Algoritm de analiză sintactică a propoziţiei:

1. Citim cu atenţie propoziţia.

2.
3.
Căutăm şi subliniem predicatul şi subiectul.
Analizăm părţile principale de propoziţie: S şi P.
Fişă – sinteză la sintaxă
4. Identificăm părţile secundare, le analizăm. Sintaxa este partea gramaticii care stabileşte regulile îmbinării şi funcţiile
5. Numerotăm, în ordine, cuvintele care au funcţii sintactice. cuvintelor în propoziţie şi a propoziţiilor în frază.
6. Alcătuim schema propoziţiei.
1 2 3 4 5 Propoziţia este enunţul cu un singur predicat. Propoziţiile pot fi clasificate după:
Model: Greierul amuţise sub umbra ocrotitoare a ierburilor
Greierul – S., expr. prin s. com. simp., masc., singul., N, art.hot. “1”; 1. Scopul comunicării:enunţiative propriu-zise, optative, exclamative, imperative, interogat.,
amuţise – P.V. expr. prin v. pred. personal. c. IV, d. act., m. ind. mai mult ca perf., pers. III, sing.; retorice;
(sub) umbra – Ccl, expr. prin subst. com. simpl. g. fem. n. sing. Ac. art. hot. “a”; 2. Aspectul predicatului: afirmative şi negative;
ocrotitoare – A. expr. prin. adj. propriu-zis variabil, se acordă cu subs. umbra (fem. sing. Ac.) grad poz.; 3. Structura (părţile componente): simple, dezvoltate, neanalizabile;
a ierburilor – A. substantival genetival, expr. prin subst. com. simplu, g. fem., n. plural, c. G., determin. 4. Înţelesul lor în context: principale(independente), secundare(dependente);
artic. posesiv “a”, hot, “lor”.
S P 5. Caracterul şi forţa relaţiilor cu alte propoziţii din frază: regente(R), subordon., incidente,
greierul amuţise 1 S. 2 P. intercal.
Raporturi sintactice în propoziţie: internă (între S şi P) sau interdependentă, coordonare, subordonare.
C. c. l. Părţile de propoziţie pot fi: principale (subiectul şi predicatul); secundare (atributul şi complimentul).
(sub) umbra sau 3 C. c. l. Fraza este unitatea sintactică alcătuită din două sau mai multe propoziţii legate între ele prin înţeles.
Fraza, alcătuită numai din propoziţii principale(independ.), se numeşte coordonatoare. Fraza, alcătuită
A. adj. A. s. dintr-o propoziţie principală(R) şi una sau mai multe subordonate se numeşte subordonatoare. Fraza,
ocrotitoare a ierburilor 4 A. adj. 5 A. s. alcătuită din două propoziţii principale şi una sau mai multe secundare se numeşte mixtă.
În cadrul frazei se stabilesc următoarele raporturi sintactice:
Algoritm de analiză sintactică a frazei: 1. Relaţii de coordonare: între propoziţii principale, între subordonate de acelaşi fel;
1. Citim cu atenţie şi repetat textul. 2. Relaţii de subordonare: într-o propoziţie R. şi una sau mai multe subordonate.
2. Identificăm şi subliniem cu o linie predicatele. Raportul de coordonare poate fi realizat prin:
3. Identificăm elementele de relaţie coordonatoare şi se încadrează între bare.
4. Identificăm elementele de relaţie subordonatoare şi se încadrează între paranteze pătrate.
- juxtapunere (fără conjuncţii, alăturare);
5. Segmentăm propoziţiile şi se numerotează. - conjuncţii şi locuţiuni coordonatoare (vezi fişa prec.).
6. Identificăm propoziţia (sau propoziţiile) principală (sau principale). Copulativă – prin conjuncţii copulative şi locuţiuni conj. copulat.;
7. Identificăm şi precizăm propoziţiile subordonate şi raporturile ce se stabilesc la nivelul frazei, în Disjunctivă – prin conjuncţii disjunctive;
funcţie de elementul regent şi de întrebare. Adversativă – prin conjuncţii şi locuţiuni adversative;
8. Alcătuim schema frazei, precizînd şi natura coordonărilor şi subordonărilor. Conclusivă – prin conjuncţii şi locuţ. conjuncţ. conclusive.
Raportul de subordonare subordonează necircumstanţiale: subiective, predicative, atributive,
Model: “Si, după mintea1a/ [ce]-o aveam2/, ne-am fi întors înapoi chiar atunci1b/, [de] nu eram daţi în sama completive directe, indirecte şi de agent.
lui moş Luca3/, de care ne ruşinam ca şi de părinţii noştri4/. Circumstanţiale: CL, CT, CM, CZ, CS, CŢ, CV, CNS.

1. Şi, după mintea (…) ne-am fi întors înapoi chiar atunci – propoziţie principală, regentă pentru
propoziţiile nr. 2 şi 3, enunţiativă, dezvoltată, afirmativă;
2. ce-o aveam – propoziţie secundară, atributivă, în raport de subordonare faţă de propoziţia nr.1,
determină substantivul mintea, are ca element introductiv pronumele relativ care, enunţiativă,
dezvoltată, afirmativă;
3. de nu eram daţi în sama lui moş Luca – propoziţie secundară, concesivă, în raport de subordonare
faţă de propoziţia nr.1 prin verbul ne-am fi întors, introdusă prin conjuncţia de, enunţiativă,
dezvoltată, negativă;
4. de care ne ruşinam ca şi de părinţii noştri – propoziţie secundară, atributivă, în raport de
subordonare faţă de propoziţia nr.3, determină substantivul moş Luca, are ca element introductiv
pronumele relativ cu prepoziţie de care, enunţiativă, dezvoltată, afirmativă.
Subiectul (S.) şi subordonata subiectivală (SB)
S. e partea principală a propoziţiei despre care se spune ceva cu ajutorul predicatului.
Întrebările: cine? ce? ; Subiectul poate fi:
- Exprimat (subst, numeral, pron, verb) neexprimat: inclus sau subînţeles; nedeterminat;
- Simplu, multiplu; - gramatical sau logic.
SB este propoziţia care îndeplineşte funcţia sintactică de S. al propoziţiei R.
Ex. Ce ţie nu-ţi place1/ altuia nu-i face2/ I – SB, II – PP.
SB se introduce prin: care, cine, ce, cel, cîţi, oricare, oricine, orice, că, să, ca…să, dacă, de, unde, cît.
Topica SB este în post. sau prepoz. R. Nu se izolează de R. Se confundă cu CD. Probă de control al SB.
Punem întrebarea “Care este lucrul care +R.” O SB poate avea una sau două R. şi invers.

1 P.P. 1 – P.P Predicatul (P.) şi subordonata predicativă (PR)

ce de 2 – AT(1)
2 AT. 3 CV. sau 3 – CV(1) Predicatul este partea principală a propoziţiei care arată ce se spune despre subiect.
4 – AT(3) Întrebările: ce face?, ce este?, cine este?, cum este?; Predicatul poate fi: verbal şi nominal.
de care PV poate fi exprimat prin : verb la un mod personal, locuţiune verbală, interjecţie ce exprimă o acţiune,
4 AT. adverbe, locuţiuni adverbiale ce nu admit verbul copulativ.
PN e format dintr-un verb copulativ la un mod personal şi un nume predicativ (Np).
Verbele copulative ar putea fi: a fi, a deveni, a însemna, a ajunge, a ieşi, a se face, a părea, a rămîne.
Np poate fi exprimat prin: subst., pronume, adjectiv, participiu, numeral, verb la inf., adverb, interj.
PR e propoziţia care îndeplineşte funcţia de nume predicativ al unui verb copulativ din regentă.
Ex. Fata se făcu1/ cum e varul2/. I – PP, II – PR.
PR e cerută de verbele: a fi, a deveni, a ieşi, a ajunge, a se face, a rămînea, a părea, a se chema, a se
numi, a însemna, a se naşte, a sta, a reprezenta, a simţi, a se constitui, a se şti, a-i veni, a se preface;
PR se introduce prin: care, cine, ce, cel, oricare, oricînd, oricărui, orice, oricine, oricît, unde, cum, precum,
oricum, ca şi cum,după cum, cît,de parcă, că, să, ca…să, dacă, de etc. PR stă după regentă. Nu se izolează.
Atributul – (A.) şi propoziţia subordonată atributivă (AT).
A. – parte secundară a propoziţiei care determină un substantiv sau un înlocuitor al lui.
Întrebări: care?, ce fel de?, (al , a, ai, ale,) cui?, cîţi?, cîte?
Felurile atributului: - adjectival (adjectiv, numeral, adj. pronom., part., sau ger. acord.);
- substantival (subst. la G, D, Ac, apoziţie);
- pronominal (pron. la G, D, Ac, apoziţie);
- verbal (verb la infinitiv, supin, gerunziu);
- adverbial (adverb şi locuţiuni adverbiale).
AT – îndeplineşte funcţia de A. pe lîngă un subst. sau un substituit al acestuia din R.
Ex. A fost o vară1/ cum n-am mai văzut2. I – PP, II – AT.
AT se introduce prin: care, cine, ce (la dif. cazuri), unde, cînd, cum, cît (cu sau fără prepoziţie), aşa cum,
că, să, ca să, dacă, de, pînă să, pînă ce, etc. AT stă după R. sau intercalată în R. Felul: AT determinativă,
AT explicativă. Nu se izolează AT determinat., dar AT expl. se izolează. Se izolează şi AT apozitivă
introdusă prin: adică, anume, ca şi, ceea ce etc.
Complementul (C.) – este partea secundară de propoziţie care determină un verb sau alte părţi de vorbire
cu valoare verbală. Felurile C. : - necircumstanţial: direct, indirect, de agent.
- circumstanţial: de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop, condiţion., concesiv, consecut.
Complementul direct (Cd) şi propoziţia subordonată completivă directă (CD).
Cd este partea secundară de propoziţie care determină un v. sau o interjecţie arătînd obiectul asupra căruia
trece acţiunea. Întrebări: pe cine?, ce?
Cd poate fi exprimat prin: substantiv, pronume, verb la infinitiv, gerunz., sup., interj.
CD determină un verb tranzitiv sau o interjecţie cu funcţie de predicat din R.
Ex. Socotesc1/ cît am cheltuit2/. I – PP, II – CD.
CD se introduce prin: care, cine, ce, cel ce, cît, orice, oricare, fiecare, unde, cînd, cum, încotro, că, să,
ca… să, dacă, de, cum să, precum că etc. Poate sta oriunde în frază. Cînd stă înaintea R. se izolează prin
virgulă. CD se confundă cu SB şi CL.
Complementul indirect (Ci) şi subordonata completivă indirectă CI.
Ci este partea secundară de propoziţie care indică cui i se atribuie o acţiune, o caracteristică sau o însuşire.
Întrebările: de cine?, de ce?, de la cine?, de la ce?, despre cine?, despre ce?, la cine?, la ce?, pentru cine?,
pentru ce? etc. Se exprimă prin: subst., pronume, numer., int., v. la gerunz., supin.
CI – determină un v., un adj. sau o interj. din R. e echiv. cu un Ci.
Ex. Să nu răspunzi1/ oricui te va striga2. I – PP, II – CI.
CI se introduce prin: pron. sau adj. pron. în D., Ac. cu prep. care, cine, ce, cel ce, cît, oricare, orice,
fiecare, oricine; adv.: unde, cînd, cum; conj.: ca, că, ca să, dacă, de , cum etc.
CI poate sta oriunde în frază. Se izolează cînd stă înaintea R.
Complementul de agent (Cag) şi propoziţia completivă de agent (CAG).
Cag este complementul care arată autorul acţiunii exprimate prin verbul la diat. pas., reprezentînd autorul
real al acţiunii. Cag poate fi exprimat prin: substantiv, pronume, numeral.
CAG e subordonata care îndeplineşte funcţia unui Cag.
Ex. Salariile sînt stabilite1/ de cine munceşte2. I – PP, II – CAG.
CAG se introduce prin: de, de către, de cine, de aceea, de aceia, de oricine. Stă în postpoz. R. nu se izol.
Complementul circumstanţial de loc (Ccl) şi subordonata de loc (CL).
Ccl arată locul înfăptuirii acţiunii din R. Întrebările: unde, de unde, pînă unde, pe unde, încotro? etc.
Ccl poate fi exprimat prin: subst., pron., num., adv., loc. adv., v. la supin.
CL îndeplineşte funcţia Ccl. Indică locul acţiunii din R.
Ex. Pe unde trecea1, faţa pămîntului se usca2. I – CL, II – PP.
CL se introduce prin: unde, încotro, de unde, oriunde, orişiunde, oriîncotro, care, cine, ce, oricine etc.
Topica CL e liberă. Se izolează în prepoz. R. sau intercalată.
Complementul circumstanţial de timp (Cct) şi subordonata temporală (CT).
Cct determină un verb şi arată timpul desfăşurării acţiunii din R. Întrebările: cînd, de cînd, pînă cînd, de
cîte ori, cît timp? etc. Poate fi exprimat prin: subst. la Ac, v. la gerunz. ori inf., adverb.
CT îndeplineşte funcţia Cct şi arată momentul desfăşurării acţiunii din R.
Ex. În timp ce privea cerul1/, o lumină străbătu prin geam2. I – CT, II – PP.
Rap. temp.: de simultaneitate, de anterioritate, de posterioritate.
CT se introduce prin: cînd, cum, cît, pînă ce, pînă să, mai înainte ca să, după ce, îndată ce, imediat ce,
odată ce, pe cînd, de pe cînd, de cum, în timp ce, cît timp, de cîte ori etc. În prep. R. şi intercal. se izol.
Complementul circumstanţial de mod (Ccm) şi subordonata modală (CM).
Ccm e complem. ce arată modul desf. acţiunii. Ccm poate fi exprimat prin: subst., num., adv., loc.
adv., v. la infinit. sau ger., interj. CM îndeplineşte funcţia Ccm, arătînd modul desfăşurării act. din R.
Ex. Am să fac1/ precum doreşti2. I – PP, II – CM.
CM este de 3 feluri: propriu-zisă, comparativă, de gradaţie. Se introduce prin: cum, precum, cît, după,
cum, după cît, ca şi cum, ca şi cînd etc. Are topica liberă. Se izolează totdeauna în prep. R. şi intercal.
Complementul circumstanţial de cauză (Ccz) şi subordonata cauzală (CZ).
Ccz exprimă cauza acţiunii unui verb sau a însuşirii unui adjectiv. Întrebările: din ce cauză?, din ce
pricină? Poate fi exprimat prin: subst., pronume, numeral, adjectiv, adverb, v. la infinitiv sau gerunz.
CZ îndeplineşte funcţia Ccz, arătînd cauza acţiunii din R.
Ex. Am întîrziat1/ fiindcă te-am aşteptat2. I – PP, II – CZ.
CZ se introduce prin: că, căci, deoarece, fiindcă, întrucît, de, dacă, din cauză că, pentru că, de vreme
ce, din moment ce, din pricină că, odată ce, cum, unde etc. Are topică liberă. Totdeauna se izolează.
Complementul circumst. de scop sau final (Ccs, Ccf) şi subord. de scop sau finală (CS,CF).
Ccs arată scopul acţiunii exprimate de un verb. Întrebările: în ce scop?, cu ce scop?
Poate fi exprimat prin: subst., pron., numer., v. la infinitiv sau supin.
CS îndeplineşte funcţia Ccs şi arată scopul înfăptuirii acţiunii din R.
Ex. Se grăbeau1/, să ajungă noaptea în oraş2. I – PP, II – CS.
Se introduce prin: să, ca să, pentru ca să, ca nu cumva etc. Are topică liberă. Totdeauna se izolează.
Notă: Nu se izolează CS introdusă prin “de”.
Complementul circumstanţial condiţional (Ccţ) şi subordonata condiţională (CŢ).
Ccţ e complementul ce arată condiţia înfăptuirii unei acţiuni. Întrebarea: în ce condiţii?
Poate fi exprimat prin: subst. cu ideea de condiţie, caz, ipoteză, eventualitate, subst. la D, adv.: astfel,
aşa; v. la gerunziu etc.
CŢ arată condiţia sau ipoteza de a cărei îndeplinire depinde realizarea acţiunii sau a însuşirii din R.
Ex. Dacă ai cumva bani1/, împrumută-mi2. I – CŢ, II – PP.
Se introduce prin:dacă,de, să, în caz de, de unde, în ipoteză că etc. Topica e liberă. Se izol. în orice poz.
Complementul circumstanţial concesiv (Ccv) şi subordonata concesivă (CV).
Ccv exprimă concesia sau faptul ce ar putea împiedica realizarea acţiunii, dar n-o influenţează.
Poate fi exprimat prin: subst., pron. sau numeral, adv., loc. adv., v. la infinitiv sau gerunziu.
CV are funcţia Ccv, exprimînd faptul că ar putea împiedica realizarea acţiunii din R., dar nu a făcut-o.
Ex. Cu toate că era frig1/, a rezistat2. I – CV, II – PP.
Se introduce prin: deşi, de, că, să, dacă, măcar că, măcar de, cu toate că, cît, oricît, oriunde, orice etc.
Topica e liberă. Totdeauna se izolează.
Complementul circumstanţial consecutiv (Cns) şi subordonata consecutivă (CNS).
Cns arată consecinţa unei acţiuni sau a unei însuşiri din R. Poate fi exprimat prin: subst., verb la mod
nepers., locuţ. adv.; CNS arată rezultatul unei acţiuni, al unei stări sau însuşiri din R.
Ex. A muncit1/ de s-a spetit2. I – PP, II – CNS.
Se introduce prin: încît, că, ca să, cît de, să, aşa încît, încît să, de să, aşa că, de parcă, atît că, astfel de
etc. Stă după R. Se izolează.
Notă: CNS nu se izolează cînd e introdusă prin: de, ca să, avînd corelativul “prea”.
Elemente de relaţie comune mai multor subordonate
1. Pronumele relativ cine: SB, PR, AT, CD, CI;
2. Pronumele relativ ce: SB, PR, AT, CD, CI, CM;
3. Pronumele relativ care: SB, PR, AT, CD, CI;
4. Pronumele adv. relativ cît: SB, PR, AT, CD, CI, CŢ, CM, CNS;
5. Adverbul relativ unde: SB, PR, AT, CD, CI, CL, CZ;
6. Adverbul relativ cum: SB, PR, AT, CD, CI, CŢ, CZ;
7. Adverbul relativ cînd: SB, PR, AT,CD, CI, CŢ;
8. Conjuncţia că: SB, PR, AT, CD, CI, CZ, CNS;
9. Conjuncţia să: SB, PR, AT, CD, CI, CS, CV, CNS;
10. Conjuncţia dacă: SB, PR, AT, CD, CI, CZ;
11. Conjuncţia de: SB, PR, AT, CD, CI, CŢ, CS, CNS.