determinismul nu trebuie înţeles în sens
laplace-ian ( adică în sensul respingerii existenţei fenomenelor intrinsec aleatoare) ci
în sensul empirismului probabilist enunţat de P.Suppes în 1990 în « Principiile
metafizicii probabiliste ». (apud Chelcea, 2001, 32)
Aceste principii sunt :
a) Legile producerii fenomenelor naturale au, în esenţă, caracter probabilist ;
b) Cauzalitatea are caracter probabilist ;
c) Certitudinea cunoaşterii în sensul preciziei absolute a măsurătorii este irealizabilă ;
d) Cunoaşterea completă a Universului este irealizabilă ;
e) Ştiinţele, ca obiect, terminologie şi metodă se caracterizează prin pluralism.
În 1993, M.Hammersley subliniază trăsăturile ce diferenţiază cercetarea
ştiinţifică de alte activităţi :
a) Investigaţia în domeniul ştiinţelor sociale are ca scop descoperirea adevărului şi nu
producerea dovezilor pentru susţinerea unei poziţii deja adoptate ;
b) Producerea informaţiilor referitoare la fapte şi nu enunţul judecăţilor de valoare ;
c) Deşi prin natura lor au o dimensiune practic-aplicativă, investigaţiile în domeniul
ştiinţelor sociale trebuie să aibă ca finalitate scopul teoretic şi nu pe cel practic ;
d) Tinde spre formularea unor legi, a relaţiilor de profunzime dintre variabile ;
e) În cercetarea ştiinţifică a vieţii sociale, măsurarea şi controlul variabilelor sunt
esenţiale.
f) Stilul de prezentare a rezultatelor anchetelor sociologice, a sondajelor de opinie, a
experimentelor psihologice sunt trăsături specifice domeniului ştiinţelor sociale. (apud
Chelcea, 2001, 35)

26
2.2. Teorie şi paradigmă în sociologie.
Cadrul de realizare al cunoaşterii ştiinţifice este Teoria, înţeleasă atât ca
ansamblu de enunţuri cu valoare de adevăr privind relaţiile dintre fenomene (definiţii
în sens restrâns), dar şi ca o construcţie intelectuală prin care un anumit număr de legi
sunt asociate unui principiu din care ele pot fi deduse în mod riguros (definiţi în sens
larg).
În ştiinţele sociale, teoriile au nivele de generalitate diferite. La rândul ei,
sociologia are o structură teoretică multinivelară foarte complexă. Teoriile sale
constau din enunţuri referitoare la relaţiile dintre variabile şi explicarea acestor relaţii
cu ajutorul unor concepte nereferenţiale (al căror denotat nu e direct observabil).
Încadram în marea clasă a sociologiei ca ştiinţă, marile teorii (structuralismul,
funcţionalismul, fenomenologia, interacţionismul simbolic, etc.), teoriile cu rang
mediu de generalitate (definite ca enunţuri intim legate între ele şi verificabile
empiric, cum ar fi teoriile mobilităţii sociale, teoria grupurilor mici, etc.) si, în sfârşit,
teorii cu nivel de generalizare minim (definite ca enunţuri empirice adevărate « aici
şi acum »).
Sociologiei i se pretind rezolvări pentru optimizarea posibilităţilor de existenţă,
propuneri de intervenţii pentru situaţiile deficitare prezente sau preconizate etc., ceea
ce demonstrează ca ea are preponderent o funcţie practică. Activitatea practică în
sociologie înseamnă, de fapt, totalitatea acţiunilor de cercetare a problemelor sociale;
sociologul rămâne întotdeauna un cercetător pentru ca nu deţine abilitatea de decizie
intervenţionistă, ci doar capacitatea de diagnosticare.
Observăm că noţiunea de teorie are, probabil, o semnificaţie mult mai nesigură
în ştiinţele sociale şi, în particular, în sociologie decât în alte discipline. R.K.Merton
în Social Theory and Social Structure sublinia că după 1950 termenul de teorie a fost
folosit de sociologi în şapte accepţiuni diferite din care doar una este acceptabilă.
Aceste accepţiuni sunt : 1) metodologie, 2) idei directoare, 3) analiza a conceptelor,
4) interpretări sociologice post-factum, 5) generalizări empirice, 6) teorie, 7) derivare
şi codificare.
Pentru Merton se poate vorbi de teorie (pct.6) în sens strict, atunci când o propoziţie :
a) este dedusă dintr-o mulţime de propoziţii fundamentale ; b) se demonstrează
concordanţa ei cu observaţia.
Unul din cele mai faimoase exemple de teorie în acest sens este teoria
durkheimiană din Despre sinucidere (1897). Se observase statistic faptul că, într-un

27
mediu cu o varietate de populaţii, rata sinuciderilor în rândul comunităţii protestante
era mai mare decât cea a sinuciderilor în rândul comunităţii catolice. Deşi există ca
regularitate empirică, se punea problema teoretizării ei, cu alte cuvinte, pentru a avea
o semnificaţie teoretică trebuia să decurgă dintr-un grup de alte propoziţii (condiţie
impusă de Durkheim însuşi).
Aceste propoziţii pot fi sintetizate astfel (Chelcea, 2001, 33-37):
a) Coeziunea sociala le furnizează un suport psihic membrilor grupului supuşi la
tensiuni şi anxietăţi violente ;
b) Procentajul de sinucideri depinde de anxietăţile şi tensiunile neînlăturate la care
sunt supuse persoanele ;
c) Catolicii au o mai mare coeziune sociala decât protestanţii ;
d) Este de aşteptat un procent mai scăzut de sinucideri la catolici decât la protestanţi.
Concluzia finală a lui Durkheim a fost aceea că « sinuciderile sunt condiţionate
social », nu au cauze psihologice sau psihopatologice (ele au fost puse în relaţie cu
variabile precum sexul, vârsta, starea civilă şi religia).
Astfel, definind sinuciderea ca fiind « orice caz de moarte ce rezultă direct sau
indirect dintr-un act pozitiv sau negativ săvârşit de către victima însăşi care ştie că
trebuie să producă acest rezultat », Durkheim demonstrează teoretic faptul că :
a) Rata sinuciderilor în rândul confesiunii protestante (Danemarca, Suedia) este mai
mare decât în rândul confesiunii catolice (Italia). Durkheim explică : prin ataşamentul
faţă de biserică, religia catolică asigură individului un grad de integrare sociala mai
mare decât religia protestantă. Gradul de integrare sociala mai mare conduce la
diminuarea ratei sinuciderilor.
b) Sinuciderea şi profesiunea sunt relaţionate : rata sinuciderilor în rândul categoriilor
profesionale diferite este diferită (militarii, de exemplu, sunt mai înclinaţi către
sinucidere).
c) Rata sinuciderii este dependentă de situaţia maritală : la celibatari, rata sinuciderilor
este mai mare decât la persoanele căsătorite ;
d) Rata sinuciderilor depinde de situaţia socială (de stabilitatea economică, de situaţia
război/pace, de situaţia prosperitate/recesiune).
« Sinuciderea » lui Durkheim este o lucrare de referinţă pentru teoria şi
metodologia cercetării sociologice, evidenţiind rolul teoretic în investigaţiile empirice
concrete, arătând importanţa definirii clare a conceptelor precum şi importanţa

28
necesităţii introducerii variabilelor-test în verificarea relaţiilor dintre două fenomene,
valoarea analizei multivariate şi a analizei contextului.
În ştiinţele sociale polisemia noţiunii de teorie are o dublă accepţiune : aceea de teorie
şi ceea ce R.Boudon numeşte paradigme.
Noţiunea de teorie implică faptul că, propoziţiile supuse verificării sunt deduse
dintr-un număr mare de propoziţii primare. Exemplul « sinuciderii » durkheimiene
corespunde întru-totul unei teorii. Din momentul în care se admite că frecvenţa
sinuciderilor creşte o dată cu egoismul şi că egoismul este mai ridicat la protestanţi, se
deduce printr-un raţionament silogistic că protestanţii trebuie să se sinucidă mai des.
Cum i-a naştere paradigma ? « Dat fiind un ansamblu de propoziţii primare,
este posibil să se extragă din acestea propoziţii care vor fi supuse probei realităţii,
fără însă ca această extragere să ia forma unei deducţii. Vom vorbi în acest caz… de
paradigme » (R.Boudon, 1990, 106)
O formă importantă de paradigmă este caracterizată de faptul că explicanda (în
concepţia lui Boudon însemnând propoziţiile de explicat) nu sunt deduse dintr-o
teorie, ci derivate, prin analogie, dintr-un corpus de cunoştinţe aparţinând altui
domeniu. Astfel, sociologia fenomenelor de difuziune (difuziunea zvonurilor, a
inovaţiilor) a recurs larg la paradigme provenite din biologie (de exemplu, modelul
logistic elaborat de Verhulst în biologie este punctul de referinţă al modelului
difuziunii inovaţiilor în mediul rural utilizat de Hägerstrand).
Teoria jocurilor a servit şi ea drept paradigma unor cercetări sociologice, în special în
analiza relaţiilor internaţionale sau a relaţiilor industriale şi economice.
De ce este necesara înţelegerea distincţiei dintre paradigma şi teorie ? R.Boudon
răspunde :
a) Pentru că « absenţa distincţiei între teorie şi paradigmă contribuie efectiv la
explicarea caracterului incert al noţiunii de teorie în ştiinţele umane. » (R.Boudon,
1990, 109)
b) Pentru că « paradigmele pot servi drept paradigme altor paradigme » (R.Boudon,
1990, 109). Astfel schimbul, care este o paradigmă pentru analiza interacţiunii
sociale, este dominat de o paradigmă mai generală : cea a teoriei jocurilor.
c) Pentru că « funcţiile unor paradigme, precum cele ale schimbului sau teoriei
jocurilor, se suprapun parţial, dar nu total, cu cele ale teoriilor în sens strict »
(R.Boudon, 1990, 110).

29
R.Boudon atrage atenţia că, în câmpul instrumentelor subsumate, în general titlului de
teorie, în afara paradigmei teoretice despre care am vorbit, « mai aflăm cel puţin alte
două entităţi importante, pe care le vom numi paradigme formale şi, respectiv,
conceptuale » (R.Boudon, 1990, 110)
Toate cele trei tipuri de paradigme : teoretice, formale şi conceptuale permit
formarea propoziţiilor explicative aplicate unui segment al realităţii sociale. Ce
deosebeşte prima paradigmă de celelalte două tipuri constă în faptul că propoziţiile
acestora sunt construite prin subsumare. « Paradigmele formale şi conceptuale
constituie cadre de referinţă de la care propoziţiile explicative împrumută, fie
elementele unui sistem conceptual (paradigme conceptuale), fie reguli de sintaxă
(paradigme formale) » (R.Boudon, 1990, 110)
Boudon considera că exemplu clasic de paradigmă formală, paradigma funcţională
aşa cum a fost formulată de R.Merton. Din contră, « teoria » valorizării diferenţiate a
profesiunilor elaborată de T.Parsons face parte din categoria paradigmelor
conceptuale.
Derivarea propoziţiilor explicative din paradigmele conceptuale este un proces
foarte frecvent în sociologie. Noţiunea durkheimiana de anomie a generat numeroase
propoziţii explicative. De aceea, consideră Boudon, una din sarcinile importante ale
unei epistemologii pozitive ar fi « să determine logica derivării din acest tip de
paradigme conceptuale, a propoziţiilor explicative, lucru pentru care ar trebui
analizată sistematic utilizarea lor ». (R.Boudon, 1990, 118)
Concluziile finale ale lui Boudon sunt următoarele :
1)Noţiunea de teorie, în ştiinţele sociale, comportă un sens larg şi unul restrâns. În
sens restrâns, ea corespunde noţiunii de sistem ipotetico-deductiv de
propoziţii. În sens larg, ea acoperă, pe lângă noţiunea de teorie în sens
restrâns, cel puţin trei categorii de paradigme, anume paradigmele teoretice
sau analogice, paradigmele formale şi paradigmele conceptuale.
2)Paradigmele teoretice sunt teorii dezvoltate într-un sector al realităţii şi aplicate
prin analogie în alte sectoare (teoria migraţiilor ţine de acest tip, în măsura în
care este aplicarea, prin analogie, a mecanicii newtoniene la fenomenele de
migraţie).
3)Paradigmele formale sunt sisteme de propoziţii care nu se referă la nici un
conţinut particular (funcţionalismul mertonian este o paradigmă de acest tip).

30
Paradigmele formale orientează cercetarea şi analiza, prefigurând forma sintactică în
care apar propoziţiile explicative. Raportul dintre aceste paradigme şi explicarea
fenomenelor sociale este unul de subsumare.
4) Paradigmele conceptuale sunt sisteme de concepţie ce prefigurează vocabularul
în care vor fi exprimate propoziţiile explicative (R.Boudon, 1990, 120). Paradigmele
conceptuale au, cel puţin două funcţii : de detectare a factorilor explicativi şi de
generalizare.
În demersul sociologic, acceptarea uneia sau alteia dintre paradigme conduce la
evaluări diferite ale aceleiaşi realităţi. În sprijinul acestei afirmaţii vine K.Bailey care,
în 1982 studiază fenomenul suprapopulaţiei analizat pe de o parte prin paradigma
malthusiană, iar pe de altă parte prin paradigma marxistă. (Bailey, 1982, 23)
În 1798 în Eseu asupra principiului populaţiei, Malthus elaborează « legea
naturală a suprapopulaţiei absolute » : populaţia creşte în proporţie geometrică în timp
ce mijloacele de subzistenţă cresc numai în proporţie aritmetică. Soluţia văzută de
Malthus pentru limitarea suprapopulaţiei ţine pe de o parte de factorii sociali şi
naturali (el consideră că seceta, bolile, războiul, etc. restabilesc echilibrul dintre
volumul populaţiei şi cantitatea mijloacelor de subzistenţă) şi pe de altă parte de
factorii politici prin decizia de limitare a numărului de copii la « indivizii morali ».
(Malthus, 1992)
Din contră, paradigma marxistă consideră că legea naturală a suprapopulaţiei
absolute este doar o justificare a relaţiilor de exploatare. Soluţia lui Marx : trecerea la
socialism rezolva problema sărăciei şi suprapopulării. (Marx, 1970)

2.3. Valori în ştiinţele socio-umane. Neutralitate axiologică sau afirmare deschisă a

valorilor adoptate ?
Paradigmele diferă atât din punct de vedere al conceptelor utilizate, cât şi din
punct de vedere al valorilor cărora li se subordonează. Înţelegem prin valori acele
relaţii sociale prin care comunităţile umane exprimă concordanţa dintre lucruri, idei,
fapte, procese şi necesităţi sociale, istoriceşte condiţionate de praxis. În acest fel,
valorile ne apar ca rezultat al unor interacţiuni mai mult sau mai puţin conflictuale.
(Chelcea, 2001, 40)
Paradigmele reflecta valorile la care cercetătorul a aderat. Aşa cum am arătat,
paradigma malthusiană aderă la valorile religiei protestante ce îndemnă la moralitatea
individului, la independenţa, munca şi sârguinţa sa. Paradigma marxista însă are

31
valori ca lupta de clasă, valori ce îndemnă la distrugerea capitalismului şi instaurarea
socialismului. Atunci se pune întrebarea logică dacă, în condiţiile unei valorizări
diferite, mai putem vorbi de o cunoaştere obiectivă a socialului ? Răspunsul dat de
reprezentanţii de seamă ai sociologiei este afirmativ.
Pentru a cunoaşte obiectiv socialul, cercetătorul trebuie să adopte una din cele
două poziţii : (Chelcea, 2001, 40-45)
a) Cercetătorul trebuie să adopte o poziţie de neutralitate axiologică.
M.Weber (1918) identifica din acest punct de vedere sociologii cu fizicienii,
considerând că, pentru cunoaşterea socialului, este necesar ca cercetătorii să se
dispenseze în studiile lor de valorile lor morale, etice şi politice (Weber, 1993). În
sprijinul ideii weberiene vin pe de o parte afirmaţiile lui R.Bierstedt (1957), (care
vede în sociologie o ştiinţă categorială – atenţie, nu normativă! – care nu are legătură
cu valorile sociale şi care se referă la ceea ce este şi nu la ceea ce ar trebui să fie), iar
pe de altă parte concepţia lui P.Berger (1988). Acesta din urma considera că
sociologia este, prin excelenţă, o disciplină a detaşării în care sociologul joacă rolul
unui cartograf : cercetează obiectiv, independent de dorinţa şi de opţiunile sale.
b) Cercetătorii trebuie să-şi afirme deschis valorile adoptate.
A.Gouldner (1962) considera neutralitatea axiologică un mit. Sociologii sunt, spune
el, actori sociali ce nu se pot despărţi total de cunoaşterea comună şi nici nu se pot
detaşa definitiv de valorile lor din viaţa de zi cu zi . De aceea, este preferabil ca
sociologii să-şi recunoască deschis valorile adoptate. S.Chelcea (2001, 41) considera,
că « nici în natură, şi cu atât mai puţin în ştiinţele sociale şi comportamentale, nu e
nici posibilă, nici dezirabilă, detaşarea de valorile sociale. Etica responsabilităţii
(concept introdus de M.Weber în prelegerea Politica drept vocaţie, 1919) trebuie să
orienteze activitatea de cercetare ştiinţifică în disciplinele socio-umane. »
La data de 3 septembrie 1953, statele membre ale Consiliului Europei
elaborează cadrul axiologic al cercetărilor social-umane : Convenţia pentru Protecţia
Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. Elaborată pe baza « Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului » (10 decembrie 1948, Adunarea Generală ONU),
convenţia propune valorile fundamentale pe care omul de ştiinţă trebuie să le afirme
deschis în studiile sale.

32
 3. Metodologia cercetărilor sociologice.
Metode, tehnici, procedee şi instrumente de lucru.
Etapele cercetării sociologice. Strategii de cercetare.

3.1. Metodologia cercetărilor socio-umane.

Metodologia (grec. methodos = drum şi logos = ştiinţa) desemnează ştiinţa

efectuării cercetării. Este vorba despre « o disciplină generală în care se dezvoltă
modalităţile de realizare a cunoaşterii ştiinţifice şi priveşte ansamblul elementelor
care intervin în cercetarea vieţii sociale ». (I.Mărginean, 2000, 53)
Dacă iniţial prin metodologie s-a înţeles doar logica cercetării (I.Fawcett, F.Downs,
1992), accepţia actuală tinde să confere metodologiei statutul de ramură a filosofiei,
strâns legată de epistemologie, deşi încă nu se poate vorbi despre o metodologie
generală. Există doar metodologii particulare, cum este şi metodologia cercetării
sociologice. (L.Vlăsceanu, 1982, 15-21)
Metodologia cercetării sociologice reprezintă o analiză a metodelor şi tehnicilor
aplicate în realizarea şi finalizarea cercetării sociale. Are un caracter normativ şi
formulează strategii de investigare, indică atât eventualele dificultăţi şi neajunsuri, cât
şi cai de obţinere a unor rezultate valide din punct de vedere ştiinţific.» (L.Vlăsceanu,
1993, Dicţionar de sociologie, 353-355)
În accepţia extinsă, metodologia este definită ca un domeniu al epistemologiei.
Se realizează astfel o evaluare filosofică a tehnicilor precum şi a aspectelor
conceptuale, teoretice şi de cercetare ale cunoaşterii.
În accepţie restrânsă metodologia se referă doar « la tehnicile şi strategiile
angajate în manipularea datelor, fără a se pune problemele validităţii şi ale
adecvării cercetării ». (D.Jary, J.Jary, 1991)
Principala sursă de variaţie a metodologiilor în practica socială o constituie (conform
I.Mărginean, 2000, 53-97) concepţia teoretică în funcţie de care sunt elaborate
definiţiile obiectului studiat. La aceasta se adaugă formularea în timp de prescripţii în
legătură cu realizarea cercetărilor empirice, în condiţii de diversitate opţională.
« Întrucât în sociologie nu există încă o paradigmă unică, ci structuri teoretice
alternative, care uneori sunt concurente, alteori complementare, fiecare teorie
sociologică majoră a tins să-şi formuleze propria metodologie. » (L.Vlăsceanu, 1993)

33
 În literatura de specialitate exemplele sunt numeroase : E.Durkheim a formulat
« regulile metodei sociologice », adecvate concepţiei sale despre societate, M.Weber a
construit o « metodologie concordantă cu sociologia interpretativă » etc.
În funcţie de metodologia utilizată şi finalitatea practic politica a discursului
teoretic, Brian Fay (1975, în L.Vlăsceanu, 1982) descrie trei orientări teoretice în
sociologie : pozitiviste, interpretative şi critice.
Luând ca punct de plecare căile de producere a cunoaşterii în ştiinţele sociale
comparativ cu cele din ştiinţele naturii, Mircea Flonta (1981) evidenţiază două
orientări metodologice dominante în ştiinţele sociale.
Monismul metodologic reprezintă, după Flonta, poziţia celor care afirmă unitatea
metodei ştiinţei şi necesitatea de a orienta cercetarea în ştiinţele sociale după criterii
de raţionalitate şi ştiinţificitate degajate prin analiza metodei ştiinţelor teoretice ale
naturii. La polul opus se situează dualismul metodologic, respectiv poziţia acelor
analişti care susţin autonomia metodologică a disciplinelor sociale şi istorice.
În funcţie de modelul teoretic general aplicat în vederea explicării vieţii sociale,
C.Zamfir (1979) considera că analiza societăţii se poate face abordând, fie o strategie
idealistă, fie o strategie materialistă. În sfârşit, L.Vlăsceanu (1982, 37-42) distinge tot
în funcţie de modelul teoretic general aplicat pentru explicarea vieţii sociale, două
practici metodologice complementare : cea obiectivă si, respectiv, practica
metodologică interpretativă.
În cadrul practicii metodologice obiective se urmăreşte dezvoltarea sociologiei
după modelul ştiinţelor naturii : faptele şi fenomenele sunt considerate ca obiecte şi
sunt explicate prin alte fapte sau fenomene sociale. Conceptele epistemologice
principale ale poziţiei metodologiei obiective sunt explicaţia şi predicţia bazate pe
analiza factorilor determinativi sau a cauzelor. Deşi unitară la nivelul celor mai
generale principii, practica metodologică « obiectivă » a evoluat de la pozitivism la
operaţionalism (după deceniul al patrulea al secolului al XX-lea) apoi la empirism (in
a doua jumătate a secolului al XX-lea) ca apoi să se consacre sub forma analizei
structurale, analizei funcţionale sau a analizei sistemice a socialului.
Vom detalia aceste curente sociologice separat, în următorul capitol al cărţii.
În practica metodologică interpretativă « se pune accentul pe specificul
subiectiv ireductibil al faptelor sociale, ceea ce implică necesitatea concentrării
analizelor asupra semnificaţiilor investite şi vehiculate de actorii sociali în
interacţiunile şi situaţiile lor sociale » (L.Vlăsceanu, 1982, 98-90). Conceptele

34
epistemologice principale sunt înţelegerea şi interpretarea semnificaţiilor subiective
ale comportamentelor situaţionale, prin considerarea scopurilor şi motivelor acţiunii.
Practica metodologică interpretativă, formulată de filosofia socială neokantiană şi
dezvoltată de sociologia interpretativă a lui Max Weber, a evoluat către interacţionism
simbolic (G.H.Mead, anii ’30), sociologie fenomenologică (A.Schutz, anii ’50) şi
etnometodologie (H.Garfinkel, anii ’60). Şi acestor curente sociologice la vom acorda
o atenţie specială în capitolul următor.
În condiţiile diviziunii abordărilor metodologice, consideră Vlăsceanu, analistul
social « se confruntă, în realizarea şi finalizarea unei cercetări, cu mai multe
deschideri opţionale, atât la nivelul postulării sau construcţiei teoretice, cât şi la cel al
elaborării proiectului unei investigaţii. Deschiderile opţionale îi apar în forma
polarizată : pozitivare sau interpretare a datelor, individualism sau holism
metodologic, obiectivitate sau implicare ideologica, filosofie sau ştiinţa socială.
Aceste opţiuni sunt uneori considerate nu ca polare, ci complementare. »
(L.Vlăsceanu, Dicţionar de sociologie, 1993, 353-355) În capitolul al doilea al
acestei cărţi, consacrat teoriilor sociologice clasice şi contemporane, vom sublinia
principalele aspecte ale acestor deschideri opţionale, aşa cum au fost ele analizate de
R.Boudon, L.Vlăsceanu şi A.Giddens.
Pentru desfăşurarea cu succes a cercetărilor empirice referitoare la
comportamentele colective şi individuale, trebuie luate în considerare patru principii :
(cf. Chelcea, 2001, 55-59)
1. Principiul unităţii teoretic-empiric (cu alte cuvinte, cercetarea observaţională,
directă, trebuie să confere valoare de adevăr intuiţiei teoretice : un exemplu este acela
al descoperirii planetei Neptun, intuită teoretic (în 1843 şi 1846) a exista cu mult timp
înainte de descoperirea ei practică).
2. Principiul unităţii înţelegere-explicaţie pleacă de la constatarea că, numai
cunoaşterea intuitivă a socialului nu este suficientă, ea putând conduce la rezultate
eronate. Acest principiu pune în discuţie relaţia dintre subiectul şi obiectul cunoaşterii
în ştiinţele sociale şi comportamentale. R.Boudon (1969) subliniază că « metoda
comprehensivă, singură, nu este suficientă în cercetarea sociologică, dar ea îşi are
aplicabilitate în ştiinţele socio-umane, valabilitatea ei variind de la o cercetare la alta »
(în S.Chelcea, 2001, 57)
Pentru a demonstra cum, uneori, intuiţia ne conduce la rezultate eronate,
S.Chelcea dă următorul exemplu, citându-l pe Veyne (1971/1999, 118) : « Într-o

35
anchetă sociologică desfăşurată în Franţa (1961) în rândurile populaţiei de origine
poloneză s-a constatat că între ataşamentul faţă de tradiţiile poloneze şi integrarea în
societatea franceză există o corelaţie directă. Prin comprehensiune am fi fost tentaţi să
credem că ataşamentul faţă de tradiţiile din ţara de origine reprezintă un semn al
slabei integrări în societatea de adopţiune. Explicaţia este alta : succesul integrării
imigranţilor depinde de sprijinul acordat de grupele primare (familie, prieteni, vecini
etc.). Ataşamentul faţă de tradiţiile societăţii de origine arată că persoanele respective
aparţin grupelor primare, care sunt capabile să susţină efortul de integrare a
individului în societatea de primire. Chiar din cercetarea relatată deducem că a explica
înseamnă « a atribui un fapt principiului sau o teorie unei teorii mai generale ». În
cazul nostru, faptul este integrarea, iar principiul dependenţa individului faţă de
grupul primar. (S.Chelcea, 2001, 57)
3. Principiul unităţii dintre cantitativ şi calitativ impune utilizarea convergentă a
metodelor statistice şi cazuistice, folosirea unor metode deopotrivă cantitative şi
calitative (de exemplu, analiza de conţinut).
4. Principiul unităţii judecăţi constatative-judecăţi evaluative presupune angajarea
morală a cercetătorului în sprijinul valorilor înalt-umaniste şi a idealurilor naţionale.
I.Mărginean (2000, 54-97) concepe metodologia de cercetare pe câteva mari
componente, respectiv :
a) Componenta teoretică. Este componenta teoriei referenţiale şi a normativităţii
metodologice care să îndeplinească rolul de ghid al cercetării (prin sistemul
conceptual specific) cât şi în fazele de realizare şi finalizare (interpretare, explicare,
comunicare a rezultatelor).
În ceea ce priveşte normativitatea metodologică ea constituie un « set de reguli
ale unei bune cercetări… fiind destinată să realizeze un inventar de probleme ce
trebuie rezolvate în efectuarea unei cercetări, precum şi ca proceduri de rezolvare,
respectiv cum să acţioneze » (Mărginean, 2000, 55). Prin conceperea normativităţii
metodologice se lasă o largă libertate cercetătorului pentru a decide cum să realizeze o
cercetare. Există însă o singură condiţie : să respecte codul deontologic profesional de
efectuare a cercetărilor, ceea ce presupune calificare adecvată, corectitudine şi
obiectivitate.
b) Componenta metodică. Este componenta metodelor, tehnicilor, procedeelor şi
instrumentelor de lucru, precum şi a strategiilor de cercetare socială.

36
c) Componenta de natură epistemologică. Este componenta de evaluare a rezultatelor
cercetării şi a construcţiei teoretice, în ultimă instanţă de certificare a statutului
ştiinţific al sociologiei.
« A teoretiza înseamnă, înainte de toate a ordona, a sistematiza rezultatele primare
ale activităţii de cunoaştere, şi apoi a integra teoriile parţiale în teorii cu grad mai
înalt de generalitate. » (Mărginean, 2000, 73)
În acest sens, B.Glaser (1967) notifică două strategii de teoretizare. Prima, caută
descoperirea (generarea) teoriei din date (Grounded Theory), fie că se are în vedere un
anumit segment social (Substantive Theory) sau ansamblul vieţii sociale (Formal
Theory). În acest caz, analistul aplică metoda comparativă de analiză a diferitelor
grupuri cu referire la un domeniu de interes. A doua strategie, constă în verificarea
teoriilor dinainte formulate, realizând testarea ipotezelor în condiţii de
repezentativitate statistică.
Între aceste două strategii de teoretizare, R.Merton (1968) în « Social Theory
and Social Structure », introduce noţiunea de « teorie de rang mediu » înţeleasă drept
un set de propoziţii interrelaţionate logic şi de la care se pot deriva uniformităţi
empirice. Teoria de rang mediu se situează, subliniază Merton, între detaliile elaborate
în baza ipotezelor implicate în cercetarea de zi cu zi pe de o parte, şi, pe de altă parte,
teoriile generale ale sistemelor sociale. Teoria de rang mediu pleacă de la idei simple
(ipoteze specifice) care sunt testate pentru a fi confirmate/infirmate empiric. R.Merton
sistematizează atributele teoriilor de rang mediu în cinci clase :
a) Teoriile de rang mediu reprezintă un set limitat de asumpţii de la care sunt derivate
ipotezele şi confirmate în investigaţia empirică;
b) Deşi au valoare explicativă independentă, aceste teorii sunt integrate într-o reţea
mai largă de relaţii ;
c) Sunt suficient de abstracte pentru a se ocupa de diferite sfere de comportament
social şi structuri sociale, trecând dincolo de generalizările empirice ;
d) Fac distincţie între nivelurile macro şi microsocial ;
e) Sunt compatibile cu o varietate de sisteme de gândire sociologică şi pot fi integrate
în teorii generale. (Marginean, 2000, 73-75)
Toate aceste cerinţe , consideră Mărginean, sunt « dificil dacă nu imposibil de
atins în studierea fenomenelor sociale… Cert este că, până în prezent, construcţiile
formalizate, axiomatice, nu reprezintă o practică semnificativă şi nici eficienţă în
sociologie ». (Mărginean, 2000, 74)

37
Pentru că limbajul rămâne elementul construcţiilor teoretice, impreciziile sale au drept
consecinţă definirea « relativă » a termenilor. Din această cauză, spune Mărginean,
este nevoie de formalizare în ştiinţele socio-umane. În acord cu obiectivele
cercetărilor, Fawcett şi Downs (1992) identifică trei tipuri de teorii : teorii empirice
sau descriptive, teorii explicative, bazate pe analize corelaţionale, şi teorii predicative
(ce presupun cercetări experimentale). Aşa cum am mai menţionat, ne vom ocupa de
studiul teoriilor şi al paradigmelor în ştiinţele socio-umane într-un capitol separat. Să
ne întoarcem însă la analiza realizată de L.Vlăsceanu (1982) referitoare la
metodologia cercetării în ştiinţele socio-umane. Există, spune Vlăsceanu, patru clase
de elemente ale metodologiei sociologice :
a) enunţurile teoretice fundamentale admise ca referinţe pentru structura
paradigmatică a unei teorii şi convertite în principii metodologice de orientare a
abordării realităţii sociale ;
b) metodele şi tehnicile de culegere a datelor empirice (observaţia,
experimentul, ancheta) ;
c) tehnicile şi procedeele de prelucrare a datelor şi informaţiilor empirice de
ordonare, sistematizare şi corelare a acestora pentru fundamentarea deciziilor
privitoare la semnificaţiile lor teoretice ;
d) procedeele de analiză, interpretare şi construcţie sau reconstrucţie teoretică
pe baza datelor empirice în vederea elaborării de descrieri, tipologii, explicaţii şi
predicţii teoretice. (Vlăsceanu, 1993, Dicţionar de sociologie, 354)
L.Vlăsceanu preia şi dezvoltă analiza lui P.Lazarsfeld (1965) referitoare la
temele metodologiei care, ar putea fi schematizate astfel :
1. delimitarea obiectului de studiu în cercetările empirice,
2. analiza conceptelor (clarificarea înţelesului acestora, corectitudinea definirii
lor, analiza limbajului utilizat),
3. analiza metodelor şi tehnicilor de cercetare (aici fiind inclusă şi respectarea
regulilor de alcătuire a instrumentelor de lucru),
4. analiza raportului metode-tehnici utilizate (aici Vlasceanu introduce
conceptul de « raport optim de utilizare »,
5. formalizarea raţionamentelor.
Concluzia lui L.Vlăsceanu este aceea că putem vorbi de două surse referenţiale ale
constituirii metodologiei sociologice. Prima sursă o reprezintă teoria sociologică :
« teoria sociologică este scopul şi premisa cercetării ; metodologia este sistemul de

38
norme, tehnici şi metode prin care o teorie este testată, controlată şi dezvoltată
empiric » (Vlăsceanu, 1982, 15-27). A doua sursă o reprezintă metodele şi tehnicile
de cercetare consacrate în istoria dezvoltării sociologiei.
-Propoziţiile formulate la nivel teoretic se convertesc explicativ în principii
metodologice.
-Teoria, luată ca referinţă, sugerează pe de o parte ipotezele sau problemele
cercetării, iar pe de altă parte metodele şi tehnicile de investigare.
-Prin analiza metodologică se reconstruieşte în plan teoretic realitatea socială.
(Vlăsceanu, 1982)
Să facem câteva precizări terminologice referitoare la înţelesul conceptelor de
metodă, tehnică, procedeu şi instrument de investigare. R.Caude (1964) defineşte
metodologia ca fiind « ştiinţa metodelor », ştiinţa integrată a metodelor, « metoda
fiind demersul raţional al spiritului pentru descoperirea adevărului sau rezolvarea
unei probleme ».
Metodologia subsumează metodele. Metodele subsumează tehnicile de cercetare.
Tehnicile subsumează procedeele de investigare iar procedeele subsumează
instrumentele de investigare. Între toate acestea, spune L.Vlasceanu (1982), există
legături de sub şi supraordonare generate pe de o parte de gradul de abstractizare sau
nivelul la care operează, iar pe de alta parte de raportul în care se afla cu nivelul
teoretic.
Dacă în privinţa accepţiunilor date acestor termeni nu exista unanimitate, în
ceea ce priveşte dispunerea lor pe poziţii de supraordonare (respectiv – subordonare)
sau în ceea ce priveşte diferentele de grad de abstractizare pe care îl presupun, acordul
teoreticienilor este mai pronunţat. S. Chelcea (1992, 25-30) spre exemplu, reprezintă
schematic relaţia dintre caile de cercetare astfel:

Nivelul teoretic al cercetării (Metodologie)

Metode M1 M2 ....................... Mn Metode
Tehnici T1 T2 ........................ Tn Tehnici
Procedee P1 P2 P3 .................. Pn Procedee
Instrumente de investigare I1 I2 I3 I4 ............... In II Instrum.de investigare
Nivelul empiric al cercetării

Metoda (grec. methodos = cale, mijloc, mod de expunere) reprezintă, în ştiinţele

sociale modelul de cercetare, sistemul de reguli şi principii de cunoaştere şi de
transformare a realităţii obiective. În ştiinţele socio-umane, termenul de metoda se

39
foloseşte în accepţiuni foarte variate, asociindu-i-se când un sens prea larg (metoda
statistică, metoda experimentală), când unul prea îngust .(Chelcea, 2001, 48)
M.Grawitz (1972, 18) remarca faptul că în ştiinţele umane, noţiunea de metoda
este ambiguă, utilizându-se fie la singular (metoda comparativă, etc.), fie la plural
(metode de culegere a datelor, etc.)
Gândirea metodică asigură coerenţa logică internă şi concordanţa imaginilor noastre
mintale cu realitatea obiectiva.
Metoda este utilizata în funcţie de o metodologie şi presupune ,,înlănţuirea
ordonată a mai multor tehnici” (Friedman, 1961, 44) care, la rândul lor, vor fi
operaţionalizate în moduri de utilizare sau procedee aplicate instrumentelor concrete
de investigare. Spre explicitare, drumul de la teoretic la empiric sau traseul
operţionalizării este lămurit de S. Chelcea în următorul exemplu: ,,dacă ancheta
reprezintă o metodă, chestionarul apare ca tehnică, modul de aplicare... prin
autoadministrare, ca un procedeu, iar lista propriu-zisă de întrebări (chestionarul
tipărit) ca instrument de investigare’’.
La fel am putea detalia şi în ceea ce priveşte metoda observaţiei în cazul unei
anchete de explorare: ca tehnică ar putea figura în acest caz ,,observaţia
participativă’’, un procedeu pentru acest tip de observaţie ar fi modalitatea de
înregistrare a datelor iar ca instrument de investigare – ghidul de observaţie.
Apărută sub presiunea unor insuficienţe ale funcţionării socialului, sociologia a
evoluat prin proliferarea metodelor până la a-şi contura metodologii de investigare
bazate pe o anumita concepţie epistemologică.
Numărul metodelor fiind foarte mare, se impune utilizarea unor criterii de grupare
prin care să se surprindă apropierea sau convergenţa lor.
După criteriul temporal, J.C.Plano (1993, 97) vorbeşte de metode
longitudinale sau ,,viziunea în lungime’’ (biografia, studiul de caz, studiile panel etc.)
şi metode transversale sau ,,viziunea în lăţime’’ (observaţia, ancheta, testele etc).
Dacă se cercetează, exemplifică autorul, performanţele academice ale unui
grup de studenţi se poate recurge la metoda longitudinală, ceea ce presupune
cercetarea aceluiaşi grup pe toată durata colegiului sau facultăţii ori se poate folosi
metoda transversală ceea ce înseamnă cercetarea simultană a mai multor grupuri –
câte unul pentru fiecare an de studiu. Prin metoda longitudinală studiul se va termina
în câţiva ani în timp ce, prin metoda transversală, studiul se încheie într-un singur an.

40
 După criteriul funcţiei îndeplinite (I.Coanda, 1987, 202-203) în procesul
cercetării putem vorbi de:
a) metode de proiectare a cercetării (eşantionarea, operaţionalizarea
conceptelor etc.);
b) metode de recoltare a datelor (interviul, chestionarul, documentarea etc.);
c) metode de analiză şi interpretare (scalarea, analiza factorială, comparaţia,
analiza de conţinut etc.).
După criteriul credibilităţii datelor (V.Miftode, 1982, 59) obţinute în cercetare
se poate face distincţia între metode principale şi metode secundare. Primele
(observaţia, experimentul, documentarea) oferă informaţii cu valoare de fapte şi
înlesnesc o cunoaştere predominant sociologică iar secundele (interviul, chestionarul,
sondajul, tehnica scalelor, tehnica testelor, tehnica sociometrică) oferă informaţii cu
valoare de opinie şi permit o cunoaştere predominant psihosociologică.
Metodele sociologiei ar putea fi clasificate şi după alte criterii: numărul unităţilor
sociale luate în studiu (metode statistice şi metode cazuistice), după gradul de corelare
şi asociere în cercetare, după gradul de implicare a cercetătorului în provocarea
manifestărilor socialului ş.a.m.d.
Indiferent de varietatea tipurilor de metode, spune acelaşi J.Plano, metoda
ştiinţifică presupune următoarele momente:
a) ,,identificarea clară a problemei ce trebuie cercetată;
b) formularea unei ipoteze ce exprimă o relaţie între variabile;
c) raţionare deductivă atentă în ceea ce priveşte ipoteza pentru a investiga
implicaţiile problemei: stabilirea tehnicilor şi procedeelor aferente;
d) culegerea de date pentru testarea empirică a ipotezei;
e) analiza cantitativă şi calitativă a datelor;
f) acceptarea, respingerea sau reformularea ipotezei” (J.Plano, 1993, 96).
Septimiu Chelcea (2001, 48-50) clasifică metodele în funcţie de patru criterii:
a) Astfel după criteriul temporal distingem între metodele transversale (care
urmăresc descoperirea relaţiilor între laturilor, aspectele, fenomenele şi
procesele social-umane la un moment dat, cum ar fi, de exemplu, observaţia,
ancheta sociologică, etc.) şi metode longitudinale (care studiază evoluţia
fenomenelor în timp: biografia, studiul de caz, anchete Panel).
b) După criteriul reactivităţii (respectiv al gradului de implicare al
cercetătorului asupra obiectului de studiu), distingem între metodele

41
 experimentale (precum experimentul sociologic, experimentul psihologic),
metode cvasiexperimentale (ce includ ancheta, sondajul de opinie, biografia
socială provocată, etc.) şi metode de observaţie (studiul documentelor
sociale).
c) După numărul unităţilor sociale luate în studiu, distingem între metodele
statistice ce presupun investigarea unui număr mare de unităţi sociale (ca de
exemplu, sondajul de opinie, ancheta sociologică, etc.) şi metodele
cazuistice ce se referă la studiul integral al câtorva unităţi sau fenomene
socio-umane (biografia, monografia, etc.).
d) În sfârşit, după locul ocupat în procesul investigaţiei empirice distingem
între metodele de culegere a informaţiilor (cum sunt cele de înregistrare
statistică, studiul de teren, anchete), metodele de prelucrare a informaţiilor
(metode calitative şi metode cantitative) şi metodele de interpretare a
datelor cercetării (ne referim la metodele comparative, metodele
interpretative, etc.)
A.Giddens (2001, 589) distinge ca metode principale folosite în sociologie: munca de
teren (sau observaţia prin participare), anchetele (prin chestionare standardizate şi
chestionare cu întrebări deschise), cercetarea documentară (prin analize istorice şi
combinare comparativă) şi experimentul. Iată care sunt, schematizate, avantajele şi
limitele utilizării acestor metode în cercetarea sociologică.

Patru dintre principalele metode folosite în cercetarea sociologică

Metode de cercetare Avantaje Limitări

De obicei produce informaţii mai bogate şi mai
detaliate decât alte metode.
Munca de teren Oferă cercetătorului flexibilitatea de a modifica
strategii şi de a urma noi indicii.
Face posibilă culegerea eficientă de date
Ancheta despre mulţimi mari de indivizi.
Poate oferi izvoare de materiale detaliate,
precum şi date despre numere mari, în funcţie
Cercetarea
de tipul de documente studiate.
documentară Este deseori esenţial atunci când un studiu este,
fie complet istoric, fie are o dimensiune
istorică definită.
Influenţa unor variabile specifice poate fi
controlată de către investigator.
Experimentul
De obicei este mai uşor de repetat pentru
cercetătorii ulteriori.
(sursa : A.Giddens, 2001, 589)
Informaţiile pot fi folosite doar pentru studierea
unor grupuri sau comunităţi relativ mici.
Descoperirile se pot aplica doar grupurilor sau
comunităţilor studiate: nu se poate generaliza, pe
baza unui singur studiu de muncă în teren.
Materialul strâns poate fi superficial; acolo unde
un chestionar este standardizat, pot fi făcute
observaţii pe baza deosebirilor importante dintre
punctele de vedere ale celor care răspund.
Răspunsurile pot reflecta ceea ce oamenii susţin
că cred, nu ceea ce cred ei cu adevărat.
Cercetătorul este dependent de sursele care există
şi care pot fi doar parţiale.
Izvoarele pot fi greu de interpretat, din punctul de
vedere al măsurii în care reprezintă tendinţele
reale, cum ar fi în cazul unor statistici oficiale.
Multe aspecte ale vieţii sociale nu pot fi aduse în
laborator.
Răspunsurile celor studiaţi pot fi afectate de
situaţia lor experimentală.

42
 O metodă proprie de cercetare pentru ştiinţa sociologiei este propusă de Petre
Andrei (1975, vol.2, 352-362) : când vorbim despre obiectul de studiu al sociologiei,
“societatea în unitatea şi diversitatea laturilor sale, în integralitatea sa”, “în nici un
caz nu se mai poate vorbi despre întrebuinţarea metodei naturaliste în explicarea
vieţii sociale”.
Pentru ştiinţa sociologiei, susţine Andrei, “metoda cea mai adecvată nu poate fi decât
cea integralistă, cu ajutorul căreia se studiază orice proces şi fenomen social prin
prisma totului social, prin raportarea acestuia la viaţa socială în integralitatea sa.”
(Andrei, 1975, 352-362)
Metoda integralistă este determinată, în concepţia lui Andrei, de faptul că viaţa socială
este mult mai complexă decât natura, “mult mai schimbătoare decât aceasta”.
Tehnica (grec. tekne = procedeu) este definită drept “ansamblu de prescripţii
metodologice (reguli, procedee) pentru o acţiune eficientă, atât în sfera producţiei
materiale, cât şi în sfera producţiei spirituale (tehnici de cunoaştere, de calcul, de
creaţie), precum şi în cadrul altor acţiuni umane (tehnici de luptă, sportive, etc.)”
(Dicţionar de filosofie, 1978, 692).
Definiţia dată termenului de “tehnica” utilizat în ştiinţele sociale şi comportamentale
este ambiguu pentru că, nu întotdeauna se fac distincţiile cuvenite între metode şi
tehnici sau tehnici şi procedee.
În majoritatea cazurilor, pentru depăşirea dificultăţii de identificare a metodelor si,
respectiv, a tehnicilor de cercetare, lucrările apar sub titlul ”Metode şi tehnici”
(Chelcea, 2001, 49).
Ignorând polemicile, Chelcea (2001, 49-50) defineşte tehnicile de cercetare
subsumate metodelor ca referitoare la demersul operaţional al abordării fenomenelor
de studiu. Aceleiaşi metode îi sunt subordonate mai multe tehnici. Fiecare tehnică
poate fi aplicată în modalităţi diferite.
Procedeul este definit drept “maniera de acţiune”, de utilizare a instrumentelor
de investigare.
Instrumentele de investigare, la rândul lor, sunt unelte materiale de care se
foloseşte analistul pentru cunoaşterea ştiinţifică a fenomenelor (fişa de înregistrare,
aparat, etc.)
“Metodele, tehnicile, procedeele şi chiar instrumentele de investigare, se subsumează
perspectivei teoretico-metodologice, astfel încât autonomia lor nu este decât relativă”
(Chelcea, 2001, 50). Recurgerea la o modalitate sau alta de cercetare ţine, de

43
adecvarea ei la specificul domeniului şi la obiectivele urmărite. Respectarea cerinţei
adecvării priveşte toate elementele, fie acestea metode, tehnici şi procedee de lucru,
fie forme de instrumente de cercetare.
Totodată, este posibil să utilizăm mai multe metode, tehnici, procedee şi instrumente
în studiul aceluiaşi domeniu.

3.2. Procesul de cercetare. Etapele cercetării sociologice.

Procesul de cercetare cuprinde , după A.Giddens, mai multe trepte distincte care
încep din momentul declanşării investigaţiei şi sfârşesc atunci când descoperirile ei
devin disponibile în forma scrisă. (Giddens, 2001, 577-600)
Iată cum schematizează A.Giddens etapele procesului de cercetare:
1. Definirea problemei: alegerea temei de cercetare.
“Cea mai bună cercetare sociologică începe cu probleme care reprezintă, totodată, şi
enigme (adică, n.n.) … un spaţiu gol în “înţelegerea noastră” (Giddens, 2001, 579)
Din ce motiv se schimbă schemele de credinţă religioasă? Din ce cauză femeile sunt
slab reprezentate în posturile cu un statut înalt? etc. Problemele de cercetare pot fi
sugerate de lipsurile din literatura existentă, de dezbateri teoretice sau de aspecte
practice din lumea socială.
2. Revizuirea dovezilor sau trecerea în revistă a bibliografiei. Cercetătorul trebuie să
se familiarizeze cu cercetările existente referitoare la subiect.
3. Clarificarea problemei prin formularea ipotezei. Ce vrei să probezi? Care este
relaţia dintre variabile? Dacă cercetarea se vrea eficientă, ipoteza trebuie să fie
formulată în aşa fel încât materialul faptic să ofere dovezi care, fie o vor susţine, fie o
vor infirma.
4. Selectarea planului de cercetare prin alegerea uneia sau a mai multor metode de
cercetare (experiment, studiu, observaţie, folosirea izvoarelor existente). Alegerea
depinde de obiectivele globale ale studiului, precum şi de aspectele comportamentului
ce urmează a fi analizat.
5. Efectuarea cercetării: strângerea datelor şi înregistrarea informaţiilor.
6. Interpretarea rezultatelor: prelucrarea implicaţiilor datelor adunate.
7.Raportarea descoperirilor prin redactarea raportului de cercetare. Care este
semnificaţia lor? În ce fel se relaţionează cu descoperirile anterioare? De regulă
publicat sub formă de articol sau carte, raportul de cercetare oferă informaţii precise
referitoare la natura cercetării căutând, în acelaşi timp să justifice concluziile

44
rezultate. Multe dintre rapoarte indică şi întrebările la care nu s-au dat încă răspunsuri,
sugerând astfel posibile cercetări ulterioare.
Citându-l pe R.Mucchieli, S.Chelcea (Note de curs, Univ.Buc., 1991) consideră
că, într-o investigaţie sociologică trebuie urmate următoarele etape:
I) Determinarea obiectului investigaţiei.
Aceasta presupune parcurgerea a cinci paşi obligatorii:
A) Determinarea obiectului se va face în raport cu ideea şi scopul declarat al
iniţiatorilor investigaţiei şi cu metodologia cercetării, ţinând cont totodată şi de
factorii tehnici (nivelul de calificare al personalului de cercetare şi al personalului
auxiliar, precum şi de termenul calendaristic al investigaţiei – acordăm o treime din
timp muncii de teren, iar două treimi muncii de prelucrare. R.Boudon distinge trei
categorii de probleme sociologice ce pot face obiectul unei investigaţii:
a) Studiul societăţilor globale. Acestea pot fi investigate fie sub raportul
schimbărilor sociale (aşa cum au făcut E.Durkheim şi M.Weber), fie din punct de
vedere al sistemului social însuşi (ca în cazurile lui T.Parsons şi G.Murdock);
b) Studiul segmentelor sociale, respectiv a indivizilor în contextul social
concret în care sunt situaţi (este cazul cercetării lui Stouffer);
c) Studiul unităţilor naturale, a grupelor, instituţiilor, comunităţilor (este cazul
cercetărilor lui F.White, M.Crozier). S.Chelcea adaugă acestei liste de probleme
sociologice ce pot face obiectul investigaţiei sociologice, încă două clase de
probleme:
d) Studiul fenomenelor actuale, cum ar fi adaptarea la munca industrială a
populaţiei din mediul rural, integrarea tineretului, etc.
e) Studiul structurii sociale, a mobilităţii şi omogenităţii sociale, precum şi al
sistemului de statusuri şi roluri sociale.
B) Definirea operaţională a conceptelor sociologice, cu alte cuvinte, traducerea
conceptelor în “evenimente observabile”.
Scopul definirii operaţionale este acela de a lega semnele indicatoare ce apar la
nivelul observaţiei şi experimentului de semnele convenţionale sau simbolurile ce
apar la nivelul construcţiilor teoretice. Definirea operaţională permite numărarea şi
măsurarea evenimentelor (cu condiţia obligatorie a specificării procedeului şi al
materialelor utilizate pentru asigurarea repetabilităţii măsurării).
C) Operaţionalizarea propriu-zisă a conceptelor sociologice. Aceasta presupune
găsirea indicatorilor sociologici şi gruparea lor în dimensiuni. Definim indicatorul ca

45
fiind semnul exterior, observabil, măsurabil, care se află faţă de indicat fie într-un
raport de corespondenţă totală, fie de corespondenţa sociologică. Prin utilizarea
corectă a indicatorilor se asigură traducerii conceptelor sociologice în concepte
operaţionale un grad înalt de validitate.
D) Articularea indicatorilor într-un sistem printr-o selecţie atenta. Sunt reţinuţi doar
indicatorii necesari şi suficienţi, stabilindu-se puterea lor de respingere, puterea lor de
conţinere şi, respectiv, puterea lor de discriminare.
E) Construcţia indicilor reprezintă ultimul pas în determinarea obiectului investigaţiei
sociologice. În construirea indicilor trebuie să fie urmate etapele:
a) fixarea condiţiilor în care indicatorul trebuie să ia valori maxime;
b) normalizarea intervalului de variaţie (fixat între”0 şi 1” sau “-1 şi +1” sau de
la “0 la 100” sau “-100 la +100”);
c) precizarea ordinii valorilor în interiorul intervalului de variaţie.
II) Preancheta.
Este a doua etapă majoră din investigaţia sociologică. Are ca scop fixarea
obiectivelor şi constă în analiza logică amănunţită a ipotezelor posibile,
selectându-se ipotezele verificabile. În cadrul preanchetei se estimează
costul întregii investigaţii; se stabileşte termenul calendaristic de încheiere
a cercetării; se prevăd dificultăţile din teren legate de desfăşurarea
investigaţiei şi, nu în ultimul rând, se studiază bibliografia aferentă
problemei de cercetat.
III) Stabilirea obiectivelor şi formularea explicită a ipotezelor cercetării.
În această fază a cercetării trebuie explicat scopul cercetării precum şi rezultatele ce
se prevăd a fi obţinute. Aşa cum am precizat într-un capitol anterior, ipoteza
reprezintă enunţul relaţiei cauzale într-o formă ce permite verificarea empirică (Th.
Caplow). Altfel spus, ipoteza este explicaţia plauzibilă ce urmează a fi verificată de
materialul faptic, putând fi confirmate sau infirmate parţial sau total (S.Chelcea, Note
de curs, Univ.Buc.,1991). Calea de stabilire a ipotezelor este următoarea (S.Chelcea,
Note de curs, Univ.Buc.,1991): considerăm teoria sociologică drept un sistem de
ipoteze confirmate cu nivel maxim de generalitate. Din aceasta deducem ipotezele de
nivel intermediar (teoriile cu rază medie de generalitate), urmând ca din ultima
categorie menţionată să extragem ipotezele de lucru, respectiv cele de nivel minim,
direct testabile prin cercetare empirică.

46
 Ipoteze de nivel maxim
(t. sociologica) 1
Ipoteza indirect
testabilă.

Ipoteze de nivel
intermediar 2
(t. cu raza medie)
Ipoteza indirect testabilă.

Ipoteze de nivel minim 3a 3b 3c …3n

(ip. de lucru)
Ipoteze direct
testabile.

Date empirice

Sursa: (S.Chelcea, Note de curs, Univ.Buc., 1991)

Facem următoarea precizare: în formularea ipotezelor ce urmăresc testarea relaţiei

dintre variabile, trebuie precizat ce fel de legături considerăm că există între
fenomene: de prezenţă, de absenţă sau de modificare a caracteristicilor. Ipotezele de
lucru trebuie formulate în termenii “dacă… atunci…” sau “cu cât… cu atât…”.
IV) Stabilirea universului anchetei, respectiv stabilirea populaţiei de referinţă
care va fi investigată şi asupra căreia vor fi extinse rezultatele investigaţiei
sociologice. De la caz la caz, universul anchetei va fi mai mult sau mai puţin lărgit.
V) Alcătuirea eşantionului, pornind de la unitatea de eşantionare cea mai
adecvată (individ, grup, etc.) precum şi de la cadrele de eşantionare disponibile (liste
nominale, etc). Trebuie studiată aici atât problema mărimii eşantionului, cât şi cea a
probabilităţilor de eroare (se admit erori de 4-6%, ceea ce permite cercetătorului să
lucreze cu eşantioane de la 500 la 2000 de persoane).
Un studiu realizat de G.Gallup în S.U.A. a arătat că, la nivelul întregii populaţii
de referinţă, probabilitatea de eroare scade astfel: dacă la un eşantion de 100 de
persoane probabilitatea de eroare este de 15%, la un eşantion de 900 de persoane, ea
este de 5%. Pentru un eşantion de 10.000 de persoane, probabilitatea de eroare scade
la 1.5%. Cu alte cuvinte, cu cât volumul eşantionului este mai mare, cu atât
probabilitatea de eroare este mai mică.

47
Pe poziţie adversativă, J.Stoetzel face precizarea că şansa de eroare depinde numai de
tehnica de eşantionare şi de volumul eşantionului, şi nu de raportul mărimea
eşantionului – universul anchetei.
Este, deci, importantă mărimea eşantionului şi nu ponderea eşantionului din
populaţia investigată. În funcţie de problematica investigaţiei, de existenţă unei baze
de sondaj convenabile (fişiere, liste, instrumente de cercetare), precum şi în funcţie de
costul anchetei, cercetătorul alege un model de eşantionare (eşantionare aleatoare
simplă, eşantionare aleatoare stratificată, eşantionare Panel, eşantionare pe cote,
randomizare, etc.).
VI) Alegerea tehnicilor de cercetare în funcţie de metodologia cercetării.
Metoda de investigare este determinată atât de adecvarea tehnicilor la scopul propus
(tehnicile trebuie corelate pentru ca fiecare dintre ele are limite), cât şi de
accesibilitate şi costuri.
De exemplu, alegând chestionarul ca tehnică de cercetare, este important să ştim că
acesta trebuie ”dublat” prin tehnica observaţiei directe şi prin tehnica observaţiei
indirecte (respectiv de cercetare a documentelor).
Trebuie să atragem atenţia în acest punct al descrierii investigaţiei sociologice,
asupra posibilităţii apariţiei fenomenului de serendipitate. În sociologie,
serendipitatea este un procedeu metodic de observare colaterală a acelor manifestări,
fenomene sau evenimente care sunt sau par neanticipate sau ciudate, dar care au
efecte strategice în contextul unui proiect de cercetare. Accentul este pus pe
posibilităţile de descoperire, din întâmplare sau datorită perspicacităţii, a unor
rezultate importante care nu erau iniţial căutate (de aceea se numesc rezultate sau
descoperiri serendipitale). (sursa: Dicţionar de sociologie, 1993, 539)
R.Konig consideră că cel mai periculos rezultat serendipital este cel obţinut de
cercetătorul instruit: “Nu observaţia naivă a unui observator naiv, ci, dimpotrivă
observaţia naivă a unui observator instruit constituie serendipity-pattern” (S.Chelcea,
Note de curs, Univ.Buc., 1991)
VII) Pretestarea instrumentelor de cercetare (ancheta-pilot), este etapa
standardizării instrumentelor de investigare (stabilirea lor exacta). Adecvarea
tehnicilor de cercetare la obiectul de cercetat şi la metodologia cercetării reprezintă
garanţia validităţii concluziilor. De exemplu, pretestarea chestionarului demonstrează
accesibilitatea limbajului şi a terminologiei folosite. Prin pretestare a instrumentului

48
de cercetare se obţin informaţii referitoare la imaginea pe care şi-o formează cel ce
răspunde cu privire la problematica cercetării şi la instrumentul de cercetare utilizat.
Pretestarea se realizează asupra unor persoane care nu vor intra, ulterior, în eşantionul
calculat, dar care prezintă aceleaşi caracteristici cu cele ale persoanelor ce alcătuiesc
universul anchetei.
VIII) Definitivarea instrumentelor de cercetare, reprezintă etapa de finalizare a
instrumentelor de cercetare (finalizarea elementelor de conţinut, punerea în pagină).
IX) Aplicarea în teren a instrumentelor de cercetare.
X) Prelucrarea datelor şi a informaţiilor obţinute.
Informaţiile obţinute din aplicarea în teren a instrumentelor de cercetare sunt
clasificate, înseriate şi pregătite pentru prelucrarea matematică. Prelucrarea presupune
codificare şi tabulare.
Codificarea datelor este operaţia de atribuire fiecărei categorii de informaţii a unui
număr sau literă. În cadrul codificării, informaţiile se condensează, se sistematizează
şi se normalizează. Codificatorul face analiza şi interpretarea informaţiilor cu scopul
încadrării lor în categorii exclusive. Se ridică aici mai multe probleme legate de
codificare, şi anume cele referitoare la validitatea, fidelitatea şi sensibilitatea
codurilor.
Tabularea (manuală, mecanică sau electronică) se referă la prezentarea datelor
codificate sub forma tabelelor în vederea totalizării frecvenţei lor de apariţie.
XI) Analiza rezultatelor obţinute din etapele anterioare ale investigaţiei
sociologice. În această etapă se urmăreşte, ca în raport cu datele codificate obţinute
din investigaţie, să se confirme sau să se infirme ipotezele avansate.
XII) Redactarea raportului de cercetare.
Un raport de cercetare, corect întocmit, trebuie să cuprindă: o introducere în problema
studiată; un scurt istoric al proiectului de cercetare; un rezumat al cercetărilor
anterioare; o reformulare clară a problemei; redarea completă a procedeelor utilizate
pentru culegerea şi prelucrarea informaţiilor; prezentarea detaliată a rezultatelor şi un
rezumat al interpretării rezultatelor. (S.Chelcea, Note de curs, Univ.Buc., 1991)
Th.Caplow (1970) subliniază că evaluarea cercetărilor sociologice trebuie făcută
în raport cu un sistem de criterii bine puse la punct. Este necesar, spune Caplow, să se
elaboreze grile de evaluare care să cuprindă:
a) problema cercetată – cercetăm importanţa problemei pe o grilă de evaluare de la
foarte semnificativ, la semnificativ, la puţin semnificativ, la nesemnificativ.

49
b) tehnica utilizată – se fac analize cu privire la reprezentativitatea eşantionului, la
gradele de utilizare sau de insuficienţă ale instrumentelor.
c) rezultatele obţinute – analiza subliniază cât de complete sau incomplete sunt
rezultatele investigaţiei în raport cu obiectivele propuse.
d) interpretarea rezultatelor – analiza concludentei cercetării din punct de vedere al
rezultatelor teoretice (pe o scală de la teoretic la instructiv), sau al rezultatelor practice
(pe o scală a utilităţii, de la foarte utile la utile şi respectiv inutile).
Înainte de a încheia acest capitol, ne simţim datori să atragem atenţia asupra
unei dileme etice cu care, deseori, cercetarea sociologica îl supune pe investigator.
Dilemele etice se pot ivi acolo unde subiecţii cercetării sunt supuşi unor tehnici ce au
în vedere înşelarea de către cercetător, fie atunci când publicarea descoperirilor
cercetării ar putea avea influenţe dăunătoare asupra sentimentelor sau vieţii celor
studiaţi. La aceste probleme nu există o soluţie satisfăcătoare pe de-a-ntregul, dar toţi
cercetătorii trebuie să fie atenţi la dilemele care apar.

3.3. Strategii de cercetare.

D.Miller (1991) elaborează trei modele de cercetare sociologică în funcţie de natura
problemei, scopul cercetării, teoria ghid şi tehnicile adecvate:
a) Cercetarea fundamentală (pură) are ca obiectiv obţinerea de cunoştinţe noi şi
dezvoltarea teoriei. Metodologia sa are valoare generală .
b) Cercetarea aplicativă este orientată spre analiza problemelor sociale şi spre
determinarea de soluţii pentru rezolvare (contribuţie la fundamentarea
procesului decizional).
c) Cercetarea evaluativă constă în determinarea efectelor diferitelor acţiuni
întreprinse în societate (evaluarea de impact şi evaluarea normativă).
În ceea ce priveşte strategiile de cercetare socială, I.Mărginean (2000, 57-96)
distinge între strategii experimentale şi neexperimentale; strategii comparative şi
noncomparative; strategii cu o singură metodă sau cu mai multe metode; studii de caz
(monografii) sau ale fenomenelor de masă; longitudinale sau transversale; cu
interacţiunea cercetător-subiect (obtrusivă) şi fără interacţiune; interactivă (se
conferă un rol activ subiectului în definirea cercetării) şi noninteractivă. Clasificarea
strategiilor din perspectiva cuplului calitate – cantitate este cea mai controversată.
Deşi în cercetarea cantitativă se utilizează ca metodă observaţia externă iar ca tehnică
interviul structurat, în timp ce în cercetarea calitativă se face apel la observaţia

50
participativă, ca metodă, şi la interviul nestructurat, ca tehnică, I.Mărginean (2000)
consideră că nu trebuie admisă o “ruptură” între ele. “Nevoia de cunoaştere cât mai
adecvată a realităţii sociale ar trebui să conducă la combinarea celor două strategii…
Este de aşteptat ca unele cercetări să fie mai pronunţat calitative, iar altele mai
pronunţat cantitative, dar nu este de acceptat ca ele să fie exclusiv cantitative sau
exclusiv calitative, pentru că vor fi unilaterale.” (Mărginean, 2000, 61)
În ultimă instanţă, subliniază I.Mărginean, interdependenţa determinărilor
calitative şi a celor cantitative este mai mult evidentă pentru că, dacă studiile
calitative contribuie la evidenţierea naturii fenomenelor (rămânând însă la un nivel
descriptiv), studiile cantitative permit determinarea parametrilor specifici
manifestărilor fenomenelor (frecvenţa, probabilitate, intensitate).
Disputa cantitativ – calitativ în strategiile de cercetare transcede graniţa sociologiei :
cea mai mare opoziţie privind opţiunea bilaterală cantitativ – calitativ a cercetării vine
din partea analiştilor politici, antropologilor şi etnografilor. Opţiunea unilateralităţii în
favoarea calităţii în cercetare este determinată şi de costul demersului ştiinţific
(opţiunea cantitativă presupune un buget mare şi un personal numeros).
În concluzie, în funcţie de natura informaţiilor de care avem nevoie la un
moment dat, fie că sunt cantitative sau calitative, trebuie să optăm pentru modalităţi
adecvate de cercetare, atât pentru înţelegerea datelor, cât şi pentru analiza lor.

C A P I T O L U L II
Teorie. Teorii. Paradigme în sociologie.

1. Legi în sociologie.

Pe măsura ce ne îndepărtam de fizică, noţiunea de lege evoluează şi se

complică. Daca fizica foloseşte matematicile, apoi chimia se serveşte de rezultatele
acestora etc. Când ajungem la sociologie, constatăm că ea este obligată să se
folosească de rezultatele obţinute de toate celelalte ştiinţe precedente. Legile
evoluează şi îşi pierd rigurozitatea pe măsură ce obiectul lor este mai complicat.
Gaston Bouthoul (1959) într-o lucrare consacrată noţiunii de lege, subliniază că
în ştiinţele socio-umane şi, în special, în sociologie, legile trec de la caracterul de
certitudine la acela de simple afirmaţii şi nu mai sunt altceva decât enunţarea

51
probabilităţilor. Coeficienţii de corelaţie pe care ele îi exprimă sunt din ce în ce mai
slabi. “Legea fizică este aproape absolută; în chimie legea pretinde mai multe condiţii
pentru a se aplica exact . Factorii de indeterminare cresc în biologie deoarece reacţiile
corpurilor vii sunt variabile. … Atunci când se abordează ştiinţele sociale se constată
că, la elementele de nedeterminare analoge celor din biologie se adaugă acelea care
rezultă din psihologia individuală.” (Bouthoul, 1959, 159-167)
Deşi sociologia se străduieşte să elimine ecuaţia personală a indivizilor
(încercând să “înece” reacţiile individuale în legea numerelor mari), în analiza legică
apar alţi factori de nedeterminare proprii vieţii sociale. În viaţa socială nimic nu este
absolut delimitat, nici definit. Diferitele grupuri sociale sunt incluse unele în altele
(familie, naţiune, rasă) şi interferează unele cu celelalte. În plus, la nivel societal, din
enorma cantitate de acţiuni, unele fapte fortuite pot deveni generatoare de evenimente
istorice sau de instituţii noi (invenţiile lui Pasteur au revoluţionat structura
demografică a popoarelor; acelea ale lui Ampère sau Edison aşezarea lor economică,
etc.). Bouthoul (1959, 159-167) considera că legile sociologice sunt cel puţin de patru
tipuri:

1.Legi istorice.
În forma cea mai simplă, legea istorică constă în a indica succesiunea necesară
a evenimentelor istorice, desfăşurare care poate fi concepută sub trei aspecte:
a) Sub forma cea mai simplă, legea istorică este formulată ca o lege de succesiune
unilaterală: “se consideră că unui fenomen dat trebuie să-i urmeze altul, de asemenea
determinat, ca urmare a unui principiu de consecinţă” şi care are un fel de cauzalitate
predeterminată (de exemplu, timp de secole, toţi istoricii au repetat “bunăstarea şi
bogăţia provoacă decadenţa statelor”).
b) Formularea legii istorice ca pe un ciclu. În acest sens, Platon concepe viaţa cetăţilor
greceşti ca o repetare a ciclului “aristocraţie, democraţie, tiranie”. Un ciclu analog
este acela al decadenţei necesare a claselor conducătoare propus de In Khaldoun.
c) Formularea legii istorice ca profetică, constă în a explica evenimentele istorice
printr-o idee directoare care le integrează într-o desfăşurare inevitabilă. Însăşi Legea
celor trei stări, aşa cum a fost concepută de A.Comte, constituie un exemplu în acest
sens: este vorba de o lege de dezvoltare necesară, ceea ce înseamnă că faptele nu se
pot desfăşura altfel. În consecinţă, este vorba de prefigurarea prin anticipare a unei

52
evoluţii istorice viitoare sau de o încercare de a integra într-o explicaţie unică,
evenimentele petrecute.

2. Legi de corelaţie.
(a) Legea, spune Bouthoul, poate fi concepută sub formă de corelaţie unilaterală:
peste tot unde constatăm fenomenul A va exista în mod necesar şi fenomenul B.
Domeniul de predilecţie al acestui tip de legi sociologice este demografia (de
exemplu, atunci când este vorba despre indicele de probabilitate de supravieţuire a
unei generaţii, de repartizarea pe sexe sau despre indicele de reproducţie).
Fiecare dintre aceşti indici corespunde enunţării unei corelaţii. Dacă spunem că se
nasc 150 de fete la 100 de băieţi, aceasta înseamnă că oriunde se vor naşte 100 de
băieţi în aceeaşi perioadă de timp se vor naşte şi numărul indicat de fete.
(b) Legea poate fi concepută ca fiind consecinţa necesară a punerii în legătură a unui
anumit număr de cauze sau de factori (cum este cazul legii proporţiilor definite din
chimie: ”două substanţe puse în prezenta, se vor combina imediat în proporţii diferite
pentru a crea a treia substanţă cu proprietăţi noi”). Faptele sociale nu sunt la fel de
simple: prin dinamica şi varietatea lor, ele sunt greu de stabilit şi, mai ales, de
numărat. De aceea , o parte a analiştilor consideră că în sociologie se poate vorbi doar
de legi tendenţiale, deşi, în această disciplină, constatarea existenţei unei tendinţe nu
este decât primul termen al unei întrebări. Următoarele se referă la generalitatea şi
intensitatea tendinţei.
Daca ne referim la o credinţă, ea va fi fanatică sau moderată?
Pe de o parte, plecând de la faptul incontestabil că instinctul sexual exista la toţi
oamenii se poate demonstra că sub influenţa unor factori (precum credinţele
religioase, modelele culturale, cunoştinţele ştiinţifice, etc.) acest instinct şi instituţiile
ce derivă din el, comportă manifestări diverse. Aceste consideraţii arată complexitatea
şi elasticitatea noţiunii de lege tendenţială atunci când se doreşte aplicarea ei în
domeniul social.
(c) Legea se structurează prin “compunerea forţelor sociale”. Se întâmplă foarte rar
ca, în sociologie, să ne găsim în prezenţa unor factori izolaţi şi în stare pură. Aproape
întotdeauna intervin alte “elemente reziduale” (rămăşiţe, influenţe) şi factori locali
(mai mult sau mai puţin susceptibili de a fi diferenţiaţi sau care au acţiune
intermitentă). De aceea, considera Bouthoul că “analiza unei situaţii la un moment
dat nu este valabilă pentru viitor.”

53
3. Legi care exprima variaţii concomitente.
Simplificat, această lege poate fi enunţată: “fenomenul B se măreşte sau se
micşorează în proporţie directă sau inversă cu un fenomen A” (cu cât creşte volumul
unui grup social, cu atât scade securitatea afectivă a membrilor săi; cu cât e mai mare
gradul de raţionalizare a unei activităţi sociale, cu atât mai mare este eficienţa ei).
A.S.Mill face observaţia că legea de corelaţie se stabileşte nu numai între stările
simultane, dar şi între schimbările simultane ale acestor elemente. Aceste legi sunt
inseparabile de noţiunea de echilibru.
Bouthoul atrage atenţia în primul rând asupra faptului ca acest echilibru poate fi
simplu sau compus. El este foarte rar simplu pentru că, în realitate, se întâmplă foarte
rar ca doi factori să varieze fără să afecteze alţi factori.
În al doilea rând, Bouthoul susţine că, în realitate, variaţiile sunt cuprinse între
anumite limite determinate de structurile sociale. Dacă aceste variaţii depăşesc
limitele, atunci legea încetează de a mai fi exacta. “Dacă variaţia fenomenului A
devine exagerată şi aceasta exagerare durează mai mult timp, structura însăşi se va
schimba.”
Cu toate dificultăţile pe care le întâmpină, studiul experimental al variaţiilor
concomitente rămâne unul din principalele scopuri ale sociologiei, considera S.Mill şi
Durkheim. De asemenea, P.Sorokin este de părere că obiectul sociologiei este, înainte
de toate, studiul relaţiilor şi corelaţiilor între diversele clase de fenomene sociale.

4. Legile cauzale.
Acestea indică legătura generală dintre doua fenomene A si B, stabilind care dintre ele
este cauza şi care efectul (de exemplu, creşterea volumului populaţiei amplasate pe un
teritoriu dat determină o creştere a densităţii sociale pe teritoriul respectiv, ceea ce
reprezintă cauza adâncirii diviziunii sociale a muncii).
În aplicarea legilor cauzale în ştiinţele sociale (în special în sociologie şi
economie) trebuie ţinut seama de o caracteristică specifică, şi anume variabilitatea
mediului. Printre factorii acestei variabilităţi trebuie să se ţină seama de conştiinţa pe
care o au oamenii despre un fenomen şi de interpretarea pe care i-o dau. În materie de
sociologie se poate aplica aproape întotdeauna maxima lui Zenon ”Nu lucrurile sunt
acelea care ne afectează, ci părerea pe care ne-o facem despre ele”.

54
 Să dam un exemplu în acest sens. S-a demonstrat că efectele inflaţiei se produc
mult mai repede daca publicul a avut deja experienţa perturbaţiilor monetare, daca
este avertizat şi cunoaşte efectele. În unele cazuri s-a văzut că simpla anunţare a unei
inflaţii acţionează mai prompt asupra schimburilor cu străinătatea şi asupra valorii
monedei decât o inflaţie reală, dar asupra căreia se păstrează secretul. Să vorbim
acum despre caracteristicile legilor sociologice urmărind raţionamentul propus de G.
Bouthoul (1959, 159-167).
1. Ceea ce este propriu legilor în sociologie este faptul că ele sunt foarte rar
valabile în orice timp şi loc. Fiecare dintre corelaţiile sau relaţiile funcţionale pe care
ele le exprimă nu este exactă decât în anumite tipuri de societăţi, la anumite epoci sau
în anumite împrejurări. Acest fapt reprezintă caracterul istoric al legilor sociale.
2. O lege nu este exactă decât în anumite limite, chiar în cadrul unui grup social
şi la o epocă în care ea este valabilă. Limitele exactităţii legii sunt totodată cantitative
şi calitative. Acest lucru se referă la faptul că legea nu mai este valabilă dincolo de o
anumită cifră sau un anumit procentaj. Totodată, legea nu mai este valabilă atunci
când se găseşte în prezenţa unei intensităţi psihologice sau, dimpotrivă, a unei
deficienţe de inteligenţă ce depăşeşte media.
În acest sens, Malthus (1798/1992) afirma ca populaţia creste pe măsură ce cresc
mijloacele de subzistenţă şi prosperitatea. Această lege, care era exactă în secolul al
XVIII-lea, a fost infirmată în secolul al XX-lea prin evoluţia populaţiei în Europa şi
S.U.A. (unde natalitatea a scăzut pe măsură ce creştea nivelul de trai). Legea lui
Malthus îşi păstrează însă valabilitatea pentru Europa Orientală, Africa şi Asia.
Sarcina ştiinţelor sociale este pe de o parte, aceea de a descrie, analiza şi explica
relaţiile funcţionale ce există în societăţi, iar pe de alta parte, să caute uniformităţile
de coexistentă şi de variaţii, astfel încât să descopere legile care exprimă aceste
uniformităţi. Totodată, ele trebuie să precizeze care sunt grupurile şi tipurile sociale în
care aceste legi se plasează şi care sunt limitele cantitative şi calitative în care fiecare
dintre aceste legi rămâne valabilă.
3. Legile din sociologie sunt mai puţin generale şi mai puţin riguroase, faţă de
legile din celelalte ştiinţe sociale, datorita complexităţii obiectului de studiu al acestei
discipline. Ceea ce caracterizează noţiunea de lege în sociologie este durata limitată
în timp şi spaţiu în raport de număr, durată psihologică, structuri mentale şi instituţii.
Simplificând, în sociologie nu pot să existe decât legi parţiale şi aproape niciodată legi
absolut generale. Prin prezentarea teoriilor sociologice care pretind să explice toată

55
viaţa socială şi toată istoria printr-un grup de legi funcţionale, sociologia sfârşeşte prin
a-şi atrage critici.
Discreditarea de care suferă sociologia este explicată de Bouthoul prin
comiterea a două greşeli fundamentale : o generalizare abuzivă ce produce teorii
unilaterale şi, în al doilea rând, asimilarea legilor sociologice cu legile fizice care (ele
singure!) sunt valabile în orice timp şi în orice loc. În concluzie, oricine propune o
lege în sociologie, trebuie să răspundă cu precizie întrebărilor: “Unde?”, “Când?”,
“În ce condiţii?”.
Totodată, în sociologie, o lege nu este valabilă decât într-o structură
determinată. “Transportată” în altă structură (mediu material şi mental), legea devine
falsă. Vorbim de falsitatea legii şi atunci când, în cadrul aceluiaşi grup, structurile
interne se modifică. În concluzie, în sociologie, determinarea legilor trebuie să meargă
în paralel cu determinarea tipurilor de structuri. “Schimbarea condiţiilor sau a
structurilor poate modifica profund enunţul iniţial al legii, poate conduce chiar la
înlocuirea acesteia cu o alta lege, dar, de regulă, face posibilă formularea unor legi
subordonate celei iniţiale, în sensul că exprimă aceleaşi relaţii ca şi legea iniţială, dar
precizează foarte restrictiv condiţiile de spaţiu şi timp ale valabilităţii acesteia. În
acest caz, putem vorbi despre legităţi sociologice”. (I.Ungureanu, 1993, Dicţionar de
sociologie, 328-329)
Preluăm exemplul dat de I.Ungureanu. Fie enunţul “integrarea socială a
indivizilor într-o colectivitate socială omogenă este mai rapidă decât integrarea lor
într-o colectivitate eterogenă”. Acest enunţ poate fi considerat o legitate în raport cu o
lege sociologică ce stabileşte că integrarea sociala determina înlocuirea
antagonismelor cu un sistem de diferenţieri sociale într-o colectivitate. Facem
menţiunea ca legităţile sociologice au altă semnificaţie decât conceptul de legitate
(care desemnează caracterul legic al realităţii sociale, însuşirea obiectelor,
fenomenelor şi proceselor sociale de a se desfăşura în conformitate cu anumite legi).
Definind legile sociologice ca propoziţii sau enunţuri fundamentale şi general-
universale ale sociologiei, I.Ungureanu (1993, Dicţionar de sociologie, 326)
consideră că un enunţ este lege sociologică dacă satisface următoarele condiţii:
a) Enunţul este fundamental sau important “atât în sensul că exprima relaţii, tendinţe,
mecanisme definitorii pentru structura şi funcţionarea sistemului social, cât şi în
sensul că este acceptat cel puţin de majoritatea cercetărilor din domeniul sociologiei”.

56
b) Enunţul este fundamentat atât din punct de vedere teoretic (adică este integrat într-
o structură explicativă determinată) cât şi din punct de vedere empiric (adică e
formulat în limbajul observabilităţii empirice, de preferinţă cantitativă).
c) Enunţul are o generalitate strictă, adică include un cuantificator general de forma
“pentru fiecare x avem y” sau “măcar o generalitate universală sau nelimitată ce
presupune că prezenţa obiectelor despre care se vorbeşte în enunţul respectiv nu este
limitată la o anumită arie geografică sau la un moment determinat; cu alte cuvinte,
generalitatea să fie deschisă pentru întreagă clasă de obiecte la care se referă enunţul”.
d) Enunţul are capacitate predictivă, ca urmare a generalităţii sale universale. Aceasta
înseamnă că enunţul “poate garanta producerea cu necesitate a unui eveniment dacă
sunt prezente condiţiile necesare pentru producerea acestuia, aşa cum sunt ele
precizate în lege”.
e) Enunţul este specific, adică presupune relaţii stabilite între termenii omogeni, din
acelaşi ordin sau din acelaşi domeniu. Totodată, “condiţia specificităţii legii
sociologice presupune că cercetarea acestora se va face întotdeauna pornindu-se de
la observarea ansamblului social spre analiza părţilor lui, acestea din urma fiind
definite numai în termenii celui dintâi” (I.Ungureanu). Cu alte cuvinte, faptele sociale
vor fi întotdeauna definite ca fapte sociale totale sau colective, în conformitate cu
principiul integralismului sociologic, unanim admis în sociologie.
Legile sociologiei sunt, consideră I.Ungureanu, aproximări obţinute prin
cunoaşterea ştiinţifică a legilor sociale pentru că, pe de o parte, legile sociologice
reflectă numai anumite aspecte ale legilor sociale, iar pe de altă parte, legile
sociologice sunt supuse unui permanent proces de perfecţionare. Această ultimă
caracteristică are o pregnanţă mai mare în cazul legilor sociologice (decât în cazul
perfecţionării celorlalte legi din ştiinţele sociale) pentru că ele se manifestă
întotdeauna prin intermediul acţiunii subiective a oamenilor.
Plecând de la această caracteristică, I.Mihu (1973) considera legile sociologice
doar legi medii, adică legi de formă statistic-probabilistă sau legi statistice.
I.Ungureanu îl contrazice însă pe A.Mihu considerând că legile sociologice nu pot fi
reduse la legi statistice pentru că, pe de o parte, legile sociologice nu pot fi infirmate
sau confirmate doar prin simpla lor verificare empirică (ca în cazul legilor statistice),
iar pe de altă parte, multe legi sociologice nu sunt formulate pe baze statistice.
(I.Ungureanu, 1993, Dicţionar de sociologie, 327)

57
De exemplu, legea scăderii tendenţiale a ratei profiturilor, formulată de K.Marx, nu
poate fi infirmată prin simpla ei verificare empirică, fără raportare la structura
enunţului teoretic în care a fost ea formulată.
Legea sociologica are valabilitate în spaţii şi perioade limitate, este o descindere
firească din demersul spre nomotetic al sociologului şi trebuie să reflecte grade de
probabilitate în producerea şi reproducerea unor fapte sociale. Fluctuaţiile
regularităţilor sociale se regăsesc, uneori, în probabilităţi mici, de unde şi reţinerile
sociologilor în formularea de legi.
Încheiem capitolul dedicat legilor în sociologie citându-l pe I.Ungureanu: “Prin
numărul şi valoarea ştiinţifică, legile sociologice au adesea un statut mai incert decât
celelalte legi ale ştiinţei, dar asta nu înseamnă că sociologia nu este sau nu ar trebui
să-şi propună să devină o ştiinţă nomologică (care elaborează explicaţii bazate pe
formularea de legi – n.n.)” (Ungureanu, 1993, Dicţionar de sociologie, 328)

2. Sociologism si hiperspiritualism. Fapt social. Morfologie socială.

Fapt social total. Efecte perverse

2.1. Sociologism şi hiperspiritualism. Fapt social.

Contribuţii şi limite ale Şcolii durkheimiste.

“Este fapt social orice fel de a face, fixat sau nu, capabil să exercite asupra individului
o constrângere exterioară; sau în plus, care este general pe întreg cuprinsul unei
societăţi date, având totuşi o existentă proprie, independentă de manifestările sale
individuale” (Durkheim, 1924, 54). Este definiţia dată faptului social de catre
E.Durkheim în 1895 în lucrarea sa “Les regles de la methode sociologique” (ediţii
româneşti, 1924, 1974 si 2002)
În “Regulile metodei sociologice” Durkheim formulează tezele fundamentale
ale doctrinei sale sociologice referitoare la locul şi rolul asociaţiei în geneza vieţii
sociale, solidaritatea mecanică şi solidaritatea organică în viaţa socială precum şi
tezele referitoare la “genuri” şi “specii” sociale.
“Societatea este produsul asocierii indivizilor”, considera Durkheim. Ea nu
reprezintă o simplă sumă de indivizi, ci un sistem care este, în fond, o realitate nouă,
specifică, cu însuşiri distincte, cu mod propriu de existenţă şi cu legi specifice. Prin
acţiunea “forţelor sui generis” pe care le dezvoltă asocierea indivizilor se produce o

58
sinteză care nu mai este opera unuia sau altuia dintre participanţi, ci este opera
“totului”. În acest sens, Durkheim ajunge la concluzia ca “societatea este exterioară
indivizilor din care s-a format”. Fiecare participant la viaţa socială conţine o parte din
ea, dar societatea nu este, în întregime, nici unul. Şi atunci, spune Durkheim,
explicarea fenomenului social nu poate fi căutată decât în agregatul constituit şi nu în
natură şi psihologia indivizilor din care s-a format.
“Rămâne deci a explica fenomenele care se produc în tot prin proprietăţile
caracteristice ale totului, complexul prin complex, faptele sociale prin societate,
faptele vitale şi mentale prin combinaţiile sui generis din care ele rezultă.” (Durkheim,
2002). “Gruparea părţilor în tot” nu are loc brusc, printr-un miracol, ci – considera
Durkheim – procesul se realizează “printr-o infinită serie de intermediari, între starea
de izolare pură şi starea de asociaţie caracterizată”. Asociaţia odată apărută, devine
generatoare de fenomene noi, care nu mai derivă direct din natura elementelor
asociaţiei. Rezultatele asociaţiei, şi, în primul rând, reprezentările colective, devin
parţial autonome, având o viaţa proprie ce se manifestă prin capacitatea de asociere şi
de constituire de sinteze noi, pe baza afinităţilor dintre ele şi nu în funcţie de starea
mediului în care se afla. Astfel, referindu-se la natura realităţii ce ia naştere din
asocierea indivizilor, Durkheim susţine că “dacă se cheamă spiritualitate
proprietatea distinctivă a vieţii reprezentative la individ, va trebui să se spună despre
viaţa socială ca ea se defineşte prin hiperspiritualitate.”
În plan teoretic, Durkheim afirma specificitatea şi autonomia realităţii sociale a
societaţii, primatul şi superioritatea sa faţă de indivizii care o formează. Potrivit
acestei doctrine, societatea este o realitate sui generis, de natura psihosocială, a cărei
sursă şi esenţă constă în fenomenele de interacţiune socială.
Sub aspect metodologic, sociologismul afirmă principiul necesităţii abordării
obiective a fenomenelor sociale, formulând cerinţa ca analiza cauzala şi explicaţia în
ştiinţa despre societate să rezide în mod esenţial din stabilirea corelaţiei fenomenelor
studiate cu condiţiile sociale.
Durkheim îşi pune următoarea problema: “ce natură are socialul, care este esenţa
realităţii sociale?” Şi tot el răspunde : “originea primară a oricărui proces social de
o oarecare însemnătate trebuie să fie căutată in constituţia mediului social intern.”
La întrebarea “Care sunt elementele constitutive ale mediului social?”,
Durkheim dă un răspuns nesatisfăcător pentru explicaţia ştiinţifică a fenomenelor
sociale. Mediul social este format din lucrurile, persoanele, obiectele materiale

59
incorporate în societate, la care sunt adăugate produsele activităţii sociale anterioare,
cum sunt dreptul constituit, obiceiurile şi moravurile stabilite, monumentele literare şi
artistice … Dar nu lucrurile, obiectele materiale pot fi motorul dezvoltării societăţii
omeneşti.
Proprietăţile fundamentale ale mediului social, care determină în ultimă instanţă
evoluţia sociala, sunt:
a) numărul sau volumul unităţilor sociale;
b) gradul de concentrare al masei, sau ceea ce Durkheim a numit “densitatea
dinamică” a societăţii, respectiv numărul de indivizi care sunt în relaţii prin
intermediul cărora îşi fac servicii sau concurenta. Ulterior, Durkheim îi da o
altă definiţie şi anume, “relaţiile materiale pe baza cărora indivizii trăiesc o
viaţă comună.” (Durkheim, 1924, 132-134)
Limitele doctrinei lui Durkheim constau în desconsiderarea factorului uman ca
fiind factorul ultim şi obiectiv al dezvoltării societăţii. El nu admite ideea că
evenimentele actuale sunt determinate de cele precedente, din motivul ca o fază
trecută nu poate sa predetermine una care urmează. Stările antecedente care reprezintă
progrese autentice, pot constitui un punct de plecare, dar nu pot explica mobilul care
împinge progresul social înainte, considera Durkheim. Explicaţia existenţei unor
societăţi diferite o găseşte în existenţă unor condiţii concomitente variate.
Concepţia durkheimista despre modul în care se constituie societatea are un
caracter pur mecanicist. În acest sens, termeni echivoci şi vagi ca “ forţe sui generis”,
pe care le dezvoltă asocierea, sau “variaţiile volumului şi densităţii societăţii, care au
loc prin forţa lucrurilor” ori ca urmare a unui fel de “uzură naturală”, nu sunt în
măsură să lămurească natura autentică, profundă a determinismului social şi natura
proceselor sociale. De aceea, Durkheim n-a reuşit să descifreze esenţa legităţii
obiective a procesului social. (Cuviller, 1936, 67)
Pentru Durkheim, factorul economic nu are a răspunde decât la satisfacerea unei
nevoi fizice şi nicidecum sociale. De aceea, factorul economic este mai mult
“organic” (deci individual) decât social.
Considerând produsele economice ca realităţi “exterioare, obiective, aproape fizice”,
el a considerat că economicul (în sensul de relaţii economice) este imobil, static şi de
aceea el nu poate fi cauza dezvoltării sociale. Această atitudine l-a dus la
desconsiderarea factorului economic în general, la afirmarea primordialitătii

60
factorului religios asupra celui economic, ca şi la considerarea vieţii sociale ca fiind
“esenţial făcută din reprezentări”.
După Durkheim, ideea că lupta de clasă este un element esenţial la remedierea
“relelor sociale” şi motorul “dezvoltării societăţilor scindate în clase antagoniste” este
falsă. În concepţia sa, “problema socială” nu este o problema ce ţine de domeniul
economic, ci este o problemă de consens, de cristalizare a unor idei, sentimente şi
voinţe colective, care reprezintă condiţia fundamentală a coeziunii şi stabilităţii
sociale. Aceasta presupune eforturi îndreptate spre armonizarea intereselor, atenuarea
conflictelor, menţinerea şi consolidarea echilibrului şi armoniei sociale şi realizarea
unei societăţi “vindecate de rele.”
Întreaga chestiune referitoare la soluţionarea raportului “individualism-socialism”,
generată de “anomia parţială a societăţii moderne” ţine de o mai buna organizare a
societăţii date, nu de schimbarea statutului proprietăţii şi nu presupune trecerea de la
un regim social şi economic la altul, fundamental deosebit.
Durkheim aprecia că pentru a putea determina ştiinţific specificitatea
fenomenelor şi a vieţii sociale este necesară stabilirea prealabilă a caracteristicilor
generale ale fenomenelor sociale, prin care acestea pot fi deosebite de toate celelalte
fenomene ale realităţii. În acest sens, el a susţinut că faptele sociale trebuie
considerate ca lucruri; şi că, fiind exterior individului, faptul social exercită asupra
acestuia o influienţă constrângătoare.
Definiţia dată de Durkheim faptelor sociale exprimă, după părerea lui, doar acele
caracteristici ale fenomenelor sociale care pot fi nemijlocit observate şi care servesc
drept punct de plecare în cercetare. Este vorba, după propria lui expresie, de o
“definiţie iniţială”, dată cu scop metodologic. (Durkheim, 1924,45)
Durkheim apreciază că nu tot ce se petrece în societate este şi social. Faptele
sociale reprezintă “… o ordine de fapte care înfăţişează caractere foarte speciale: ele
constau în feluri de a lucra, de a gândi şi de a simţi, exterioare individului şi care sunt
înzestrate cu o putere de constrângere, în virtutea căreia se impun lui” (Durkheim,
1924, 49). Din această ordine de fapte fac parte:
- normele juridice şi morale;
- dogmele şi riturile religioase;
- obiceiurile, regulile bunei creşteri (eticheta) sau convenţiile “civilităţii”;
- limbajul;
- sistemele economice, financiare, de educaţie;

61
 - curentele sociale care n-au ca izvor nici-o constiinta individuala.
În ceea ce priveşte fundamentul fenomenelor sociale, Durkheim susţine că societatea
este, prin natura ei, o realitate sui generis, distinctă de realităţile individuale.
(Durkheim, 1924, 99)
Faptele sociale se deosebesc de cele psihice, “ele au un alt substrat, nu
evoluează în acelaşi mediu, nu depind de aceleaşi condiţii…” (Durkheim, 1924, 38).
Neavând ca fundament indivizii, faptele sociale nu pot avea la baza decât societatea
(fie cea politică în întregul ei, fie vreunul din grupurile parţiale: confesiuni religioase,
şcoli politice, literare, corporaţii profesionale.). Ele sunt produsul vieţii comune, şi
anume produsul acţiunilor şi reacţiunilor dintre conştiinţele individuale şi exercită o
putere de constrângere asupra membrilor societăţii, iar aceasta însuşire a lor se poate
manifesta în două moduri: prin sancţionarea nerespectării fenomenelor sociale sau
prin rezistenţa ce o opun acţiunilor individuale îndreptate împotriva lor.
Durkheim n-a considerat niciodată că prin constrângere socială se poate defini
esenţa socialului, ci a privit-o ca pe un factor distinctiv al fenomenelor sociale, ca pe
un semn exterior al lor. El n-a văzut niciodată în constrângerea socială un produs
artificial, rezultat al unor convenţii, ci un rezultat necesar al realităţii sociale.
Necesitatea socială se deosebeşte de necesitatea din natură, prin aceea că ea este o
constrângere mai mult morală, datorită mai ales prestigiului cu care sunt investite
anumite reprezentări sociale. Pe această bază, în societate, spre deosebire de natură,
există loc pentru o anumită libertate individuală, pentru acţiunea umană. Pentru a
înţelege modul în care Durkheim a clasificat faptele sociale, având drept criteriu
funcţiile acestora în societate, este important să analizăm tema structuralităţii
socialului în concepţia sa.
Două sunt conceptele fundamentale durkheimiste: a) solidaritatea mecanică şi b)
solidaritatea organică.
a) Durkheim concepe solidaritatea mecanică ca pe o solidaritate prin
asemănare, în care indivizii sunt asemănători, adică sunt stăpâniţi de aceleaşi
sentimente, aderă la acelaşi sistem de valori, voinţele lor sunt concordante şi nu
opuse. Predominanta acestor tipuri de relaţii între membrii unor societăţi este
caracteristică pentru societăţile arhaice sau primitive cum ar fi clanurile sau triburile.
b) Opusa solidarităţii mecanice, este solidaritatea organică, prin care se
realizează coeziunea socială, ca urmare a faptului că indivizii nu mai sunt
asemănători, ci diferiţi, şi tocmai pentru că sunt diferiţi se poate realiza coerenţa

62
socială. Acest tip de solidaritate este caracteristic şi predomină în societăţile evoluate.
Aceste două tipuri de relaţii sociale corespund unor forme de organizare socială aflate
la antipod: în unele, conştiinţa colectivă este extinsă şi îşi exercită cu intensitate egală
influenţa asupra întregului “corp social”, în timp ce în celelalte sfera conştiinţei
colective se restrânge, fără a se anula, lăsând loc manifestărilor şi iniţiativelor
individuale. Conceptelor de solidaritate mecanică şi organică le corespunde, în
concepţia lui Durkheim despre structura socialului, opoziţia dintre societăţile simple
sau fragmentare (1) şi cele în care a apărut diviziunea socială a muncii (2).
(1) O societate segmentară este un agregat care nu cuprinde un agregat mai
elementar, ci care se desface numaidecât în indivizi. Indivizii nu formează înăuntrul
grupului total grupuri speciale şi deosebite de cel precedent: ele sunt juxtapuse în chip
mecanic. “Se înţelege că n-ar putea să existe o societate mai simplă; este
protoplasma regnului social, şi prin urmare, baza naturală a oricărei clasificări.”
(Durkheim, 1924, 109)
(2) În societăţile bazate pe diviziunea socială a muncii apariţia şi diversificarea
ocupaţiilor, înmulţirea şi specializarea activităţilor sunt consecinţa dezintegrării
solidarităţii mecanice şi structurii segmentare a societăţilor arhaice.
Durkheim elaborează o clasificare a fenomenelor sociale în genuri şi specii, după
“gradul lor de complexitate”.
Obstinaţia lui Durkheim: aceea de a determina natura unei societăţi fără a se avea în
vedere procesul istoric al apariţiei şi dezvoltării ei şi fără a se lua în considerare, mai
ales, etapele istorice ale dezvoltării vieţii economice a societăţii respective.
Durkheim construieşte o tipologie a faptelor sociale după funcţiile lor în
societate. Nevoia de a deosebi normalul de anormal în viata socială rezultă din
“sublimarea practicii” şi din nevoia de a se preciza “fiziologia” şi “patologia” socială,
fiindcă la baza acţiunii de reorganizare socială trebuie să stea, consideră Durkheim,
studiul obiectiv, ştiinţific al societăţii, care nu poate exclude fundamentarea obiectivă
a ceea ce este apreciat ca nenormal în viaţa socială şi trebuie, în consecinţă,
îndepărtat. Sfera atât de largă a vieţii sociale înglobează un număr mare de fapte,
fenomene şi procese sociale, cu roluri diferite în viaţa colectivităţii, care pot fi grupate
astfel:
1) fenomene sociale normale, îndeplinind funcţii pozitive în viaţa socială;
2) fenomene sociale care reprezintă rămăşiţe ale vechilor organizări sociale, nu
aduc nici un folos societăţii actuale, dar nici nu exercită o influenţă negativă;

63
 3) fenomene sociale anormale, a căror prezenţă şi manifestare se resimte
negativ în buna funcţionare a organismului social.
Care este criteriul obiectiv în baza căruia putem aprecia un fapt social ca fiind normal
sau anormal? “Pentru ca sociologia să fie cu adevărat o ştiinţă a lucrurilor trebuie ca
generalitatea fenomenelor să fie luată drept criteriu al normalităţii lor”. (Durkheim,
1924, 102)
Durkheim consideră normal un fenomen care este cel mai frecvent într-o
societate dată, la o etapă dată a dezvoltării sale. Pe acest temei, definea un fenomen
social normal: “Un fapt social este normal pentru un tip social dat, considerat într-o
fază determinată a dezvoltării sale, când el se produce în “mijlocia” societăţilor din
această speţă, privite în faza corespunzătoare a evoluţiei lor.” (Durkheim, 1924, 103)
Normalitatea unui fenomen social este dată, deci, de concordanţa acestuia cu
condiţiile sociale care au făcut posibilă şi necesară apariţia sa.
Finalitatea tipologiei sale asupra normalului şi patologicului în viaţa socială este
mai degrabă ideologică: în faţa manifestării unor fenomene sociale patologice
specifice societăţii în care trăia (greve, şomaj, alcoolism, criminalitate), Durkheim şi-a
păstrat încrederea în capacitatea ştiinţei sociale de a reforma ordinea morală a lumii.
Rezumăm întreaga teorie durkheimiană, cu privire la faptul social, spunând că faptul
social este exterior individului, are caracter coercitiv şi este general. Este exterior
individului în sensul că nu e nici de natura organică (biologică) şi nici individual (ceea
ce l-ar plasa în perimetrul psihologiei).
Forţa coercitivă a faptului social nu suprimă libertatea individuala, ci ea
“acţionează precum aerul: individul nu o simte decât atunci când el se mişcă
împotriva ei, adică atunci când încalcă normele sociale” (Dicţionar de sociologie,
1993, 247). Faptul social are generalitate nu pentru că el este social, ci pentru ca e
supraindividual şi coercitiv.
Ce anume îşi mai păstrează astăzi valabilitatea din doctrina durkheimiană?
Ce critici i s-au adus?
Din ansamblul concepţiei lui Durkheim enumerăm câteva teze care îşi mai păstrează
valabilitatea (apud I. Ungureanu, 1985, 42-48):
1) Credinţa că realitatea socială are caracteristici proprii, specifice, pe baza
cărora se distinge de celelalte “regimuri” ale realităţii (în legătură cu aceasta,
pledoaria împotriva teoriilor sociologice organiciste – a lui H. Spencer – ca şi
împotriva teoriilor psihologiste în sociologie, a reprezentat un moment pozitiv

64
 în disputele teoretice ale epocii şi a favorizat canalizarea eforturilor în direcţia
afirmării sociologiei ca ştiinţă autonomă);
2) Recunoaşterea existenţei socialului ca o realitate specifică structurată, care nu
poate fi readusă la elementele sale constitutive;
3) Afirmarea obiectualităţii socialului şi a necesităţii apropierii de realitatea
socială pe calea observării şi cercetării sistematice, directe;
4) Ideea necesităţii şi valorii cercetării directe a realităţii sociale, care îşi menţine
pe deplin valabilitatea şi în zilele noastre;
5) Recunoaşterea existenţei unui determinism social specific, imanent, într-o
perioadă în care aceste teze erau respinse sub focul multiplelor teorii filosofice
iraţionaliste.
Toate aceste orientări şi tendinţe iraţionaliste din gândirea durkheimistă sunt
alterate de modalitatea de soluţionare a problemei fundamentale a sociologiei, aceea a
raportului dintre existenţa socială şi conştiinţa socială. Considerând că societatea este
o realitate sui generis, dar de natură psihică, şi că faptele sociale nu sunt altceva decât
“cristalizări”, produse ale conştiinţei colective, Durkheim a alunecat pe calea
soluţionării idealiste a acestei probleme, ceea ce a făcut ca tezele sale despre
caracterul obiectiv al faptelor sociale să reprezinte rezolvarea idealistă a acesteia.
Durkheim a rămas pe poziţia că realitatea socială constă dintr-o simplă coexistenţă şi
succesiune de lucruri. Aici îşi are originea mecanicismul concepţiei sale asupra
determinismului social.
Neajungând să opereze o distincţie clară, consecvent ştiinţifică între logic şi
istoric (ontologic) şi punând accentul pe caracterul de “fapt social” al proceselor
sociale, Durkheim a insistat asupra aspectelor de discontinuitate ale realităţii sociale,
neînţelegând că discontinuitatea este de fapt unul din momentele continuităţii. El n-a
sesizat că realitatea socială este un proces complex, că “faptele sociale” reprezintă
momentele, punctele nodale, stările sale calitativ distincte. În aceste condiţii, este
explicabil de ce Durkheim nu a adâncit analiza conexiunii şi interdependenţelor
sociale.
Neînţelegând că factorul economic este fundamental în orice sistem social şi
nesesizând locul şi rolul acestuia în constituirea, structurarea şi dezvoltarea societăţii,
Durkheim nu a putut să dea o explicaţie cu adevărat ştiinţifică vieţii sociale.

65
2.2. Morfologie socială

Provenind din (grec.) morphe = formă, şi logos = ştiinţă, morfologia socială este
definită astăzi ca reprezentând totalitatea structurilor demografice, construite şi de
mediul natural, care condiţionează desfăşurarea vieţii sociale şi/sau încorporează
consecinţele acesteia. Morfologia socială desemnează pe de o parte un capitol sau o
parte a sociologiei cu un anumit obiect de studiu şi, pe de altă parte, o perspectivă de
abordare a fenomenelor sociale.
În concepţia lui E.Durkheim (Regulile metodei sociologice, 1895), faptele de
morfologie socială sunt “substratul vieţii sociale”, moduri de a fi, cristalizări ale unor
moduri de acţiune.
Durkheim înţelege prin morfologie socială noţiunea de mediu social în care
include mai multe elemente ale vieţii sociale: populaţia şi distribuţia ei teritorială,
obiectele materiale (produse ale activităţii umane încorporate la viaţa socială) şi, în al
treilea rând, produsele socio-culturale (obiceiurile, moravurile, dreptul, normele
sociale şi morale) şi instituţiile sociale. El opune faptelor de morfologie socială (ca
moduri de acţiune), fenomenele de “fiziologie socială” (ca moduri de a face), acestea
din urmă reprezentând tipuri de activităţi educaţionale, lingvistice, religioase, etc.
Faptele de morfologie sociala sunt, în concepţia lui Durkheim, componenta esenţială a
“mediului social intern”, alături de structurile de tip normativ (dreptul, moravurile
etc.).
Principalele proprietăţi prin care mediul social intern influenţează procesele
sociale sunt “volumul societăţii“ (numărul unităţilor sociale), “densitatea dinamică”
(ansamblul relaţiilor morale) şi “densitatea materială” (locuitori pe unitatea de
suprafaţă, dezvoltarea mijloacelor de transmisie). Studiul populaţiei ca element al
vieţii sociale este foarte uşor de cuantificat, facilitând dezvoltarea sociologiei ca o
ştiinţă cantitativă. Studiul populaţiei e important în primul rând deoarece schimbările
cantitative în materie de populaţie atrag schimbări calitative ale vietii sociale.
Acţionează prin intermediul diversificării relaţiilor sociale, în sensul că modificările
în densitate a populaţiei aduc modificări în “densitatea socială” a populaţiei.
Densitatea demografică şi densitatea socială sunt două concepte diferite.
Densitatea socială este înţeleasă ca intensitatea şi diversitatea relaţiilor sociale dintre
oamenii din diferite grupări şi unităţi sociale, intensitatea comunicărilor materiale şi
simbolice dintre aceştia. Relaţia dintre densitatea demografică şi densitatea socială

66
poate fi de concordantă (schimbări direct proporţionale) sau dimpotrivă. În oraş,
densitatea demografică este foarte mare, elementul cel mai izbitor fiind proximitatea
fizică a oamenilor, dar din punctul de vedere al densităţii sociale oraşul este inferior
satului mai ales în privinţa relaţiilor de vecinătate, care slăbesc sau dispar în mediul
urban. Oraşul aduce cu sine o diversificare a relaţiilor sociale care devin relaţii
funcţionale. G.Gurvitch considera: “suprafaţa morfologică şi ecologică” drept
palierul cel mai vizibil al realităţii sociale.
Analizând modul de formare al structurilor de morfologie socială, Sandu
Dumitru propune ca modalităţi de constituire acumulările succesive ale efectelor unor
evenimente recurente de aceleaşi tip (naşteri şi decese pentru structura de vârstă,
construcţii şi demolări de locuinţe pentru fondul locativ, etc.) şi prin procese de
schimbare cu caracter nerepetitiv. Sunt caracterizate prin grad ridicat de inerţie şi de
complexitate (S.Dumitru, Dicţionar de sociologie, 1993, 373). În concluzie,
morfologia socială se prezintă ca un studiu al fenomenelor ca forme pe care le
îmbracă grupările umane (în care se cristalizează viaţa colectivă a oamenilor).
În tradiţia scolii durkheimiste sociologia se ocupă de grup ca fenomen
material. Exista distincţia între grupuri înglobante şi grupuri înglobate .
Universitatea ca grup, înglobează facultatea şi faţă de ea este un grup înglobant. În
sfera preocupărilor morfologiei sociale intră şi afinităţile dintre oamenii din grupuri,
precum şi factorii care generează o anumită grupare socială (limbă, religie, idealuri),
la fel ca şi legătura între progresele civilizaţiei umane şi apartenenţa un număr sau
altul de grupări sociale (prin perspectiva multiplicării factorilor mai sus amintiţi).
Morfologia sociala, în tradiţia şcolii durkheimiste, a consacrat ca domeniu principal
de studiu analiza populaţiei în raport cu diferite sisteme de organizare a comunităţilor
umane. Între demografie şi sociologie se stabileşte, din această cauză, o reciprocitate
de perspective, împrumuturi de metode şi tehnici de cercetare în domeniile: natalitate,
fecunditate (numărul de copii născuţi vii / femeie fertilă), nupţialitate, divorţialitate,
mortalitate. De exemplu, în explicarea natalităţii, demografii apelează din ce în ce mai
mult la ceea ce ei numesc modele social-culturale ale natalităţii.

2.3. Fapt social total.

Fapt social total - este un termen introdus de Marcel Mauss, unul din principalii
descendenţi ai lui Durkheim. M.Mauss înlocuieşte noţiunea durkheimista de fapt

67
social cu aceea de fapt social total, contribuind în felul acesta la abordarea ideii
specificităţii socialului. Faptele sociale au o caracteristica dubla care le distinge de
cele individuale. (M.Mauss, Essai sur le don), 1950)
În primul rând, faptul social ca fapt sociologic, este statistic şi numărabil,
implicând un număr de participanţi, o anumită frecvenţă a interacţiunilor şi constante
(repetabilităţi) în structură şi funcţionarea grupurilor.
În al doilea rând, faptul social este un fapt istoric : orice fapt social este un
moment al unei istorii, el este începutul uneia sau mai multor serii de fapte. Faptul
social implică în urma lui tradiţii, obiceiuri. Chiar şi faptele sociale cele mai noi
poartă amprenta trecutului. În plus, faptele sociale nu sunt doar lucruri, ele includ şi
faptele vieţii mentale şi morale, faptele sociale implică practici sociale, grupuri, idei şi
sentimente, atitudini ale oamenilor.
Trebuie sa înţelegem şi să percepem « Mişcarea întregului », considera
M.Mauss. Prin observaţie şi analiză, spune el, ştiinţa socială poate încerca să
descopere înlănţuiri reale, legături dinamice şi nu numai raporturi logice, lucruri
sociale în mişcare, mai mult decât lucruri fixe. Ea îşi impune acest lucru dacă înţelege
să prindă societatea în însăşi viaţa şi devenirea sa, în împrejurări şi conjuncturi care o
pun pe aceasta din urma în cauza, în totalitatea ei sau aproape în totalitatea ei…
Recunoaşterea fenomenelor sociale totale conduce la descoperirea unui « enorm
ansamblu de fapte unde se exprimă, deodată şi brusc, tot felul de instituţii » (Mauss,
1950, ed.II). Apare astfel un larg orizont, pe fondul căruia se desemnează principalele
fenomene sociale, relaţiile lor şi tendinţele respective. Demonstraţia pe care o
construieşte Mauss urmărind studiul formei şi cauzei schimbului (în special a darului
ca formă de schimb) conduce la următoarea concluzie : examenul fenomenelor sociale
totale, supuse unor noi forţe de transformare, permite accesul larg la manifestările
unei dinamici sociale, ea însăşi totală.
Pentru a demonstra valoarea operativă şi explicativă a demersului maussian,
G.Balandier (1955) efectuează o cercetare de teren, analizând în paralel doua societăţi
africane diferite, dar ambele confruntate cu situaţia colonială: cea Fang (Gabon şi
Camerun) şi cea Ba-Kongo (Congo-Brazzaville). Încercând să pună în evidenţă relaţia
dintre fenomenele sociale totale şi dinamica socială totală, Balandier analizează două
« instituţii » : bilaba a populatiei Fang şi malaki a populaţiei Ba-Kongo. Amândouă
sunt de aceeaşi natură: ambele implică schimb de daruri (schimb voluntar-obligatoriu,
după denumirea dată de Mauss), ambele presupun sfidare în dăruire. Ele cer un

68
consum masiv de bogăţii, pretind importante manifestaţii publice, creează sau întăresc
anumite raporturi sociale. Ambele au la baza aceeaşi dialectică ce constă în a converti
conflictul real sau potenţial în relaţii de cooperare şi de alianţă, prestigiul contestabil
în prestigiu recunoscut. « Un studiu static al unor astfel de instituţii », considera
Balandier, « le sărăceşte şi le falsifică ; un studiu dinamic le consideră ca revelatoare
a unei vieţi sociale în parte ascunse şi a unei deveniri sociale încă mascate ».
a) Balandier observa cum instituţiile bilaba şi malaki, prin comerţul prin schimb
în natură impune circulaţia avuţiilor şi, prin ele, crearea de noi alianţe. În această
optică devine de înţeles exigenţa unui contra-dar superior darului precedent : trebuie
ca ultimul beneficiar să rămână debitor, surplusul primit garantând durata ciclului de
prestaţii şi contraprestaţii.
b) Cu ocazia manifestărilor colective pe care le instaurează, bilaba şi malaki
asigură o adevarată punere în scenă a relaţiilor sociale fundamentale. Ele permit a
sesiza un sistem social jucat exprimat prin comportamente simbolice, dansuri
specifice, discursuri conforme unei convenţii semnificative etc.
Concluziile lui Balandier sunt următoarele :
Faptele descrise dezvăluie o stare a societăţii în care relaţiile economice sunt
foarte personalizate, iar averile sunt mai cu seama purtătoare de valori non-
economice. Obligaţia de a furniza o contraprestaţie superioară prestaţiei primite
reprezintă garanţia duratei ciclului de schimbare şi o exigentă care dă acestor
schimburi « o alură agonistică », bine subliniată de M.Mauss. De fapt, instituţia cu
multiplele ei funcţii şi semnificaţii, se bazează mai întâi pe acest război de avuţii. Se
creează astfel o ierarhie de provocări care tinde să corespundă în mod grosolan
ierarhiei de prestigii a gradelor de influenţă morală şi politică.
În raport cu condiţiile de existentă moderne, se poate constata funcţia de baza a
acestor instituţii, aceea de conversie a superiorităţii economice într-o superioritate
morală şi politică. Bogatul, care se găseşte într-o situaţie ambiguă şi periculoasă, se
transformă într-o persoană notabilă, respectată şi influentă : « Eu, Mbutu, marele sef
al Sangmelinei, dansez astăzi la micul Owona, sărac ca un câine, care nu va avea
nimic să-mi dea. Îl voi duce la mine legat şi-l voi pune printre servitorii mei. El va
trăi la mine mult mai bine decât aici… » (Balandier, 1955)
Bunurile acumulate sunt întrebuinţate la realizarea unor adevărate « investiţii
sociologice », iar profitul operaţiei se va exprima mai cu seamă în prestigiul obţinut,
în capacitatea de intervenţie mărită în afacerile publice şi private.

69
Plecând de la cele două exemple africane, Balandier demonstrează cum, numai prin
înţelegerea fenomenelor ca fenomene sociale totale pot fi puse în evidentă
dinamismele care sunt subordonate structurilor « oficiale », tendinţele evolutive care
se schiţează.
Complexitatea fenomenelor sociale totale, concluzionează Balandier, lasă
posibilitatea adaptării cadrului instituţional în funcţie de împrejurări, fie punerea în
relaţie economică şi animarea schimburilor, fie lărgirea de alianţe, fie voinţa de a
obţine nume şi prestigiu. Altfel spus : faptul social nu e real decât integrat în sistem şi
nu poate fi studiat decât în raport cu sistemul.
Cea mai bună sinteză a conceptului de fapt social ca fapt total, a dat-o Georges
Gurvitch (1940). Sociologia studiază fenomenele sociale totale, totalităţi, ansambluri
sociale, etc. Fenomenele sociale totale sunt pluridimensionale, comportând o pluritate
de paliere:
a) substratul material al societăţii, baza morfologică, situată la intersecţia dintre
geografie umană, demografie, ecologie, instituţii sau aparate sociale
organizate;
b) practicile cotidiene ale oamenilor;
c) modele tehnice ale activităţii lor;
d) simboluri, semne;
e) conduitele colective, valorile şi mentalităţile oamenilor. Aceste paliere servesc
ca repere pentru a reconstrui integralitatea faptelor sociale totale. Sociologia ia
în considerare toate palierele, dar mai ales interacţiunea lor.
f) Ultimul element component al conceptului de fenomen social total îl
reprezintă masele, comunităţile umane.
Deosebirea dintre sociologie şi alte ştiinţe se manifestă pe plan metodologic prin
aceea că majoritatea ştiinţelor sociale particulare excelează în metode analitic-
sistematice, de studiere analitică a unuia dintre palierele sus-menţionate. Istoria se
detaşează prin metoda individualizantă – accentul cade pe dezvăluirea
particularităţilor evenimentelor. Metoda sociologică, metodă a tipologiei cantitative,
pune în evidenţă existenta diferitelor tipuri de procese sociale. (Gurvitch, 1940)

2.4. Efecte perverse.

70
Efectele perverse reprezintă o « subclasă » a efectelor de agregare, mai precis clasa
efectelor de agregare a căror producere conduce la efecte negative asupra actorilor
sociali.
Înţelegem prin efecte de agregare acele efecte sociale ce apar ca rezultat al
combinării unor mulţimi individuale şi a căror producere nu este urmărită de către
agenţii respectivi. (Dicţionar de sociologie, 1993, 207)
Deşi, evident, efectele de agregare sunt un caz particular de efecte secundare, nu
trebuie totuşi confundate cu acestea pentru că, dacă efectele secundare (sau
neurmărite) pot rezulta din orice acţiune socială sau chiar din acţiune asupra mediului
natural, în ceea ce priveşte efectele adverse (sau de compunere) acestea sunt efecte
secundare produse atunci când, într-un câmp social, prin întâlnirea acţiunilor unui
număr de agenţi individuali apare o rezultantă ce nu se prefigurează direct din
acţiunea fiecărui individ.
După producerea lor, efectele de agregare se pot dovedi a fi pozitive pentru
actorii sociali, fie negative. Aşa cum am precizat, acestea din urmă sunt efecte
perverse, expresie pusă în circulaţie de R.Boudon în lucrarea « Effets pervers et ordre
social ». Acesta defineşte efectul pervers ca efect de compoziţie ce rezultă din
juxtapunerea unor acţiuni individuale cu rezultante colective nedorite, neanticipate,
dar nu în mod absolut, indezirabile. « Între fenomenele naturale şi fenomenele sociale
convenţionale, stabilite conform voinţei şi plăcerii umane, există o clasă intermediară
care cuprinde configuraţii şi realităţi neintenţionate : » clasa efectelor perverse »
(Boudon, 1990, 164-181).
O bună parte a analizei sociologice se ocupă de efectele perverse. Vom prelua
trei exemple ilustrative în acest sens : primul, datorat operei politice a lui
J.J.Rousseau, al doilea îi aparţine lui L.Thurow şi, în fine, cel de-al treilea lui
R.Boudon.
1) Analiza povestirii partidei de vânătoare descrisă de J.J.Rousseau în
« Discours sur l’origine de l’inégalité » reprezintă exemplul clasic de efect pervers
« de o puritate dialectică » (Boudon, 1990, 166).
Doi oameni sălbatici, raţionali, decid să-si schimbe meniul, compus în mod obişnuit
din iepure, şi să vâneze un cerb. Înţeleşi asupra obiectivului, cei doi vânători primitivi
se aşează la pândă. Partida de vânătoare eşuează pentru că unul dintre cei doi sălbatici
vede trecând un iepure şi abandonează pânda. Astfel, în ciuda clarităţii obiectivului
fixat şi în ciuda absenţei oricărei ostilităţi a unuia faţă de celalalt, cei doi sălbatici sunt

71
incapabili să-şi atingă obiectivul. Acesta este un efect pervers. Corolarul lui
J.J.Rousseau este acela că, în condiţii optimale, cooperarea presupune loialitate, ceea
ce , în cazul de faţă, se poate traduce prin necesitatea ca fiecare dintre cei doi parteneri
să se angajeze că nu va abandona. Acest lucru se va întâmpla dacă, prin libera decizie,
cei doi sălbatici acceptă să fie forţaţi să-l realizeze. Eliminarea efectelor perverse
generate de starea de natură este obţinută prin introducerea constrângerii, în cazul în
care este puţin realist să ne aşteptăm la loialitate. Pe aceasta teoremă din « Discurs
asupra originii inegalităţii » se bazează « Contractul social » şi celebra expresie « a
forţa omul să fie liber ».
R.Boudon (1990, 166-168) subliniază înrudirea dintre teoria politică a lui
Rousseau şi teoria jocurilor : « se va observa că, de fapt, structura interacţiunii
ilustrate de partida de vânătoare din Discurs asupra inegalităţii este apropiată de o
structură de interacţiune bine cunoscută în teoria jocurilor, dilema prizonierului. Ori,
o ieşire clasică pentru actorii căzuţi în această capcană este să accepte, în mod liber,
constrângerea care îi obligă să coopereze. Evident, constrângerea (care poate lua,
după caz, o formă publică sau privată) nu este singura ieşire posibilă din dilema
prizonierului. O alta este loialitatea, dar ea nu este verosimilă în orice situaţie ». În
rezumat, analiza lui J.J.Rousseau demonstrează că o schimbare socială fundamentală,
anume, instituţionalizarea constrângerii, poate rezulta din efectele perverse generate
de starea de natură, adică din situaţiile în care fiecare poate acţiona după bunul său
plac.
2) Un exemplu de natură practică, ce ilustrează relaţia dintre efectele perverse
şi schimbarea socială, provine din sociologia educaţiei : « criza ce caracterizează
sistemele de educaţie ale societăţilor industriale (începând din deceniul al şaselea –
n.n.) se datoreşte unei acumulări de efecte perverse pe care dezvoltarea educaţiei le-a
generat în paralel cu efectele ei pozitive » (Boudon, 1990, 168)
L.Thurow (1972) tratează problema consecinţelor creşterii ratelor şcolarizării în
ansamblu, în special influenţa acestui factor asupra distribuţiei veniturilor. El arăta că,
dacă se presupune că structura ocupaţiilor este determinată doar în mică măsură de
modificarea în timp a stocului de educaţie, prelungirea timpului mediu de şcolarizare
conduce nu la o reducere, ci la o creştere a inegalităţilor economice. Astfel, se observă
că, pe de o parte, varianta salariilor de aşteptat pentru fiecare dintre cele trei trepte
clasice de învăţământ (primar, secundar, superior) are tendinţa să descrească, iar pe de
alta parte, mediile salariilor de aşteptat pentru cele trei trepte au tendinţa de a se

72
îndepărta unele de altele. Evidenţierea acestui efect pervers rezultă din ipoteza « după
care structura posturilor (mai exact structura salariilor) se modifică mai lent decât
ceea ce numim structura şcolară, adică distribuţia indivizilor în funcţie de nivelul lor
şcolar » (Boudon, 1990, 169). Acest fapt pervers contrazice afirmaţiile economiştilor
educaţiei care rămân la ideea potrivit căreia dezvoltarea educaţiei conduce la o
reducere a inegalităţii salariilor.
Thurow demonstrează a posteriori validitatea tezei sale printr-o analiză atentă a
situaţiei şcolare din S.U.A. în perioada 1949-1969. Analizând datele sociologice din
perioada menţionată, el observa că sporirea ratei şcolarizării e însoţita de o reducere a
inegalităţilor şcolare şi de o creştere a inegalităţilor economice. Concluzia lui Thurow
este aceea că dezvoltarea sistemului de educaţie nu este însoţită cu necesitate de o
atenuare a inegalităţilor economice, ba dimpotrivă, se poate arăta, în mod analog, că
nu există nici o raţiune ca ea să antreneze o creştere a mobilităţii, chiar dacă se
presupune o atenuare a inegalităţii şanselor şcolare.
3) Pentru a răspunde la întrebarea « de ce creşterea gradului de şcolarizare, pe
de o parte, şi atenuarea inegalităţii şanselor în fata învăţământului, pe de altă parte, nu
au antrenat o atenuare a inegalităţilor şanselor sociale (sau, altfel spus, o creştere a
mobilităţii sociale)? », Raymond Boudon dezvolta teoria « inegalităţii şanselor »
(1973). Astfel, el avansează patru ipoteze (observabile statistic) :
1. Societăţile industriale sunt toate, într-o anumită măsură, meritocratice. Cu alte
cuvinte, « se va presupune că, în condiţii egale, cei care au un nivel de
pregătire mai ridicat tind spre un statut social mai ridicat ». (Boudon, 1990,
174)
2. « Cei de origine socială mai înaltă tind să obţină un statut social mai ridicat »
(sau, altfel spus, indivizii cu acelaşi nivel de instruire au mai multe şanse să
dobândească un statut social ridicat, dacă originea lor socială e mai înaltă).
3. « La un nivel de instruire egal, indivizii se îndreaptă spre cariere asociate unor
speranţe sociale mai mult sau mai puţin ridicate : astfel, tinerii de origine
socială medie care termină cu succes studiile secundare, se îndreaptă mai puţin
frecvent spre carierele prestigioase ale medicinei şi dreptului decât colegii lor
de studii de origine socială superioară. »
4. « Două persoane ale căror caracteristici individuale sunt asemănătoare
(acelaşi tip de origine socială, acelaşi nivel de instruire, acelaşi tip de

73
 şcolarizare, etc.) au toate şansele să obţină un statut social diferit, după cum
aparţin cutărui sau cutărui tip de mediu. » (Boudon, 1990, 174)
Cu alte cuvinte, s-a demonstrat statistic că există importante variaţii regionale în
şansele şcolare, chiar atunci când caracteristicile individuale sunt controlate.
Concluzia principală a analizei boudoniene este că « nu există nici un motiv să ne
asteptăm ca sporirea considerabilă a cererii de educaţie, la care asistam în societăţile
industriale, să fie asociată unei creşteri a mobilităţii sociale, deşi ea este însoţită de o
reducere incontestabilă a inegalităţii şanselor în domeniul şcolar. »
În condiţii foarte generale, « dezvoltarea educaţiei nu antrenează reducerea
acestei forme, în acelaşi timp particulare şi esenţiale de inegalitate care este
inegalitatea şanselor sociale (dependenţa statutului social al fiului de statutul social
al tatălui), chiar dacă este însoţită de o reducere a inegalităţii şanselor şcolare »
(Boudon, 1990, 180-181).
Efectul principal al creşterii cererii de educaţie pare a consta din faptul că
pretinde individului o şcolarizare cu o durată mereu crescândă, în vreme ce speranţele
sociale rămân neschimbate.
Ipoteza centrală la care ajunge analiza lui Boudon este aceea că efectele
respective, neaşteptate şi perverse în acelaşi timp, sunt cauza profundă a crizei
sistemului de educaţie în societăţile industriale. « Fiind neaşteptate, ele au provocat o
imensă dezamăgire în legătură cu virtuţile sociale şi politice ale educaţiei. Fiind
perverse, ele au provocat un sentiment de neîncredere în finalităţile sistemelor de
educaţie şi de neputinţă de a le controla. » (Boudon, 1990, 182)

3. Abordări teoretice. Practici metodologice obiective şi practici

metodologice interpretative.

Nevoia unor soluţii teoretice pentru probleme care cuprind arii sociale tot mai
largi (ne referim aici la « problemele sociale globale ale omenirii ») a resuscitat
interesul analiştilor pentru marile sinteze teoretice şi abordări istorice.
Întreaga epocă postbelică a dezvoltării sociologiei este relativ săracă în sinteze
teoretice, dar bogată în sugestii empirice pentru o teorie sociologică sau alta. De
aceea, mulţi sociologi au propus un model simplu de a evalua nu atât cronologic, cât
teoretic-complementar istoria sociologiei. Ei vorbesc despre dezvoltarea a « două

74
sociologii » în secolul al XX-lea. Una care a teoretizat societatea din perspectiva
« naturii umane » ,cealaltă propunându-şi să explice omul ca un determinant structural
al societăţii sau al contextului social. Dezvoltarea acestor « două sociologii » a avut ca
efect pe de o parte relansarea şi re-lectura marilor sinteze teoretice sociologice
« tradiţionale », iar pe de altă parte fundamentarea sub forma ideologiei polemice a
zece curente teoretice mari, care gravitează fie în zona « obiectivă », fie în cea
« interpretativă » a înţelegerii fenomenelor sociale. Aşa cum am amintit în primul
capitol al acestei cărţi, distingem, în funcţie de modul teoretic general aplicat în
vederea explicării vieţii sociale, între clasa teoriilor « obiective », şi cea a teoriilor
« interpretative ».
Metodologia « obiectivă » şi metodologia interpretativă de cercetare sociologică
s-au concretizat în moduri de abordare diferenţiate, atât prin presupoziţiile sau
principiile teoretice postulate, cât şi prin practicile efective de investigare pe care le-
au realizat. Fără să mai reluam principalele caracteristici ale acestora, vom prezenta în
paginile următoare aspectele teoretice şi metodologice (conceptele epistemologice
principale, realizări şi limite) ale principalelor curente sociologice : pozitivismul,
operaţionalismul, empirismul, analiza structurală, analiza funcţională şi analiza
sistemică (ca practici metodologice « obiective »), sociologia interpretativă,
interacţionismul simbolic, etnometodologia şi fenomenologia sociologică (ca practici
metodologice interpretative).

3.1 Teorii şi practici metodologice obiective. Pozitivismul. Operaţionismul.

Empirismul. Analiza structurală. Analiza funcţională. Analiza sistemică.

Este orientarea care urmăreşte să promoveze acea metodologie apropiată de modelul

ştiinţelor naturii : faptele sociale sau fenomenele sociale sunt explicate prin alte fapte
sau fenomene sociale. Conceptele epistemologice principale sunt explicaţia şi
predicţia, bazate pe analiza factorilor determinativi sau a cauzelor.

A) Pozitivismul sociologic

75
Odată cu introducerea termenului de sociologie (1839), A.Comte lansează enunţul
potrivit căruia sociologia va ajunge să reprezinte nivelul cel mai înalt de dezvoltare al
cunoaşterii umane care, în evoluţia ei, trece prin fazele succesive ale gândirii
teologice, metafizice şi pozitive. « Pozitivismul sociologic a condus la instituirea unei
practici metodologice obiective în măsura în care s-a concentrat asupra dezvoltării
sociologiei ca ştiinţă socială asemănătoare prin strategiile de cercetare şi de prezentare
a cunoaşterii cu ştiinţele naturii. » (L.Vlăsceanu, 1982, 43-44)
Pentru ce optează pozitivismul sociologic ?
a) pentru defilosofarea discursului sociologic ;
b) pentru generalizări empirice ce au sau pot avea valoare legică ;
c) pentru formulări precise integrate eventual în modelele logico-matematice ale
fenomenelor sociale ;
d) pentru asertarea caracterului neutral al cunoaşterii sociologice ;
e) pentru ştiinţificizarea discursului sociologic urmărind modelul ştiinţelor
naturii.
Din aceste opţiuni rezultă principiile metodologice generale ale pozitivismului
sociologic (apud L.Vlăsceanu, 1982, 42-47).
a) Metodele, tehnicile şi procedeele aplicate în ştiinţele naturii pot fi direct adaptate şi
utilizate în sociologie ;
b) Faptele, fenomenele şi procesele sociale sunt independente din punct de vedere
epistemologic de teoria care îşi propune să le descrie ;
Odată realizată independentă « fapte-teorii », trebuie identificată metoda de verificare
a teoriei prin apel la faptele despre care ea asertează ceva. « Se testează ipoteza în
raport cu faptele independente pentru a-i stabili validitatea şi pentru a formula
generalizări empirice sau legi menite apoi să raţionalizeze experienţa socială ».
(L.Vlasceanu, 1982, 45)
c) Cunoaşterea sociologică este instrumentală şi neutrală valoric, are caracter tehnic,
tinde la o « inginerie socială » echivalentă cu « ingineria tehnică ». Din acest punct de
vedere sociologia oferă instrumentele de rezolvare a problemei şi nu puncte de vedere
normative sau valorice pentru evaluarea practicilor în care sociologul este implicat.
d)Metoda istorică este înlocuită cu istoricitatea metodei de investigare în dublu sens :
metoda este fundamentală pentru producerea de cunoaştere şi dezverifica pe sine în
procesul cercetării, pe de o parte, şi pe de altă parte cunoaşterea generată în mod
fragmentar ajunge să fie cumulată în elaborări din ce în ce mai complete şi mai

76
complexe. « Metoda îşi constituie astfel propria istoricitate reflectată metodologic în
modul de producere a cunoaşterii şi în cunoaşterea produsă » (L.Vlăsceanu, 1982,
46)
Rareori toate aceste principii sunt aplicate în integralitatea lor într-un proiect de
cercetare. De regulă, atitudinea pozitivistă în cercetare este caracterizată de raportarea
la aceste principii. În concluzie, aplicarea atributului de pozitivist, considera
L.Vlăsceanu, este abuzivă.
Neopozitivismul sau pozitivismul logic apărut în deceniul al treilea al secolului
XX, corespunde celui de-al doilea stadiu « stadiu de existenţă » al pozitivismului
(primul stadiu fiind cel instituit de A.Comte). Influenţa directă a neopozitivismului
asupra dezvoltării sociologiei ca atare a fost însă foarte redusă (A.Giddens, 1978).
Pozitivismul logic a impulsionat, mai degrabă, dezvoltarea metodologică în domeniul
sociologiei prin lucrări ale unor filosofi ai ştiinţei (E.Nagel, C.Hempel) şi, mai ales,
prin fundamentarea unor noi practici de cercetare (P.Lazarsfeld, M.Rosenberg, The
Language of Social Research, 1955 ; H.Zetterberg, On Theory in Verification in
Sociology, 1954, etc.). (L.Vlăsceanu, Dicţionar de sociologie, 1993, 444)

B) Operaţionalismul (deceniul al IV-lea)

În deceniul al patrulea al secolului XX, pozitivismul sociologic îşi găseşte expresia în

operaţionalism, curent sociologic al cărui act de naştere a fost semnat G.A.Lundberg.
Operaţionalismul continuă astfel, amplifică şi concretizează practica metodologică
obiectivă.
Pornind de la operaţionalismul fizicist al lui P.Bridgman, Lundberg considera că
singura cale principală de definire a conceptelor sociologice este cea a măsurării
sociale şi că principala problemă fundamentală pentru sociologie o reprezintă
formularea de propoziţii teoretice testabile prin raportarea la realitatea socială
empirică. Este un punct benefic în ceea ce priveşte problema reală a măsurării şi
operaţionalizării conceptelor în cercetarea sociologică. Are însa ca limite
fundamentale nedezvoltarea demersului teoretic în sensul identificării consecinţelor
sale practice, faptul că oferă soluţii insuficiente şi că este considerat independent de
teoria sociologică.
Criticii curentului operaţionalist aduc ca argumente pentru « desfiinţarea »
acestei doctrine faptul că în orice teorie există şi concepte nemăsurabile (lucru ignorat

77
de operaţionalism) şi că măsurarea se diferenţiază în funcţie de contextul social în
care se desfăşoară. În acest caz, consideră criticii, trebuie schimbate nu numai
procedeele de măsurare, ci şi conceptele care le corespund (ceea ce ar conduce la un
relativism exagerat). Meritul operaţionalismului sociologic este acela că a condus la
amplificarea şi substanţializarea cercetărilor empirice în sociologie, formulând
explicit problema măsurării fenomenelor şi faptelor sociale. Limita operaţionalismului
sociologic este aceea că, prin strategia metodologică practicată, s-a închis în propriile
premise.
L.Vlăsceanu, citându-l pe O.Hoffman, considera că trebuie facută distincţia
dintre operaţionalismul sociologic şi cercetarea operaţională a conceptelor. Aceasta
din urmă (apărută înaintea operaţionalismului şi independent de el, considera
Hoffman) are ca punct de plecare necesitatea stabilirii referinţelor operaţionale pentru
desfăşurarea cercetărilor empirice, ca premise ale fundamentării construcţiilor
teoretice mai elaborate. În opoziţie cu cercetarea operaţională, operaţionalismul
sociologic se opreşte la nivelul operaţiilor concrete de măsurare, identificându-le cu
însăsi « metoda ştiinţifică » de cercetare sociologică. Empirismul va prelua şi dezvolta
problema măsurării fenomenelor sociale, continuând astfel practica metodologică
obiectivă.

C) Empirismul (deceniul al V-lea)

Este practica metodologică aplicată în conformitate cu principiile orientării obiective

de natură pozitivistă din sociologie. Empirismul reprezintă practica metodologică
deosebit de influentă din sociologia anglo-saxona, în special în cea americană.
Ce a adus nou empirismul în practica metodologică obiectivă ?
a) Empirismul a dezvoltat analiza operaţională a conceptelor teoretice ;
b) S-a preocupat de măsurarea fenomenelor sociale şi elaborarea instrumentelor
de măsură şi a metodelor de colectare a datelor, astfel încât s-a ajuns în situaţia
ca metoda sa se substituie problemelor cercetate ;
c) Empirismul s-a interesat, în primul rând de fundamentarea empirică a unei
probleme decât de implicaţiile ei teoretice.
Din această perspectivă, empirismul poate fi considerat, afirma L.Vlăsceanu, o
practică metodologică fără o teorie referenţială explicită. El nu propune noi teorii, ci
instituie o nouă practică ideologică a filosofiei ştiinţelor naturii în domeniul ştiinţelor

78
sociale. Limita empirismului este aceea că « tinde să fragmenteze realitatea socială
prin tehnici de eşantionare pentru a reda prezentul social (L.Vlăsceanu, 1983,50-59).
Începând cu deceniul al cincilea, empirismul se consacră drept practica metodologică
obiectivă prin lucrările lui P.Lazarsfeld. Acesta distinge trei forme majore de
examinare a obiectului social (Lazarsfeld, 1948, 104) : analiza socială (aşa cum este
ea practicată de observatorul individual), ştiinţele empirice organizate, mature, şi, a
treia formă, o reprezintă sociologia oricărei zone speciale a comportamentului social
(înţeleasă ca fază de tranziţie).
Consacrarea naturii ştiinţifice a sociologiei, considera Lazarsfeld, rezidă în
realizarea tranziţiei de la filosofia socială la analiza practicată de observatorul
individual şi, de aici, la ştiinţa empirică prin :
- « deplasarea accentului de la istoria instituţiilor şi ideilor la comportamentul concret
al oamenilor ;
- tendinţa de a nu studia un sector uman izolat, ci raportat mereu la alte sectoare ;
- preferinţa pentru studiul situaţiilor şi problemelor sociale care se repetă ;
- analiza preferenţiala a evenimentelor sociale contemporane şi nu a celor istorice »
(P.Lazarsfeld, 1948, apud L.Vlăsceanu, 1982, 52).
Practicat din anii ’40, empirismul ajunge la apogeu în deceniul al şaselea.
L.Vlăsceanu evidenţiază trei surse de originare a empirismului.
Prima sursă ar fi metodologia pozitivistă. Din aceasta perspectivă, se pleacă de
la premisa ca nu există teorie de referinţă şi că ea trebuie construită de către cercetător
prin formularea de ipoteze care, prin verificare, pot deveni generalităţi empirice.
Acumularea de generalităţi empirice va conduce, treptat, la elaborarea teoriei
ştiinţifice. Dacă amintim faptul că, empirismul se limitează doar la stabilirea de
conexiuni între entităţi observabile, atunci ne apare ca evidente confuzia dintre
obiectul real şi obiectul cunoaşterii, caracteristică acestui curent sociologic.
« Neavând o concepţie despre obiect, identifica obiectul cunoaşterii sale cu obiectul
real existent şi, în consecinţă, niciodată nu ajunge la cunoaşterea propriu-zisă a
obiectului, ci la perpetuarea propriilor premise empiriste. » (L.Vlăsceanu, 1982, 53)
În acest sens, Vlăsceanu vorbeşte despre o veritabilă « inhibiţie metodologică »
generată de ideologia epistemologică a empirismului. Dacă în ştiinţă metoda
reprezintă calea de apropiere cognitivă a obiectului cunoaşterii, în empirism metoda
de cercetare se confundă cu obiectul cercetării. La acest aspect se referă D.Miller

79
(1973, 12) atunci când susţine că, « deşi a pornit dintr-un model al ştiinţei,
empirismul sociologic a eşuat într-o pseudoştiinţă ».
O a doua sursă originară a empirismului sociologic o reprezintă şcoala filosofică
britanică a empirismului clasic (J.Locke, G.Berkley, D.Hume) şi cea iniţiată de
empirismul logic al lui B.Russel. Cel care exercită cea mai directa influenţă asupra
cercetării sociologice a fost J.S.Mill prin sistemul său de logică inductivistă. Mill a
elaborat o metodă sistematică pentru detectarea şi formularea generalizărilor empirice
de tip logic, considerând că acestea pot fi de două tipuri : generalizările empirice pot
fi caracterizate fie prin relaţii de simultaneitate (primul tip), fie prin relaţii de
succesiune (al doilea tip).
În sfârşit, a treia sursă de fundamentare a empirismului sociologic a constituit-o
statistica, prin cercetările lui Fr.Galton, K.Pearson, R.Fischer. Pentru Pearson, legile
ştiinţifice sunt generalizări, astfel că progresul este identificat cu descoperirea
generalizărilor înlănţuite. Dominaţia experienţei asupra conceptelor înlocuieşte
dominaţia experienţei de către concepte astfel încât orice relaţie stabilită ştiinţific să
fie cea dintre lucruri şi nu dintre concepte. (apud Vlăsceanu, 1982, 54-55)
Cunoscând corelaţia statistică, spune Vlăsceanu, ajungem să inferăm asupra
relaţiilor dintre evenimente, iar pe baza experienţei trecute putem elabora predicţii
asupra evoluţiei viitoare a acestora şi asupra conduitei noastre în raport cu ele.
Amintim faptul că Pearson a dezvoltat, printre altele, tehnica statistică a calculării
coeficientului de corelaţie, tehnică utilizată frecvent în cercetările sociologice.
R.A.Fischer are meritul de a fi propus şi realizat asocierea tehnicilor statistice cu
proiectarea modelelor experimentale. Ulterior, s-a ajuns la proliferarea statisticilor
sociale şi a aplicabilităţii lor sociologice.
Prin cea de a treia sursă de fundamentare, cea statistică, empirismului i se
recunoaşte meritul de a-şi fi transformat metodologia într-o metodologie normativă
prin excelenţă : dezvoltarea şi aplicarea tehnicilor statistice au condus la o
standardizare şi o extremă uniformizare în elaborarea cercetărilor sociologice,
facilitând recunoaşterea unui proiect empirist de cercetare. Orice nou proiect constă în
alcătuirea instrumentului de colectare a datelor (de obicei, chestionar), definirea
eşantionului, culegerea datelor şi prelucrarea lor statistică. În concluzie, empirismul s-
a dezvoltat pe baza celor trei surse menţionate, având drept model ştiinţele naturii,
considerate ca ştiinţe empirice mature, dar mai ales prin aplicarea tehnicilor statistice.
(L.Vlăsceanu, 1982, 56).

80
L.Vlăsceanu enunţa cu claritate limitele practicii metodologice empiriste :
a) Tipizarea proiectelor de cercetare şi inhibarea imaginaţiei creatoare ;
b) Subordonarea problematicii investigate faţă de tehnicile statistice de
prelucrare a datelor (care, în realitate, nu au decât un caracter instrumental) ;
c) Fragmentarea ipotetică exagerată care a condus nu numai la segmentarea
realităţii investigate, dar şi la greutăţi în cumularea rezultatelor teoretice
disparate.
d) Ignorarea perspectivelor teoretice mai cuprinzătoare ;
Caracterul ateoretic al empirismului se manifestă dual, atât ca ignorare deliberată a
oricărei perspective teoretice (provocând astfel o întrerupere a tradiţiei sociologice),
precum şi din perspectiva considerării excepţiei ca singura sursă de construire a
conceptelor teoretice.
e) « Empirismul nu numai că a identificat obiectul cunoaşterii cu obiectul
real, dar, în plus, l-a considerat pe primul ca fiind similar cu obiectele
investigate de ştiinţele naturii în numele asigurării obiectivităţii ».
(L.Vlăsceanu, 1982, 57)
f) În loc să identifice motivele şi interpretările umane supuse varietăţii
individuale, empirismul a urmărit să identifice factori şi cauze. Pe baza
cunoaşterii factorilor invarianţi a căutat să stabilească generalizări empirice.
De aceea, considera Vlăsceanu, empirismul a ajuns să fie o practică
metodologică fără istorie sau cu o istorie care nu este a sa, « întrucât îşi reproduce
propriile premise, este fragmentat, iar rezultatele cercetărilor pe care le generează sunt
necumulative » (1982, 58)

D) Analiza structurală

Analiza structurală apare ca formă nuanţată a practicii metodologice obiective,

având ca intenţie analitică atât depăşirea teoretizării nefondate pe date concrete a
filosofiilor sociale de tip speculativ, cât şi diversitatea de date şi ipoteze necorelate
specifică demersurilor empiriste. Scopul analizei structurale este acela de a oferi
posibilităţi de construcţie teoretică şi, în acelaşi timp, de analiza empirică, după
modelul ştiinţelor exacte.
Să precizăm sensul noţiunii de structură şi pe cel al metodei structurale.

81
L.Vlăsceanu defineşte structura ca referindu-se la « modul de stabilire a relaţiilor
dintre elementele integrate într-o totalitate ireductibilă la suma părţilor. » (1982, 60).
« Există structură când elementele sunt reunite într-o totalitate care prezintă anumite
proprietăţi în calitatea sa de totalitate, şi când proprietăţile elementelor depind, în
întregime sau parţial, de aceste caracteristici ale totalităţii » (J.Piaget, 1973, 7). O
structură, considera Piaget, cuprinde trei însuşiri : de totalitate, de transformări şi de
autoreglaj (1973, 7).
Contrazicându-l, C.Levy-Strauss (1978, 43) susţine că specificul
structuralismului nu rezultă atât din modul de înţelegere a noţiunii de structură şi din
aplicarea acesteia în diferite contexte empirice, cât din însăşi analiza structurală
aplicată (mai ales că structura nu se referă la o realitate concretă dată, vizibilă, direct
accesibilă, ci la un model, eventual formalizat al acestei realităţi care e supusă
investigării). Structura, considera Vlăsceanu, este coextensivă analizei structurale :
« sensul său derivă din context, nu îl precede ».
Trebuie făcută distincţia clară între cele două orientări în aplicarea termenului
de structură în sociologie : prima, orientarea istorică este relevantă în structuralism,
cea de a doua, metodologică, manifestată în analiza structurală. Astfel, în analiza
istorică a structuralismului sociologic se disting două direcţii :
1)-varianta extinsă : Adepţii acestei variante consideră că structuralismul sociologic s-
ar fi afirmat în secolele XIX şi XX, sub influenţa modelelor biologice, matematice şi
mecanice ale realităţii. Şi aici, punctele de vedere diferă :
a) R.Merton (1976, Structural Analysis in Sociology) considera că « analiza
structurală în sociologie implică o confluenţă de idei derivate din Durkheim şi
Marx.
b) T.Bottomore şi R.Nisbet (1978, A History of Sociological Analysis) susţin că
structuralismul a fost dezvoltat de către G.Vico, A.Comte, K.Marx şi
E.Durkheim, iar mai apoi prin şcoala sa, fie prin ramura de Antropologie prin
M.Mauss, A.Radcliffe-Brown, fie pe ramura de istorie socială prin L.Febvre,
M.Bloch, F.Braudel.
Comte, susţine Nisbet, este primul care operează sistematic cu presupoziţii
structuraliste, mai ales când admite ca societatea nu poate fi descompusă în indivizi,
tot aşa cum o linie nu poate fi redusă la puncte, iar o suprafaţă geometrică, la linii
(apud Văsceanu, Dicţionar de sociologie, 1993, 620).

82
 c) R.Boudon (1968, A quoi sert la notion de structure ?) referindu-se la varianta
extinsă a structuralismului considera că « dacă obiectul supus cercetării este
conceput ca o totalitate de elemente între care există relaţii de interdependenţă,
atunci ne aflăm pe terenul purei evidenţe, astfel că ar fi greu de găsit un
sociolog care să nu fie structuralist. Istoria ştiinţei sociale s-ar suprapune, în
mare parte, cu istoria structuralismului. »
Observăm că R.Boudon contestă existenţa unei metode structurale autentice. El
admite însă că există doar « teorii structurale particulare », de genul fonologiei
structurale a lui Z.Harris (1951), teoria structurilor parentale formulată de C.Levy-
Stauss (1948), teoria gramaticilor structurale a lui Chomski (1962).
2)-varianta restransă : În această variantă, structuralismul apare ca o orientare
teoretică şi metodologică care s-a dezvoltat în ştiinţele sociale mai ales în deceniul al
şaptelea al secolului XX, cu predilecţie în Franta. (apud L.Vlăsceanu, 1982, 60-67)
Iniţiat în lingvistică prin F.de Saussure, continuat în fonologie de Trubetzkoy şi
Harris, de Hjelmslev şi, respectiv, Chomski în gramatică, structuralismul a fost
preluat în sociologie de C.Levy-Strauss (1958, Anthropologie structurale) şi de
J.Piaget (1962, Etudes sociologiques).
Să urmărim caracteristicile metodologice ale analizei structurale, aşa cum au fost ele
formulate de către L.Vlăsceanu în Metodologia cercetării sociologice (1982, 61-67) :
1)Prin analiza structurală se marchează trecerea de la studiile comparative şi istoriste
la studiile analitice.
- Analiza structurală se concentrează asupra fenomenelor considerate global,
adică prin natura lor esenţială de totalităţi ireductibile la elementele
componente.
- Analiza structurală este o analiză sistematică în măsura în care se referă la
structura internă a sistemului, la caracteristicile constitutive şi permanente.
- Obiectivul analizei constă în construcţia unităţii integrale a variaţiilor
diferenţiale specifice.
2)Analiza structurală introduce ordine explicativă într-un univers caracterizat la
nivelul său de suprafaţă prin diversitate şi incoerenţă fenomenală.
- Analiza structurală se concentrează asupra modelului despre realitate şi nu
asupra realităţii însăşi.
- Analiza structurală propune o teorie explicativă menită să introducă ordine în
manifestări aparent inexplicabile.

83
 - Analiza structurală presupune elaborare prealabilă a unei construcţii logice
adecvate, de tipul modelului formalizat.
3)Analiza structurală este formalistă : separă forma de conţinut şi dă prioritate formei.
Intenţia structuralismului este aceea de a detecta structura relaţională a
sistemului de relaţii, interumane sau interinstituţionale, plecând de la premisa că
structura determină viaţa socială individuală.
Astfel, persoanele care intră în relaţie apar ca trăind în şi prin structuri :
a) A înţelege viaţa socială înseamnă a detecta mecanismele şi codurile de
funcţionare ale structurilor şi caracterul lor determinant în raport cu elementele
componente.
b) A înţelege viaţa individuală înseamnă a o integra în universul de relaţii şi a
o explica prin structura generativă.
c)Modelul teoretic este o reprezentare a structurii, iar cercetătorul social este
observatorul obiectiv al faptelor explicate prin model. Din această perspectivă putem
înţelege demersul de cercetare structurală care va presupune :
- formularea teoriei de referinţă în forma modelului ipotetico-deductiv ;
- observarea obiectivă a faptelor subsumate, explicate şi prezise prin model ;
- verificarea modelului, adică a modului său de reacţie la modificările introduse,
urmărindu-se corelaţia fapte-model propus.
4) Analiza structurală se concentrează mai ales asupra statornicitului dacât asupra
devenirii. F.de Saussure considera că orice ştiinţă plasează evenimentele studiate de-a
lungul a două axe : axa simultaneitaţii sau axa sincroniei (unde timpul este exclus,
evenimentele sunt coexistenţiale, iar analiza construieşte structura statică) iar cea de-a
doua axă este cea a succesiunii sau axa diacroniei (unde timpul este cel al
structurării, evenimentele sunt privite prin dimensiunile lor evolutive).
Din această perspectivă, structuralismul înlocuieşte subiectul istoric, creator al
istoriei, cu propriul sau obiect, respectiv cu « structura statornicită în permanenţă
integrativă a relaţiilor sale » (L.Vlăsceanu, 1984, 64)
« Este ilegitim să reducem studiul omului la studiul operelor umane… Astfel noi ne
îndreptăm către o concepţie alienată a structurii : în loc să vedem în ea un model
ştiinţific construit de om, noi îi acordăm un statut ontologic. » (Roger Garaudy, 1969,
228)
Controversa structuralismului este aceea dintre structură şi proces : evitând
istoricitatea sau istorismul, analiza structurală este anistorică şi neprocesuală. Omul

84
individual participă la viaţa structurilor şi le dă sens, le face să funcţioneze prin
intenţionalitatea faptelor sale. Cu toate acestea, structuralismul nu se ocupă de
individul singular, considerând că structura îşi are propriul mod constitutiv şi
generativ.
Concluziile sunt următoarele :
Deşi contribuţiile structuraliste sunt mai vechi, structuralismul s-a impus ca
practică metodologică în sociologie în deceniul al şaptelea al secolului XX şi a avut o
influenţă mai puternică în Franţa. Contribuţia principală adusă de perspectiva
structuralistă rezidă în accentul pe care îl pune pe analiza detaliată a relaţiilor sociale,
considerate ca relaţii interacţionale sau de interdependenţă, şi pe caracterul integrator
(de totalităţi) al structurilor. Limita oricărei analize structurale rezidă în
« transformarea metodologică a structurii într-o entelehie care se dezvoltă prin ea
însăşi în forma unui proces de autorealizare, reducând agenţii istorici creatori la rolul
de simpli produşi ai structurii, iar acţiunile lor sociale la manifestări epifenomenale
ale legilor structurale ». (L.Vlăsceanu, 1982, 67)

E) Analiza funcţională

Analiza funcţională a fost practicată iniţial în biologie, apoi în antropologie. De

aici a fost transferată în sociologie, unde a suscitat şi cele mai multe controverse. În
acest sens, K.Davis (1969, 771) menţiona că « paradoxul funcţionalismului constă în
aceea că el a apărut în antropologie, dar criticile şi dezbaterile asupra lui au loc pe
terenul sociologiei ».
R.Turner (1978) învinuieşte sociologia de organicism, adică de transfer ilicit al
conceptelor elaborate în legătură cu organismul biologic, la înţelegerea fenomenelor
sociale. Un punct de vedere opus în legătură cu originea schemei funcţionale îi
aparţine Elenei Zamfir (1975) care considera că schema funcţională îşi are originea
direct în experienţa sistemelor sociale şi umane însele, şi nicidecum nu poate fi vorba
de o originare exclusivă în experienţa sistemelor biologice. În aceeaşi notă, C.Zamfir
subliniază : conceptul de funcţie în sociologie s-a dezvoltat preluând schema
funcţionalistă generală, formulată în filosofia socială şi inspirată din particularităţile
activităţii umane (apud Dicţionar de sociologie, 1993, 262). În cadrul sociologiei,
analiza funcţională s-a dezvoltat în legătura cu analiza structurală şi cu cea sistemică,

85
fără să fi ajuns la identificare metodologică ca ele sau la realizări metodice
comparabile în privinţa gradului de elaborare.
În ştiinţele sociale care analizează sistemele finaliste, funcţia reprezintă
contribuţia pe care un element o aduce la satisfacerea unei cerinţe a sistemului din
care face parte, contribuţia la menţinerea şi dezvoltarea acestuia.
a) Schema funcţională se fondează pe evidenţă că omul este un subiect activ
care, individual sau colectiv, îşi construieşte propria existenţă şi care, astfel,
devine o « fabrică » de sisteme orientate finalist.
b) Fenomenele sociale nu se produc ca cele naturale, ci ele sunt artefacte,
produse ale colectivităţii umane (precum arta, religia, statul, armata, şcoala).
Odată apărute, menţinerea lor este obiect al deciziei umane.
Plecând de la cele două aspecte ontologice descrise mai sus, precum şi de la postulatul
de bază, al funcţionalismului (« un sistem se autoorganizează în raport cu finalităţile
sale »), în analiza funcţională s-a cristalizat următoarea paradigma fundamentală :
« societatea reprezintă un sistem compus din activităţi şi produse ale acestora care au
anumite finalităţi, care îndeplinesc un anumit rol, o funcţie ; ele sunt constituite şi/sau
selectate în raport cu funcţia pe care o îndeplinesc şi sunt eliminate sau modificate
când încetează a mai îndeplini o funcţie în cadrul respectivului sistem social. A
explica un fenomen social înseamnă, în consecinţă, a pune în evidenţă rolul,
contribuţia pe care acesta o aduce la funcţionarea unui sistem oarecare şi care îi
justifică existenţa. » (C.Zamfir, 1987, 64)
Analiza functională este caracterizată printr-o perspectiva holistă, « acordând
în grade diferite, preeminenţa sistemului în raport cu elementele sale ; un element
este explicat prin funcţia pe care o îndeplineşte. » (C.Zamfir, 1987, 62). În raport cu
tipul de sistem avut în vedere, C.Zamfir defineşte două tipuri de analiză funcţională :
globalistă şi particularistă.
a)Analiza funcţională globalistă considera societatea ca sistem finalist, la ea
raportându-se fiecare fenomen social. Acest tip de analiza corespunde cu ceea ce în
sociologie a fost desemnat prin funcţionalism sau structural-funcţionalism. Implică
aplicarea postulatului funcţionalismului universal : « nu există fenomen social care să
nu aibă o funcţie pozitivă în cadrul societăţii din care face parte ». Argumentul este
următorul : dacă un fenomen nu mai îndeplineşte o funcţie pozitivă, atunci sistemul îl
va elimina sau îl va modifica astfel încât să îndeplinească o funcţie pozitivă.
E.Durkheim este considerat de mulţi analişti ca primul sociolog ce pune bazele

86
analizei funcţionale prin analiza religiei din perspectiva evidenţierii funcţiilor
diferitelor elemente pentru asigurarea solidarităţii sociale. E.Durkheim considera că
religia are funcţia de a sacraliza socialul însuşi, de a oferi acestuia un plus de
autoritate, pentru ca normele ce conferă coeziune societăţii nu au, prin ele însele,
putere coercitivă suficientă. Religia a apărut şi se menţine ca instrument de promovare
a solidarităţii societăţii, a ordinii morale şi sociale, prin investire cu sacralitate.
(Durkheim, 1995, 15-33)
Această perspectivă asupra fenomenului religios din punct de vedere
funcţionalist, a fost dezvoltată de antropologia socială britanică reprezentată prin
A.R.Radcliffe-Brown şi M.Malinowski.
M.Malinowski (1984) lansează ideea ca religia reprezintă o modalitate de reducere a
anxietăţii provocată de forţele care nu pot fi controlate în mod eficace de către
colectivitate, de a restaura speranţa şi încrederea în momentele cele mai incerte.
Această interpretare a plecat de la un studiu efectuat asupra unei populaţii din
Pacific. Malinowski a observat că, dacă în cazul pescuitului, acesta era acompaniat de
o întreaga gamă de ritualuri magico-religioase, în cazul agriculturii, aceste practici
lipseau cu desăvârşire. Explicaţia, considera Malinowski, provine de la nivelul de
anxietate asociat celor două activităţi. Astfel, dacă agricultura era neproblematică,
succesul ei fiind asigurat aproape în totalitate, în cazul pescuitului, riscul şi
ameninţarea erau mari, pescuitul reprezentând o activitate periculoasă şi incertă.
Dezvoltarea practicilor religioase în sfera pescuitului avea funcţia dea a restaura
echilibrul psihologic grav afectat de neputinţa în faţa forţelor incontrolabile ale
oceanului.
O altă interpretare funcţionalistă a religiei o dă A.R.Radcliffe-Brown în 1965.
Acesta considera că funcţia religiei în societate este aceea de a marca afectiv
importanţa unor momente sociale (naştere, căsătorie, moarte, primirea adolescentului
în comunitatea maturilor), asociindu-le pentru aceasta, un înalt nivel de anxietate.
Religia este din această perspectivă, un generator de anxietate (şi nu unul de reducere
a anxietăţii ca în cazul teoriei lui Malinowski).
Plecând de la sintagma « religia este opium pentru popor », Marx (1958)
propune următoarea explicaţie funcţionalistă a fenomenului religios : în societăţile
bazate pe oprimare, funcţia compensatorie a religiei este utilizată de clasa dominantă
ca un instrument eficace de integrare ideologică şi socială a claselor oprimate într-o
organizare socială care le dezavantajează ; ele promovează non-acţiunea, acceptarea.

87
Rămânând în sfera analizei funcţionale globaliste, dar schimbând registrul obiectului
de studiu, subliniem câteva exemple ce au ca puncte de plecare incestul, cultura şi,
respectiv, statul.
C.Zamfir (1987) considera că una dintre putinele instituţii sociale ce pare a fi
universală o reprezintă « interdicţia incestului » : în nici o comunitate umană,
căsătoria între fraţi, părinţi şi copii nu este admisă. De regulă, este stimulată căsătoria
exogamă, în detrimentul celei endogame (în interiorul grupului de rudenie). Citându-l
pe Ph.Kottak (1974), C.Zamfir subliniază că cea mai curentă explicaţie a interdicţiei
incestului este de tip funcţional, căsătoria în afara grupului de rudenie reprezentând un
puternic instrument adaptativ al speciei umane. « Căsătoria exogamă este deci un
puternic instrument de creştere a solidarităţii sociale, intergrupale şi
intercomunitare. » (C.Zamfir, 1987, 65)
Funcţiile statului în ansamblul vieţii sociale îi determină un profil particular din
perspectiva analizei funcţionaliste. Dacă în teoriile de orientare burgheză se
accentuează funcţiile generale ale statului, de administrare şi reglare a proceselor
sociale în interesul tuturor, în teoria marxista, statul este instrumentul dominării de
clasă, astfel constituit încât să asigure promovarea intereselor economice dominante
în guvernarea întregii societăţi. (Zamfir, 1987, 63-111)
Funcţia culturii în societate este analizată în maniera polară de catre Malinowski
şi, respectiv, Radcliffe-Brown. Definind cultura ca instrument de satisfacere a
nevoilor umane, Malinowski considera că fiecare element al culturii are funcţia de a
satisface o nevoie umană elementară biosomatică, sau derivată (nevoile sistemelor
sociale). În acest sens, analistul pleacă de la o lista a nevoilor şi caută să identifice
instrumentele culturale care le satisfac. Din plan opus, Radcliffe-Brown abandonează
teoria nevoilor, accentuând societatea ca unitate de referinţă, şi nu individul.
Funcţia culturii este definită, în consecinţă, ca acea contribuţie adusă de un element la
menţinerea şi prezervarea societăţii, a ordinii sociale. (apud C.Zamfir, 1987, 63-111)
Modelul funcţionalist influent al anilor ’50 si ’60 îl reprezintă însă teoria
sociologică sub forma funcţionalismului structural a lui Talcott Parsons (1964).
În concepţia acestuia, punctul de pornire al oricărei analize trebuie să fie sistemul
social, cu cerinţele sale funcţionale. Există, considera Parsons, patru tipuri universale
de cerinţe funcţionale a căror satisfacere este indispensabilă funcţionării oricărui
sistem social :

88
 - realizarea scopului (mobilizarea energiilor interne în vederea realizării
scopurilor propuse),
- adaptarea (în relaţia sa cu mediul, sistemul trebuie să obţină facilităţile care îi
sunt necesare propriei sale funcţionări),
- latenţa sau menţinerea modelului valoric (se referă pe de o parte, la asigurarea
conformării comportamentului actorilor cu modelele sociale elaborate, iar pe
de altă parte la reglementarea tensiunilor interne care provin din relaţiile dintre
actori)
- integrarea părţilor componente într-un tot armonios. (apud Zamfir, Dicţionar
de sociologie, 1993, 263)
În raport cu aceste cerinţe se pot desprinde analitic subsistemele oricărui sistem
social, definite prin orientarea spre satisfacerea acestora. Parsons considera că a
formulat o « teorie a sistemului social » încadrată într-o schemă conceptuală mai
cuprinzătoare, numită « teoria acţiunii ».
Astfel, într-o primă accepţiune, analiza structurală se referă la « independenţa
şi interdependenţa sistemică dintre trei subsisteme referenţiale, supraordonate şi
corelate ale acţiunii sociale : personalitatea, subsistemul social şi cultura.» (apud
Vlăsceanu, 1982, 68)
În cea de a doua accepţiune, analiza structurală vizează relaţiile dintre
componentele fiecărui subsistem. Plecând de la aceste două accepţiuni, în
funcţionalismul structural se pot distinge diferite niveluri ale analizei structurale, după
cum se au în vedere relaţiile de interdependenţă dintre subsistemele sistemului global
sau relaţiile dintre componentele categoriale ale aceluiaşi subsistem. Astfel, pe de o
parte, se obţin teorii parţiale (fiecare din ele explicând un aspect particular al
sistemului sau un număr restrâns de evenimente sociale) – iar acestea se încadrează în
clasa analizei funcţionale particulare – iar pe de altă parte, funcţionalismul structural
se concentrează asupra analizei funcţiilor sociale. Din această a doua perspectivă,
Parsons intenţionează să răspundă la întrebarea : « care ar fi consecinţele diferenţiale
pentru sistem, consecinţele specifice uneia sau mai multor rezultate alternative ale
unui proces dinamic ? » (Parsons, 1964, 21)
Dinamica sistemului ar rezulta din analiza consecinţelor funcţionale ale
structurilor considerate, iar consecinţele sunt particularizate în termenii menţinerii,
schimbării sau dezintegrării sistemului. Şi pentru a realiza trecerea de la analiza
statică – structurală – la cea dinamică, funcţională, Parsons introduce noţiunea de

89
« funcţie ». Termenul de « funcţie » nu este corelativ cu cel de structură, ci este
conceptul de referinţă pentru cadrul de analiză al relaţiilor dintre oricare sistem viu şi
mediul său. « Funcţiile sunt realizate sau cerinţele funcţionale sunt întâmpinate de
către o combinaţie de structuri şi procese. » (Parsons, 1964, 22)
Referindu-se la structural-funcţionalismul lui Parsons, L.Vlăsceanu subliniază
că, la Parsons structura este definită cu scopul de a preciza rosturile funcţionale
constituite social, termenul de structură fiind corelat cu cel de proces ( care se refera
la « schimbarea stărilor » într-o perioadă de timp semnificativă din punct de vedere al
cercetării). Atât structura, cât şi procesul sunt analizate funcţional. (Vlăsceanu, 1982,
69)
Facem următoarea precizare : structuralismul sociologic nu trebuie confundat cu
funcţionalismul structural al lui T.Parsons la nivelul metodologiei de cercetare.
Analiza structurală, ca tip de metodologie, este formalizată, operează cu tehnici logice
şi matematice, în timp ce funcţionalismul structural s-a identificat metodologic mai
degrabă cu empirismul. Funcţionalismul structural explică diferitele aspecte ale
sistemelor sociale, referindu-se la motive, valori sau percepţii interpersonale. Analiza
structurală vizează tipurile (patterns) fundamentale de comportamente, reţele tipice de
comportamente pentru situaţii sociale distincte şi integrate în reţeaua mai extinsă a
sistemului social. Funcţionalismul structural se referă, mai degrabă, la modul de
funcţionare a « sistemului social total ». (apud Elena Zamfir, 1975)
Modelul analizei funcţionale globaliste a fost criticat de mulţi analişti sociali.
Este incorectă postularea faptului că societatea reprezintă un sistem finalist, spun
criticii funcţionalismului globalist. Societate tinde să devină un sistem globalist, la un
moment dat, ea poate fi doar parţial un asemenea sistem. De aici şi fragilitatea
presupoziţiei holiste că logica sistemului social global domină întreaga dinamică
socială, determinând absolut elementele componente. « Societăţile prezintă şi ele
grade variabile de integrare. » (C.Zamfir, Dicţionar de sociologie, 1993, 263-264)

b)Analiza funcţională particularistă are ca unitate de analiză orice sistem social

particular de interes pentru cercetător şi care prezintă o orientare finalistă suficient de
pregnantă. Prin aceasta perspectivă particularistă, analiza funcţională poate să scoată
în evidenţă tensiunile, contradicţiile şi schimbarea. Cel care a schimbat orientarea
funcţionalistă de la o analiză globalistă la una particularistă a fost Robert Merton
(1957).

90
 Cadrul de referinţă nu mai este societatea, ci un sistem social oarecare,
caracterizat printr-o orientare finalistă. Prin aceasta, logica sistemului nu mai este
absolută. Postulatul funcţionalismului universal nu mai este obligatoriu : un element
poate să nu aibă o funcţie pozitivă pentru sistemul în cauză, el fiind generat de alte
sisteme. Elementul este, din acest motiv, relativ independent de sistem. La rândul său,
sistemul nu poate modifica, decât în anumite limite, un element oarecare, consecinţa
fiind acceptarea ca inevitabilă a unui grad incomplet de integrare (apud C.Zamfir,
1987).
Merton considera că analiza funcţională s-a dezvoltat ca o « schemă
interpretativă » a cărei coerenţă interioară depinde de « alianţa triplă dintre teorie,
metodă şi date » (apud Vlăsceanu, 1982, 69). În opinia sa, dacă metoda este cel mai
puţin elaborată, ca practică metodologică însă, analiza funcţională are o caracteristica
unică : este relativ elaborată la nivel teoretic (în calitatea sa de « schemă
interpretativă ») dar asociată mai degrabă cu practici empiriste de cercetare în plan
tehnico-metodic. De aici pleacă « decalajul considerabil dintre nivelul teoretic al
interpretării pe care o oferă şi datele empirice culese în practica de cercetare
funcţionalistă modelată de o strategie empiristă » (Vlăsceanu, 1983, 69-70)
Merton, apoi Parsons, elaborează ceea ce ei numesc « paradigma analizei
funcţionale », menită să fie reprezentată printr-o « codificare a acelor concepte şi
probleme care au fost impuse atenţiei noastre de analiza critică a cercetării curente
şi a teoriei din analiza funcţională » (Merton, 1968, 104)
Analiza funcţională este condiţional-teleologică. Este teleologica pentru ca
începe prin a postula o stare de fapt, pentru ca apoi să o reconsidere, având în vedere
condiţiile antecedente de bază. Este condiţional-teleologică în sensul că, dacă se pune
problema menţinerii unor structuri sau realizării unor scopuri, atunci trebuie
îndeplinite anumite condiţii preliminare. (apud L.Vlăsceanu, 1982, 70)
a) prima cerinţă metodologică a analizei funcţionale este aceea de a stabili
elementele investite ca funcţii determinate în sistemul social considerat (respectiv a
elementelor care au conscinţe asupra menţinerii sau schimbării sistemului). Parsons îl
completează pe Merton subliniind că aceste elemente trebuie considerate nu singular,
ci sub formă standardizată, ca structuri : « roluri sociale corelate, scheme (patterns)
instituţionale, procese sociale, modele culturale » (apud Vlăsceanu, 1982, 70)
b) a doua cerinţă metodologică propusă de Merton se referă la considerarea
structurilor de elemente standardizate prin consecinţele lor obiective pentru sisteme şi

91
prin dispoziţiile subiective (motive, scopuri, atitudini) ale actorilor sociali implicaţi în
sistem. Astfel, analiza funcţională se afirmă că orientare metodologică obiectivă care
nu ignoră însă manifestările subiective ale actorilor sociali. O problemă metodologică
importantă, considera Merton, este operarea « distincţiei conceptuale dintre cazurile
în care perspectiva subiectivă avută în vedere coincide cu consecinţa obiectivă, şi
cazurile în care cele două sunt divergente » (Merton, 1968, 105)
Consecinţele obiective observate se pot manifesta ca funcţii sociale, ca
disfuncţii sau pur şi simplu ca nonfuncţii (în măsura în care sunt irelevante pentru
sistem). Ca funcţii sociale ele au rostul de a asigura adaptarea unui sistem dat. Ca
disfuncţii, sunt menite să împiedice sau să diminueze adaptarea sistemului. Atât
funcţiile, cât şi disfuncţiile, pot fi manifeste sau latente, în funcţie de intenţionalitatea
lor precum şi de recunoaşterea ca atare de către actorii sociali implicaţi în sistem. Prin
aceasta « analiza funcţională conferă un rol activ agenţilor sociali, considerându-i ca
implicaţi în funcţionarea sistemului considerat » (Vlăsceanu, 1982, 71)
Devenind, practic imposibilă corelarea concepţiei sociologice parsonsiene (ca
teorie socială integrală, globală) cu necesităţile concrete, imediate ale cercetării
empirice a anilor ’50, Merton propune dezvoltarea sociologiei prin « teorii cu nivel
mediu de generalitate » (care, ulterior să fie integrată cu scopul de a elabora teorii mai
generale). Scopul propunerii lui Merton era acela de a lichida decalajul dintre teorie şi
cercetarea empirică din cadrul analizei funcţionale (apud Vlăsceanu, 1982, 73)
Analiza funcţională a fost supusă la numeroase critici, atât în planul interpretării
teoretice, cât şi în cel metodologic.
a) analiştii critică faptul că ideologia asociată analizei funcţionale este de tip
conservator : funcţionalistul se concentrează prioritar asupra staticii sociale, asupra
condiţiilor de construire a echilibrului social. Chiar şi atunci când se au în vedere
disfuncţiile sociale, funcţionalistul nu cercetează dinamica şi eventuala schimbare a
sistemului, ci doar specifică sursele de generare a tensiunilor din sistem cu scopul de a
le elimina şi reconstrui sistemul.
b) este criticat relativismul marcant al analizei funcţionale privită din
perspectivă antropologică. Orientându-se cu predilecţie către un anume tip de valori,
norme şi modele culturale, analiza funcţională pierde din vedere varietatea
antropologică a culturilor constituite grupal sau societal. Unele structuri pot fi
funcţionale într-un subgrup, grup sau societate şi disfuncţionale în altele, manifeste în

92
unele, latente în altele. În concluzie, spun criticii, rezultatele analizei funcţionale
ajung să devină relative.
c) Bourricaud critică « hiperfuncţionalismul sociologic » (apud Vlăsceanu,
1982, 74) de care se face vinovată analiză funcţională prin cerinţele ei metodologice.
« În ipoteza sa extremistă, funcţionalismul consideră orice comportament ca integrabil
în practica de executare a rolurilor şi de realizare a funcţiilor . În felul acesta este
elaborat un model ultrasocializat de individ uman, iar societatea este redusă la o
schemă simplificată de totalitate nu numai organizată, ci şi organică. » (apud
Vlăsceanu, 1982, 74)
Nu putem să încheiem acest capitol dedicat analizei funcţionale fără să
evidenţiem structura schemei funcţionale. Spre deosebire de schema cauzală, schema
funcţională are o structură complexă. Aşa cum este ea analizată de C.Zamfir (1987,
67-132), schema funcţională reprezintă ea însăşi un model de sistem centrat pe
următoarele concepte (elemente) fundamentale : sistemul; cerinţa funcţională;
elementul (elementele) sistemului ; funcţiile elementului ; contextul structural şi
posibilul acţional.

1. Sistemul la care se raportează analiza funcţională « poate fi orice sistem mai

complex sau mai simplu, orientat finalist şi care exercităă o presiune asupra tuturor
fenomenelor care îi afectează funcţionarea : societate globală, întreprindere, familie,
grup, persoană » (C.Zamfir, Dicţionar de sociologie, 1993, 264).
Caracteristica distinctivă a sistemului din schema funcţională este aceea că e
un sistem orientat finalist. Dinamica sa internă este orientată spre realizarea
finalităţilor proprii de menţinere şi dezvoltare a sa. Acest tip de sistem prezintă
proprietatea autoorganizării.

2. Cerinţa funcţională presupune o « orientare activă a unui sistem spre crearea şi

menţinere a condiţiilor necesare bunei sale funcţionări : supravieţuirii şi dezvoltării »
(Zamfir, 1987, 69).
-Dacă este vorba despre o condiţie necesară funcţionării, « ea va genera o activitate
pozitivă a sistemului de creare a respectivei condiţii şi de menţinere a ei. »
-Dacă însă se referă la o condiţie care contravine bunei funcţionări şi care, în
consecinţă, trebuie evitată, eliminată, « sistemul va dezvolta o activitate negativă, de
suprimare, eliminare, interdicţie. » (Zamfir, 1987, 69)

93
În schema funcţională, conceptul de finalitate este deci derivat, el exprimând, după
părerea lui C.Zamfir, orientarea activă a sistemului spre asigurare a condiţiilor
necesare propriei sale funcţionări, satisfacerii cerinţelor sale funcţionale.
C.Zamfir formulează două axiome ale analizei funcţionale :
- Axioma orientării finaliste : o cerinţă funcţională tinde să dezvolte în
respectivul sistem o presiune spre satisfacerea sa ; ea orientează sistemul spre căutarea
şi adoptarea acelor activităţi care duc la satisfacerea sa.
- Axioma funcţionalităţii universale : întreaga activitate a unui sistem este
orientată spre satisfacerea cerinţelor sale funcţionale (finalist) ; nu există activităţi
gratuite, lipsite de finalitate.
Există o dispută latentă între cele două tipuri distincte de abordare a cerinţelor
funcţionale : una universalistă, tipologizantă şi o alta particularistă (la ambele tipuri
ne-am referit deja). Problema aflată în discuţie, spune Zamfir, este dacă sistemele
sociale, indiferent de natura lor particulară şi de condiţiile în care acţionează, vor
prezenta aceleaşi mari tipuri de cerinţe funcţionale sau vor fi caracterizate de cerinţe
fundamentale particulare ce vor trebui să fie determinate în fiecare caz în parte.
-Parsons, aşa cum am arătat, optează pentru punctul de vedere universalist şi
în cazul acesta.
-B.Malinowski (apud Zamfir, 1987, 70) considera că orice organizare trebuie
să asigure satisfacerea a două grupuri mari de nevoi : nevoi de bază – hrana,
reproducere, confort corporal, securitate, mişcare, sănătate – şi nevoi derivate –
producţie, organizarea activităţilor colective, elaborarea şi asigurarea respectării
regulilor de acţiune, transmiterea zestrei culturale.
-A.Maslow (1968) distinge cinci mari categorii de necesităţi ale fiinţei umane :
subzistenţă, securitate, dragoste şi apartenenţă, statut social şi stimă, şi, în fine,
autoactualizare.
-A.Radcliff-Brown (1965), intrând în polemică cu Malinowski, considera că
însuşi termenul de necesitate (nevoie) postulează o cerinţă universală. De aceea, el
considera că termenul de « condiţie necesară pentru existentă » ar fi mai adecvat.
Acest concept sugerează faptul că « fiecare sistem în raport cu propria sa organizare,
cu condiţiile sale specifice de existenţă, va fi caracterizat prin condiţii particulare
necesare existenţei sale, care urmează a fi determinate în fiecare caz în parte (apud
C.Zamfir, 1987, 71).

94
 -Un punct de vedere relativist, particularist, este cel al lui R.Merton (1968). El
considera conceptul de cerinţă funcţională ca fiind punctul fundamental al paradigmei
funcţionale, dar ca « cerinţă funcţională este nedeterminată în ceea ce priveşte
conţinutul şi aşa trebuie să rămână ». După ce s-a ales sistemul particular în raport cu
care se realizează analiza, este necesar să se determine, în mod concret, conţinutul
cerinţelor funcţionale ale acestuia.

3.Elementul funcţional şi funcţiile sale.

C.Zamfir defineşte elementul funcţional ca fiind orice fenomen social care are
semnificaţii, consecinţe pentru cerinţele funcţionale ale unui sistem. El poate fi un
component interior sistemului sau un fenomen exterior ce afectează funcţionarea
sistemului respectiv. Elementul funcţional poate fi un subsistem al societăţii globale,
având un grad mare de complexitate şi autonomie relativă, sau o parte a unui
subsistem (rol social - ca de exemplu, profesor, o normă socială – patriotismul, o
practică colectivă – ceremonialul de căsătorie, o acţiune colectivă sau individuală – o
revoluţie politică, etc.)
Funcţia este definită drept « consecinţele unui fenomen oarecare pentru
funcţionarea unui sistem » (Zamfir, 1987, 72). Funcţia şi cerinţa funcţională sunt,
spune Zamfir, concepte simetrice. Daca cerinţa funcţională are în vedere perspectiva
sistemului (ce aşteaptă sistemul de la elementele sale, ce nevoi are el), funcţia este
asociată cu perspectiva elementului (ce consecinţe are acesta asupra stării şi
funcţionării sistemului). A determina deci funcţia unui element înseamnă a specifica
punctele în care consecinţele acestuia afectează, într-un fel sau altul, sistemul luat
drept cadru de referinţă (de exemplu, căsătoria exogamă conduce la creşterea
solidarităţii sociale).
De regulă, un element nu îndeplineşte o singură funcţie, ci este plurifuncţional.
De exemplu, şcoala, ca element funcţional, are de îndeplinit pe de o parte, funcţii
instructive (de transmitere a informaţiilor) şi, pe de altă parte, funcţii formative (de
modelare a tipului de personalitate şi comportament adecvate normelor morale şi
sociale). Analiza funcţională trebuie, în opinia lui Merton (1968), să pună în evidenţă
toate consecinţele funcţionale pe care le are un element. Şi pentru a desemna această
proprietate a plurifuncţionării elementului, Merton sugereaza termenul de « fascicul
funcţional »

95
 În plus, consecinţele funcţionale ale unui element pot varia substanţial,
cantitativ şi/sau calitativ, în funcţie de contextul social dat. Zamfir analizează din
acest punct de vedere, cazul religiei. Astfel, într-o societate conservatoare religia
poate reprezenta în primul rând un instrument de integrare socială în ordinea
existentă, deci un instrument de oprimare (ca în cazul Inchiziţiei din epoca feudală).
Pe de alta parte, în perioade de profunde crize sociale şi umane, religia poate
manifesta în primul rând funcţia de restabilire a echilibrului psihologic în condiţii
lipsite de speranţă printr-o acceptare resemnată.
Pentru înţelegerea plurifuncţionalităţii elementelor, Zamfir face distincţia dintre
funcţii finale şi funcţii laterale, precum şi dintre funcţii intenţionate şi neintenţionate
(Zamfir, 1987, 70-83). Astfel, dacă vorbim despre funcţiile finale ne referim doar la
acelea dintre ele care reprezintă raţiunea constituirii şi/sau a menţinerii respectivului
element. Dansul ploii, de exemplu, a fost creat şi practicat pentru a ajuta colectivitatea
arhaică să facă faţă unor momente dificile pentru ea, şi nu pentru a oferi membrilor săi
oportunitatea unor manifestări estetice. În timp, elementul – respectiv dansul ploii, în
exemplul nostru – îşi poate pierde funcţia finală iniţială, menţinându-se numai prin
funcţia de manifestare artistică ce devine acum finală. (apud, C.Zamfir, 1987, 75)
Funcţiile laterale sau secundare se referă la acele « consecinţe ale unui element
pentru sistemul din care face parte sau pentru alte sisteme învecinate care nu
reprezintă însă raţiunea menţinerii sale » (Zamfir, 1987, 75). Un exemplu grăitor este
cel al pregătirii militare : el are ca funcţie finală, clară, pregătirea tineretului pentru
apărarea ţării, dar, în acelaşi timp, are ca funcţie laterală facilitarea integrării sociale a
tinerilor prin călirea lor fizică şi morală, prin însuşirea unui spirit de disciplină şi
respect pentru normele sociale.
În ceea ce priveşte distincţia: funcţii intenţionate/neintenţionate, se pot face
următoarele precizări. O funcţie intenţionată este aceea pentru care elementul face
efortul sistematic de a o cultiva şi maximiza (de exemplu, funcţia instructiv-educativă
a armatei este intenţionată). Funcţiile neintenţionate reprezintă « consecinţe
funcţionale (de cele mai multe ori negative, dar posibil şi pozitive) de care sistemul
nu este conştient sau pe care, deşi conştient, nu le doreşte, dar nu le poate evita. »
(Zamfir, 1987, 76)
În acest punct, C.Zamfir defineşte conceptul de finalitate atât ca orientare activă a
sistemului, cât şi a elementului spre satisfacerea cerinţelor funcţionale. Există

96
finalităţi ale sistemului şi, simetric, finalităţi ale elementului, orientate spre
satisfacerea cerinţelor funcţionale. « Funcţia se distinge de finalitate. » (Zamfir, 1987)

4.Contextul structural : spaţiul funcţional.

Este un alt concept fundamental al paradigmei analizei funcţionale. « Se va
numi spaţiu funcţional al unui element totalitatea cerinţelor funcţionale care se
exercită asupra acestuia. » (Zamfir, 1987, 77). Simetric cu tipurile de funcţii descrise
mai înainte, distingem cerinţe funcţionale finale sau constitutive (adică cerinţele
responsabile de constituirea şi menţinerea respectivului element) şi cerinţe funcţionale
laterale. Cerinţele funcţionale finale conferă profilul general al elementelor : un aparat
casnic trebuie să realizeze funcţia pentru care a fost creat ; dacă nu o realizează, el
încetează de a mai fi un aparat casnic, chiar dacă, estetic, este atractiv.
În ceea ce priveşte cerinţele funcţionale, ele pot acţiona, subliniază Zamfir, în
trei sensuri : către amplificarea caracteristicilor din punctul lor de vedere (aplicarea
funcţiilor educativ-integrative ale armatei), către inhibarea sau limitare consecinţelor
negative (controlul poluării, protecţia muncii) sau către modificarea unui element prin
implementarea unor caracteristici (finalităţi) suplimentare în raport cu cele finale
(funcţiile sociale ale întreprinderii, de exemplu).
Un element nu se constituie într-un vacuum social, ci intră de la început în
interacţiune atât cu celelalte elemente ale sistemului din care face parte, cât şi cu alte
sisteme cu care sistemul său se învecinează. Această interacţiune funcţională laterală
este sugerată de termenul introdus de R.Merton în 1957, de « context structural » la
care trebuie să se adapteze elementul.
Ideea de spaţiu funcţional la C.Zamfir subliniază exigenţa că explicaţia
funcţională să nu fie abstractă, « fenomenul x îndeplineşte funcţia y », ci concretă : ea
« trebuie să ia în considerare contextul particular în care fenomenul de explicat se
constituie şi evoluează ».

5.Posibilul acţional.
Se referă la totalitatea condiţiilor în care un sistem oarecare îşi constituie
elementele sale : capacităţi umane individuale de acţiune (capacităţi fizice şi mentale
ale persoanelor umane), capacităţi umane colective de acţiune, instrumente materiale
şi social-instituţionale de acţiune (tehnologii, norme colective, instituţii sociale,
tradiţii, organizaţii sociale), cunoştinţe necesare. Toate aceste posibilităţi care există

97
obiectiv la un moment dat, oferă posibilul în care un sistem îşi inventează elementele
sale funcţionale. De exemplu, o colectivitate arhaica, în căutare de hrana, ajunge într-
o zona socio-geografică. Apar mai multe opţiuni pentru obţinerea hranei, în funcţie de
condiţiile particulare de mediu (teren propice agriculturii, păstoritului sau vânătorii),
de disponibilităţile interne ale colectivităţii (abilităţi şi tradiţii de agricultor, păstor sau
vânător) precum şi de particularităţile colectivităţilor găsite în zonă.
Observăm că, în analiza lui C.Zamfir, sistemele sociale dispun de posibiluri
acţionale determinate. « Vânătorul de acum 3000 de ani nu avea în posibilul său
acţional puşca ». Posibilul acţional reprezintă pentru colectivităţile umane un spaţiu al
invenţiei : a inventa înseamnă a determina o posibilitate nouă de acţiune. În acelaşi
timp, însă, posibilul acţional este o stare obiectivă dominată de legi ce pot fi
determinate, structura şi dinamica sa fiind, în principiu detectate riguros. « Invenţiile
tehnologice nu sunt întâmplătoare, ci se condiţionează, se aşteaptă una pe cealaltă ».
(C.Zamfir, 1987, 82)
Ce trebuie să mai reţinem din descrierea analizei funcţionale este faptul că ea
reprezintă una din componentele de baza ale gândirii sociologice, existentă explicită
sau doar implicită în, practic, orice încercare de explicare a fenomenelor sociale.
Pentru a realiza o cercetare plecând de la analiza funcţională trebuie însă să încercăm
să evităm problemele pe care acest tip de analiză le induce. C.Zamfir sintetizează
problemele analizei funcţionale în nouă categorii principale (Zamfir, 1987, 83-95) :
1) – Problema autonomiei funcţionale a sistemelor : trebuie să înţelegem că
sistemele sociale sunt doar tendenţial autonome, autonomia lor fiind relativă.
În primul rând, orice sistem social asupra căruia se opreşte analiza sociologică
reprezintă mereu doar un nivel al organizării complexe a societăţii, starea reală
a acestui sistem fiind rezultanta suprapunerii şi interferenţei dintre o mulţime
de sisteme. În al doilea rând, orice sistem « nu este un sistem în sensul propriu
al cuvântului, ci doar aspiră să fie » (M.Malita apud C.Zamfir, 1987, 83), cu
alte cuvinte, sistemele sociale se schimbă, în timp.
2) – Problema delimitării sistemelor : Există, pe de o parte, sisteme date cu
claritate în experienţa comună (o familie, o întreprindere, un ritual), dar, pe de
altă parte « există şi sisteme difuze în masa vieţii sociale ale căror contururi
nu sunt vizibile cu ochiul liber ». Este cazul sistemului de control social, al
sistemului educativ, etc. pentru a căror delimitare trebuie folosit procedeul
delimitării funcţionale. Prin acest procedeu, sistemele pot fi identificate

98
 pornind de la funcţia generală pe care o au de îndeplinit, cu alte cuvinte se
porneşte de la cerinţa funcţional/funcţie şi se determină totalitatea elementelor
care contribuie la realizarea acesteia.
3) – Problema apartenenţei multiple pleacă de la faptul că, deşi schema
funcţională postulează că orice fenomen social reprezintă un element al unui
sistem, fenomenul social este un punct de intersecţie între mai multe sisteme.
De aceea, pentru a putea fi complet şi corect înţeles, fenomenul social trebuie
privit ca element component al unei mulţimi de sisteme. « Explicaţiile
funcţionale din perspective diferite ale aceluiaşi fenomen nu vor fi exclusive,
ci complementare. O explicaţie funcţională completă poate fi realizată doar
prin cumularea perspectivelor » (Zamfir, 1987, 85).
4) – Problema empiricităţii cerinţelor funcţionale. Fiind o stare funcţională (care
se referă la o lipsă, la ceva ce este necesar pentru buna funcţionare a unui
sistem), cerinţa funcţională nu este uşor observabilă cu ajutorul instrumentelor
cunoaşterii comune. Din această perspectivă, C.Hempel considera că
« propoziţiile funcţionale care raportează diferitele fenomene sociale la
cerinţe funcţionale au un grad ridicat de indeterminare empiricăă, fiind mai
mult presupoziţii speculative, puţin sau deloc verificabile » (apud Zamfir,
1987, 88). Din acest motiv, analizele funcţionale sunt, cel mai adesea,
calitative, la nivelul ipotezelor teoretice, decât cantitative, verificabile empiric.
5) – Problema genezei elementului. Schema funcţională presupune că
fenomenele sociale sunt, în mare parte, rezultatul unui act de constituire
finalist : sistemele sociale (şi oamenii ce le compun, îşi construiesc mijloacele
necesare satisfacerii cerinţelor lor funcţionale. Însă, de cele mai multe ori,
geneza fenomenelor sociale prezintă un grad scăzut de conştientizare (Marx
utiliza chiar termenul de « spontan » pentru a desemna acest proces de
geneză). Mai mult, considera Zamfir, sistemele sociale complexe se constituie
din aproape în aproape, prin contribuţii multiple, adesea întinse pe mai multe
generaţii (este cazul sistemelor juridice, politice, religioase, morale).
6) – Problema elementelor non-funcţionale şi a « supravieţuirilor ». Teoriile
funcţionaliste clasice promovează ideea potrivit căreia nu există fenomene
sociale care să-şi fi pierdut complet funcţia. « Un fenomen social se menţine
doar dacă, actual, îndeplineşte vreo funcţie, indiferent dacă aceasta coincide
sau nu cu cea pentru care el a fost constituit. El poate fi moştenit de la un

99
 sistem care a dispărut, reprezentând o supravieţuire a acestuia, dar menţinerea
sa se explică prin faptul că, în noul context, el continuă să îndeplinească o
serie de funcţii pozitive sau primeşte noi funcţii.» (C.Zamfir, 1987, 89)
Citându-i pe G.Chavunduca şi pe W.J.Wilson (1980), C.Zamfir analizează din
perspectiva mai-sus menţionată, fenomenul de creştere a tribalismului după
dobândirea independenţei, în ţările lumii a treia. Tribalismul, spune Zamfir, nu poate
fi interpretat ca o « supravieţuire » reactivată, ci el primeşte o nouă funcţie, aceea de
armă ideologică, în conflictul politic şi în competiţia economică. Pentru politicienii
africani, tribalismul oferă un instrument în competiţia pentru resursele rare şi pentru
obţinerea puterii politice.
7) – Problema explicaţiei şi predicţiei funcţionale : alternative sau substitute
funcţionale. Analiza funcţională este asimetrică în relaţia explicaţie-predicţie.
Explicaţia funcţională poate fi strictă în sensul că un fenomen este explicat
prin faptul că răspunde unei cerinţe funcţionale despre care putem spune, cu
certitudine că l-a produs. Predicţia, însă, are un caracter principial limitat, fiind
asociată, considera C.Zamfir, cu o indeterminare structurală : « pornind de la
o cerinţă funcţională nu mai putem identifica cu certitudine elementul care va
fi selectat, şi aceasta datorită alternativelor funcţionale » (1987, 91).
Alternativele sau substitutele funcţionale au fost denumite astfel de către R.Merton în
1957 şi reprezintă elementele posibile existente în cadrul unui posibil acţional
specificat, şi care sunt capabile să satisfacă o anumită cerinţă funcţională.
În principiu, spune Zamfir, sistemul poate alege oricare dintre aceste alternative
funcţionale, există un anumit grad de libertate, de indeterminare în alegerea
elementului din repertoriul specificat. Astfel se evită capcana « postulării
inevitabilităţii » : un element, deşi îndeplineşte o funcţie necesară, nu e neapărat
inevitabil.
8) – Problema cerinţelor manifeste şi latente. Exemplul clasic pentru înţelegerea
acestei probleme este teoria motivaţiei a lui A.Maslow, expusă mai înainte.
Cele cinci clase de necesităţi ce motivează comportamentul nu sunt egal
importante pentru individ, ci formează o ierarhie, începând cu necesităţile de
subzistenţă şi terminând cu cele de autoactualizare.
Teoria maslowiană este următoarea : « manifeste vor fi necesităţile din prima clasă de
necesităţi nesatisfăcute a ierarhiei, necesităţile din clasele superioare, chiar
nesatisfăcute, vor fi latente ; pe măsură ce necesităţile din clasele inferioare (dar mai

100
importante) sunt satisfăcute, necesităţile din clasele imediat următoare devin
manifeste. » (apud Zamfir, 1987, 94)
9) – Problema relaţiei obiectiv-subiectiv. În cadrul schemei funcţionale,
subiectivitatea reprezintă un mediator al mecanismelor obiective : categoriile
« obiective » ale schemei funcţionale (cerinţe funcţionale şi finalităţi) sunt
dublate de categorii « subiective » (scopuri, idealuri, aspiraţii). (C.Zamfir,
1987, 95)
Concluzionând întregul nostru demers funcţionalist, putem aprecia că analiza
funcţională este un instrument important al sociologiei constructive şi aplicative, fiind
esenţială în soluţionarea problemelor sociale şi în construcţia de noi sisteme sociale.

F) Analiza sistemică

În acest capitol, vom încerca să clarificăm câteva aspecte, considerăm noi,

esenţiale, în înţelegerea analizei sistemice. În primul rând, vom vorbi despre
diferenţele dintre analiza sistemică şi analiza funcţională şi, respectiv, analiza
structurală.
În al doilea rând, vom defini sistemul social, stările sale de echilibru, finalităţile
diferitelor tipuri de sisteme sociale şi, legat de aceste finalităţi, tipurile de abordare
sistemică pentru fiecare sistem în parte.
În al treilea rând, vom descrie cele doua mari ramuri ale analizei sistemice
afirmate pe de o parte, ca « inginerie a sistemelor » (Vlăsceanu, 1982, 76) şi pe de altă
parte, ca « teorie a sistemelor generale ». Ne vom referi aici la teoriile lui Pareto,
Parsons, von Bertalanffy, W.Buckley, C.Homans.
În al patrulea rând, vom caracteriza metodologia analizei sistemice şi vom
evidenţia importanţa, dar şi limitele acesteia.
1) Analiza sistemică versus analiza funcţională, respectiv analiza structurală.
Deşi asociată cu analiza sistemică a socialului, analiza funcţională este, mai degrabă,
un caz particular al analizei sistemice formalizate. Diferenţa dintre ele constă în faptul
că, dacă în analiza funcţională demersul este mai ales de tip teoretic, (explorându-şi
doar implicaţiile metodologice), în analiza sistemică accentul este pus pe practica
metodologică de cercetare. În ceea ce priveşte relaţia analizei sistemice cu
structuralismul lucrurile se complică. Analiza sistemică s-a dezvoltat fie independent
de structuralism, fie împreună sau odată cu acesta.

101
 a) În primul caz , analiza sistemică înţeleasă în raport cu structuralismul
s-a dezvoltat pe de o parte, ca analiză structurală a unor relaţii
intrasistemice, iar pe de altă parte, ca analiză sistemică independentă
de analiza structurală.
b) În al doilea caz, dacă considerăm structura ca aspect invariant al
sistemului, atunci analiza structurală şi analiza sistemică sunt
complementare.
Sistemul constă în « mulţimea de elemente componente, în ansamblul relaţiilor
dintre aceste elemente structurate multinivelar şi ierarhic, şi în constituirea unei
integralităţi specifice, ireductibile la componentele sau chiar la relaţiile individuale
dintre ele. » (Vlăsceanu, 1982, 75)
Atât sistemul, cât şi structura sunt ireductibile la componentele lor, în măsura în
care se constituie ca o totalitate de elemente interdependente. De cele mai multe ori,
ambele noţiuni ne apar ca identice nu doar prin complementaritate, ci şi prin
conotaţiile primite sau chiar prin definirea uneia prin cealaltă (aşa cum procedează
Piaget când spune că « structura este un sistem de transformări » (1973, 7) sau
Parsons ca sistemul social rezidă în organizarea structurală şi funcţională.)
Elementele sistemului se manifestă ele însele ca structuri distincte (de exemplu,
structura socială ca element component sau subsistem al sistemului social global) sau
întră în relaţii unele cu altele în cadrul sistemului astfel încât constituie alte structuri
ale sistemului (de exemplu, structura unui grup social integrat în sistemul social).
Astfel, observăm că în cadrul sistemului apar relaţii între structuri (relaţii
interstructurale sistemice) sau între elementele structurilor (relaţii intrastructurale)
(apud Vlăsceanu, 1982, 76). Din această perspectivă, analiza structurală se
subordonează analizei sistemice : sistemul dispune de o structura, include diferite
structuri. Analiza sistemică este globală, în timp ce analiza structurală vizează
componente ale sistemelor complexe.
Referindu-se la posibilitatea ca un sistem să aibă simultan mai multe structuri
alternative, C.Zamfir defineşte principiul pluralităţii structurale : « starea internă a
unui sistem, sub presiunea diferiţilor participanţi, poate oscila într-o structură sau
alta » (Dicţionar de sociologie, 1993, 554). Redăm exemplul dat de Zamfir. O
întreprindere tinde să aibă o ierarhie autoritară generată de comportamentul autoritar
al directorului, în timp ce ceilalţi participanţi tind să promoveze o structură

102
democratică. Sistemul rezultat este o « oscilaţie » tensionată între cele două tendinţe
structurale.
2) Sistemul social. Stări de echilibru. Finalităţi. Abordări sistemice.
Viaţa socială prezintă, prin natura sa, caracteristici de sistem la toate nivelele de
organizare (familie, grupul de muncă, societatea globală) unitatea cea mai simpla
fiind activitatea definită ca un sistem de comportamente şi acţiuni, organizat astfel
încât să realizeze o anumită finalitate (plantarea unui pom, citirea unei cărţi,
construirea unui imobil). Dacă a citi o carte reprezintă un « sistem uman », a construi
un imobil este înţeles ca un « sistem social » (la care participă mai mulţi indivizi).
Finalitatea oricărui sistem este echilibrul, definit ca refacere a unei stări iniţiale
x sub acţiunea unei forţe, de regulă, exterioară sistemului, F, iar « aplicarea » lui în
sociologie a cunoscut mai multe variante, de la « fizica socialî » la « mecanica
socială » (aspect pe care-l vom clarifica atunci când vom vorbi despre teoriile care au
abordat un mod sistemic de cercetare a socialului). C.Zamfir subliniază dubla ipostază
în care se poate găsi starea de echilibru intern a unui sistem social (apud Dicţionar de
sociologie, 1993, 552-554). Vorbim despre echilibru static al sistemului atunci când
ne referim la acea configuraţie de stări a elementelor respectivului sistem, care sunt
reciproc compatibile şi, deci, având o mare stabilitate. Fiecare sistem social poate
acea mai multe configuraţii (stări interne) posibile, fiecare însă, prezentând un grad
înalt de stabilitate. În cazul sistemelor caracterizate prin echilibru dinamic, acesta
reprezintă mai mult « un proces continuu de echilibrare şi reechilibrare » (Zamfir,
1987). Sistemele dinamice au drept caracteristică principală faptul ca schimbările
interne sunt continue, fără a se ajunge la forme de echilibru înalt stabile. Un exemplu
de sistem dinamic este acela oferit de D.H.Meadows (1972, Limits of Growth).
În analiza dinamicii sistemului mondial, Meadows ia în considerare cinci
parametri fundamentali care se influenţează continuu unul pe celalalt : producţia
industrială, producţia agrară, resursele naturale, populaţia şi poluarea. Dinamica
acestor parametri influenţează evoluţia sistemului social (apud Dicţionar de
sociologie, 1993, 552). De asemenea, trebuie să facem distincţia între sisteme finaliste
şi sisteme de interacţiune sau suprasisteme.

a) Sistemele finaliste se caracterizează prin faptul ca întreaga lor organizare

structurală şi dinamică este determinată de realizarea unei finalităţi : fabricarea unui
tip de produse determină organizarea internă a unei intreprinderi (apud Zamfir, 1987).

103
Astfel, sistemul finalist este compus dintr-un ansamblu de acţiuni constituite astfel
încât să conducă la realizarea respectivei finalităţi. În concluzie, orice sistem finalist
tinde să-şi exprime organizarea într-un sistem de statute şi roluri (fiecare având
funcţia să se completeze reciproc). De exemplu, statutele/rolurile profesorului şi
studentului formează un sistem a cărei finalitate este educarea studentului. Analiza
sistemelor finaliste se realizează din perspectiva lui C.Zamfir, în două variante :
Prima variantă este analiza funcţională empirică : « se porneşte de la finalitatea
generală sau de la cerinţele funcţionale fundamentale ale oricărui sistem sau ale
tipului de sistem avut în vedere, şi se caută să se identifice tipul de elemente care
realizează aceste cerinţe funcţionale. » (Zamfir, Dicţionar de sociologie, 1993, 553).
Clasică pentru acest tip de analiză, este teoria lui T.Parsons (1951, Social System).
Acesta considera că orice tip de sistem trebuie să-şi realizeze patru precondiţii
funcţionale : realizarea scopului, adaptarea, menţinerea modelului latent şi integrarea
(concepte descrise de noi în capitolul dedicat analizei funcţionale). Pornind de la
aceste precondiţii fundamentale se pot detecta, considera Parsons, acele subsisteme
din cadrul sistemului real care au funcţia de a le realiza.
A doua variantă de analiză a sistemelor finaliste o reprezintă analiza funcţională
« aposteriorică », despre care C.Zamfir spunea că, prin descrierea amănunţită a
organizării sistemului (statute şi roluri, norme şi acţiuni), încearcă să evidenţieze
funcţia pe care fiecare element identificat anterior o îndeplineşte.
b) În ceea ce priveşte sistemele de interacţiune (sau « sisteme din sisteme », adică
suprasisteme), acestea sunt compuse din mai multe subsisteme, de regulă finaliste,
care interacţionează tinzând să realizeze un anumit echilibru care reprezintă o
rezultantă a acestor interacţiuni. (C.Zamfir, 1987)
R.Boudon (1997) dă un exemplu simplu de sisteme de interacţiune : starea de
egalitate care tinde să se instaleze la cozile de la două case de bilete învecinate, este
rezultanta finalităţii fiecărei persoane de a-şi minimiza aşteptarea (deci nu reprezintă o
finalitate a sistemelor celor două cozi).
Analiza sistemelor de interdependenta generează, la rândul ei, un tip de abordare
particular, şi anume detectarea efectelor interacţiunii dinamice dintre elemente, prin
intermediul unui sistem de ecuaţii. (J.W.Forrester face o asemenea analiză de sistem).
În concluzie, aşa cum reiese din tipologia sistemelor, acestea pot fi studiate atât
din perspectiva relaţiei input-output, cât şi dintr-o perspectivă teleologică. În prima
variantă, trebuie să vedem sistemul, ca o cutie neagră, şi, în condiţiile desfăşurării

104
unor mecanisme interne particulare, să specificam raporturile dintre input-uri
(structuri, elemente şi topologia lor) şi output-uri (structuri, elemente, topologia lor).
Din perspectivă teleologică însă, considerăm intrările şi ieşirile sistemului nu atât din
punct de vedere al relaţiilor dintre topologia « stimulilor şi răspunsurilor », cât din cel
al proceselor direcţionate de realizarea unui scop, adică al transformărilor produse în
sistem pentru a se ajunge la o anumită performanţă (Vlăsceanu, 1982).
L.Vlăsceanu considera că, în caracterizarea unui sistem, trebuie identificate şi
specificate următoarele aspecte (1982, 82-83) :
(a) identificarea obiectelor, adică a relaţiilor din cadrul sistemului ;
(b) observarea sau măsurarea valorilor (cantitative sau calitative) specifice
atributelor obiectului ;
(c) considerarea valorilor din perspectiva unei referinţe spaţiale şi temporale date ;
(d) specificarea activităţii sau comportamentului sistemului, constând în
dimensionarea valorilor în funcţie de timp şi includerea lor într-o matrice
sintetică ;
(e) organizarea sistemului, adică ansamblul de proprietăţi care sunt specifice
comportamentului dat al acestuia.
(f) structura sistemului, adică acel aspect al organizării care rămâne constant sau
permanent în timp şi care formează baza comportamentului (relativ)
permanent al sistemului ;
(g) partiţionarea comportamentului integral al sistemului în activităţi mai simple,
ceea ce conduce la identificarea de subsisteme ale sistemului total, fiecare
dintre acestea urmând a fi caracterizate pe baza punctelor precedente ;
(h) starea unui sistem este determinată prin analiza valorilor (cantitative sau
calitative) specifice caracteristicilor unui sistem la un moment dat. A
considera schimbarea valorilor de la un moment la altul, înseamnă a identifica
tranziţia de la o stare la alta a sistemului. Mulţimea completă a stărilor şi
tranziţiilor de la o stare la alta relevă programul sistemului.

(3) Modele sistemice ale societăţii. Ideologia sistemistă.

Distincţia dintre construcţia sistemică a realităţii sociale şi reprezentarea ei sistemică
este esenţială pentru delimitarea corectă între teoria sociologică a sistemului social şi
ideologia corespunzătoare acestei teorii. Modelul de abordare sistemică este vechi în
sociologie. Prima lui formă a fost cea a modelului mecanic (elaborat de V.Pareto) prin

105
care societăţii îi sunt analogate componentele, relaţiile şi legile de funcţionare ale
sistemelor mecanice, pornind de la supoziţia « interdependentei mutuale şi de la
regulile generale ale interacţiunii forţelor sau vectorilor din fizică. Finalitatea
sistemului este echilibrul. Analogia (şi adesea identificarea) sistemelor mecanice cu
cele sociale n-a permis însă sesizarea « diferenţei specifice » dintre ele, organismul
viu care este societatea fiind studiat ca o simplă construcţie fizică. Astfel că, la
sfârşitul secolului al XIX-lea, analogia sociologie-fizică cedează treptat locul
investigaţiei biologice a sistemului social ca organism.
V.Pareto (1933) este considerat primul sociolog care a formulat în mod explicit
conceptul de sistem social într-o teorie despre societate. « Forma generală a
societăţii », considera Pareto, este determinată de toate elementele care acţionează
asupra sa, şi, ca urmare, ea reacţionează asupra elementelor. Acestea din urmă sunt
reciproc dependente între ele şi faţă de societatea a cărei formă o determină,
constituind astfel : « sistemul social » (apud Vlăsceanu, 1982, 80). Pareto formulează
astfel, câteva din premisele principale ale oricărei metodologii de analiza sistemică a
socialului :
a)considerarea relaţiilor de interdependenţa dintre elementele componente ale
sistemului social ;
b) identificarea şi caracterizarea stărilor de echilibru ale sistemului ;
c) folosirea unui limbaj sau a unei abordări matematice pentru caracterizarea
acestor stări.
În perioada interbelică se petrece o relansare a mecanicismului sociologic nu
într-o singură variantă, ci bidirecţional : pe de o parte pe linia paretiana, ca sociologie
matematică a echilibrului, pe de altă parte ca variantă biologistă, organicistă (graţie
descoperirilor făcute de studiul biologic al comportamentelor umane şi animale). În
ambele variante însă, perspectiva sistemică se dezvoltă graţie modului nou de
abordare a socialului. Astfel pe de o parte, noua paradigmă susţine necesitatea
studierii totalităţilor care dispun de o integralitate ce conferă noi proprietăţi
elementelor (înlocuind astfel abordările atomiste clasice ce aruncaseră într-o stare
critica sociologia empiristă). Pe de altă parte, perspectiva sistemică susţine
transcederea graniţelor dintre disciplinele tradiţionale prin studiul sistemelor generale
(apud Vlăsceanu, 1982, 78). Din această perspectivă, modelul sistemic mecanicist
matematic a supravieţuit prin promovarea ciberneticii în sociologie, iar teoria generală

106
a sistemelor (TGS) apare ca urmare a relansării combinate a modelului matematic cu
cel organicist (modelul biologic).
Promovarea ciberneticii în sociologie sau afirmarea « ingineriei sistemelor » în
sociologie (A.Gheorghe, 1979) a condus la dezvoltarea aplicaţiilor în domeniul
proiectării, organizării, conducerii şi planificării, a dezvoltării şi evaluării sistemelor
tehnice complexe. În acest context, considera Gheorghe, s-a urmărit să se afirme
necesitatea unei inginerii sociale care să constea în utilizarea metodologiei sistemice
de analiză pentru planificarea ţi dezvoltarea sistemelor sociale.
În ceea ce priveşte teoria generală a sistemelor (TGS), aceasta s-a dezvoltat în
legatură cu cibernetica, cu teoria informaţiei şi teoria comunicaţiei, precum şi în
legatură cu progresele matematicii. Premisele TGS au fost formulate de către L.von
Bertalanffy care a demonstrat că « există modele, principii şi legi care se aplică
sistemelor generalizate sau subclaselor acestora indiferent de tipul lor particular, de
natura elementelor componente şi de forţele sau relaţiile dintre ele. Noi postulăm o
nouă disciplină numită teoria sistemului general. TGS este un domeniu logico-
matematic a cărui sarcină constă în formularea şi derivarea acelor principii generale
care sunt aplicabile sistemelor, în general » (apud Vlăsceanu, 1982, 76-77). În afara
faptului că TGS este prima teorie generală unitară a sistemelor (înaintea ei existând
doar abordări diferenţiate ale sistemelor generale ce pornesc de la aceleaşi premise),
noul adus de teoria generală a sistemelor (TGS) îl reprezintă construcţia unor scheme
conceptuale care implică o nouă idee directoare (noţiunea de sistem) şi o noua
perspectivă metodologică.
În « Teoria generală a sistemelor : concepte, implicaţii metodologice,
controverse », L.Grundberg considera că prin (TGS), explicaţia de principiu nu este
speculativă şi declarativă, ci dobândeşte statutul şi structura unei teorii ştiinţifice
(apud M.Maliţa, 1985). Noutatea ştiinţifică a teoriei generale a sistemelor (TGS) este
afirmată prin înlocuirea vechilor paradigme şi prin facilitarea comunicării între
ştiinţele tradiţional clasificate în fizice, biologice şi sociale, prin înlocuirea tradiţiei
ştiinţifice clasice, atomiste (ce încearcă să derive proprietăţile obiectului integral din
proprietăţile părţilor sale fără a analiza acţiunile dintre părţi).
În ciuda folosirii ciberneticii şi (TGS) în analiza şi explicarea sistemelor sociale,
teoria sociologică din ultimele decenii a încurajat mai puţin « abordările
cvasisociologice » cibernetice sau general sistemice şi a promovat mai mult modelele

107
sistemice specific sociologice : structural-funcţionalist al lui T.Parsons şi modelul
echilibrului social al lui C.G.Homans.
În lucrarea sa fundamentală « Sistemul social », T.Parsons 91951) şi-a propus să
elaboreze teoretic sistemul total al acţiunii, pe care-l consideră format din mai multe
sisteme. Dintre acestea, el prezintă în detaliu sistemul social, cel cultural şi cel
referitor la personalitate. Orientându-se către analiza ordinii sociale şi a stărilor de
echilibru ale sistemelor considerate, Parsons urmează tradiţia antropologiei
funcţionaliste inaugurate de B.Malinowski. Analiza parsonsiană este deci de tip
structuralist şi funcţionalist şi se desfaşoară « pe temeiul postulării componentelor şi
relaţiilor din cadrul sistemului global al acţiunii sociale. Adică, într-un cadru
sistemic general, Parsons aplică o variantă de analiză structurală » (apud Vlăsceanu,
1982, 81).
Substanţa biologistă a modelului sistemic parsonsian este evidentă în concepţia
privind echilibrul social, un echilibru conceput mai degrabă dinamic decât static,
similar modelului homeostaziei organismului. Faţă de echilibrul homeostazic al
organismelor biologice, sistemele sociale au, în plus, capacitatea de a rămâne viabile
(datorită nivelului lor superior de organizare), deşi ele îşi schimbă structura, desigur în
limite destul de înguste. Schimbarea structurii sistemului social nu pune sub semnul
întrebării menţinerea lui. Dimpotrivă, « modelul sistemic al lui Parsons este
incomparabil cu o teorie a elaborării structurii şi schimbării, cu o concepţie
morfogenetică. De aceea, cea mai mare dificultate a lui este statutul ambiguu al
devianţei, fiindcă, deşi devianţa faţă de sistem nu este absentă din teoria sistemică a
lui Parsons, aceasta teorie include numai pattern-urile devianţei » (I.Ungureanu, 1985,
145).
In teoria echilibrului social C.G.Homans mai degrabă « postulează » decât
elaborează teoretic echilibrul, pentru că el nu este identificat cu nici una dintre
structurile considerate ca fixe, ca un punct de referinţă (cum este la funcţionalişti
« menţinerea latentă » a structurii normative a sistemului). La Homans, devianţa este
parte integranta a sistemului, explicabilă în termenii relaţiilor mutuale dintre cele
patru elemente sistemice : activităţi, interacţiuni, sentimente, norme. Echilibrul social
este produs, afirma Homans, nu doar de structura consensuală a normelor, ci şi de
tensiunile dintre activităţi şi sentimente în procesul interacţiunilor umane (Homans,
1975). Deşi preia abordarea echilibrului social a lui V.Pareto, diferenţa dintre cei doi
este dată de faptul că Homans introduce în definirea echilibrului social inclusiv

108
« mişcările virtuale » generate de capacitatea subiectului uman de a anticipa
consecinţele acţiunilor sale. De aceea, pentru Homans, o teorie a echilibrului social
este imposibilă fără o analiză a controlului sistemului : « starea unui sistem social în
care controlul este efectiv reprezintă echilibrul sistemului » (Homans, 1975, 301).
Controlul sistemului se exercită prin intermediul « dependenţelor mutuale »
directe şi indirecte. « Dependenţele mutuale » directe constau în « ajustarea »
reciprocă a părţilor, adică a sentimentelor şi normelor instituţionalizate, a activităţilor
şi interacţiunilor. În acest fel, susţine Homans, sentimentele se integrează normelor iar
activităţilor umane individuale se « ordonează » în tipuri de interacţiuni sociale, ceea
ce asigură o stare de echilibru. Pentru Homans, « dependenţele mutuale » indirecte
contribuie la întărirea echilibrului deja stabilit prin dependenţele directe sau la
« refacerea » lui ca urmare a unor « perturbări » intervenite în sistem, adică la
stabilirea « echilibrului dinamic ».
Spre deosebire de Parsons, la care starea de echilibru era un produs al
consensului şi cooperării, la Homans starea de echilibru, ca rezultat final, este
întotdeauna « problematică » din cauza tensiunilor şi conflictelor din interiorul
sistemului. Dar, în momentul în care Homans găseşte originea tuturor contradicţiilor
sistemului social în natura umană , în acel moment, poziţia sa metodologică devine
reducţionistă : sistemul social este redus la un sistem interpsihic iar sociologia la o
psihologie a comportamentelor şi relaţiilor interpersonale.(apud I.Ungureanu, 1985)
El pune la baza teoriei « schimbului social » reducţionismul psihologic, ceea ce
înseamnă că, în locul postulatului funcţionalist al integrării sociale, Homans aşează
postulatul raţionalităţii « naturii umane ». În ceea ce priveşte statutul de realitate al
« devianţei îin sistem », precum şi capacitatea nelimitată a sistemului de a se
reechilibra, atât Parsons, cât şi Homans sunt de acord.
Printr-o analiză riguroasă, I.Ungureanu (1985, 147), ajunge la concluzia că
ambele modele sistemice asupra societăţii elaborate de Parsons şi Homans sunt
susţinute teoretic de concepţii tributare idealismului normativ şi respectiv
psihologismului. Mai « liber » de implicaţiile teoretice şi metodologice ale unei
anumite concepţii sociologice, este, după părerea lui I.Ungureanu, modelul sistemului
social propus de W.Buckley în 1967, într-o încercare de a depăşi « prin sinteză »
idealismul şi psihologismul.
Diferenţa dintre sistemele socio-culturale şi celelalte tipuri de sisteme, fizice,
naturale, economice, trebuie căutată, spune Buckley, în natura relaţiilor specifice

109
societăţii : « relaţiile dintre părţile unei societăţi sunt primordial psihice, implicând
procese complexe comunicative de schimb de informaţie, şi această diferenţă este cea
care le generează pe toate celelalte. » (Buckley, 1967, 43)
Informaţia este elementul sistemic fundamental care « face munca logică pentru
orientarea unui sistem… poate reprezenta structura şi organizaţia… o poate
transmite în spaţiu şi timp şi o poate schimba » (Buckley, 1967, 50). Datorită
informaţiei « convenţionalizate », sistemele sociale sunt deschise, sunt sisteme de
scopuri, bazate pe o teleologie specifică ale cărei dimensiuni principale sunt
morfostaza şi morfogeneza.
Morfostaza, considera Buckley, cuprinde toate procesele care tind să apere sau
să menţină o formă de organizare sau o stare, în timp ce morfogeneza desemnează
procesele care tind să schimbe o formă, o structură sau o stare dată a sistemului. De
aceea, feed-back-ul caracteristic morfostazei este negativ, iar cel ce întreţine
morfogeneza este pozitiv. Conceptul de « echifinalitate » propriu teoriei sistemului
general (TGS) este, după părerea lui Buckley, unul morfogenetic : aşa cum
morfogeneza explică prin echifinalitate capacitatea sistemelor de a realiza o stare prin
mai multe traiectorii de dezvoltare, morfostaza explică cum condiţii iniţiale similare
pot conduce la stări finale diferite. (apud I.Ungureanu, 1985)
« Numai modul de abordare al teoriei moderne a sistemelor permite să se ajungă
la complexitatea fenomenelor ce interactionează, să se vadă nu numai cauzele care
acţionează asupra fenomenelor sub studiu, posibilele consecinţe ale fenomenului,
posibilele interacţiuni mutuale ale acestor factori, dar şi procesele totale emergente ca
o funcţie a feed-back-urilor posibile pozitive şi/sau negative mediate prin decizii
selective sau « alegeri » ale indivizilor şi grupurilor direct sau indirect implicate »
(Buckley, 1967, 80).
Organizaţiile reprezintă sisteme sociale morfogenetice în care consensul
normativ este, mai întotdeauna, o problemă, spune Buckley (având ca punct de
referinţă tensiunile existente în interacţiunea rol-status. Şi tot el afirma că, structura nu
se menţine singură, pentru a menţine orice stare dată a unui sistem fiind nevoie de o
« cheltuială constantă de energie de un anumit fel » (1967, 130). Concluziile lui
Buckley sunt următoarele :
a) Pentru a specifica acţiunea, trebuie să adăugăm la normele şi valorile acesteia
şi interacţiunile celor care interpretează aceste norme şi valori ;

110
 b) O teorie ştiinţifică a sistemelor sociale trebuie să promoveze în primul rând
analiza cauzală a schimbărilor, dezechilibrelor şi contradicţiilor, neputându-se
limita doar la descrierea şi măsurarea variabilelor psihologice, economice ori
culturale ale acestora.
c) Relaţia socială este o relaţie de comunicare având drept conţinut informaţia
selectată prin « negociere » şi « interpretare simbolică » (care, la rândul ei,
este înţeleasă în funcţie de un set complet de factori, de la cei ecologici
naturali şi de la predispoziţiile psihologice ale actorilor sociali, la ambiguitatea
normelor şi ambivalenţa valorilor). Interacţiunea tuturor acestor factori
reprezintă, în fapt, procesualitatea sistemului însuşi. (apud. I.Ungureanu, 1985,
148)
d) Criza schimbării sistemului nu este exogenă, ci endogenă, ea este
procesualitatea ca trăsătură emergentă a lui (apud Buckley, 1967).
Teoria morfogenetică a lui Buckley este, din perspectiva lui I.Ungureanu, o teorie a
cauzalităţii circulare care « rămâne prizonieră propriilor sale premise :
« convenţionalizarea » socială a informaţiei este pe de o parte, rezultat al
interacţiunii sociale şi al interpretărilor diferite date aceleiaşi norme sociale, iar pe
de altă parte, condiţia acestora » (1985, 149).
În concluzie, în forma sa critică antifuncţionalista, teoria sociologică modernă a
sistemelor rămâne o tentativă de a depaşi finalitatea ideologică conservatoare a
sistemului funcţionalist. Ea reuşeşte doar o integrare mai largă a sistemismului într-o
ideologie a « refacerii consensului » sistemului, inclusiv prin tensiune, competiţie şi
conflict social. (apud I.Ungureanu, 1985, 149)
Se impune aici o precizare : pentru delimitarea corectă între teoria sociologică a
sistemului social şi ideologia corespunzătoare acestei teorii, trebuie să facem
distincţia dintre construcţia sistemică a realităţii sociale şi reprezentarea ei sistemică.
« Sistemismul reprezintă o orientare sau o concepţie în sociologia contemporană
căreia îi este specifică centrarea analizei pe sistem versus indivizii şi acţiunile lor
sociale şi mai presus de toate, predominarea ordinii sistemului sau echilibrului faţă de
procesele sociale contradictorii sau nedirecţionate spre asigurarea stabilităţii şi
echilibrului social. Conceptul de sistem nu este decât un indicator al sistemismului. O
concepţie sistemică devine « sistemistă » atunci când performanţele sistemului sunt
aşezate înaintea sau deasupra proceselor de producere a sistemului însuşi. »
(I.Ungureanu, 1985, 142-143).

111
 Dintr-o teorie ştiinţifică neutră ideologic, sistemismul devine ideologie.
Ca împrumut metodologic, sistemismul este depăşit astăzi de teoriile logicii
socialului , ca o logică specifică, unică în logica sistemică generală. Noul tip de logică
socială vizează reconstrucţia raţionalităţii sociale ca o raţionalitate neformală,
substanţială, şi, în consecinţă, reconstrucţia abordării sistemice ca o teorie sociologică
şi nu ca ideologie.

(4) Metodologia analizei sistemice. Avantaje. Limite.

Metodologia analizei sistemice a fost aplicată în special în caracterizarea unor
componente ale socialului, cum sunt sistemul şcolar, economic, tehnic, domeniul
aplicativ cel mai intens frecventat fiind cel al organizaţiilor sociale (înţelese ca
sisteme instituţionalizate de desfăşurare a diverselor activităţi umane educative,
productive, culturale, etc.). Prin analiza sistemică a fost posibilă depăşirea practicilor
empirice limitative, ea stimulând considerarea totalităţii sociale în locul
fragmentarismului atomist. « Acesta este un câştig metodologic indiscutabil »
(Vlăsceanu, 1982, 88-89).
Dacă la nivel epistemologic analiza sistemică promitea depăşirea atomismului
empirist, realizările efective s-au dovedit limitate din mai multe puncte de vedere :
1 – TGS şi mai ales metodologia sa sunt încă insuficient elaborate pentru a putea
permite modelarea fenomenelor sociale, tocmai de aceea, aplicaţiile sale fiind
premature.
2 – Abordarea sistemică practicată în sociologie este mai mult de tip descriptiv, utilă
şi dezirabilă. Ca instrument analitic însă, conduce doar la predicţii privind stările de
echilibru şi structurile invariante, fără a da posibilitatea elaborării de predicţii privind
schimbarea şi sensurile schimbării.
3 – Conceptele utilizate în analiza sistemică tind către sensuri precise, în timp ce
conceptele sociologice sunt încă vagi. Aplicarea conceptelor din analiza sistemică este
condiţionată de pregătirea matematică adecvată a sociologiilor.
4 – Exista un relativism în definirea sistemelor şi subsistemelor în funcţie de
referenţialul ales, ceea ce este un sistem într-o analiză poate deveni subsistem în altă
analiză.
5 – Ca metodologie, analiza sistemică a rămas mai mult în domeniul dezirabilului
decât al realizărilor propriu-zise, singurele aplicaţii consistente fiind de tip descriptiv
şi nu analitic (apud Vlăsceanu, 1982, 87-89).

112
 Am descris pe scurt, în aceste pagini, demersurile practicilor metodologice
obiective de tip pozitivist, operaţionalist, empirist, structuralist sau sistemic care s-au
consacrat în teorii şi metodologii sociologice. În opoziţie cu acestea s-au constituit
practicile metodologiei interpretative, iniţiate în sociologie de Max Weber, apoi
dezvoltate în forma interacţionismului simbolic, a fenomenologiei şi
etnometodologiei.

3.2. Teorii şi practici metodologice interpretative.

Sub influenţa filosofiei neokantiene promovate de Dilthey, Rickert şi

Windelband, Max Weber iniţiază metodologia interpretativă, având ca scop ontologic
evidenţierea specificului ireductibil al ştiinţei sociale, independenţa sa faţă de ştiinţele
naturii.
Weber ne propune o nouă înţelegere a sociologiei, care se vrea interpretative şi
nu normativă (prin normativă înţelegând obiectivă), precum şi o metodologie
adecvată noului demers teoretic. Conceptele epistemologice principale ale practicilor
interpretative sunt diferite în măsura în care se tinde să se ajungă la înţelegerea şi
interpretarea semnificaţiilor subiective ale comportamentelor situaţionale, prin
considerarea scopurilor şi motivelor acţiunii.

(A) - Sociologia interpretativa : Max Weber.

Max Weber s-a născut în 1864 şi a murit în 1920. Considerăm opera sa sociologică ca
fiind contemporană nu numai pentru că este cel mai citat sociolog şi pentru că nu
există domeniu al sociologiei aplicate în care să nu se reevalueze semnificaţia
rezultatelor teoretice sau a ipotezelor de lucru formulate de Weber, ci
contemporaneitatea sociologiei sale este determinată de persistenţa problematicii
raţionalităţii sociale în dezvoltarea sociologiei contemporane. Alături de Durkheim,
Marx sau Pareto, Max Weber ne permite să pătrundem în « centrul » cunoaşterii
sociologice ştiinţifice a societăţilor şi să verificăm totodată validitatea procedeelor
contemporane de cunoaştere şi acţiune socială.
Sociologia lui Max Weber este contemporană şi prin actualitatea semnificaţiei
ei ideologice: este unul dintre instrumentele ideologice ale confruntărilor din gândirea
socială contemporană. Vom încerca să facem un succint rezumat al sociologiei

113
weberiene, iar pentru aceasta ne propunem să definim cadrul istoric şi condiţiile
apariţiei sociologiei interpretative, apoi să analizăm conceptele centrale de acţiune
socială, tip ideal şi înţelegere interpretativă (observaţională şi interpretativă
propriu-zisă). În al treilea rând, vom încerca să sistematizam principiile practicii
metodologice interpretative si, cum este si firesc, vom lăsa pentru final evaluarea
critica a sociologiei weberiene precum şi elementele ei de actualitate.

1 – Apariţia sociologei weberiene în condiţiile pansociologismului şi tehnicismului

sociologic.

Din perspectiva weberiană există două pericole majore în eforturile de a fundamenta

sociologia ca ştiinţă : pansociologismul şi, la polul opus, tehnicismul sociologic.
Primul pericol, pansociologismul, este exemplificat prin concepţia sociologică
pozitivista a lui A. Comte sau prin cea raţionalistă a lui E. Durkheim. În aceste cazuri,
sociologia devine o sursă de judecăţi al căror ultim adevăr este că orice act uman, este
prin natura lui, social, sociologia fiind promovata mai mult ca o emblema decât ca o
investigaţie ştiinţifică autentică. La polul opus se afla « tehnicismul » sociologic al
concepţiilor empiriste, în care studiul sociologic este redus la investigarea
« fragmentelor » de activitate umană, izolate de contextul societal global. În această
situaţie are loc o retragere a sociologiei din ansamblul ştiinţelor sociale prin stabilirea
fundamentului ei ştiinţific şi marginalizarea studiului sociologic neinteresat de
analiza condiţiilor naturale ale acţiunii sociale, de semnificaţia politică şi de
structurile economico-materiale ale vieţii sociale. În aceste condiţii, Max Weber
formulează într-o manieră nouă şi originala problema constitutivă a sociologiei ca
ştiinţă.
« Numim sociologie, scria M.Weber, o ştiinţă care îşi propune să înţeleagă prin
interpretare activitatea socială şi, prin aceasta, să explice cauzal derularea şi efectele
ei. Noi înţelegem prin activitate un comportament uman (puţin importa dacă este
vorba de un act exterior sau intim, de omisiune sau de toleranţă) atunci când şi atât cât
agentul sau agenţii îi comunică un sens subiectiv; iar prin activitate socială acţiunea
care, după sensul vizat de agent sau agenţi, permite raportarea la comportamentul
altuia, în funcţie de care se şi orientează derularea sa » (1971, 1). Este o definiţie cât
se poate de clară a sociologiei. Dar ea este, în acelaşi timp, şi o definiţie nouă,
deoarece Weber defineşte pentru prima dată sociologia nu ca o ştiinţă a societăţii, ci a

114
activităţii sociale. Deşi exista, spune Max Weber, trei concepte implicate în cel de
activitate socială, cel de comportament, de activitate umană şi, cum era şi firesc, chiar
conceptul de activitate socială, numai acesta din urmă reprezintă obiectul de studiu al
sociologiei. Nici conceptul de comportament – văzut drept concept central al
behaviorismului – şi nici cel de activitate umană nu constituie obiect specific de
studiu pentru sociologie.
Astfel activitatea socială se caracterizează prin faptul că ea este o acţiune
orientată după sau în raport cu un comportament trecut, prezent sau « aşteptat »
eventual din partea celuilalt. Max Weber defineşte activitatea mai degrabă prin
negare, indicând mai degrabă ce nu reprezintă activitate socială. Iată cele două
exemple propuse de Weber: coliziunea dintre doi biciclişti şi faptul că o mulţime de
oameni deschid aproape instantaneu umbrelele când începe să plouă. Primul exemplu
sugerează că nu orice contact dintre oameni reprezintă o activitate socială, ci numai
cel în care agenţii se orientează semnificativ (cu sens) după comportamentul celorlalţi.
Al doilea sugerează, la rândul său, ca o activitate socială nu este identică cu o
activitate uniformă, concomitentă, desfăşurată de mai multe persoane deodată. Ea nu e
identică, în sfârşit, nici cu un comportament care este pur şi simplu influenţat de
ceilalţi agenţi, ca în cazul activităţilor « de masa », pentru că, deşi individul aparţine
fizic « masei », el poate să nu acţioneze în baza sentimentului de apartenenţă la
aceasta. Aşadar, imitarea activităţii cuiva printr-o simplă reacţie, fără o orientare
semnificativă a activităţii proprii după comportamentul acestuia, nu reprezintă
activitate socială. (apud Ungureanu, 1985, 50).

2 – Acţiune socială şi înţelegere interpretativă. Tipul ideal.

Pentru Weber, sociologia este o ştiinţă care urmăreşte înţelegerea interpretativă a

acţiunii sociale, pentru ca, prin aceasta, să ajungă la explicarea cauzală a cursului şi
efectelor sale. Conceptele centrale ale acestei sociologii sunt acţiunea socială şi
înţelegerea interpretativă.
Aşa cum am arătat, acţiunea este socială în măsura în care semnificaţia subiectivă
investită de unul sau mai mulţi actori individuali este elaborată în funcţie de
comportamentul celorlalţi şi este orientată relaţional.

115
A formula ca problemă constitutivă a sociologiei activitatea socială înseamnă, mai
întâi a identifica structura activităţii sociale. Pentru aceasta, Weber propune un set de
« determinanţi » ai activităţii sociale :
a)- Maniera raţionalităţii de finalitate :
« Acţionează în maniera raţională de finalitate cel care îşi orientează activitatea după
scopurile, mijloacele şi consecinţele subsidiare ale acestora şi care confrunta în
acelaşi timp, în mod raţional, mijloacele cu scopul, scopul cu consecinţele subsidiare
şi, în sfârşit, diversele scopuri posibile între ele » (Weber, 1959, 23).
b) - Maniera raţională de valoare.
În acest caz, oamenii îşi aleg un scop doar pentru că acesta corespunde unei valori
importante, din diferite motive pentru ei (şi nu pentru că dispun de mijloacele
adecvate raţionale). Weber constată că o asemenea activitate rămâne raţională de
finalitate numai în privinţa scopurilor, nu însă şi a mijloacelor. Maniera raţională de
valoare caracterizează deci, activităţile sociale bazate sau motivate de credinţa în
valoarea intrinsecă, necondiţionată (de ordin etic, estetic, religios) a unui
comportament determinat, şi valorează deci « în sine », independent de rezultatul său.
Pentru că nu există garanţii ale raţionalităţii acestei valori, Weber consideră că
« raţionalitatea de valoare rămâne întotdeauna afectată de iraţionalitate » (1959,
23).
Atât activitatea socială orientată raţional către scop, cât şi cea « de valoare » sunt
supuse unui proces permanent de erodare a raţionalităţii lor specifice. Această erodare
se produce prin acţiunea altor două orientări determinante ale activităţii sociale :
maniera afectivă şi maniera tradiţională.
c) - Maniera afectivă, caracterizează activităţile sociale emoţionale (în special cele
săvârşite din pasiune sau sentimente).
d) - Maniera tradiţională, caracterizează « supremaţia cutumei inveterate »
(Ungureanu, 1985, 52) asupra activităţii sociale.
Atât din perspectiva supremaţiei cutumei, cât şi deci cea a menţinerii conştiente a
ataşamentului la cultură (ce face ca activitatea tradiţională să capete formă afectivă)
activitatea se află la limita caracterului ei social. Rămâne totuşi o formă de activitate
socială atunci când acţiunea condiţionată de afecte apare ca un efort conştient de a
trezi anumite sentimente.
Deosebirea dintre orientarea afectivă şi cea de valoare este aceea că, în cazul
activităţii raţionale de valoare, agentul elaborează în mod conştient punctele ultime

116
ale direcţiei acţiunii sale şi se orientează metodic şi consecvent după acestea. În
opinia lui I. Ungureanu, distincţia dintre aceste două orientări ale activităţii sociale
este, mai degrabă, teoretică, pentru că în practică ele nu pot fi identificate ca atare.
« Şi aceasta deoarece ele nu se desfăşoară niciodată pur şi simplu ca activităţi, ci
prin intermediul altor componente ale societăţii, desemnate de Weber prin concepte
specifice. » (Ungureanu, 1985, 53)
Relaţia socială reprezintă, pentru Weber, cel mai important concept. Spre
deosebire de activitatea socială înţeleasă ca interacţiune semnificativ orientată, relaţia
socială este o probabilitate. Este, spune Weber, probabilitatea că se va acţiona
socialmente de o manieră explicabilă semnificativ într-un fel sau altul, fără a mai fi
nevoie să se precizeze mai întâi pe ce se fondează aceasta.
Această probabilitate a relaţiei sociale permite formarea unor tipuri de
regularităţi ale activităţii sociale, cum sunt uzajele, cutumele şi interesele mutuale
(acestea din urmă fiind la limita dintre sociologie şi economie, dar având un rol
important în sociologie în determinarea legitimităţii ordinii sociale, adică a validităţii
ei). Agenţii sociali acceptă aceste regularităţi pentru că ei acceptă validitatea ordinii
sociale produsă de ele. În consecinţă, sociologia trebuie să cerceteze sursele
validităţii ordinii sociale, formele de legitimare socială a lor. Acestea sunt: tradiţia,
credinţa şi legalitatea. (apud Vlăsceanu, 1985, 48-49). În raport cu aceste trei forme
de legitimare, Weber clasifică relaţiile sociale în relaţii de mutualitate şi, respectiv, de
conflict (de luptă), în relaţii de comunalizare şi de asociaţie.
Un alt fundament conceptual al sociologiei weberiene este acela de grup. Weber
vorbeşte despre grup numai atunci când menţinerea ordinii este garantată de
comportamente determinate, instituite special pentru a asigura execuţia sub
conducerea unui conducător sau a unei direcţii administrative.
Pentru a răspunde la cele două mari obiective propuse (să înţeleagă, prin interpretare,
activitatea socială şi să explice în mod cauzal derularea şi efectele activităţii sociale)
Weber se vede nevoit să găsească semnificaţia acţiunii sociale, ca obiect de studiu al
sociologiei.
« Obiecte semnificante » în concepţia sa, sunt, mai întâi, activităţile umane ce se
derulează în contextul convenţional al instituţiilor, regulilor, cutumelor şi legilor,
toate fiind create de oameni care urmăresc scopuri determinate. În al doilea rând,
semnificant este actul prin care individul îşi stabileşte el însuşi un scop care să-i

117
justifice activitatea. În al treilea rând, semnificaţia derivă din raportarea agentului la
anumite valori, aspiraţii sau idealuri ca motive ale activităţii sale.
Contextul de instituţii, justificările actorilor şi motivul activităţii lor relevă
semnificaţia faptului social sau sensul activităţii, iar semnificaţia ori sensul devin
juste sau adevărate numai prin raportare la cele trei niveluri indicate mai sus. Weber
mai face o precizare atunci când vorbeşte despre semnificaţia unei acţiuni :
« termenul se poate referi mai întâi la semnificaţia efectiv existentă într-un caz
concret dat al unui actor particular sau la semnificaţia medie sau aproximativă
atribuibilă unei pluralităţi date de actori ; sau, în al doilea rând, la un tip pur,
conceput teoretic, de semnificaţie subiectivă atribuită unuia sau mai multor actori
implicaţi într-un tip de acţiune » (1971, 12).
Acţiunile umane se desfăşoară – marea lor majoritate – ca şi când ar fi
semiconştiente sau inconştiente de sensurile care le animă. Acţiunea pur raţională este
un caz-limită, mai degrabă construit teoretic decât existent real. Sociologul
reconstruieşte sensul ce orientează acţiunea actorului individual în raporturile acestuia
cu altul, prin elaborarea tipurilor ideale de acţiuni raţionale.
Tipul ideal este un „construct mintal”, o utopie pentru că nu există ca atare în
realitate. Este un construct analitic care are atributul de ideal numai în sens logic (nu
evaluativ) fiind obiectiv posibil şi adecvat din punct de vedere nomologic »
(Vlăsceanu, 1982, 90).
Construcţie conceptuală, tipul ideal a fost propus de Weber cu scopul de a
identifica şi a explica ştiinţific cauzele activităţii sociale: punctele de vedere alese de
cercetător şi aspectele corespunzătoare acestora din realitatea empirică sunt
reconstruite, prin ordonarea celor din urmă în funcţie de cele dintâi, într-un tablou
mental omogen care reuneşte relaţii şi evenimente istorice specifice, accentuând în
mod unilateral unul sau mai multe puncte de vedere şi legând între ele fenomene care
apar astfel izolate, difuze şi discrete. (apud I. Ungureanu, Dicţionar de sociologie,
1993, 647). Weber nu dă o definiţie clară (prin gen proxim şi diferenţă specifică)
noţiuni de tip ideal, ci el oferă exemple concrete pentru înţelegerea acestui concept.
Un prim exemplu este analiza situaţiei de panică la bursă: punctul de vedere
raţional de la care pleacă cercetarea sociologică arată că panica de la bursa este un
« fenomen anormal », ce se abate de la standardul obişnuit, raţional, de funcţionare a
acestei instituţii. Rolul valorilor intervine tocmai în definirea acestui standard. Orice

118
analiză sociologică, spune Weber, are la baza un ansamblu de valori (politice, morale)
împărtăşit de către sociolog.
Prin ataşamentul valoric personal, sociologul reţine una sau mai multe valori ca
relevante pentru studiul său astfel încât el realizează o « grila » prin care înregistrează
faptele. Deşi nu contestă utilitatea acestei grile care în sociologia pozitivistă
(obiectivă) ia forma unui tip mediu statistic, Weber consideră că scopul cercetării
sociologice trebuie să rezide nu în identificarea regularităţilor şi legilor statistice, ci în
descoperirea unei legi. (apud Ungureanu, 1985, 62-63).
Este o regularitate statistică dovedită că o mare parte a catolicilor îşi orientează
copiii spre studii « umaniste », în timp ce protestanţii preferă şcolile tehnice. De ce se
întâmplă aşa şi, mai ales, care este semnificaţia sociologică a acestei stări de fapt ? Ca
şi în cazul panicii la bursă, şi aici cercetătorul trebuie să găsească legături cauzale
adecvate, care pot explica fenomenul în individualitatea lui concretă şi istorică. El are
de ales între valorile care sunt implicate în fiecare caz în parte. Weber însuşi alege
valoarea predominantă în cazul confesiunii religioase protestante : raţionalitatea.
Agenţii concreţi nu se ghidează însă totdeauna după această valoare. În orice
caz, n-o fac toţi. Dar ar putea-o face. Sociologul îşi poate imagina că o fac. Şi atunci,
el poate formula o întrebare de genul : « ce s-ar întâmpla dacă toţi agenţii ar acţiona
raţional în aceste cazuri ? ». Răspunsul la aceasta întrebare este o construcţie
ideal-tipică a sociologului, este o « utopie » construită de cercetător prin exagerare.
Rolul ei este de a măsura şi de a « imputa », astfel, cauzal abaterile de la acest
standard ideal-tipic şi utopic : « Se obţine un tip ideal – spune Weber, accentuând în
mod unilateral unul sau mai multe puncte de vedere şi înlănţuind o multitudine de
fenomene date izolat, difuz şi discret…, pe care le ordonăm după precedentele puncte
de vedere alese în mod unilateral pentru a forma un tablou de gândire omogen »
(Weber, 1965, 101).
Analizând conceptul de tip ideal, I. Ungureanu considera că, accentuarea
unilaterală a unui punct de vedere (ce corespunde unei teorii) conferă tipului ideal un
caracter utopic, înţeles însa în sens pur logic, neevaluativ. Astfel, tipul ideal nu este
deci, opus dimensiunii empirice a realităţii sociale. Dimpotrivă, această dimensiune
este permanent prezentă în construcţia tipului ideal.
În acelaşi timp, aşa cum am observat din primul exemplu al panicii la bursă,
tipul ideal nu se construieşte prin însumarea notelor generale ale fenomenelor, ci prin
elaborarea raţională a ideii definitorie pentru aceste fenomene. Weber ia exemplul

119
conceptului de capitalism, des întâlnit în teoriile sociologice dar care, după părerea
lui, nu este riguros precizat (nu permite delimitarea riguroasă a judecăţilor de realitate
şi celor axiologice pe care el le implică). Pentru realizarea acestei delimitări, Weber
construieşte un tip ideal de capitalism, făcând abstracţie clară între sistemul economic,
doctrină şi teoria socială implicate în conceptul de capitalism, între capitalul financiar,
comercial şi industrial, ca şi între fazele evolutive sau istorice ale capitalismului (apud
Vlăsceanu, 1985).
Această distincţie se face în funcţie de punctul de vedere ales de cercetător
(burghez, socialist, anarhist, etc.) astfel încât, considera Weber, construind tipul ideal
al sistemului capitalist şi cunoscând punctul de vedere al cercetătorului, putem face
« imputaţii cauzale » diferitelor fenomene implicate de realitatea socială capitalistă,
comparându-le cu tipul ideal construit şi măsurând probabilitatea devierii lor de la
tipul ideal raţional construit.
I. Ungureanu (1985, 64-69) face următoarea precizare, referindu-se la tipul
ideal: de la precizarea lui Weber că toate legile şi construcţiile pe care le-a elaborat
Marx privind dezvoltarea istorică aparţin, de fapt, tipului ideal, s-a tras concluzia
greşită că orice concept ştiinţific este un tip ideal. În realitate, considera Ungureanu,
tipul ideal este doar o construcţie mentală specifică doar acelor discipline ştiinţifice
care studiază obiecte cu semnificaţie culturală. El este absolut necesar pentru aceste
discipline datorită caracterului reflexiv al realităţii socio-culturale şi faptului că, după
Weber, nu se poate face o opţiune legitimă pentru o valoare fără ca, prin această
opţiune, să nu punem în umbra valori la fel de legitime, dar care nu au semnificaţie
culturală pentru punctul de vedere stabilit iniţial.
Prin urmare, « tipurile ideale reprezintă constructe mentale, nici adevărate, nici
false. Valoarea lor constă în adecvarea la studierea unui aspect al realităţii, iar
măsura acestei adecvări poate fi stabilită ca măsură a regăsirii ideii despre acest
aspect atât în realitatea empirică, cât şi în tipul ideal construit » (Ungureanu, 1993,
648). Nici tipul ideal şi nici ideea pe care o semnifică nu au validitate empirică.
Funcţia metodologică a tipului ideal este legată de obiectivele sociologiei
weberiene: pe de o parte să înţeleagă, prin interpretare, activitatea socială, iar pe de
altă parte să explice în mod cauzal, pe această bază, derularea şi efectele activităţii. În
acest proces un rol important este jucat de interpretarea sau înţelegerea raţională a
acţiunilor saturate de semnificaţie.
Înţelegerea, la Weber, poate fi de două feluri (apud Vlăsceanu, 1982, 90-92).

120
 În prima alternativă, ia forma înţelegerii observaţionale directe a semnificaţiei
subiective a unei acţiuni date, inclusiv a rostirilor verbale (prin observaţie directă
înţelegând pe de o parte « înţelegerea raţională directă a ideilor », ca de exemplu
2x2=4, iar pe altă parte « înţelegerea observaţională directă a reacţiilor emoţionale
iraţionale », cum ar fi izbucnirile de manie sau exclamaţiile, etc.
În a doua alternativă, înţelegerea este de tip explicativ, vizând motivele
acţiunilor, respectiv « înţelegerea raţională a motivaţiei » prin « plasarea actelor
singulare în contexte inteligibile şi mai cuprinzătoare de semnificare » (Vlăsceanu,
1982, 91).
Sociologia, consideră Weber, se deosebeşte atât de ştiinţele naturii cât şi de
ştiinţele sociale « dogmatice » (în terminologia modernă « normative ») prin faptul că
observaţia « lumii exterioare » a sociologului îmbracă forma comprehensiunii
(înţelegerii) semnificaţiilor activităţii sociale. « Nu e nevoie să fii Cezar pentru a-l
înţelege pe Cezar » spune Weber, în încercarea de a defini înţelegerea ca demers al
cunoaşterii ştiinţifice, înţeleasă independent de introspecţia psihologică.
Înţelegem prin comprehensiune « metoda alternativă explicaţiei şi al cărei
obiectiv este descifrarea subiectivităţii care prezidează acţiunile actorilor umani,
pornind de la semnele sensibile care reprezintă manifestarea acestora, şi, utilizând
intuiţia combinată cu simpatia, adică empatia » (C.Zamfir, Dicţionar de sociologie,
1993, 123). Dacă explicaţia presupune un sens obiectiv al faptelor sociale, rezultat al
unui determinism cauzal, comprehensiunea presupune că faptele sociale au un sens
subiectiv, fiind rezultatul unui determinism subiectiv.
Dacă, prin explicaţie, cercetătorul caută să evidenţieze « celelalte fapte sociale »
ce determină faptul de explicat, prin comprehensiune cercetătorul caută « să plonjeze
în psihicul » (K. Jaspers) autorului faptului social, « să se pună în pielea celuilalt » ca
să înţeleagă intenţiile, starea de spirit care a prezidat actul în cauză.
Realitatea subiectivă poate fi analizată prin empatie (prin capacitatea de a-l înţelege
pe celălalt) care se formează şi se amplifică pe baza experienţei obţinute din
interacţiunea socială. Preluând metoda comprehensiunii în sociologie (metodă, de
altfel formulată în filosofia neokantiană din a doua jumătate a secolului al XIX-lea),
Weber o combină cu metoda explicativă : « explicaţie comprehensivă » sau
« comprehensiune explicativă » (apud C. Zamfir, Dicţionar de sociologie, 1993, 123).
În Metodologia cercetării sociologice, L. Vlăsceanu face o analiză pertinentă a
modului de construcţie teoretică în sociologia weberiană.

121
1) Aceasta, consideră Vlăsceanu, debutează cu înţelegerea (interpretarea) subiectivă
bazată pe observarea directă a semnificaţiilor implicate în situaţii sociale. La nivelul
înţelegerii subiective se construiesc ipotezele plauzibile despre acţiunile raţionale
intenţionale (adică orientate de scopuri) numai în măsura în care sunt rezolvate două
probleme :
(a) Prima, consta în înţelegerea complexelor şi a contextelor de semnificare în
care este implicat un curs dat al acţiunii intenţionate, acestea putându-se
referi la : semnificaţia efectiv intenţională pentru o acţiune individuală
concretă ; media aproximată a semnificaţiilor intenţionate investite de un
grup sau o masă de actori individuali ; semnificaţia ştiinţific formulată şi
ataşată tipurilor ideale.
(b) A doua problemă se referă la claritatea, distincţia şi certitudinea interpretării
propuse, pentru a căror rezolvare, sociologul observator trebuie să fie
conştient de propria sa poziţie şi de semnificaţiile pe care el însuşi le
investeşte în acţiune. Se realizează prin observare şi introspecţie.
(Vlăsceanu, 1982, 90-93)
2) Al doilea nivel al construcţiei teoretice constă în elaborarea explicaţiilor cauzale.
Interpretarea unei succesiuni de evenimente va fi considerată cauzală – în opinia lui
Vlăsceanu – atunci când, pornind de la generalizările stabilite prin experienţă, putem
anticipa cu probabilitate ca respectivă succesiune se va produce în acelaşi fel în
condiţiile concrete date. Aceasta înseamnă a opera cu termenii probabilităţii statistice
şi a considera erorile tipice implicate. Pe această cale, se stabilesc « uniformităţile
statistice » înţelese ca « tipuri interpretabile de acţiune », adică, în accepţiunea lui
Weber, « manifestări ale semnificaţiei subiective interpretabile specifice unui curs al
acţiunii sociale » (1965, 133)
Deşi admite existenţa unei statistici sociologice, Weber o consideră ca fiind
validă numai atunci când se referă la fenomene saturate de semnificaţii subiective şi
interpretabile, fiind deci obiect al înţelegerii subiective. Fenomenele ce nu pot fi
incluse în această categorie trebuie considerate stimuli, condiţii, etc., adică exterioare
sociologiei comprehensive ce vizează acţiunile intenţionale şi subiective ale actorului
individual (apud Vlăsceanu, 1982, 92).
Ceea ce diferenţiază explicaţia sociologică de cea ştiinţifică a fenomenelor
naturii rezidă, spune Weber, tocmai în înţelegerea subiectivă a acţiunii individuale,

122
pentru a ajunge la formularea de tipuri ideale şi uniformităţi generalizate ale
proceselor empirice.

3 – Principiile practicii metodologice interpretative.

Plecând de la analizele laborioase referitoare la sociologia comprehensiva weberiană,

realizate de către L. Vlăsceanu, I. Ungureanu şi C. Zamfir, vom încerca să punctăm
principiile ce stau la baza metodologiei sociologice interpretative.
(1) Metodologia cercetării fenomenelor sociale este diferita de cea practicata
in ştiinţele naturii. Sociologia este menită să facă inteligibila, in mod obiectiv, baza
subiectiva a fenomenelor sociale prin interpretare si înţelegere sau printr-o înţelegere
interpretative a semnificaţiilor acţiunilor sociale. Cu alte cuvinte, înţelegerea raţională
a relaţiilor logice de tipul teoremelor sau înţelegerea prin empatie ce solicită din
partea observatorului sentimente de tip emoţional-simpatetic. Două sunt nivelele
analizei ştiinţifice a acţiunii umane :
- Nivelul descriptiv care se realizează prin observarea nemijlocită a acţiunilor
raţionale sau emotive ;
- Nivelul înţelegerii explicative care « se poate realiza prin trei modalităţi :
formularea tipurilor ideale ; elucidarea motivaţiei care se interpune între
activitatea observată şi semnificaţia sa pentru actorul social ; identificarea
cauzelor care generează un anumit curs al acţiunii, prin observarea diversităţii
potenţiale a motivelor » (Vlăsceanu, 1982, 94). Înţelegerea explicativă se
finalizează în « generalizări empirice » care relaţionează semnificaţia
subiectivă a unei acţiuni cu consecinţele determinabile.
Metodele de investigare sociologică sunt : introspecţia (în formarea intuiţiei
empatice), observaţia şi experimentul (real sau imaginar). În prelucrarea datelor
intervine statistica şi calculul probabilităţilor.
În concluzie, după Max Weber, înţelegerea şi interpretarea semnificaţiilor
subiective ale acţiunilor umane nu îndepărtează sociologia de un statut ştiinţific
autentic, ci îi conferă specificitate prin utilizarea unei metodologii distincte.
Într-o măsură sau alta, fluxurile cunoaşterii sociale vor transcede întotdeauna graniţele
academice dintre discipline. (apud. Vlăsceanu, 1982, 95).
(2) Al doilea principiu al metodologiei interpretative weberiene se referă la
analiza specificităţii sau a unicităţii evenimentelor sociale, a semnificaţiilor lor unice

123
şi subiective din punctul de vedere al actorului social. În acest sens, înţelegând
individul ca unitatea de bază a sociologiei interpretative, Max Weber formulează
« principiul individualismului metodologic ». Esenţialmente specific practicii
metodologice interpretative, « individualismul metodologic » se opune « holismului »
propriu practicii metodologice obiective. În general, din punct de vedere al
individualismului metodologic, singura cale de analiză a fenomenelor sociale constă
în înţelegerea acţiunilor individuale orientate către sine sau către alţii, şi direcţionate
de scopuri.
Generalizarea empirică, spune Weber, este validă în măsura în care dispune de o
semnificaţie individuala in dublu sens : pe de o parte se fundamentează pe înţelegerea
semnificaţiilor subiective ale acţiunilor individuale sau ale interacţiunilor individuale,
iar pe de alta parte, îşi conservă semnificaţiile sale pentru actorul individual chiar dacă
este formulată în termeni generali. (apud. Vlăsceanu, 1982, 97).
(3) Al treilea principiu al metodologiei interpretative se referă la gradul de
obiectivitate specific oricărei cunoaşteri ştiinţifice: este necesară conştientizarea de
către cercetător a valorilor proprii, a poziţiei sale ideologice (mai mult sau mai puţin
explicite) precum şi conştientizarea imposibilităţii de a face abstracţie de universul
valoric şi ideologic în care funcţionează şi la care trebuie să se raporteze. Astfel, în
lipsa acestei conştientizări, cercetătorul va fi influenţat de concluzii predeterminate
care vor afecta obiectivitatea concluziilor sale.
« Obiectivitatea propoziţiilor teoretice derivă din utilizarea tehnicilor ştiinţifice
de analiză sociologică bazate pe principiul separării mijloacelor de scopuri şi a
judecaţilor valorice de judecăţile factuale. Cercetătorul adopta poziţia « neutralităţii
etice » în sensul prezentării de enunţuri factuale, conştient fiind de universul valoric la
care aderă. » (Vlăsceanu, 1982, 98).

4 – Raportul: problema de studiu – problematica sociologiei. Reconstrucţie istorica şi

construcţie logică. Evaluare critică şi actualitatea sociologiei weberiene.

În încercarea de a distinge clar între activităţile sociale şi cele umane, Weber ajunge la
distincţia « problema actuală » - « problematică » sociologiei. Nu pot fi indicate
graniţe precise între activităţile sociale şi cele umane, spune Weber. Aceasta nu
limitează obiectul de studiu al sociologiei, aşa cum ar părea la prima vedere, pentru că
« societatea în ansamblul ei » reprezintă numai problematica sociologiei ca ştiinţă.

124
« Problema centrală » a sociologiei este însă activitatea socială (Weber, 1971, 21).
Sociologia apare, în concepţia lui Weber, ca o ştiinţă de sine stătătoare,
autonomă, numai în raport cu o problemă centrală, constitutivă pentru orice ştiinţă, în
timp ce, în raport cu problematica de studiu, sociologia este o ştiinţă cu multiple şi
complexe interdependente « obiectuale », cele mai importante dintre legăturile ei
stabilindu-se cu economia, istoria, ştiinţele juridice şi morale, etnologia şi
antropologia. (apud. Ungureanu, 1985, 48-78).
În concluzie, Weber defineşte sociologia ca ştiinţă a activităţilor sociale, acestea
reprezentând doar problema constitutiva a ştiinţei sociologice a cărei « problematică
de studiu » cuprinde totalitatea activităţilor umane dintr-o societate. Diferenţa
problemă – problematica sociologică este importantă la Weber nu doar din punct de
vedere conceptual, ci şi din perspectiva finalităţilor studiului sociologic.
Orice ştiinţă, socială sau nu, tinde spre maturizare, senectuţie şi « moarte »,
fiind înlocuită cu o nouă ştiinţă. Sociologia, consideră Weber, a apărut cu mult
înaintea societăţii capitaliste (Comte, nu a făcut altceva decât să denumească ştiinţa,
spune Weber).
Ca evoluţie, sociologia a trecut de faza preştiinţifică (în care elaborarea de
« profeţii » istorice era preocuparea principală), găsindu-se în perioada contemporană
cu autorul într-o etapă modernă de constituire a acesteia ca ştiinţa dezinteresată de
« aplicaţiile practice », « neutra axiologic ». Reconstrucţia sociologică este istorică,
afirmă Weber, căci aşa cum nu există o sociologie ştiinţifică nouă, nu poate fi creată
nici o societate nouă, adică fără legătură cu societăţile istorice precedente (Weber,
1971, apud. Ungureanu, 1985).
Care sunt consecinţele acestor consideraţii weberiene ?
Prima consecinţă se referă la statutul relativităţii istorice al oricăror enunţuri
sociologice: conţinutul relativităţii sociologiei este dat de punctul de vedere din care
sociologul înţelege activitatea socială pe care o observă şi o studiază.
A doua consecinţă se referă la constituirea logică a sociologiei (similară cu
celelalte ştiinţe sociale, având rădăcinile în logica umană comună) şi la funcţia
istorică a studiului sociologic (care impune reconstrucţia societăţii analizate ca etapă,
formă sau aspect istoric al evoluţiei sociale).
« Funcţia sau forma logică şi cea istorică a sociologiei pot fi realizate în măsura
în care studiul sociologic este empiric relevant… Relativitatea istorică a sociologiei
pe de o parte şi funcţia ei logico-empirică, pe de altă parte, reduc această ştiinţă la

125
investigarea a « ceea ce este » şi elimină orice judecată privind «ceea ce ar trebui să
fie». Fiecare societate inventează propria sociologie şi fiecare sociologie este doar o
contribuţie la studiul ştiinţific al societăţii, şi nu ştiinţa societăţii » (I. Ungureanu,
1985, 55).
Sociologul român Petre Andrei a observat just că «sensul» acţiunii umane este
pivotul întregii teorii sociologice weberiene, dar şi că tocmai «ideea de sens» este cel
mai puţin clarificată în această teorie : «ideea de sens, care are în gândirea lui Weber
un rol fundamental, căci o acţiune devine socială prin sensul care arată orientarea ei
după un raport interindividual, ideea aceasta nu este destul de clar delimitată faţă de
ideea de scop. Se confundă sensul unei acţiuni cu scopul ei ? » (Andrei, 1978, vol.3,
135-136). Fără îndoială că nu ! Scopul reprezintă, în sociologia lui Weber, un
determinant al acţiunii raţionale, în timp ce sensul este elementul central al oricărei
acţiuni sociale.
Dincolo de aspectele integrative ale societarii, conceptele weberiene îşi pierd –
definitiv sau parţial – relevanţa empirică. Pentru Weber, relevanţa conceptelor
sociologice este pur empirica, independentă de validarea lor în viaţa cotidiană a
oamenilor. În analiza sociologică, orice concept este valid mai întâi prin capacitatea
lui de delimitare a obiectului de studiu «ca acţiune umană cu sens»
(comprehensiunea) şi în al doilea rând prin «adecvarea lui cauzală la motivaţia
actorului» (explicaţia).
Aşadar, definind conţinutul social al activităţii umane, Weber a elaborat o
concepţie originală despre structura acesteia, construind un ansamblu conceptual
«referenţial» al activităţii sociale: relaţie socială, ordine şi validitatea (legalitatea)
ordinii, probabilitate (şansă) şi regularităţi ale acţiunii, grupuri şi comunităţi sociale.
Toate aceste concepte ale sociologiei nu sunt importante ca atare, deşi ele au o
funcţie logică însemnată în delimitarea şi ordonarea materialului empiric pe de o
parte, în stabilirea coerenţei ipotezelor şi tezelor sociologice pe de altă parte. Funcţia
principală a acestor concepte rămâne însa cea empirică, de investigare a aspectelor
realităţii sociale concrete, ale cărei trepte metodologice le prezintă cele două tipuri de
validare empirică conceptuală (comprehensiune şi explicaţie cauzală), care la rândul
lor, funcţionează într-o construcţie teoretică particulară proprie «punctului de vedere»
al sociologului: tipul ideal. (apud. Ungureanu, 1985, 59).

126
 Din modul în care a definit activităţile sociale ale oamenilor ca reprezentând
obiectul de studiu al sociologiei, Weber «impune» unele limitări studiului sociologic:
(apud. Ungureanu, 1985, 73-77).
a) Sociologia weberiană devine un instrument capabil să explice mai degrabă ordinea
socială decât schimbarea ei. Să detaliem: la Weber, activitatea socială este o activitate
cu sens. Ce se întâmplă cu activităţile umane fără sens, de exemplu, violenţa fizică?
Weber propune două soluţii pentru activităţile umane fără sens:
- fie de restrângere a studiului sociologic la activităţile umane cu sens,
- fie de comparare a fiecărei abateri a acţiunii de la un tip ideal standard
construit pe baza raţionalităţii de finalitate sau de valoare.
b) Sociologia weberiană este relativ neputincioasă în explicarea conflictelor şi luptelor
sociale. Şi aceasta pentru că acţionalismul sociologic weberian este centrat mai
degrabă pe studiul agentului decât al produsului final al acestuia. Societatea
funcţionează ca un întreg, având un minimum de consens social. Natura acestui
consens apare la Weber ca fiind preponderent bazată pe supunere şi pe acceptarea
dominaţiei.
c) Sociologia weberiană este sociologia antreprenorului capitalist ca tip social, este
sociologia burgheziei. Forţa morală a societarii este credinţa în valorile grupului de
dominaţie, credinţă provocată şi întărită de interese (economice) specifice. Dar
interesele economice sunt sociologic relevante numai dacă sunt legitimate (fără o
legitimare bazată pe o anumită credinţa într-un scop, o valoare sau o tradiţie,
interesele economice nu mobilizează conduita umană practic). Aceasta este, din
punctul de vedere al lui Weber, deosebirea dintre interesul veşnic pentru câştig al
omului şi cel al întreprinzătorului capitalist, legitimat printr-o etică religioasă, fondată
pe ideea « sporirii împărăţiei divine pe pământ » (Weber, 1993, 202). El consideră
religia un fenomen social de grup a cărui forţă contribuie la formarea şi menţinerea
structurilor sociale. Ceea ce ignora Weber, după părerea lui I. Ungureanu (1985, 74)
este însa faptul că « forţa socială a ideilor nu se afla în ele, ci în societatea care le
produce şi utilizează. Ideile religioase protestante au legitimat activitatea şi dominaţia
antreprenorului capitalist, dar nu l-au creat ca tip social. Ele au precedat ordinea
economică capitalistă, aşa cum orice formă precede un conţinut, dar n-au creat această
ordine. Ea este produsul sau creaţia oamenilor, a grupurilor, claselor şi forţelor
sociale» (Ungureanu, 1985, 74).

127
 « Ideile – scria Marx – nu pot să ducă dincolo de cadrul vechii rânduieli a
lumii; întotdeauna ele pot să ducă numai dincolo de cadrul ideilor vechii rânduieli a
lumii. În general, ideile nu pot înfăptui nimic. Pentru înfăptuirea ideilor este nevoie
de oameni care trebuie să întrebuinţeze forţa practică. » (1958, vol.2, 183).
Într-adevăr, nici ideile protestante n-au putut să ducă dincolo de cadrele vechii
orânduiri (feudale) decât atunci când pentru înfăptuirea lor s-a folosit forţa practică a
oamenilor.
d) În măsura în care sociologia este concepută ca tehnica pusă în mâinile oamenilor
politici pentru a «proteja» masele, ea devine un instrument de manipulare
social-politică. Weber îşi limitează opţiunile valorice la una singura: credinţa în forma
capitalistă de organizare socială.
Astfel, şansa istorică a proletariatului rămâne doar aceea de a sprijini
dezvoltarea burgheziei, ca clasă socială. Scopul este unul reformist-luminat: a
«proteja» starea generală a maselor muncitoreşti şi a le da posibilitatea unei mai mari
participări la bunurile culturale şi materiale ale civilizaţiei occidentale. Imperativele
weberiene apar astfel, pe de o parte, ca «protejare» a maselor prin acţiuni politice
«luminate» de investigaţia sociologică ştiinţifică, iar pe de alta parte, ca «protejare» a
oamenilor de ştiinţa pentru a nu participa, în această calitate, la «jocurile politice» din
societate. Acestor două imperative weberiene le-a răspuns societatea occidentală de
consum prin «accentuarea formelor de manipulare a maselor ca forme ale
exploatării sociale şi prin «înregimentarea» intelectualilor în exercitarea
manipulării» (apud. Ungureanu, 1985, 75-76).
Ne simţim obligaţi ca în acest punct al demersului nostru, să clarificăm
raporturile sociologie-politică într-o societate sau, mai precis, aspectul practic-politic
al problemei neutralităţii axiologice din perspectiva teoriei lui Weber. Semnificaţia
acestei probleme va transcede graniţele concepţiei originale ale lui Weber, fiind luată
ca punct de referinţă în evaluarea poziţiilor post-weberiene privind neutralitatea
versus angajarea politică a sociologiei. Neutralitatea axiologică vizează direct
problema raporturilor sociolog-om politic, înţelegând prin aceasta raporturile om de
ştiinţă-om politic (ca beneficiar al cercetării sociologice).
În tradiţia protestantă a spiritului capitalist, Weber vorbeşte despre două mari
vocaţii ale modernităţii, omul de ştiinţa şi omul politic, între ele mediind o a treia
vocaţie, funcţionarul (birocratul), tipic legitimităţii raţionale a ordinii sociale
capitaliste. Weber consideră că diferenţa între primii şi ultimul este aceea că, dacă

128
birocratul este prin excelenţă un subiect al dominaţiei legale, omul politic şi omul de
ştiinţă au resurse pentru a scăpa de presiunea sociala a dominaţiei legale. Altfel spus,
etica birocratului este cea a răspunderii sau «convingerii», în timp ce etica omului
politic şi a savantului o reprezintă etica responsabilităţii.
Etica răspunderii, proprie birocratului, este cea a «răspunderii mecanice»
neasumate, prescrisă strict prin regulile autorităţii constituite, ale birocraţiei, pe care
birocratul nu numai că le acceptă ca atare, dar le urmăreşte din convingere ca fiind
singurele în stare să-i asigure protecţia socială şi eficienţa muncii sale. Weber atrage
atenţia că, în fruntea unei birocraţii este întotdeauna prezentă cel puţin o persoană a
cărei autoritate nu este formal (legal) legitimată, ci tradiţional sau charismatic.
În ceea ce-i priveşte pe omul politic şi pe savant, deşi acţionează tot în
societatea moderna birocratizată, ei au resurse pentru a rezista «normelor birocratice»
pentru că amândoi au ca tipuri ideale de vocaţie un statut de «creatori» ai autorităţii
constituite. Vocaţia omului de ştiinţa este permanent ameninţată, spune Weber, de
realitatea contradictorie pe care el o studiază (dar şi o trăieşte), realitate exprimată
prin lupta valorilor dintr-o epoca determinată. Orice preferinţă valorica reprezintă, în
mod automat, punerea pe un plan secundar a altor valori (de exemplu, preferinţă
pentru valorile democraţiei se identifică cu nonpreferinţa valorilor autoritarismului).
Astfel, concluzionează Weber, omul de ştiinţă este constrâns să se decidă «după
principiul râului minim». Aceste idei reies din majoritatea scrierilor lui Weber, în
special din «Etica protestantă şi spiritul capitalismului», «Savantul şi politica»,
«Politica – o vocaţie şi o profesie» şi «Economie şi societate».
Astăzi, o parte importantă a teoriilor tehnocratice, meritocratice sau
scientocratice susţin înlocuirea omului politic cu omul de ştiinţă. Ca intelectual
burghez al vremii lui, Weber a fost circumspect: ştia că legitimarea puterii şi
autoritării nu este rezultatul unei ştiinţe, cât al unei convingeri, cel puţin atâta vreme
cât puterea politică reprezintă un grup social, o clasă anume, o forţă socială şi nu o
idee abstractă sau un tip de cunoaştere cum este ştiinţa. În acest sens, Weber a susţinut
«poziţia de subordonat» a intelectualului nu ca o măsură de protecţie a lui (ca în cazul
birocratului), ci ca unica garanţie a posibilităţii ştiinţei. Intelectualul este singurul în
stare să evite confuzia valorilor, fiindcă el optează pentru o valoare, care este
raţiunea. Omul politic însă, îşi asuma toate riscurile ce rezultă din incongruenţa
valorilor.

129
 Savantul, spune Weber (1959, 89) «luminează» lumea valorilor dintr-un singur
punct de vedere şi oferă omului politic atâtea alternative de acţiune câte opţiuni de
valoare face acesta, dar savantul nu-i poate impune o valoare anume omului politic.
Iată, deci, cum trebuie înţeleasă neutralitatea omului de ştiinţa: ea nu trebuie înţeleasă
ca «izolare» a savantului faţă de societate şi politică, ci reprezintă o modalitate de
«apărare» a ştiinţei de intruziunile vocaţiei omului politic definit ca om de acţiune. De
aceea, conchide Weber, savantul nu trebuie, chiar atunci când poate, să-i impună
omului politic propriul său punct de vedere (Weber, 1959, 91).
e) Prin investigarea sociologică a ordinii raţional-legale pe care se întemeiază
societatea capitalistă, Weber ajunge la concluzia că raţionalitatea birocratică tinde să
se impune tuturor tipurilor de activităţi sociale, inclusiv celor economice şi politice.
Apare, astfel, pericolul «îngheţării raţionale a societăţii», dar şi al «intruziunii la
nivelul societăţii globale al scopurilor ultime», adică al iraţionalităţii. Iraţionalitatea
nu este specifică capitalismului, spune Weber, ci ea «va roade dinăuntru» orice sistem
social întemeiat pe principiile raţionalităţii, inclusiv societatea socialistă (apud
Ungureanu, 1985, 76). Am afirmat la începutul demersului weberian că sociologia sa
este considerată actuală. Dimensiunea ştiinţifică a actualităţii lui Max Weber poate fi
mai uşor evaluată din prezentarea principalelor sale contribuţii.
Redăm rezumatul prezentat de I. Ungureanu (1985, 76-77) :
1- definirea activităţilor sociale constituie un instrument ştiinţific viabil pentru
investigarea unor tipuri specifice de activităţi sociale, în general pentru ceea ce
sociologia contemporana numeşte «orientările de valoare ale acţiunii»;
2- metodologia sociologiei comprehensive, fundamentată pe dublul demers al
înţelegerii şi explicaţiei cauzale, constituie o cale eficientă de depăşire atât a
empirismului reist, cât şi a psihologismului în studiul sociologiei;
3- tipul ideal este, fără îndoială, un instrument metodologic adecvat în
cunoaşterea sociologică a unor procese sociale, mai ales a evoluţiei ideilor şi
culturii în general;
4- rezultatele, ca şi o parte a interpretărilor generate de investigarea sociologică a
religiilor, sunt o parte validă în ştiinţa sociologică contemporană a religiei;
5- în sfârşit, neutralitatea axiologică formulată de Weber este un avertisment pe
care orice sociolog contemporan trebuie să îl rediscute, nu pur şi simplu să-l
respingă, în raport cu fiecare problemă a studiului său ştiinţific.

130
Astăzi, puţine curente sau orientări sociologice nu resimt influenţa sociologiei
comprehensive a lui Weber. Conceptele sociologice weberiene au fost reformulate în
mod critic în cadrul «sociologilor subiective», «interpretative» sau neo-weberiene. Pe
de o parte, există relaţii directe ale metodologiei weberiene cu fenomenologia
sociologică dezvoltată de A.Schutz. Pe de altă parte, aspectele psihologice ale
strategiilor interpretative de cercetare sociologică au fost preluate şi dezvoltate în
cadrul interacţionismului simbolic şi în etnometodologie.

(B) – Interacţionismul simbolic.

Curentul sociologic cu o largă tradiţie, interacţionismul este concepţia despre

evoluţia societăţii şi reformă a socială elaborată în cadrul Şcolii de la Chicago imediat
după înfiinţarea departamentului de sociologie la universitatea din acest oraş (A.
Small, 1892). Iniţiatorii interacţionismului sunt doi sociologi americani C.H.Cooley şi
G.H.Mead (1863-1931), urmaţi apoi de W.Thomas (1863-1947) şi R.Park (1864-
1944).
În 1938, H.Blumer utilizează pentru prima dată expresia «interacţionism
simbolic» pentru a caracteriza dezvoltările psihologice care au avut ca referinţă
concepţia lui G.Mead. Metodologia interacţionismului simbolic, a accentuat mai ales
aspectele psihologice ale strategiilor interpretative de cercetare sociologică. Ne
propunem ca în paginile următoare, să definim conceptele de bază precum şi ariile
problematice ale interacţionismului. Apoi, vom evidenţia principalele abordări
teoretice aparţinând curentului interacţionalist, în evoluţia lor istorică. Vom statua
principalele presupoziţii teoretice cu implicaţii metodologice ale abordării
interacţionist-simbolice şi vom enumera strategiile tehnico-metodice specifice de
cercetare.

1 – Concepte fundamentale ale interacţionismului simbolic. Arii problematice.

Acţiune, interacţiune, situaţie socială, semnificaţii, simboluri, reguli, norme, rol

social, preluare sau adoptare de rol (role-taking), acestea sunt principalele concepte
cu care operează interacţionismul simbolic.
G.H.Mead studiază geneza sinelui (self) şi a conştiinţei de sine în contexte
interacţionare ale căror produse sunt şi pe care, în acelaşi timp, le construiesc. «Sinele

131
de dezvolta în activitate şi în procesul experienţei sociale. Structura mentală (mind)
este rezultatul procesului social de interacţiune sau de comunicare interacţională
bazată pe vehicularea de semnificaţii şi simboluri prin intermediul limbajului.
Conduita umană este situaţională, în sensul că se realizează în primul rând prin
definirea situaţiilor în care individul acţionează… Omul acţionează faţă de sine şi faţă
de alţii numai pe baza semnificaţiilor pe care le construieşte situaţional şi le activează
în interacţiuni. Semnificaţiile se modifică situaţional şi interacţional. Pentru Mead,
unitatea sinelui individual este conferită de comunitatea organizată sau de grupul
social, care apar faţă de persoana individuală în forma altului generalizat» (apud
Vlăsceanu, 1982).
«Experienţa interacţională din cadrul grupului social este interiorizată şi
totodată construită, percepută şi rutinizată. Grupul oferă posibilitatea comunicării
sinelui ce el însuşi şi cu ceilalţi, prin vehicularea de simboluri semnificative care
constituie «universul logic al discursului» sau «sistemul de simboluri universal
semnificative». Acest univers sau sistem de simboluri aparţine grupurilor sau claselor
sociale şi se constituie în procesul participării şi interacţiunii comunicative a
persoanelor individuale. Acţiunea socială este rezultatul tranzacţiilor sau al
schimburilor interacţionare de semnificaţie, în care individul se creează pe sine,
construind şi manipulând simboluri. Din aceste tranzacţii sau schimburi rezultă
moduri habituale de acţiune, obiceiuri, ritualuri şi rutine standardizate de reguli, adică
instituţii sociale» (I.Vlăsceanu, 1982, 100-101).
În 1978, B.M.Fisher şi A.L.Strauss considerau că interacţionismului îi sunt
specifice cinci arii problematice care ar circumscrie atât tradiţia analitică a
interacţionismului, cât şi perspectivele sale în contemporaneitatea socială:
a) progresul sau evoluţia socială ;
b) schimbarea în instituţii şi controlul social;
c) participarea bazată pe consens, limitările impuse de conflicte sau dezacorduri
sociale;
d) distribuţia puterii şi echitatea;
e) rolul intelectualilor în dezvoltarea socială.

2 – Abordări teoretice ale interacţionismului simbolic.

132
În evoluţia interacţionismulului simbolic se disting două faze istorice, între ele
existând diferenţieri de accentuare a unor idei ceea ce a determinat o «întrerupere» în
dezvoltarea interacţionismului ca orientare unitară.

2.1. Prima fază este cuprinsă în intervalul 1910-1950.

Interacţionismul se dezvoltă sub influenţa dominantă a lucrărilor lui C.Cooley şi H.
Mead, apoi W.Thomas şi R.Park. Atât Cooley cât şi Mead au fost preocupaţi de
analiza dimensiunilor şi traiectoriilor evoluţiei sociale, cercetând cu predilecţie,
variabilele psihosociale ale evoluţiei.
În acest sens, Cooley elaborează teoria interacţiunii umane bazată pe
«eul-oglindă»: «Eul este o tendinţă socială militantă care lucrează pentru a-şi lărgi
locul său în curentul general al tendinţelor… A gândi «eul» separat de societate este o
absurditate evidentă… Dacă «eul» nu poate exista fără corelativul «tu», «el», «ei»,
atunci referinţă lui socială ia forma unei imagini diferite a felului în care persoana
apare într-o gândire particulară, iar tipul autoconştiinţei este determinat printr-o
atitudine ce poate fi atribuită altei gândiri. O persoană de acest fel poate fi numită,
reflectată sau «eu-oglindă» (looking glass-self). (C.Cooley, 1970, 181-184)
În 1930, G.Mead publica un studiu asupra contribuţiei lui Cooley la progresul
gândirii sociale americane. Teoria lui Cooley devine astfel baza unei noi concepţii
interacţioniste aplicabilă unei serii largi de comportamente sociale, inclusiv
«anormale», bazate nu pe introspecţie, ci pe observaţie şi experiment. Noua concepţie
interacţionistă concepe societatea ca pe o «realitate spirituală obiectivată», inclusiv în
instituţii sociale «out there», exterioare individului şi relativ constrângătoare faţă de
el. Aşa se naşte teoria psihosociologică a lui G.H.Mead (1934, Mind, Self and
Society).
Iată care sunt principalele caracteristici ale acestei teorii, aşa cum au fost ele
descrise de către Ion Ungureanu (1985, 282-285):
1. eul (the self) este conceput ca tensiune permanentă a persoanei (‘I’) şi a
personalităţii (‘Me’);
2. în timp ce ‘I’ este răspunsul organismului la cerinţele mediului (formaţi din
ceilalţi indivizi şi obiectele lor), ‘Me’ este ansamblul atitudinilor celorlalţi
presupuse de individ;
3. deşi acest ansamblu este fluid şi permanent reconstruit, el este totuşi ordonat la
nivelul societăţii în forma unui celalalt generalizat (the generalized other);

133
 4. cu toate acestea, structura generalizată a eului este permanent şi direct
dependentă de comportamentul individului, inclusiv de acţiunea spontană
generată de ‘I’ ;
5. de aceea, personalitatea umană este dinamică şi deschisă, şi, «dacă nu ar
exista aceste două faze ale ei (‘I’ şi ‘Me’), nu ar mai putea exista nici
responsabilitate conştientă şi nici inovaţie în experienţa socială»;
6. totodată, indivizii reuşesc numai în grade diferite să «adopte» atitudinea
celuilalt generalizat, ceea ce face ca ordinea socială să se constituie într-o
ierarhie socială verticală (structura politică) şi într-o varietate de «clase»
orizontale (structura socioprofesională);
7. atât în cazul ierarhiei verticale, cât şi în cel al structurii socioprofesionale,
relaţiile de competiţie sau cooperare sunt reglementate de «atitudinile sociale
organizate», în cadrul cărora mai importante sunt cele bazate pe «reacţii
sociale comune», pe care Mead le numeşte instituţii;
8. societatea ideală este una în care sunt predominante aceste reacţii comune, şi
ea poate fi realizată prin generalizarea sau extinderea «universului ei de
discurs»;
9. instrumentul principal al generalizării «universului de discurs» este
participarea democratică a indivizilor la viaţa societăţii;
10. totuşi, această participare nu este reală şi eficientă decât atunci când o elită
(intelectualii) provoacă «reconstrucţia» universului de discurs, sensul
democraţiei fiind acela de generalizare prin însuşirea colectivă a noilor
«atitudini organizate»;
11. de aici importanţa pe care Mead o atribuie statului şi elitei intelectualilor în
reforma societăţii americane interbelice.
Aşa cum am amintit, ideea dominantă în dezbaterea sociologică de la
Universitatea din Chicago o reprezenta stimularea intelectuală a reformei sociale. În
această direcţie, atât W.Thomas, cât şi R.Park au militat pentru ideea de evoluţie
socială sinonimă progresului, deşi Thomas susţine aceasta idee despre poziţia
optimistă asupra posibilităţii controlului social al progresului, în timp ce Park vede
progresul mai degrabă ca o consecinţă a evoluţiei conflictuale a grupurilor sociale, în
special rasiale. Amândoi subliniază rolul educaţiei şi instituţiilor în promovarea
reformei sociale, din nou de pe poziţii polare: Thomas crede că e mai uşor să ataci
educaţional problemele decât să reconstruieşti instituţiile, în timp ce Park considera că

134
singura schimbare eficientă este cea determinată în opinia publică prin intermediul
presei.
Realizând o istorie a curentelor sociologice, inclusiv a interacţionismului,
B.Fisher şi L.Strauss (1979, 463) identifică cinci presupoziţii ce ghidau preocupările
şi cercetările sociologice ale anilor ’20 la Universitatea din Chicago:
1) schimbarea socială este inevitabilă, şi ea este provocată de industrializare,
explozia urbană, interacţiunea grupurilor rasiale, profesionalizarea muncii; cu
cât comportamentul socio-uman este mai precis subordonat unor norme sau
linii raţionale de acţiune, cu atât schimbarea socială iminentă va putea fi mai
uşor direcţionată progresist;
2) raţionalitatea schimbării nu poate fi realizată deci fără raţionalizarea
comportamentului individual; acest lucru nu este posibil prin integrarea
normativă a individului (pentru că integrarea normativă ar obstrucţiona
schimbarea), ci prin stimularea creativităţii individuale;
3) indivizii au creat societatea, ei construiesc instituţiile, iar acestea nu trebuie
interesate reducţionist, ca instituţii economice ori politice, ci ca instituţii
sociale în general;
4) de aceea, asocierea indivizilor, care este esenţa instituţiilor, are o valoare
intrinsecă, în calitate de «mod al organizării sociale»;
5) asocierea nu trebuie privită însă numai că o bază a integrării, ci în primul rând
ca o condiţie a libertăţii ; totuşi, întrucât schimbarea raţională înseamnă
depăşirea unor limite şi constrângeri, problema sociologiei este aceea a
relaţiilor dintre aceste limite şi constrângeri pe de o parte şi participarea activă
a oamenilor în promovarea schimbării progresive pe de altă parte.
De aceea, «atât în concepţia lui Thomas, cât şi în cea a lui Park, sociologia trebuia să
exploreze contradicţia construită prin chiar presupoziţiile acestei ştiinţe: a descoperi
scopul libertăţii de acţiune în promovarea schimbării sociale, învingând limitele
sociale pe care schimbarea însăşi le face necesare». Atât Thomas cât şi Park propun
sociologia ca fiind noua ştiinţă a societăţii, pe de o parte, pentru că ea trebuie să fie
fundamentată pe o abordare integralistă a societăţii (adică să analizeze instituţiile
sociale în general, nu doar pe cele economice, politice, educaţionale), iar pe de altă
parte, teoria societăţii trebuie să fie o teorie psihosocială, capabilă să evalueze
deopotrivă creativitatea şi limitele schimbării (constrângerile) în vederea unui proiect
al schimbării sociale raţionale unitare (apud Ungureanu, 1985). Depărtându-se de

135
behaviorismul psihologic şi de freudism, W.Thomas porneşte de la premisa că orice
activitate umană este socială întrucât se realizează într-o «situaţie» (Thomas şi
Fl.Znaniecki, 1927, The Polish Peasant în Europe and America). Analiza situaţiei
pune în evidenţă atât condiţiile obiective ale activităţii (reprezentate de opţiunile şi
valorile economice, intelectuale, religioase) cât şi atitudinile individuale faţă de aceste
valori, modelate de trecutul şi prezentul social. Individul «defineşte situaţia» şi alege
între numeroasele variante de acţiune disponibile.
Această alegere este identificată de W.Thomas cu realitatea faptului social. El
elaborează un enunţ cunoscut în sociologie ca «Teorema lui Thomas»: «o situaţie
socială este reală prin consecinţele definirii ei ca fiind reală ». Acest enunţ este
aplicat în explicarea anumitor manifestări sociale. Concluzia teoriei lui Thomas este
aceea că ritmurile dezvoltării sociale variază în funcţie de condiţiile sociale şi de
diferenţele temperamentale dintre oameni. Sociologul trebuie să considere mai întâi
măsura în care condiţiile sociale modelează dezvoltarea grupurilor. Atunci când
grupurile se dovedesc ineficiente trebuie să se ia în considerare contribuţia factorilor
biopsihologici. Thomas considera că, la baza schimbării se afla conflictele dintre
grupuri, datorate ordonării ierarhice a acestora. Motivul şi forma conflictului sunt
constituite istoric.
Forţa şi constrângerea care predominau în istoria timpurie au fost, treptat,
înlocuite cu emanciparea economică şi educaţie. Acestea au facilitat instituirea
cooperării voluntare bazată pe interacţiune. În concluzie, spune Thomas, sociologia
trebuie să se ocupe de studiul interacţiunii sociale (apud Vlăsceanu, 1982, 100-108).
Privind critic sociologia lui W.Thomas putem observa că ea nu reuşeşte să depăşească
reducţionismul psihologic în abordarea societăţii. Prin elaborarea concepţiei
psihologice a tipurilor umane (filistinul, boemul şi individul creator) şi mai ales prin
modul de elaborare a seturilor de «impulsuri fundamentale» (curiozitate/teamă,
impuls spre noi experienţe/impuls spre conservare) corespunzătoare tipologiei umane
în cadrul interacţiunilor sociale, Thomas susţine o concepţie interacţionistă
fundamentată pe un tip determinat de reducţionism psihologic.
Sociologia lui R.E.Park a evoluat mai degrabă spre modul de abordare
«ecologist» din cadrul Şcolii de la Chicago. Atât Park cât şi colaboratorii lui
(E.Burgess, L.Wirth, D.McKenzie şi E.Faris) definesc ecologia umană ca «ştiinţa ce
se ocupă de izolarea factorilor geografico-demografici şi descrierea constelaţiilor
tipice ale persoanelor şi instituţiilor pe care cooperarea acestor factori le produce»

136
(apud I. Ungureanu, 1985, 288). Acest tip de sociologie în variantă ecologistă se
constituie pe baza unei concepţii determinate despre societate, şi anume – consideră
Ungureanu – concepţia psihologist-interacţionistă (1985, 289) :
1) evoluţia socială presupune conflictul permanent dintre grupurile sociale;
2) acest conflict capătă forme determinate în spaţiu, datorită revoluţiei
industrial-urbane;
3) procesul prin care se manifestă conflictele sociale este unul de acomodare şi
asimilare a grupurilor aflate în conflict;
4) rezultatul acomodării şi asimilării este un tip determinat de ordine socială,
care rezultă din înlocuirea competiţiei ecologice cu cea economică;
5) aceasta ordine nu poate fi identificată cu progresul;
6) progresul social înseamnă o ordine socială mai raţională, adică una în care
«barierele» comunicaţiei interindividuale să poată fi depăşite;
7) ceea ce este posibil prin cunoaştere, dar şi prin «compasiunea» unei elite
intelectuale faţă de grupurile deprivilegiate îndeosebi;
8) esenţială pentru cunoaşterea sociologică este, de aceea, funcţia socială a
ştiinţei: aceea de a lărgi şi generaliza «universul de discurs», aşa încât
oamenii să poată acţiona raţional dată fiind «transparenţa» relaţiilor dintre
ei.
Aceste opt seturi de idei stau la baza, dacă nu a teoriei explicite a lui Park, cel puţin la
baza sugestiilor de cercetare pe care le-a făcut sociologiei urbane (ecologiei umane).
Acestea se referă la aflarea specificităţii complexului cultural ce determină viaţa
oraşului; la determinarea tipurilor umane profesionale care rezultă din diviziunea
muncii, precum şi a raporturilor ce se stabilesc între sentimente şi interese; la
descrierea efectelor pe care asimilarea urbana le are asupra relaţiilor sociale secundare
şi asupra controlului social; la înţelegerea raporturilor dintre mediul urban şi
temperamentul locuitorilor (Park, Burgess, McKenzie, 1970, 2).
Scopul sociologiei urbane a lui Park era identificarea modalităţilor de
încorporare a raţionalităţii şi progresului în viaţa socială în general, şi în urbanizare în
special. La baza schimbării se află conflictul dintre grupuri, rezolvabil prin
intensificarea comunicării. Prin comunicare se dezvoltă conştientizarea intereselor şi
strategiilor, se generează o «comunitate a discursului» care conduce la consens şi
progres. Deşi sugestiile lui Park sunt direcţii valabile ale cercetării sociologiei urbane,
în ceea ce priveşte relevanţa lor pentru ameliorarea social-morală şi progresul social

137
real al societăţii, cercetările urbane ale Şcolii de la Chicago s-au dovedit a fi limitate
(insuficiente şi, uneori contradictorii).
Care este punctul originar al insuficienţei concepţiei ecologiei umane ?
Răspunsul îl reprezintă obsesia lui Park pentru ordinea morală. Ca tip de
comunitate, oraşul este văzut de Park din perspectiva «structurii morale» identificate
cu natura umană şi faţă de care structura fizică a oraşului este doar o expresie (Park
şi colab., 1970, 4). Determinantele naturii umane sunt psihologice (afectivitate,
dorinţă, agresiune, spontaneitate, instinct). Atât structura socială cât şi cea fizică a
oraşului rămân «derivate» (expresii) ale structurii morale. Deşi viata urbană naşte un
nou tip de solidaritate sociala bazată, în principal, pe comunitatea de interese, pentru
Park, interesele sunt numai «realul social abstract» ce se suprapune sau nu peste
«rolul social concret» reprezentat doar de sentimente. Din această perspectivă, «realul
abstract» poate fi studiat tot din punct de vedere psihologic, ca scopuri încorporate
într-un obiect. Pentru Park, conservarea ordinii sociale este determinată de sentimente
(aceasta este, de altfel, şi funcţia socială principală a lor), în timp ce interesele au o
importanţă deosebită în schimbarea socială (din cauza mobilităţii sociale crescute pe
care a produs-o oraşul, ca şi operaţionalizării sentimentelor prin interese şi bani).
Astfel, consideră Park, este generată «mulţimea», ale cărei interese sunt subordonate
pieţei şi speculaţiei financiare (apud I. Ungureanu, 1985, 290).
Singura modalitate de control a dublei relaţii cauzale mobilitate socială-
instabilitate psihologică-criză psihologică este ceea ce Park denumeşte
«comportament colectiv». Oraşul este, astfel, un laborator pentru studiul
comportamentului colectiv, sugestiile pentru cercetarea sociologică a sa fiind
circumscrise unei psihologii a mulţimilor.
Din această direcţie se observă clar cum, prin «psihologia mulţimilor» se reduce
pe de o parte mecanismul explicaţiei sociologice integralistă a oraşului la psihologia
(temperament, contagiune, izolare, solidaritate) grupărilor umane neorganizate şi se
pune «în acord», pe de altă parte, cercetarea sociologică a oraşului cu o ideologie a
reformei limitate şi a manipulării elitare » (Ungureanu, 1985, 291).
Concepţiile lui Thomas şi Park nu şi-au găsit continuatori în teorie mai ales din
cauza faptului că nici unul nu şi-a teoretizat ideile sau constatările empirice din
perspectiva unei filosofii sociale. Prima fază istorică de dezvoltare a
interacţionismului se încheie astfel păstrând doar semnificaţia teoretico-filosofică
generală a analizei lui G.H.Mead.

138
2.2. A doua fază de dezvoltare a interacţionismului simbolic se afirmă în sociologia
americană la începutul deceniului al şaptelea, după o lunga perioadă de tăcere, prin
H.Blumer, E.Goffman, H.S.Becker, T.Shibutani, M.Kuhn, A.M.Rose.
În «Symbolic Interacţionism, Perspective and Method» (1969), H.Blumer reia tradiţia
interacţionistă şi reconstruieşte teoria lui Mead ca o «alternativă» la structural-
funcţionalism (curent ce devenise dominant în sociologie, în anii de «tăcere» ai
interacţionismului simbolic. Teoria lui Blumer este, de fapt, o «reconstrucţie» a
ideilor lui Mead, problema centrală rămânând interacţiunea socială. Blumer statuează
următoarele premise fundamentale ale interacţionismului simbolic:
a) fiinţele umane acţionează faţă de lucruri pe baza semnificaţiilor pe care
lucrurile le au pentru ei;
b) semnificaţia deriva din interacţiunea socială;
c) semnificaţiile sunt modificate de interpretările utilizate de persoane în situaţii
concrete (1969, 2).
Oamenii îşi orientează acţiunile în funcţie de modurile în care manipulează
semnificaţii sau simboluri. În procesul manipulării de semnificaţii, oamenii ajung la
consensuri simbolice pe baza acordului realizat prin negocieri şi schimburi reciproce.
Odată consensul realizat, conduita individuală sau colectivă se desfăşoară sub forma
obiceiurilor, tradiţiilor, ritualurilor.
La rândul lor, acestea pot fi schimbate «întrucât persoana umană dispune de
capacitaţi interpretative şi creatoare, adică e o fiinţă raţională, generatoare de
simboluri şi semnificaţii » (Vlăsceanu, 1982, 102). Se disting astfel pe de o parte
comportamentul uman organizat, «dirijat rutinier» de reguli, tradiţii, obiceiuri,
ritualuri şi pe de altă parte comportamentul interpretativ, activ, constructor de
simboluri. Tranzacţiile simbolice desfăşurate grupal ataşează obiectelor semnificaţii.
Atunci când simbolurile şi semnificaţiile sunt definite consensual, grupul dispune de
stabilitate, iar acţiunile individuale converg în forma acţiunilor comune sau colective.
Atunci, când în grup, definiţiile simbolurilor sau regulilor stabilite prin negocieri sunt
vagi, când grupul se confruntă cu o nouă perspectivă sau în grup a apărut o nouă
persoană, atunci pot apărea şi stări de conflict sau contradicţii (Blumer, 1969, 16-20).
Stabilitatea grupului sau a consensului simbolic este condiţionată şi de modul în
care sinele se prezintă grupal, adică de formele de instituire în grup a persoanelor

139
individuale. Este necesar să existe o formă adecvată de manifestare relaţională a
sinelui, care să corespundă situaţiei interacţionare date.
Sinele, spune Blumer, dispune de capacitatea de autoinstituire, ceea ce implică
identificarea sinelui în raport cu el însuşi şi cu alţii. Instituirea sinelui se realizează fie
prin asocierea individuală de semnificaţii sau simboluri (de exemplu, numele
persoanelor, gestica, particularităţile vestimentare) fie prin prezentarea personală în
grup în aşa fel încât să corespundă propriei identităţi şi aşteptărilor celorlalţi. Aceasta
implică şi adoptarea unui rol (role-taking) care să corespundă aşteptărilor simbolice
ale celorlalţi faţă de rolul preluat (apud Vlăsceanu, 1982, 104-108).
Interacţiunea este neproblematică dacă se desfăşoară în conformitate cu modul
de instituire a sinelui şi există compatibilitate între acesta şi modul de instituire a
sinelui altuia. În caz contrar, interacţiunea devine problematică: va fi necesară
detalierea unui proces de negociere simbolică pentru a ajunge la stabilirea regulilor de
interacţiune. Astfel de reguli pot fi de natură juridică, morală sau referitoare la
«eticheta», adică la interacţiunea bazată pe politeţea ocaziilor ceremonioase. Regulile
«cunosc variaţii de la un strat social la altul sau de la ţară la ţară, conferind relaţiilor
sociale specificitate şi făcând problematică instituirea sinelui în interacţiuni care
depăşesc graniţele consensului simbolic de apartenenţă. De aici rezultă şi analiza
comparativă a comportamentelor simbolice, interacţionare şi diversificate situaţional,
grupal, comunitar» (Vlăsceanu, 1982, 103). Blumer ajunge astfel la o «confundare a
perspectivei psihologice de analiza a realităţii sociale cu cea sociologică» (T.Vaughan
şi L.Reynolds, 1970).
C.McPhail şi C.Rexroat (1979) critica interacţionismul simbolic al lui Blumer
considerându-l atât o oscilaţie între un idealism subiectiv (lumea socială depinde de
modul în care e percepută) şi un realism naiv, cât şi o concepţie solipsistă datorită
ignorării reciprocităţii perspectivelor şi a accentuării introspecţiei analitice.
A.Gouldner (1973) critica tendinţa interacţionismului simbolic de exagerare a
analizelor microscopice interacţionare în defavoarea celor macrostructurale.

3 – Implicaţii metodologice ale abordării interacţionist-simbolice.

Metodologia interpretativă afirmă creativitatea simbolică individuală, geneza
proceselor sociale prin acţiunile şi interacţiunile individuale. Metodologia

140
interacţionismului simbolic îşi propune să studieze geneza acţiunilor, interacţiunilor şi
situaţiilor sociale concepute ca schimburi sau tranzacţii simbolice de semnificaţii.
După analiza succintă a principalelor contribuţii teoretice din aria
interacţionismului simbolic, putem desprinde principalele presupoziţii teoretice cu
implicaţii metodologice ale acestui tip de abordare (apud Vlăsceanu, 1982, 103-108).
1.- În abordarea interacţionist-simbolică trebuie stabilite strânse relaţii între conduita
simbolică (invizibilă, ascunsă) şi cea interacţională (vizibilă, deschisă).
2.- Cercetarea socială însăşi trebuie considerată, din punctul de vedere al
cercetătorului, ca o preluare sau adoptare de rol (role-taking), ca o proiectare a
cercetătorului în rolul actorului social pentru a-i înţelege modul de implicare în
interacţiuni sau în situaţiile interacţionare date. Analiza constă în implicarea directă a
cercetătorului în situaţia interacţională, în vederea înţelegerii şi interpretării
introspective a comportamentelor şi conduitelor.
3.- Cercetarea trebuie să se concentreze asupra ambii ipostaze a actorului social:
creator de simboluri şi figurator al unor comportamente rutinizate, generator de reguli
prin negocieri sau tranzacţii simbolice şi purtător manifest al unor comportamente
standardizate cu semnificaţii de la sine interese. A studia construcţia simbolică
înseamnă a determina procesele negocierii (debutul şi încetarea, conflictul şi
consensul, etapele demersului interpretativ). Este necesar şi studiul comportamentelor
rutiniere, desfăşurate semiconştient sau chiar inconştient, pentru că actorul s-a
obişnuit cu ele şi le considera ca atare, de la sine interese (taken-for-granted) şi nu le
mai problematizează.
4.- A patra presupoziţie a practicii metodologice interacţionist-simbolice orientează
cercetătorul către caracterizarea stabilităţii şi schimbării intervenite în viaţa
oamenilor.
5.- Orice cercetare interacţionist-simbolică este orientată către identificarea şi
caracterizarea aspectelor situaţionale ale conduitei umane. Comportamentul se
produce, se manifesta în situaţii, este influenţat de comportamentul altora şi de situaţia
în care se produce. Astfel, pentru a caracteriza comportamentul situaţional este
necesar să se aibă în vedere:
a)- timpul evolutiv al situaţiei, adică secvenţialitatea temporala a interacţiunilor (de
exemplu, pătrunderea unui străin într-un grup);
b)- «actorii» implicaţi în situaţie;
c)- organizarea sau dispunerea spaţială a actorilor şi a obiectelor în situaţie;

141
d)- semnificaţiile vehiculate interacţional.
În concluzie, în funcţie de aceste patru presupoziţii metodologice ale abordării
interacţionist-simbolice se pot asocia problematicii studiate strategii tehnico-metodice
specifice de cercetare.
În sociologia interpretativă, metoda de cercetare este integral subordonată
problematicii teoretice a investigaţiei şi se edifică în procesul însuşi al cercetării. În
ceea ce priveşte metoda de cercetare, în practica metodologică interacţionistă s-au
utilizat frecvent observaţia nestructurata sau observaţia participativă. Ocazional s-au
utilizat interviul focalizat şi cvasiexperimentarea (jocuri de simulare a «situaţiilor de
întâlnire») şi au fost practic excluse, metodele structurate sau standardizate.
Adoptarea acestor tipuri de metode a condus la obţinerea unor date empirice «mai
degrabă sărace, ajungându-se la un hiatus considerabil între pretenţiile teoretice
avansate şi cercetările empirice realizate» (Vlăsceanu, 1982, 106). Astfel se explică de
ce, în contextul sociologiei americane a anilor ’60 s-au conturat două orientări
metodologice ale interacţionism-simbolismului. Prima direcţie conservă «puritatea
metodologică tradiţională» în sensul utilizării exclusive ca mijloace de colectare a
datelor empirice a observaţiei şi autobiografiilor. Reprezentanţi ai acestei direcţii
metodologice sunt H.Blumer si E.Goffman.
A.M.Rose şi M.Kuhn sunt reprezentanţii celei de a doua direcţii, ei urmărind
apropierea metodologiei interacţionist-simbolice cu practica metodologică obiectivă
prin folosirea de anchete şi procedee statistice standardizate de prelucrare a datelor.
În concluzie, «în abordarea interpretativă, metoda de investigare este un mod
de implicare şi acţiune în grup, un tip distinct de interacţiune ale cărui simboluri şi
semnificaţii trebuie să fie conştientizate şi prezentate ca atare în elaborarea
discursului de prezentare a datelor» (Vlăsceanu, 1982, 106).
În ciuda contradicţiilor care au grevat asupra interacţionismului, acesta a
abordat o problematica sociologică diversă şi extinsă: structura ocupaţională
(E.Friedson, M.Dalton, F.Davis, A.Strauss), structura instituţiilor şi configuraţia
interacţiunilor sociale (E.Goffman, G.Stone, H.Becker, etc.), comportamentul colectiv
(T.Shibutani, J.Gusfield), sociologia ştiinţei (S.Marcson), sociologia urbană (A.Rose,
F.Davis, A.Strauss), deviantă (H.Becker, A.Lindesmith). În plus, unii interacţionişti
au încercat să combine interacţionismul cu teoria sistemelor (O.Klapp, 1972 şi
T.Shibutani, 1968), cu antropologia culturală (N.Denzin, 1972).

142
(C) – Etnometodologia.
Spre sfârşitul anilor ’60, multe cercetări sociologice descoperiseră o lume americană
«invizibilă» pe care ideologia consensului (proprie structural-funcţionalismului care
era concepţia dominantă în epocă) încerca să o ascundă: pauperizare, alienare,
însingurare, alcoolism, prostituţie, violenţă, agresivitate, criminalitate. Deşi aceste
fenomene nu puteau fi explicate prin simpla nonconformare la norme, aceasta nu
înseamnă că ele aparţineau unei lumi mai puţin obiective. Astfel, obiectivismului
sociologic i se opune o sociologie a subiectivităţii lumii sociale: sociologia
fenomenologică şi etnometodologia.
Sociologia fenomenologică îşi propusese evaluarea obiectivă a lumii sociale
subiective prin elaborarea sa ca o alternativă şi/sau soluţie complementara a
obiectivităţii cunoaşterii sociale ştiinţifice (aspect pe care îl vom analiza în ultima
parte a capitolului dedicat teoriilor si practicilor metodologice interpretative). În
opoziţie cu sociologia fenomenologica, etnometodologia refuza obiectivitatea
ştiinţifică ca garanţie a cunoaşterii adevărului si propune o sociologie subiectiva a
lumii sociale.
H.Garfinkel propune termenul de « etnometodologie » pentru a denumi studiul
metodelor prin care diferiţi oameni si diferite grupuri sociale îşi fac reciproc
cunoscute propriile lor concepţii asupra acestor relaţii. Etnometodologia este o
sociologie a folclorului social, o « sociologie a sociologiei » : fiecare om este un
sociolog, iar sarcina sociologului de profesie este de a studia mecanismele elaborării
sociologiei fiecăruia. (apud Garfinkel, 1974).
« Etnometodologia este un studiu organizaţional al cunoaşterii oamenilor în
relaţiile lor cotidiene obişnuite, a propriilor lor întreprinderi organizate, în care
aceasta cunoaştere este tratată de noi ca parte a aceleiaşi situaţii care-i dă cunoaşterii
funcţia ei ordonatoare» (Garfinkel, 1974, 18).
Pentru a evidenţia preocuparea etnometodologiei pentru studierea cunoaşterii
sociale organizate ca ansamblu de practici rutiniere (şi mai puţin ca o structură
anume), Garfinkel propune o redenumire a etnometodologiei în «neopraxiologie».
Aceeaşi cercetare etnometodologică este denumita de A.Cicourel (1973) «sociologie
cognitivă» pentru a evidenţia interesul pentru cunoaştere înţeleasă ca principal
conţinut al practicilor rutiniere.

143
 Ion Ungureanu (1985, 269) extrage caracteristicile generale ale acestei orientări,
fie că termenul definitoriu al său este etnometodologie, neopraxiologie sau sociologie
cognitivă:
a)- lumea socială se constituie în baza unor interactiuni dintre membrii
grupurilor: studiul sociologic al acestor interacţiuni este deci microsociologic;
b)- ansamblul interacţiunilor nu se structurează după norme stabilite, ci
întotdeauna în raport cu situaţiile particulare, «hic et nunc»: etnometodologia este
studiul fragmentelor realităţii sociale;
c)- particularitatea situaţiilor sociale este dată de caracteristicile psihosociale ale
agenţilor sau de proprietăţile «psihologice» ale activităţii lor: nivelul microsociologic
fragmentar al analizei etnometodologice este evaluat într-o manieră sociopsihologistă;
d)- aceste «proprietăţi» sunt cristalizate în modalităţi eficiente de acţiune:
etnometodologia este interesată prioritar de aspectul pragmatic al activităţii sociale;
e)- totodată, funcţia interacţională a «proprietăţilor» nu este «negociabilă»,
proprietăţile fiind «luate ca de la sine interese» pe baza unui acord tacit între membri:
etnometodologia respinge ideologia consensualistă microsociologică;
f)- consensul microsociologic nu este unanim împărtăşit, este fragil şi
necristalizat: de aceea el poate fi studiat mai degrabă ca un proces, decât ca o
structură;
g)- cu toate acestea, consensul se manifestă ca o realitate structurată, deşi numai
în situaţii în care oamenii dau acordurilor lor tacite un sens: acesta nu poate fi realizat
decât în «lumea vieţii de zi cu zi», în «realitatea mondenă», în «atitudinea naturală a
vieţii cotidiene», ceea ce face ca etnometodologia să fie mai mult decât
fenomenologia, o sociologie a vieţii cotidiene;
h)- sensul structurii sociale este rezultat sau produs cognitiv construit de
membrii grupului, deşi este conceput de aceştia ca «independent de percepţia lor»:
obiectivitatea etnometodologică se bazează doar pe intersubiectivitatea lumii sociale,
şi poate fi uşor redusă la subiectivismul percepţiei sociologului;
i)- singura garanţie a obiectivităţii cunoaşterii etnometodologice este
«indiferenţa» cercetătorului faţă de realitatea studiată: etnometodologia este o
microsociologie «inhibată metodologic» (C.W.Mills) şi poate fi asimilată practicii
metodologice a empirismului sociologic (A.W.Gouldner).

144
 Aceste caracteristici generale ale etnometodologiei pot fi mai bine înţelese prin
analiza câtorva cercetări concrete ale lui Harold Garfinkel, A.Cicourel, H.Mehan,
H.Sacks, M.Crozier, K.Leiter.
Înainte de a le prezenta, ni se pare utilă definirea conceptelor cheie ale orientării
etnometodologice, concepte scrise «într-un limbaj ezoteric, metaforic uneori,
alambicat şi relativ greu de pătruns (I.A.Popescu, Dicţionar de sociologie, 1993, 226).
Iată care sunt conceptele fundamentale: supoziţiile luate de la sine interese, codurile
interacţiunii, expresiile indexicale, tipificarea, reflexivitatea, intersubiectivitatea şi
procesualitatea (înţeleasă ca realitate în devenire). Pe baza acestor concepte cheie se
prezintă, în maniera etnometodologică, următorul tablou comportamental uman: pe
baza unei strategii ce implică un sistem de coduri de acţiune (bazat pe «axiome» de
conduită înnăscute şi sedimentate în practica rutinieră), oamenii interacţionează
(acţionează interdependent). Regulile de detaliu (codurile) împreuna cu supoziţiile
(axiomele de conduită mai sus menţionate care sunt, în general, netransparente pentru
actorii acţiunii şi care, prin utilizare permanentă devin «subînţelese» printr-un acord
tacit) nu trebuie înţelese ca principii abstracte, ci au o valoare indexicală, adică se
adecvează contextului (de exemplu biografia, statutul, scopurile şi cunoştinţele
partenerilor acţiunii).
Expresiile indexicale (verbale şi nonverbale) funcţionează drept «tipificări»
(respectiv clase limitate de răspunsuri) potrivit persoanelor tipice şi situaţiilor
standard. Zilnic, actorii acţiunii confruntă mereu sistemul axiomatic şi codajul cu
evenimente care îl confirmă sau care ies din model, astfel încât acest sistem este supus
unei permanente ajustări raţionalizatoare. La nivelul cunoaşterii comune, operează
reflexivitatea înţeleasă drept corespondent empiric al raţionalităţii ştiinţifice.
Reflexivitatea subsumează strategiile cognitive angajate în practicile curente, inclusiv
prezumţia că pentru aceleaşi date indivizi diferiţi acordă aceleaşi înţelesuri (principiul
intersubiectivităţii). Realul e construit în procesul interacţiunii la nivel simbolic a
actorilor sociali.
«Structurile realului» (interes ca social) fiinţează şi subzistă în măsura în care
sunt create şi recunoscute de oameni în activităţile lor practice (socialul nu există
aprioric). Astfel se defineşte o gramatică generativă a cotidianului, care este
întotdeauna locală şi pe baza căreia, etnometodologia încearcă descrierea şi explicarea
unor microculturi şi instituţii concrete.

145
 Se distinge cu claritate faptul că domeniul preferenţial al studiilor
etnometodologice este reprezentat de limbaj, atât de rostirile verbale cotidiene
produse în «întâlnirile» actorilor sociali, cât şi de structurile lingvistice care
modelează procesul interacţional cotidian.
Considerând limbajul principalul mijloc de vehiculare a informaţiilor,
etnometodologii au utilizat rezultatele cercetărilor obţinute în lingvistica generativă
(N.Chomski), antropologia cognitivă (J.Gumperz, F,Hymes, etc.), şi filosofia
limbajului (J.Austin, L.Wittgenstein). Scopul lor era analiza amănunţită a
«materialelor conversaţionale» pentru a se realiza o «etnografie a comunicării»
verbale şi nonverbale, lingvistice şi paralingvistice.
Pentru etnometodologi studiul sociologic devine analiza «cunoaşterii
organizate», iar organizarea priveşte pe de o parte grupurile mici (familii, grupurile de
vecinătate, de prieteni, de joacă, de studenţi, etc.) şi pe de altă parte instituţiile
caracterizate printr-o activitate cu public (spitale, secţii de poliţie, agenţii de asistenţă
socială).
Urmărind modul în care juraţii deliberează la o Curte de apel, H.Garfinkel a
observat (încă din 1945) că analiza contextelor societale era sistematic evitată,
singurele contexte avute în vedere ca reale fiind cele intersubiective, «locale».
Garfinkel a observat că juraţii folosesc un set de practici rutiniere pe care le iau «ca de
la sine interese», subordonându-le unui concept vag de «legalitate». Când au fost
întrebaţi ce înţeleg prin legal şi legalitate, jurii au declarat că «aceasta nu e problema
lor», ci a specialiştilor. Garfinkel conchide ca practicile folosite de juri sunt «legale»
numai ca o convenţie, funcţia lor sociala fiind doar aceea de afirmare a unui acord
tacit, pe care juraţii nu-l conştientizează, deşi îl practica şi îl produc. «Deliberarea
jurilor» a devenit astfel un model de analiză.
Modelul etnometodologic propus de Garfinkel evită, astfel, urmărirea «regulilor
raţionalităţii ştiinţifice», considerând că acestea «nu constituie o parte a interacţiunilor
sociale cotidiene» (1967, 45). Folosirea acestor reguli în cadrul interacţiunii umane ar
face-o «problematică».
Garfinkel «demonstrează» aceasta fragmentând conversaţia dintre doi membri
ai unei familii şi cerând unuia dintre ei să aplice regulile raţionalităţii ştiinţifice
(discurs logic formal; limbaj clar şi distinct semantic; lipsa oricărei justificări
pragmatice; argumentare prin fapte confirmate empiric) acestui fragment de
conversaţie: « Vineri seara eu şi soţul meu ne uităm la televizor. Soţul a remarcat că

146
se simte obosit. L-am întrebat: Cum eşti obosit: fizic, mental, ori doar plictisit? El a
răspuns: Nu-mi dau seama, am impresia că, în principal, fizic. Dar ce-i cu asta ? I-am
răspuns printr-o noua întrebare : Când spui că eşti obosit în principal fizic vrei să spui
că ai dureri musculare sau că te dor oasele? (H.Garfunkel, 1967, 42-44). Sau, într-o
altă demonstraţie: «Discut cu un prieten despre cineva care ne enervează. Prietenul
(P) spune: Mi-e silă de el; Eu: Vrei să te explici, ce înţelegi prin «mi-e sila»?; P: Ce ai
cu mine, de ce mă chinui? Ştii foarte bine ce-am vrut să spun !; Eu: Te rog să te
explici!; P: (se uită la mine cu o privire zăpăcită) Ce ţi-a venit? Nimeni nu pune
asemenea întrebări. De ce s-o facem noi?» (apud H.Garfinkel, 1967, 42-44 şi 282-
283).
Se observă că nivelul «experimentelor» şi al «demonstraţilor» etnometodologice
este unul strict microsociologic. Abordarea sociologică la acest nivel presupune
întotdeauna evaluarea fragmentară a realităţii. Din momentul în care etnometodologii
iau «fragmentul» de realitate ca suficient în sine pentru analiza sociologică, ei vin în
contradicţie cu enunţul de bază al sociologiei moderne, acela de integralitate a
abordării. Din perspectiva integralităţii, aşa-numitele «experimente»
etnometodologice nu sunt altceva decât «perturbări deliberat provocate ale unui
segment al vieţii cotidiene, prin descrierea căruia se conclude însă asupra
structurilor unor activităţi sociale adesea complexe şi greu fragmentabil »
(Ungureanu, 1985, 271).
Miza etnometodologiei în interpretarea fragmentelor de realitate este
dezvăluirea spontană a anumitor configuraţii psihosociale ale activităţilor şi relaţiilor
umane. Aspectul pragmatic al fragmentelor sociale analizate reprezintă domeniul de
interes al etnometodologiei înţeleasă ca «neopraxiologie».
Este semnificativă, din acest punct de vedere, cercetarea lui Harvey Sacks
asupra structurii şi proprietăţilor conversaţiei, din care rezultă câteva metode eficiente
de a manipula o conversaţie: întrebări provocatoare, afirmaţii care obligă la sprijinirea
punctului de vedere al vorbitorului, provocarea agresiunii sau, dimpotrivă, a adeziunii
iraţionale, metode prin care o persoana se impune în conversaţie, etc.
Consensul microsociologic este evaluat ca practică socială majoră şi garanţie a
ordinii sociale. El se sprijină pe sensul pe care cunoaşterea comuna îl acordă
microstructurilor sociale, şi nu pe raţionalitatea instrumentală (proprie structurilor
tehno-economice) sau pe cea simbolică (a structurilor socio-culturale).

147
 Un exemplu în acest sens îl constituie «principiul et cetera» descoperit de
Garfinkel, prin care înregistrarea faptelor se face mecanic pentru a respecta acordul
tacit privind economia de muncă a funcţionarilor, şi datorită căruia faptele care nu se
potrivesc claselor de înregistrare sunt subsumate acestora prin adaosul «et cetera», «şi
altele», «şi aşa mai departe» (Garfinkel, 1974). O metodă similară folosesc lucrătorii
de la poliţie, care clasifică informaţiile şi cazurile după standarde însuşite, «forţând
realitatea» să se conformeze acestora.
În « Cognitive Sociology » A.Cicourel analizează, urmând acelaşi principiu « et
cetera », cazul statisticilor, inclusiv ale celor utilizate de cercetarea sociologică şi
elaborate prin metoda anchetelor. Analiza lui întăreşte poziţia etnometodologică
potrivit căreia microsensul acordurilor tacite este esenţa realităţii mundane, fără acest
microsens neputând exista ordinea socială şi astfel neputând funcţiona societatea.
Pentru etnometodologi, lumea socială nu este un datum, rezultatul unui proces social,
ci este o lume factuală (echivalentă în limbajul etnometodologic cu ordinea naturală).
« datumul », « facticitatea » lumii sociale se manifestă – consideră Garfinkel 91967) –
printr-o serie de idealizări. Prin « idealizări », Garfinkel înţelege un set de
« prejudecăţi » prin care lumea socială este văzută ca lume ordonată pentru că are
următoarele proprietăţi :
1. tipicitatea (membrii societăţii se tratează unii pe alţii ca tipuri sau
cazuri ale unor clase) ;
2. similitudine (ei asociază anumite proprietăţi subiective producerii
diferitelor evenimente) ;
3. comparabilitate (evenimentele trecute sunt comparate cu cele prezente
şi pe această bază se estimează evenimentele următoare) ;
4. cauzalitate (evenimentele anterioare sunt considerate drept « cauze »
ale celor prezente) ;
5. eficienta tehnică (membrii societăţii pot detecta relaţiile mijloc-scop
din evenimente) ;
6. cerinţa morală (trăsăturile de mai sus sunt percepute ca având forţa
necesităţii morale, « pentru că evenimentele posedă aceste proprietăţi
independent de voinţa sau dorinţa cuiva »).
În concluzie, proprietăţile (sau, mai simplu, prejudecăţile) sunt, potrivit
etnometodologilor atât realitatea socială cât şi standardul după care se judecă ceea ce
este real.

148
 În ceea ce priveşte problema metodologiei, A.Cicourel consideră că
« cercetătorii din ştiinţele sociale sunt confruntaţi cu o problemă metodologică unică:
condiţiile însele ale cercetării lor constituie o variabilă complexă importantă pentru
ceea ce trece drept rezultat al investigaţiilor propuse. Cercetarea de teren care, din
perspectiva scopurilor noastre se realizează prin observaţia participantă şi
intervievare, este o metodă în care activităţile investigatorului joacă un rol crucial în
obţinerea tipurilor de date » (apud K.Leiter, 1980, 104-105). Există, spune Cicourel,
patru « proceduri » interpretative pentru evaluarea de către sociologii profesionişti a
practicilor « relatărilor-sociologice » ale profanilor, din punctul de vedere al
raţionalităţii specifice acestora (Cicourel, 1973, 52-53)
1. reciprocitatea perspectivelor (în comunicaţiile dintre ei, membrii grupului
presupun că, dacă şi-ar schimba locurile, fiecare ar putea să vadă ceea ce
vede celalalt) ;
2. forme normale (toţi membrii grupului acceptă că fiecare posedă un « corp al
cunoaşterii comune » care este cunoscut de către ceilalţi) ;
3. elipticitate (în ciuda caracterului vag, prezumat sau deliberat, care lasă
neafirmate unele lucruri, vorbitorul presupune că auditoriul poate identifica
singur ceea ce el nu mai spune) ;
4. vocabulare descriptive sau expresii indexicale (vorbitorul presupune că
auditoriul va percepe sensul celor spuse legând cuvintele lui de anumite
particularităţi ca: cine este vorbitorul, ce intenţii are el, care este situaţia în
care vorbeşte, ce relaţii potenţiale sunt între el şi auditoriu).
Cercetătorul percepe « procedurile interpretative » ca reale numai atunci când
interacţionează cu subiectul analizat (fie el individ sau grup). Şi pentru ca
« revelaţia » acestor proceduri interpretative să fie protejată de « interferenţa »
procedurilor raţional-ştiinţifice (ale omului de ştiinţă), cercetătorul trebuie să păstreze
permanent o atitudine de indiferenţă : « Etnometodologilor le este indiferent ce fel de
realitate socială este realmente realitatea » (K.Leiter, 1980, 28)
Ca metode de cercetare utilizate în etnometodologie, se pot enumera observaţia
participantă, interviul focalizat, chestionarele cu alegeri forţate, metoda demografică
(repartizările statistice ale populaţiei pe anumite categorii relevante sociologic),
analiza de conţinut şi documentarea istorico-biografică, experimentul şi modelele
experimentale. (L.Vlăsceanu, 1982, 110-111). Utilizarea lor este posibilă, numai în

149
momentul în care tehnicile lor de realizare practică sunt profund modificate, cu scopul
de a satisface presupoziţiile teoretice şi metodologice ale abordării propuse.
În această direcţie, Garfinkel consideră că, pentru realizarea de experimente
sociologice este necesar ca :
a) cercetătorul să distingă între percepţiile şi interpretările sale şi cele ale
subiecţilor cu privire la aceleaşi obiecte sociale;
b) descrierea unui comportament observat de către un cercetător trebuie să fie
identică sau « evidentă » pentru orice alt observator;
c) subiecţii să treacă în mod invariabil prin aceleaşi stări care sunt descrise de
cercetător;
d) pentru a conferi sens obiectelor incluse în mediul experimental este necesar să
fie folosite aceleaşi constructe de către observator şi subiecţi, iar aceste
constructe să fie clarificate conceptual şi empiric.
Numai atunci când aceste presupoziţii sunt satisfăcute, modelele experimentale
pot fi structurate şi utilizate în etnometodologia experimentală. Realizarea studiilor
cvasiexperimentale sunt menite, consideră etnometodologii, să ofere posibilitatea
problematizării unor evenimente sociale, normale sau obişnuite, să pună în evidenţă
caracterul firesc, de la sine-înţeles, al regulilor şi ritualurilor practicate interacţional.
Pe de alta parte însă, în cercetare, când sociologul este pus în situaţia de a elabora
decizii privind relaţiile dintre conceptele şi observaţiile sale, va fi nevoit să utilizeze
metoda documentării.
Referindu-se la metoda documentării în etnometodologie, R.Turner (1974)
consideră că aceasta oferă posibilitatea elaborării şi corectării deciziilor privind
relaţiile dintre schema conceptuală şi datele empirice prin plasarea evenimentelor
observate într-o succesiune temporală şi prin problematizarea permanentă a
interacţiunilor şi semnificaţiilor vehiculate comunicativ între « actor » şi observator
(Turner, 1974, 55-81).
Concret, un « document etnometodologic » se elaborează perturbând fluxul
normal al unei activităţi sociale cotidiene sau chestionând agenţii în legătură cu un
produs sau o normă ale activităţii lor. Aşa, de pildă, H.Garfinkel sugera studenţilor săi
« experimente » în care aceştia să se comporte în familie ca şi când ar fi chiriaşi, să se
« tocmească » pentru a cumpăra mărfuri din magazine cu preţuri fixe, să se apropie
exagerat de faţa unui vorbitor în cursul unei conversaţii, ori să-şi chestioneze

150
partenerii de conversaţie în legătură cu ce înţeleg aceştia prin expresii curente ca « Ce
mai face X », « Nu mă simt prea bine », etc.
Scopul acestor « experimente » este de a pune indivizii în situaţii în care
contextele cotidiene de semnificaţie să nu mai funcţioneze şi a putea astfel observa
reacţiile « victimelor ». Documentarea etnometodologică seamănă, în aceasta formă,
cu un test proiectiv de personalitate.
O etapă importantă a cercetării etnometodologice este cea a prelucrării datelor
după ce acestea au fost culese, prelucrate şi testate. Pentru că practica metodologică
obiectivă era considerată de către etnometodologi ca « închisă în propriul ei univers »
(ca urmare a utilizării ipotezelor preformulate în limbaj ştiinţific), H.Elliot propune :
a) considerarea producţiei sau analizei ştiinţifice ca proces interacţional specific ;
b) elaborarea limbajului sociologic (ştiinţific) în funcţie de limbajul cotidian,
ţinând seama de « etnografia comunicării » cotidiene, ceea ce ar implica şi un
nou mod de construcţie a teoriei sociologice (apud R.Turner, 1974, 25)
Pretenţia etnometodologică rezidă, în principiu, după părerea lui N.Denzin în
considerarea « modurilor comune de percepţie şi operare ca o caracteristică
integrală şi esenţială a practicii ştiinţifice recunoscute » (apud Vlăsceanu, 1982,
112). De aici rezultă două aspecte importante pentru practica şi teoria
etnometodologică :
- pe de o parte, fenomenele investigate ştiinţific sunt experienţe ale vieţii
zilnice, cotidiene, adică ştiinţa porneşte de la o proprietate empirică
(common-sense-property) a lumii zilnice şi se întoarce la ea permanent.
- Pe de altă parte, ştiinţa şi sensul comun nu sunt identice, dar stabilitatea
ştiinţei depinde în mare parte de stabilitatea procedeelor specifice simţului
comun. Este necesară astfel, o investigare comprehensivă adecvată a modului
în care simţul comun este prezent în practicarea ştiinţei (apud L. Vlăsceanu,
1982, 113).
În concluzie, deşi a formulat ea însăşi probleme metodologice şi a relevat aspecte
critice importante ale practicilor « obiective » de cercetare, etnometodologia a produs
prea puţine cercetări fundamentate empiric şi nu a avansat un set coerent de principii
metodologice menite să ghideze cercetarea empirică. « Este o practică metodologică
critică fără a fi efectiv productivă. A indicat o cale de construcţie metodologică, dar
ea însăşi nu a construit o metodologie specifică… Este greu să se spună că
etnometodologia este o teorie coerentă, ci, cel mult o schemă conceptuală şi o

151
practică menită să indice unele modalităţi de abordare sociologică, mai ales la nivelul
sociologiei cunoaşterii. » (L. Vlăsceanu, 1982, 113-114). Sursele cunoaşterii teoretice
ale etnometodologiei sunt de găsit în etnografia comunicării şi rezultă din analiza
metodelor folosite de actorii sociali pentru a crea semnificaţii şi conferi sensuri
simbolice acţiunilor lor. În mare parte, consideră L. Vlăsceanu, etnometodologia s-a
constituit şi ca o expresie « ideologizată », în mod sigur extremistă, a abordării
sociologice de tip fenomenologic.
Ce critici se aduc etnometodologiei ?
În primul rând, faptul că « indiferenţa etnometodologică » (ce nu trebuie
asimilată poziţiei de neutralitate axiologică a lui Max Weber) reprezintă, mai
degrabă, permisivitatea extremă a unui relativism metodologic liber de orice cenzură.
Totul e posibil în societate, nimic nu trebuie să ne îngrijoreze ! Practica social-politică
căreia i se subordonează în aceste condiţii (« de ordine sociala fragilă », ameninţată de
anarhie) etnometodologia, este o practică manipulatoare, al cărei « sadism » derivă
mai întâi din însăşi investigaţia metodologică: experimentele etnometodologice sau
« scenele explodau cu tulburări şi supărarea membrilor familiei, care manifestau
revoltă şi dezgust » faţă de propria lor viaţă (Garfinkel, apud I. Ungureanu, 1985,
278).
În al doilea rând, etnometodologia este o concepţie solipsistă despre societate,
care se caracterizează mai întâi în conceperea lumii sociale ca o creaţie subiectivă
(intersubiectiva), şi de-abia după ceea în postularea oricărei realităţi create în mod
subiectiv ca « realitate » reală. Deşi prezintă suficiente limite, etnometodologia este
indicată între primele zece teorii sociologice dominante (conform analizei realizate în
1975 în S.U.A. de L.Warshay).
Meritele etnometodologiei decurg din contribuţiile aduse ştiinţei sociologice
prin evidenţierea structurilor subiective ale vieţii cotidiene, prin extinderea demersului
de studiu al sociologiei, prin critica sociologiei pozitiviste şi neopozitiviste şi
« autocritica » ştiinţei sociale. Etnometodologia « este merituoasă chiar şi în aspectul
cel mai vulnerabil al elaborării sale : forţând metodologia interpretativă până la
capătul psihologismului sociologic, etnometodologia reprezintă conştiinţa
sociologică (negativă) a ceea ce mulţi sociologi consideră că cercetările lor nu
trebuie să facă. » (I. Ungureanu, 1985, 281)

152
(D) – Fenomenologia sociologică.
Asocierea dintre filosofia fenomenologică întemeiată de Edmund Husserl şi
sociologie nu are decât patru decenii, deşi o perspectivă fenomenologică în sociologie
pare să fi apărut chiar din lucrările publicate de Husserl înainte de 1940.
Astăzi, fenomenologia sociologică apare ca sinteza contemporană a sociologiei
interpretative weberiene, a metodei fenomenologice dezvoltate de Husserl şi a unor
teze avansate de H.Mead sau de interacţionismul simbolic actual.
Meritul îi aparţine lui A.Schutz care, utilizând metoda reducţiei fenomenologice
expuse de Husserl, şi-a propus să depăşească limitele sociologiei weberiene în ceea ce
priveşte distincţia între înţelegere şi semnificaţie subiectivă, pe de o parte, şi, pe de
alta parte, cunoaştere şi înţelegere obiectivă. Prin nerealizarea distincţiei între cele
doua tipuri de înţelegere, Weber trebuie să fi înţeles – consideră Schutz – că
înţelegerea obiectivă se referă la « lucruri de la sine înţelese » sau « luate ca atare »,
ceea ce înseamnă că înţelegerea şi cunoaşterea obiectivă a realităţii sociale sunt
neproblematice. Din contră, fenomenologia, spune Schutz, consideră că toate valorile
culturale sunt asimilate de către individ prin socializare, iar statutul lor ştiinţific nu
poate fi stabilit fără a fi chestionate, supuse reducţiei fenomenologice sau « puse între
paranteze » (Schutz, 1970, 272).
Schutz ajunge la concluzia că, în realitate, cunoaşterea obiectivă a obiectelor
sociale şi culturale este o cunoaştere derivată sau de gradul al doilea, deoarece ea se
bazează pe interpretarea cunoaşterii de gradul I, realizată de indivizi care acţionează şi
interacţionează în viaţa lor cotidiană. (apud C. Zamfir, L. Vlăsceanu, cord., 1993,
579)
« Chestionarea culturii » reprezintă pentru fenomenologi « întoarcerea la
lucruri », respectiv identificarea structurilor profunde ale conştiinţei umane, deoarece
orice lucru există în măsura în care face obiect al unei intenţii conştiente. Deşi, din
această perspectivă, sociologia fenomenologică se apropie de filosofie, deosebirea
constă în faptul că sociologia fenomenologică nu mai caută aceste structuri în ego-ul
transcedental, ci în intersubiectivitatea umană.
Schutz (1970, 498) defineşte intersubiectivitatea umană ca fiind ansamblul
interpretărilor intersubiective ale semnificaţiilor acţiunilor individului şi ale celor cu
care el interacţionează. Aceste interpretări intersubiective sunt structurate (prin
procesul de socializare) în tipificaţii, interese ca « forme de descriere, clasificare şi
ordonare a obiectelor sociale » (1970, 275), şi care compun sociologia spontană.

153
Aceasta din urmă are funcţii pragmatice şi este utilizată de către actorul social pentru
a clarifica contextul interacţiunii lui cu ceilalţi.
Şansa obiectivităţii cunoaşterii sociologice constă în construirea unor tipuri
sociologice rezultate din interpretarea tipificaţiilor cu ajutorul unor procedee logice
ale cunoaşterii obiective, dar urmărind permanent ca tipificaţiile să se regăsească în
tipuri, ceea ce este posibil numai dacă sociologul revine mereu la interpretarea
semnificaţiilor primare (C. Zamfir, L. Vlăsceanu, coord., 1993, 579).
Prin urmare, tipurile devin, spune Schutz, « păpuşi » : sunt substitute ale
obiectelor analizate şi a căror validitate ştiinţifică se măsoară în primul rând prin
adecvarea faţă de tipificaţii şi abia apoi prin consistenţa lor logică. În măsura în care
există corespondenţă empirică între conceptele elaborate de profani (tipificaţii) şi cele
ale sociologiei ştiinţifice (tipuri) - sau, cu alte cuvinte, în măsura în care un tip este
adecvat faţă de un ansamblu de tipificaţii – numai atunci acest tip explică realitatea
socială ca o realitate construită de către actori, iar structurile apar ca momente ale
proceselor interacţiunii subiective ale actorilor. Aceasta ar fi extrem de simplificată,
schema teoriei fenomenologice a lui A. Schutz.
În ceea ce priveşte metodologia, sinteza lui Schutz « echivalează cu statuarea
integrală a practicii metodologice interpretative ca alternativă opusă practicii
metodologice obiective » (Vlăsceanu, 1982, 115).
Schutz (1970, 271) admite în mod explicit existenţa unei unităţi metodologice a
ştiinţelor empirice şi a unei « logici unitare » care guvernează cunoaşterea din ştiinţele
sociale şi din ştiinţele naturii. În opinia sa, instrumentele particulare de cercetare
dezvoltate de ştiinţele sociale pentru a înţelege realitatea socială sunt mai adecvate
decât cele ale ştiinţelor naturii « pentru a conduce la descoperirea principiilor generale
care guvernează întreaga cunoaştere umană ».
Deşi admite posibilitatea existenţei unei « unităţi universale logice şi
metodologice a ştiinţei naturale şi sociale », Schutz vede realizarea acestei posibilităţi
din perspectiva ştiinţei sociale bazată pe metoda filosofică a fenomenologiei (poziţie
total opusă orientării obiective a pozitiviştilor postulată din perspectiva deschisă de
ştiinţele naturii). În plus, fenomenologia sociologică proclamă unicitatea universului
de referinţă al cercetării sociale, considerând că numai prin consacrarea ştiinţifică a
acestei unităţi se va constitui ştiinţa socială şi în plus se va revoluţiona modul de
construcţie teoretică din ştiinţele naturii.

154
 Din această perspectivă, specificul ireductibil al ştiinţei sociale ar fi
bideterminat.
- În primul rând, « teoria care tinde să explice realitatea socială trebuie să
dezvolte instrumente particulare diferite de cele ale ştiinţelor naturii pentru a
se racorda cu experienţa comună a vieţii sociale » (Schutz, 1970, 272).
Instrumentele investigaţiei din ştiinţele naturii se referă la obiecte care nu
dispun de vreo cunoştinţă de sine, în timp ce instrumentele investigaţiei sociologice
trebuie să vizeze persoane înzestrate cu o cunoaştere comună despre ele şi despre
lumea în care trăiesc. (Vlăsceanu, 1982, 116)
- În al doilea rând, metodologia sociologică are ca referinţe ale analizei nu
persoanele umane considerate ca obiecte, ci cunoaşterea comună pe care
oamenii o au despre ei, despre ceilalţi şi despre lumea socială în care trăiesc.
În ştiinţa socială, cercetătorul operează cu constructe de gradul al II-lea
(respectiv cu constructe teoretice despre constructele empirice care au fost pre-
selectate şi pre-interpretate de actorii sociali în viaţa lor cotidiană). Metoda înţelegerii
(care constă în interpretarea subiectivă a semnificaţiilor acţiunilor umane) propusă de
Weber trebuie folosită pentru elaborarea « constructelor de gradul al II-lea ».
Pentru că ştiinţa socială să ajungă la enunţuri obiective verificabile, Schutz îşi
propune să răspundă la întrebarea « Cum este posibil să se formuleze concepte
obiective şi o teorie obiectiv verificabilă despre structurile subiective de
semnificare ? » (apud L. Vlăsceanu, 1982, 117). Răspunsul lui Schutz este următorul:
obiectivitatea trebuie să fie atributul principal al cunoaşterii ştiinţifice din sociologie.
Obiectivitatea se realizează prin :
a) aplicarea regulilor construcţiilor teoretice specifice oricărei ştiinţe empirice şi
elaborarea de tipuri ideale obiective (în sens weberian), adică constructe de
gradul al II-lea care încorporează ipoteze testabile;
b) analistul se detaşează de rolurile sale de actor social individual şi se implică
într-o « situaţie ştiinţifică » definită în acord cu tehnica generală a muncii
ştiinţifice. Înţelegerea, ca metoda de investigare şi ca problemă epistemologică
este subiectivă numai în măsura în care cercetătorul urmăreşte să descopere
semnificaţiile investite subiectiv de actorul social în acţiunea sa (şi nu că
« sistemul de relevanţă al cercetătorului » ar fi subiectiv).
c) Demersul de cercetare are o structură specifică: deşi debutează cu observarea
faptelor şi evenimentelor asociate acţiunii umane, ulterior se construiesc

155
 teoretic, « tipurile ideale ale conduitei subiective umane » sau « modele ale
comportamentului raţional », concretizate în comportamente sau conduite
tipice, modele ideale de actori sociali, demersuri structurate de acţiuni.
« Tipurile ideale » - consideră A. Schutz (1970, 279) – sunt construcţii ştiinţifice
explicative şi reprezintă saltul pe care cercetătorul social îl face de la nivelul
observării directe la cel al explicaţiei ştiinţifice. Acest salt al cercetătorului trebuie
însă să respecte – spune A. Schutz – trei postulate care se referă la « raţionalitatea
construcţiei de modele » teoretice:
1)- consistenţa logică, claritatea şi distincţia cadrului conceptual cu care se operează şi
respectarea riguroasă a principiilor logicii formale ;
2)- traducerea oricărui concept-tip de acţiune în enunţuri despre semnificaţiile
subiective pe care o acţiune sau rezultatele acesteia o au pentru actor ;
3)- postulatul adecvării : « asigurarea adecvării în aşa fel încât fiecare termen dintr-
un model ştiinţific al acţiunii umane trebuie să fie astfel construit, încât un act uman
manifestat în « lumea vieţii » de un actor individual în felul indicat de constructul
tipic este comprehensibil pentru actorul însuşi, ca şi pentru partenerii săi, în termenii
interpretării comune a vieţii cotidiene » (Schutz, 1970, 279). (Schutz face astfel
distincţia între « construcţiile raţionale de modele ale acţiunilor umane » şi
« construcţiile de modele ale acţiunilor umane raţionale »).
Ultimul tip de construcţii trebuie să reprezinte scopul ştiinţei sociale care
trebuie să le elaboreze ca « tipuri ideale », acceptabile într-o idealitate postulată
ştiinţific şi adaptabile la realitate în funcţie de criterii bine determinate. Ne referim
aici la comportamentele standardizate sau rutinizate (tipuri ideale habituale), la
fenomene culturale (tipuri ideale despre limbaje şi obiecte culturale), la grupuri
umane (tipuri ideale despre colectivităţi). Această categorie de tipuri ideale are o
semnificaţie sociologică pronunţată.
Totodată, ştiinţa socială trebuie să formuleze modele care se referă la acţiuni
umane desfăşurate în situaţii concrete definite de oameni concreţi, respectiv
« construcţii raţionale de modele ale acţiunilor umane » interese ca « tipuri ideale ale
conduitei subiective ». Acestea au ca referinţă individul uman concret şi acţiunile sale
saturate de semnificaţii subiective, şi pot lua forma tipului personal sau a tipului unui
curs al acţiunii. Această categorie de tipuri ideale este psihologizată şi saturată de
concreteţe (apud L. Vlăsceanu, 1982, 119). Deşi porneşte de la premisele unei

156
sociologii interpretative orientate către actorul individual, treptat, A. Schultz extinde
analiza sa către « tipurile ideale » globale, similare în mare parte structurilor.
Inflenţele orientării fenomenologice în sociologia contemporană nu pot fi
ignorate :
a)- în primul rând, fenomenologia a produs o redirecţionare a atenţiei sociologiei către
studiile microsociologice, către analiza cunoaşterii comune ca sursă a teoriei
sociologice sau către actorul social activ, concret. Caracteristice abordării sociologice
fenomenologice sunt analizele microsociologice ale grupurilor, organizaţiilor sau ale
unor procese sociale cum sunt: comunicarea şi intercomunicare umană, geneza şi
evoluţia sistemului de credinţe şi valori, cunoaşterea socială comună, integrarea
microsocială, alienarea, identitatea socială, devianta.
b)- în al doilea rând, la nivel metodologic, fenomenologia a reasertat principiul
« individualismului metodologic » şi cerinţa formulării instrumentelor de investigaţie
din perspectiva semnificaţiilor reale vehiculate de oameni în viaţa lor reală.
În peisajul sociologiei contemporane se disting astăzi mai multe variante ale
sociologiei fenomenologice, între care au loc adesea dispute teoretice, metodologice şi
ideologice (C. Zamfir, L. Vlăsceanu, 1993, 579-580).
1)- O primă direcţie a sociologiei fenomenologice este preocupată de analiza
construcţiei sociale a realităţii prin procesele de obiectivare, exteriorizare
(instituţionalizare), şi interiorizare a activităţilor sociale realizate în lumea vieţii
cotidiene a oamenilor. Astfel, Th. Luckmann şi P. Berger demonstrează că, în ciuda
subiectivităţii ei, realitatea socială conţine un sistem de constrângeri şi de control
social prin care anumite grupuri sociale reuşesc să se impună în structura societăţii,
devenind dominante din punct de vedere politic, ca urmare a monopolizării
universului « sacru » al « lumii vieţii » oamenilor (valori ultime, norme generalizate,
legitimări culturale) (apud C. Zamfir, L. Vlăsceanu, coord., 1993, 579).
2)- A doua variantă a sociologiei fenomenologice este cea a dramaturgiei
sociale reprezentată de E. Goffman. Sociologul american analizează procedurile de
creare şi abilitare a vizibilităţii sociale, prin care structurile sociale pot fi mobilizate în
direcţia vizată de interesele actorilor (cele mai multe dintre aceste proceduri fiind
similare celor folosite de actori dramatici în tentativa lor de a convinge publicul că
realitatea este ea însăşi o lume a aparenţelor). Când aceste proceduri sunt analizate din
perspectiva eficienţei lor în viaţa cotidiană a oamenilor, sociologia fenomenologică se

157
concretizează în neopraxiologie (văzută astfel ca abordare sociologică extremistă
desprinsă treptat din fenomenologie).
3)- A treia variantă a sociologiei fenomenologice este sociologia reflexivă. În
cadrul acesteia, A. Gouldner, mizând pe legătura dialectică dintre tipificaţii şi tipurile
sociologice (deci, pe caracterul reflexiv al cunoaşterii sociologice), îşi formulează
drept scop constituirea instrumentelor ştiinţifice necesare cercetătorului pentru a-şi
putea integra propria cunoaştere în cultura de ansamblu a unei societăţi (contribuind
astfel la dezvoltarea culturală a omului şi la umanizarea societăţii).
4)- O a patra variantă a sociologiei fenomenologice este şi interacţionismul
simbolic în măsura în care cercetătorii acceptă principiul reciprocităţii perspectivelor
propus de A. Schutz, respectiv obligativitatea cercetării sociale de a privi realitatea
atât ca acţiune căt şi ca « Act » atât, din perspectiva actorului, cât şi din aceea a
constrângerilor sociale la care se supune acesta.
În concluzie, deşi sociologia fenomenologică are meritul de a fi reabilitat
statutul cunoaşterii subiective în ştiinţa şi viaţa socială, « prin procedeele de analiză
şi interpretare pe care le propune şi le utilizează, ea nu reuşeşte întotdeauna să
depăşească limitele abordării psihologice a societăţii, integrarea analizei
microsociologice cu analiza macrosociologică (la care cercetătorii fenomenologi îşi
propun să ajungă), rămânând încă problematica şi dificilă ». (C. Zamfir, L.
Vlăsceanu, coord., 1993, 580)

4. Dileme sociologice şi deschideri opţionale: filosofie sau ştiinţă socială,

individualism sau holism, pozitivare sau interpretare, obiectivitate sau implicare.

În discutarea problemelor sociale putem folosi, selectiv, toate teoriile

sociologice în măsura în care acestea, evident, nu se află în contrast total unele cu
altele. Există, pe de o parte, multe dileme teoretice de bază (puncte polare de
controversă sau de dispută continuă) pe care contradicţiile de opinie le aduc în atenţia
noastră : acţiune umană - structură socială, consens - conflict în societate, conştiinţă
comună versus cunoaştere ştiinţifică, intuiţie - construcţie, normalitate – anormalitate
(anomie), cognitivism - activism, fatalism - voluntarism, naturalism - antinaturalism,
reducţionism - antireducţionism, problema genului în privinţa puterii şi statutului,
problema modelării lumii sociale (socialism-capitalism) etc.

158
 Pe de altă parte, sociologul, cunoscător al practicilor metodologice obiective şi
al celor interpretative, se confruntă cu mai multe deschideri opţionale (atât la nivelul
postulării sau construcţiei teoretice, cât şi la cel al genezei proiectului propriu-zis de
investigare sociologică), deschideri care îi sunt prezentate într-o formă polarizată:
pozitivare (cantitativă) sau interpretare (calitativă) a datelor, obiectivitate a cunoaşterii
sociale sau implicare ideologică, individualism sau holism metodologic, şi, nu în
ultimul rând, raportul dintre filosofia socială şi ştiinţa socială.
Vom analiza câteva dileme teoretice şi deschideri metodologice opţionale pe
care le considerăm a avea importante consecinţe în planul definirii în ansamblu a unei
teorii, a unui proiect de cercetare socială.

4.1. Dileme teoretice.

Sunt patru dileme teoretice pe care A. Giddens le consideră a fi fundamentale în

legătură cu modul în care trebuie să interpretăm activităţile umane şi instituţiile
sociale: dilema acţiune umană – structură socială, dilema consens – conflict social,
dilema genului în analiza sociologică şi nu în ultimul rând dilema dezvoltării sociale
moderne.
a)- Prima dilemă se referă la acţiunea umană şi structura socială. Problema,
consideră Giddens, este următoarea : « în ce măsură suntem noi, factorii umani,
creatori ce controlează activ condiţiile propriilor noastre vieţi ? sau – mare parte
din ceea ce facem – este rezultatul unor forţe generale exterioare controlului
nostru ? » (2001, 609-610). Această problemă i-a divizat şi continuă să-i divizeze pe
sociologi şi este puţin probabil ca această controversă să fie vreodată pe deplin
rezolvată.
« Instituţiile sociale preced existenţa individului şi exercită constrângeri asupra
noastră. Structura socială ne constrânge activităţile într-un mod similar, impunând
limite la ceea ce putem face ca indivizi ». Acesta este punctul de vedere exprimat de
E.Durkheim. La polul opus se afla adepţii interacţionismului simbolic: « noi, ca fiinţe
umane, avem motive pentru ceea ce facem şi trăim într-o lume socială pătrunsă de
înţelesuri culturale. Fenomenele sociale nu sunt lucruri, ci depind de înţelesurile
simbolice cu care investim ceea ce facem. Noi suntem creatorii societăţii şi nu
creaturile ei. »

159
 Giddens observă că, deşi polare, între cele două tipuri de abordări se pot stabili
legături: este adevărat că instituţiile sociale preced existenţa unui individ şi că ele
exercită constrângeri asupra noastră dar, la fel de adevărat este şi faptul că, în decursul
activităţilor noastre cotidiene, « noi facem şi refacem în mod activ structura socială…
Dacă societatea este exterioară fiecărui individ luat separat, prin definiţie ea nu poate
fi exterioară tuturor indivizilor luaţi împreună » (2001, 612). Exemplul dat de Giddens
este elocvent : « faptul că eu folosesc sistemul monetar contribuie într-o mică
măsură, dar necesară, la însăşi existenţa acelui sistem. Dacă toată lumea, la un
moment dat, ar hotărî să evite folosirea banilor, sistemul monetar ar dispărea. »
b)- A doua dilemă este cea dintre consensul social – conflictul social.
În sociologie există susţinători ai conceptului pe de o parte, şi susţinători ai
conflictului pe de altă parte. Sunt voci în sociologie – în special adepţi ai
funcţionalismului – care susţin inerenta ordine şi armonie a societăţilor umane ale
căror caracteristică evidentă este consensul, oricât de mult s-ar schimba ele în timp.
Pe de altă parte, sunt sociologi care, influenţaţi de Marx şi Weber, consideră
societăţile ca fiind măcinate de divizări, tensiuni şi lupte cauzate de răspândirea
conflictului social. « Chiar şi atunci când nu există confruntări directe, se menţin
conflicte adânci de interese din care, la un moment dat, pot izbucni confruntări
active ». Din nou analiza începe cu Durkheim ca adept al consensului social şi
ulterior, cu susţinătorii scolii durkheimiste: societatea este un întreg integrat compus
din structuri care se îmbină strâns. Pentru ca o societate să aibă existenţa continuă în
timp, instituţiile ei specializate (sistemul politic, religia, familia, sistemul educaţional)
trebuie să lucreze în armonie unele cu altele. Continuitatea societăţii depinde de
cooperare, care, la rândul ei, presupune un consens general sau acord între membrii
acesteia, asupra valorilor de bază.
La polul opus se afla adepţii conflictului. Folosim în acest caz explicaţia lui
Marx dată luptei de clasă : « Societăţile sunt împărţite în clase cu resurse inegale.
Întrucât există anumite inegalităţi atât de profunde, există şi conflicte de interes
incorporate in sistemul social. La un moment dat, aceste conflicte de interes
izbucnesc în lupte active între clase, ceea ce generează procese de schimbare
radicală » (2001, 613). În general, pentru adepţii conflictului societatea este văzută ca
plină de tensiuni, chiar şi sistemul social cel mai stabil reprezintă un echilibru precar
de grupări antagoniste.

160
 Şi de această dată Giddens susţine că, pe de o parte, este puţin probabil ca
această dezbatere să poată fi definitiv încheiată, deşi, pe de altă parte, cele două
poziţii nu sunt cu totul incompatibile. Pentru că, spune Giddens, « toate societăţile
implică un fel de acord general asupra valorilor, şi, cu siguranţă, în toate există
conflicte. » (2001, 613).
În plus, trebuie să examinăm conexiunile dintre consens şi conflict din interiorul
sistemelor sociale, iar pentru aceasta folosim conceptul de ideologie (definit de
Giddens ca fiind « valorile şi credinţele ce contribuie la securitatea poziţiei celor mai
puternice grupuri asupra celor mai puţin puternice »). « Puterea, ideologia şi
conflictul sunt în strânsă conexiune : multe conflicte apar din cauza puterii, datorită
câştigurilor pe care le poate aduce. » (2001, 614)
c)- A treia dilemă teoretică o reprezintă la Giddens problema genului, şi, mai
precis, discrepanţele de gen în privinţa puterii şi a statutului. Plecând de la problema
genului văzută din perspective dihotomice : Durkheim şi Marx, Giddens încearcă o
continuare a generalizării acestor poziţii şi nicidecum nu-şi manifestă vreo intenţie de
apropiere între ele.
În lucrarea sa « Despre sinucidere », Durkheim notează că bărbatul « este
aproape în întregime un produs al societăţii », în timp ce femeia este « într-o mai
mare măsură un produs al naturii ». « Gusturile, aspiraţiile şi stările lui (ale
bărbatului n.n.) au în mai mare parte o origine colectivă, în timp ce acelea ale
tovarăşei sale sunt mai direct influenţate de propriul ei organism… De aceea, nevoile
lui sunt foarte diferite de cele ale ei… » (1993, 206-224). Putem traduce variantă
durkheimistă prin aceea ca bărbaţii şi femeile au identităţi, înclinaţii diferite pentru că
femeile sunt mai apropiate de natura şi deci mai puţin socializate.
Giddens extrapolează poziţia lui Durkheim către primul punct de vedere posibil
general asupra formarii şi naturii genului : « diferenţele de gen se află în mod
fundamental în distincţiile biologice date, dintre bărbaţi şi femei… Se poate
presupune însă, că poziţia socială a femeilor şi identitatea lor sunt modelate de
implicarea lor în reproducere şi creşterea copiilor » (2001, 614). Discrepanţele în
privinţa puterii rezidă din faptul că femeile cresc copii, în timp ce bărbaţii sunt activi
în sferele publice ale politicii, muncii şi războiului.
Pentru Marx, diferenţele de gen în privinţa puterii şi statutului reflectă
conflictele de clasă. «Dominaţia bărbaţilor asupra femeilor a apărut abia odată cu
conflictele de clasă. Femeile au devenit o formă de proprietate privată aflată în

161
posesia bărbaţilor, prin intermediul căsătoriei. Femeile vor fi eliberate din situaţia lor
de limitare atunci când conflictele de clasă vor fi depăşite» (apud Giddens, 2001,
615).
Giddens încearcă o generalizare a poziţiei marxiste în privinţa genului:
diviziunile sociale, ce afectează comportamentul bărbaţilor şi al femeilor sunt
modelate de trei factori: de clasă (aşa cum susţine Marx), dar şi de etnicitate şi
provenienţă culturală. Giddens exemplifică prin faptul că femeile dintr-un grup
minoritar de negri din S.U.A. au mai multe în comun cu bărbaţii din acelaşi grup
minoritar decât cu femeile albe (majoritare). «Rămâne o problema deschisă măsura în
care diferenţele de gen pot fi lămurite prin intermediul altor concepte sociologice
(clasă, etnicitatea, provenienţă culturală, etc.) sau, dimpotrivă, în ce măsură alte
conflicte sociale trebuie explicate în termenii genului. Cu siguranţă, unele dintre
sarcinile explicite majore ale sociologiei vor depinde în viitor de rezolvarea efectiva a
acestei dileme» (Giddens, 2001, 615).
d)- Ultima dilemă analizată de Giddens priveşte mai degrabă trăsăturile
dezvoltării sociale moderne şi se centrează pe următoarea problemă: în ce măsură a
fost modelată lumea modernă de către factorii economici semnalaţi de Marx (în mod
special mecanismele economiei capitaliste)?
La polul opus, în ce măsură alte influenţe (factori sociali, politici, culturali) au
modelat dezvoltarea socială în epoca modernă?
Pentru Karl Marx, răspunsul este unul singur: societăţile moderne sunt
capitaliste. Capitalismul este un sistem aflat într-o permanentă expansiune, care-şi
împinge propriile limite tot mai departe în jurul lumii. Astfel se explică răspândirea
globală a industriei occidentale. Susţinătorii marxismului au modelat favorabil această
caracterizare. Dimpotrivă, criticii şi-au propus să ofere alternative ale influentelor care
modelează lumea modernă. Deşi toată lumea acceptă faptul că, într-adevăr,
capitalismul a jucat un rol major în crearea lumii contemporane, sunt destui sociologi
care consideră că Marx a exagerat atât rolul factorilor economici în producerea
schimbării, cât şi convingerea că sistemul socialist va înlocui, în final, capitalismul.
La polul opus se situează Max Weber. În concepţia sa (în Etica protestantă şi
spiritul capitalismului) factorii ne-economici au jucat un rol primordial în dezvoltarea
societăţilor moderne, iar valorile religioase (puritane) au avut o importanţă
fundamentală în crearea capitalismului. Dezvoltarea socială în epoca modernă este
determinată, spune Weber, atât de capitalism (ca tip distinct de organizare a activităţii

162
economice) cât şi de impactul ştiinţei şi al birocraţiei: ştiinţa a determinat şi va
continua să determine tehnologia modernă, iar birocraţia «este singurul mod de a
organiza în mod eficient mari mase de oameni şi, de aceea, se extinde în mod
inevitabil odată cu creşterea economică şi politică » (apud A.Giddens, 2001, 616).
Weber se referă la dezvoltarea ştiinţei, a tehnologiei moderne şi a birocraţiei cu
termenul colectiv de raţionalizare, iar raţionalizarea înseamnă organizarea vieţii
economice şi sociale conform principiilor eficienţei, pe baza cunoştinţelor tehnologice
(apud A.Giddens, 2001, 617).
Din nou oamenii de ştiinţa sunt divizaţi atunci când trebuie să aleagă între unul
din cele două tipuri de interpretare a societăţilor moderne. Divergentele dintre punctul
de vedere marxist şi cel weberian ating multe zone ale sociologiei. «Ele
influenţează… felul în care analizăm natura societăţilor industrializate… şi opiniile
noastre asupra societăţior mai puţin dezvoltate.În plus, cele două perspective sunt
legate de poziţii politice diferite, autorii de stânga adoptând, în general, opiniile din
prima parte, pe când conservatorii şi liberalii sunt de acord cu cele din cea de a
doua.» (Giddens, 2001, 617).

4.2. Deschideri opţionale: filosofie sau ştiinţa socială, individualism sau holism,
pozitivare sau interpretare, obiectivitate sau implicare.

Am amintit la începutul acestui capitol dedicat opţiunilor, că sociologul se

confruntă cu mai multe deschideri la nivelul genezei proiectului propriu-zis de
investigare sociologică.
(1)- Prima opţiune metodologică este consonantă cu raportul dintre filosofia
socială şi ştiinţa socială. De cele mai multe ori, dezvoltarea sociologiei ca ştiinţă
socială a fost opusă filosofiei sociale tradiţionale. De asemenea, «tentaţia eliminării
filosofiei din discursul sociologic are o istorie veche, avându-se în vedere când un
anumit gen de filosofie, când filosofia în întregimea sa, ca mod de cunoaştere sau
prezentare a cunoaşterii în sociologie» (Vlăsceanu, 1982, 139).
Nu ne propunem să intram în amânuntele acestei dezbateri, care, de altfel, a
incitat toţi marii sociologi, încă de la apariţia sociologiei ca ştiinţă (enumerăm aici pe
Saint-Simon, Comte, Durkheim, Weber, Schutz, Wittgenstein, Winch, Merton, Rose,
Mannheim, Marx, Veblen, Lecky şi mulţi alţii). Menţionăm doar faptul că, dacă
pentru pozitivişti prezenţa filosofiei în sociologie constituie un factor inhibitor pentru

163
dezvoltarea acesteia din urmă ca ştiinţă, tot aşa cum filosofia naturii a urmărit să
împiedice dezvoltarea ştiinţelor naturii, pentru adepţii tendinţei de umanizare a
discursului sociologic, prezenţa filosofiei e fundamentală pentru sociologie. Ei merg
chiar mai departe susţinând necesitatea dezvoltării sociologiei ca «disciplină
filosofică».
Noi însă susţinem punctul de vedere al lui W.Mills care, în « Imaginaţia
sociologică » consideră că o condiţie fundamentală a dezvoltării sociologiei o
reprezintă utilizarea genului de raţionament filosofic imaginativ în ştiinţele sociale:
«condiţia fundamentală a dezvoltării sociologiei rezidă în cultivarea imaginaţiei
sociologice pentru că aceasta permite celui care o posedă să înţeleagă scena largă a
istoriei în funcţie de semnificaţiile acesteia pentru viaţa interioară şi cariera diferiţilor
indivizi « … pentru că ea este capacitatea de a trece de la o perspectivă la alta… de
la cele mai impersonale şi mai îndepărtate transformări la aspectele cele mai intime
ale eului uman şi de a vedea raporturile dintre aceste douş genuri de aspecte. »
(Mills, 1975, 33-34).
(2)- În sociologie orientările metodologice se deosebesc nu numai în privinţa
practicilor efective de cercetare, dar şi a principiului general care le călăuzeşte. Astfel,
dacă orientărilor «obiective» le corespunde principiul holismului metodologic,
celelalte practici «interpretative» se conformează principiului individualismului
metodologic.
Citându-l pe F.Hayek, L. Vlăsceanu (1982, 151) defineşte individualismul
metodologic ca fiind un «principiu al cercetării sociale care stipulează că faptele,
fenomenele, procesele sociale trebuie să fie explicate în termenii datelor despre
persoanele umane individuale».
Formulat în mod detaliat de Weber (aşa cum, de altfel, am arătat în capitolul
dedicat sociologiei interpretative), principiul individualismului metodologic a fost
reluat, în esenţa sa, de toţi reprezentanţii sociologiei interpretative. L.Vlăsceanu
considera că presupoziţiile cercetărilor orientate de principiul individualismului
metodologic sunt următoarele:
a) constituenţii primari ai lumii sociale sunt persoanele individuale;
b) indivizii umani se manifestă prin acţiuni şi interacţiuni sociale;
c) acţiunile sunt purtătoare de semnificaţii, iar în interacţiuni au loc negocieri
între indivizi privind schimburile de semnificaţii pentru a ajunge la statuarea
şi urmarea unor reguli sau norme;

164
 d) acţiunile individuale sunt mai mult sau mai puţin conforme cu dispoziţiile
(motivele, aşteptările, anticipările) şi înţelegerea particulară a situaţiilor
sociale;
e) situaţiile sociale complexe rezultă dintr-o configurare particulară a
indivizilor, a dispoziţiilor lor, a interacţiunilor, negocierilor şi regulilor
instituite şi se constituie în anumite condiţii de mediu social;
f) fenomenele sociale transindividuale, organizarea instituţională a societăţii
nu pot fi explicate decât după ce am ajuns la o înţelegere, descriere,
explicare a fenomenelor sociale generate individual. (apud Vlăsceanu, 1982,
152).
Principiul individualismului metodologic se referă atât la tipurile de date cu care
operează sociologia, cât şi la formele pe care trebuie să le ia explicaţiile teoretice,
considerând că acestea sunt semnificative în măsura în care sunt formulate în termenii
specifici faptelor despre indivizii umani singulari. În consecinţă, din punctul de
vedere al lui L.Vlăsceanu, principiul individualismului metodologic conduce la
atomism sociologic, la nominalism filosofic, la psihologism sau la ceea ce St.Lukes
numeşte teorie negativă.
a)- Ne referim la atomism sociologic în sensul că orice teorie socială se referă la
persoanele individuale şi ia forma unei teorii despre semnificaţiile vehiculate
individual.
b)- Principiul individualismului metodologic conduce la nominalism filosofic în
măsura în care entităţile sociale de tipul instituţiilor sau asociaţiilor sunt considerate
ca modele abstracte, construite cu scopul de a interpreta acţiunile individuale, iar
«tipurile ideale» sunt ţinta şi finalitatea oricărei explicaţii.
c)- Ne referim la psihologism pentru că orice fenomen social este explicat în mod
direct prin fenomene de ordin psihologic (dispoziţii individuale, raportarea
comportamentelor la motive, norme, reguli, tradiţii, etc.).
d)- Principiul individualismului metodologic conduce la ceea ce St.Lukes denumeşte
teorie negativă (1970, 80) pentru că refuză statutul epistemologic al propoziţiilor de
tip logic, considerându-le ca fiind false şi admite numai formulări de tipul
generalizări empirice sau de tipul regulilor, mai cuprinzătoare, elaborate pe baza
cunoaşterii comune a actorilor sociali. (apud Vlăsceanu, 1982, 153).
Principiul individualismului metodologic îşi pierde oarecum sensul în opoziţia
sa programatică faţă de holismul metodologic atunci când consideră necesară atât

165
analiza persoanelor umane singulare, cât şi analiza situaţiilor şi a interrelaţiilor dintre
indivizi (şi care nu pot fi descrise fără a cunoaşte totalitatea integratoare).
Holismul metodologic, ca principiu al practicii de cercetare, o orientează către
«investigarea şi analiza sistemelor sau structurilor sociale, adică ale totalităţilor care
dispun de proprietăţi de integralitate ireductibile la componentele lor.» (Vlăsceanu,
1982, 153). Acest principiu solicită operarea cu date obiective care transced
subiectivitatea actorilor sociali, precum şi utilizarea metodelor de cercetare
predominant cantitative. Cercetarea se finalizază, conform acestui principiu, în
formularea de legi privind organizarea şi funcţionarea independentă a structurilor sau
sistemelor în raport cu indivizii componenţi.
Termenul metodologic cel mai utilizat este cel de model elaborat teoretic şi
care are caracter de idealitate teoretică: conform acestui model se caracterizează
sistemele sau structurile prin relevarea succesiunii, organizării şi transformării
diferitelor stări identificate în timpul şi în spaţiul social. Nefiind o copie a realului, ci
o simulare a acestuia generate prin raţionamente analogice, aceste modele simulate
pot conduce la «elaborări predictive privind devenirea realului sau la dirijarea
devenirii acestuia conform cu cerinţele de optimizare a funcţionării sociale »
(Vlăsceanu, 1982, 155).
a)- Ne referim la globalism sociologic în sensul că «sunt considerate în analiză
totalităţile structurate sau structurante, comportamentul actorilor sociali fiind
determinat /generat de sisteme sau subsisteme sociale ».
b)- Holismul metodologic conduce la o sociologie fără subiecţi umani «în măsura în
care aceştia sunt eliminaţi de pe scena vieţii sociale pentru a identifica factorii sociali
mai generali care determină organizările sociale cuprinzătoare, constrângătoare şi
generatoare de comportamente individuale (nu individul construieşte structura, ci
aceasta îi determină comportamentul) ».
c)- Ne referim la obiectivism analitic în măsura în care «cunoaşterea socială se
finalizează în legi obiective, asemenea legilor naturii, iar metodele de cercetare
trebuie să producă nu date subiective, interpretative, ci, date pozitive, structurate,
prelucrabile statistic şi integrabile în modele matematice sau simulatorii» (Vlăsceanu,
1982, 155).
Contradicţia individualism – holism metodologic se manifestă activ şi astăzi.
Dacă primul principiu a fost aplicat pentru desfăşurarea de cercetări la nivel

166
microsocial (teoria grupurilor sociale, teoria socializării, etc.), holismul a fost aplicat
pentru orientarea cercetărilor de la nivel macrosocial.
Concluzia lui L.Vlasceanu, şi cu care noi suntem de acord, este aceea că limitarea
micropreferenţială este o piedică în calea dezvoltării teoretice şi pentru formularea
adecvată a unor consecinţe iminent globale. Prin urmare, este necesară reconstrucţia
teoriilor din perspectiva sistemului social global şi includerea dimensiunii critice a
schimbării atât la nivel microsocial, cât şi la cel macrosocial.
Rezulta că individualismul şi holismul metodologic (sau, altfel spus globalismul
sintetic şi atomismul analitic) trebuie să se considere elemente ale aceluiaşi
continuum pentru că, limitarea la analiza construcţiilor sau efectelor globale scăpa din
vedere tocmai câmpul generării. Logica analizei sociologice, consideră Vlăsceanu, se
constituie ştiinţific prin medierea structurală intre domeniul teoretic referenţial şi
global şi domeniul acţiunii şi interacţiunii agenţilor sociali particulari.
(3)- A treia deschidere opţională cu care se confruntă analistul social se referă la
modul de producere şi interpretare teoretică a datelor empirice. Cercetătorul îşi pune
întrebări de genul: utilizăm metode cantitative sau calitative ? ori, pozitivăm datele
prin procedee de măsurare adecvate sau le culegem în expresivitatea lor lingvistică
primară pentru a ajunge la interpretări adecvate acţiunilor umane?
Răspunsurile la astfel de întrebări vizează, pe de o parte, modul de elaborare a
metodelor de investigare sociologică empirică, iar pe de altă parte, ridică probleme
privind elaborarea explicaţiilor teoretice. L.Vlăsceanu defineşte pozitivarea datelor ca
«set de procedee metodologice prin care datele empirice iau o forma cantitativă sau
sunt prezentate ca şi când ar fi cantitative» (1982, 158).
După părerea acestuia, cele mai uzitate procedee metodologice de pozitivare a
datelor empirice sunt:
a) măsurarea, adică stabilirea de corespondenţe între proprietăţile fenomenelor
sau evenimentelor sociale şi o scală numerică;
b) operaţionalizarea, prin care conceptele generale definite teoretic sunt
concretizate în variabile sau indicatori, astfel încât să se înregistreze
variabilitatea proprietăţilor specifice segmentului din realitatea socială definită
conceptual;
c) procedeele de măsurare sunt asociate cu rezultatele operaţionalizării, pentru a
se ajunge la o aproximare cantitativă a variabilităţii indicatorilor;

167
 d) pentru culegerea datelor empirice s-au dezvoltat instrumente metodice
corespunzătoare, luând forma predominantă a chestionarelor şi interviurilor.
e) prin procedee statistice de agregare a datelor şi utilizând coeficienţi statistici
se urmăreşte eliminarea decalajului dintre semnificaţia teoretică a conceptelor
şi variabilitatea incidentelor lor empirice.
f) cercetătorul «postulează de la început teoria de referinţă, construieşte
instrumentele de culegere a datelor, iar după prelucrarea statistică a datelor
procedează la interpretarea lor, adică testează ipotezele şi detaliază implicaţiile
lor teoretice» (1982, 158).
În concluzie, în metodologia sociologică s-au dezvoltat pentru pozitivarea datelor
empirice, atât tehnici de măsurare şi operaţionalizare şi instrumente de culegere a
datelor, precum şi o statistică socială necesară pentru prelucrarea datelor ce urmează a
fi interpretate teoretic. Este necesar să amintim că, în măsura în care, prin utilizarea
acestei strategii de pozitivare, sunt vizate unităţi sau cazuri individuale abstracte,
disociate de mediul lor natural, cercetările ajung să fie orientate empirist şi atomist,
generând chiar ceea ce Vlăsceanu denumeşte asociologism. Strategiile de cercetare
cantitativă sau structurală sunt confruntate deci cu limite incerente (prin faptul că
încearcă o caracterizare a mediilor sociale fără să analizeze relaţiile dintre individ şi
mediul său social).
Accentuând limitele abordării pozitiviste (cantitativiste) adeptii orientărilor
metodologice interpretative propun dezvoltarea de strategii de cercetare calitative,
specific sociologic. Plecând de la faptul că metoda fundamentală a «sociologiei
interpretative» este înţelegerea, adepţii acestei sociologii consideră că, numai prin
observaţie participativă şi introspecţie se pot interpreta obiectiv semnificaţiile
subiective vehiculate de actorii sociali în situaţii interacţionare.
Orientarea metodologică interpretativă îşi propune să surprindă mai ales
universul subiectiv interior al actorului social, unicitatea ireductibilă a evenimentelor
sociale produse de indivizii umani în interacţiunile lor cotidiene. Adepţii
interpretărilor metodologice consideră că metoda pozitivării datelor empirice este
limitativă pentru că, pe de o parte, se bazează în cea mai mare parte pe relatările
oamenilor despre comportamentul lor şi nu pe observarea directă a acestora în
interacţiunile reale, iar pe de altă parte, pentru că cercetătorul foloseste în mod
excesiv interviuri şi chestionare, adesea în condiţii inadecvate sau care ar solicita alte
tehnici investigative. (D.Phillips, 1971, 11).

168
«Sociologul interpretativ produce cunoaşterea sociala în procesul însuşi al
înţelegerii datelor pe care le culege prin introspecţie empatică, prin proiectarea sau
identificarea sa situaţională cu actorul sau actorii sociali implicaţi în situaţii
participative concrete» (L.Vlasceanu, 1982, 161).
Este greu de admis posibilitatea elaborarii unei metodologii unitare centrată unilateral
pe un punct de vedere sau pe un altul, dar la fel de dificilă este şi propunerea unei
«unitati metodologice» a cercetării pe baza unei strategii unice de abordare a
fenomenelor sociale.
O soluţie prin care holismul şi individualismul metodologic, ca strategii de
cercetare, au fost raportate la diversitatea ontologică a socialului şi considerate în
interrelaţia lor (depăşindu-se astfel principiul disjunctivitatii lor) a fost propusă de
D.Gusti. Definindu-şi metoda monografică, Gusti subliniază că intenţia sa este de a
oferi o metodă în care «descrierea se completează cu explicaţia, observaţia
întamplatoare şi fragmentară se organizează în cercetarea sistematică şi integrală».
(Gusti, I, 1968, 310).
Realitatea socială «se prezintă sub forma unor unităţi concrete, multiple şi
complexe, răspândite pretutindeni şi cu variaţii după timp şi loc» astfel încât este
nevoie de o metodologie în care să dispară «deosebirile ce se fac, de obicei, între
sociologia teoretică şi aplicată, generală şi specială, universalistă şi individualistă, ori
genetică, analitică şi sintetică…» (Gusti, I, 1968, 311).
Demersul de investigare sociologică gustiană propune menţinerea unei
comunicări strânse între nivelul de determinare al «structurii obiective» a unităţilor
sociale şi observarea empirică, şi obiectivă, multilaterală şi aprofundată a acestora.
«Întrucât socotim monografiile sociologice ca mijloace perfecţionate de observaţie,
care îmbină intuiţia, trăirea şi înţelegerea cu măsurătoarea, cu statistica şi
reconstituirea trecutului, nu ne-am gândit să înlăturam prin ele nici una din metodele
existente, ci trebuie să legăm pe acestea mai strâns de realitate şi să dăm întâietate
observaţiei directe, cât mai amănunţită şi mai precisă, într-o nouă ordine
metodologică, pentru scopurile cele mai înalte ale cunoaşterii» (Gusti, 1940, 6). În
acest sens, militând pentru complementaritatea metodelor de investigare, D.Gusti
propune o unificare metodologică a sociologiei în jurul unei metode unice, de tipul
observaţiei participative a unităţii sociale analizate.
«Unificarea metodologică » propusă de Gusti, deşi se realizează în jurul unei
metode, nu exclude ceea ce, în sociologia contemporană se numeşte strategie

169
obiectivă sau interpretativă de cercetare, ci le presupune pe ambele în mod specific.
De aici rezultă originalitatea metodologiei gustiene. (apud L.Vlăsceanu, 1982, 164).
Soluţia lui Gusti defineşte numai parţial «complementaritatea metodelor de
investigare».
L.Vlăsceanu (1982, 164) consideră că, din punctul de vedere al unui proiect de
cercetare, complementaritatea ar consta în:
a) utilizarea extensivă a unui set de metode cantitative şi calitative pentru
culegerea de date empirice care privesc aceleaşi fenomene sociale;
b) posibilitatea de a da prioritate unei anumite metode de investigare, atunci când
se studiază un anumit aspect al realităţii sociale, fără ca aceasta să coincidă cu
construcţia unei metodologii de cercetare în jurul unei metode unice (de tipul
metodei monografice, structurale, sistemice, funcţionale, etc.).
(4)- În sfârşit, ultima deschidere opţională cu care se confruntă analistul social
este aceea dintre obiectivitatea sau implicarea ideologică a sa în cercetarea realităţii
sociale. Pentru metodologiile de natură pozitivistă, o cunoaştere socială obiectivă este
o cunoaştere a principiilor şi legilor naturale ale societăţii. Sensurile obiectivităţii în
metodologia orientată pozitivist sunt următoarele:
a) considerarea fenomenelor, proceselor, relaţiilor sociale ca obiecte ale
investigaţiei;
b) separarea valorilor, preferinţelor, scopurilor personale ale cercetătorului social
de procesele tehnice de colectare, analiză şi interpretare a datelor;
c) utilizarea procedeelor de cercetare consacrate în ştiinţele naturii pentru
investigarea fenomenelor (obiectelor) sociale, deoarece numai o metodologie
ştiinţific orientată poate duce la cunoaşterea obiectivă a socialului.
Cunoaşterea fiind un proces social (prin care interesele sociale determină selectarea
obiectivelor cunoaşterii) se pune întrebarea în ce măsură este posibil ca cercetătorul
«să se ridice» deasupra ideologiilor, a evaluărilor şi opţiunilor valorice?
Demersul pozitivist de înţelegere a obiectivităţii se fundamentează pe
contradicţia dintre caracterul ideologic al teoriei luată ca referinţă explicativă şi
pretenţia separării valorilor de tehnicile colectării, analizei şi interpretării datelor.
Accentuând rolul metodologiei în realizarea cunoaşterii obiective, întregul demers al
cunoaşterii a devenit subordonat metodologiei (în scopul de a-i verifica cerinţele
normative). S-a ajuns astfel ca «imaginaţia sociologică» să fie stopată de
normativitatea metodologică. (apud Vlăsceanu, 1982, 167).

170
 Metodologiile interpretative s-au orientat spre elaborarea cunoaşterii sociale
ştiinţifice din perspectiva deschisă de Max Weber prin teoretizarea principiului
obiectivităţii sau «neutralităţii etice» a cercetătorului social (în sensul separării
enunţurilor factuale de enunţurile valorice, al cercetării mijloacelor acţiunii sociale în
mod independent de implicaţiile lor etice sau valorice).
Weber pledează pentru conştientizarea valorilor colectivităţii de către cercetător
în scopul eliminării lor din discursul social teoretic. Sociologia interpretativă
consideră că dezvoltarea unei metodologii sociologice diferite de metodologia
ştiinţelor naturii este necesară din două puncte de vedere: pentru că cercetătorul social
este el însuşi actor social, şi apoi pentru că cercetarea socială nu investighează
«obiecte» inerte, ci fiinţe umane ce au conştiinţa de sine.
În acest sens, cercetătorul nu trebuie să fie doar un observator obiectiv şi
exterior al realităţii exterioare (ca în cazul practicilor metodologice obiective), ci el
trebuie să înţeleagă şi să interpreteze introspectiv datele în termenii propriei
experienţe de viaţă şi a conduitelor pe care le manifestă social. În acest sens, A.Schutz
(1970) spune că este posibil să se realizeze cunoaşterea obiectivă numai dacă în
activitatea practică, cercetătorul adoptă o atitudine ştiinţifică dublată de o implicare a
sa (prin înţelegerea introspectivă a semnificaţiilor subiective vehiculate de actorii
sociali).
Sensurile obiectivităţii cunoaşterii sociologice din perspectiva metodologilor
interpretative au fost schematizate de L.Vlasceanu (1982, 168) astfel:
a) considerarea problemei ştiinţifice ca singurul determinant al relevanţelor
cognitive teoretice, indiferent de valorile care ar guverna comportamentul sau
conduita actorilor sociali;
b) respectarea exigentelor, a criteriilor şi principiilor specifice construcţiei logice
a problemei sau teoriei ştiinţifice.
Având în faţă cele două opţiuni, orice analist social trebuie însă să conştientizeze
trei aspecte înainte de a lua o hotărâre în ceea ce priveşte poziţia sa ideologică. Primul
aspect este determinat de poziţia metodologilor obiectiviste : « criteriul principal al
obiectivităţii instituit în cercetarea sociologică a fost cel al detaşării cercetătorului
social de valorile sociale şi politice şi situarea lui pe o poziţie axiologică neutrală în
vederea stabilirii corespondenţei dintre enunţurile teoretice şi datele factuale, a
adecvării teoriei la realitate. »

171
 Al doilea aspect este determinat de poziţia metodologilor obiective : « Practica
social-istorică este o practică orientată valoric, politic, ideologic. Aplicabilitatea
cunoaşterii sociale se face în funcţie de opţiunile şi evaluările valorice şi ideologice. »
Daca primele două aspecte au ca fundament ontologic poziţia de neutralitate sau
implicare ideologică, respectiv raportarea cercetătorului la o practică metodologică
obiectivă sau interpretativă, în ceea ce priveşte al treilea aspect acesta se referă la
nivelul la care se realizează obiectivitatea cunoaşterii sociologice.
Există trei niveluri (sensuri) ale obiectivităţii la care trebuie să ne raportăm în
sociologie : nivelul ontologic, cel epistemic şi metodologic şi, nu în ultimul rând,
nivelul ideologic şi praxiologic (apud Vlăsceanu, 1982, 169-173).
a)- Din punct de vedere ontologic, obiectivitatea cunoaşterii sociologice rezultă
din modul în care e conceput universul social investigat. Realitatea socială există ca
atare, dar este şi construită prin activitatea umană creatoare. Este construită de omul
ca « subiect istoric », adică « omul interes în dubla sa ipostază de obiect al lumii
sociale preexistente şi de creator al existenţei sociale la care se raportează, în care
trăieşte, participă, se integrează, construieşte » (Marx, 1958, vol. 3).
De aici rezultă dubla referinţă a eforturilor de cunoaştere sociologică. Prima este
reprezentată de universul material de viaţă al oamenilor, al relaţiilor sociale şi de
producţie. A doua rezidă în analiza modului în care oamenii manifestă atitudini, opinii
şi trăiri subiective. « Condiţia ontologică a asigurării obiectivităţii procesuale a
cunoaşterii sociologice constă în investigarea, analiza şi afirmarea unitară a celor două
niveluri ale realităţii sociale referenţiale, în corelarea lor metodologică şi în evitarea
elaborării unilaterale a unor influenţe neverificate (respectiv inferenţe care definesc un
nivel al realităţii sociale pe baza unor date care privesc celalalt nivel) » (Vlăsceanu,
1982, 170)
În concluzie, condiţia ontologică de obiectivitate solicită, pe de o parte evitarea
transferului de concluzii neverificate sau nevalidate de la un domeniu la celalalt, şi, pe
de altă parte, complementaritatea celor două tipuri de strategii centrate pe cele două
universuri ale vieţii sociale.
b)- Sensul epistemic şi metodologic al obiectivităţii cunoaşterii se configurează
în strânsă legătură cu spiritul ştiinţific al timpului istoric considerat sau, parafrazându-
l pe V. Tonoiu, din punct de vedere al climatului intelectual general al unei epoci,
« adevărul este fiul timpului » (1973, 629).

172
 Din punct de vedere epistemic, obiectivitatea este procesuală întrucât
cunoaşterea însăşi şi acţiunea umană sunt « într-o permanentă mişcare, tendenţiale,
mereu reînnoite şi niciodată finite sau definitiv realizate… Cunoaşterea îşi
construieşte propria obiectivitate prin capacitatea sa de a se adecva la real, de a-l
asimila » (Vlăsceanu, 1982, 171). Metodologia trebuie înţeleasă procesual, adică
raportabilă la devenirea însăşi a cunoaşterii şi nu ca un ansamblu de tehnici menite să
conserve o practică dată de producere a cunoaşterii.
c)- Ultimul nivel al obiectivităţii cunoaşterii sociologice este de natură
ideologică şi praxiologică. Cunoaşterea se obiectivează în strânsă legatură cu
activitatea colectivă de cercetare ştiinţifică şi cu practică social-politică.

L.Vlăsceanu (1982, 173) sintetizează nivelurile (sensurile) obiectivităţii în urmatoarea

schemă, considerăm noi ilustrativă pentru înţelegerea obiectivităţii cunoaşterii
sociologice ca rezultat al omogenizării implicării reciproce ale tuturor nivelurilor.

Referinţe
Domeniul Teoria Datele Valorile Acţiunile de
social explorat referenţială factuale statuate implementare
Sensuri
Ontologic x
Epistemic x
Metodologic x
Ideologic x
Praxiologic x

În concluzie, prin conştientizarea sensurilor obiectivităţii cunoaşterii sociologice

pe de o parte, şi prin înţelegerea celor două modele de cercetare (obiective şi
interpretative), analistului social i se relevă reducţionismul dilemei obiectivitate-
implicare ideologică. Cercetătorul devine conştient că obiectivitatea cunoaşterii
sociologice este realizabilă numai în condiţiile implicării ideologice explicite.
În locul adoptării implicite a valorilor existente, al subordonării necritice, de pe
o poziţie neutrală, faţă de valorile statuate, al prezentării mijloacelor de acţiune de pe
poziţia contemplativă a nonacţiunii este necesară includerea explicită a valorilor în
proiectul metodologic de cercetare socială, afirmarea sociologiei ca ştiinţă obiectivă
în măsura în care este critică, acţională, transformatoare, angajată valoric în
proiectarea socială conformă cu scopurile propuse. (L. Vlasceanu, 1982, 172)

173
A admite implicarea valorică sau ideologică a analistului social înseamnă a înţelege
sociologia ca o ştiinţă critică şi constructivă.

5. Dinamica teoriilor sociologice. Concepţii macrosociologice.

Noua logică a sociologiei

Fiecare epocă îşi are sociologia ei. Societăţile evoluează, dar pot să şi decadă.
Declinul este coprezent în istorie cu progresul. Aşa se scrie sociologia : ca realitate a
unui « timp interior » social.
Teoriile sociologice nu mor : cu fiecare inovaţie, şi deci infirmare, ele
supravieţuiesc. Cu cât sunt mai amplu renovate, cu atât sunt mai general conservate.
« Evaluarea teoriilor şi a abordărilor teoretice reprezintă o sarcină tentantă şi deosebit
de dificilă în sociologie… Faptul că nici una dintre abordările teoretice nu domină
întregul domeniu al sociologiei poate părea un semn de slăbiciune al acestuia. Dar
lucrurile nu stau chiar aşa. Confruntarea… este expresia vitalitaţii demersului
sociologic… Diversitatea teoretică ne salvează de la dogmatism. » (A. Giddens,
2001, 621).
Plecând de la antitezele nisbetiene (tratate şi de noi pe larg în prima parte a
acestei cărţi), I. Bădescu elaborează cadrul evaluativ al oricărei teorii sociologice. Pe
baza acestuia putem determina cu certitudine gradul de saturaţie (cu valori religioase,
cosmice, metafizice) al unei teorii sociologice, respectiv capacitatea ei de a fi o
cosmologie, o filosofie, ori de a închide o atitudine religioasă, de a fi o ştiinţă
pozitivistă sau, din contră, una interpretativă. Iată care sunt elementele cadrului
evaluativ al teoriilor sociologice :
1) ideea socială ;
2) faptele empirice (acele forţe ale istoriei care lucrează pe durate lungi sau
medii : industrialism, democraţie, totalitarism, războaie, etc.)
3) criterii de relevanţă
a. modul existenţei umane : comunitară-societală
b. autonomia : individuală (status)-colectivă (clasa)
c. legitimitate : autoritate-putere (pozitiv/negativ)
d. creativitate : progres-alienare
e. deschidere transcedentală : sacru-secular ;

174
 4) funcţia reziduală (globală) : intelectuală, religioasă, practic-analitică
(explicare, critică, ideologică : justificativă), etc.
5) unghiul de inclinaţie diamorfică în raport cu axul : somatomorfism-
pneumatomorfism.
Dinamica teoriilor sociologice este dublu conditionaţă : de comportamentul uman în
devenirea lui istorică şi de accesul la Idee. Primul se concretizează în fondul ştiinţei,
în obiectul său programatic şi pragmatic de studiu. Al doilea, Ideea este
« receptaculul » sociologiei, pentru că orice teorie, sociologică sau nu, reprezintă doar
« vehiculul şi structura incifrată » a unei idei.

5.1. Dinamica. De ce supravieţuiesc sociologiile ?

Ideea – temeiul caracterului multiparadigmatic al sociologiei.

Am afirmat în introducerea acestui capitol că sociologia se scrie ca realitate a

unui timp social interior : ea însoţeşte istoria şi se scrie odată cu ea. Începând cu
secolul al XIX-lea (secol al colectivităţilor sociale şi mai apoi al societăţii de masă),
trecând prin « noutăţile » sociale ale secolului al XX-lea (noutăţi de faţadă sau fond,
de scenă şi de culise) sociologia se îndreaptă astăzi spre generalizarea noului synopsis
la tabloul umanităţii, al omului ca fiinţă în univers. Să explicăm dinamica sociologiei.
Secolul al XIX-lea este secolul « colectivităţilor sociale » pur şi simplu, susţine
I. Bădescu (1996). Nici religioase ca în epoca cruciadelor, nici profesionale ca în
perioada corporaţiilor medievale, nici militare, ca în Epoca Romană, ci colectivităţi în
revoluţii, pe baricade, în greve, în marşuri, în mişcări de stradă generate de reformele
sociale şi politice. Problematica majoră a « colectivităţilor sociale » dictează naşterea
unei sociologii a ordinii, o sociologie a mulţimilor. Aşa apare « psihologia mulţimii »
a lui Le Bon izvorâtă din « creuzetul Revoluţiei Franceze » (I. Bădescu, 1996, I).
Secolul al XIX-lea este şi secolul « mişcării poparelor » şi al natiunilor. Aşa apare
« sociologia tipurilor sociale de popoare » prin cercetările şcolii Le Play.
În fine, sfârşitul secolului al XIX-lea este marcat de noua descoperire
« societatea de masă », în revoluţii, în greve, în « industrii de masă », în « mitinguri »
politice şi electorale, în « serbări civile ». Se redefinesc regulile jocului istoric pentru
că masele pretind un rol pentru ele (I. Bădescu, 1996). Se naşte curentul socialist, se
redefinesc elitele în istorie. Aşa se naşte sociologia elitelor. Ieşirea maselor în istorie

175
provoacă prima criza majoră cu privire la rostul şi rolul elitelor precum şi criza
încrederii (legitimităţii) în istorie.
Apar sociologiile lui Pareto, Weber, Marx. Ulterior se desprind teoria « revoltei
maselor » a lui Gasset, teoria « grevei ca mit social » a lui G.Sorel, teoria « societăţii
de masă » a lui E.Schills. Apare teoria « elitelor false », teoria « păturii superpuse » a
lui M. Eminescu, teoria « migraţiilor », teoria « mobilităţii », teoria « stratificării
sociale », teoria « suprastructurilor ».
Secolul al XX-lea : în Americi, odată cu înaintarea europenilor imigraţi de la
Est la Vest, de la Atlantic la Pacific, noţiunea de « interacţiune » se impune. Apare
astfel o « sociologie a individului » radical diferită de sociologia contractualismului
occidental. Este descoperită problema « identităţilor » şi se naşte teoria « specificului
etnic ». « Paradigma deterministă îşi pierde autoritatea şi lasă loc paradigmelor
interacţionare, voluntariste ». Cu distincţia lui C. R. Motru dintre « eul emoţional » şi
« eul raţional » sau a lui Mead şi Blummer dintre ‘I’ (eu) şi ‘the me’ (sinele) se naşte
sociologia personalistă. (apud Bădescu, 1996).
Secolul al XX-lea, deceniile patru şi cinci : individul trece de la « a-şi juca
rolul » (role-playing) la « a-şi construi rolul » (role-making). Este cea mai mare
cucerire a sociologiei americane.
Secolul al XX-lea : apar noutăţile sociale. Prima noutate este legată de diferenţa
dintre ceea ce este pe-faţă (on face) sau în umbră (back-stage), de diferenţa dintre
public şi privat. Este sau nu adevarat un lucru ? Se naşte o sociologie nouă, sensibilă
la tema caracterului incert a tot ceea ce se întâmplă şi care are ca obiect de studiu
omul, ca actor pe scena socială. « Hombre secreto al lui Baltasar Garcian devine omul
cu doua fete, una la vedere şi alta ascunsă (de culise) în sociologia dramaturgică a lui
Goffman. » (I. Bădescu, 1996, V). A doua noutate : performanţele sociologice se
schimbă, sociologul trece de la « jocul de rol »la « crearea de rol ». Din crearea de
performante se nasc sociologiile evoluţioniste, sociologiile interacţioniste,
sociologiile fenomenologice.
Secolul al XXI-lea : « reducerea omenirii la un act de spectacol », a omului la
un actor care joacă roluri, gestionează impresii, face din sociologie o ştiinţă cinică şi
din om o fiinţă amorală… « Actorul social trăieşte, ca printul Machiavelli, într-o pură
exterioritate » (I. Bădescu, 1996, VII). Se continuă sociologia etnometodologică.

176
 Am încercat o descriere plastică a dinamicii curentelor sociologice, folosind
pentru aceasta « pattern-ul » (schema) propusă de I. Badescu în « Istoria sociologiei-
Teorii contemporane ».
Nu am vorbit până acum despre « Idee » în sociologie : ea este motorul, cauza
primordială dar şi consecinţa ultimă a oricărei teorii sociologice, « organul unei nevoi
creatoare » (L. Blaga, « Zări şi etape »). Pentru a înţelege care este dinamica teoriilor
în sociologie şi care este temeiul caracterului multiparadigmatic al sociologiei, vom
analiza Ideea din perspectiva înţelegerii propuse de Schopenhauer, Blaga şi Bădescu.
« Din punct de vedere morfologic, ideile sunt unităţile elementare constitutive
ale teoriilor. Ele imprimă acestora unitate şi structuralitate, ajută creatorul de teorie
să depăşească « golurile » empirice sau de experienţă ale ştiinţei ». (I. Bădescu,
1994, 16)
1)- Într-o teorie, oricărei idei îi corespunde un concept imagistic : pentru
sinucideri, Durkeim imaginează valurile, pentru a sugera imagistic « Şocul viitorului »
Toffler imaginează « frontul de val », iar pentru Blaga imaginea inconştientului este
« matca ».
2)- Lectura unui concept imagistic nu este unidirecţională, ea urmează mai
multe linii. De aici apare caracterul multiparadigmatic al sociologiei.
Să exemplificăm prin conceptul durkheimist de « anomie ». Deşi lingvistic, provine
din grecescul a=fără şi nomos=normă, anomia este punctul de intersecţie a cel puţin
patru idei : ideea liberală a contractualismului şi individualismului, ideea
conservatoare a comunităţilor (corpurilor profesionale), ideea utilitaristă a lui A.
Smith despre « mâna invizibilă » care reglementează spontan totul, ca şi ideea
darwinistă a luptei pentru supravieţuire. (apud Bădescu, 1994, 16)
3)- « Ideea nu este cognoscibilă individului obişnuit ca atare, ci numai celui
ridicat pe sine deasupra oricărei dorinţe,… la rangul de subiect al cunoaşterii pure…
ideea dezvoltă în cel care a înţeles-o noţiuni noi : este ca un organism viu,
autogenerator, înzestrat cu o putere germinativă, producând în mod constant, ceva ce
n-a fost pus în el » (Schopenhauer, « The World as Will and Ideea » I, 302). Cel puţin
patru concluzii directive se pot desprinde din citatul lui Schopenhauer :
a) Prima, accesul la Idee este posibil numai prin acea stare intelectuală de
« cunoaştere pură », eliberată de dorinţe (vecină cu « geniul » în accepţiune
badesciană)

177
 b) A doua, Ideea are putere autogenerativă, deci este una din sursele imaginaţiei
sociologice.
c) A treia, Ideea atrage pe fiecare după măsura propriei sale valori intelectuale.
« Măsura aceasta ţine de limita interioară a individului şi nu de puterea ideii »
(Bădescu, 1994, 17).
d) A patra, în mişcarea ştiinţei, Ideea se transmite prin mijlocirea teoriilor.
Aceasta conferă teoriei şi calitate de paradigmă, nu doar de teorie.
« Ideea este cadrul de memorare şi de selecţie al faptelor teoretice. Ea reprezintă acel
element din corpul teoriilor care le transced, fixându-le direcţiile de mişcare şi durată
sau ciclul de viaţă » (Bădescu, 1994, 18)
4)- Există posibilitatea, spune Blaga (« Zări şi etape ») de a varia funcţiunea
unei idei fără a-i schimba conţinutul. Din originea unei idei nu putem deduce
funcţiunea ei, iar din funcţiunea ei nu putem deduce originea ei. »
Ideea de divinitate, de exemplu, indeplineşte funcţii religioase, metafizice, logice, pur
intelectuale. « Atitudini diferite antrenează funcţiuni diferite ale aceleiaşi idei »
(Bădescu, 1994, 18). Înţelegem de aici că apariţia sistemelor teoretice are la bază
« mutaţiile funcţionale » ale ideilor. Blaga dă următorul exemplu de « mutaţie
funcţională » a ideii care prin metamorfozare, pot crea un sistem teoretic prestigios :
analizează însuşi conceptul de idee.
La Platon, « ideea pură » sau tipul ideal reprezintă tot ce e armonie, simetrie,
raţiune în lucruri, înţeles. Ideea la Platon e legată de « elanul intelectual ».
La Plotin, ideea indică elanul religios : eliberarea de instincte şi de trupul
material într-o aspiraţie spre « ideile platonice ».
La Schopenhauer, ideea are funcţiune estetică : omul se poate elibera de voinţă
oarbă a vieţii doar înălţându-se în regiunea contemplaţiei estetice a ideilor obiective în
opere (apud Bădescu, 1994, 18).
Iată trei opere create în regiunea « mutaţiei funcţionale » ale uneia şi aceleiaşi idei-
metafizice în acest caz.
Urmând tiparul filosofic, în sociologie apar frecvent transformări teoretice radicale
prin simpla schimbare a funcţiunii unei idei. Să luăm spre exemplificare ideea de
comunitate (la care se referă, de altfel, şi Bădescu în analiza sa de istorie a
sociologiei). La Sf. Augustin, ideea de comunitate are o funcţiune religioasă, la A.
Comte are o funcţiune intelectuală, la Durkheim are o funcţiune afectivă, iar la
M.Weber o funcţiune morală şi chiar economică.

178
 5)- « Ideea despre maya (ideea că lumea simţită e iluzie) s-a născut de două
ori : o dată în India antică şi a două oara în Idealismul european » (L. Blaga « Zări şi
etape »). Ne confruntăm aici cu cel puţin trei probleme tulburătoare, referitoare la
originea unei idei, la mecanismul dinamicii ideilor (sau al « permutaţiei funcţionale »
la Blaga, conform căreia o idee poate împrumuta funcţiunea altei idei) şi de aici, la
ciclul de viaţă al unei teorii.
Astfel, pentru mecanismul dinamicii ideilor sau variaţia prin permutaţie,
sociologia are numeroase exemple. Ideea de contract prezintă pentru Spencer, temelia
ordinii sociale, generând chiar conceptul de « solidaritate contractuală ». Pentru
Durkheim însă, contractul este doar aparatul juridic al relaţiei sociale, este expresia
exterioară a unei solidarităţi mai adânci. (apud Bădescu, 1994, 19).
Dinamica funcţională a unei idei teoretice stă sub legea heterogoniei, formulată de L.
Blaga astfel : « o idee care împlineşte o funcţiune poate îndeplini, mai mult sau mai
puţin, orice altă funcţiune spirituală, adică nenumărate » (Zări şi etape, 276).
Rezultă de aici că o idee poate împrumuta funcţiuni de la o altă idee cu care nu
are nici o altă legătură cauzală. Iată « întemeierea pentru ideea caracterului
multiparadigmatic al sociologiei » (Bădescu, 1994, 20) : faptul că, în aceeaşi teorie,
şi, cu atât mai mult, în aceeaşi epocă, pot coexista funcţiuni ale unor idei între care nu
există nici o legătură cauzală.
Preluăm aici exemplul lui Bădescu referitor la ideea durkheimistă de
« solidaritate organică ». Fără să piardă funcţiunea tradiţională de comunitate, ideea
de « solidaritate organică » împrumută funcţiunea ideii spenceriene de solidaritate
contractuală, a celei comtiene de « spirit pozitiv » şi a celei a lui Tönnies de
« societate ». Prin funcţiunile lor, toate aceste idei se regăsesc în cadrul ideii
durkheimiste de ordine. Ceea ce a preluat Durkheim de la înaintaşii lui a fost
funcţiunea ideilor, nu ideile însele, pentru că, aşa cum menţioneaza Blaga (Zări şi
etape, 278) « spiritul omenesc tinde să dea unei idei funcţiunea pentru care ideea are
finalitatea cea mai mare sau valoarea maximă ».
Această tendinţă a ideilor spre finalitatea cu valoare maximă conduce la o
dinamică permanentă a acestora într-un spaţiu polifuncţional. Aşa se nasc sistemele în
sociologie şi scolile create în jurul sistemelor.
6)- Ideea este un « factor creator » dar şi un element variabil structural şi
funcţional în decursul timpului. Problema ştiinţifică este, spune Blaga (p. 283),

179
unitatea celor trei elemente ce formează actul cunoaşterii : faptele empirice, ideea
anticipată şi procesul creator finalizat prin construcţia unei teorii.
Înţelegem de aici că în orice teorie sociologică putem citi regimul istoric al unei
idei sociale (apud Bădescu, 1994, 21). Acest regim istoric are înţeles cultural şi politic
în sensul că funcţiile ideii sociale sunt culturale şi politice. De ce este posibil acest
lucru ? Pentru simplul fapt că, în teoriile sociologice ideile nu sunt pur şi simplu doar
creaţii colective specializate, ci creaţii sociale de largă participare spaţio-temporală.
Astfel, ideile implicate în dinamica teoriilor sociologice devin idei sociale ce se
supun, deci, unei logici sociale variabile.
7)- « Ideea ne oferă un tip de atitudine creatoare proprie unei epoci şi unei
culturi şi, ca atare, ideea este o paradigmă, un model de rezolvare exemplară a unei
chestiuni » (Bădescu, 1994, 21)
Trebuie să înţelegem ideile că pattern-uri (modele) de gândire exteriorizate sub
forma sistemelor, astfel încât, ajunse în stadiul sistemelor, ideile « formează o largă
parte a mediului nostru » (1994, 21)
Relevantă în acest sens este sublinierea făcută de Th. Kuhn (apud Bădescu, 1994,
21) : « Un sistem este deci un mod coerent de utilizarea unei idei de către o generaţie
ori o epocă. Când acest sistem se cristalizează sub forma unui stil de gândire şi a unui
model exemplar de abordare a întrebărilor unei epoci, promovat de o comunitate
ştiinţifică autoritară, el are valoarea unei « paradigme ştiinţifice ».
Paradigmele stau la baza înţelegerii dinamicii teoriilor sociologice. Să înţelegem cum.
O paradigmă ascultă de legile logice ale teoriei. Acolo unde ea nu mai poate
răspunde unui criteriu logic intrinsec, ea intră în criză sub forma crizei teoriei. Criza
nu poate fi depăşită decât prin intervenţia altei paradigme. Astfel se face că, la
construţia oricărei teorii contribuie mai multe paradigme şi deci, vorbim despre
« Legea caracterului multiparadigmatic al teoriei ». (apud Bădescu, 1994, 23)
Menţionăm două aspecte importante în înţelegerea rolului paradigmelor în
teorie. Primul aspect se referă la faptul că paradigmele pot fi opuse (concurenţiale
deci) şi totuşi teoria să fie « congruent logică» (Bădescu). De pildă, teoria solidarităţii
este, în acelaşi timp, comunitară şi contractualist-individualistă. Al doilea aspect se
referă la faptul că în aceeaşi Teorie sunt sistematizate paradigme şi teorii aflate la
vârste sociale felurite de maturitate. Din acest motiv, Teoria nu moare, ci, aşa cum am
precizat la începutul acestui capitol, ea « întinereşte » cu fiecare inovaţie asupra
paradigmelor sau teoriilor ce o compun.

180
 8)- În fine, citându-l pe I. Bădescu (1994, 25), subliniem un ultim aspect legat
de cosmogeneza ideilor sociale : « Ideea socială este o forţa cosmică de mare
intensitate care, dacă nu e canalizată cultural, social, ştiinţific, artistic, se manifestă
ca o mare forţă distructivă, stihială. »
Din această perspectivă, combinaţiile ideilor sociologice alcătuiesc stiluri de gândire
proprii unei şcoli sau unei epoci intregi. Să analizăm regimul funcţional al ideii
sociale în teoriile sociologiei mondiale.
Prima dintre funcţii este cea intelectuală în sensul că ideea socială « este
folosită pentru structurarea înţelesurilor lumii şi pentru căutarea unor soluţii
(juridice, etc.) pe linia raţionalităţii sociale şi deci a asigurării ordinii sociale »
(Bădescu, 1994, 33).
Aceleaşi teorii preiau funcţia religioasă a ideii sociale (exprimată sub forma
actului profetic prin care se manifestă neliniştea transcedentală).
Funcţia pragmatică sau activă a ideii sociale reprezintă astăzi, punctul de plecare de la
care teoriile sociologice aspiră să elaboreze o nouă viziune asupra omului şi asupra
lumii, « capabilă să dirijeze toate procesele de gândire şi de cunoaştere… inclusiv
procesele de reconstrucţie a lumii » (Bădescu, 1994, 33).

5.2. Noua logică a sociologiei.

Concepţii macrosociologice : strategia mixed-scanning a lui A .Etzioni.
Noua logică a lui P. Naville.

Sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea debutează cu

relansarea, reluarea, resuscitarea marilor sinteze teoretice sociologice tradiţionale, în
încercarea de a reface dubla perspectivă a teoriei sociologice (de teoretizare a
societăţii din perspectiva naturii umane şi pe de altă parte, de explicare a omului ca
determinant structural al societăţii sau al contextului social. Nu ne propunem aici şi
acum, să facem o sinteză a tuturor teoriilor contemporane. Ar fi, de altfel, imposibil,
ţinând cont de numărul mare al acestora şi de lista impresionantă de subiecte sociale
pe care aceste teorii le abordează. O încercare de acest sens în literatura romană de
specialitate o reprezintă cartea lui Ilie Bădescu, Dan Dungaciu şi Radu Balthasiu,
«Istoria sociologiei-teorii contemporane» (1994).
Două teorii ne-au atras atenţia în mod deosebit, prin originalitatea cu care
fiecare dintre autori a tratat acelaşi subiect: «raţionalitatea socială ». Acest concept

181
este privit din perspectiva macrosociologică a societăţii globale de către A.Etzioni, şi
din perspectiva noii logici a sociologiei elaborate de P.Naville.
Nici un moment însă, nu ne vom îndeparta de punctul de vedere al lui W.Mills
potivit căruia, singurul concept prin care «reciprocitatea perspectivelor» natura
umană-societate/acţiunesocială-sistem social ar putea fi restabilită este conceptul de
«imaginaţie sociologică». Acesta «permite celui care o posedă să înţeleagă scena
largă a istoriei în funcţie de semnificaţiile acesteia pentru viaţa interioară şi cariera
diferiţilor indivizi» (W.Mills, 1975, 33). La limită, trebuie să înţelegem că, prin
imaginaţie sociologică, orice teorie devine în acelaşi timp «sistemică» şi
«acţionalistă». Modelul «reciprocităţii perspectivelor» ca orice model interesat mai
mult de forma teoriei sociologice decât de conţinutul de idei, rămâne un deziderat al
refacerii «consensului» în sociologia contemporană, şi nu un instrument cu ajutorul
căruia să putem evalua critic conţinutul teoretic, metodologic şi ideologic al acestei
sociologii. Din această perspectivă trebuie înţelese şi abordările celor doi autori pe
care ne-am propus să îi prezentăm. În linii mari, aceasta ar fi concluzia care se
desprinde din întreg capitolul dedicat subiectului «Teorie, teorii şi paradigme în
sociologie».

A)- Macrosociologia lui A.Etzioni. Strategia mixed-scanning.

Dimensiunea istorică a cunoaşterii sociologice trebuie repusă în drepturi,

consideră A.Etzioni. Şi aceasta se poate realiza numai prin reconsiderarea teoriei
macrosociologice ca sociologie a macrounităţilor sociale: societăţi globale şi naţiuni.
«Teoria macroscopică are de-a face cu acţiunile care au consecinţe macroscopice şi cu
relaţiile dintre aceste consecinţe ; ea nu-şi propune să examineze efectele
microscopice decât atât timp cât ele au macroconsecinţe în cadrul unei perioade
istorice specifice» (Etzioni, 1970, 70).
Conceptul central al teoriei macrosociologice este societatea ca unitate
macroscopică, adică acţiunea societală îndreptată atât spre obiecte sociale simbolice,
cât şi spre cele nonsimbolice, materiale. Acţiunea societală implică «control prin
cunoaşter », iar prin acest control, lumea este divizată în două straturi sociale: care
controlează şi care este controlat. Capacitatea de autocontrol a societăţilor este
«transcedentală» şi în funcţie de ea se pot ierarhiza unităţile sociale în unităţi,
subunităţi şi supraunităţi (după cum controlul este asigurat de unitatea socială însăşi

182
sau de o unitate înglobantă). Relaţiile dintre aceste trei tipuri de unităţi sunt relaţii
sociale ale «ordinii societale» (care există mai presus decât voinţa indivizilor). În
funcţie de modul în care actorii sociali se raporteaza unii la alţii ca scopuri, ca
mijloace sau ca obiecte, relaţiile sociale sunt normative (cooperative), utilitare
(raţionale) sau coercitive (conflictuale).
Acestea sunt conceptele folosite de Etzioni în teoria sa macrosociologică
referitoare la modul de creştere a autocontrolului societăţilor şi la raţionalizarea lor.
Pentru aceasta, Etzioni elaborează un model al raţionalităţii sociale. După o analiză
riguroasă a concepţiilor raţionalităţii instrumentale (legate de considerarea actorilor
sociali mai degrabă ca mijloace decât ca scopuri sau obiecte şi care constă în «selecţia
deschisă a mijloacelor pentru atingerea unui scop» - Etzioni, 1971, X) şi a
raţionalităţii comprehensive (din perspectiva căreia oamenii trebuie priviţi în primul
rând ca scopuri, nu ca mijloace), Etzioni conchide că avem de-a face cu o dilemă a
raţionalităţii sociale.
Această dilemă nu poate fi depăşită prin adoptarea unui model unilateral, prin
adoptarea unei strategii alternative pe care Etzioni o denumeşte mixed-scanning.
Strategia mixed-scanning este, de fapt, un model de luare raţională a deciziilor, mai
degrabă tehnic decât teoretic, care încearcă să reconstruiască raţionalitatea acţiunii
prin:
1)- listarea tuturor alternativelor relevante;
2)-eliminarea alternativelor faţă de care pot fi formulate obiecţii utilitare
(indisponibilitatea mijloacelor), normative (violarea valorilor de bază ale celor care
iau decizii), politice (violarea valorilor de bază ale celor care suportă decizia);
3)- respectarea în mare a punctului 2) pentru alternativele care au fost reţinute şi
în detaliu pentru alternativele care au rămas după primele două eliminări.
Strategia mixed-scanning, consideră A.Etzioni, este singura care ne poate
conduce către o societate raţională atât instrumental, cât şi comprehensiv. Pentru ca
societatea să se transforme dintr-o societate pasivă într-una activă ea trebuie să-şi
dezvolte capacitatea de autocontrol societal ceea ce este posibil însă numai prin
intermediul elitelor sale (1971, 90). Rolul principal în transformarea societăţii îl au
elitele. În acest fel, întreaga analiză a lui Etzioni pentru activizare se concretizează în
cele din urmă într-o sociologie a elitelor.

183
«Voluntarismul activist îşi ia astfel revanşa în faţa colectivismului pasiv. Se reuşeşte
în acest fel şi o reprezentare mai corectă a structurii şi dinamicii societăţilor
contemporane ?» (I. Ungureanu, 1985, 155).

B)- P.Naville: Noua logică a sociologiei.

Condiţia ca sociologia să devină o ştiinţă este, după părerea lui P.Naville (1982, 39)
reconstrucţia logicii acesteia. Sensul «reconstrucţiei, în ansamblu, a logicii
sociologiei» este enunţat pe ton profetic de către Naville : «Populaţiile, producţiile,
consumurile s-au multiplicat în ultimele două secole într-un ritm care face necesară
reexaminarea dimensiunilor economiei şi sociologiei… Ele cer depăşirea metodelor
şi tehnicilor matematice cărora acestea li s-au adaptat. Pe scurt, trebuie să
propunem un nou mod de a raţiona şi calcula, cel care este al logicii. Iată ce îi va
învaţa secolul al XXI-lea pe analiştii sociali» (Naville, 1982, 8).
Principiile construcţiei noii logici a sociologiei sunt următoarele (Naville, 1982, 268-
269):
1) grupările umane din societate nu trebuie considerate ca «ansambluri umane
concrete», ci ca «reţele abstracte»;
2) sociologia trebuie deci să se refere la aceste grupări la fel cum o fac fizica şi
matematica faţă de obiectele lor de studiu;
3) pentru a putea fi o ştiinţă deductivă, sociologia trebuie să studieze relaţiile şi
acţiunile sociale numai în calitatea acestora de «operatori specifici şi
formalizaţi»;
4) «operatorii formali ai sociologiei derivă din structurile societăţilor, cel puţin în
măsura în care operatorii logicii matematice sunt elaboraţi pornind de la
dezvoltarea reală a comportamentului uman, colectiv sau nu»;
5) istoria nu intervine în manipularea operatorilor decât ca «referent antecedent»;
6) politica este arta care prelungeşte ştiinţa socială până acolo unde fiinţele umane
intervin în experienţa propriilor lor relaţii şi creează «civilizaţii
experimentale».
În ansamblu, deci, formula sociologiei în concepţia lui P.Naville este cea a unei ştiinţe
deductiv-formalizate, neutră valoric şi practic independentă de istorie, cu o vocaţie
reformistă mai mult sau mai puţin scientist-tehnocratică.

184
 Şi pentru că «reconstrucţia logică a sociologiei» să nu fie acuzată de formalism
metodologic şi conservatorism ideologic, Naville ia «logica dialectică» formulată de
Marx ca instrument al propriei sale «sociologii formale», curăţind-o însă de istorie
(adică de ceea ce Naville numeşte «rămăşiţe hegeliene ale logicii raţionaliste
occidentale»). Prin operaţia de curăţire, sociologul francez elimină chiar abordarea
dialectică (a principiului sau legii contrariilor) din sociologia ştiinţifică. În locul
contradicţiilor, Naville introduce «sistemele de relaţii» cărora li se recunoaşte
capacitatea de «transformare logică» (nu istorică). În acest fel, în cele din urmă,
sistemul social real (capitalist) este eliberat prin sociologia ştiinţifică de sub presiunea
negativităţii dialectice. Naville recunoaşte că această dialectică negativă, fiind reală,
trebuie studiată, dar numai de către sociologia practică şi de către sociografie (care
însă nu se constituie în abordări ştiinţifice, formale, logice).
Concluzia generală a sociologiei lui P.Naville este că raţionalitatea sistemului
social (capitalist) trebuie să fie luată ca atare de către sociolog, întrucât ştiinţa acestui
sistem nu poate fi ea însăşi contradictorie, iraţională : contradicţiile sociale sunt o
realitate, dar nu aceasta este realitatea care trebuie să preocupe în primul rând
sociologia ştiinţifică.
«Sociologia lui Naville ar putea fi analizată ca un «drum critic» al încercărilor
contemporane de elaborare a unei logici sociologice în general, dar şi a unei «logici
a sistemului social» ca abordare complementară logicii sociologice... Logica
sociologiei care rezultă de aici este o construcţie ideologică a cărei funcţie nu poate
fi trecută cu vederea» (I. Ungureanu, 1985, 159).

185