Sunteți pe pagina 1din 17

INSTITUTUL TEOLOGIC ROMANO-CATOLIC “SFÂNTUL IOSIF”

FIDES ET RATIO
Interesul Bisericii pentru filozofie
(57-63)

Lucrare prezentată la Filosofie,


de studentul GABRIEL HĂLĂNDUŢ, anul II
Pr. dr. WILHELM DANCĂ

IAŞI 2010
Introducere
Înainte de a trata subiectul este necesar să aduc următoarea lămurire: atunci
când vorbim despre interesul Bisericii pentru filozofie ne referim exclusiv la
Biserica Catolică, deoarece celelalte confesiuni fie nu dau importanţă dimensiunii
raţionale a omului exaltând latura afectivă, fie neagă categoric posibilitatea ca
omul ajutat de intelect să-şi desăvârşească credinţa.
Aşa cum spune declaraţia: Gravissimum educationis a Conciliului Vatican II,
Biserica Catolică, „pentru a-şi îndeplini misiunea, încredinţată de divinul său
Întemeietor (…), trebuie să se preocupe de întreaga viaţă a omului” 1, care aşa cum
ştim, se construieşte pe două importante dimensiuni: credinţa şi raţiunea. Fiecare
din acestea două este obiectul de studiu al teologie, respectiv al filozofiei. Ce
poziţie trebuie, aşadar, să adopte Biserica pentru a-şi împlini misiunea?
Răspunsul cel mai simplu este dialogul, o relaţie de armonie bazată pe respect
şi pe conştiinţa că atât credinţa cât şi raţiunea sunt daruri gratuite oferite de
Dumnezeu fiecărui om. Aşa cum ele au aceeaşi cauză ele sunt îndreptate şi spre
acelaşi scop: cunoaşterea adevărului care-l mântuieşte pe om.
Acest dialog a existat într-un mod natural, aproape spontan, până la începutul
modernităţii, când datorită „îndoielii” lui Descartes raţiunea a început să-şi
revendice autonomia fapt ce a dus la o separare între teologie şi filozofie. Această
nouă situaţie a fost exploatată cu succes de Reforma protestantă care a reuşit să
zguduie încrederea în tezaurul credinţei şi să elimine autoritatea Bisericii.
Magisteriul a luat poziţie în faţa acestei situaţii apărând depozitul credinţei prin
conciliile şi documentele pontificale care au fost date, majoritatea în manieră
apologetică. În epoca modernă, întrucât distanţa dintre teologie şi filozofie a
crescut, iar omenirea a intrat într-o criză ideologică, Biserica a început să se
deschidă în faţa ştiinţelor care se dezvoltaseră foarte mult în ultimul timp pentru a
putea reîncepe dialogul, de data aceasta în manieră sapienţială.
Deoarece nici teologia nu se poate dezvolta fără ştiinţele proprii omului şi nici
filozofia nu poate depăşi limitele naturale ale raţiunii fără mesajul revelat
Bisericii, începând cu papa Leon al XIII-lea, continuând cu documentele
Conciliului Vatican II şi terminând cu scrierile ultimilor pontifi, Biserica şi-a
reconsiderat atitudinea în faţa lumii.

1
CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Declaraţia Gravissimum educationis, Introducere.
INTERESUL BISERICII PENTRU FILOZOFIE 3

1. Tema şi ideile principale


Tema acestui fragment este interesul pentru filozofie din partea Bisericii, aşa cum
reiese acesta din intervenţiile magisteriului.
Prezentarea ideilor principale:
(57) Magisteriul Bisericii nu are rolul doar de a arăta erorile, dar trebuie şi să
încurajeze prin mijloace specifice o reînnoire a gândirii filozofice. Un exemplu, şi primul
de altfel, îl constituie enciclica Aeterni Patris în care papa Leon al XIII-lea, reluând şi
dezvoltând învăţătura Conciliului Vatican I arată că gândirea filozofică este o contribuţie
fundamentală pentru credinţă şi ştiinţele teologice.
(58) Enciclica Aeterni Patris a suscitat o reînnoire a interesului pentru filozofia
sfântului Toma şi o revalorizare a izvoarelor medievale. Roadele acestei noi metode de
formare le putem observa în dezvoltarea studiilor tomiste şi în marii teologi ai secolului
al XX-lea, care au elaborat documentele Conciliului Vatican II.
(59) În paralel cu enciclica mai sus amintită, au apărut o serie de filozofi catolici care
legându-se de curentele de gândire mai recente şi conform unei metodologii proprii au
produs lucrări de mare influenţă. Unele pot concura valoric cu sistemul idealist, altele au
pus bazele epistemologice pentru o tratare nouă a credinţei în timp ce altele au studiat
credinţa în orizontul metodei fenomenologice.
(60) În privinţa interesului pentru filozofie sunt semnificative documentele pe care
Magisteriul le-a redactat la Conciliul Vatican II: Gaudium et spes şi Optatam totius dar şi
documentele ulterioare ale Congregaţiei pentru educaţia creştină şi ale papei Ioan Paul al
II-lea.
(61) După Conciliul Vatican II multe şcoli catolice şi numeroşi teologi şi-au pierdut
interesul pentru filozofie în general şi pentru învăţătura doctorului angelic în special.
Motive pot fi: neîncrederea în raţiune, neînţelegerea care s-a creat în raportul dintre
ştiinţele umane şi redescoperirea interesului pentru înculturarea credinţei – în care s-a pus
accentul pe expresiile de înţelepciune populară specifice popoarelor respective.
(62) Studiul filozofiei are un caracter obligatoriu în structura studiilor teologice şi în
formarea candidaţilor la preoţie. Lipsa ei din aceste programe duce la: lipsuri grave în
formarea sacerdotală, la blocarea dialogului sau la acceptarea fără distincţie a altor
filozofii.
(63) Papa atrage atenţia că „este urgent să afirm din nou prin această scrisoare
enciclică, puternicul interes pe care Biserică îl manifestă faţă de filozofie; sau mai bine,
legătura intimă care uneşte lucrarea teologică cu cercetarea filozofică a adevărului. De
aici derivă datoria pe care o are magisteriul de a discerne şi a stimula o gândire filozofică
care să nu fie în dezacord cu credinţa”2.

2
IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Fides et ratio (14 septembrie 1998), 63.
INTERESUL BISERICII PENTRU FILOZOFIE 4

2. Analiza
2.1. Orizonturile relaţiei dintre teologie şi filozofie
În primii ani după naşterea creştinismului filozofia era acuzată de Irineu ca
fiind „mama tuturor ereziilor”, aceleaşi acuze erau aduse şi de Tertulian, de la care
avem celebra expresie „ce legătură este între Atena şi Ierusalim sau între
Academie şi Biserică?”. De aceea, creştinii erau îndemnaţi să caute adevărul în
simplitatea inimii şi nu în raţionamentele filozofilor.
Situaţia se schimbă din secolul al III-lea datorită operelor marilor părinţi
alexandrini: Clement şi Origene. Clement numeşte Evanghelia: „adevărata
filozofie” şi interpretează filozofia în analogie cu legea mozaică ca o instrucţie
pregătitoare pentru Evanghelie. Filozofia era văzută ca importantă pentru apărarea
credinţei, de aceea, Origene, asumând principiile filozofiei platonice construieşte
prima formă de teologie creştină.
Începând chiar cu sfinţii părinţi, dar mai ales o dată cu scolasticii Biserica
devine foarte interesată de filozofie deoarece avea nevoie de un instrument
conceptual adecvat pentru a-şi îndeplini misiunea. Din acest raport strâns i-a
naştere în Evul Mediu şi o „filozofie creştină” în care era realizată o sinteză
armonioasă între doctrina platonică, aristotelică şi creştină. Pe acest temei s-au
construit mai târziu marile teologii din epoca patristic şi scolastică 3.
În epoca modernă are loc revendicarea autonomiei raţiunii în confruntarea cu
credinţa şi îndepărtarea filozofiei de creştinism. Principalul artizan al acestor
schimbări este Descartes care introduce separaţia între cele două ştiinţe. Filozofia
lui Descartes îşi baza autonomia pe puterea raţiunii, ceea ce mai târziu va fi
numită „raţiunea tare”. În a doua parte a modernităţii, Kant postulează neputinţa
raţiunii de a ajunge la adevăruri care depăşesc sfera fenomenului; astfel dispare
metafizica iar creştinismul este redus la rolul său etic prin care poate ordona
lumea. Discursul a fost dus mai departe de idealism, care prin Hegel a construit o
sinteză raţională a lumii, în care rolul creştinismului este redus la o simplă etapă
intermediară. Apogeul îndepărtării omului de Dumnezeu este atins atunci când
Nietzsche proclamă „moartea lui Dumnezeu” şi înlocuirea lui Dumnezeu cu
„supraomul”. În acest context apar numeroase erori şi curente de gândire care nu
mai respectă vechile principii: istoricismul, scepticismul, raţionalismul,
empirismul, pragmatismul, nihilismul, şi relativismul.

3
Cf. B. MONDIN, Quale filozofia per una riflessione teologica? în Seminarium, 3/2000, „L’importanta
della filosofia nella preparatione teologica”, Libreria Editrice Vaticana, Roma 2000, 542-546.
INTERESUL BISERICII PENTRU FILOZOFIE 5

2.2. Este Biserica interesată de filozofie?


Găsirea unui răspuns categoric la această întrebare nu este lucru deloc uşor. De
fapt, există două răspunsuri. Da, atunci când vorbim de Biserica instituţională: de
pontifi, episcopi şi unii teologi. Dar răspunsul care predomină sub aspect „cantitativ”
este nu; există un interes scăzut faţă de filozofie chiar şi în rândul celor care ar trebui
să aibă această preocupare, ca să nu mai vorbim de marea masă a credincioşilor.
Acest răspuns poate fi dedus din numărul mic al lecturilor din operele filozofico-
teologice ale sfinţilor, din participarea scăzută la evenimentele culturale pe teme
filozofice. Pe de altă parte răspunsul poate varia şi în funcţie de timp.
În paragrafele care urmează voi încerca să arăt, după ce mai sus am făcut o scurtă
trecere în revistă a celor mai importante momente pe care le-a cunoscut dialogul
dintre credinţă şi raţiune, cum acest răspuns se verifică din punct de vedere istoric.
Voi prezenta principalele documente date de magisteriu în sprijinul susţinerii acestei
opinii.
a. Magisteriul papei Leon al XIII-lea
Aşa cum spune şi sfântul părinte papa Ioan Paul al II-lea în Fides et ratio la nr. 57,
enciclica papei Leon al XIII-lea, Aeterni Patris, „a fost până astăzi unicul document
pontifical dedicat în întregime filozofiei”.
Aeterni Patris preluând şi dezvoltând învăţătura despre raportul dintre credinţă şi
raţiune din constituţia dogmatică Dei Filius a Conciliului Vatican I, este răspunsul
Bisericii la filozofia secolului al XIX-lea. Enciclica lui Leon al XIII-lea garantează
drepturile raţiunii în faţa tentaţiilor fideiste, dar în acelaşi timp, îi arată limitele, în
faţa devierilor raţionaliste. Papa intenţionează să recupereze identitatea acelei
raţiuni în căutarea şi cunoaşterea adevărului. Această recuperare nu se poate realiza
decât printr-o orientare metafizică, singura capabilă să permită raţiunii să ajungă la
adevăr. Spre deosebire de constituţia Dei Filius care îndeamnă spre dialog dar
accentuează superioritatea raţiunii, Aeterni Patris insistă şi asupra raţiunii, pentru a
înfrunta raţionalismul pe propriul teren. Papa este conştient că prezenţa Bisericii în
lume trebuie să se realizeze în toate domeniile, dar, mai înainte de toate, în
domeniul gândirii şi al culturii 4.
În partea a doua a scrisorii sfântul părinte propune filozofia sfântului Toma
d’Aquino ca fiind adecvată pentru instaurarea unui dialog care să poată aduce roade.
De la început sfântul Toma a avut capacitatea de a încreştina filozofia lui Aristotel şi de a
extrage din ea principiile necesare elaborării unui discurs raţional despre Dumnezeu. În

4
Cf. P. SIMON, Intervenţiile magisteriale cu privire la raportul dintre credinţă şi raţiune, lucrare de
licenţă, Iaşi 2004, 44-45.
INTERESUL BISERICII PENTRU FILOZOFIE 6

acest fel Toma a speculat concluziile filozofice căutând raţiunile şi însăşi principiile
lucrurilor, întrucât aceste concluzii conţin germenii multor adevăruri, care oferă roade
abundente prin valorificarea lor (...). Pe lângă aceasta a făcut distincţia clară între raţiune şi
credinţă, unindu-le prin legăturile unei „prietenii reciproce”, conservându-le drepturile şi
îngrijindu-se de demnitatea fiecăreia 5.
Pentru valoarea operelor sale, sfântul Toma este studiat de nenumărate ordine
religioase, este predat în cele mai bune universităţi, este apreciat de un număr mare de
pontifi, a fost ales model al academicienilor, a patronat concilii, în sfârşit, a stârnit până
şi admiraţia celor mai aprigi duşmani ai catolicismului. De aceea şi papa Leon al XIII-
lea, în contextul în care mulţi filozofi doresc refacerea eficientă a studiilor filozofice
adresează „venerabililor fraţi” îndemnul: „ca din toate puterile, pentru apărarea şi
onoarea credinţei catolice, pentru binele societăţii, pentru progresul tuturor ştiinţelor, să
revigoraţi şi să răspândiţi cât mai mult posibil minunata învăţătură a sfântului Toma” 6.
Aşa cum spune şi Fides et ratio la nr. 58 datorită enciclicei Aeterni Patris studiile
scolastice, în special tomiste, au luat elan; s-a dat un impuls studiilor teologice, ceea ce
a dus la descoperirea bogăţiei gândirii medievale; s-au constituit noi şcoli tomiste; în
această perioadă sunt puse bazele neotomismului, şi nu în ultimul rând, este demarat
procesul verificării izvoarelor pentru a completa opera sfântului Toma.
b. Magisteriul papei Pius al XI-lea
Următorul pontif care ia o atitudine importantă în apărarea dialogului care trebuie să
existe între credinţă şi raţiune, pe linia marcată de Leon al XIII-lea, este papa Pius al
XI-lea care la data de 23 iunie 1923 a dat enciclica Studiorum Ducem, cu ocazia celui
de-al VI-lea centenar al canonizării sfântului Toma din Aquino, în care vorbeşte despre
rolul de ghid în studiile filozofice şi teologice care-i revine sfântului Toma.
Această enciclică se aseamănă şi cu siguranţă este inspirată din a doua parte a
enciclicei Aeterni Patris, întrucât foloseşte aceleaşi argumente pentru a sublinia
importanţa studierii vieţii şi operei doctorului angelic. Este deosebit de frumos
îndemnul pe care sfântul părinte îl face „tuturor celor flămânzi de adevăr: Mergeţi la
Toma, mergeţi la el pentru a primi din abundenţă mana sfintei învăţături”.
Papa simte nevoia să reafirme puterea şi valoarea intelectului uman, nu numai
pentru a marca jubileul, dar mai ales pentru că învăţătura sfântului „stârpeşte din
rădăcini erorile şi teoriile recente care neagă intelectului capacitatea de a percepe fiinţa,
ci doar impresia subiectivă, erori din care a luat naştere agnosticismul” 7.

5
LEON AL XIII-LEA, Scrisoarea enciclică Aeterni Patris (4 august 1879), 62, în Actes de Leon XIII, I,
Maison de la Nonne Presse, Paris 1937.
6
LEON AL XIII-LEA, Aeterni Patris, 72.
7
PIUS AL XI-LEA, Scrisoarea enciclică Studiorum Ducem (23 iunie 1923).
INTERESUL BISERICII PENTRU FILOZOFIE 7

c. Magisteriul papei Pius al XII-lea


Atitudinea papei Pius al XII-lea în cea ce priveşte relaţia dintre teologie şi filozofie
vine în continuarea discursurilor predecesorului său şi este sintetizată în enciclica
Humani Generis. Această enciclică, se vrea a fi, înainte de toate, o apologie a valorii
raţiunii umane în faţa tentativei agnostice sau pozitiviste, o apologie a principiilor
metafizice fundamentale ce stau la baza filozofiei tradiţionaliste8. Biserica reafirmă
prin acest document puterea raţiunii umane de a arăta cu certitudine dovezi ale
existenţei unui Dumnezeu personal, şi de a demonstra, plecând de la semne,
fundamentele credinţei creştine, de a exprima just legea înscrisă de Creator în inimile
oamenilor9.
Scrisoarea nu semnalează erori posibile sau pericole ce trebuie evitate în viitor în
ceea ce priveşte raportul dintre credinţă şi raţiune, ci pune în gardă împotriva
evoluţionismului – care dorea să explice originea tuturor lucrurilor printr-o continuă
evoluţie; împotriva existenţialismului (ateu) – ce neglija esenţele neschimbătoare ale
lucrurilor, interesându-se doar de existenţa fiecărui lucru, şi în fine, împotriva
istoricismului – care se preocupa doar de evenimentele vieţii umane şi răstoarnă
fundamentele adevărului atât fizic cât şi teologic. Prin atenţionarea acestor pericole
papa nu a intenţionat să închidă căile dezvoltării creştine, ci din contră, vrea să
iniţieze o redresare actuală şi eficace a acesteia bazată pe un intelectualism corect
care să ţină cont atât de tradiţionalism (pentru continuitate) cât şi de modernism
(pentru progres)10.
d. Magisteriul Conciliului Vatican II
Conciliul Vatican II, prin importanţa, bogăţia, oportunitatea şi necesitatea sa, a
constituit, fără îndoială, un punct de referinţă în istoria Bisericii moderne şi
contemporane. Documentele promulgate de părinţii conciliari stau mărturie pentru
preocuparea Bisericii de a fi astăzi în lume, pentru a fi o singură şi unică Biserică
care se îndreaptă spre Dumnezeu, aprofundând şi înţelegând din ce în ce mai mult
din tezaurul care i-a fost încredinţat 11.
Documentele acestui conciliu, în special Constituţia privind Biserica în lumea
contemporană Gaudium et spes şi Decretul privind formarea preoţească Optatam
totius vorbesc despre criza prin care trece astăzi lumea, cu toate problemele sale
datorate ideologiilor din ultimul secol, respectiv despre măsurile care trebuie luate
pentru a forma preoţi adaptaţi situaţiei în care trăim.
8
Cf. J. LEVIE, „L’encyclique Humani Generis” în Nouvelle Revue Theologique, 8 (1950), 791.
9
Cf. P. SIMON, Intervenţiile magisteriale..., 40.
10
Cf. P. SIMON, Intervenţiile magisteriale..., 42.
11
Cf. J. RATZINGER – V. MESSORI, Entretien sur la foi, Fayard, Paris 1985, 37.
INTERESUL BISERICII PENTRU FILOZOFIE 8

La începutul constituţiei Gaudium et spes se face o radiografie a condiţiei pe care


o are omul în lumea contemporană, situaţie care oferă Bisericii atât motive de
speranţă cât şi motive de îngrijorare. Textul magisterial face referire la o serie de
schimbări psihologice, morale şi religioase care îndepărtează din ce în ce mai mult
raţiunea de credinţă, omul de Dumnezeu. De asemenea, omul contemporan este
expus pericolului ateismului, care astăzi atacă atât de violent societatea sub diferite
forme, deoarece legătura omului cu Dumnezeu fie nu mai este percepută fie este
refuzată, ca fiind o exigenţă a progresului ştiinţific şi ca un nou umanism 12. La
aceasta contribuie şi conflictul dintre libertatea pe care omul o doreşte şi
recunoaşterea lui Dumnezeu – adeziune ce ar subjuga şi limita omul 13. Şi totuşi ce
atitudine trebuie să adopte Biserica în faţa acestei filozofii?
Documentul prezintă următoarele trei răspunsuri: încercarea de a găsi cauzele
care l-au îndepărtat pe om de Dumnezeu, expunerea adecvată a doctrinei din partea
Bisericii şi exemplul creştinilor 14. Noutatea atitudinii conciliare constă, fără
îndoială, în abordarea sapienţială a problemelor modernităţii, în abandonarea
atitudinii apologetice şi în conversia acesteia la dialog, mai precis integrarea
raportului dintre credinţă şi raţiune în ambientul culturii moderne. Întâlnirea dintre
mesajul creştin şi raţiune, vrea să demonstreze că ambele, pe cât sunt de distincte,
pe atât sunt de compatibile 15.
Optatam totius se încadrează printre documentele care conţin referiri la interesul
Bisericii pentru filozofie în pregătirea celor care urmează să fie preoţi.
La nr. 15 decretul are grijă să amintească, mai întâi, că seminariştilor trebuie să le
fie predate disciplinele filozofice astfel încât „să fie călăuziţi spre dobândirea unei
cunoaşteri solide şi coerente a omului, a lumii şi a lui Dumnezeu”. Documentul nu
face referire strictă la o filozofie anume, însă are grijă să amintească necesitatea
întemeierii studiilor pe „patrimoniul filozofic pururi valabil, ţinând seama şi de
cercetările filozofice mai recente, în primul rând acelea care exercită o mai mare
influenţă în ţara respectivă, precum şi de progresul ştiinţelor moderne”. Din studiul
Istoriei filozofie ce urmăreşte înţelegerea principiilor fundamentale care stau la baza
celor mai importante sisteme, seminariştii trebuie „să reţină acele elemente care se
dovedesc adevărate şi să poată detecta şi combate rădăcinile erorilor”. Nu trebuie
pierdută din vedere relaţia care trebuie să se nască între filozofie şi teologie, mai
ales ajutorul pe care cele două ştiinţe şi-l pot acorda reciproc pentru a-l înălţa pe
seminarist la o „cunoaştere riguroasă a adevărului”.
12
Cf. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituţia pastorală despre Biserica în lumea
contemporană Gaudium et spes, 19.
13
Cf. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Gaudium et spes, 20.
14
Cf. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Gaudium et spes, 21.
15
Cf. P. SIMON, Intervenţiile magisteriale..., 47-48.
INTERESUL BISERICII PENTRU FILOZOFIE 9

Ca o completare la directivele date de acest document în ceea ce priveşte


formarea viitorilor preoţi mai amintesc alte două documente ulterioare ale
Congregaţiei pentru educaţia creştină: Ratio fundamentalis institutionis sacerdotalis
(1970) şi Sacra theologia (1972). Adaug doar că principalul scop al primului
document amintit mai sus constă în sprijinirea favorabilă a procesului de reînnoire a
seminariilor într-o perioadă istorică în care din diferite părţi ale lumii veneau
periculoase deformări ale doctrinei catolice şi în anumite cazuri chiar şi experimente
hazardate care se abăteau de la normele conciliare 16.
e. Magisteriul papei Paul al VI-lea
Înainte de a prezenta intervenţiile magisteriale ale sfântului părinte Ioan Paul al
II-lea aş vrea să amintesc Scrisoarea apostolică Lumen Ecclesiae din 1974 adresată
de papa Paul al VI-lea Ordinului Fraţilor Predicatori dar şi tuturor învăţătorilor şi
elevilor şcolilor ecleziastice, cu ocazia celebrării celui de-al VII-lea centenar al
morţii sfântului Toma din Aquino.
Acest document se înscrie în seria intervenţiilor magisteriale ale predecesorilor
săi Leon al XIII-lea şi Pius al XI-lea, care-l propun pe sfântul Toma drept „Doctor
comun” al şcolilor catolice. Papa Paul al VI-lea apreciază filozofia tomistă pentru
meritele sale, enumerate în numerele 15-20, ca fiind „lumină pentru Biserică” la
sfârşitul secolului al XX-lea, în special în anii dificili de după Conciliul Vatican II
când în majoritatea cazurilor credincioşii nu au ştiut să valorifice deschiderea şi
posibilităţile oferite de acest conciliu. Pe de altă parte, scrisoarea se vrea a fi o
recomandare a doctorului angelic contemporanilor ca „maestru în arta gândirii
drepte, ghid în rezolvarea problemelor filozofice şi teologice, şi iniţiator în
cunoaşterea ştiinţifică” 17. Iar la nr. 28 papa spune că sfântul Toma
se prezintă timpului nostru ca un maestru al unui mod eficient de gândire în cercetarea
originii a ceea ce este esenţial, în primirea adevărului cu suflet umil şi bine dispus,
in diferent din ce p arte ar ven i, oferind astfel un exemplu sp ecial cum ar trebui să se
relaţioneze între ele comorile şi cerinţele supreme ale minţii umane cu realităţile
profunde conţinute în cuvântul lui Dumnezeu 18.
De aceea, în viziunea papei Paul al VI-lea, oamenii ar putea să găsească
rezolvare măcar la unele din problemele cu, care se confruntă apelând cu încredere
la tezaurul teologic şi filozofic al sfântului Toma.

16
Cf. G. PRATICO, La formatione dei cherici dal Concilio Vaticano II alla Ratio fundamentalis
institutionis sacerdotalis, P.U.L., Roma 2008, 135.
17
PAUL AL VI-LEA, Scrisoarea apostolică Lumen Ecclesiae (20 noiembrie 1974), 2.
18
PAUL AL VI-LEA, Lumen Ecclesiae, 28.
INTERESUL BISERICII PENTRU FILOZOFIE 10

f. Magisteriul papei Ioan Paul al II-lea


Înainte de a prezenta intervenţiile magisteriale ale sfântului părinte Ioan Paul al II-
lea aş vrea să amintesc Constituţia apostolică Lumen Ecclesiae din 1974 a papei Paul al
VI-lea care se înscrie în seria documentelor ce propun filozofia sfântului Toma pentru
studierea în universităţile ecleziale.
Pentru a analiza aportul papei Ioan Paul al II-lea la consolidarea dialogului dintre
filozofie şi teologie, voi prezenta învăţătura a patru documente: Constituţia apostolică
Sapientia Christiana (1979), Scrisoarea enciclică Redemptor hominis (1979), Exortaţia
apostolică Pastores dabo vobis (1992), Scrisoarea enciclică Veritatis Splendor (1993)
şi Enciclica Fides et ratio (1998). Toate aceste scrieri dar şi altele din vasta sa activitate
sunt străbătute de încrederea acordată omului şi raţiunii sale cu ajutorul căreia se poate
înălţa la Dumnezeu.
Constituţia apostolică despre studiile universităţilor şi facultăţilor ecleziastice,
subliniază pe de o parte rolul învăţăturii creştine de a unifica activităţile omeneşti şi
valorile religioase pentru o dezvoltare integrală a omului şi o înălţare spre Dumnezeu,
iar pe de altă parte prezintă directive pentru o bună desfăşurare a activităţii educative în
învăţământul ecleziastic.
În această constituţie sfântul părinte face referiri, pe baza documentelor Conciliului
Vatican II, la organizarea cursurilor de filozofie. Filozofia îşi propune „să formeze
studenţii în aşa fel încât să-i facă apţi pentru învăţământ şi pentru a alte funcţii (...) şi să
promoveze cultura creştină, să stabilească un dialog folositor cu ceilalţi oameni ai
timpului” 19. Predarea cursurilor să se facă în fidelitate cu prevederile documentelor
Conciliului Vatican II şi trebuie să cuprindă un prim ciclu instituţional, unul de iniţiere
a specializării şi un al treilea care să promoveze maturitatea filozofică 20. În titlul III
care vorbeşte despre Facultatea de filozofie sunt precizate disciplinele obligatorii sau
recomandate pentru fiecare etapă.
Învăţătura cu privire la om a Conciliului Vatican II a fost reluată în parte de sfântul
părinte în prima sa enciclică Redemptor hominis. În nr. 8 al scrisorii papa scoate în
evidenţă demnitatea la care a fost ridicat fiecare om prin meritele lui Isus Cristos, în
special prin întruparea sa. Între toate creaturile, omul a fost îmbogăţit de Dumnezeu cu
chipul şi asemănarea sa. De aceea natura umană nu perverteşte comoara pe care fiecare
om o poartă în inima şi mintea sa. Cristos „a lucrat cu mâini omeneşti, a gândit cu
minte omenească, a voit cu voinţă omenească, a iubit cu inimă omenească” fără ca
natura sa dumnezeiască să fie nimicită. Astfel, Cristos, noul Adam prin misterul
Întrupării „îl dezvăluie omului pe om, şi îi descoperă măreţia chemării proprii”.

19
IOAN PAUL AL II-LEA, Constituţia apostolică Sapientia christiana (15 aprilie 1979),72/2.
20
Cf IOAN PAUL AL II-LEA, Sapientia christiana, 81.
INTERESUL BISERICII PENTRU FILOZOFIE 11

Pastores dabo vobis este un document în care papa Ioan Paul al II-lea îşi
manifestă deosebita grijă faţă de poporul ce i-a fost încredinţat tocmai prin interesul
pe care îl acordă formării preoţilor. Şi din acest text reiese încrederea pe care sfântul
părinte şi-o pune în colaborarea dintre teologie şi celelalte ştiinţe umane, ca astfel
candidaţii la sfânta preoţie să fie vrednici viitori slujitori ai altarelor. Atunci când
vorbeşte despre „Dimensiunile formarii sacerdotale” şi în special despre formarea
intelectuală, papa face următoarele precizări.
Un moment esenţial în formarea intelectuală este studierea filozofiei, care conduce spre o
înţelegere şi interpretare mai profundă a persoanei, a libertăţii sale, a relaţiilor sale cu
lumea şi cu Dumnezeu. Ea se dovedeşte a fi de mare urgenţă, nu numai datorită legăturii
care există între argumentele filozofice şi misterele mântuirii (...), dar şi datorită unei
situaţii culturale (...), care exaltă subiectivismul drept criteriu şi măsură a adevărului 21.
Şi continuă sfântul părinte: „filozofia îl ajută pe candidat să recunoască, că adevărul
însuşi nu este creat şi măsurat de om ci îi este dăruit de Adevărul suprem, de
Dumnezeu” 22.
Următorul document important pe care sfântul părinte l-a dat pentru a reafirma şi
consolida dialogul care trebuie să existe între filozofie şi, de data aceasta, teologia
morală, este enciclica Veritatis Splendor din 6 august 1993.
Enciclica vine într-o situaţie în care oamenii chemaţi să se asfinţească prin
„ascultarea de adevăr” dar îndepărtaţi de la această cale de „tatăl minciunii” prin
împingerea în relativism şi scepticism sfârşesc în căutarea unei libertăţi iluzorii în
afara libertăţii înseşi. Însă trebuie să avem mereu speranţă că păcatul nu poate
suprima total în om lumina lui Dumnezeu 23. La întrebările „Ce trebuie să fac? Cum
să deosebesc binele de rău?” răspunsurile le putem găsi, spune sfântul părinte: „în
lumina lui Dumnezeu care străluceşte pe chipul lui Isus Cristos”, la „păstorii
Bisericii” şi „pe drumul unei vieţi morale”. Ţinând cont de importanţa ca toţi
oamenii să poată găsi răspuns la aceste întrebări, în contextul în care lumea de
astăzi, pe de o parte pune în discuţie validitatea patrimoniului8 moral şi autoritatea
Bisericii în această materie, iar pe de alta, se ghidează după curente de gândire ce
despart libertatea umană de relaţia ei necesară şi constitutivă cu adevărul, este
necesar ca Biserica să propună „o reflecţie asupra ansamblului învăţăturii sale
morale, cu scopul de a reaminti câteva adevăruri fundamentale ale doctrinei catolice
care riscă să fie deformate” 24.

21
IOAN PAUL AL II-LEA, Exortaţia apostolică Pastores dabo vobis (25 martie 1992), 52.
22
Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Pastores dabo vobis, 52.
23
Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Veritatis Splendor (6 august 1993), 1.
24
Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Veritatis Splendor, 2.
INTERESUL BISERICII PENTRU FILOZOFIE 12

După cum putem observa cu uşurinţă enciclica se adresează omenirii aflate în


criza de a mai discerne adevărul.
O dată pierdută ideea unui adevăr universal ca Bine ce poate fi cunoscut prin raţiunea
umană, se schimbă inevitabil şi concepţia despre conştiinţă: conştiinţa nu mai este privită în
realitatea ei originară, ci apare tendinţa de a-i atribui conştiinţei individuale privilegiul de a
determina criteriile binelui şi răului 25.
Din dorinţa de a deschide dialogul şi cu oamenii care nu respectă legile şi preceptele
morale pe care creştinii le găsesc şi trăiesc din Sfânta Scriptură, papa, cu ajutorul eticii
filozofice, încearcă să arate că omul este capabil de experienţa morală care arată, pe
baza unei conştiinţe naturale Binele şi Adevărul.
Papa Ioan Paul al II-lea face aceste precizări în contextul în care Biserica traversează
o perioadă de sfidare şi indiferenţă la mesajul religios datorată neîncrederii în raţiune.
2.3. De ce este interesată Biserica de filozofie?
Credinciosul, la fel ca necredinciosul, are dreptul şi datoria de a-şi pune
probleme adânci şi de a le aborda cu toată rigoarea pe care cercetarea critică le
comportă pentru a afla care este calea cea mai bună pentru un exerciţiu corect al
raţionalităţii. Această muncă autentic filozofică este indispensabilă teologiei şi
poate găsi numeroşi stimuli dacă este desfăşurată în interacţiune cu cercetarea
teologică, care rămâne un domeniu de referinţă. Tocmai această funcţie este cea pe
care enciclica Fides et ratio o are în vedere atunci când repropune rolul central al
filozofiei. Se explică astfel atât insistenţa pentru reluarea şi dezvoltarea a studiilor
filozofice în centrele academice ecleziastice, cât şi decizia de a nu privilegia una
din şcolile filozofice tradiţionale 26.
Putem găsi unele răspunsuri şi în discursul Credinţă, raţiune şi universitate pe
care papa Benedict al XVI-lea l-a rostit în septembrie 2006 la deschiderea anului
academic la universitatea din Regensburg. Este important acest discurs deoarece,
într-o oarecare măsură, prezintă direcţiile spre care se va îndrepta activitatea papei
ca păstor al Bisericii, dar şi viziunea pe care o are asupra raportului dintre credinţă
şi raţiune.
Discursul papei pleacă de la dialogul pe care doctul împărat bizantin Emanuel
al II-lea Paleologul l-a avut cu un persan cult asupra creştinismului şi iudaismului
şi asupra adevărului amândurora. Mai exact, discursul pleacă de la realitatea
răspândirii credinţei prin violenţă în lumea musulmană. Opinia împăratului creştin

25
IOAN PAUL AL II-LEA, Veritatis Splendor, 32.
26
Cf. S. MURATORE, „Fides et ratio. O integrare posibilă” Vatra, Viaţa creştină, Cluj-Napoca 2002,
66-67.
INTERESUL BISERICII PENTRU FILOZOFIE 13

la această situaţie este magistral: „a nu acţiona potrivit raţiunii este contrar naturii
lui Dumnezeu”. Din aceste două perspective reies cele două viziuni pe care le au
musulmanii şi creştinii despre Dumnezeu, un Dumnezeu transcendent , total diferit
de categoriile noastre, respectiv un Dumnezeu personal care se revelează omului
prin intermediul capacităţilor sale naturale, în special prin raţionalitate. Mai
important este faptul că modul împăratului de a vedea lucrurile se bazează pe
învăţătura creştină, un creştinism construit prin sinteza „între ceea ce este grec, în
sensul cel mai bun şi ceea ce este credinţa în Dumnezeu pe baza Bibliei”. De
subliniat este faptul că această întâlnire nu a fost rodul hazardului. Viziunea
sfântului Paul, în timpul căreia a auzit rugămintea: „Treci în Macedonia, ajută-ne”
(cf. Fap 16,9) poate fi interpretată ca o „condensare” a necesităţii intrinsece a unei
apropieri între credinţa biblică şi interogarea greacă. În continuarea discursului
aminteşte evenimentele din istoria poporului evreu în care mâna lui Dumnezeu a
acţionat providenţial pentru apropierea celor două culturi. Este amintită definiţia
lui Dumnezeu din Ex 13,13 („Eu sunt cel ce sunt”), maturitatea dobândită de
poporul ales în timpul exilului („Eu sunt”), contactele avute în timpul epocii
eleniste care au culminat cu traducerea Vechiului Testament în greacă
(Septuaginta).
Din cele spuse până acum este clar că mesajul pe care sfântul părinte a vrut să-l
transmită este acela că întâlnirea dintre mesajul revelat şi cultura greacă se înscrie
în planul lui Dumnezeu. Mai departe papa ia atitudine faţă de cei care astăzi
doresc dezelenizarea creştinismului. Acest proiect a fost început încă din secolul
al XVI-lea, odată cui Reforma Protestantă. Deoarece se considera că tezaurul
credinţei nu mai reprezintă cuvântul viu ci este un element inserat în structura unui
sistem filozofic. „Sola Scriptura” căuta forma primordială a credinţei iar
eliminarea Metafizicii constituie o etapă foarte importantă în acest proiect. O a
doua etapă în programul de dezelenizare a fost „teologia liberală” din secolul al
XIX-lea. În scopul realizării acestui obiectiv trebuia să aibă loc întoarcerea la
omul simplu Isus Cristos, părăsirea cultului în favoarea moralei, eliminarea
divinităţii lui Isus Cristos şi a sfintei Treimi. Prin aceasta se dorea readucerea
creştinismului în armonie cu raţiunea umană. Al treilea cal care doreşte
dezelenizarea se răspândeşte în prezent, şi pretinde dreptul fiecărei culturi de a
accede la mesajul iniţial al lui Isus Cristos.
În concluzie sfântul părinte spune că prin acest discurs nu doreşte să critice
raţiunea modernă şi să îndemne la o întoarce în timp ci este vorba de o „ lărgire a
conceptului nostru de raţiune şi a uzului acesteia”. Vom reuşi să depăşim toate
ameninţările la care este supus omul „numai dacă credinţa şi raţiunea se vor găsi
din nou împreună într-un mod nou”. Iar aceasta „este marea îndatorire a
universităţilor”.
INTERESUL BISERICII PENTRU FILOZOFIE 14

În legătură cu ce a spus sfântul părinte în acest discurs, un alt motiv pentru care
Biserica este legată de filozofie reiese din analiza conceptelor teologice. Termenul
grec teologie (discurs raţional despre Dumnezeu) era folosit încă din timpul
filozofilor clasici greci. Ei foloseau acest cuvânt pentru a indica studiul Ideii,
Substanţei separate sau a Logosului. În filozofia lui Aristotel, teologia desemna
partea cea mai nobilă şi apogeul discursului metafizic. Termenul a fost apoi
preluat de creştinii care i-au dat o semnificaţie nouă, aceea de reflexie pe care
credinciosul o realiza pentru a exprima adevărata doctrină despre Dumnezeu. Ştim
că nu toţi oamenii au o credinţă dovedită ştiinţific, asumată în urma unei reflexii
raţionale, ci majoritatea oamenilor au o credinţă simplă, bazată mai puţin pe
teologie. Însă pentru a putea avea o credinţă autentică este nevoie de reflexie şi
studiu iar aici intervine filozofia care îşi aduce aportul, prin metodele şi principiile
pe care le presupune 27.
În al treilea rând Biserica este interesată de filozofie şi pentru că aceasta are un
rol propedeutic indispensabil în contextul actual în care se simte tendinţa spre o
diminuare a studiului filozofiei şi o descreştere a atenţiei acordate capacităţii
logico-critice şi argumentative în favoarea sporirii abilităţii tehnice şi aplicative.
Filozofia nu trebuie văzută ca îndoctrinare deoarece ea este capacitatea de a vedea
problemele, de a determina punctele esenţiale ale unei lucrări, de a căuta soluţii.
Acela care studiază teologia cu aceste predispoziţii filozofice, iluminat de credinţă
şi ajutat de harul lui Dumnezeu va şti să pună înainte de orice lucru iubirea pentru
Adevărul revelat, pentru Isus Cristos, Dumnezeu şi om adevărat 28.

27
Cf. B. MONDIN, Quale filozofia per una riflessione teologica?, 537-541.
28
Cf. M. PANGALLO, „Lanecesita della studio della filozofia nella formazione teologica” în
Seminarium, 3/2000, Libreria Editrice Vaticana, roma 2000, 595-596.
3. Raportul dintre filozofie şi teologie în zilele noastre
Raportul dintre cele două ştiinţe despre care am vorbit în această lucrare stă
astăzi sub semnul enciclicei Fides et ratio. Există mai multe perspective din care
poate fi interpretată această scrisoare. În continuare voi încerca să găsesc cauzele
care au motivat apariţia documentului. Despre acest lucru se vorbeşte în numerele
61 şi 62 ale enciclicei.
Unul din aceste motive este decăderea studiilor filozofice din şcolile catolice şi
dezinteresul teologilor pentru această disciplină: „Cu uimire şi neplăcere trebuie
să constat că nu puţini teologi împărtăşesc acest dezinteres pentru studiul
filozofiei” spune papa la nr. 61. Toată această situaţie a fost cauzată de mai multe
motive: neîncrederea în raţiune: ceea ce a determinat după părăsirea metafizicii
îndreptarea studiilor spre probleme superficiale; neînţelegerile dintre ştiinţele
umane şi filozofie, deoarece Optatam totius şi Gaudium et spes prezentau valoarea
pozitivă a acestor ştiinţe în pregătirea teologică multe şcoli au înlocuit studiile
filozofice cu studiilor noilor ştiinţe; şi nu în ultimul rând interesul pentru
înculturarea credinţei care în zonele de misiune a determinat înlocuirea filozofiei
în favoarea studierii valorilor şi înţelepciunii populare.
Un al doilea motiv care vizează fragmentul analizat, este afirmarea cu putere a
caracterului fundamental al studiilor filozofice din programa pregătirii viitorilor
preoţi. Urmând tradiţia stabilită de Conciliul Lateran V prin documentul
Apostolici regimini sollicitudo papa prezintă raţiunile pentru care studiile de
teologie trebuie să fie precedate de o perioadă dedicată studiilor filozofice,
stabilite de conciliile sau documentele pe care le-am prezentat mai sus. În primul
rând pentru că există „o armonie constructivă între filozofie şi teologie” iar în al
doilea rând pentru că în mod indirect teologia a dus la o dezvoltare a filozofiei
moderne.
Printr-o analiză istorico-tematică a chestiunii, papa Ioan Paul al II-lea a arătat
că sinteza armonioasă dintre credinţă şi raţiune a fost benefică pentru ambele părţi
iar despărţirea lor a avut consecinţe nefaste: fideismul care sărăceşte credinţa
lipsind-o de aprofundarea raţională, şi nihilismul care este mărturia evidentă a
faptului că raţiunea nu poate fi auto suficientă. Criza culturală din zilele noastre
are la bază o modificare negativă a scării valorice prin înlocuirea valorilor
autentice cu altele false. Teologia poate avea în acest context un rol hotărâtor de
revigorare a filozofiei prin aprofundarea adevărurilor credinţei a căror valabilitate
este universală 29.

29
Cf. C. BARTA, „Teologie şi cultură în lumina enciclicei Fides et ratio”, în Vatra, Viaţa creştină,
Cluj-Napoca 2002, 256.
Concluzie personală
În încheierea acestei lucrări aş vrea să enumăr, pe scurt, cele mai importante
idei pe care le-am desprins din studiul acestei teme.
Deoarece fragmentul pe care l-am aprofundat vorbeşte despre interesul Bisericii
pentru filozofie, prima idee care îmi vine în minte este atenţia pe care papa Ioan
Paul al II-lea o acordă omului. Omului integru, înzestrat cu libertate şi demnitate
ce recunoaşte în el asemănarea cu chipul lui Dumnezeu. De asemenea, un om
înzestrat cu raţiune tare, dar conştient de limitele sale pentru a accepta ceea ce îl
depăşeşte prin credinţa revelată.
O altă concluzie pe care am desprins-o după ce am studiat documentele
Magisteriului referitoare la dialogul dintre teologie şi filozofie este că între acestea
există asemănări, dar mai ales continuitate. Ceea ce înseamnă că Biserica a fost
mereu interesată de filozofie, dar bineînţeles această relaţie a fost determinată de
evoluţia în timp a celor două ştiinţe. De aceea fiecare intervenţie magisterială
trebuie citită şi interpretată în contextul cultural în care a fost dată pentru a nu
cădea în critică nefondată.
Nu în ultimul rând, vreau să-mi exprim convingerea că numai prin dialog,
respect şi colaborare între credinţă şi raţiune, între teologie şi ştiinţele umane,
omul contemporan rătăcit în infinitatea de posibilităţi pe care le oferă ştiinţele
moderne va putea găsi încrederea de a căuta Adevărul. Cred că actualul pontif are
dreptate atunci când spune că este misiunea universităţilor de a construi acest
dialog şi de a-i sensibiliza pe studenţi să vadă avantajele spirituale ce decurg din
aceasta, deoarece în rândul celor mai mulţi dintre oameni a dispărut interesul
pentru problemele spirituale şi intelectuale, ei fiind îndreptaţi numai spre ceea ce
aduce fericirea cu minimul de efort consumat. Aşadar, pentru a păstra aprinsă
flacăra trebuie ca măcar episcopii, preoţii, profesorii şi studenţii să nu abandoneze
lupta.
BIBLIOGRAFIE

CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituţia pastorală despre Biserica în lumea


contemporană Gaudium et spes.
CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Declaraţia Gravissimum educationis.
CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Decretul privind formarea preoţească Optatam
totius.
IOAN PAUL AL II-LEA, Constituţia apostolică Sapientia christiana (15 aprilie 1979).
IOAN PAUL AL II-LEA, Exortaţia apostolică Pastores dabo vobis (25 martie 1992).
IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Fides et ratio (14 septembrie 1998).
IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Veritatis Splendor (6 august 1993).
LEON AL XIII-LEA, Scrisoarea enciclică Aeterni Patris (4 august 1879).
PAUL AL VI-LEA, Scrisoarea apostolică Lumen Ecclesiae (20 noiembrie 1974).
PIUS AL XI-LEA, Scrisoarea enciclică Studiorum Ducem (23 iunie 1923).
BARTA C., „Teologie şi cultură în lumina enciclicei Fides et ratio, în Vatra, Viaţa creştină,
Cluj-Napoca 2002.
COMPOSTA D., „L’enciclica Aeterni Patris di Leone XIII e il suo significato storico” în
Studi tomistici, 11/1981.
LEVIE J., „L’encyclique Humani Generis” în Nouvelle Revue Theologique, 8 (1950).
MONDIN B., Quale filozofia per una riflessione teologica? În Seminarium, 3/2000,
„L’importanta della filosofia nella preparatione teologica”, Libreria Editrice
Vaticana, Roma 2000.
MURATORE S., „Fides et ratio. O integrare posibilă” Vatra, Viaţa creştină, Cluj-Napoca
2002.
NEMOIANU V., „Fides et ratio”, în Vatra Fides et ratio în dezbatere, Viaţa creştină, Cluj-
Napoca 2002.
PANGALLO M., „Lanecesita della studio della filozofia nella formazione teologica” în
Seminarium, 3/2000, Libreria Editrice Vaticana, roma 2000.
PRATICO G., La formaţione dei cherici dal Concilio Vaticano II alla Ratio fundamentalis
institutionis sacerdotalis, P.U.L., Roma 2008.
RATZINGER J. – V. MESSORI, Entretien sur la foi, Fayard, Paris 1985.
SIMON P., Intervenţiile magisteriale cu privire la raportul dintre credinţă şi raţiune,
lucrare de licenţă, Iaşi 2004.