CAPITOLUL 2

POLUAREA AERULUI

Aerul normal are următoarea compoziţie aproximativă (în volume): 78% azot, 21% oxigen şi 1%
alte gaze.
În compoziţia aerului perfect uscat, componentele şi concentraţiile acestora sunt următoarele:

Component % volume Component % volume

N2 78,0880 H2 5.10-5
O2 20,9490 Xe 8.10-6
Ar 0,9300 O3 1.10-6
CO2 0,0300 Rd 6.10-8
Ne 0,0018 CH4 22.10-6
He 0,0005 N2O 5.10-6
Kr 0,0001 NO2 2.10-6
NH3 16.10-6

Aerul este un element indispensabil vieţii, omul având nevoie de 14-15 m3 aer/24 ore.

Prin respiraţie, componentele principale ale aerului îşi modifică concentraţia astfel:

Component Concentraţia în aer, %

Inspirat Expirat
Azot 78-79% 78-79%
Oxigen 20-21% 16-17%
Dioxid de carbon 0,03-0,04% 3-4%

Aerul real conţine azot, oxigen, dioxid de carbon, ozon, alte gaze, vapori de apă, pulberi,
bacterii etc.
Aerul reprezintă componenta de bază a atmosferei, înveliş gazos ce înconjoară Pământul
până la altitudinea medie de 3.000 km.
În funcţie de variaţia temperaturii cu altitudinea (fig.1), atmosfera cuprinde: troposfera: 0-11
km; stratosfera: 11-45 km; mezosfera: 45-80 km; termosfera: 80-400 km; exosfera: 400-3000 km.
În funcţie de variaţia compoziţiei aerului cu altitudinea, atmosfera are două straturi:
 homosfera (compoziţie relativ constantă până la 100 km);
 heterosfera (compoziţia variază puternic cu altitudinea la peste 100 km);
În funcţie de încărcarea electrică a componentelor aerului, atmosfera cuprinde:
- ionosfera: 80-300 km - particule încărcate electric sau ioni, formate datorită acţiunii
radiaţiei solare asupra moleculelor şi atomilor din aer; prezintă o conductibilitate termică
deosebită;
- magnetosfera: peste 500 km; particulele încărcate electric se deplasează după liniile
câmpului magnetic terestru.

1
 Radiatie UV, λ <1000 ⊕

< 3000 ⊕

> 3000 ⊕
Radiatie UV, 2000 < λ
ALTITUDINE, km

Radiatie vizibila si IR, λ

termosferă

Var. temp. cu
altitudinea

mesopauză
mesosferă
stratopauză
stratosferă
tropopauză
troposferă
500 1000 TEMPERATURA, K

Fig.1. Evoluţia temperaturii atmosferei Pământului în funcţie de

altitudine şi nivelul de pătrundere a radiaţiei solare.

2.1 Poluanţii aerului

Poluantii aerului pot fi substanţe solide, lichide sau gazoase, naturale sau artificiale care pot fi
aeropurtate.
Clasificarea poluanţilor aerului se poate face după următoarele criterii:
1. starea de agregare;
2. provenienţă;
3. acţiunea specifică asupra organismului.

1. După starea de agregare (tabelul 1.1) – există poluanţi solizi, lichizi şi gazoşi, iar în
amestec cu aerul devin suspensii, aerosoli, nori.

Tabelul 1.1. Starea de agregare a poluanţilor aerului.

Stare de agregare Diametru mediu,

Poluant + aer
poluanţi µ m

2
 > 10 praf = suspensii
Solizi 0,1-10 nor = aerosoli
< 0,1 fum = aerosoli
Lichizi - nor = aerosoli
Gazoşi - Nor

Poluanţii solizi (praf, pulberi) provin din eroziunea rocilor naturale, industrie, şi mai rar din alte
activităţi umane. După natură pot fi:
- anorganici - oxizi metalici (de Zn, Pb, Mn, Fe, Cu), minerale (SiO2, azbest, silicaţi), ciment,
sodă, coloranţi anorganici, sticlă etc.;
- organici - de origine animală (lână, păr, fulgi, puf), vegetală (bumbac, faină, in), sintetică
(pesticide, coloranţi organici) etc.

Suspensiile (particule cu diametrul peste 10 µ m = praf), se caracterizează prin:

- stabilitate mică: difuzie redusă în aer; se depun destul de repede (se mai numesc şi pulberi
sedimentabile);
- nu pătrund în alveolele pulmonare: nu sunt periculoase pentru om;
- diminuează luminozitatea: influenţează negativ fotosinteza plantelor; obturează ostiolele
(împiedică schimbul de gaze cu atmosfera);
- modifică pH-ul solului (de ex. pulberea de ciment).

Pulberile 0,1-10 µ m – au stabilitate mai mare; se depun în timp mai îndelungat, la distanţe
mari: 2-10 km (cenuşă, negru de fum). Având putere de difuzie mare, ajung în alveolele pulmonare,
fiind toxice pentru organisme. Cele mai periculoase sunt cele cu dimensiunile cuprinse în intervalul
0,2-2 µ m (se separă foarte greu din aer).
Pulberile < 0,1 µ m - se depun foarte greu şi difuzează foarte uşor în aer. Depunerea se face
ca urmare a ciocnirii şi aglomerării lor.

Alte proprietăţi fizice importante ale particulelor:

- suprafaţă specifică mare (1 cm3 cuarţ, măcinat la diametrul de 1µ m, are suprafaţa
specifică de 6 m2);
- pot exploda (Zn, S, faină, dextrină), sau autoaprinde (cărbune, Al);
- adsorb gaze toxice sau vapori;
- absorb radiaţii calorice şi iradiază după încetarea încălzirii;
- formează ceaţă (sunt centri de condensare);
- particulele ascuţite traumatizează căile respiratorii; cele moi se depun ca o pastă - traheite
şi bronşite;
- se încarcă electrostatic, prin frecare, sau prin adsorbţie de ioni (pulberile metalice se
încarcă pozitiv, cele nemetalice negativ - creşte stabilitatea lor).

Substanţele lichide - majoritatea provin din industrie (gudroane de cocserie, solvenţi lacuri-
vopsele, furfurol, insecticide lichide etc). Principalele caracteristici sunt:
- volatilitatea; în contact cu aerul pot forma aerosoli;
- vaporii se răspândesc pe distanţe de sute de metri;
- afectează aparatul respirator, derma, ochii;
- se depun pe plante, dereglând respiraţia acestora;
- afectează construcţiile etc.

Aerosolii - amestec aer cu particule solide < 10 µ m, sau/şi substanţe lichide. Se

3
caracterizează prin:
- stabilitate mare;
- putere mare de difuzie;
- condensarea este favorizată de scăderea temperaturii (particulele se transformă în
cristale), umiditate (solubilizează particulele, sau le umezeşte, mărindu-le masa);
- radiaţiile UV provoacă transformări chimice.

Poluanţii gazoşi
- difuzează uşor în aer (sunt purtaţi la mari distanţe de locul unde au fost eliminaţi în
atmosferă);
- oxizi de sulf, oxizi de azot, amoniac, hidrogen sulfurat, fluor, clor, vapori de acizi
(fluorhidric, clorhidric etc).

2. După provenienţă, poluanţii aerului sunt:

a. primari - provin direct din surse de poluare identificate sau identificabile;
b. secundari - sunt produşi în mediu, datorită interacţiunii poluanţilor primari sau
reacţiilor chimice cu constituenţii aerului.

3. După acţiunea specifică asupra organismului, poluanţii sunt:

• iritanţi - cei mai răspândiţi: oxizi de sulf, oxizi de azot, amoniac, hidrogen sulfurat, fluor, clor,
vapori de acizi (fluorhidric, clorhidric), pulberi cu solubilitate scăzută;
• asfixianţi (împiedică oxigenarea ţesuturilor organice) - oxidul de carbon (formează cu
hemoglobina un compus stabil, carboxihemoglobina), hidrogenul sulfurat (produce pierderea
mirosului → paralizia centrilor respiratorii → decesul), vapori de acid cianhidric;
• toxici sistemici (peste anumite concentraţii provoacă leziuni ale organelor interne, sau
sistemelor):
- plumbul: acumulare în ţesutul osos, afectează sistemul nervos, biosinteza hemoglobinei.
Intoxicaţia apare pentru concentraţii de 0,1-0,2 mg Pb/dm3;
- cadmiul: la concentraţii peste 5 µ g/dm3 apă induce tulburări renale, fracturi osoase (datorită
eliminării calciului). În 1970, în Japonia apărut maladia Itai-Itai ca urmare a intoxicaţiei cu
Cd;
- mercurul: pentru concentraţii mai mari de 10 µ g/dm3 apă se acumulează în rinichi, creier,
globule roşii, păr. Determină leziuni la nivelul sistemului osos, ochilor, aparatului renal şi
digestiv;
- fluorul: se acumulează în ţesutul osos, provocând leziuni osoase şi tulburări metabolice.
Duritatea dinţilor scade pentru concentraţii peste 1,5 mg F/dm3 apă consumată. La
concentraţii mai mari de 5 mg F/dm3 apă, se produc anchiloze articulare, luxaţii, fracturi,
curbarea oaselor lungi etc.;
- arsenul: când concentraţie depăşeşte 0,5 g/dm3 apă, acesta induce afecţiuni ale pielii,
cancer cutanat, tulburări digestive;
- cianurile: la concentraţii peste 0,01 mg/dm3 apă, are loc blocarea oxidării la nivel celular
(asfixia internă), tulburări nervoase, deces;
- pesticidele - afectează ficatul, sistemul nervos, glandele endocrine sexuale, enzimele etc.
Au acţiune cancerigenă şi chiar cocancerigene asupra descendenţilor.
• fibrozanţi (produc modificări fibroase la nivelul aparatului respirator) - suspensii de ciment,
pulberi cu bioxid de siliciu, oxizi de fier, compuşi de Ca, Ba, Be; sunt specifice mediului
industrial;
• alergenici (acţionează asupra căilor respiratorii, producând alergii):

4
 - origine naturală (origine minerală: cuarţ; origine vegetală: polen, în, cânepă, tutun,
cafea, cacao, ricin, soia; origine animală: insecte, fungi, puf, pene);
- origine industrială (produse chimice, farmaceutice, insecticide);
• cancerigeni:
- organici - hidrocarburi policiclice aromate (benzopiren, benzoantracen, benzfluoranten
etc.), pulbere de lemn; substanţe organice clorurate (pesticide), epoxizi, nitrozamine,
naftilamina de la fabricile de coloranţi;
- anorganici: crom → cancer nazal; arseniu → cancer hepatic; cadmiu → cancer prostată;
nichel → cancer căi respiratorii), substanţe radioactive → cancer tiroidian; azbest → cancer
pulmonar;
• mutageni şi teratogeni (mutageni = produc anomalii genetice ereditare; teratogeni =
produc malformaţii ale fetusului): compuşi organocloruraţi, fosforici, mercurici, fluoruri, oxizi de
azot, pulberi de lemn, particule de emisii Diesel, azbest, benzen etc.

2.2. Surse de poluare ale aerului

Sursele de poluare ale aerului: surse naturale şi surse artificiale.

a. Sursele naturale sunt:

 Solul – datorită factorilor fizici (temperatură), mecanici (ploi, curenţi de aer, impact meteoriţi,
cutremure), biologici, solul răspândeşte în aer agenţi poluanţi:
- particule solide (anorganice, organice);
- gaze: CO2, H2S, NH3;
- substanţe odorante complexe.
 Plantele şi animalele poluează mediul cu polen, spori de mucegaiuri/ levuri, păr, pene, fulgi.
 Erupţiile vulcanice emit gaze (CO, CO2, H2, H2S, NH3), vapori de apă, materiale solide de diferite
dimensiuni, care pot ajunge până în stratosferă (30-50 km).
 Praful cosmic - dezintegrarea meteoriţilor în atmosferă (circa 1000 t/an ajung pe Pământ).
 Incendiile → dioxid de carbon şi fum (distrug ecosistemele).

b. Sursele artificiale - activităţi ale omului din care rezultă produse solide, lichide şi gazoase,
care pot ajunge în atmosferă. Aceste surse sunt fixe şi mobile.
♦ Surse fixe - produc o poluare limitată (în apropierea sursei):
- procese industriale: chimice, siderurgice, metalurgice, materiale de construcţie etc.;
- procese de combustie - producere de energie electrică/ termică, încălzire locuinţe;
cantitatea şi tipul poluanţilor depinde de calitatea combustibilului şi felul arderii;
- servicii - staţii de benzină, instalaţii de vopsit, curăţătorii chimice (în uscat) etc.
♦ Surse mobile - mijloace de transport rutier, feroviar, naval şi aerian. Autovehiculele, datorită
gazelor de eşapament şi combustibilului folosit, poluează cu oxid de carbon, oxizi de azot, plumb,
aldehide, etilenă, hidrocarburi aromatice, dioxid de carbon, pulberi.

2.3. Dispersia poluanţilor în atmosferă

Acest fenomen este influenţat de următoarele:
- factori meteorologici: vânt, turbulenţa aerului, umiditate, temperatură;
-
modul de evacuare în atmosferă a poluanţilor.
Vântul - factor important pentru dispersarea agenţilor poluanţi în atmosferă. Gradul de
răspândire al poluanţilor este direct proporţional cu viteza vântului:

5
 - deplasarea maselor de aer cu viteză mică: acest fapt conduce la acumularea
poluanţilor (creşte concentraţia de poluant);
- creşterea vitezei vântului: se măreşte volumul de aer în care se dispersează poluantul
(scade concentraţia, de dorit sub valoarea limită admisibilă).
Vântul are un dublu rol:
- pozitiv - creşte gradul de dispersie al poluantului;
- negativ - cărăuş al poluanţilor.

Turbulenţa aerului - fenomen generat de diferenţele de temperatură şi de frecarea straturilor

de aer în mişcare.
- favorizează dispersarea transversală a poluanţilor faţă de direcţia vântului;
- este strâns legată de regimul vânturilor (ca direcţie şi viteză).
Turbulenţa aerului, după modul de formare, poate fi:
- mecanică - apare datorită frecării maselor de aer de scoarţa terestră (depinde, în principal
de rugozitatea terenului, relief, viteza vântului); predomină în nopţile cu temperaturi
moderate şi fluctuaţii ale vântului de ordinul secundelor;
- termică sau convectivă - este generată de diferenţa de temperatură dintre suprafaţa
terenului şi pătura de aer din imediata apropiere; predomină în zilele cu soare şi vânt slab
(fluctuaţii ale vântului de ordinul minutelor).

Umiditatea aerului Creşterea umidităţii are efecte:

- pozitive - împiedifcă difuzia poluanţilor (se înregistrează concentraţii mici în aer);
- negative - formează ceaţă (vaporii de apă condensează pe particulele din aer),
fenomen care determină concentrarea poluanţilor.
Poluare indusă de creşterea umidităţii aerului, este diminuată (până la anulare) de precipitaţii
(ploaia - îndepărtează gazele; zăpada - curăţă atmosfera de pulberi).

Temperatura atmosferei depinde de: anotimp, altitudine, relief, latitudine geografică. Variaţiile
de temperatură favorizează dispersia poluanţilor, datorită deplasării maselor de aer.

Evacuarea în atmosferă a poluanţilor industriali se face prin intermediul coşurilor industriale

(elemente de construcţie care asigură creşterea nivelului de dispersie al poluanţilor). Proiectarea şi
amplasarea coşurilor se face după anumite reguli:
- înălţimea coşului (Hc): > 2,5 înălţime clădiri/ forme de relief din apropiere (se evită
turbulenţa la partea superioară a coşului);
- viteza de ieşire a gazelor din coş: >20 m/s (jetul de gaze scapă din zona de turbulenţă a
coşului);
- concentraţia maximă la sol a gazelor evacuate apare la o distanţă de 5-10 Hc;
- gazele evacuate prin coşuri cu diametrul < 2 m şi Hc < 60 m, nu se dispersează bine în
atmosferă, astfel că în apropierea solului ating concentraţii periculoase.
Un coş bine proiectat asigură o bună difuzie atmosferică a poluanţilor, ceea ce face ca la nivelul
terenului, concentraţia acestora să fie 0,001-1% din concentraţia gazului la ieşirea din coş.

2.4. Caracterizarea efectelor poluanţilor asupra biocenozei

Efectele agenţilor poluanţi se pot caracteriza prin: limită de concentraţie, doză letală,
concentraţie letală, timp letal etc.

a) Limita de concentraţie - valoare pentru care o substanţă poate avea efect poluant asupra

6
mediului. Acest parametru se mai numeşte şi concentraţie maximă admisă (CMA) şi are valori
diferite, în funcţie de:
- natura poluantului;
- sursa agentului poluant;
- ţara de emisie.
De ex., în funcţie de ţară, poluantul SO 2 are următoarele limite de concentraţie în atmosferă:
România: 0,25 mg/m3; Canada: 0,3 mg/m3; Polonia: 0,35 mg/m3, SUA: 0,365 mg/m3; Elveţia:
0,50 mg/m3.
Limitele sunt consemnate în standarde şi au caracter obligatoriu. Depăşirea lor de către
întreprinderile poluante, duce la aplicarea de penalităţi (pot ajunge până la suspendarea activităţii
poluatoare).
CMA se poate exprima în diferite unităţi: g/litru, %, ppm (părţi per milion), ppb (părţi per
miliard/ bilion), ppt (părţi per trilion), Cm (Curie), dB (decibeli) etc.

b) Doza letală = cantitatea de substanţă toxică/ microbi care, într-o anumită perioadă de timp,
omoară 50% din animalele/ organismele testate. Se notează cu DL50, şi se exprimă în mg/kg corp.
Cu cât valoarea DL50 este mai mai mică, cu atât compusul este mai toxic. Pentru poluanţii apei se
mai foloseşte termenul de concentraţie letală, care reprezintă concentraţia substanţei toxice în soluţie
apoasă care provoacă moartea a 50 % dintr-o populaţie acvatică, după o expunere de 24-96 ore. Se
notează CL50/24...95 şi se exprimă în mg/litru. În literatura americană de specialitate se foloseşte şi
termenul doză letală inferioară (Ldlo = Lethal dose low) = concentraţia/ cantitatea minimă de compus
toxic/ microbi pentru care se înregistrează moartea organismului testat.

c) Timpul letal = durata (ore) în care compusul toxic, într-o anumită concentraţie, are acţiune letală
pentru 50% dintr-o populaţie imersată.

d) Gradul de persistenţă în mediu - depinde de natura poluantului şi condiţiile meteo (calm

atmosferic, ceaţă etc.). Timpul de staţionare (sau de persistenţă) în mediu poate fi scurt (NH3: 2 zile,
SO2: 4 zile, NOX: 5 zile) sau lung (CO: 2-3 ani, CO2: 4 ani, hidrocarburi:16 ani, freoni: 100 ani, fier:
100 ani, aluminiu: 500 ani, mase plastice: 250 ani, sticlă: 4-5000 ani etc. În acest timp, poluanţii se
concentrează, se amestecă, interacţionează reciproc sau cu mediul, producând de cele mai multe ori
efecte deosebite, chiar imprevizibile asupra biocenozelor.

e) Influenţele reciproce dintre poluanţi pot fi multiple şi analiza lor se efectuează la:
- lansarea de noi produse pe piaţă;
- amplasarea de noi unităţi ec.;
- stabilirii măsurilor de protecţie a mediului.
Dacă în mediu există simultan mai mulţi poluanţi, pot apărea următoarele efecte:
 sinergetice - amplificarea efectului poluant (este mai mare decât simpla însumare a efectelor
individuale ale poluanţilor). De ex., ploile acide [emisii de SOX sau NOX + apă], produc la
plante, vieţuitoare, om şi construcţii, efecte nocive mai puternice decât gazele uscate, sau
apa, luate separat.
 antagonice - anularea reciprocă a efectelor poluante între agenţii poluanţi. De exemplu,
dacă într-un emisar, două surse diferite deversează apa acidă, respectiv apă bazică, în
punctul de întâlnire are loc reacţia de neutralizare reciprocă a celor doi poluanţi.
 anergism - absenţa influenţelor reciproce a agenţilor poluanţi. De exemplu, unele
componente ale deşeurilor solide urbane (mase plastice, lemn, metale) nu se influenţează
reciproc.
 eutrofizare - intensificarea poluării secundare. De exemplu, în apele cu concentraţie mare de
elemente nutriente (azot şi fosfor) şi în prezenţa căldurii are loc dezvoltarea accelerată a

7
 vegetaţiei. În acest fel are loc scăderea concentraţia oxigenului din apă, ceea ce determină
distrugerea faunei acvatice. Totodată, prin putrezirea vegetaţiei formate se elimină gaze
(H2S, CH4, CO2 etc.) dăunătoare faunei, iar în apele staţionare (bălţi, iazuri, lacuri) se poate
ajunge la distrugerea completă a faunei acvatice.

2.5. Protecţia atmosferei în România

Indicatorii legaţi de mediul atmosferic sunt organizaţi pe trei nivele: indicatori de presiune
(emisii de poluanţi), indicatori de stare (calitatea aerului) şi indicatori de răspuns (măsurile luate şi
eficacitatea lor).

a. Emisiile de poluanţi
Substanţele emise în mediul atmosferic contribuie la schimbări climatice, distrugerea stratului
de ozon, acidifierea aerului, formarea smogul fotochimic şi deteriorarea calităţii aerului.
Sursele principale de poluanţi atmosferici sunt:
• sursele fixe industriale, concentrate, de obicei, pe mari platforme industriale, dar şi
intercalate cu zone de locuit intens populate (dezvoltate preponderent pe verticală);
• circulaţia auto, în special de-a lungul marilor artere incluzând şi traficul greu;
• şantiere de construcţie şi betoniere;
• centralele electrotermice;
• surse difuze de combustie;
Pentru protecţia atmosferei şi îmbunătăţirea calităţii aerului sunt necesare măsuri de control ale
emisiilor poluanţilor. Pentru aprecierea gradului de poluare al atmosferei se calculează emisiile de
poluanţi şi se determină calitatea aerului înconjurător. Emisiile se măsoară prin metode adecvate de
evaluare, specifice fiecărui poluant în parte, bazate pe factori de emisie şi pe indicatori de activitate.
Analizele emisiilor la nivel naţional, distribuţia sectorială, ţintele spaţiale şi temporale reprezintă
elementele cheie în stabilirea priorităţilor de mediu, în identificarea ţintelor ce trebuie atinse şi
politicilor ce trebuie adoptate, atât la nivel local cât şi la nivel naţional. Indicatorii selectaţi trebuie să
răspundă criteriilor de identificare şi să fie relevanţi pentru problemele principale privind atmosfera.

b. Calitatea aerului
Principalele obiective ale politicii de mediu din România sunt create pentru a garanta un mediu
curat, şi urmăresc să asigure o viaţă sănătoasă populaţiei, să ducă la eliminarea sărăciei şi a
degradării mediului, să regenereze economia pe baza principiilor de dezvoltare durabilă şi să
armonizeze legislaţia naţională privind protecţia mediului cu cea a Uniunii Europene.
Strategia Naţională pentru Protecţia Atmosferei descrie situaţia actuală în ceea ce priveşte
calitatea aerului în România, precum şi măsurile pe care Guvernul le-a pregătit în vederea
îmbunătăţirii protecţiei atmosferei şi a calităţii aerului, până în anul 2013. Strategia este structurată pe
două perioade de timp:
• 2004-2006 (perioada de pre-aderare a României la Uniunea Europeană);
• 2007-2013 (perioada în care România este deja stat membru al Uniunii Europene).
Indicatorii cu privire la calitatea aerului sunt calculaţi pe baza datelor înregistrate de sistemul de
monitorizare a calităţii aerului şi sunt consideraţi ca fiind cei mai importanţi, în scopul evaluării
situaţiilor concrete, în comparaţie cu ţintele de calitate stabilite de reglementări.
Monitorizarea calităţii aerului implică urmărirea elementelor incluse în cele patru categorii de
probleme:
• sursele şi emisiile de poluanţi atmosferici;
• transferul poluanţilor în atmosferă;
• nivelul concentraţiilor de poluanţi în atmosferă şi distribuţia spaţio-temporală a acestora;

8
 • efectele poluanţilor atmosferici asupra omului şi mediului biotic şi abiotic.

c. Măsurile luate şi eficacitatea lor

Aerul este factorul de mediu cel mai important pentru transportul poluanţilor, deoarece
constituie suportul pe care are loc transportul cel mai rapid al acestora în mediul înconjurător, astfel
că supravegherea calităţii atmosferei este de mare importanţă în activitatea de monitoring.
Din datele de calitate ale aerului, obţinute din reţeaua de monitorizare, rezultă o uşoară
îmbunătăţire a calităţii aerului datorată diminuării activităţilor economice şi programelor de
retehnologizare şi modernizare, realizate la nivelul unor unităţi industriale, precum şi intensificării
activităţii agenţiilor de protecţia mediului (creşterea numărului de inspecţii la agenţii economici a căror
activitate produce impact asupra calităţii aerului).
Supravegherea calităţii aerului a înregistrat o îmbunătăţire în perioada 1995-2004, prin
creşterea numărului de staţii de supraveghere şi a numărului de indicatori monitorizaţi la o singură
staţie.
Această creştere a fost posibilă datorită dotărilor cu echipamente noi şi moderne, în acest fel
realizându-se o monitorizare eficientă a calităţii aerului.

BIBLIOGRAFIE

1. Angelescu A., s.a., Mediul ambiant şi dezvoltarea durabilă, Ed. ASE, Bucureşti, 1999.
2. Părăuşanu V., Ponoran I., Dezvoltarea durabilă şi protecţia mediului, Editura Sylvi, Bucureşti, 2003.
3. Platon V., Protecţia mediului şi dezvoltarea economică, Ed. Economică, Bucureşti, 1997.
4. The Encyclopedia of Energy and the Environment, John Wiley & Sons, Inc., New York, 1997.
5. Vişan S., Ghiga C., Tehnologii industriale, Ed. ASE, Bucureşti, 2000.
6. Legea Protectiei Mediului nr. 137/1995, modificată şi completată conform OG 91/2002.
7. O.U.G. nr. 192/2005 privind prevenirea si controlul integrat al poluării, publicată în MOf. nr.
1078/30 noiembrie 2005.
8. O.U.G. nr. 195/2005 privind protectia mediului, publicată în MOf. nr. 1196/30 decembrie 2005.
9. www.mmediu.ro; www.anpm.ro; www.afm.ro.; www.mie.ro.