UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI

CATEDRA DE PSIHOLOGIE
ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

PSIHOLOGIE JUDICIARĂ

Curs postuniversitar

Autori
Conf. univ. dr. Ioan Buş
Coordonator curs

Prof. univ. dr. Adrian Opre

Director studii

1
 INTRODUCERE

Complexitatea şi diversitatea realităţii infracţionale sub dubla sa înfăţişare de fenomen social

întâlnit în proporţii diferite în toate societăţile umane şi de manifestare individuală sau de grup în care
determinările psihologice singulare interacţionează cu condiţii şi cauze sociale particulare şi generale,
presupune o abordare cu caracter multidisciplinar: psihologic, sociologic, criminologic, medico-legal etc.
Fenomenul de devianţă socială în general, cel de infracţionalitate în special, implică în
condiţiile actuale ale societăţii noastre, o serie de probleme şi aspecte de un deosebit interes teoretic şi
practic pentru cercetarea ştiinţifică. Dacă problematica teoretică se referă la mecanismele etiologice, la
modalităţile de producere a infracţionalităţii şi la semnificaţiile sociale ale comportamentului infracţional,
cea practică presupune, atât metode de investigare şi cunoaştere, cât şi forme şi mijloace de prevenire
şi combatere a manifestărilor antisociale la nivel individual şi social.
Între psihologie şi ştiinţa dreptului există numeroase conexiuni şi puncte de convergenţă,
contribuind la afirmarea unei discipline aparte, denumită psihologia judiciară.
Fenomenul infracţional, prin complexitatea factorilor care îl generează şi prin diversitatea
formelor în care se manifestă, nu poate fi explicat şi înţeles fără aportul psihologiei judiciare. Factorul
determinant al comportamentului infracţional este întotdeauna de natură subiectivă, dar acest aspect nu
poate fi izolat de contextul în care se manifestă: social, economic, cultural etc.
Din perspectiva psihologiei judiciare, persoana trebuie acceptată ca fiind o fiinţă care în mod
obişnuit acţionează raţional, dar uneori automat şi chiar iraţional. Diversele trebuinţe se manifestă în
conştiinţa persoanei ca mobil al comportamentului, iar în cazul unui concurs de împrejurări acestea pot
determina luarea unor decizii pentru săvârşirea infracţiunii. Psihologia judiciară cercetează
comportamentul sub toate aspectele, deschide largi perspective explicaţiei ştiinţifice a mecanismelor şi
factorilor cu rol favorizant, permiţând o fundamentare realistă a manifestărilor acestuia. Diagnosticarea
profilului psihocomportamental al infractorului, evidenţierea cauzelor care au determinat
comportamentul acestuia, constituie pârghii esenţiale în conturarea programelor de prevenire.
Cursul îşi propune să reliefeze principalele caracteristici şi particularităţi ale fenomenului
infracţional, identificând şi evaluând factorii şi mecanismele de bază care îl generează sau favorizează,
atât la nivel social cât şi individual.
Cursul oferă repere teoretice şi practice specialiştilor din domeniul activităţii judiciare, precum
şi tuturor celor interesaţi de cunoaşterea unor probleme de psihologie judiciară şi comportament
simulat.

2
 CAPITOLUL 1

NOŢIUNI FUNDAMENTALE DE PSIHOLOGIE JUDICIARĂ

1.1. OBIECT, DEFINIŢIE, CONCEPTE

Psihologia este ştiinţa centrată pe om, pe personalitatea sa, urmărind modul cum acesta se
manifestă şi acţionează în mediul său fizic, dar mai ales social. Psihologia este un sistem multistratificat
de discipline teoretice şi practice, genetice şi experimentale, de discipline psihologice de ramură
adecvate celor mai diverse genuri şi forme ale activităţii umane.
Psihologia judiciară ca ştiinţă şi practică, se adresează tuturor categoriilor de specialişti care
într-un fel sau altul participă la înfăptuirea actului de justiţie şi ale căror decizii au influenţă asupra vieţii
celor aflaţi sub incidenţa legii. Aceasta reprezintă, de fapt, o îmbinare între psihologia generală şi
psihologia socială, fiind aplicată la domeniul infracţionalităţii ca formă specifică de activitate umană.
Psihologia generală este o disciplină prin excelenţă teoretică şi fundamentală pentru celelalte
ramuri din sistemul ştiinţelor psihologice. Ea evidenţiază condiţiile şi factorii care determină
desfăşurarea vieţii psihice. Studiind natura psihicului uman şi procesualitatea acestuia, precum şi
modalităţile sale specifice de manifestare, psihologia generală, ca ştiinţă, elaborează un sistem de
concepte psihologice corespunzătoare. Ea oferă acel cuantum de adevăruri esenţiale şi de fapte
reprezentative necesare pentru descrierea şi explicarea fenomenelor psihice, punând la dispoziţia
celorlalte ramuri psihologice un limbaj ştiinţific adecvat, un sistem de termeni consacraţi şi căi principale
de investigare a psihicului în diferite domenii concrete de activitate umană.
Psihologia socială este o ştiinţă particulară, relativ independentă care studiază fenomenele şi
faptele psihosociale individuale, de grup, colective, care iau naştere din comunicarea şi interacţiunea
dintre oameni în toate activităţile lor sociale şi se manifestă în concepţii, motivaţii, atitudini, convingeri,
opinii, comportamente, mentalităţi, tradiţii, stări de spirit, sentimente etc.
Psihologia socială are în vedere atât studiul particularităţilor psihice ale oamenilor ca fiinţe
socioculturale, al conduitelor lor în cadrul grupurilor sociale concret-istorice din care fac parte, cât şi
studiul particularităţilor psihologiei de grup, colective şi de masă, aşa cum se manifestă ele în trăiri şi
comportamente comune.
Domeniul psihologiei judiciare îl constituie în esenţă devianţa, conduitele care se îndepărtează
de la normele morale sau legale dominante într-o cultură dată.
Obiectul psihologiei judiciare îl reprezintă studiul şi analiza complexă a comportamentelor
umane implicate în procesul judiciar (omul într-o ipostază specială).
Psihologia judiciară studiază caracteristicile psihosociale ale participanţilor la acţiunea judiciară
(infractor, victimă, martor, anchetator, magistrat, avocat, parte civilă, educator etc.), modul în care
aceste caracteristici apar şi se manifestă în condiţiile concrete şi speciale ale interacţiunii lor în cele trei
faze ale actului infracţional: faza preinfracţională, faza infracţională propriu-zisă şi faza postinfracţională
(Bogdan, 1973; Buş, 1997 ).
Precizarea obiectivelor psihologiei judiciare trebuie să se facă ţinându-se seama, în primul rând,
de cei ce vor beneficia şi vor utiliza efectiv rezultatele cercetării din acest domeniu.
Cele mai importante probleme care stau în atenţia psihologiei judiciare sunt:

 factorii determinanţi ai comportamentului  structura şi

infracţional; mecanismele psihologice ale
 mecanismele psihologice şi psihosociale comportamentului simulat;
implicate în activitatea infracţională;  explicarea conduitelor
 particularităţile psihologice ale personalităţii dizarmonice întâlnite în practica judiciară;
infracţionale;  dimensiunile psihologice
 mecanismele psihologice implicate în şi psihosociale ale privării de libertate;
fenomenul recidivării activităţii  mass-media şi
infracţionale; infracţionalitatea;
 psihologia victimei;  implicaţiile psihologice
 psihologia mărturiei judiciare; ale terorismului contemporan.
 modalităţile de prevenire
a infracţionalităţii;

Psihologia judiciară se adresează în primul rând specialiştilor din justiţie, care prin natura
activităţii lor au de-a face cu persoanele implicate în situaţii infracţionale şi ale căror hotărâri pot
influenţa destinul acestora. Actul de justiţie nu poate fi înţeles şi acceptat în afara dezideratului care

3
guvernează intenţia legiuitorului, şi anume, aflarea adevărului. Numai aşa poate fi garantat scopul
procesului penal: “constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca
orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană
nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală “(C.pr.pen., art. 1). Procesul penal trebuie să contribuie
la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea
infracţiunilor precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor. Psihologia judiciară impune
o serie de exigenţe fără îndeplinirea cărora actul de justiţie rămâne un exerciţiu steril, tehnicist, lipsit de
credibilitate şi forţă.
În privinţa metodelor, psihologia judiciară ca parte aplicată a psihologiei generale şi sociale, şi-a
preluat majoritatea elementelor din cadrul conceptual al acestora, utilizând tehnici şi instrumente de
investigare specifice acestor discipline: observaţia, experimentul, ancheta psihosocială şi ancheta
judiciară ca metode specifice (pe bază de chestionar şi interviu), metoda biografică, metoda analizei
produselor activităţii, sondajul de opinie etc.
Sistemul de categorii cu care operează psihologia judiciară aparţine în mare măsură psihologiei
generale şi sociale, dar şi altor discipline înrudite, conferindu-i un caracter interdisciplinar. În
organizarea şi realizarea demersului său teoretic şi practic, psihologia judiciară utilizează noţiuni şi din
disciplinele psihologice de ramură, cum ar fi: psihologia experimentală, psihologia diferenţială,
psihologia cognitivă, psihofiziologia, psihologia medicală, psihopatologia, psihologia militară, psihologia
conduitei etc.
Demersul teoretic al psihologiei judiciare constă în: organizarea, dezvoltarea şi perfecţionarea
unui sistem conceptual operant; validarea unor modele conceptuale teoretico-explicative elaborate de
alte ramuri ale psihologiei, în urma testării acestora pe domeniul specific activităţii judiciare; elaborarea
unor modele teoretico-explicative referitoare la etiologia unor fenomene psihice din domeniul judiciar
etc. (Butoi & Butoi, 2001).
Demersul practic-aplicativ al psihologiei judiciare presupune: elaborarea unei metodologii
specifice de investigare-cercetare a realităţii psihice din domeniul judiciar şi evidenţierea legităţilor
fenomenelor psihice specifice acestui domeniu; oferirea agenţilor specializaţi din domeniul judiciar a
unor date informaţii pertinente şi utile cu privire la realitatea psihică din sistemul judiciar, în vederea
stabilirii adevărului; elaborarea unor programe psiho-sociale de prevenire a infracţiunilor şi recidivelor;
elaborarea unor strategii de terapie educaţională a infractorilor; elaborarea unor programe recuperative
de reintegrare socio-profesională a infractorilor; acordarea de asistenţă psihologică, materializată în
expertizele de specialitate oferite atât organelor judiciare, cât şi infractorilor etc.

1.2. COMPORTAMENTUL - PREZENTARE GENERALĂ

Termenul de comportament are o largă utilizare în vorbirea curentă, psihologia judiciară

cercetându-l sub toate aspectele sale normale sau deviante. Comportamentul reprezintă reacţia globală
(glandulară, motorie, verbală, afectivă etc.) a unei persoane într-o împrejurare dată. Prin această reacţie
totală organismul uman răspunde la o situaţie trăită în funcţie de stimulările mediului şi de tensiunile
sale interne.
Sistemul specific de referinţă pentru comportamentul uman îl reprezintă situaţia sau contextul
social la care orice persoană răspunde prin acte, mişcări şi gesturi vizibile, observabile, în strânsă
corelaţie atât cu particularităţile situaţiei, cât şi cu particularităţile şi trăsăturile personalităţii sale.
Obiectele, fenomenele, evenimentele care acţionează asupra persoanei au un anumit ecou, o rezonanţă
în conştiinţa sa, corespund sau nu, satisfac anumite trebuinţe, interese, aspiraţii, idealuri. Între stările
interne ale persoanei şi situaţia în care se află, se stabilesc o serie de raporturi de concordanţă sau de
neconcordanţă, care în plan subiectiv dau naştere trăirilor afective. Toate acestea se realizează într-un
timp şi spaţiu determinat. Corelarea tuturor factorilor prezenţi la un moment dat, dă naştere la un anumit
context, situaţie, împrejurare de viaţă etc.
Din interacţiunea persoanelor rezultă o multitudine de fenomene psihosociale, care nu sunt
altceva decât manifestări de natură spirituală, de conştiinţă socială, în care se împletesc elementele
ideologice, mai mult sau mai puţin sistematizate, cu elementele psihologice.
Fenomenele psihosociale nu pot fi desprinse de persoană, de purtătorul lor, pentru că ele se
manifestă şi au la bază concepţiile, normele de conduită pe care le aplică, atitudinile pe care le adoptă,
opiniile pe care le formulează. Fenomenele psihosociale iau naştere din interacţiunea persoanei cu
mediul social în care trăieşte efectiv, din interacţiunea cu situaţiile şi evenimentele cu care intră în
contact.
Comportamentul normal, obişnuit, al unei persoane reprezintă gradul în care aceasta reuşeşte
să ofere un răspuns semnificativ unei situaţii date. Această reuşită poate apărea numai în condiţiile
integrităţii funcţiilor psihice, care intervin în grade diferite, atât în evaluarea situaţiei, cât şi în elaborarea
unui răspuns semnificativ şi adecvat faţă de ea. Orice persoană dispune de un ansamblu unitar de

4
trăsături psihice şi comportamente centrate în jurul unui nucleu reprezentat de personalitate. Înseamnă
că expectanţele noastre sunt ca ea să se comporte în limitele unei game de posibilităţi scontate,
consistenţa internă a formelor sale de conduită fiind complementară cu constanţa reacţiilor sale
semnificative şi adecvate în anumite situaţii. Aceasta presupune aprecierea personalităţii din punctul de
vedere al constanţei formelor de exteriorizare comportamentală.
Datorită marii varietăţi de situaţii cu care se confruntă persoana de-a lungul vieţii sale,
comportamentul suportă un proces de specializare şi diferenţiere, în funcţie de spaţiu şi timp, de vârstă
şi de sex, de mediu şi cultură, de statusul socio-profesional etc. La nivelul persoanei, comportamentul
apare ca un traductor de atitudini, fiind de fapt rezultanta configuraţiei totale a atitudinilor. Atitudinile
nefiind egale ca intensitate şi valoare, în interiorul sistemului atitudinal are loc o selecţie, în urma căreia
este desemnată şi promovată atitudinea cu implicaţiile cele mai profunde în forma de comportament
dată.
Modificarea comportametului uman depinde de : a) - situaţia generatoare de fenomene
psihosociale specifice şi b) - persoana sau colectivitatea cu care se confruntă această situaţie.
Prin natura, conţinutul şi gradul ei de periculozitate, situaţia generatoare de fenomene
psihosociale afectează unitatea organism-mediu, care începe să devină extrem de contradictorie,
provocând schimbări în comportamentul persoanei. În aceste situaţii organismul uman face eforturi de
reechilibrare a relaţiei organism-mediu, amplificîndu-şi funcţiile de adaptare. Adaptarea este influenţată
de: labilitatea proceselor nervoase, de temperament, de instinctul de apărare şi conservare, de gradul
de implicare a eului, de afectarea sentimentului siguranţei, de experienţa de viaţă etc.
Înţelegerea conduitei unei persoane într-o împrejurare sau alta presupune în mod necesar
cunoaşterea motivelor care o animă, precum şi a scopurilor sale care prefigurează şi orientează
anticipat comportamentul. Prin mijlocirea motivelor şi a scopurilor, comportamentul uman se află în
conexiune directă cu conştiinţa sub al cărei control este.
O particularitate specifică a comportamentului uman o constituie caracterul învăţat, dobândit al
acestuia. În procesul interacţiunii oamenii îşi furnizează reciproc modele comportamentale
corespunzătoare tot atâtor categorii de activităţi:
 activităţi necesare existenţei noastre, cum ar fi: învăţarea mersului, a vorbirii, a alegerii şi
preparării hranei etc.;
 activităţi necesare integrării în comunitatea în care trăim: învăţăm să salutăm, să ne comportăm
civilizat, să ne îmbrăcăm conform tradiţiei sau modei, să ajutăm, să respectăm etc.;
 activităţi inutile şi chiar dăunătoare atât pentru persoană cât şi pentru comunitate: consumul de
alcool, fumatul, minciuna, farsele grosolane, practicile infracţionale de tot felul, de la micile
răutăţi ca bârfa, calomnia, însuşirea unor bunuri care aparţin altora, până la comportamentele
grave ce intră sub incidenţa legii etc.
Procesul de învăţare este un fenomen care se extinde la întreaga viaţă umană, prin învăţare
înţelegând orice achiziţii, care prin exerciţiu şi repetare acţionează asupra comportamentului nostru
modificându-l. Un rol important în învăţarea unor comportamente îl au recompensa şi sancţionarea,
care contribuie fie la facilitarea noilor achiziţii, fie la eliminarea celor necorespunzătoare. Acestea
ocupă un rol important în învăţarea şi elaborarea comportamentelor, dar pe lângă aceasta mai există şi
alte metode cu acelaşi grad de importanţă utilizate de factorul uman în procesul de învăţare.
Psihologia judiciară este interesată, în primul rând de ceea ce reprezintă devianţa în materie de
comportament. Statistic, devianţa reprezintă o abatere de la medie. Media o constituie comportamentul
conformist, în raport cu normele şi reglementările sociale, iar comportamentul deviant ca abatere,
semnifică deviaţiile cu sens negativ, antivaloric, de tipul a tot ceea ce este denumit în termeni generici
comportament antisocial, criminalitate sau infracţionalitate.
Noţiunea de comportament infracţional este utilizată sub mai multe forme: comportament
deviant, delincvent sau aberant (Banciu, Rădulescu & Voicu, 1985). În realitate, comportamentul deviant
include abaterile de la normele sociale în general, cel delincvent (infracţional) se referă la abaterile şi
încălcările normelor juridice penale, în timp ce comportamentul aberant include aspectele medico-
legale, psihiatrice sau psihopatologice.
Comportamentele deviante, în marea lor majoritate se învaţă prin imitaţie. Primele “succese” ale
unor astfel de comportamente constituie nu numai gratificaţii, dar şi incitaţii pentru învăţare din partea
celui care imită.
Imitaţia este selectivă şi ierarhică. Nu imităm orice şi oricum. Imităm doar ceea ce ne atrage,
impresionează şi fascinează de multe ori chiar în pofida nonvalorii sociale evidente pe care respectivul
model o reprezintă. Observaţia este valabilă îndeosebi pentru cei de vârste tinere la care imitarea
ierarhică negativă este adesea hotărâtoare în procesul genezei comportamentului infracţional.

1.3. DEVIANŢA SOCIALĂ ŞI DELINCVENŢA

5
 După anul 1990, problematica devianţei sociale a început să fie abordată sistematic, existând
preocupări pentru elaborarea şi fundamentarea unui cadru teoretic şi metodologic.
În plan teoretic-conceptual s-au reelaborat şi redefinit noţiuni şi concepte de bază ale
criminologiei, fundamentându-se un cadru general etiologic al infracţionalităţii, iar în plan metodologic s-
au elaborat şi validat metode de investigaţie a diferitelor tipuri de manifestări şi comportamente
antisociale, identificând şi evaluând factorii şi mecanismele care le generează sau favorizează, atât ca
fenomen de grup, cât şi ca manifestare specifică a comportamentului individual.
Împreună cu celelalte ramuri ale ştiinţelor sociale, psihologia judiciară îşi propune să contribuie
la aprofundarea cunoaşterii structurii şi funcţionalităţii microgrupurilor infracţionale, a zonelor vulnerabile
ale acestora, pentru prevenirea, contracararea şi destrămarea lor.
Prin intermediul procesului de socializare, societatea transmite membrilor săi un anume model
normativ şi cultural, facilitându-le integrarea socială. Acesta permite existenţa normală a vieţii sociale,
asigurând atât raţionalitatea comportamentului, cât şi stabilitatea sistemului social. Socializarea
reprezintă un proces fundamental, care facilitează integrarea individului în societate, prin asimilarea
culturii grupului din care face parte şi a rolurilor sociale pe care este chemat să le îndeplinească în
cadrul acestui grup. Ca rezultat al socializării, individul aderă la normele şi valorile grupului, făcând din
acestea un etalon al propriului comportament. La rândul ei, societatea apreciază indivizii după acest
etalon, aşteptând ca ei să se comporte în moduri predictibile, conforme cu modelul cultural şi normativ.
Orice societate are o serie de norme scrise sau nescrise prin intermediul cărora poate aprecia
dacă o anumită conduită sau un anumit act, este adecvat sau nu, se înscrie sau nu în modelul cultural
prescris pentru toţi membrii ei. Aceste norme stabilesc modalităţile de sancţiune pentru toate conduitele
sau actele care nu corespund aşteptărilor societăţii (unele sancţiuni se aplică în mod instituţionalizat,
altele se aplică prin mecanisme neoficiale, informale).
Dacă am defini toate aceste conduite ori acte ca abateri de la normele de orice fel, am putea
afirma că orice societate se confruntă, în cursul dezvoltării ei, cu manifestări de devianţă.
Devianţa desemnează nonconformitatea, încălcarea normelor şi regulilor sociale. Aceasta are o
sferă mult mai largă decât criminalitatea, infracţionalitatea sau delincvenţa (denumită şi “devianţă
penală”), deoarece include nu numai încălcările legii penale, ci toate deviaţiile de la comportamentul
socialmente acceptat şi dezirabil (Rădulescu, 1994).
În orice societate şi în orice moment al evoluţiei ei există devianţă. Dincolo de grupurile
infracţionale care încalcă normativul penal, există marea masă a populaţiei care se abate de la
exigenţele convenţionale sau morale. Nici un individ nu se poate supune tuturor exigenţelor normative
ale unei societăţi. În funcţie de anumite criterii, comportamentul acestuia poate lua forme de devianţă
socială sau de delincvenţă.
Comportamentul deviant este un comportament “atipic”, care se îndepărtează sensibil de la
poziţia standard (medie) şi transgresează normele şi valorile acceptate şi recunoscute în cadrul unui
sistem social. Diagnosticarea comportamentului deviant depinde de natura normelor sociale, de gradul
de toleranţă al societăţii respective, ca şi de pericolul actual sau potenţial pe care îl prezintă devianţa
faţă de stabilitatea vieţii sociale.
Comportamentul deviant poate fi înţeles în două moduri: fie ca produs al incapacităţii funcţionale
a individului, datorită unor deviaţii fiziologice sau anormalităţii psihice (punctul de vedere
“substanţialist”), fie ca rezultat al unui comportament perfect normal, dar incompatibil cu standardele de
normalitate ale grupului (punctul de vedere “situaţional“). Sancţionarea sau acceptarea acestor
comportamente ţine de criteriile utilizate de diferite societăţi în definirea devianţei (Rădulescu &
Piticariu, 1989). Evaluat fie ca problemă socială sau comportament disfuncţional, fie ca produs
tranzacţional al relaţiilor de interacţiune între indivizi, fenomenul de devianţă se caracterizează printr-o
serie de trăsături specifice, distincte pentru o societate sau alta, care derivă din condiţiile social-
economice şi culturale, din modul de viaţă şi existenţă al soietăţii respective.
Comportamentele socialmente normale ale membrilor unei societăţi emană din cultura de
apartenenţă, care modelează personalitatea de bază sub aspect psiho-socio-cultural. Personalitatea
este o structură fundamental culturală, reprezentând un sistem dinamic, organizat, în cadrul căruia
impulsurile biopsihice sunt puse în concordanţă cu normele şi valorile sociale, interiorizate de individ
prin socializare.
Devianţa nu poate fi înţeleasă ca fenomen sau ca un comportament detaşat de contextul social.
Fiind intim legată de condiţiile fundamentale ale oricărei vieţi sociale, devianţa reprezintă un fenomen
normal în cadrul evoluţiei societăţii, a moralei şi a dreptului, iar individul deviant nu trebuie considerat
neapărat ca o fiinţă nesocializată, ca un element parazitar, neasimilabil, introdus în corpul societăţii, el
avînd uneori rolul unui agent reglator al vieţii sociale (Durkheim, 1974). Devianţa, desemnând
distanţarea semnificativă de la normele de conduită şi de la valorile sociale acceptate într-un spaţiu
cultural determinat, într-o anumită societate şi la un moment dat, are atât o semnificaţie negativă,
disfuncţională, cât şi una pozitivă, funcţională. În unele situaţii devianţa facilitează funcţionarea

6
societăţii. Cei din afara rândurilor îi determină pe cei din “coloană” să fie mai uniţi. Altfel spus, devianţa
consolidează conformarea, sancţionează, certifică normalitatea.
Extensia, intensitatea şi gravitatea devianţei sociale depind, în mare măsură, de valorile şi
normele care sunt încălcate, precum şi de reacţia publică faţă de aceste abateri şi încălcări. De aceea,
evaluarea devianţei sociale se face pornind de la procesul de elaborare a normelor şi regulilor de
conduită şi terminând cu intensitatea reacţiei sociale faţă de încălcarea acestora.
Literatura de specialitate oferă numeroase criterii, teorii, concepţii, orientări, puncte de vedere
etc. cu privire la etiologia comportamentului deviant. Un prim punct de vedere susţine că etiologia
devianţei rezidă în structura biologică sau în personalitatea individului (de exemplu: orientarea
biologică atribuie factorilor bio-genetici o importanţă hotărâtoare în geneza devianţei; orientarea
psihologică susţine că actele deviante sunt săvârşite cu precădere de personalităţi cu deficienţe sau
tulburări psihice; orientarea psihosociologică apreciază că individul nu se naşte deviant, ci este
socializat în acest rol sub influenţa imitaţiei şi a unor modele culturale, încă din perioada copilăriei).
Un al doilea punct de vedere consideră devianţa ca fenomen de inadaptare sau nonintegrare
socială, generat de conflictele între idealul individului, sistemul său de valori şi posibilităţile oferite de
către societate, conflicte acompaniate de scăderea controlului social sau de incapacitatea sistemului
social de a concilia aceste conflicte.
În ansamblul formelor de devianţă socială se include şi delincvenţa (infracţionalitatea sau
criminalitatea), care afectează cele mai importante valori şi relaţii sociale protejate de normele juridice
cu caracter penal. Aceasta reprezintă ansamblul actelor şi faptelor care, încălcând regulile juridice
penale, impun adoptarea unor sancţiuni negative, organizate, din partea agenţilor specializaţi ai
controlului social (poliţie, justiţie etc.).
Chiar dacă delincvenţa apare ca un fenomen juridic, reglementat prin normele dreptului penal,
ea este primordial, un fenomen social având consecinţe negative şi distructive pentru securitatea
indivizilor şi grupurilor.
Delincvenţa este un fenomen deosebit de complex, incluzând o serie de aspecte şi dimensiuni
de natură statistică, juridică, sociologică, psihologică, economică, prospectivă şi culturală (Banciu,
1995):
a).dimensiunea statistică - evidenţiază starea şi dinamica delincvenţei în timp şi spaţiu, prin evaluarea
şi măsurarea în procente, medii, serii de distribuţie şi indici ai diferitelor delicte şi crime, şi corelarea
acestora cu o serie de variabile şi indicatori cu caracter social, ecologic, cultural, geografic etc.;
b).dimensiunea juridică - evidenţiază tipul normelor juridice violate prin acte şi fapte antisociale,
periculozitatea socială a acestora, gravitatea prejudiciilor produse, intensitatea şi felul sancţiunilor
adoptate, modalităţile de resocializare a persoanelor delincvente;
c).dimensiunea sociologică - centrată pe identificarea şi prevenirea socială a delictelor şi crimelor, în
raport cu multiple aspecte de inadaptare, dezorganizare şi devianţă existente în societate şi cu formele
de reacţie socială faţă de diferitele delicte;
d).dimensiunea psihologică - evidenţiază structura personalităţii individului delincvent şi individului
normal, motivaţia şi mobilurile comiterii delictului, atitudinea delincventului faţă de fapta comisă
(răspunderea, discernământul etc.);
e).dimensiunea economică sau “costul crimei” - evidenţiază consecinţele directe şi indirecte ale
diferitelor delicte din punct de vedere material şi moral (costurile financiare acordate victimelor,
martorilor, reparaţiei bunurilor etc.);
f).dimensiunea prospectivă – evidenţiază atât tendinţa generală de evoluţie a delincvenţei, cât şi
tendinţa anumitor indivizi şi grupuri sociale spre delincvenţă;
g).dimensiunea culturală – se referă la relativitatea criteriilor normative şi culturale cu care este
investită delincvenţa în diverse societăţi şi culturi. Există diferenţe sensibile din punct de vedere cultural,
în definirea anumitor acte ca periculoase şi în evaluarea intensităţii şi gravităţii acestora. Gradul de
periculozitate al unui comportament antisocial depinde, în mare măsură, de caracterul coercitiv sau,
dimpotrivă, permisiv al normelor sociale. Marea diversitate şi variabilitate a culturilor implică deci,
comportamente eterogene din punct de vedere al semnificaţiei lor sociale, moralitatea, imoralitatea,
binele sau răul fiind într-o strânsă legătură cu normele şi valorile grupului respectiv. ”Normalul” este
reprezentat de comportamentele socialmente acceptabile, compatibile cu modelele culturii din care face
parte individul.
Reprezentând o instituţie de bază a dreptului penal, delictul este o faptă antisocială, ilicită, care
lezează o serie de valori şi relaţii sociale, faptă imputabilă care generează o serie de consecinţe şi
efecte juridice, adică o răspundere penală. Pentru acest motiv, numai în prezenţa unei anumite fapte,
considerată ilicită sau ilegală, norma prevede sancţionarea persoanei vinovate. Pentru a exista deci,
răspundere penală, trebuie să existe, în primul rând, o faptă antisocială reală, săvârşită de o anumită
persoană care este responsabilă, iar în al doilea rând, fapta respectivă trebuie incriminată de legea

7
penală. Inexistenţa uneia sau a mai multora dintre aceste trăsături (ilicitatea, vinovăţia, incriminarea)
conduce, practic la inexistenţa delictului sau crimei ca atare.
Sistemul nostru penal utilizează expres noţiunea de infracţiune, nu de delict sau crimă. Prin
articolul 17 din Codul Penal al României, infracţiunea este definită ca o “faptă care prezintă pericol
social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală “.
Din punct de vedere psihologic, infracţiunea reprezintă o manifestare comportamentală
deviantă, ce constă în încălcarea unor norme codificate de către societate, manifestare cu conţinut
antisocial, faţă de care se iau anumite atitudini, prin aplicarea de sancţiuni penale.
Majoritatea sistemelor de sancţionare şi prevenire a criminalităţii urmăresc, prioritar, controlul
efectiv asupra crimei, ca şi protecţia şi apărarea socială a indivizilor, grupurilor şi instituţiilor sociale, prin
organizarea unor activităţi specifice şi utilizarea unor mijloace menite să asigure atât represiunea şi
constrângerea penală, cât şi prevenirea şi diminuarea surselor potenţiale de criminalitate prin adoptarea
de măsuri de profilaxie socială, culturală şi educativă.
Cercetarea psihologică trebuie să cuprindă în aria sa descifrarea diferitelor dimensiuni
psihologice cu accent pe motivaţie, afectivitate, pe descifrarea personalităţii în ansamblul său. A
înţelege omul înseamnă a recunoaşte inegalitatea înzestrării native a indivizilor, fapt ce trebuie să ne
conducă la diversificarea, nuanţarea şi individualizarea cantitativă şi calitativă a acţiunilor educative. De
asemenea, inegalitatea şi neomogenitatea mediilor sociale, de provenienţă, exercită presiuni diferite
cantitativ şi calitativ asupra indivizilor, ceea ce le conferă anumite limite individuale în privinţa rezistenţei
faţă de restricţii, fie ele morale sau legale.

1.4. RELAŢIILE PSIHOLOGIEI JUDICIARE CU DIFERITE RAMURI ALE ŞTIINŢELOR JURIDICE

Între psihologie şi ştiinţa dreptului există numeroase conexiuni, interferenţe şi puncte de

convergenţă, care au constituit premisele teoretice şi metodologice pentru afirmarea psihologiei
judiciare. Magistratul mileniul trei, motivat de simţul datoriei duse până la capăt, nu poate face abstracţie
de noţiunile psihologiei judiciare.
Psihologia judiciară, definită ca disciplină formativ-aplicativă şi de cultură profesională a
magistratului în statul de drept, al cărei obiect îl constituie studiul şi înţelegerea aprofundată şi nuanţată
a personalităţii umane implicată în procesul judiciar, are legături cu ştiinţa dreptului, oferindu-i acesteia
un instrumentar al interpretării corecte a conduitelor umane cu implicare infracţională.
Caracterizat ca o formă de prevenire şi constrângere prin care sunt reglementate şi controlate
acţiunile şi conduitele indivizilor, dreptul include un ansamblu de reguli sociale cu încărcătură normativă.
Dreptul şi normalitatea juridică au un caracter imperativ, stabilind ceea ce trebuie să facă indivizii
angajaţi în anumite acţiuni sociale, prin recompensarea conduitelor dezirabile şi reprimarea celor
indezirabile sau deviante.
Impactul psihologiei judiciare asupra actului de dreptate este resimţit pe mai multe direcţii
(Butoi & Butoi, 2001):
a) îl ajută pe magistrat la înţelegerea aprofundată şi nuanţată a complexităţii individului uman
(autor, victimă, martor etc.), îl avertizează asupra limitelor general umane, oferindu-i acele strategii şi
mijloace prin care acestea pot fi depăşite şi totodată îi recomandă o conduită autocontrolată, imparţială
şi profesională în raport cu cel aflat sub incidenţa legii;
b) oferă magistratului o concepţie sistemică integratoare atât asupra dinamicii şi interacţiunii
întregului ansamblu de factori care contribuie la producerea actului infracţional, cât şi asupra
manifestărilor psihocomportamentale ale participanţilor la acţiunea judiciară;
c) atrage magistratului atenţia asupra faptului că în general, omul acţionează raţional, dar de
multe ori automat şi iraţional, ceea ce presupune o intervenţie preventiv-ofensivă de eliminare sau
reducere a potenţialului de iraţionalitate criminogenă;
d) pentru a înţelege persoanele aflate sub incidenţa legii, magistratul trebuie să cunoască şi să
recunoască inegalitatea înzestrării native a acestora, inegalitatea şi neomogenitatea mediilor sociale de
provenienţă, diferenţele în pregătirea educaţională şi profesională etc.;
e) interpretând conduitele umane în raporturile interpersonale specifice actului de justiţie,
magistratul trebuie să stăpânească noţiunile referitoare la legităţile psihologice ale personalităţii şi
sensibilităţii umane ( ale actului senzorio-perceptiv, ale memoriei, ale potenţialului cognitiv, afectiv şi
motivaţional etc.);
f) în final, dobândind noţiuni de psihologie, magistratul implicat în actul de justiţie, mai ales în
cazurile complexe, dificile, va şti când şi cum să apeleze la serviciile psihologilor existenţi în
criminalistica modernă, în vederea valorificării unor concluzii din rapoartele de expertiză sau
constatările tehnico-ştiinţifice specifice psihologiei judiciare.

8
 Psihologul criminalist îşi aduce o contribuţie importantă la soluţionarea unor cauze penale atât
prin investigarea comportamentului simulat cu ajutorul tehnicii poligraf, cât şi prin întocmirea profilului
psihologic al diferitelor categorii de infractori.
Diagnosticarea profilului psihocomportamental al infractorului, prin aplicarea unor probe
psihologice (testele de inteligenţă, testele proiective, inventarele de personalitate etc.) constituie sursa
unor informaţii deosebit de valoroase atât în descifrarea personalităţii infractorului, cât şi în stabilirea
mobilului care a dus la săvârşirea infracţiunii. Cunoaşterea trăsăturilor de personalitate ale infractorului
contribuie la individualizarea celor mai eficiente tehnici şi metode de audiere şi cercetare a acestuia.
Noţiunile de psihologie judiciară contribuie, în dreptul penal, la aprecierea elementelor de culpă,
vinovăţie, intenţie, prevedere, stare emoţională, conduită simulată, responsabilitate etc., ajutând la o
bună dozare a pedepselor şi o justă încadrare a faptelor.
Legăturile procedurii penale cu psihologia judiciară se regăsesc în aceea că o serie întreagă de
activităţi, cum ar fi: confruntarea, percheziţia, prezentarea spre recunoaştere, ascultarea, nu pot fi
eficiente decât în măsura în care cei ce se ocupă de cercetare vor avea cunoştinţele psihologice
necesare cunoaşterii corecte a conduitelor umane, în raport cu a căror interpretare şi obiectivare actul
procedural să aibă maximum de eficienţă sub aspectul aflării adevărului.
Relaţia cu criminalistica este biunivocă, regăsindu-se atât în aspectele teoretice cât şi în cele
practice ale ambelor discipline. Numai cunoscând psihologia judiciară, criminaliştii vor putea trage
concluzii cu privire la intenţiile, motivaţiile şi acţiunile autorilor şi a victimelor acestora, anticipându-se
conduitele de simulare, victimizare, eludare a identificării, fabricarea de alibiuri etc., toate acestea apte
să ofere indicii de descoperire a autorilor şi probarea vinovăţiei acestora.
În ceea ce priveşte tactica criminalistică, numai dacă ne referim la vasta şi complexa activitate
de ascultare a învinuitului, este clară necesitatea cunoaşterii întregului registru al potenţialului psihologic
al individului uman (învinuit, victimă, martor, părţi, experţi etc.), implicat în procesul judiciar.
Psihologia judiciară menţine legături strânse cu criminologia, care studiază conduita
infracţională din punct de vedere al genezei şi trecerii de la potenţial la act criminogen ca fenomen
sociopsihologic. Psihologia judiciară oferă criminologiei date şi legităţi, instrumentar şi metodologie.
Psihologia judiciară are legături de interdisciplinaritate cu medicina legală, căreia îi oferă tabloul
psihocomportamental şi caracterial al personalităţii infractorului, ilustrând în mod nuanţat motivaţiile,
tendinţele, potenţialul intelectual, acţional, coeficientul de agresivitate, structura temperamentală şi
echilibrul emoţional în vederea circumstanţierii conduitelor autorului din punct de vedere psihologic şi
ulterior psihiatric, în legătură cu necesitatea juridică a stabilirii gradului de responsabilitate penală.

1.5. ASPECTE ETICE ŞI DEONTOLOGICE PE CARE LE IMPLICĂ PSIHOLOGIA JUDICIARĂ

ÎN SISTEMUL JUDICIAR

Deontologia se referă la ansamblul normelor referitoare la îndatoririle precumpănitor morale

sau de alt ordin ale profesioniştilor faţă de societate şi faţă de diversele categorii de oameni în raport cu
care îşi desfăşoară activitatea.
Codul deontologic reprezintă un ansamblu de norme care stabilesc exigenţele morale de
exercitare a unei profesiuni. Aceste exigenţe morale capătă forma unor reguli de conduită profesională.
Codul deontologic cuprinde: constrângeri de conduită morală, precizări referitoare la păstrarea
secretului profesional, recomandări cu privire la respectul faţă de celălalt, recomandări vizând
perfecţionarea pregătirii profesionale, norme referitoare la independenţa personală, reguli de etică etc.
Principiile generale de deontologie impun specialiştilor: responsabilitate, obiectivitate,
competenţă şi integritate, dreptate şi demnitate, simţ critic şi autocritic, respect pentru semeni.
In unele ţări au existat preocupări de elaborare a unui cod deontologic care să stea la baza
activităţii psihologice din sistemul judiciar. Astfel, în S.U.A. un comitet special al Asociaţiei Psihologilor
Americani (A.P.A.) a numit încă din anul 1975 o comisie care să se ocupe de problema locului
psihologiei în sistemul judiciar şi mai ales de aspectele şi dilemele de natură etică pe care le au
psihologii din poliţie, justiţie sau din instituţiile corecţionale. Au fost formulate recomandări atât pentru
problemele etice pe care sistemul judiciar le creează psihologilor, cât şi pentru problemele etice pe
care psihologii le creează sistemului judiciar.
Prezenţa psihologiei judiciare în sistemul judiciar fundamentează câteva deziderate etice şi
deontologice (Mitrofan & colab., 1992):
*0 umanizează norma juridică, dându-i mai multă viaţă conţinutului acesteia;
*1 dezvăluie magistratului pe omul real, concret, unic şi irepetabil în individualitatea sa
biotipologică şi psiho-comportamentală;
*2 orientează justiţia către înţelegerea fiinţei umane din punct de vedere psihocomportamental
(intenţie, culpă, mărturisire, simulare, recunoaştere, regret, responsabilitate, iresponsabilitate,
prevedere, provocare, consimţământ, stare emoţională etc,);

9
*3 orientează justiţia către realizarea procesului judiciar cu respectarea demnităţii, libertăţii de
conştiinţă şi expresie, a integrităţii psihomorale şi fizice, a liberului consimţământ, a dreptului la protecţie
şi apărare al persoanei implicate în acţiunea judiciară;
*4 oferă justiţiei date utile (programe, strategii) cu privire la reeducarea şi reinserţia socială a
persoanelor private de libertate.
În România, psihologia judiciară se confruntă cu două întrebări fundamentale: 1) în ce măsură
psihologii identifică problemele judiciare, ca intrând în sfera lor de activitate? şi 2) care sunt rolul şi
contribuţia activităţii psihologice, comparativ cu alte discipline, în sistemul activităţii judiciare? Practica
judiciară şi politica managerială de administrare a actului de justiţe, sunt în măsură să dea răspuns
celor două întrebări.

10