Nikita Hrusciov si decesul bolsevismului (VLADIMIR TISMANEANU)

In urma cu 50 de ani, liderul sovietic Nikita Hrusciov s-a angajat intr-un atac virulent
asupra mitului lui Stalin. Pe 25 februarie 1956, o audienta in stare de soc, alcatuita din
1.436 de delegati la cel de-al XX-lea Congres al PCUS - cea mai importanta adunare a
partidului - si-a ascultat liderul rostind Discursul secret, unul dintre documentele politice
cu cel mai mare impact asupra ultimului secol. A fost secret deoarece nici un oaspete sau
jurnalist strain nu a avut voie sa participe la congres, iar textul nu a fost publicat in URSS
pana la venirea lui Gorbaciov. Timp de cateva decenii, masina propagandistica sovietica
a refuzat sa-i recunoasca existenta. Cu toate acestea, discursul a fost real si a avut efecte
uriase. Documentul a ajuns in Occident via Polonia, printr-o scurgere de informatii, si a
fost publicat in New York Times la cateva luni, atunci cand i-a fost confirmata
autenticitatea. Posturile de radio occidentale l-au difuzat in Europa de Est si URSS. Dupa
Discursul secret, nici Uniunea Sovietica, nici blocul sovietic si nici intreaga miscare
comunista nu au mai fost aceleasi. Incepand de atunci, Mao si alti sustinatori convinsi ai
stalinismului au vazut in Hrusciov omul care a ingropat comunismul, un ultrarevizionist
si un renegat.

Discursul lui Hrusciov a denuntat “cultul personalitatii” lui Stalin, un eufemism menit sa
sugereze responsabilitatea personala a dictatorului pentru crimele in masa ale deceniilor
trecute. Publicul a amutit. Pentru multi dintre ei a fost o experienta eliberatoare. Altii s-au
simtit tradati, traumatizati si ofensati. Boleslaw Bierut, seful partidului comunist polonez
si un stalinist devotat, fiind bolnav de pneumonie, a suferit un atac de cord si a murit pe
12 martie, dupa ce a citit discursul intr-un spital din Moscova. Discursul, cu o durata de
patru ore, aducea dovezi in legatura cu “abuzurile grave de putere” ale lui Stalin,
persecutarea elitei partidului, rolul sau in Marea Teroare, tratamentul feroce aplicat
personalitatilor marcante ale partidului si esecul sau in a deveni un mare comandant
militar. Hrusciov l-a denuntat pe Stalin ca fiind creierul din spatele executiilor in masa.
Liderul atat de venerat pana atunci a fost declarat vinovat pentru distrugerea a mii de vieti
omenesti, deportarea brutala a grupurilor etnice, programele absurde din agricultura si
“idolatria dezgustatoare” - o mascarada a “istoriei partidului”. Accentul se punea pe
victimele comuniste ale terorii lui Stalin si acesta era, de fapt, principalul handicap al
abordarii lui Hrusciov. El a garantat ca va reabilita “principiile leniniste ale democratiei
socialiste sovietice” si ca va “lupta cu cei care abuzau, in mod arbitrar, de putere”. Pentru
cititorii de astazi, accentul pus pe “sanatatea” principiilor leniniste pare naiv. Dar in 1956
acest atac la adresa spiritului lui Stalin era extrem de indraznet. Stalinistii nu i-au iertat
niciodata lui Hrusciov aceasta viziune iconoclasta.

Denuntarea fostului tiran

Unda de soc a celui de-al XX-lea Congres a fost resimtita in intreg Blocul Sovietic,
ducand la ruptura sino-sovietica, la miscarea din Polonia in primavara anului 1956 si la
revolutia ungara din toamna aceluiasi an. Discursul secret a fost un catalizator al revoltei
spirituale printre intelectualii critici cunoscuti ca marxisti revizionisti. Solidaritatea

1
neconditionata cu URSS, “amprenta” stalinista a internationalismului proletar, a incetat
sa mai fie obligatorie. Denuntand cultul personalitatii lui Stalin, Hrusciov a sfaramat o
intreaga piramida de minciuni si iluzii. Geniul din trecut aparea acum ca un monstru
psihopat. Liderii comunisti din “democratiile populare” erau infuriati peste masura.
Pentru micii Stalini ai Poloniei, Romaniei, Germaniei de Est sau Cehoslovaciei, atacul lui
Hrusciov asupra lui Stalin a insemnat o tradare a celor mai inalte principii; se simteau
amenintati pe buna dreptate. Multa vreme, pana in anii ’80, comunistii francezi furiosi se
refereau la Discursul secret cu ura, numindu-l “raportul atribuit lui Hrusciov”. In ciuda
lipsurilor sale, discursul oferea o lectura tragica a istoriei sovietice in care Stalin era
infatisat sub forma unui maniac al puterii, crud si narcisist pana la extrem.

Regim condus de o ideologie, URSS se baza pe presupunerea infailibilitatii partidului

comunist si a statutului liderului sau, vazut ca un fel de Dumnezeu. Pentru Stalin, mitul
rolului predestinat de conducator al partidului coincidea cu permanenta consolidare a
propriei puteri. In timp ce-i omora pe cei din Vechea Garda Bolsevica, pretindea ca este
cel mai loial discipol al lui Lenin. Al doilea razboi mondial a contribuit la crearea
imaginii sale supranaturale. Gafele enorme, lichidarea comandantilor Armatei Rosii,
precum si pactul rusinos cu Germania nazista au fost trecute cu vederea de multi, inclusiv
de politicienii din Occident. Isi crease imaginea unui strateg si om de stat intelept. Stalin
a declansat Razboiul Rece pentru a-si pastra dominatia asupra tarilor satelit ale URSS din
Europa Centrala si de Est. Cand comunistii iugoslavi condusi de Tito l-au provocat in
1948, Stalin i-a excomunicat, numindu-i “o banda de spioni si criminali”.

Nebunia sa extrema l-a facut sa-si imagineze comploturi sioniste menite sa-l ucida si sa
distruga socialismul. Catre sfarsitul vietii, Stalin devenise liderul unor sustinatori servili,
a caror singura grija era simpla supravietuire. Unul dintre acestia era Nikita Hrusciov
care, in septembrie 1953, a devenit prim-secretar al partidului. La inceput, impulsivul
Hrusciov impartea puterea cu ceilalti locotenenti ai lui Stalin. Sloganul lor era
reintoarcerea la principiul leninist al “conducerii colective”. Sute de mii de prizonieri ai
Gulagului s-au intors la casele lor in timpul “dezghetului” de dupa 1953. Cu
binecuvantarea Moscovei, Imre Nagy a initiat in Ungaria un “Nou Drum”, iar propaganda
isterica impotriva lui Tito a luat sfarsit.

Hrusciov era constient de vulnerabilitatea pozitiei sale si a incercat sa si-o consolideze

prin punerea la cale a denuntarii fostului tiran. Pana in 1955, o comisie a lucrat in secret
pentru a demonstra efectele si amploarea regimului terorii instaurat de Stalin.
Presedintele acestei comisii era istoricul Piotr Pospelov, un fost admirator al lui Stalin.
Hrusciov a profitat de cel de-al XX-lea Congres pentru a demola mitul lui Stalin. El a
dezvaluit testamentul lui Lenin (care cerea inlocuirea lui Stalin la sefia partidului) si l-a
distribuit delegatilor. Peste cativa ani, Mihail Gorbaciov, care fusese in sala, avea sa
mentioneze, intr-o discutie cu fostul ideolog al Primaverii de la Praga, Zdenek Mlynar,
efectul sfasietor pe care discursul l-a avut asupra lui si asupra generatiei aparatcicului de
partid. Alexandr Iakovlev, aliatul lui Gorbaciov si arhitectul politicii de glasnost, si-a
amintit de eveniment ca fiind inceputul renasterii sale politice. Discursul secret a
insemnat, printre altele, efortul de a inlocui stalinismul cu o versiune mai toleranta si mai
receptiva a bolsevismului. Textul epocal rostit de Hrusciov continea esenta reformelor lui

2
Gorbaciov. Evident, prin prisma revolutiilor din 1989 si a caderii URSS, discursul nu
reprezinta un atac foarte categoric la adresa bolsevismului. Totusi, pentru 1956, la numai
3 ani de la moartea lui Stalin, documentul era zguduitor.

“Reintoarcerea la Lenin”

De ce s-a angajat Hrusciov in aceasta actiune? Mai intai, teroarea politica se dovedise
deja a fi neproductiva. Aparatul de stat si intelighentia se saturasera sa traiasca intr-o
teama permanenta. Prin demolarea mitului lui Stalin si reabilitarea leninismului, Hrusciov
propunea un nou principiu al legitimitatii. “Reintoarcerea la Lenin” a devenit noul slogan.
In acest scop, s-a creat o noua imagine romanticizata a lui Lenin. In al doilea rand, in acel
moment Hrusciov se lupta pentru putere cu stalinistii din conducerea partidului. Oameni
ca Molotov, Malenkov sau Kaganovici condamnau eforturile lui Hrusciov de a reforma
sistemul si voiau sa se descotoreasca de el. In al treilea rand, exista un element personal,
de natura psihologica: cu cat Hrusciov afla mai multe despre Marea Teroare in timp ce-si
pregatea Discursul secret, cu atat era mai indignat de crimele lui Stalin. Nu ca nu ar fi
stiut dinainte despre multe dintre ele. De fapt, chiar el a luat parte la teroare, mai ales in
Ucraina, dar a patruns relativ tarziu in cercul apropiatilor lui Stalin si nu a fost la fel de
influent ca ceilalti baroni. Pe de alta parte, Hrusciov nu a criticat institutiile bolsevice.
Demonologia propusa de Discursul secret prezenta un Stalin aflat la inceputul carierei,
care se opusese in mod corect lui Trotki si Buharin si care luptase pentru consolidarea
socialismului. Mai tarziu, datorita, in mare parte, influentei lui Beria, s-a angajat in
actiunile oribile descrise in discurs. Desigur, aceasta era o mistificare. Problema nu era
numai personalitatea maligna a lui Stalin sau influenta demonica a lui Beria, ci
identificarea, in cadrul sistemului, a cauzelor catastrofei morale, politice si sociale a
socialismului. In acest sens, Discursul secret al lui Hrusciov nu a reusit sa scoata in
evidenta aceste cauze profunde si a ramas la un nivel explicativ destul de superficial.

Pana la sfarsitul vietii, chiar si dupa ce a fost izgonit in 1964 de catre o conspiratie neo-
stalinista, Hrusciov a ramas un bolsevic convins si nu a acceptat niciodata faptul ca
ambitia lui Lenin de a construi o societate perfecta, indiferent de costurile de vieti
omenesti, a fost cauza intregului dezastru. Cu toate acestea, desi frustrant de incomplet,
Discursul secret a inaugurat era reformarii, a contra-reformarii si a dizolvarii totale a
comunismului. Era numita de Czeslaw Milosz “Noua Credinta” luase sfarsit. Asa cum
afirma unul dintre intelectualii de marca ai Revolutiei Ungare, dramaturgul Gyula Hay, in
autobiografia sa Nascut in 1900: izbucnirile furibunde ale lui Hrusciov impotriva lui
Stalin “au lasat in urma ceva ce nu poate fi negat - o dorinta arzatoare care a acumulat
forta timp de mai multe decenii, o dorinta pentru umanitate”.

Versiune revazuta a articolului aparut in Wall Street Journal, 24 februarie 2006, publicata
in 22 cu permisiunea autorului.

3
4