I.

Utilizara maşinilor hidraulice

1. Tipuri de maşini hidraulice

1.1. Definirea maşinilor hidraulice

1.1.1. Definiţie

Maşinile hidraulice sunt maşini străbătute de fluide considerate incompresibile care

pot transforma energia mecanică primită din exterior în energie hidraulică pe care o
cedează fluidului transportat (maşini de lucru), energia hidraulică preluată de la
fluidul transportat în energie mecanică pe care o cedează în exterior (maşini de forţă),
precum şi energie mecanică sau energie hidraulică tot în energie de acelaşi tip, dar
având alţi parametri (transformatoare).

Energie
mecanică
Maşini de forţă Maşini de lucru Propulsoare
(Motoare) (Generatoare) Transmisii
Transformatoare
Energie
hidraulică

Fig.1.1.1

Din punctul de vedere al complexităţii transferurilor energetice în interiorul maşinilor

hidraulice se deosebesc două categorii: maşini hidraulice simple, în interiorul cărora
se produce o singură transformare a energiei dintr-o formă în alta, şi maşini
hidraulice complexe, în interiorul cărora se petrec mai multe transformări energetice
succesive de acest tip. De regulă, maşinile hidraulice complexe sunt compuse din
două maşini hidraulice simple de acelaşi tip sau părţi ale acestora.
Maşinile hidraulice simple sunt:
- Maşini hidraulice de forţă, numite şi motoare hidraulice. În această categorie sunt
cuprinse turbinele de apă şi de gaze.
- Maşini hidraulice de lucru, numite şi generatoare hidraulice. În această categorie
sunt cuprinse pompele, ventilatoarele, suflantele şi compresoarele.
Maşinile hidraulice compexe sunt:
- Propulsoarele, care transformă energia mecanică de rotaţie în energie mecanică de
translaţie prin intermediul unui fluid.
- Transmisiile, care transformă energia mecanică tot în energie mecanică cu alţi
parametri decăt cea iniţială.
- Transformatoarele, care transformă energia hidraulică tot în energie hidraulică cu
alţi parametri decăt cea iniţială.

1
 1.1.2. Principiile de funcţionare ale maşinilor hidraulice

Conform definiţiei, maşinile hidaulice au rolul de a modifica energie fluidului care le

străbate. Se poate modifica una sau alta dintre formele de energie care compun
energia totală a fluidului prin acţiunea uneia sau mai multor forţe, dintre care nu pot
lipsi forţele de inerţie. Alte forţe care acţionează sunt forţele ataşate diferitelor
proprietăţi ale fluidelor (forţe de vâscozitate, forţe de tensiune superficială, forţe
electrică, forţe magnetice etc). În funcţie de tipul de energie a fluidului care se
modifică în timpul vehiculării, de natura forţelor care intervin, precum şi de modul în
care acţionează aceste forţe pentru a produce modificarea energiei, se definesc tipuri
specifice de maşini hidraulice şi principiile pe baza cărora funcţionează. Identificarea
tipurilor de energie modificată şi a rolului tipuri de forţe ce intervin, mişcarea
fluidului în maşină este guvernată de ecuaţia Navier-Stokes, în forma cea mai
generală, care are expresia cea mai generală:

∂v v2    1   υ
+ ∇
 2 
 + ( ∇ × v ) × v = − ∇p + f m +υ∆v + θ (1.1.1)
∂t   ρ 3
sau

v2   1 ∂v    υ
∇
 2 
 + f + ∇p = − − ( ∇× v ) × v +υ∆v + θ (1.1.1’)
 
m
ρ ∂t 3

unde semnificaţia fizică a termenilor este următoarea:

 v2 
∇  - forţa de inerţie unitară convectivă de translaţie;
 2

f m = −∇ ∏ - forţa masică unitară;
1
∇p = −
∇ Ρ - forţa de presiune unitară;
ρ

∂v
- forţa de inerţie unitară locală;
∂t 
(∇×v) ×v = 2Ω×v - forţa de inerţie convectivă unitară de rotaţie;
 
f υ = υ∆v - forţa de rezistenţă unitară datorată vâscozităţii;
 υ  υ
f comp = ∇( ∇v ) = θ - forţa de rezistenţă unitară datorată compresibilităţii.
3 3
Se admit notaţiile:

v - viteza particulei de fluid situată în punctul considerat;
p - presiunea în masa de fluid în punctul considerat;
ν – viscozitatea fluidului;

Ω- termenul de rotaţie a particolei fluide;
ρ - densitatea fluidului în punctul considerat.
Se alege o traiectorie oarecare de coordonată s în lungul curgerii, între secţiunile de
intrare în maşină, notată i, respectiv de ieşire din maşină, notată e. Se integrează
ecuaţia Navier-Stokes în lungul acestei curbe, neglijând efectul curgerii între

2
secţiunea de intrare în maşină, i, şi cea de început a transferului energetic, respectiv de
sfârşit a transferului energetic şi ieşire din maşină, e. Pentru
 aceasta, se multiplică
ecuaţia (1.1.1’) cu elementul de lungime în lungul curbei ds şi se obţine ecuaţia:

v e2 − vi2
( )
  υe
e e e 
dp ∂v   
+∫ + g ⋅ ( z e − z i ) = −∫ ds − 2 ∫ Ωv ds + ∫υ∆v ds + ∫ dθ
2 i
ρ i
∂t i
3 i
(1.1.2)
unde se admite că forţele masice sunt numai forţe de greutate şi se notează:
g – acceleraţia gravitaţională;
z – cota unui punct ocupat de fluid.
Ecuaţia reprezintă o formă de exprimare a legii conservării şi transformării energiei
aplicată în mecanica fluidelor. De regulă, termenul 2 ∫(Ωv ds ) nu se anulează în
 

cazul curgerii în maşinile hidraulice, deci nu se poate ajunge la relaţia lui Bernoulli.
Se disting trei categorii de termeni:

v e2 − vi2 e dp
a. +∫ +g ⋅ ( z e − z i ) = ∆e (1.1.3)
2 i
ρ

care exprimă modificarea energiei specifice unitare a fluidului între secţiunile de

intrare şi ieşire din maşină, compusă din variaţia energiei cinetice, a energiei de
presiune şi a energiei de poziţie. Energia specifică a fluidului într-un punct oarecare
v2 p
din domeniul ocupat în interiorul maşinii are expresia e = + +g⋅z.
2 ρ

  ν e
e e
∂v 
b. ∫i ∂t d s + 2 ∫i v ds ) − 3 ∫i dθ = l
( ω (1.1.4)

care exprimă modul în care se produce modificarea energiei, prin lucrul mecanic
unitar efectuat de fluid între punctele de intrare şi ieşire din maşină, compus din lucrul
mecanic de accelerare locală, lucrul mecanic turbionar şi lucrul mecanic de
comprimare;
e
 
c. ν ∫ ∆v ⋅ ds = hri −e (1.1.5)
i

care exprimă pierderile de energie datorită frecărilor vâscoase prin lucrul mecanic
unitar disipat între intrarea şi ieşirea maşinii
Sunt prezentate principiile maşinilor cu cea mai mare aplicativitate practică şi
principiile lor de funcţionare [49 ] , [54 ] .

A. Maşini hidraulice simple

a. Maşini gravitaţionale
Maşinile gravitaţionale sunt utilizabile numai în cazul lichidelor cărora le modifică
energia de poziţie, Δeg, păstrând constante celelalte forme de energie. Acest tip de
maşini sunt cunoscute antichitate, cu mii de ani în urmă. Variaţia energiei fluidului se
exprimă cu relaţia

3
 e
 
∆e = −∫ g ⋅ ds = g ⋅ ( z e − z i ) = ∆e g (1.1.6)
i

unde se notează cu indici 1, respectiv 2 cotele suprafeţei libere a lichidului în

secţiunile care delimitează maşina.
Maşinile gravitaţionale de lucru se numesc elevatoare şi se pot împărţi în două
categorii în funcţie de forţele care acţionează preponderent pentru a produce variaţia
energiei:
- elevatoare la care intervin preponderent forţele de greutate şi inerţie, numite în
funcţie de forma organului mobil: elevatorul cu cupe (fig. 1.1.2.a), elevatorul cu pale
spirale, numit şi timpanul lui Heron (fig. 1.1.2.b), elevatorul cu şurub, numit şurubul
lui Arhimede, etc. În fig. 1.1.2 se notează: 1 – roată; 2 – cupe (respectiv pale), 3 –
jgheab superior în care este adus lichidul.
- elevatoare la care intervin preponderent forţele de adezivitat şi inerţie, între care se
manţionează: elevatorul cu bandă (fig. 1.2.3), elevatorul cu disc adeziv etc.
În fig. 1.1.3 se notrează: 1,2 – tanbur superior, respectiv tambur inferior, 3 – bandă
adezivă, 4 – raclor pentru oprirea lichidului, 5 – jgheab superior în care este colectat
lichidul.
Maşinile gravitaţionale de forţă au construcţii similare elevatoarelor şi numite roţi de
apă. Acestea au pale în locul cupelor şi preiau energia apei din natură pentru a o
transforma în energie mecanică. Primele roţi de apă utilizau energia cinetică a
cursurilor de apă (energia cinetică apare ca urmare a diferenţei de cotă între secţiuni
ale cursului de apă, deci, de fapt este utilizată tot energia de poziţie) pentru ca, în sec
XIV să apară roţile de apă care folosesc direct diferenţa de energie de poziţie dintre
două secţiuni (biefuri) ale cursului de apă.

a. Elevator cu cupe b. Elevator cu pale spirale

Fig. 1.1.2

4
 1

2
4

1 3

5
4
3

2 5

Elevator cu bandă Roată de apă

Fig. 1.1.3 Fig. 1.1.4

În fig. 1.1.4 este prezentată o astfel de roată de apă, unde se notează: 1 – jgheabul de
admisie a apei spre roată; 2 – nivelul apei în bieful amonte, adică înainte de intrarea
spre roată; 3 – roata de apă; 4 – axul roţii de apă; 5 – pale poziţionate la periferia roţii;
6 – bieful aval, adică locul în care se scurge apa după trecerea prin roată.

b. Maşini hidrostatice
Maşinile hidrostatice modifică energia de presiune,Δep, a fluidului transportat şi, în
cazul gazelor, modifică şi energia internă,Δu, pentru că variaţiile de presiune produc
transformări termice. Variaţia energiei fluidului poate fi exprimată prin relaţia

dp υ
e e
∆e = ∫
ρ 3 ∫i
+ dθ = ∆e p + ∆u (1.1.7)
i

Modificarea energiei se realizează prin umplerea şi golirea succesivă a unor volume

cu ajutorul unui organ mobil şi, din acest motiv, maşinile se numesc şi maşini
volumice.
Dacă organul mobil are mişcare de translaţie, atunci maşinile se numesc maşini
volumice liniare, iar dacă mişcarea organului mobil este de rotaţie, atunci maşinile se
nesc maşini volumice rotative.
În fig.1.1.5 este prezentată o maşină reprezentativă cu organul mobil în mişcare de
translaţie (pompă cu piston cu simplă acţiune). Maşina este alcătuită dintr-un cilindru
(1), în care se poate deplasa un piston (2), antrenat cu ajutorul unei tije (3) care, la
rândul său poate fi acţionată de un mecanism bielă-manivelă (9). Etanşarea cilindrului
faţa de conductele de aspiraţie (4) şi refulare(7) se face cu supapele de aspiraţie (5),
respectiv refulare (6), iar etanşarea faţă de spatele pistonului, cu garnituri sau cu
segmenţi de etanşare (8). La deplasarea pistonului dinspre blocul supapelor, se

5
creează o depresiune pe faţa sa, se deschide supapa de refulare şi se produce admisia,
în timp ce supapa de refulare este închisă de presiunea de pe conducta de refulare.
Când pistonul ajunge la capătul opus al cilindrului, se opreşte şi porneşte în sens
contrar. Pe faţa pistonului se creează o suprapresiune care închide supapa de aspiraţie
şi deschide supapa de refulare pe unde se produce evacuarea.
În fig. 1.1.6 este prezentată o maşină reprezentativă cu organul mobil în mişcare de
rotaţie (pompă cu piston cu roţi dinţate cu angrenaj interior). Maşina este alcătuită
dintr-o carcasă (2) în interiorul căruia se deplasează două pinioane (3), şi respectiv
(7). La periferia pinioanelor sunt construiţi dinţii angrenajului (6), între care se
formează golurile (5). Fluidul intră în maşină prin racordul de aspiraţie (1), este
antrenat în spaţiile formate dintre dinţii angrenajelor şi pereţii interiori ai carcasei şi
este evacuate prin racordul de refulare (4). Dintre cele două pinioane, unul este
conducător, antrenându-l şi pe al doilea. Se observă că fluidul primeşte energie, fiind
deplasat de către angrenaj din zona racordului de aspiraţie, unde presiunea este mai
mică, către zona racordului de refulare, unde presiunea este mai mare, fără a se
produce o creştere notabilă a vitezei. Un debit de fluid scapă dinspre refulare, către
aspiraţie, prin zona de angrenare a pinioanelor, dar acesta este redus.
Maşinile volumice rotative au câteva avantaje evidente faţă de cele liniare:
- antrenarea maşinii se poate face direct de la o maşină electrică rotativă, fără
intervenţia sistemului bielă-manivelă, ceea ce creşte sensibil fiabilitatea şi eficienţa
maşinii;
- refualrea fluidului se face cu pulsaţii mult mai mici, fără a fi necesare montaje
complexe, cu mai mulţi cilindri, sau recipiente speciale de aplatizare a pulsaţiilor.
Există maşini volumice rotative cu mişcare mai complexă, la care o parte a maşinii
are mişcare rotativă, iar organele mobile au mişcare liniară, numite maşini roto-
alternative.

7 6 8

4 5 2 1 3 9

Maşini volumice liniare (pompă cu piston)

Fig.1.1.5

6
 1
Φd
2

6
ΦD 7

Maşini volumice rotativă (pompă cu angrenaj)

Fig.1.1.6

c. Maşini cinetice
Maşinile cinetice modifică energia cinetică,Δecin, şi energia de presiune,Δep, a fluidului
transportat şi, în cazul gazelor, modifică şi energia internă,Δu, atunci când variaţiile
de presiune produce transformări termice. Variaţia energiei fluidului poate fi
exprimată prin relaţia
e
 v2  e  p  v e2 − vi2 e dp e
∆e = ∫ d   + ∫ d   = +∫
ρ ∫i
+ du =∆ecin + ∆e p + ∆u
i  2  i ρ 2 i

(1.1.8)
În funcţie de modul admisiei fluidului în organul mobil şi modul în care se produce
transferul energetic, se disting trei categorii de maşini cinetice: turbomaşini, maşini
periferiale şi maşini a căror funcţionare este bazată pe efecte speciale, cum ar fi
pompa tip Pitot. Cele mai răspândite sunt turbomaşinile, distinându-se prin
flexibilitatea funcţională mare, randamentele ridicate şi capacitatea de a vehicula cele
mai diverse fluide.
În fig.1.1.7 este reprezentată schematic cea mai simplă şi mai des utilizată
turbomaşină, turbopompa monoetajată cu rotorul în consolă. Fluidul intră prin
racordul de aspiraţie (1), pătrunde în rotor (2), unde primeşte energie cinetică şi
energie de presiune, este preluat de stator (3), unde o parte din energia cinetică este
transformată în energie de presiune, şi dirijat spre racordul de refulare (4). Rotorul
este susţinut şi antrenat de ax (5).
Cea mai importantă componentă a unei turbomaşini este rotorul, pentru că aici se
produce transferul între fluid şi maşină. Toate celelalte piese au rolul de a asigura
eficienţa maximă a transferului energetic şi transportul fluidului în condiţii optime
între racordurile maşinii cu sistemul de transport şi rotor. Spre deosebire de celelalte
tipuri de maşini hidropneumatice, mişcarea în organul mobil al turbomaşinilor se
produce atât faţă de părţile statice ale maşinii, cât şi faţă de organul mobil.

7
 4 Refulare

5
2

Aspiratie
3

Turbomaşină (turbopompă monoetajată)

Fig.1.1.7

În fig.1.1.8 este reprezentată deplasarea unei particule de fluid, la diferite momente,

între momentul t0 de intrare şi momentul tf de ieşire din rotor, în cazul unei maşini
care cedează energie fluidului. Particulele de fluid sunt împinse de palele rotorului în
mişcare de rotaţie, sprijinindu-se tot timpul pe palele care le dirijează. Deci mişcarea
particulelor fluide faţă de rotor descrie chiar palele rotorului. Datorită forţelor de
inerţie, fluidul câştigă energie în timpul acestei mişcări.
Spre ieşirea din rotor se crează o suprapresiune care asigură evacuarea, iar spre
intrare, se crează o depresiune, care asigură aspiraţia. Forma canalului dintre palele
rotorului este divergentă, producând transformarea unei părţi a energiei cinetice
primită de fluid în timpul tracerii prin rotor, în energie de presiune.
În cazul maşinilor care primesc energie de la fluidul transportat, fenomenul este
invers celui descris.

8
Observaţie
Pe baza expresiei (1.1.4) se poate evalua efectul diferitelor tipuri de forţe de inerţie şi
compresiune în schimbul de energie între fluid şi maşină. Astfel:
e 
∂v 
• termenul ∫ ds reprezintă lucrul mecanic al forţelor de inerţie locale care
i
∂t
are rol activ în schimbul de energie în cazul maşinilor volumice şi rol disipativ
în cazul turbomaşinilor;
e
 
• termenul 2 ∫ ( ωv ds ) reprezintă lucrul mecanic al forţelor de inerţie convective
i

de rotaţie unitare care are rol activ în schimbul de energie în cazul

turbomaşinilor, respectiv rol disipativ în mişcarea în maşini volumice rotative
şi fiind neglijabil în cazul curgerii în maşinile volumice liniare;
ν e
• termenul ∫ dθ reprezintă lucrul mecanic al forţelor unitare de compresiune,
3i
care este neglijabil în cazul curgerii lichidelor şi are rol activ doar în cazul
curgerii gazelor.

Traiectoria relativa
Viteza
relativa Pozitia
particului
fata de stator

Traiectoria
absoluta

Pozitia
particulei
fata de rotor Viteza
absoluta

Deplasarea unei particole în interiorul rotorului unei turbopompe

Fig.1.1.8

d. Tipuri speciale de maşini simple

i. Amestecătoare
Amestecătoarele sunt maşini care primesc energie din exterior şi o cedează unui
amestec de lichide (mono- sau polifazate) prin intermediul unui organ mobil care are
rolul de a agita fluidul în scopul omogenizării sau dizolvării fazei solide. Aceste

9
maşini pot fi plasate în categoria pompelor şi au o largă utilizare în industria chimică,
alimentară, a materialelor de construcţie sau în cadrul sistemelor de epurare a apelor.
ii. Maşini cu spirală
Maşinile cu element mobil spirală sunt alcătuite dintr-o spirală metalică fixă şi una
mobilă, excentrică faţă de prima, prin deplasarea căreia este transportat fluidul, gaz
sau lichid, între aspiraţia centralşi refularea periferială. În fig. 1.1.9 este prezentată o
pompă cu spirală unde se notează: 1- spirala fixă; 2- spirala mobilă; 3- carcasa.
Avantajul acestor maşini constă în refularea uniformă a fluidului.
iii. Maşini peristaldice
Principial, în cazul maşinilor peristaldice, volume de fluid sunt împinse printr-un
element elastic, descriind mişcări peristaldice similare celor din intestine, sub acţiunea
unor elemente mecanice speciale. În fig. 1.1.10 este prezentată o pompă peristaldică
alcătuită din: 1- corp pompă; 2- element elastic prin care se deplasează fluidul; 3-
rotor, care antrenează în rotaţie elementele mecanice ce apasă elementul elastic; 4-
role care presează elementul elastic pentru deplasarea fluidului prin elementul elastic.
Pompele peristaldice au o largă aplicativitate în instalaţii medicale de dializă, unde
sângele ar putea fi degradat prin acţunea mecanică a elementelor mobile ale pompelor
uzuale, sau în cazul altor instalaţii care transportă fluide cu suspensii fragile.
iv. Pompa cu inel de lichid
Pompa cu inel de lichid este un compresor volumic rotativ, utilizat de regulă pentru
vidarea unor incinte şi mai rar pentru comprimarea gazelor. Rotorul antrenează o
cantitate de lichid care formează un inel excentric faţă de carcasa maşinii. La rândul
său, inelul de lichid antrenează gazul, absorbindu-l din zona de admisie şi evacuându-l
în zona de refulare. Maşina de antrenare poate fi un motor electric sau, mai rar, o
maşină cu abur. Cantitatea de lichid din inel este verificată periodic şi completată
atunci când este cazul. Vacuumul realizat de acest tip de maşină este limitat de
presiunea de vaporizare a lichidului care formează inelul.
v. Maşini reversibile
Aceste maşini sunt astfel construite pentru a putea ceda sau prelua energie de la
fluidul care le stăbate care, de regulă este un lichid. Acestea sunt concepute iniţial ca
pompe şi sunt adaptate apoi pentru a funcţiona şi ca turbine. Maşinilor hidrostatice au
astfel de soluţii constructive încât sunt reversibile fără alte adaptări speciale, cu
precădere cele care transportă lichide.

B. Maşini hidraulice complexe

a. Propulsoare
Propulsoarele sunt maşini hidraulice mobile la care deplasarea se face prin intervenţia
forţelor de impuls în masa de fluid (lichid sau gaz). Există două categorii de
propulsoare:
Propulsoare cu organe mobile (cu pale) care pot fi lopeţi, roţi cu zbaturi, elici etc.
Propulsoare fără organe mobile (cu jet) care se deplasează pe baza forţelor de impuls
generate de eliminarea unui jet de fluid.
Observaţie. Propulsoarele sunt incluse şi în categoria maşinilor complexe pentru că
atât palele cât şi jetul de fluid sunt acţionate de alte maşini care transformă altă formă
de energie în energie mecanică sau hidraulică.
a. Transmisii
Această categorie de maşini sunt construite prin cuplarea unor maşini hidraulice
simple complementare (motor cu generator) sau unor părţi din acestea. Principalele
categorii de transformatoare sunt:

10
Turbotransmisiile hidraulice sunt cele mai răspândite maşini din această categorie
care pot fi de mai multe tipuri: turbocuplaje, convertizoare hidraulice de cuplu,
transmisii hidromecanice sau alte tipuri de turbotransmisii complexe.
Transmisiile hidrostatice (acţionările hidraulice) care au o largă aplicativitate şi se
întâlnesc în cele mai diverse tipuri constructive, puteri transmise şi dimensiuni.
Transmisiile sonice care au capacitatea să transmită energia hidraulică la parametri
variabili în timp.
Transmisiile cu frecare hidrodinamică, alcătuite în principiu din două seturi de discuri
între care se află un fluid vâscos. Prin frecările hidrodinamice din fluid se transmite
energia mecanică de la un set de discuri, la celălalt.
b. Transformatoare
Transformatoarele hidraulice sunt alcătuite prin cuplarea a două maşini hidraulice
„turbopompă-turbină” sau „motor hidrostatic-pompă hidrostatică”. În prezent,
utilizarea lor este limitată.

11
 1 2 3
1 2 3 4

Maşinile cu element mobil spirală

Fig. 1.1.9 Pompă peristaldică

Fig. 1.1.10

C. Echipamente hidraulice
a. Echipamente cu fluid motor
Există surse de energie, incluse generic în categoria maşinilor hidropneumatice, deşi
nu au organe în mişcare. Cea mai importantă categorie de astfel de surse sunt
echipamentele (dispozitivele) cu fluid motor.
i. Pompa cu jet, prezentată în fig. 1.1.11, funcţionează pe
baza forţelor de inerţie şi de presiune, apelând la principiile de conservare a energiei,
impulsului şi masei . Pompa este compusă dintr-o cameră de amestec final (7), în care
intră un jet de lichid (3) la presiunea p1 şi debitul Q1, numit lichid primar, printr-un
ajutaj (2), precum şi un jet de fluid secundar (6) la presiunea p2 şi debitul Q2, prin
ajutajul (5).
În cameră, jeturile se amestecă şi se produce un schimb de impuls astfel încât jetul
secundar (6) este accelerat şi evacuat în continuare, printr-un difuzor (10), având la
intrarea în difuzor presiunea p3a şi debitul Q3a, iar la ieşire (9) presiunea p3d şi debitul
Q3d (Q3a= Q3d). În prima parte a camerei de amestec, se identifică un domeniu de
uniformizare a curgerii (11) de lungime j, între jeturile de lichid. Fluidul secundar
poate fi numai lichid, numai gaz sau un amestec de gaz şi lichid. În această situaţie,
gazul (4), cu debitul Qg, se amestecă într-un spaţiu, numit cameră de amestec
secundar (1) cu lichidul secundar (5). În această situaţie, în difuzorul (10) se află tot
un amestec de gaz şi lichid (8).

12
 j 11
1
p1, Q1 10

2
Ρ3d , Q3d
3 Ρ3a , Q3a

4
P2, Q2
Qg
5 6 7 8 9
Pompa cu jet
Fig. 1.1.11

ii. Pompa cu gaz-lift, prezentată în fig.1.1.12, funcţionează pe baza acţiunii

forţelor hidrostatice care acţionează asupra unui amestec lichid-gaz, având densitatea
inferioră densităţii lichidului transportat, fără gaz.
Pompa este alcătuită dintr-un recipient (1), în care se află lichid la presiunea
atmosferică; un cilindru (2), în care se formează amestecul gaz-lichid; o sursă de gaz
(3); conducta de intrare pentru lichid (4); conducta de ieşire pentru amestecul gaz-
lichid. Gazul care intră în cilindru se degajă în atmosferă după trecerea din conducta
de ieşire. Se consideră că poziţia capătului conductei (3) prin care intră gazul în
recipient se află cu aproximaţie în dreptul intrării în cilindru.
În interiorul recipientului, lichidul se ridică până la nivelul H şi crează în dreptul
nivelului de referinţă N-N o presiune relativă:
pr = ρl ⋅ g ⋅ H (1.1.9)
unde:
ρl - densitatea lichidului fără a fi în amestec cu gazul (kg/m3);
g - acceleraţia gravitaţională (m/s2);
H - diferenţa de nivel dintre planul suprafeţei lichidului în recipient şi nivelul de
referinţă, ales în dreptul intrării în cilindru (m).
Dacă se consideră viteza lichidului la ieşirea din cilindru suficient de mică pentru a fi
neglijată, atunci presiunea în dreptul nivelului de referinţă, în interiorul cilindrului
trebuie să aibă aceeaşi valoare, conform principiului hidrostaticii.
p r = H am ⋅ ρam (1.1.10)
unde:
ρam - densitatea amestecului gaz-lichid;
H am - diferenţa de nivel dintre axul conductei de ieşire din cilindru şi nivelul de
referinţă.
Cunoscând nivelul lichidului în recipient H, se poate calcula nivelul maxim la care
poate fi aşezat axul conductei de ieşire din cilindru, adică nivelul la care poate fi
ridicat lichidul, faţă de nivelul lichidului din recipient.

13
 Lichid
Amestec
ΔH
gaz-lichid 1
Lichid 2

Ham 3

4
H

Gaz Lichid
N-N

Pompa cu gaz-lift
Fig. 1.1.12

H ⋅ ρ a = H am ⋅ ρ am
 ρ − ρ am 
∆H = H am − H = H ⋅  a  (1.1.11)
 ρ am 
Pompa cu gaz-lift poate fi inclusă în categoria elevatoarelor pentru că are ca efect
creşterea energiei de poziţie a unui lichid.
iii. Berbec hidraulic.
Berbecul hidraulic are ca singure piese mobile două supape, fără a dispune de organe
în mişcare pentru antrenarea fluidul vehiculat. În fig. 1.1.13 este prezentată schematic
funcţionarea unui astfel de echipament. Iniţial supapa de evacuare (6) este deschisă şi
supapa de refulare (4) este închisă. Fluidul pătrunde prin conducta de admisie (1)
având energie cinetică şi de presiune rezultată din forţele de greutate, în cazul unei
diferenţe între nivelul amonte şi nivelul intrării în echipament, sau a forţelor de
inerţie, în cazul deplasării unor mase mari de lichid, ca în cadrul convertorului de
energie a valurilor Palamis. Supapa de evacuare (6) se închide sub acţiunea fluidului,
producând în conducta de alimentare (5) creşterea presiunii similar cazului
fenomenului de lovitură de berbec. Sub acţiunea acestei presiuni se deschide supapa
de refulare (4). Fluidul este împins pe conducta de refulare (2) cu o presiune
superioară celei de la intrarea în conducta de admisie. Această presiune se poate
traduce printr-un nivel de refulare aval superior nivelului iniţial amonte de alimentare.
O parte din fluid se acumulează în recipientul sub presiune (3) care are rolul de a
atenua suprapresiunile extreme. Când presiunea pe conducta de alimentare începe să
scadă, valoarea sa ajunge inferioară presiunii momentane de pe conducta de refulare,
fluidul nu se mai ridică , are tendinţa să revină şi închide supapa de refulare.
Presiunea continuă să scadă pe conducta de alimentare înainte de supapa de refulare şi
pe conducta de admisie, producând deschiderea supapei de evacuare.

14
 1 2 3 4 5 6

Berbec hidraulic
Fig. 1.1.13

În acest moment, pe conducta de admisie presiunea în secţiunea de intrare este

superioară presiunii din dreptul supapei de evacuare care este comparabilă cu
presiunea atmosferică. Fluidul se deplasează din nou de la admisie către interiorul
echipamentului şi fenomenul se repetă, trimiţând o nouă cantitate de fluid pe conducta
de refulare.

b. Maşini magnetohidrodinamice
Maşinile magnetohidrodinamice (MHD) funcţionează pe baza interacţiunii câmpurilor
de forţe electric, magnetic şi mecanic într-o masă de fluid special, cum ar fi plasma,
metalele în stare lichidă sau alte lichide care conţin particule încărcate electric în
soluţie. Există variante de maşini MHD pentru ambele sensuri de transfer a energiei
de la şi către fluid: generatoare MHD care produc energie electrică pe seama unui
flux de plasmă care străbate cu viteză un camp magnetic şi pompe MHD care
accelerează fluxul de plasmă în cânpuri perpendiculare electric şi magnetic.
Observaţie. Pompa cu jet şi pompa electromagnetică sunt dispozitive acceleratoare de
fluid care, însă, nu au organe mobile, deci nu poate intra în categoria turbomaşinilor.

1.1.3. Denumiri uzuale şi domenii de utilizare ale maşinilor hidraulice

1.1.1.1. Denumiri ale unor tipuri particulare de maşini hidraulice

În practică se folosesc denumiri specifice pentru diferite variante constructive ale
tipurilor principale de maşini hidraulice, în funcţie de tipul fluidului, tipul
transformărilor energetice suferite de fluid în timp ce străbate maşina şi sensul
transferului energetic. Astfel:
maşini hidraulice sunt maşinile hidropneumatice care transportă lichide;
maşini pneumatice sunt maşinile străbătute de gaze, având variaţii ale parametrilor de
stare suficient de mici pentru a putea neglija transformările termice care se produc în
timpul vehiculării;
maşini termice sunt maşinle străbătute de gaze, având variaţii ale parametrilor de stare
atât de mari astfel încât transformările termice suferite în timpul vehiculării nu pot fi
neglijate;

15
pompe sunt maşinile de lucru care transportă lichide;
turbopompe sunt maşinile de lucru care transportă lichide şi funcţionează pe baza
principilului vârtejului;
ventilatoare, compresoare şi suflante sunt maşinile de lucru care transportă gaze;
turbocompresoare şi turbosuflante sunt maşinile hidropneumatice de lucru care
transportă gaze şi funcţionează funcţionează pe baza principiului vârtejului;
turbine cu apă sunt maşinile de forţă care funcţionează pe baza principiului vârtejului
şi vehiculează apă;
turbine cu abur sau gaze sunt maşinile de forţă care funcţionează pe baza principiului
vârtejului şi vehiculează abur sau gaze;
pompe volumice sunt maşinile de lucru care transportă lichide şi funcţionează pe caza
principiului dislocuirii;
compresoare şi suflante volumice sunt maşini hidropneumatice de lucru care
transportă gaze şi funcţionează funcţionează pe baza principiului vârtejului;
cilindri hidraulice sunt maşini hidropneumatice de lucru care transformă energia
hidrulică, primită din exterior, în energie a fluidului transportat;
maşini volumice liniare sunt maşinile hidropneumatice care funcţionează după
principiul dislocuirii şi au mişcarea organului mobil liniară (nu există turbomaşini
liniare);
maşini rotative sunt maşinile hidropneumatice care au mişcarea organului mobil de
rotaţie (ele pot funcţiona după principiul vărtejului sau dislocuirii).
În tabelul 1.1.1 este prezentat sintetic un nomenclator pentru tipurile de maşini uzuale.
Sunt luate în consideraţie numai turbomaşinile şi maşinile hidrostatice, considerându-
se că elevatoarele şi alte tipuri de maşini sunt utilizate în cazuri deosebit de rare în
instalaţii speciale sau ocazionale. Se constată că, în cazul maşinilor hidrostatice,
destinate transferului cu preponderenţă a energiei de presiune înspre sau de la fluid,
nu pot fi neglijate transformările energetice ale fluidului în maşină, deci nu se
utilizează în practică maşini hidrostatice pneumatice.
Tabel 1.1.1
Sens Principiul de Tipul fluidului/tipul maşinii
funcţionare
Transfer Lichid Gaz (fara transf. Gaz (cu transf.
energetic termice) termice)
Tip. Tip.maşină Maş.Pneumatice Maş.termice
Maş.hidraulice
maşină
Maş.→Fl Pr. Vartej Turbopompe Ventilatoare Turbocompresoare
Turbomaşini Turbosuflante
Pr.Dislocuirii Pompe volumice Compresoare şi
liniare sau suflante volumice,
Maş. Maş.volumice
rotative liniare sau rotative
Lucru
Fl.→Maş Pr. Vartej Turbine Turbine eoliene Turbine cu abur
hidraulice sau gaze
Turbomaşini
Pr.Dislocuirii Motoare şi Motoare
cilindri hidraulici pneumatice liniare
Maş. Maş.volumice
sau rotative
Forţă

16
În cazul turbomaşinilor, se folosesc denumiri specifice în funcţie de direcţia de ieşire
a fluidului din rotor. Astfel, maşina se numeşte: radială, dacă vectorul vitezei de
ieşire din rotor este situat într-un plan normal la axa acestuia; diagonală, dacă
vectorul are componente semnificative în lungul axei rotorului şi în planul normal la
axă; respectiv axială, dacă vectorul vitezei are componentă semnificativă numai în
lungul axei maşinii, după cum se arată în fig. 1.1.14. Fiecare tip de maşină
hidropneumatică are un domeniu optim de aplicativitate în funcţie de tipul fluidului
transportat, debit şi cantitatea de energie transmisă fluidului.

a b c

Ieşirea din rotor

Fig. 1.1.14
1.1.1.2. Domenii de utilizare a maşinilor hidraulice
În general, maşinile hidraulice au domenii specifice de aplicativitate eficientă pentru
care sunt îndeplinite suficient de bine condiţiile utilizatorului şi restricţiile din teren.

17
Se observă că turbomaşinile au cel mai larg domeniu de aplicativitate faţă de maşinile
H(m)

10.000 1
2
5
1.000 4
6
3
100 9
7
8
10

1 10 100 1.000 10.000 100.000 Q(m3/h)

1
Domenii de utilizare a maşinilor hidraulice de lucru
Fig. 1.1.15

volumice şi, mai mult, de regulă, turbomaşinile sunt preferate maşinilor volumice
acolo unde se poate face această alegere din cauza avantajelor de care le prezintă:
- refularea fluidului fără pulsaţii notabile;
- realizarea transferului de energie se produce pe întreaga suprafaţă de contact a
fluidului cu organul mobil şi pe toată durata de timp în care fluidul menţine acest
contact;
- posibilitatea antrenării la turaţii mai mari din cauza valorii şi variaţiei forţelor de
inerţie caracteristice tipului de mişcare;
- realizarea unor randamente superioare datorită, în special, modului de etanşare faţă
de mediul exterior şi între zonele cu presiuni diferite din interiorul maşinii;
- flexibilitate mult mai bună în reglarea parametrilor ş.a.
Totuşi, maşinile volumice au o serie de caracteristici care le recomandă pentru unele
domenii specifice de aplicativitate:
- putere instalată pe unitatea de greutate a maşinii superioară turbomaşinilor;
- capacitatea de a realiza presiuni înalte;
- capacitatea de dozare mai exactă a debitul;ui refulat;

18
- reversibilitatea funcţională a multor tipuri de maşini volumice, fară modifică
constructive speciale.
Pentru exemplificare, sunt prezentate în planul parametrilor funcţionali (debit-Q,
respectiv sarcină-H), domeniile aproximative de utilizare ale maşinilor hidrodinamice
de lucru care transportă lichide, în fig. 1.1.15 [29 ] , şi ale celor mai răspândite maşini
hidrodinamice de forţă care transportă lichide, în fig. 1.1.16 [42].
În fig. 1.1.15, se notează: 1 - pompa cu piston plonjor; 2 - pompa cu piston; 3 - pompa
periferială; 4 - turbopompa radială monoetajată; 5 - turbopompa radială multietajată;
6 - turbopompa radială în dublu flux; 7 - turbopompa diagonală; 8 - turbopompa
axială; 9 - pompa volumică rotativă.
În fig. 1.1.16, se notează: 1 – turbina Francis, cu ieşire radială sau diagonală din rotor;
2 – turbina Pelton, cu cupe; 3 – turbina Kaplan, cu ieşire axială din rotor.

1000

2
1000 kW

100
1
H
(m) 100 kW
3

10

10 kW
0,1 kW 1 kW

1
1 10 100 1000
Q (m3/s)
Domenii de utilizare a maşinilor hidraulice de forţă
Fig. 1.1.16

1.2. Tipuri uzuale de instalaţii hidraulice

1.2.1. Definirea şi clasificarea instalaţiilor hidraulice

A. Componentele instalaţiilor hidraulice

Instalaţiile hidraulice (IH) sunt ansambluri de elemente destinate transportului
fluidelor în conformitate cu situaţia din natura şi condiţiile stabilite de utilizator.
După cum se arată în fig. 1.2.1, instalaţiile hidraulice sunt compuse din două sisteme
principale de elemente: sistemul de transport (ST), care asigură deplasarea fluidului

19
de sursă (SF), până la destinaţia solicitată de utilizator (DF), şi sursa de energie (SE),
care furnizează sau preia energie de la fluidul vehiculat, în funcţie de scopul
instalaţiei. Fiecare dintre sisteme este compus, la rândul său din:
- sistemul de transport – reţeaua de transport (RE), prin care se realizează
efectiv deplasarea fluidului, captarea fluidului (CF), care preia fluidul de la sursă, şi
evacuarea fluidului (EF), care permite refularea fluidului la destinaţie;
- sursa de energie – maşina hidraulică (MH), care realizează transferul de
energie către sau de la fluid, şi maşina mecanică (MM), care preia sau furnizează
energie mecanică maşinii hidraulice.

ST
SE CF SF
SPE MM MH RT
EF DF
IH

Definirea instalaţiilor hidraulice

Fig.1.2.1
Captare şi evacuare legată instalaţia de sursa şi, respectiv de destinaţia fluidului, iar
maşina mecanică leagă instalaţia de un sistem primar de energie (SPE) care primeşte
sau preia energie de la instalaţie.
Observaţii
1. Dacă scopul instalaţiei este de a produce energie, atunci sursa de energie se
poate numi şi generator de energie.
2. Există instalaţii de transport fluide la care sursa de energie poate lipsi,
mişcarea fluidului fiind asigurată de energia sursei fluidului. Exemple:
alimentările de apă cu cădere liberă şi instalaţiile de transport gaze având
presiunea la sursă superioară presiunii la destinaţiei.
3. De regulă, maşina mecanică este un motor sau un generator electric, iar
sistemul primar de energie este reţeaua electrică naţională.
4. Există instalaţii în care se produc succesiv transformări energetice în ambele
sensuri, cum ar fi cazul amenajărilor hidroenergetice de acumulare prin
pompaj.

B. Clasificări ale instalaţiilor hidraulice în funcţie de elementele sistemului de

transport şi sursei de energie
Se remarcă excepţionala diversitate a utilizărilor instalaţiilor hidraulice şi, ca urmare,
a tipurilor lor constructive şi dimenisionale. Pentru clasificarea instalaţiilor se propun
criterii referitoare la elementele lor componente [19 ] , aplicabile tuturor tipurilor de
instalaţii, indiferent de natura fluidului transportat şi de sensul transferului energetic.
a. Clasificări în funcţie de destinaţia fluidului
Destinaţia este primul element de care se ţine seama în proiectarea unei instalaţii,
întrucât caracteristicile sale reprezintă tocmai solicitarea utilizatorului. Se propun
clasificări în funcţie de: numărul de consumatori, presiunea de serviciu la destinaţie
impusă de utilizator, timpul de funcţionare, durata exploatării, regimul de lucru (debit)
b. Clasificări în funcţie de sursa fluidului

20
Sursa fluidului este caracterizată de existenţa posibilităţilor de satisfacere a cerinţelor
utilizatorilor. Împreună cu destinaţia, sursa fluidului dictează construcţia reţelei de
transport. Instalaţiile se clasifică în funcţie de tipul fluidului oferit, numărul surselor
nei şi variaţia sarcinei la sursă.
c. Clasificări în funcţie de tipul reţelei de transport
Proiectarea, construcţia, montarea şi expolatarea unei instalaţii depind în mare măsură
de dimensiunile şi tipul sistemului de transport a componentelor sale. Se propun
clasificări după următoarele criterii: presiunea interioară a reţelei de transport, modul
în care se realizează alimentarea utilizatorilor, tipul de servicii oferite utilizatorilor.
d. Clasificare în funcţie de sursele de energie
Sursele de energie sunt, de regulă, componentele cele mai complexe ale instalaţiilor.
Alegerea unei surse de energie potrivită este hotărâtoare pentru reuşita proiectării
întregului ansamblu. Instalaţiile se clasifică în funcţie de tipul şi numărul surselor de
energie, precum şi componentelor acestora, după: numărul surselor de energie, tipul
construcţiei care adăposteşte sursele de energie, tipul sursei de energie (instalaţii
consumatoare de energie şi instalaţii producătoare de energie).
Observaţie: Se pot imagina şi alte moduri de clasificare a instalaţiilor hidraulice, dar
cele prezentate oferă suficiente informaţii pentru abordarea corectă a construcţiei şi
funcţionării maşinilor hidraulice.

1.2.2. Descrierea tipurilor principale de instalaţii

În ţările cu economie dezvoltată din lume, din totalul energiei electrice peste 75% se
produce pe seama instalaţiilor care folosesc energia primară a gazelor şi lichidelor şi
peste 20 % se consumă pentru transportul fluidelor în diferite instalaţii. Aceste cifre
demonstrează răspândirea şi diversitatea excepţională a instalaţiilor hidropneumatice.
Se evidentiază patru tipuri generale de instalaţii, în funcţie de sensul transferului de
energie (instalaţii consumatoare de energie, dacă sensul transferului de energie este
de la maşina hidraulică spre fluid, şi instalaţii producătoare de energie, dacă sensul
transferului de energie este de la fluid, către maşina hidraulică) şi în funcţie de natura
fluidului (instalaţii hidraulice, dacă fluidul transportat este lichid, şi instalaţii
pneumatice, dacă fluidul transportat este gaz). Pentru exemplificare se descriu tipurile
principale de instalaţii care vehiculează fluide incompresibile.

1.2.2.1. Instalaţii consumatoare de energie destinate

transportului lichidelor (Instalaţii de pompare).
Aceastea sunt cele mai diverse şi mai răspândite instalaţii, practic, fiind întâlnite în
toate domeniile de activitate. Fluide vehiculate pot avea proprietăti comune sau foarte
speciale, de la apa rece şi fără curtă, până la metale topite, paste vâscoase, zgură şi
fluide radioactive etc. Fără pretenţia unei clasificări exhaustive, sunt enumerate
tipurile uzuale de instalaţii de pompare, dintre care este prezentată instalaţia destinată
alimentărilor urbane cu apă potabilă şi elementele sale componente uzuale.
Observaţie. În funcţie de tipul şi dimensiunile sale, o instalaţie poate avea mai multe
pompe de diferite tipuri grupate în aceeaşi clădire, numită staţie de pompare, şi chiar
mai multe staţii de pompare situate în lungul sistemului de transport.

a. Instalaţii destinate alimentărilor urbane cu apă potabilă. Instalaţiile

transportă apă curată sau cu suspensii mici, la temperatura mediului ambiant [67 ] şi
au o funcţionare permanentă (tot timpul anului). În fig. 1.2.2 este prezentată schematic

21
o instalaţie de alimantare cu apă potabilă a unei localităţi de mici dimensiuni, având
reţea ramificată de distribuţie. Apa este prelevată dintr-o cameră de aspiraţie (1)
printr-un sorb (2) şi o conductă de aspiraţie de către una sau mai multe pompe (4).

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15

Alimentări cu apă urbane

Fig. 1.2.2

Pompele, împreună cu sistemele de reglare şi închidere a instalaţiei (5), sunt

adăpostite într-o staţie de pompare (6). Apa este pompată până la o staţie de epurare
(7) unde este decantată, filtrată şi tratare chimic şi bacteriologic. În staţia de epurare
se găsesc mai multe pompe, rezervoare şi alte elemente care procesează apa conform
tehnologiei de epurare utilizată. În continuare, apa este trimisă prin canale magistrale
(8), până la nişte rezervoare (9) situate în apropierea localităţii. De aici, cu ajutorul
unei staţii de repompare (10), apa este distribuită printr-o conductă principală (11),
piese de ramificaţie (12) şi conducte secundare (14), prevăzute uneori cu staţii de
punere sub presiune (15) către consumatorii urbani (13).
De regulă, localităţile mari au reţeaua de distribuţie inelară sau mixtă, iar alimentarea
sistemului se poate face din mai multe. Se observă că instalaţiile au mai multe pompe
de diferite tipuri şi dimensiuni.
b. Instalaţii pentru irigaţii şi desecări. Instalaţiile transportă apă cu
suspensii mici, puţin abrazive şi au o funcţionare sezonieră, adică funcţionează în
perioada de vară [11 ] . Instalaţiile de acest tip pot avea funcţionare reversibilă, fiind
utilizate atât pentru irigare, cât şi pentru desecare.
c. Instalaţii de transport a apei calde. Instalaţiile cuprind circuitele de apă
tratată în centralele termoelectrice şi nucleare, care vehiculează apă la temperaturi şi
presiuni înalte [62 ] . De asemenea, cuprind reţelele de apă tratată sau normală din
centrale şi sisteme de termoficare, care transportă apă la temperaturi şi presiuni mai
scăzute decât instalaţiile din prima categorie. Cu excepţia sistemelor de încălzit a
locuinţelor, celelalte sisteme funcţionează permanent.
d. Instalaţii de canalizare urbană, hidrotransport şi epuisment. Instalaţiile
transportă apă impură (uzată), conţinând suspensii solide de cele mai diverse forme,
dimensiuni şi concentraţii, mai mult sau mai puţin abrazive, dar necorozive, la
temperatura mediului ambiant [24 ] . Funcţionarea este permanentă, dar restricţiile de
fiabilitate sunt mai puţin severe şi se programează scurte perioade de revizii şi
reparaţii. Sistemele de canalizare cuprind: sisteme sub presiune şi cu suprafaţa liberă
în care apa se deplasează gravitaţional sau pompată cu pompe speciale. Instalaţiile de

22
hidrotransport sunt sisteme de conducte sub presiune care transportă voit suspensii de
un tip anume (nisip, mortar, pietriş, minereuri de diferite categorii şi grade de
prelucrare ş.a.). Se întâlnesc în industria materialelor de construcţie, în procesul
construirii clădirilor, în sisteme de hidrotransport din industria extracţiei şi prelucrării
minereurilor. Instalaţiile de epuisment scot apa din incinte sau canale, deci sunt
alcătuite doar dintr-o pompă şi o conductă simpla de extracţie sau de refulare.
e. Instalaţii pentru ape termale şi minerale. Un tip de utilizare a
instalaţiilor hidropneumatice în plină ascensiune o constitue extracţia şi exploatarea
industrială a apelor termale şi minerale. Acestea provin din izvoare de suprafaţă
(unele chiar arteziene) sau din puţuri de adâncime. Instalaţiile destinate acestor ape
speciale au funcţionare permanentă, trebuie să reziste la acţiunea apei transportate şi
tebuie să respecte condiţii severe de calitate pentru că apele sunt destinate uzului
uman.
f. Instalaţii petroliere. Instalaţiile transportă ţiţei brut sau derivate
petroliere la temperatura mediului sau prin conducte încălzite, dacă este cazul. Au
funcţionare permanentă. Această categoriu cuprinde diverse tipuri de instalaţii:
instalaţii de extracţie a petrolului, sisteme de transport a petrolului până la incintele de
depozitare, apoi sisteme de conducte lungi de la zona de exploatare, până la rafinării
sau la locul de încărcare, staţii de pompare portuare pentru încărcarea şi descărcarea
petrolului, circuitele din rafinării, sistemele de transport a derivatelor petroliere de la
rafinărie până la utilizatori.
g. Instalaţii pentru fluide vâscoase şi fibroase. În general, acest tip de
instalaţii este întâlnit în atelierele de prelucrare a materiilor prime: industria
alimentară (fabrici de zahăr sau conserve), industria prelucrării lemnului (fabrici de
celuloză şi hârtie), industria chimică (fabrici de produse cloro-sodice) s.a. Fiind
instalaţii industriale, funcţionarea lor este, de regulă, permanentă. Fluidele
transportate pot fi corozive sau abrazive. Se menţionează că, datorită caracteristicilor
fluidului sau suspensiilor transportate, construcţia echipamentelor instalaţiilor ţine
seama în primul rţiile de exploatare, înaintea criteriilor economice, deci randamente
sunt scăzute.
h. Instalaţii chimice. Instalaţiile sunt reprezentate de circuitele de pompare
a substanţelor chimice se întâlnesc în cele mai diverse sisteme industriale, de la
laboratoare şi ateliere de tăbăcărie, până la mari combinate chimice. De regulă, aceste
circuite au funcţionare permanentă. Substanţele transportate pot fi calde sau reci, cu
sau fără suspensii, de multe ori sunt substanţe toxice, corozive sau care prezintă alte
pericole.
i. Instalaţii de ungere şi răcire. Instalaţiile de ungere şi răcire se întâlnesc
în cele mai diverse locuri, de la automobile şi maşini unelte, transformatoare electrice,
până la reactoarele nucleare. Lichidele utilizate pot fi uleiuri, lichide speciale sau apă,
la temperaturi diverse. Se menţionază că lichidul transportat poate fi curat (ex.
circuitele de ungere şi răcire a transformatoarelor electrice
închisă sau deschisă sau în această
şi evacuând cadrul
automobilelor) sau cu suspensii solide de căldurădiferite tipuri
în altă(ex. circuitele
parte. În fig. de răcire
1.2.3 estea
sculelor maşinilor unelte) sau pot fi amestecuri lichid-gaz (ex. emulsii folosite
prezentat un circuit monoetajat tipic, în
circuitele de răcire a sculelor maşinilor unelte).
alcătuitFuncţionarea
dintr-un acestor instalaţii care
vaporizator este
corelată cu funcţionarea agregatelor pe care le servesc.
transformă lichidul frigorific în vapori
O categorie aparte o constitue instalaţiile frigorifice,
răcind aerulîn cadrul cărora un
înconjurător; unfluid special,
compresor
numit agent termic, se deplasează în circuit închis, absorbind căldura dintr-o incintă
(1) care absoarbe vaporii de agent termic
(2) din vaporizator şi îi trimite într-un
condensator (7), în care vaporii devin
lichid eliminând căldura suplimentară
în exterior; un ajutaj (6), în care
lichidul evacuate de condensator (8) se
23 transformă în amestec vapori-lichid (4),
absorbit apoi de vaporizator. Aerul
răcit este circulat de un ventilator (5).
 1

5 6 7 8
Instalaţie frigorifică

Fig. 1.2.3
j. Instalaţii de acţionare. Acest tip de instalaţii are o aplicativitate tot mai
diversificată în toate domeniile de activitate. În prezent, odată cu perfecţionarea
tehnologiilor şi miniaturizarea dispozitivelor electronice, sunt în plină dezvoltare
sistemele de acţionare elecro-hidraulică, comandate de calculatoare (ex. sistemele de
automatizare din dotarea automobilelor). Instalaţii de acţionare pot avea funcţionare
permanentă, periodică sau ocazională, în funcţie de tipul utilizării, şi trebuie să fie
deosebit de fiabile pentru că, în multe situaţii, sunt importante pentru siguranţa
oamenilor. Folosesc numai lichide curate, uneori cu proprietăţi speciale.
k. Instalaţii speciale. În acestă categorie sunt incluse celelalte tipuri de
instalaţii mai puţin răspundite şi având construcţii şi condiţii de funcţionare deosebite:
instalaţii cu funcţionare reversibilă în cadrul centralelor hidroelectrice de acumulare
prin pompaj, unele instalaţii în centralele nucleare, instalaţii pentru transport metale
topite, instalaţii pentru realizarea presiunilor foarte înalte ş.a.

1.2.2.2. Instalaţii producătoare de energie pe seama energiei

lichidelor
Această categorie de instalaţii cuprinde amenajările hidroenergetice de diverse tipuri
şi puteri care folosesc energia hidraulică a apelor din natură pentru producerea
energiei electrice. Există situaţii în care energia apei este destinată producerii şi
utilizării directe a energiei mecanice. Acestea se regăsesc în cazul unor folosinţe
domestice rurale (mori de apă, prese de ulei, sisteme de irigaţii izolate şi mici ş.a.),
foarte puţin răspândite în prezent şi care nu fac obiectul prezentei lucrări.
Energiei hidraulice a apei din natură este considerată regenerabilă şi nepoluantă ceea
ce îi conferă prioritate faţă de alte surse clasice de energie, cum ar fi combustibilii
fosili şi nucleari. În ultimii ani se studiază impactul exploatării energetice a surselor
de apă, în lumina preocupării pentru menţinerii şi reabilitării calităţii surselor de apă
la nivel global şi a impactului regional ecologic şi social al amenajărilor
hidroenergetice. Între avantajele evidente ale construirii amenajărilor hidroenergetice
se numără costul redus al energiei obţinute în comparaţie cu costul exploatării altor
surse de energie (arderea combustibililor fosili) şi posibilitatea obţinerii şi altor efecte
pozitive ale construcţiilor hidrotehnice realizate (reducerea efectelor inundaţiilor,
alimentarea cu apă potabilă de bună calitate a localităţilor, irigarea solurilor, agrement
etc.). În plus, impactul arderii combustibililor fosili asupra mediului este incomparabil

24
mai nociv dacăt exploatarea energiei apelor. Cel mai periculos efect este emisia de
gaze cu efect de seră care face obiectul uneia dintre cele mai active convenţii globale,
Convenţia Naţiunilor Unite pentru Schimbări Climatice.
Scopul construirii amenajărilor hidroenergetice este crearea celor mai bune condiţii
pentru exploatarea resurselor de energie ale maselor de apă. Aceste resurse sunt :
- diferenţa de energie de poziţie dintre două locaţii pe care le poate ocupa o cantitate
de apă în lungul unui râu sau între două râuri sau lacuri diferite;
- diferenţa de energie de poziţie produsă prin variaţia nivelului oceanului în timpul
mareelor;
- energia maselor de apă în mişcare sub formă de valuri sau curenţi marini ;
- diferenţa de energie internă între mase de apă situate în diferite poziţii unele faţă de
altele (exemple: energia termală a surselor de apă terestre sau diferenţa de temperatură
dintre mase de apă ale oceanelor).
Prin convenţie, energia cursurilor de apă de potenţial mic şi foarte mic, alături de
energia mareelor şi valurilor (ca şi energia eoliană, solară şi geotermală şi cea a unor
mase de apă din oceane), intră în categoria energiilor neconvenţionale şi exploatarea
lor este puternic încurajată prin programe la nivel internaţional şi naţional.
Principalele căi pentru realizarea scopului amenajărilor hidroenergetice sunt:
• Concentrarea energie disponibile
Concentrarea energiei disponibile a apei pe domeniul luat în consideraţie pentru
expoatare conduce la minimizarea investiţiilor în construcţiile amenajărilor. Această
energie este exprimată prin relaţia
 ∆v 2 ∆p  ∆v 2 ∆p
∆E = m ⋅ g ⋅ ∆e = m ⋅ g ⋅  + + ∆z  = m ⋅ g ⋅ +m⋅g ⋅ + m ⋅ g ⋅ ∆z (1.2.1)
 2 g ρg  2g ρg
sau
∆E = ∆E cin + ∆E p + ∆E poz (1.2.1’)
unde:
m - masa apei utilizată;
g - acceleraţia gravitaţională în locul de pe Pământ unde se construieşte amenajarea;
ρa - densitatea apei;
∆e , ∆v , ∆p , ∆z - diferenţele între energiile medii unitare, vitezele medii,
presiunile medii şi nivelele medii ale apei la extremele amenajării;
∆E , ∆E cin , ∆E p , ∆E poz - diferenţele între energia medie unită totală, cinetică, de
presiune şi de poziţie a apei la extremele amenajării.
Expresia evidenţiază formele de energie utilizabile ale apei. De regulă, la suprafaţa
apei acţionează presiunea atmosferică, deci în cadrul amenajărilor se expoatează
energia cinetică sau energia de poziţie.
Pe baza expresiei (1.2.1), se determină expresia generală a puterii disponibile
∆E ⋅  ∆v 2 ∆p 
P= = m⋅ g ⋅  + + ∆z  (1.2.2)
∆t  2g ρg 
unde:
∆t - variaţia timpului;
⋅
m - debitul masic disponibil.
Concentrarea energiei disponibile se realizează prin soluţii specifice diferitelor tipuri
de amenajări.
• Reducerea consumurilor energetice în timpul deplasării pe domeniul
amenajat

25
Energia disponibilă a apei se consumă inutil pentru compensarea pierderilor
hidraulice, erodarea pereţilor solizi care delimitează fluidul (exemple: alibii ale
răurilor sau malurile oceanelor şi mărilor) şi, eventual, pentru creşterea energiei
cinetice a fluidului. Reducerea acestor consumuri permite disponibilizarea unei
cantităţi de energie care poate fi utilizată pentru producerea energiei electrice.

a. Amenajăre hidroenergetice a cursurilor terestre de apă

Amenajările hidroenergetice a cursurilor terestre de apă sunt constituite practic dintr-o
serie de construcţii hidrotehnice având ca scop concentrarea energiei disponibile şi
reducerea pierderilor de energie a apei pe tronsone ale cursurilor de apă.
Concentrarea energiei disponibile se obţine prin realizarea unor baraje care închide
fluxul natural al apei într-o secţiune convenabilă, astfel încât, prin acumularea apei să
crească nivelul faţă de cel natural în secţiunea dată şi să se creeze un volum acumulat
disponibil care să fie evacuat la debitul solicitat, mai mare decât cel natural.
Cea mai importantă soluţie pentru reducerea consumurilor energetice pentru
deplasarea apei între secţiunile de intrare, respectiv ieşire ale amenajării este devierea
cursului natural al apei pe o cale artificală (canal sau conductă) , numită aducţiune,
care îndeplineşte o serie de condiţii ce favorizează curgerea:
- forma secţiunii şi calitatea suprafeţelor permi deplasarea cu un coeficient de pierdere
de sarcină mult inferior celui al albiei naturale;
- lungimea traseului este mai scurtă, asigurând deplasarea apei pe calea cea mai scurtă
posibil între priza de apă situată înainte de baraj şi o poziţie cât mai apropiată de
verticala secţiunii de ieşire din amenajare unde se află şi generatoarele;
- panta aducţiunii este cât mai mică posibil, astfel încât să asigure deplasarea apei şi să
permită realizarea unei căderi cât mai mari în apropierea centralei.
Amenajările hidroenergetice a cursurilor terestre de apă pot fi împărţite în două
categorii în funcţie de puterea instalaţă a agregatelor:
i. Amenajări de mici dimensiuni, numite microhidrocentrale electrice, având
puteri Pn < 10 MW , care, exploatează un potenţial energetic de mică importanţă, de
regulă considerat neeconomic (necompetitiv). Din acest motiv, microhidrocentralele
sunt încadrate în categoria amenajărilor care exploatează surse regenerabile de
energie. Investiţiile sunt reduse şi concepute pentru a sastisface şi alte folosinţe
(turism, piscicultură etc.), ţinând seama că aceste amenajări sunt amplasate de regulă
în zone cu astfel de potenţial. Impactul asupra mediului ambiant este redus tocmai
pentru intervenţia omului este puţin importantă, fără schimbarea semnificativă a
peisajului. Construirea unor astfel de amenajări este la îndemâna comunităţilor locale
sau a persoanelor individuale şi este încurajată prin reglementările specifice surselor
regenerabile de energie.
ii. Amenajări şi medii şi mari dimensiuni au ca principal scop exploatarea
maximă a unui potenţial energetic important, considerat economic utilizabil.
La rândul lor, acestea pot fi încadrate în mai multe tipuri, fiecare având caractereistici
constructive, avantaje şi utilizări specifice, dupâ cum urmează:
Amenajare de tip centrală baraj(fig.1.2.4.a), la care întreaga cădere este realizată prin
bararea cursului de apă, iar centrala se află în imediata vecinătate a acestuia. Acest tip
de amenajare este în funcţiune practic tot timpul pentru că nu beneficiază de o
acumulare notabilă şi debitul afluent trebuie turbinat sau evacuat imediat. Locul
favorit de amplasare este pe cursul râurilor cu debite mari, în zone geografice de şes şi
deal. Pentru că flexibilitate exploatării este limitată, aceste centrale se situează în zona
de bază şi semibază a graficului de sarcină al sistemului energetic, în vecinătatea
centralelor termice.

26
Amenajări de derivaţie (fig.1.2.4.b), la care centrala este amplasată în capătul aval al
unei derivaţii şi foloseşte căderea de nivel obţinută prin diferenţa dintre panta
derivaţiei şi panta albiei naturale a râului.
Amenajări mixte (fig.1.2.4.c), care folosesc pentru concentrarea căderii atât barajul,
cât şi derivaţia. În funcţie de poziţia centralei faţă de nivelul apei în secţiunea de ieşire
din amenajare, se disting două situaţii: atunci când căderea realizată de derivaţie este
obţinută numai în amonte de centrală, care este construită la zi (aeriană) şi când
căderea este realizată atât amonte, cât şi aval de centrală şi aceasta este subterană.

1 2 3 4 5 6 7
1 2 3 4 5

a b

c
Amenajări hidroenergetice

Fig. 1.2.4

Puterea disponibilă ( Ph ) luată în considerare la realizarea unei amenajări

hidroenergetice poate fi calculată pe baza expresiei (1.2.2).
Ph = ρ a ⋅ g ⋅ Qd ⋅ H b (1.2.3)
unde:
ρa - densitatea apei;
g - acceleraţia gravitatţională în locul de pe Pământ unde se construieşte
amenajarea;
 ⋅

 m
Qd - debitul volumic disponibil în timpul exploatării  d
Q = ;
 ρ 
 
H b - căderea brută a amenajării, adică diferenţa între nivelul energetic al apei în
secţiunea superioară şi în secţiunea inferioară .
Se presupune că vitezele la extremele amenajării sunt neglijabile, deci se exploatează
doar energia de poziţie, iar căderea brută devine H b = ∆z .
Conform (1.1.3) concentrarea energiei disponibile presupune maximizarea debitului şi
căderii brute.

b. Amenajări hidroelectrice pentru utilizarea energiei mărilor şi oceannelor

27
Se estimează că, dacă mai puţin de 0,1% din energia disponibilă a oceanelor ar fi
transformată în energie electrică ar fi satisfăcut mai mult de cinci ori necesarul actual
al Pământului. Totuşi acest imens potenţial este considerat neeconomică amenajabil în
cea mai mare parte.
i. Amenajări pentru utilizarea energiei valurilor
Valurile sunt rezultatul acţiunii vântului asupra suprafeţei mărilor şi oceanelor. Un
corp plutitor urmează sub acţiunea ondulaţiilor supeafeţei apei o traiectorie eliptică,
după cum se arată în fig. 1.2.5, unde se notează: 1 – traiectorie; 2 – plutitor; 3 –
ondularea suprafeţie (val).

Energia disponibilă a valurilor poate

ajunge până la 70 MW/km de front de.
Până în prezent au fost realizate numai
amenajări la scară redusă, cu caracter
experimental din cauza neeficienţei
1 2 3 economice. Amenajările care preiau
energia valurilor pot fi: sisteme
plutitoare ancorate, contur articulat de
plutitori şi coloană oscilantă. Aceste
amenajări pot fi amplasate în apă,
lângă mal şi la distanţă de tărm şi
utilizează energia disponibilă pe
Deplasarea valului suprafeţe restrănse (locale), în lungul
Fig. 1.2.5 direcţiei de propagare a valurilor sau
perpendicular pe această direcţie.
1 Dispozitivele care preiau energia
2 valurilor şi o transformă în energie
3 utilă sunt: cilindri hidraulici, pompe cu
4 tub elastic, turbine hidraulice, turbine
cu aer, generatoare electrice liniare. În
fig. 1.2.6 este prezentată o amenajare
tip coloană oscilantă dotată cu o
turbină cu aer, unde se notează : 1 –
turbină; 2 – dispozitiv de concentrare a
puterii; 3 – aer sub presiune ; 4 – apă.

Amenajare tip coloană oscilantă

Fig. 1.2.6

O tehnologie nouă şi în plină dezvoltare este convertorul de energie a valurilor

Palamis (Palamis Wave Energy Convertor). Un astfel de dispozitiv este prezentat în
fig. 1.2.7. Dispozitiv compus dintr-o serie de plutitori semi-imersaţi (2), construiţi din
cilindri hidraulici plini cu ulei, aşezaţi în lungul direcţiei de deplasare a valurilor şi
articulaţi unul de altul printr-un sistem special (3). În timpul deplasării, valurile induc
o mişcare relativă a plutitorilor unul faţă de altul care produce un efect de berbec
hidraulic de înaltă presiune de ulei din cilindri. În continuare, presiunea este transmisă
unor motoare hidraulice prin nişte acumulatoare hidraulice care apalizează vârfurile

28
de presiune. La rândul lor motoarele hidraulice acţionează generatoare electrice.
Întregul dispozitiv este ancorat pe fundul apei prin cabluri (1). Tehnologia
convertorului de energie a valurilor Palamis prezentă avantajul unei fiabilităţi ridicate
în condiţiile climaterice aspre în care dispozitivul este exploatat. Denumirea
dispozitivului are etimologia în numele unui şarpe de mare, Pelamis platurus, care
trăişte în apele tropicale şi sub-tropicale.

1 2 3
Convertorul Palanius
Fig. 1.2.7

Puterea ( Pval ) disponibilă medie pe unitatea de anvergur a unui val se calculează cu

o bună aproximaţie pe baza teoriei unidimensionale a mişcării valurilor presupunând
mişcarea unui punct de la suprafaţa apei sinusoidală
ρ ⋅ g 2 ⋅ a2 ⋅ T
Pval = (1.2.4)
8π
unde:
ρ - densitatea apei;
g – acceleraţia gravitaţională;
a - amplitudinea oscilaţiei valului ( a = h ) ;
2
h - înălţimea valului;
T - perioada de oscilaţie a unui punct de pe suprafaţa apei sub acţiunea valurilor
1
 2 ⋅ π ⋅ λ 2
T =
 
 (1.2.5)
 g 
λ - lungimea de undă a valurilor, adică distanţa între două creste de val succesive.
Eficienţa exploatării energiei valurilor (impact economic). Amenajările amplasate în
lungul coastelor pot avea implicaţii economice şi sociale notabile. Construcţiile pot fi
integrate cu alte construcţii utilitare (exemplu: digurile porturilor), pot crea locuri de
muncă şi pot încuraja turismul şi poate afecta într-un fel sau altul navigaţia. Ca impact
negativ poate fi menţionat creşterea poluării fonice care ar putea afecta pescuitul. În
prezent, investţiile în astfel de amenajări sunt realizate cu puternic sprijin
guvernamental, profitabilitatea nefiind atractivă. Observaţiile sunt valabile şi pentru
amenajările destinate exploatării energiei mareelor.

29
Impectul ecologic al utilizării dispozitivelor care utilizează energia valurilor se referă,
de regulă, la viaţa acvatică şi este considerat redus. Dispozitivele ancorate se
comportă ca nişte mici insule şi generează apariţia unei vieţi acvatice specifice. În
cazul amenajărilor din apropierea coastelor, impactul poate fi considerat pozitiv
datorită reducerii efectului de eroziune a mişcării apei. În general, efectul ecologic
este predictibil şi, pentru a se estima beneficiile ecologice este comparat cu impactul
producerii energiei pe seama combustibililor fosili sau în reactoarelor nucleare.
ii. Amenajări pentru utilizarea energiei mareelor
Formele de energie a mareelor care se utilizează pentru producerea energiei electrice
sunt: energia cinetică a curenţilor apei la flux, respectiv reflux; energia potenţială
rezultată din diferenţa dintre nivelul cel mai înalt şi cel mai scăzut al apei mării.
O metodă este construirea de baraje pe malul mării pentru formarea unor bazine sau
lagune. Diferenţa de nivel apare atunci când nivelul apei în afara bazinelor se
modifică faţă de nivel apei din interiorul acestora. Căderea astfel obţinută este folosită
pentru acţionarea unor turbine hisraulice. Cea mai mare instalaţie de acest tip a fost
construită în Franţa, pe râul Rance în 1967, având puterea instalată de 270 MW şi o
producţie anuală de energie de cca 600.000 GWh.
Energia potenţială disponibilă a unei astfel de amenajări se estimează prin expresia
E = H ⋅M ⋅g (1.2.6)
unde:
H – înălţimea maximă a mareei;
M – masa apei ridicate de maree;
g – acceleraţia gravitaţională.
Amplasamentele convenabile pentru astfel de instalaţii sunt zonele terestre în care
mareele sunt considerabile, cum ar fi coastele oceanelor Atlantic şi Pacific.
Recent, s-au construit în Norvegia instalaţii dotate cu turbine submarine care
exploatează energia cinetică a puternicilor curenţi de apă produşi în fiordurile înguste
de pe coastă în timpul mareelor.
Eficienţa expoatării energiei mareelor este de cca 80%, fiind deosebit de mare faţă de
eficienţa exploatării altor surse regenerabile. Această eficienţă energetică este umbrită
de eficienţa economică a unei astfel de investiţii, care se estimează că nu produce
profir ani de zile. Din acest motiv centralele electrice care exploatează energia
mareelor se realizează deocamdată numai cu sprijin guvernamental şi au mai mult
caracter experimental.
Impectul ecologic al amenajărilor costiere pentru exploatarea energia mareelor este
mai important decât impactul altor tipuri de instalaţii hidraulice, manifestându-se prin
următoarele elemente.
- Impactul local asupra mediului . Plasarea barajelor în estuarele râurilor are impact
semnificativ asupra echilibrului florei şi faunei din zonă, care, oricum este puţin stabil
din cauza întâlnirii mediului marin cu cel fluvial. În schimb, apar efecte benefice
economice prin facilităţile agicole şi piscicole.
- Tubiditatea apei. Construirea barajelor reduce semnificativ agitaţia apei şi schimbul
de masă între râu şi ocean, ceea ce conduce la creşterea penetrabilităţii radiaţiei solare
până la adâncime mai mare decât în condiţii naturale, având efect asupra creşterii
masei de fitoplancton şi modificarea lanţului trofic în ecosistemul local.
- Salinitatea. Dacă în cadrul amenajării se formează bazine, atunci salinitatea apei
scade în amonte de baraj, ceea ce afectează echilibrul trofic al ecosistemului.
Fenomenul nu sew petrece în cazul formării unei lagune.

30
- Transportul sedimentelor. Barajele construite pe estuare împiedică transportul
sedimentelor către ocean. Ca urmare seproduc depunei masive în amonte de baraje,
afectând utilizarea acestora şi echilibrul natural al ecosistemului. În plus se produc
perturbări importante ale formei litoralului (falezelor şi plajelor).
- Poluarea. Prin reducerea schimbului de masă între râu şi ocean se reduce capacitatea
de dispersia a poluanţilor transportaţi de râu, cu urmări importante. Între acestea,
creşterea concentraţiei substanţelor biodegradabile conduce la înmulţirea bacteriilor,
cu urmări asupra sănătăţii oamenilor şi animalelor.
- Viaţa peştilor. Construirea barajelor, cu efectele deja enumerate, conduce la
modificări importante asupra habitaclului peştilor. Barajele sunt prevăzute cu “scări
de peşti” , lifturi speciale sau alte amenajări deosebit de costisitoare.

1.2.2.3. Instalaţii consumatoare de energie destinate

transportului gazelor (Instalaţii de ventilaţie şi comprimare).
Instalaţiile de ventilaţie şi comprimare au o gamă tot mai largă de aplicativitate atât în
domeniul construcţiilor rezidenţiale şi comerciale, cât şi în domeniul serviciilor şi
producţiei industriale. Cele mai vizibile şi mai des întâlnite tipuri de astfel de instalaţii
sunt cele destinate climatizării siturilor rezidenţiale şi epurării aerului din incintele în
care se emit noxe, pentru care se prezintă o schemă şi elementele componente uzuale.
i. Instalaţii de climatizare. Instalaţiile de climatizare sunt sisteme de menţinere a
parametrilor atmosferei în incinte închise (săli, birouri, magazine, laboratoare s.a.),
dotate cu ventilatoare, aparatura de încălzire şi răcire a aerului, filtre de diverse tipuri
etc. Sistemele de climatizare au un domeniu de aplicativitate stabil şi bine cunoscut,
dar numărul este tot mai mare din cauza cerinţelor de confort în creştere atât în incinte
(locuinţe, birouri), cât şi în alte locuiri (ex. automobile). Se constată că instalaţiile
sunt tot mai sofisticate, având un grad mare de recuperare a căldurii (sisteme cu
recirculare sau cu schimbătoare de căldură) şi o creştere a automatizării.
ii. Instalaţii de purificare a aerului. Acest tip de instalaţii are multe caracteristici
comune cu instalaţiile de climatizare, dar aerul transportat are alte caracteristici şi, de
regulă, nu se cere şi schimbarea temperaturii. Instalaţiile sunt destinate incintelor în
care se degajă substanţe chimice nocive sau suspensii solide (ateliere chimice,
tratamente termice, acoperiri metalice, tăbăcării, turnătorii, curăţătorii mecanice sau
chimice), dotate cu ventilatoare, precum filtre mecanice şi chimice. În fig. 1.2.8 este
prezentată schematic o instalaţie de ventilare a unui atelier de prelucrare a pielii [21],
unde se observă două circuite distincte de vehiculare a aerului: circuitul de alimentare
cu aer climatizat, compus dintr-un ventilator (8) care aspiră aerul din atmosferă
printr-o priză cu secţiune pătrată sau dreptunghiulară (9) şi un filtru mecanic realizat
din site metalice sau pânză (10), o baterie electrică de încălzire (7) şi o reţea
ramificată de distribuţie amplasată în partea superioară a incintelor, având o conductă
principală (6), ramificaţii (4) şi mai multe guri de refulare (1); circuitul de evacuare a
noxelor, compus tot dintr-o reţea ramificată dispusă la partea inferioară a incintelor
având guri de aspiraţie (3), conducte colectoare (5), ventilator (11) şi o conductă de
îndepărtare a noxelor (12), prevăzută la partea finală cu sisteme de epurare (13) şi
protecţie (14).
iii. Dispozitive de antrenare mecanică. Aparate dispozitive au un domeniu de
aplicativitate foarte specializat, fiind destinate maşinilor de prelucrare sau vehiculare
în incinte cu atmosferă explozivă sau, uneori, a polizoarelor mobile. Multe ateliere de
producţie sunt prevăzute cu circuite de aer comprimat la medie presiune pentru acest
tip de utilizări.

31
 iv. Sisteme de automatizare şi comandă pneumatică. Sistemele pneumatice de
comandă sunt mai puţin răspândite decât cele hidraulice, fiind destinate unor aplicaţii
speciale. Caracteristicile lor constructive şi funcţionale sunt adaptate aplicaţiilor
pentru care sunt destinate. În proiectarea şi exploatare acestor instalaţii trebuie să se
ţină seama de compresibilitatea gazelor şi de efectele variaţiilor de temperatură ce pot
să apară în timpul funcţionării.

14

13

12

11

10
1 2 3 4 5 6 7 8 9

Instalaţie de purificare a aaerului

Fig. 1.2.8
v. Instalaţii de purificare a aerului în galerii miniere. Galeriile au lungimi mari
şi sunt situate la mare adâncime, necesitând sisteme lungi de conducte şi compresoare
puternice. Instalaţiile au caracteristici asemănătoare instalaţiilor uzuale destinate
purificării aerului, dar sunt echipate, de regulă, cu suflante sau cpompresoare de vid
(ex. compresoare cu inel de lichid) şi conductele sunt calculate ţinând seama de
dimensiunile instalaţiilor. Întotdeauna aceste instalaţii sunt prevăzute cu filtre de
diferite tipuri.
vi. Instalaţii de vidare sau punere sub presiune a incintelor închise. Instalaţiile
destinate schimbării parametrilor gazelor sunt destinate industriei chimice,
laboratoarelor de cercetare şi încercări speciale (standuri de încercări în vid, camere
vidate pentru experienţe chimice). De regulă, sunt instalaţii de mici şi medii
dimensiuni, dar pot fi şi mari, destinate combinatelor chimice.
vii. Instalaţii de alimentare cu gaze sub presiune. Aceste instalaţii sunt
reprezentate de sistemele de supraalimentare a motoarelor termice şi sisteme de
alimentare cu aer sau oxigen sub presiune în instalaţii tehnologice (metalurgie,
tratamente termice, acoperiri metalice). Diferenţa cea mai importantă faţă de
instalaţiile de vidare şi presurizare a incintelor constă în circulaţia unui debit mare de
gaz şi nu doar în crearea diferenţei de presiune.

1.2.2.4. Instalaţii producatoare de energie care vehiculează gaze şi

vapori.
Principalele sisteme producătoare de energie pe seama gazelor şi vaporilor sunt
centralele termoelectrice şi nuclearoelectrice, care asigură peste 80% din energia
electrică pe plan mondial. Aceste centrale sunt compuse din mii de circuite şi instalaţii
de vehiculare a gazelor şi lichidelor care asigură funcţionarea ansamblului centralei,
dar transformarea energiei termice a fluidului de lucru, numit agent termic, în energie
mecanică şi apoi în energie electrică se realizează într-o singură instalaţie.

32
 i. Instalaţii pentru producerea energiei electrice folosind abur sau gaze. În
această categorie sunt incluse instalaţiile primare din termocentrale. În fig.
1.2.9. este prezentată schema unei centrale termice în care se arde cărbune.
Energia termică obţinută este cedată agentului termic, apa, în cazane. Apa
străbate apoi turbinele în care energia termică este transformată în energie
mecanică. Energia mecanică este cedată unui generalor care o transformă în
energie electrică. Părţile componente ale centralei termice sunt notate în figură
după cum urmează: 1– turn de răcire; 2 - pompă pentru apa de răcire; 3-
transformator electric; 4- linie de înaltă tensiune; 5- generator; 6- turbină de
joasă presiune; 7- turbină de medie presiune; 8- turbină de înaltă presiune; 9-
regulator de abur; 10- transportor de cărbune; 11- virola cazanului; 12-
supraîncălzitor; 13- condensator; 14- pompă de alimentare a cazanului; 15-
dezaerator; 16- preîncălzitor; 17- încărcător de cărbune; 18- moară şi
pulverizat combustibil; 19- colector de cenuşă; 20- ventilator de tiraj forţat;
21- preîncălzitor de aer; 22- precipitator; 23- ventilator de tiraj; 24- coş de
fum; 25- reîncălzitor; 26- priză de aer; 27- economizor.
ii. Instalaţii de producere a energiei electrice folosind forţa vântului. Acastă
categorie cuprinde sistemele dotate cu turbine eoliene, având diverse aplicaţii,
inclusiv producerea de energie electrică. Acest mod de producere a energiei electrice
este dependent de existenţa unor condiţii climatice favorabile. Perfecţionarea
agregatelor, creşterea constantă a preţurilor şi nesiguranţa alimentării, precum şi
legislaţia în domeniul protecţiei mediului, tot mai restrictivă, au aducs instalaţiile
eoliene până la acceptabilitatea economică. Există încă şi instalaţii de utilizare a
energiei eoliene pentru producerea de energie mecanică aplicată direct, fără a fi
transformată în energie electrică, dar sunt deosebit de rar întrebuinţate.

1.2.2.5. Instalaţii reversibile

Instalaţiile reversibile sunt tot mai des aplicate în practică atât pentru că îndeplinesc
unele acţiuni specifice, dar şi pentru că înlocuiesc cu succes alte tipuri de instalaţii la
costuri inferioare şi având gabarite mai mici.
i. Amenajările hidroenergetice cu acumulare prin pompaj. Instalaţiile
reversibile cele mai importante sunt amenajările hidroenergetice cu acumulare prin
pompaj (reversibile) care transformă energia hidraulică a unei mase de apă situată în
bieful amonte al amenajării în energie mecanică şi apoi în energie electrică, în
anumite perioade de timp şi, în alte perioade, transformă energia electrică în energie
mecanică şi apoi hidraulică transportând o masa de apă înapoi din bieful aval în bieful
amonte. Aceste amenajări pot folosi agregate clasice separate („turbină-generator
electric”, respectiv „pompă-motor electric”) sau agregate care îndeplinesc ambele faze
ale transformării.
ii. Acţionări hidraulice. Există acţionări hidraulice reversibile utilizate în
aplicaţii inginereşti diverse. Acestea utilizează aproape în exclusivitate maşini
hidrostatice care se bucură de avantajul reversibilităţii funcţionale fără a sacrifica
performanţele hidrodinamice.

33
 9 10 11 12 25 26 27

5 6 7 8
1

13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24
Schema unei centrale termoelectrice
Fig. 1.2.9