Sunteți pe pagina 1din 79

CAPITOLUL I

Delimitări conceptuale

Secţiunea I: Uniunea Europeană - Scurt istoric

1. Ideea organizării europene în istorie

Ideea organizării europene a apărut încă din Antichitate, un prim exemplu de


organizare politică regăsindu-se la Roma1, care, de la o comunitate restrânsă la dimensiunea unui
stat, a realizat într-o primă etapă unitatea peninsulei stabilind încetul cu încetul autoritatea sa în
jurul întregii Mediterane şi mai apoi până la “marginile lumii” de la Atlantic la Marea Neagră şi
Marea Caspică. De la politica cetăţii la politica dominaţiei mondiale – ab urbe ad orbem – s-a ajuns
la mundus romanus creat ca acţiune militară.
Mundus romanus a adus securitate externă şi internă locuitorilor imperiului
favorizată de o reţea densă de drumuri propice atât comerţului cât şi deplasărilor rapide ale
unităţilor militare. Moneda romană a ajuns la o relativă stabilitate. Instalată pax romana a însemnat
organizarea imperiului cu toate implicaţiile sale inclusiv pe planul dreptului. Astfel prin edictul din
212 al împăratului Caracalla toţi oamenii liberi din imperiu au devenit cetăţeni romani, o astfel de
cetăţenie nemaifiind întâlnită până la crearea Uniunii Europene.
Pe ruinele Romei s-a închegat o nouă unitate, de data aceasta nu economică ci
spirituală – unitatea lumii creştine, ruptă şi ea prin marea schisma din 1054 accentuând şi rivalităţile
politice. Prima încercare de construire politică a Europei sub semnul crucii a aparţinut lui Carol cel
Mare. A fost o încercare de reconstruire a imperiului cezarilor, reuşită numai parţial, lipsindu-i o
parte din continent, în principal partea răsăriteană, Imperiul Bizantin rupt de Occident.
Revoluţia franceză de la 1789 cu noile principii pe care le-a proclamat: drepturile
omului şi ale cetăţeanului, dar şi drepturile popoarelor, Directoratul şi mai apoi Imperiul au făcut ca
pentru câteva decenii o mare parte a Europei să fie organizată pe model francez. Construcţia
napoleoniană făcută prin forţa armelor s-a prăbuşit odată cu dispariţia Împăratului. Înfrangerea
imperiului francez din 1815 a schimbat faţa continentului: a început afirmarea Europei naţiunilor2.
Confruntată cu numeroase dificultăţi, ca urmare a primului conflict mondial, Europa
avea însă o problemă prealabilă de rezolvat, cea a existenţei ei, problema apărută în urma declinului

1
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea – “Drept institutional comunitar”, Actami, Bucuresti 2000, pagina 9.
2
Philippe Moreau Defarges – “Institutii europene”, Armand Colin Paris, 1995, pagina 5.

1
său politic3. Pentru prima dată Statele Unite ale Americii s-au implicat în mod decisiv în
soluţionarea problemelor existente pe plan european.
Soluţiile acestei probleme decurgeau însă dintr-o alegere politică. Pentru Europa a
exista înseamnă, deci, a avea capacitatea de a depăşi anumite praguri politice, ceea ce presupune
crearea unor instituţii capabile de a lua decizii politice. Problema Europei este înainte de toate
problema instituţiilor, cheie a progresului construcţiei europene.
Aceasta putea fi rezolvată tradiţional în funcţie de două concepţii: cea federalistă sau
cea diplomatică, a cooperării. În sistemul cooperării, organul care statuează este colegiul statelor în
unanimitate: statele sunt deci cele ce decid, fiind necesar votul negativ al unuia din ele pentru a
împiedica adoptarea unei decizii. În sistemul federal cel care statuează este organul comun fără
posibilitatea veto–ului vreunui stat.
În construcţia Europei aceste două căi au fost utilizate.
Astfel în perioada interbelică s-au afirmat numeroase proiecte care anticipau
tentative mai coerente de unificare a Europei după un model federal. Se poate vorbi astfel de o
continuitate istorică prin contribuţiile aduse acestor constructii teoretice la ceea ce va deveni în
prezent Comunitatea Europeană. Putem remarca în acest sens propunerile diplomatului Coudenhove
Kalergi care a publicat în 1922 manifestul “Pan Europa” în care afirma “Problema Europei se
reduce la două cuvinte: unificare sau prăbuşire”4.
Mai răsunătoare a fost iniţiativa lui Aristide Briand, ministrul francez de externe din
anii 1929-1930 care în discursul său ţinut în faţa Adunării Societăţii Naţiunilor a precizat că între
popoarele europene trebuie să existe un liant federal însă acesta “nu va trebui să atingă
suveranităţile nici uneia dintre naţiunile care ar putea face parte din această asociaţie”. Deşi a avut
un mare impact asupra opiniei publice totuşi discursul rămâne echivoc.

2.Premisele creării Comunităţilor Europene

Proiecte mai concrete de organizare europeană au apărut mai ales după cel de-al
doilea conflict mondial când procesul de creare a comunităţilor a început cu adevărat. Încă din anii
de război, ideile federaliste s-au răspândit în marea parte a mişcărilor de rezistenţă naţionale.
Guvernele ţărilor ocupate refugiate la Londra s-au ocupat de organizarea politică şi economică a
viitoarei Europe care urma să permită reconcilierea popoarelor şi reconstruirea economiilor. Însă
unicul proiect care s-a materializat a fost crearea Benelux-ului (1944).

3
Louis Cartou – Uniunea Europeana – “Tratatele de la Paris, Roma, Maastricht”, Dalloz – Paris, 1996, pagina 45.
4
Charles Zorgbibe – “Istoria constructiei europene”, Dalloz, Paris, 1993

2
Unitatea Europei a fost căutată mai întâi pe calea clasică a relaţiilor internaţionale.
Ea a fost urmată începând cu 1952 după o metodă mai apropiată de tehnica federală. Însă
construcţia Comunităţii a suscitat opoziţii.
Cooperarea europeană a fost la început continuarea anumitor alianţe militare din
vremea războiului.Tratatul Uniunii Occidentale, semnat la Bruxelles pe 17 martie 1948 proroga
alianţa Franţei, Marii Britanii şi Belgiei. Această alianţă a fost lărgită prin includerea foştilor
duşmani constituindu-se astfel U.E.O.
Aproape în acelaşi timp, cooperarea europeană era aplicată domeniului economic
prin crearea O.E.C.E. prin tratatul de la Paris din16 aprilie 1948, ca urmare a propunerii generalului
Marshall de a prelungi şi de a creşte considerabil ajutorul economic nord american, care de la
sfârşitul războiului îmbrăcase forme multiple. Singura condiţie impusă a fost aceea de a participa la
o instituţie însărcinată cu gestiunea colectivă a ajutorului acordat şi elaborarea unui program de
reconstrucţie europeană.
În octombrie 1942 într-o Anglie devenită pol al Europei libere, Winston Churchill a
realizat un memorandum aupra “Statelor Unite ale Europei”, idee asupra căreia a revenit după
reinstaurarea păcii cu ocazia unei conferinţe din 1946 de la Zürich.
Acest apel la unitate a dus la convocarea la Haga (7-10 mai 1948) a unui Congres al
Europei care în rezoluţia sa politică finală a cerut alegerea de către parlamentele naţionale a unei
Adunări parlamentare europene.
Propunerea a fost transmisă în august 1948 mai multor state de către guvernul
francez, după lungi negocieri, această iniţiativă privată ducând la crearea Consiliului Europei,
organizaţie internaţională de drept internaţional public. Europa politică se năştea odată cu Consiliul
Europei, cuprinzând numeroase forme de activitate politice, tehnice, sociale, economice.
Dar această cooperare indiferent de întinderea ei nu avea decât un caracter limitat,
reprezentând numai o construcţie diplomatică, interstatală.
Principalele sale caractere rezultau din vechea repugnantă a statelor de a aliena o
parte din suveranitatea lor (în special Marea Britanie a fost ostilă în mod sistematic oricărei forme
de federalism), din incertitudinea numărului participanţilor, din absenţa oricărei instituţii cu caracter
supranaţional5.
Europa astfel creată constituia o nebuloasă: largă din punct de vedere geografic, dar
neorganică. Nimic nu o distingea de organizaţiile internaţionale tradiţionale.

5
G. Isaac – Drept comunitar general, Masson, Paris, 1994

3
3. Apariţia Comunităţilor Europene

În mijlocul acestui edificiu clasic a apărut în anul 1950 o concepţie revoluţionară a


Europei, formulată printr-o declaraţie a unui om de stat: Robert Schuman prin care se propunea
Germaniei gestionarea comună a producţiilor de cărbune şi oţel. Un conflict între cele două naţiuni
devenea, astfel, practic imposibil. Acesta a lansat ideea “unei unităţi a Europei occidentale”.
Pornind de la această propunere, şase tări europene (Belgia, Franţa, Italia, Germania, Luxemburg şi
Olanda) au semnat în 1951 la Paris tratatul care a intrat în vigoare în 1952, instituind prima
Comunitate europeană, C.E.C.A.6
Nu poate fi disociat de acest nume cel al lui Jean Monnet. Iniţiativa sa urma să creeze
în nebuloasa europeană un “nucleu dur” al statelor puţin numeroase: Europa celor “şase”,
Comunităţile Europene. Celelalte state au refuzat abandonul de suveranitate cerut de construcţia
comunitară.
Prima aplicaţie a noului efort de integrare a fost deci, constituirea C.E.C.A.
Începând cu acest moment noua integrare europeană apărea ca purtătoare a unor caractere care o
opuneau instituţiilor europene anterioare: C.E.C.A. reunea state puţin numeroase, dar supuse unor
organe supranaţionale, cu o competenţă limitată la anumite domenii, dar dotată în aceste domenii cu
puterea de a lua decizii şi de a le impune statelor membre.
Această integrare şi-a cunoscut rapid limitele sale odată cu esecul Comunităti
Europene a Apărării şi a Comunitătii politice: reuşita C.E.C.A. nu a putut fi extinsă în 1954 la
competente pur politice.
Prelungirea C.E.C.A. a rămas pe terenul economicului cu aparitia C.E.E.şi Euratom
prin semnarea tratatelor de la Roma din 1957. Toată această constructie a tins la realizarea unei
piete unice între statele membre, marcată de proclamarea celor patru libertati fundamentale: a
mărfurilor, a serviciilor, a persoanelor şi a capitalurilor.
Comunităţile europene apar deci ca o unitate restransă (în ciuda faptului că sunt
deschise aderării altor state), dar organizată, supusă unor institutii cu caracter supranaţional.
Tratatele de la Paris şi Roma fundamentaseră astfel Comunităţile după sistemul
supranaţional. Dar punerea în aplicare a pietei comune a coincis cu întoarcerea la putere a
generalului De Gaulle care işi manifestase ostilitatea în cursul anilor precedenti fată de conceptia
federală asupra Europei. Miscarea pe care o conducea, “Adunarea Poporului Francez “, contribuise
din plin la esecul Comunitătii Europene a Apărării în 1954.

6
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea – Op. Cit., pagina 20.

4
În cursul anilor 1960 principiile fundamentale ale constructiei europene au fost
repuse în discutie. Supranaţionălitătii i-a fost opusă “Europa tărilor” adică o Europă redusă la o
cooperare interstatală care nu presupunea nici un abandon de suveranitate.
Anii 1960 au fost jalonati de crize, dintre care cea mai importantă s-a produs în
cursul anului 1965, cand Franta a refuzat să participe la institutiile comunitare. În aparentă, criza din
1965 a fost provocată de faptul că cei şase nu putuseră să ajungă la un acord în domeniul
agriculturii înainte de 1 iulie 1965.
Circumstantele au demonstrat rapid faptul că în realitate criza era de natură
institutională. Aceasta a apărut cu claritate cu ocazia conferintei de presă a generalului de Gaulle pe
9 septembrie 1965.
Criza rezultă dîntr-un conflict între cele două conceptii asupra Europei: constructia
supranaţională care trebuia să culmineze cu aparitia unei Europe federale şi Europa conferintelor
diplomatice, fără abandonuri de suveranitate – asa cum părea că doreste generalul de Gaulle.
Criza a luat forma unei duble contestări asupra rolului Comisiei şi asupra principiului
votului majoritar în Consiliul de ministrii. Timp de 6 luni Franta nu a participat la lucrările
instituţiilor comunitare.
Criza a luat sfarşit prin compromisul de la Luxembourg (ianuarie 1966) care nu a
modificat nimic din competentele organelor comunitare, dar în care Franta a indicat că nu va
accepta principiul votului cu majoritatea atunci cand interesele sale esentiale erau în joc.
Această criză a opus într-un fel Europa Comunitătilor şi Europa “concertului
european”, apărand ca un exemplu al rezistentei suverănitatilor la constructia Europei federale.
Disputa “supranaţionalitătii s-a manifestat şi sub alte forme, de exemplu cu ocazia
elaborării planului Fouchet care încerca să suprapună instituţiilor comunitare o instantă politică
interstatală.
În practică, mecanisme diplomatice au fost instituite sub forma summit-urilor. În
domeniul relatiilor politice o procedură de cooperare a fost creată pe baza propunerilor prezentate
de un grup de lucru desemnat sub numele presedintelui său “comitetul Davignon”7.
Institutiile astfel slăbite în cursul anilor 60 s-au confruntat cu mari dificultăti în a
face fată marilor probleme ale circumstantelor actuale.Comunitatea a fost zguduită succesiv de la
începutul anilor 70 de mari crize monetare, criza energiei, dificultăti sporite în aplicarea politicii
agricole, reticentele şi atitudinea ambiguă a Marii Britanii fată de Comunitate.

7
Louis Cartou – Op. Cit., pagina 47.

5
4.De la Comunitate la Uniunea Europeană

Tratatele de fuziune a executivelor au marcat unificarea instituţiilor celor trei


comunităti în 1965. Astfel se poate vorbi de o Comisie unică, de un Consiliu, un Parlament şi o
Curte de Justitie unice.
În 1986 prin semnarea Actului Unic European constructia comunitară a fost relansată
prin noi reforme institutionale (crearea unei proceduri de cooperare cu Parlamentul) şi materiale (o
nouă politică economică şi monetară).
Sfarşitul anilor 80, începutul anilor 90 au fost marcate de evenimente istorice ce au
avut consecinte foarte importante, dominate de prabuşirea sistemelor comuniste.
Aceste evenimente au precipitat evolutia întreprinsă de Actul Unic. Statele membre
au negociat şi au semnat un nou tratat, Tratatul de la Maastricht instituind Uniunea Europeană în
1993. Această U.E. nu a abolit Comunităţile. Ea le-a înglobat într-un ansamblu mai larg, mai
ambitios, destinat regrupării celor trei comunităti şi al cooperării politice institutionalizată în
domeniile politicii externe, a apărării, al politiei şi al justitiei.
Ulterior, statele membre au semnat o decizie prin care lărgeau aplicarea Uniunii
Europene celor care fuseseră candidate la aderare: Austria, Finlanda şi Suedia (Norvegia refuzand
prin referendum intrarea sa în Uniunea Europeană).
Procesul de integrare a cunoscut o nouă etapă odată cu semnarea tratatului de la
Amsterdam în 1997, care deşi nu a produs modificările asteptate, evidentiind astfel limitele politice
ale integrării, totuşi a marcat un progres din punct de vedere institutional.
Adaptarea instituţiilor europene în perspectiva noilor lărgiri la tările Europei centrale
şi orientale a fost de asemenea căutată la Nisa, unde sub presedintie franceza, au fost adoptate
cateva reforme ce vizează în principal numărul de membrii în Comisie şi modalitatea de vot în
Consiliu.

Sectiunea II: Definirea ordinii juridice a Comunitătilor Europene.

1. Particularităti fată de alte organizatii internaţionale.

Crearea comunitătilor prin tratatele internaţionale încheiate între state s-a tradus
fireste prin existenta unor dispozitii care stipulate în aceste tratate, leagă aceste state în conditiile
dreptului internaţional. Însă sistemul normativ creat este mult mai complex. El se caracterizează
prin două caractere pe care Curtea de Justitie le-a dezvoltat sistematic cu toate consecintele lor8.

8
Jean Boulouis – “Drept institutional al Uniunii Europene”, Montchrestien, Paris 1995, pagina 189.

6
A. Ca ordine juridică proprie
Primul dintre ele rezidă în existenta unei “ordini juridice comunitare” adică a unui
sistem de norme diversificate şi ierarhizate care înglobează nu numai tratatele constitutive ci şi
diferitele categorii de acte pe care institutiile sau alte organe le edictează fiind abilitate prin tratatele
constitutive, precum şi principiile generale în respectul cărora Curtea a impus desfăsurarea
activitătilor Comunitătii.
De la aparitia lor, Comunităţile au fost considerate ca fiind institutii cu un caracter de
originalitate, atat prin obiectivele lor cât şi prin spiritul acestora. Dar noutătile cele mai importante
realizate de semnatarele tratatelor de la Paris, Roma şi Maastricht nu rezidă în scopurile urmărite.
Definirea obiectivelor politice şi economice comune se regăseste la toate organizatiile interstatale
inclusiv la cele mai puţin integrate.
Articolul 2 al tratatului de la Roma care defineste misiunea C.E.E. ar putea de
asemenea să figureze în statutul unei organizatii internaţionale perfect clasică.
Dar, adevărata revolutie adusă de Comunităti în institutiile europene apare atunci
cand sunt evidentiate tehnicile juridice utilizate pentru constructia lor. Desigur, la prima vedere,
dreptul Comunitătilor apare compus din elemente binecunoscute: tratate internaţionale, acte juridice
unilaterale emise de către organele competente, actele jurisdictionale.
Însă, dacă dincolo de elementele simple luăm în considerare ansamblul constituit din
combinarea lor, atunci constructia juridică comunitară apare ca fiind profund originală. Această
originalitate rezultă din ceea ce ar putea fi numit paradoxul Comunitătilor Europene, adică ambitia
pe care au avut-o autorii lor de a construi o ordine juridică internă prin intermediul tehnicilor
juridice a căror bază este tratatul internaţional9.
Sursele dreptului comunitar ilustrează prin complexitatea lor paradoxul
comunitătilor. Ele formează o ierarhie a regulilor de drept al cărei varf este constituit din tratatele de
la Paris şi Roma.

B. În raporturile sale cu ordinea juridică internă a statelor membre.

A doua trăsătură caracteristică ţine de faptul că această ordine juridică nu se aplică


numai comunitătilor considerate ca atare ca un ansamblu organic şi funcţional autonom. Aceste
norme se integrează în ordinea juridică a statelor membre în care îşi ocupă locul după modalităţi
specifice.
Din reunirea acestor două trăsături rezultă o ordine juridică de ansamblu care
constituie originalitatea construcţiei comunitare.
9
Louis Cartou – Op. Cit., pagina 127.

7
În structurile sale fundamentale, această ordine juridică rămâne cea a Uniunii
Europene, Comunităţile constituind unul din “stâlpii” săi. Dar Uniunea cuprinde doi alti stalpi, iar
dacă Consiliul European sau institutiile comunitare sunt chemate să actioneze în baza lor, nu este
urmat acelaşi mod de actiune. Metoda este diferită, în funcţie de natura actelor prin care se traduce.
Această metodă nu este cea a unei integrări juridice, ci cea a unei cooperări politice.
Ea se traduce prin elaborarea şi aplicarea unor pozitii şi actiuni comune a căror adoptare se face
după proceduri specifice. Actele prin care se exprimă formal aceste pozitii şi actiuni şi pe care
tratatul le desemnează în termeni generici: deliberări sau decizii, au un caracter mai mult practic
decat normativ. Ele nu intră, cu excepţia unor ipoteze excepţionale în categoriile corespunzătoare
dreptului comunitar derivat. Astfel, ele scapă şi controlului jurisdictional al Curtii de Justitie.
În continuare, vom evidentia particularitătile acestor categorii de izvoare în funcţie
de modul lor de elaborare.

2. Continutul ordinii juridice.

Ordinea juridică a Comunitătilor Europene desemnează ansamblul de norme care


guvernează raporturile stabilite de Comunitătile Europene cu statele membre, cu alte organizatii
internaţionale şi cu persoanele fizice sau juridice apartinand sau nu statelor membre ale Comunitătii
Europene10.
Dreptul U.E. este constituit din reguli care pot fi repartizate în cinci categorii din
punct de vedere al fortei juridice11.
Primele se găsesc în tratatele constitutive şi în instrumentele juridice care îi sunt
anexate sau care le-au modificat. Acest prim ansamblu formează dreptul originar, acest termen fiind
luat în sensul său cronologic cât şi tehnic.
Un al doilea ansamblu este constituit din acte unilaterale ale organelor comunitare.
Este, în general, desemnat sub numele de drept derivat pentru a indica natura şi funcţia sa de
aplicare a precedentei categorii.
Un al treilea ansamblu este constituit din este constituit din normele de drept care
provin din angajamentele externe ale Comunitătilor (acordurile încheiate de Comunităti cu state
terţe sau cu organizatii internaţionale, actele unilaterale adoptate prin organele anumitor acorduri
externe ale Comunitătilor, unele tratate încheiate de statele membre cu statele treţe).
O altă categorie a izvoarelor dreptului comunitar este alcătuită din acte precum:
Conventia comunitară, deciziile şi acordurile convenite prin reprezentantii guvernelor statelor

10
Augustin Fuerea – Note de curs – Facultatea de Drept, Universitatea Bucuresti – 2000.
11
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea – Op. Cit., pagina 32.

8
membre reuniti în cadrul Consiliului, declaratiile, rezolutiile şi luările de pozitie relative ale
Comunitătilor. Practica le desemnează sub denumirea de drept complementar.
Acestor trei categorii li se adaugă un drept jurisprudential constituit din deciziile
Curtii de Justitie care, alături de principiile generale de drept, constituie izvoare nescrise ale
dreptului comunitar.

CAPITOLUL II
Particularităti în elaborarea normelor apartinand ordinii juridice a U.E.

9
Sectiunea I: Elaborarea tradiţională a dreptului primar

1.Precizări terminologice.

Dreptul comunitar cuprinde două categorii de dispozitii:


A. Unele dintre ele (in special tratatele constitutive) au un caracter constitutional. Se
poate remarca faptul că aceste norme comunitare sunt rezultatul unei elaborări tradiţionale în
dreptul internaţional clasic, întrucât statele membre sunt cele care negociază şi semnează tratatele
constitutive după procedurile obisnuite, ulterior acestea fiind ratificate de către popoarele naţiunilor
Europei comunitare.
B. Dar dreptul comunitar contine de asemenea şi legislatia ordinară a C.E.E.
Obiectivul său global este crearea unei piete interne.
In acest scop, legislatia comunitară indeplineste diverse sarcini: asigură libertatea de
circulatie a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor; mentine conditiile unei concurente
loiale; suprimă obstacolele stabilirii operatorilor economici, şi chiar îi incurajează; pune la
dispozitia acestora instrumente comune său armonizate (incepand cu monedă comună).
Trebuie adăugat ca dreptul comunitar contine o limită precizată de jurisprudentă
conform căreia nu se aplica “situatiilor pur interne” statelor membre12.
Acest drept comunitar apare ca fiind dreptul intern al Comunitătilor. După modelul
dreptului intern al unui stat pot fi distinse două categorii de dispozitii: cele care crează, organizează
şi garantează libertătile specifice pietei interne şi cele care sunt fundamentul politicilor comune.

2. Identificarea izvoarelor primare

A.Tratatele institutive, protocoale şi declaratii anexe.


Dreptul primar comunitar european este constituit din cele trei tratate institutive ale
Comunitătilor, tratate care au fost permanent modificate pentru a face fată circumstantelor specifice
aprofundării şi lărgirii constructiei comunitare.
Pentru Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Otelului (C.E.C.A.) principalul
instrument este tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951 care a intrat în vigoare la 23 iulie 1952.
Pentru Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (C.E.E.
şi C.E.E.A.) există cele două tratate de la Roma din 25 martie 1957 insotite de numeroase anexe şi
protocoale, cel mai important definind Statutul Băncii Europene de Investitii la care se adaugă

12
R.M. Chevalier, J. Boulouis, Grands arrets de la CJCE, Dalloz, Paris, 1993

10
protocoalele semnate la 17 aprilie 1957 la Bruxelles asupra privilegiilor şi imunitătilor privind
Curtea de Justitie.
Acestea au intrat în vigoare la 14 ianuarie 1958.

B.Tratatele şi actele modificatoare.


Acestea rezultă nu numai din tratatele propriu-zise, ci şi dintr-o varietate de acte
normative ale instituţiilor comunitare adoptate în cadrul procedurilor simplificate de revizuire sau
din alte acte de natură particulară, cum este cazul deciziilor, pretinzand o ratificare a statelor
membre.
Cele mai importatnte modificări care au avut loc asupra celor trei Comunităti au fost:
- tratatele de fuziune a executivelor Comunitătilor conventia relativă la anumite
institutii comune semnată şi intrată în vigoare în acelasi timp cu tratatele de la Roma, tratatele
instituind o Comisie, un Consiliu unice a Comunitătilor şi Protocolul unic asupra privilegiilor şi
imunitătilor semnate la Bruxelles la 8 aprilie 1965 intrate în vigoare în august 1967.
- tratatele bugetare care au avut drept scop mărirea puterii financiare a Parlamentului
European (tratatul de la Luxemburg din 22 aprilie 1970, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1971 şi
tratatul de la Bruxelles din 22 iulie 1975, intrat în vigoare la 1 iunie 1977).
- decizia din 21 aprilie 1970 relativă la inlocuirea contributiilor financiare prin
resurse proprii ale Comunitătilor, fundamentată pe articolele 231 al tratatului C.E.E. şi 173 al
tratatului C.E.E.A., intrată în vigoare la 1 ianuarie 1971, astăzi inlocuită prin decizia din 24 iunie
1988.
- decizia din 20 septembrie 1976 privind alegerea reprezentantilor Adunării prin
sufragiu universal direct intrată în vigoare la 1 iulie 1978. Primele alegeri parlamentare care au avut
loc în aceste conditii s-au desfăsurat în 1979.
- actele de aderare sunt de asemenea izvoare primare ale dreptului comunitar. Se
incadrează în această categorie actele referitoare la aderarea la Comunităţile Europene a
Danemarcei, Irlandei şi Marii Britanii intrate în vigoare la 1973.
- actele relative la aderarea Republicii Elene la Comunităţile Europene din 24 mai
1979 intrate în vigoare la 1 ianuarie 1981
- actele relative la aderarea Regatului Spaniei şi Republicii Portugheze din 12 iunie
1985, precum şi cele care au urmat pană în anul 1995 inclusiv (Austria, Finlanda, Suedia)
- Actul Unic European a fost semnat la Luxemburg şi Haga la 14 februarie 1986 de
nouă din cele 12 state membre şi la 28 februarie 1986 de către celelalte trei state membre (Italia,
Danemarca, Grecia). A intrat în vigoare în iulie 1987, şi nu s-a limitat la a modifica cele 3 tratate

11
institutive şi la a completa tratatul C.E.E., ci a dat şi o bază juridică Consiliului European şi
cooperării politice europene.
- Tratatul de la Maastricht din 1993.
- Tratatul de la Amsterdam din 1999.

Sectiunea II: Elaborarea specifica a normelor de drept care provin din angajamentele
externe ale Comunitătilor.

O altă categorie de izvoare de drept pentru ordinea juridică comunitară o reprezintă


diferitele categorii de angajamente externe ale Comunitătilor, provenite din participarea la relatiile
internaţionale.

1. Acordurile incheiate de comunitati cu statele terţe sau cu organizatiile


internaţionale

Conform Conventiei de la Viena acestea sunt obligatorii pentru Comunităti din punct
de vedere al dreptului internaţional, dar din punct de vedere al dreptului comunitar mai au un
caracter şi anume se integrează în ordinea juridică, comunitară, şi devin izvoare de drept13.
Tratatele nu contin nici o dispozitie privind publicarea de acorduri externe. în
practică, acestea sunt supuse regimului actului comunitar al concluzionării.
Atunci cand autorizarea de a incheia un acord este dată pe calea regulamentului,
publicarea acordului, anexată acestuia, intervine întotdeauna, inaintea concluziei.
Atunci cand ea intervine pe calea deciziei, această concluzie poate fi pronuntată
inainte de a hotari Consiliul publicarea.
Acordul nu se poate opune justitiabililor atâta timp cât nu a fost publicat. El nu
devine parte integrantă a ordinii juridice comunitare decat la data intrării în vigoare.

2. Actele unilaterale adoptate de organele infiintate prin acordurile externe ale


Comunitătilor.

13
Augustin Fuerea – Note de curs, Facultatea de drept, 2000

12
Există numeroase acorduri sau conventii incheiate de Comunităti cu statele terţe prin
care se constituie organe de gestiune care nu au nevoie de o ratificare sau aprobare pentru a lega
părtile (Consiliile acordurilor de asociere sau cooperare cu tările Mediteranei, Consiliul de ministrii
al Conventiei de la Lome, Consiliul Internaţional al Cafelei din 1975, Consiliul Internaţional pentru
Cacao din 1976).
Aceste acte, provenind de la organele internaţionale, nu se aplică automat, prin ele
insesi, în ordinea juridică, comunitară. Sunt sistematic reluate în regulamentele Consiliului şi
publicate în anexele acestora (exemplu: regulamentul din 19 februarie 1976 “relativ la aplicarea
regulamentului economic şi a regulilor de control adoptate la 26 iulie 1976 prin Consiliul
Internaţional pentru Cacao”).

3.Unele tratate incheiate de statele membre ale Comunitătilor cu state treţe.

Acordurile externe şi actele unilaterale, luate în esenta lor, nu sunt singurele


angajamente internaţionale care produc efecte în ordinea juridică, comunitară. în plus, Comunităţile
pot fi legate prin acorduri la care ele nu sunt părti, dar care au fost incheiate de statele membre. 14
Această posibilitate este totusi limitată la anumite ipoteze în care Comunităţile sunt
considerate ca fiind “substituite” cu statele membre, pentru angajamentele asumate de ele prin
anumite tratate incheiate anterior anului 1958, aceasta întrucât au fost transferate către Comunitate
competentele exercitate inainte de către ele.
Cazul GATT asupra căruia Curtea avea să se pronunte este un exemplu elocvent
întrucât statele membre erau de fapt legate prin angajamentele Acordului. Ele nu s-au despărtit de
obligatiile asumate fată de tările treţe, ci si-au exprimat dorinta de a le respecta atat prin dispozitiile
tratatului (articolul 110 şi 234) cât şi în practică. Prin transferarea către Comunitate a competentelor
lor în domeniul tarifar şi comercial au marcat vointa lor de a se lega prin obligatii contractuale în
virtutea acordului.
După 1958, Comunitatea s-a conformat regulilor GATT ca o parte contractantă şi a
fost considerată ca avand această calitate de către partenerii săi.

Sectiunea III: Elaborarea specifica a izvoarelor complementare ale dreptului


comunitar.

14
Ion P. Filipescu – op. cit., pagina 44

13
Chiar dacă rămane în exterior, dreptul complementar se află intr-o stransă legătură cu
ordinea juridică comunitară. Neavandu-si fundamentul în tratatele institutive cum este cazul
izvoarelor derivate, dreptul complementar nu se află într-un raport de subordonare cu acestea
întrucât el vine să completeze lacunele sale15.
Finalitatea dreptului complementar impune un raport de compatibilitate. Este exact
ceea ce prevede articolul 93 al Conventiei privind brevetul comunitar: “Nici o dispozitie a prezentei
Conventii nu poate fi provocată pentru a face să esueze aplicarea tratatului institutiv al CEE.
Raporturile dintre dreptul complementar şi dreptul derivat sunt mai diverse. Astfel că în domeniile
de competentă exclusivă a dreptului comunitar, dreptul complementar nu îşi are locul şi orice
ingerintă a statelor membre care nu a fost precis abilitată este o violare a tratatului.
In domeniile competentei concurente a comunitătii şi a statelor membre, principiul
este acela al prioritătii dreptului derivat asupra dreptului complementar, orice altă solutie putand
aduce atingere competentei instituţiilor şi respectării dublei obligatii de a facilita instituţiilor
indeplinirea misiunilor lor şi de a se abtine de la orice măsură susceptibilă de a pune în pericol
scopurile tratatului.
In domeniile competentei naţionale exclusive, actele instituţiilor comunitare nu pot
interveni decat pe baza şi pentru executarea actului de drept complementar, fiindu-i deci
subordonate. Izvoarele complementare sunt: Conventia comunitară, deciziile şi acordurile convenite
prin reprezentantii guvernelor statelor membre reunite în cadrul Consiliului, declaratiile, rezolutiile
şi luările de pozitie relative ale Comunitătilor Europene care sunt adoptate de comun acord de
statele membre.
In ceea ce priveste Conventia comunitară, aceasta intervine pentru completarea
tratatelor comunitare, interventia ei fiind expres prevăzută (articolul 220 al tratatului CEE enumeră
patru materii în domeniul dreptului internaţional privat: protectia persoanelor şi drepturile
individuale, eliminarea dublei impuneri, recunoasterea mutuală a societătilor, recunoasterea şi
executarea deciziilor juridice).
In baza articolului 220, a fost pregatită Conventia pentru fuziunea internaţională a
societătilor anonime precum şi Conventia relativă la faliment. De asemenea, au mai fost incheiate
conventii pentru asistentă mutuală între administratiile vamale (Neapole, 7 septembrie 1967),
relativă la brevetul comunitar pentru Piata comună (Luxemburg, 15 decembrie 1975), şi cea privind
legea aplicabilă obligatiilor contractuale (deschisă pentru semnare la Roma în iunie 1980).
Deciziile şi acordurile din cadrul Consiliului au intervenit cu ocazia Conferintelor
diplomatice pentru luarea anumitor măsuri în domenii precum:

15
J. Boulouis – op. cit., pagina 287

14
– cele rezervate de tratate statelor (stabilirea autonomă a regimului vamal şi comercial de
schimburi de produse CECA – decizia reprezentantilor guvernelor statelor membre ale
CECA din 27 iulie 1981)
– in problemele care nu sunt guvernate de tratate (decizia din 18 decembrie 1978 relativă
la suprimarea anumitor taxe postale de prezentare la vamă)
– in problemele ce nu sunt guvernate decat partial prin tratat, cazul tipic fiind acela al
acordurilor interne care intervin cu ocazia incheierii acordurilor externe mixte (acordul
intern relativ la măsurile de luat şi la procedurile de urmat pentru aplicarea celei de-a
doua Conventii de la Lome)
Declaratiile, rezolutiile şi luările de pozitie relative ale Comunitătilor Europene care
sunt adoptate de comun acord de statele membre se deosebesc de cele precedente prin faptul că nu
comportă nici o procedură de angajament juridic, ci doar traduc vointa politică a actelor care le
conferă numai valoare de orientare pentru a programa actiunile lor.
Este vorba de dispozitiile adoptate în cadrul Consiliului sub foma actelor mixte
emanand simultan de la Consiliu şi de la reprezentantii guvernelor statelor membre şi vizand să
programeze global o activitate relevantă pentru competenţa statelor şi a instituţiilor (rezolutia
Consiliului şi a reprezentantilor guvernelor statelor membre din 23 martie 1971) privind realizarea
pe etape a unei Uniuni Economice şi Monetare.
Asemenea acte pot să mai fie adoptate şi în cadrul Consiliului european de către sefii
de stat şi de guvern ai celor 15.

Sectiunea IV: Elaborarea specifică a izvoarelor derivate ale dreptului comunitar.

1. Delimitări conceptuale.

Această a doua categorie de izvoare ale dreptului comunitar este formată din
ansamblul actelor unilaterale ale instituţiilor, nemaifiind, deci în prezenta unui drept conventional,
ci în prezenta unui drept “legiferat”, adică a unui grup de reguli (acte, norme realizate chiar de către
Comunitate, în şi pentru aplicarea tratatelor)16.
Caracteristică principală a Comunitătilor europene este aceea conform căreia
capacitatea de a crea reguli de drept este institutionalizată, adică este conferită anumitor organe
(institutii) ce o exercită după o procedură prealabil stabilită. Suntem în prezenta unei puteri
normative comparabilă cu cea legislativă. în acest sens, desi redactorii tratatelor au fost retinuti în
folosirea termenului “lege” său “legislatie”, Curtea de Justitie nu mai ezită astăzi, cel puţin în
16
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea – Op. Cit., pagina 36.

15
domeniul Tratatului CEE (care tratat nu este decat un cadru foarte flexibil), să evoce “sistemul
legislativ al Comunitătilor”17.
A. Dreptul comunitar cadrul libertătilor economice. Acesta cuprinde reguli care
definesc aceste libertati şi altele care le asigura garantarea. Organizarea libertătilor economice în
limitele CEE dau Comunitătii un caracter de Uniune vamală. în interiorul frontierelor comune,
tratatul de la Roma asigura libertatea de circulatie, a persoanelor, a bunurilor, a serviciilor şi a
capitalurilor.
In acest scop, institutiile comunitare au luat dispozitiile proprii suprimării barielelor
vamale interne. Dar, acestea au trebuit să fie insotite de o vastă armonizare a legislatiilor.
Definirea şi organizarea libertătilor economice au dus la crearea unei importante
opere juridice a Comunitătii.18
B. Politicile comune.Comunităţile europene nu s-au limitat la organizarea şi
garantarea libertătilor economice. Acestea au fost inevitabil prelungite printr-o serie de politici
comune care sunt fundamentate pe tratate sau pe acordurile dintre state. Ele s-au dezvoltat sub
forma unor politici generale şi a politicilor sectoriale. Baza lor aflată în tratate poate să se reducă la
o simplă frază dîntr-un singur articol al Tratatului.
Dar limitarea fundamentului juridic nu a impiedicat organele comunitare să dezvolte
politicile comune din ce în ce mai coerente.
Sensul general al acestora rezidă în asigurarea dezvoltării economice a Comunitătii
cu respectarea diverselor echilibre: stabilitate monetară, dezvoltarea investitiilor, a exporturilor.
Politică economică constituie un ansamblu de reguli şi de actiuni al cărui obiectiv este de a stimula
şi de a coordona această dezvoltare economică. Primele politici comune au fost politicile sectoriale.
Unele nu erau decat complementul adus de tratate libertătilor comune (politica concurentei, politica
socială).
Altele se aplicau unor sectoare pe care tratatele nu puteau nici să le ignore, nici să le
liberalizeze pur şi simplu, (agricultură, transporturi). Alte politici au fost impuse de circumstante şi
de practică.
Politicile sectoriale nu ar fi putut fi coerente dacă măsuri generale nu ar fi fost luate
pentru a le incadra.
Acest intreg edificiu este fundamentat în mod obligatoriu pe dreptul comunitar al
cărui continut a fost astfel considerabil mărit.

2. Denumirea oficială a izvoarelor derivate şi regim juridic


17
Joel Rideau – droit institutionnel de L’Union et des Communautes Europeennes, LGDJ,Paris, 1994, pagina 39
18
Philippe Manin – Less Communautes europeennes,L’Union europeenne, Droit institutionnel, Paris, A.Pedone, 1993,
pagina 306

16
A. Regim juridic comun
Această denumire o găsim atat în articolul 189 al Tratatului CEE, în care se arată că
“pentru indeplinirea misiunilor şi în conditiile prevăzute în tratat, Consiliul şi Comisia hotărăsc
regulamente şi directive, iau decizii şi formulează recomandări sau avize”, cât şi în articolele 61 al
Tratatului CEEA şi 4 al Tratatului CECA.
a..Calificarea actului: Cele trei tratate, la articolele mentionate, cuprind pe langă
lista diferitelor categorii de acte, şi o prezentare cu caracter sistematic a efectelor juridice specifice
fiecăreia dintre ele. De aici rezultă că natura unui act nu depinde de denumirea sa, de autoritatea
care l-a adoptat, ci de obiectul său şi de continutul privind definitiile furnizate prin tratate. Curtea îşi
rezervă dreptul de interpretare, putand să recalifice un act a cărui denumire nu corespunde
continutului său şi îl poate anula sau declara nevalid dacă a fost adoptat după o procedură care nu
corespunde cu veritabila sa natură19. Din punct de vedere cantitativ, actele apartinand izvoarelor
derivate, acte unilaterale obligatorii, constituie cel mai important izvor de drept comunitar.
Pană la tratatul de la Maastricht, asemenea acte nu puteau fi adoptate decat de
Consiliu sau de Comisie. Tratatul de la Maastricht a adăugat actele adoptate impreună de Consiliu şi
de Parlament (articolul 189 B şi actele Băncii Centrale Europene).
b.Alegerea tipului de act: Recurgerea la una dintre cele trei categorii de acte depinde
mai intai de dispozitiile tratatelor. Dacă dispozitia tratatului care constituie baza actiunii comunitare
indica utilizarea uneia dintre aceste categorii, institutia competentă trebuie să se conformeze acestei
dispozitii. Dar dacă tratatul nu contine o indicatie asupra acestui punct sau oferă expres posibilitatea
de alegere (de exemplu articolul 87: Regulamente sau directive) sau utilizează termenul generic de
“măsura” (de exemplu articolul 100 A), institutia competentă poate alege tipul de act cel mai
potrivit.
c.Motivare: Tratatele nu stabilesc decat un singur element al regimului juridic al
actelor unilaterale: regula motivării (articolul 190, CE). Aplicarea corectă a regulii este controlată
de Curte care consideră, ca viciu de formă substantial, nu numai absenta, dar şi insuficienta
motivării.
Aceasta trebuie să indice, deci, care este baza juridică a actului şi motivele pe care se
bazează. Ea trebuie să fie cu atat mai precisă cu cât institutia care îl adoptă dispune de o mare putere
de apreciere.
d.Alte elemente: Recurgand la principiile generale de drept, Curtea a completat
regimul juridic al actelor unilaterale, stabilind mai ales reguli relative la:
- retroactivitate care este interzisă cu cateva excepţii
19
Denys Simon – Drept Internaţional şi Comunitar – Presses Universitaires de France , pagina 176

17
- dreptul de retragere posibil în conditii limitate
- caracterul autentic şi intangibil al unui act (27 februarie 1992, PVC): un act adoptat nu
poate fi modificat de o autoritate administrativă decat în limita unei simple corectări
ortografice sau sintactice.

B. Regimul juridic al regulamentului.


Regulamentul comunitar se aseamănă legilor sau dispozitiilor adoptate de institutiile
unui stat. El este principalul izvor de drept comunitar. Campul său de aplicare este foarte vast,
întrucât de la Actul Unic ar putea fi utilizat chiar pentru armonizarea legislatiilor naţionale în
vederea realizării pietei interne.
Dar în practică, regulamentul este utilizat mai ales pentru organizarea unor
mecanisme integral comunitare precum dispozitiile de aplicare a regulilor concurentei (inclusiv
controlul concentrărilor). Prin aceasta se exprimă, indeosebi, puterea legislativă a Comunitătilor20.
Acesta poate avea ca autor, dupa caz, Consiliul, Comisia, Consiliul şi Parlamentul,
Banca Centrală Europeană.
Articolul 189 defineste elementele esentiale ale regimului său juridic:
- el contine prevederi generale şi impersonale, statuand prin abstractie. Este de fapt
conditia funcţionării normative care i se cere în sistemul tratatului. El nu cuprinde, deci, o indicatie
a destinatarilor. Orice subiect de drept este potential privit prîntr-un regulament.
- el este obligatoriu în toate elemntele sale, ceea ce îl deosebeste de aviz şi
recomandări, precum şi fată de directive care nu leagă decat în privinta rezultatului. Astfel, poate fi
prescris nu numai un rezultat, ci şi modalitătile de aplicare şi executie considerate oportune. Statele
nu trebuie să i-a măsuri de aplicare decat atunci cand regulamentul o prevede.
- el este direct aplicabil în toate statele membre.

C. Regimul juridic al directivei.


Directiva reprezintă o formă a legislatiei cu două trepte de aplicare. Se aseamănă
tehnicii legii cadru completată prin decretele de aplicare. Ea corespunde vointei autorilor tratatelor
de a oferi instituţiilor, pe langă regulament, un instrument de uniformizare juridică, o formulă
fundamentată pe colaborarea între nivelul comunitar şi nivelul naţional, fiind mai adaptată
particularitătilor naţionale în scopul apropierii legislatiei comunitare de legislatiile naţionale
(potrivit articolului 100, C.E.E.).

20
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea – Op. Cit., pagina 37.

18
Regimul juridic al directivei este exprimat tot în articolul 189 care dispune că
“directiva leagă statele membre destinatare în ceea ce priveste rezultatul de atins, lăsand instantelor
naţionale competenţa în ceea ce priveste forma şi mijloacele”.
Pe aceste baze, directiva apare ca fiind o tehnică de legislatie mediată, ea fiind
adresată statelor pentru a lua măsuri de punere în aplicare care vor modifica regulile lor naţionale
pentru ale face conforme cu rezultatele prescrise.
Această dispozitie este succintă fiind deci completată prin practică şi jurisprudentă.
Directiva constituie un tip de act mult mai specific sistemului comunitar decat regulamentele şi
deciziile. Importanta sa practică a crescut de-a lungul anilor21.
Numai statele membre pot fi destinatare ale directivelor. Ele pot fi, eventual,
adresate numai anumitor state, dar de regulă sunt adresate tuturor.

D. Regimul juridic al deciziei.


Este caracterizat tot de articolul 189 care precizează că este un act obligatoriu în
toate elementele sale pentru destinatarii desemnati. Ea poate avea ca autor, fie Consiliul, fie
Comisia, Consiliul şi Parlamentul, Banca Centrală Europeană.
Spre deosebire de regulament, care este un act impersonal, decizia are destinatari
cărora le impune obligatii sau le conferă drepturi. Destinatarii sunt indicati în articolul final al
deciziei. Acestia pot fi ansamblul statelor membre sau numai anumite state. Decizia îi poate obliga
să ia măsuri de aplicare.
De asemenea, în domeniul concurentei, o altă categorie de destinatari este
reprezentată de intreprinderi, directivele neavand nevoie de măsuri de aplicare.
Decizia vizează indeosebi, aplicarea prevederilor tratatelor la situatii particulare. în
acest caz este asimilată actelor naţionale şi constituie pentru autoritătile comunitare un instrument
de executie administrativă a dreptului comunitar.
Decizia poate stabili un obiectiv a cărui realizare trece prin edictarea de măsuri
naţionale cu influentă internaţională22 (decizia de accelerare a suprimării a unor impozite vamale).
Contrar directivei, decizia este obligatorie în toate elementele ei, nu numai în ceea ce
priveste rezultatul de atins. Ea poate fi, deci, detaliată şi poate să prevadă chiar mijloacele cu care se
poate indeplini rezultatul impus.
Statele au posibilitatea să aleagă numai forma juridica a punerii în aplicare în cadrul
ordinii juridice naţionale. Decizia nu presupune respectarea principiului unitătii în materia
aplicabilitătii directe, spre deosebire de regulament care impune aplicarea acestui principiu fiind

21
J. Boulouis – op. cit., pagina 207
22
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea – Op. Cit., pagina 39.

19
obligatorie expres pentru destinatarii săi, decizia are, evident, un efect direct cand destinatarul este
un particular sau o actiune, adică modifică prin ea insăsi situatia politică.

E. Recomandarea şi avizul.
Acestea nu sunt izvoare de drept în adevăratul sens al cuvantului întrucât nu au forta
de constrangere. Totusi reprezintă instrumente foarte utile de orientare a comportamentelor şi
legislatiilor. Dacă avizele adresate de Comisie actiunilor sau statelor nu exprimă de fapt decat o
opinie, recomandările Comisiei şi Consiliului invită să se adopte o regulă sau alta de conduită,
apartinand unor tipuri de directive neobligatorii şi jucand concret un rol negociabil de sursă
indirectă de apropiere a legislatiilor naţionale.

3. Particularitătile mecanismului de creare a dreptului derivat – elaborare


institutională.

A. Notiunea de funcţie legislativă.


Ar putea părea contestabilă transpunerea terminologiei specifică dreptului
constitutional intern pentru a utiliza conceptul de funcţie legislativă pentru desemnarea activitătii de
elaborare şi de adoptare a normelor comunitare în timp ce chiar statele membre au indepărtat în
cursul negocierilor tratatului de la Maastricht orice referire la “legea” comunitară care figura, cu
toate acestea, în proiectele presedintiei luxemburgheze. Totusi, chiar dacă referirea la legislatia
comunitară nu figurează în tratate, este indiscutabil că numeroase acte adoptate de institutii au din
punct de vedere material un caracter legislativ.
Curtea de Justitie a calificat anumite decizii generale C.E.C.A. drept acte “cvasi
legislative”23, a definit competenţa Înaltei Autorităti ca fiind “cvasi legiferantă”24, a evocat “sistemul
legislativ al tratatului”25, şi a făcut referintă la “puterea legislativă a Comunitătii”26 sau la
“legislatorul comunitar”. Calitatea de act cu caracter “legislativ” nu este, de altfel, rezervată
deciziilor generale CECA sau regulamentelor CEE în măsura în care Curtea a admis că o directivă
“constituie în mod normal un mod de legislatie sau de reglementare indirectă”.
De altfel, institutiile nu ezită să facă referire la funcţia lor legislativă, fie că este
vorba de Parlament, fie că este vorba de Consiliu, ceea ce este mai surprinzator 27. Există, deci,
indiscutabil, o funcţie legislativă comunitară, fără ca această constatare să implice existenta unor
consecinte directe în ceea ce priveste autorul actului sau natura juridică a acestui act.
23
CJCE, 20 martie 1959, Nold, Rec. pagina 89.
24
CJCE, 15 iulie 1960, Italia c/Inalta Autoritate, Rec. pagina 665.
25
CJCE, 17 decembrie 1970, Koster, Rec. pagina 1161.
26
CJCE, 9 martie 1978, Simmenthal, Rec. pagina 629.
27
Denys Simon –op. cit.– pagina 171.

20
B. Procedura legislativă ordinară.
a. Initiativa legislativă.
Puterea initiativei apartine de regulă Comisiei, sub forma unei propuneri formale
care conditionează în principiu adoptarea actului de către Consiliu. Cu toate acestea, tratatul
recunoaste o posibilitate de initiativă indirectă Consiliului (articolul 152, CE) şi Parlamentului
European (articolul 138 B, alineatul 2, CE) care pot determina adoptarea unei propuneri de către
Comisie.
In cazuri destul de rare, Consiliul este abilitat să statueze în absenta unei propuneri a
Comisiei, majoritatea calificată cerută pentru adoptarea actului fiind intărită de cerinta votului
favorabil a cel puţin 11 state membre (articolul 148, alineatul 2, CE).
b. Consultarea Parlamentului European.
Propunerile Comisiei sunt adresate Consiliului care transmite pe de o parte
COREPER pentru pregătirea deciziei, şi pe de altă parte Parlamentului European, pentru aviz.
Consultarea Parlamentului nu este cu toate acestea cerută decat în cazurile în care dispozitiile
tratatului care constituie baza juridică a actului prevăd aceasta, iar avizul, prin definitie, nu leagă
Consiliul.
Puterea Parlamentului European este, astfel, relativ limitată în procedura legislativă
clasică. Cu toate acestea, adunarea s-a străduit să lărgească puterile de consultare. în timp ce
tratatele originale nu contineau nici o obligatie generală de consultare, ci numai obligatii răspandite
sub aparenta unei formalităti procedurale, Parlmentul a obtinut progresiv în domenii în care
consultarea nu era obligatorie în virtutea tratatelor, din partea Comisiei, comunicarea prealabilă a
propunerilor sale şi din partea Consiliului, solicitarea unui aviz al Parlamentului.
Ca urmare a acordurilor interinstitutionale informale, s-a dezvoltat astfel o practică
constantă care prezintă toate caracterele unei cutume constitutionale şi despre care se poate afirma
că a fost consolidată în Codul de Conduită adoptat de către Comisie şi Parlamentul European
impreună, pe 9 martie 1995.
Asocierea Parlamentului European la procesul legislativ ilustrează astfel principiul
colaborării puterilor care domină exercitarea funcţiei legislative în sanul sisitemului constitutional
comunitar.
c. Adoptarea actului.
Propunerea Comisiei, modificată eventual pentru a tine cont de luările de pozitie ale
Parlamentului şi uneori de avizele Comitetului Economic şi Social si/sau ale Comitetului
Regiunilor, este examinată de COREPER şi adoptată de Consiliu după regulile de vot prevăzute de
dispozitia tratatului care constituie baza juridică a actului.

21
d. Procedurile legislative destinate intăririi rolului Parlamentului European.
- Procedura concertării: Cresterea puterilor bugetare ale Parlamentului
European presupune faptul că trebuie să fie asociat mai intens la elaborarea actelor legislative
susceptibile de a avea incidenta asupra puterilor bugetare. Pentru acest motiv Declaratia Comună
din 4 martie 1975 prevede că în ceea ce priveste propunerile avand implicatii financiare notabile şi a
căror adoptare nu este impusă prin acte preexistente, în caz de opozitie între avizul Parlamentului şi
pozitia Comisiei sau a Consiliului poate fi deschisă o procedură de concertare în sanul unui comitet
paritar compus din membrii ai Consiliului şi Parlamentului. Dacă, într-un termen de trei luni,
Comitetul a reusit concilierea pozitiilor, Parlamentul elaborează un nou aviz şi Consiliul statuează
definitiv, conform concluziilor Comitetului de concertare. în caz de esec al concilierii, Consiliul
este cel care pastrează ultimul cuvant.
- Procedura de cooperare: Această procedură a fost introdusă prin A.U.E. în
absenta acordului dintre statele membre pentru a conferi Parlamentului European o veritabilă putere
de codecizie, autorii A.U.E. imaginaseră o procedură specifică, de cooperare, care intărea sensibil
rolul Parlamentului European în adoptarea anumitor decizii, lăsand totusi ultimul cuvant
Consiliului.
- Aportul tratatului asupra U.E. şi al tratatului de la Amsterdam: în primul
rand, tratatul de la Maastricht a reluat dispozitiile articolului 149, paragraf 2, C.E.E., asa cum a fost
modificat prin A.U.E. în noul articol 189 C, adică mentine procedura cooperării integrand-o în
dispozitiile generale relative la procesul de decizie legislativă. Singura inovatie în ceea ce priveste
derularea procedurii este autorizarea Comisiei de a-si modifica propunerea în timpul procedurii.
Dar, aportul tratatului asupra U.E. constă în special intr-o lărgire a ipotezelor de
recurgere la procedura cooperării care se aplică pe viitor în domenii noi precum: transporturi,
politică economică şi monetară, politică socială, coeziunea economică şi socială, mediul
inconjurător28...
Funcţionarea practică a procedurii cooperării a fost considerată pozitivă de către
institutii, chiar dacă o simplificare şi o ameliorare apăreau ca fiind de dorit. Tratatul de la
Amsterdam, în scopul rationalizării şi simplificării procedurilor de decizie şi conform dorintelor
exprimate de către Parlamentul European, inlocuieste procedura de cooperare cu procedura
codeciziei a articolului 189 B din tratatul C.E.
Procedura cooperării rămane cu toate acestea aplicabilă în domeniul Uniunii
Economice şi Monetare.
- Procedura avizului conform: Introdusă de Actul Unic European în cadrul
relatiilor externe ale Comunitătii, a fost largită în aceste domenii, dar mai ales extinsă prin tratatul
28
P.Moreau Defarges – op. cit.,pagina 48

22
asupra U.E. la o serie de noi domenii apartinand activitătii legislative comunitare: astfel, Consiliul
nu poate adopta un act decat cu avizul conform al Parlamentului European în materie de cetătenie
(articolul 8 A), de misiuni ale organelor Uniunii Monetare (articolul 105 §6 şi 106-5) de actiune a
fondurilor structurale şi a fondului de coeziune (articolul 130 D), de stabilire a unei proceduri
electorale uniforme (articolul 138-3)29.
Aceste ipoteze sunt indepărtate de către tratatul de la Amsterdam care substitue
avizului conform procedura codeciziei din articolul 251 (ex-articolul 189 B) C.E. Procedura
avizului conform nu subzistă, prin urmare, decât în materie constitutională sau de incheiere a
acordurilor de asociere.
- Procedura codeciziei: Procedura articolului 189 B, introdusă de tratatul
asupra Uniunii Europene, este calificată ca procedură a codeciziei, desi nu este numită expres de
tratat. Ea se aplică intr-o serie de domenii relativ eterogene, incluzand în acelasi timp sectoare ale
competentei clasice precum libera circulatie a muncitorilor, serviciile sau piata comună, în care
decizia era luată anterior conform procedurii de cooperare, sau domenii precum cercetarea sau
mediul inconjurător în care interventia Parlamentului European era limitată la o simplă consultare,
precum şi în domenii noi: educatie, cultură, sănătate, consumatori, retele transeuropene.
Chiar dacă campul de aplicare al procedurii articolului 189 B ar putea să pară totusi
limitat, trebuie remarcat faptul că articolul 189 B § 8 prevedea cu toate aceste că procedura
codeciziei ar putea fi extinsă la noi sectoare ale activitătii comunitare cu ocazia revizuirii prevăzută
de “clauza de rendez-vous” a articolului N § 2 din tratatul asupra U.E.
Acest lucru a fost realizat de tratatul de la Amsterdam care a procedat dacă nu la o
generalizare totală, cel puţin la o extindere semnificativă a campului de aplicare a procedurii
codeciziei.
Pe de o parte, anumite probleme cărora anterior li se aplică procedura cooperării sau
a avizului conform, sau mai rar de procedura consultării de drept comun, vor fi pe viitor supuse
procedurii codeciziei; pe de altă parte procedura de decizie într-un anumit număr de noi domenii ale
competentei comunitare (poltică socială, politică sanitară şi veterinară) este reglementată de
articolul 251 (fostul articol 189 B), această transformare denotă un progres lent şi regulat al
procedurilor legislative.
Procedura codeciziei presupune acordul celor doi cotitulari ai puterii legislative,
opozitia unuia impiedicand adoptarea actului.
O demonstrează de altfel, faptul că actele respective sunt ale “Parlamentului şi
Consiliului” sub semnătura presedintelui în exercitiu al Consiliului şi a presedintelui Parlamentului.
Este, deci, vorba despre un salt calitativ în repartizarea constitutională a funcţiilor în sanul
29
Philippe Manin – op. cit., pagina 397

23
sistemului comunitar, chiar dacă eficacitatea reală a acestei proceduri se loveste în practică de
extrema sa complexitate şi de anumite disfuncţionalităti regretabile.
Este motivul pentru care conferinta interguvernamentală a sugerat un anumit număr
de modificări care au fost retinute de tratatul de la Amsterdam. în primul rand, actul va putea fi
adoptat de la prima lectură, dacă Parlamentul European nu formulează nici un amendament, sau
dacă, în caz de amendamente, Consiliul le acceptă în bloc.
Pe de altă parte, la a doua lectură, Parlamentul va putea respinge direct pozitia
comună, fără să fie nevoie de intercalarea unei “intentii de respingere” care implică o convocare a
Comitetului de Conciliere. în sfarsit, la a treia lectură în cazul în care Comitetul de Conciliere nu a
reusit să ajungă la un text comun, care apărea ca o “sesiune de restante” din punct de vedere politic
foarte contestabilă, va fi respinsă.
Dacă aceste modificări pot fi considerate ca un progres de netăgăduit, totusi ele nu
apar ca fiind suficiente pentru remedierea opacitătii procedurii30.

Sectiunea V: Particularitătile crearii principiilor generale de drept specifice dreptului


comunitar

1. Origine şi fundament.

A. Origine: Tratatul CECA nu mentionează principiile generale de drept ca sursă de


drept comunitar.
Cu toate acestea, Curtea de Justitie a estimat că putea să afirme existenta principiilor
generale aplicabile în ordinea juridică comunitară pe baza constatării că aceste principii erau
recunoscute în sistemele juridice ale statelor membre.
Astfel, în afacerea Algera31, ea a afirmat ca trebuia să se inspire din regulile
recunoscute de catre legislatii, doctrina şi jurisprudenta statelor membre (12 iulie 1957), pentru a
stabili în speta existenta unui principiu în materie de acte unilaterale creatoare de drepturi.
Tratatul CEE a prevazut în articolul 215 recurgerea la principiile generale comune
dreptului statelor membre pentru a stabili regulile raspunderii necontractuale a comunitatii, dar
Curtea nu a dedus ca recurgerea la aceste principii ar trebui să fie limitata la acest domeniu.
Dimpotriva, ea a constatat existenta unor asemenea principii în domenii foarte
variate. în plus, ulterior, ea a stabilit o diferentiere în interiorul acestei categorii calificand unele
dintre aceste principii generale ca fiind “drepturi fundamentale”.

30
Denys Simon – op. cit. –pagina 65
31
R.M. Chevalier, J. Boulouis – op. cit., pagina 59

24
Principiile generale aplicabile dreptului comunitar emana, deci, dintr-o constructie
jurisprudentiala.

B. Fundament:
Curtea a calificat uneori ca principiu o regula extrasa dintr-o dispozitie a tratatelor
sau dintr-o interpretare globala a lor; astfel termenul de principiu este frecvent utilizat în legatura
cu nediscriminarea, cu efectul direct, cu aplicarea prioritara, echilibrul institutional.
Nu este vorba despre principii generale de drept în sensul strict al termenului pentru
ca principiile susvizate nu au nici o autonomie în raport cu tratatele. Este vorba despre o consecinta
a tratatelor interpretate de catre Curte.
Deci, ca izvor de drept, principiile generale de drept îşi au autoritatea din faptul ca
ele sunt comune drepturilor statelor membre şi sunt constatate astfel de catre Curte, asa cum este
indicat în decizia Hoechst32: un principiu general “se impune în ordinea juridica comunitara ca
principiu comun drepturilor statelor membre”, (21 septembrie 1989).
Nu este necesar pentru a avea autoritate în dreptul comunitar ca un principiu general
să existe în sistemele juridice ale tuturor statelor membre. Curtea nu a procedat, de altfel, niciodata
la o examinare exhaustiva a drepturilor naţionale şi s-a marginit să stabileasca (uneori numai să
afirme) ca principiul este continut într-un anumit numar de sisteme juridice naţionale.
Dar, divergentele deloc neglijabile între sistemele juridice constituie un obstacol la
cosacrarea unui principiu ca principiu general şi care se impune în dreptul comunitar (decizia
Hoechst).

2. Drepturile fundamentale.

Un anumit numar de principii generale statelor membre au fost calificate în drept


comunitar, ca fiind drepturi fundamentale. Ele constituie astăzi partea cea mai importanta a
principiilor generale.
Expresia a fost utilizata intr-o decizie Stauder (12 noiembrie 1969), dar jurisprudenta
si-a gasit un punct de plecare în decizia Internaţionale Handelsgesellschaft (17 decembrie 1970). în
aceasta decizie raspunzand temerilor exprimate de catre jurisdictiile germane care indicasera ca ar
putea să nu aplice dreptul comunitar în cazul ina care nu ar fi compatibil cu drepturile fundamentale
ale peroanelor garantate de Constitutia germana, Curtea de Justitie a afirmat ca “respectarea
32
R.M. Chevalier, J. Boulouis – op. cit,pagina 124.

25
drepturilor fundamentale face parte integranta din principiile fundamentale de drept a caror
respectare este asigurata de Curtea de Justitie”33.
Ea a precizat cu aceasta ocazie ca garantarea acestor drepturi trebuia “sa fie asigurata
în cadrul structurii şi a obiectivelor Comunitatii”. Curtea nu se considera deci ca fiind legata de
respectarea prescriptiilor Constitutiilor Naţionale. Dar ea “se inspira din tradiţiile constitutionale
comune statelor membre”.
O etapa suplimentara a fost atinsa prin decizia Nold în care Curtea a indicat ca,
pentru a afirma existenta principiilor generale de drept, ea putea să se fundamenteze nu numai pe
dreptul intern al statelor membre, ci şi pe instrumente internaţionale la care statele mambre au
cooperat sau aderat (14 mai 1974).
Conventia Europeana a Drepturilor Omului şi Libertatilor Fundamentale constituia
evident principalul instrument internaţional vizat. Printr-o declaraţie comună (5 aprile 1977),
Adunarea, Consiliul şi Comisia au subliniat “importanta primordiala pe care o acorda respectarii
drepturilor fundamentale, astfel cum rezulta din constitutiile statelor membre, precum şi din
Conventia Europeana amintita. Jurisprudenta posterioara a Curtii a demonstrat ca aceasta ca aceasta
Conventie constituie instrumentul de referinta primordial în materie de drepturi fundamentale (15
mai 1986, Johnston). Curtea nu ezita, de altfel, să se refere la jurisprudenta Curtii Europene a
Drepturilor Omului.
Tratatul de la Maastricht confirma ceea rezulta din jurisprudenta Curtii.
Articolul F2 precizeaza: “Uniunea respecta drepturile fundamentale astfel cum sunt
garantate de Conventia Europeana a Drepturilor Omului semnata la Roma pe 4 noiembrie 1950, şi
asa cum rezulta din tradiţiile constitutionale comune statelor membre, în calitate de principii
generale ale dreptului comunitar”.
Drepturile fundamentale au dobandit, deci, un fundament dublu: tratatul care obliga
Uniunea să le respecte şi o dubla sursa externa, Conventia Europeana a Drepturilor Omului sau
tradiţiile constitutionale comune statelor membre.
Intr-o declaraţie adoptata de conferinta interguvernamentala de la Amsterdam se
precizeaza cu referire la articolul F2 al tratatului asupra U.E. ca protocolul numarul 6 la Conventia
Europeana a Drepturilor Omului care a fost semnat şi ratificat de o mare majoritate a statelor
membre, prevede abolirea pedepsei cu moartea.
In mod manifest, Conferinta nu a putut şi nici nu a dorit să spuna ca interzicerea
pedepsei cu moartea facea parte din drepturile fundamentale. Curtea de Justitie este competentă să
constatate autoritatea acestora în dreptul comunitar. Dar, puterea sa de apreciere va fi diferita dupa
cum este vorba despre Conventie sau despre tradiţiile constitutionale comune. în sfarsit, în primul
33
ibid

26
caz, ea este obligata prin textul Conventiei să aplice în dreptul comunitar regulile pe care aceasta le
contine.
In al doilea caz, este competentă să aprecieze daca un principiu se fundamenteaza pe
tradiţii constitutionale comune. Puterea sa de apreciere este deci mult mai mare.
Problema aderarii Comunitatii Europene la Conventia Europeana a Drepturilor
Omului s-a pus de mult timp.
In ianuarie 1981, Consiliul Europei a afirmat o pozitie favorabila acestei eventualitati
care presupunea în orice caz o adaptare a Conventie, dar Curtea de Justitie sesizata cu o cerere de
aviz a estimat ca în starea actuala a tratatelor Comunitatea nu era competentă pentru a-i dicta reguli
în materia drepturilor omului sau să incheie acorduri internaţionale în acest domeniu.34
Avand în vedere ca la Nisa, în decembrie 2000, a fost adoptata solemn Charta
drepturilor fundamentale ale U.E., rămâne de vazut care vor fi relatiile ce se vor stabili între
Consiliul Europei şi CJCE în acest domeniu35.

3. Continutul principiilor generale.

Tinand cont de termenii jurisprudentei şi a fortiori de articolul F2 este cert ca toate


principiile continute în Conventia Europeana sunt drepturi fundamentale în sensul dreptului
comunitar chiar daca nu au fost încă constatate de catre Curte.
Dar, alte principii generale sunt sau vor fi aplicabile în drept comunitar numai pentru
ca sunt comune tradiţiilor constitutionale ale statelor (drepturi fundamentale) sau comune sistemelor
lor juridice. Lista rămâne deci deschisa. Au fost deja considerate drepturi fundamentale aplicabile în
dreptul comunitar:
- principiul egalitatii de tratament
- respectul proprietatii
- liberul exercitiu al activitatilor economice şi profesionale
- respectul vietii private şi familiale, al domiciliului şi al corespondentei (26
iunie 1980, Naţional Panasonic; 5 octombrie 1994, X/Comisia)
- libertatea de asociere
- respectul dreptului la aparare36 (13 februarie 1979, Hoffmann-La Roche)
- libertatea religioasa

34
Philippe Manin – op. cit., pagina 278
35
http:// europa.eu.int.
36
I.P. Filipescu, A.Fuerea, op. cit., pagina 49

27
Sectiunea V: Particularitati determinate de jurisprudenta C.J.C.;Funcţia normativa a
jurisprudentei.

Cu excepţia deciziilor care sunt date în recursurile în anulare şi care au un efect erga
omnes, deciziile C.J.C.E. au numai autoritatea relativa a lucrului judecat.
Funcţia normativa a unei asemenea jurisprudente ar trebui să fie limitata precum cea
a oricarei jurisprudente. în realitate, situatia este diferita pentru trei motive principale care se
sprijina reciproc pentru a conferi aceste jurisprudente o autoritate şi o valoare unice37.
Primul motiv rezida în pozitia ocupata de Curte în sistemul institutional. Curtea
dispune de o autoritate considerabila întrucât nu este temperata de nici o contrapondere
institutionala sau funcţionala, cum este cazul cu cea mai mare parte a Curtilor supreme naţionale,
dupa cum ar rezulta din principiul liberal, conform caruia orice putere trebuie să fie controlata.
Curtea vegheaza la respectarea dreptului comunitar şi contribuie la realizarea
scopurilor Comunitatii prin interpretarea şi aplicarea tratatelor.
Un al doilea motiv rezida în economia sistemului de cotrol jurisdictional al carui
organ este Curtea şi mai ales într-unul din instrumentele funcţiei sale. Curtea dispune de dreptul de
a conferi unica interpretare autentica a dreptului comunitar atunci cand transeaza diferitele categorii
de litigii care vizeaza principiul legalitatii. Aceasta este o misiune fundamentala a Curtii întrucât
realizarea unei piete comune presupune ca dreptul care o reglementeaza să fie aplicat şi deci
interpretat în mod uniform.
Pentru a raspunde acestei necesitati Curtea a fost investita cu aceasta misiune al carui
monopol îl detine astfel încât numai interpretarile sale sunt obligatorii din punct de vedere juridic
(CJCE, 18 iunie 1970, Krohn)38.
Un al treilea motiv tine de metodele de interpretare aplicate de catre Curte. Daca e
aplica metodele clasice de interpretare textuala, preferintele sale se incadreaza de mult timp pentru
metodele finaliste sau teleologice de care ea uzeaza sistematic.
Acest demers permit astfel Curtii să controleze aplicarea dreptului comunitar, să îi
umple lacunele, să îi extinda consecintele, să promoveze dezvoltarea sa continua.
Atunci cand arbitrajul internaţional se abtine, din respect pentru principiul
suveranitatii să interpreteze strict angajamentele statelor, Curtea de Justitie estimeaza dimpotriva ca
finalitatile integrarii tratatelor comunitare autorizeaza interpretari care vin să se opuna suveranitatii
statelor.

37
J. Boulouis – op. cit., pagina 235
38
R.M. Chevalier, J. Boulouis – op. cit., pagina 59

28
In timp ce arbitrajul internaţional se limiteaza la folosirea regulii efectului util pentru
a prevala doua interpretari ale unei norme, ceea ce i-ar da mai degraba o anume semnificatie, decat
cea golita de sens, Curtea de Justitie nu se limiteaza să ingradeasca interpretarile unei dispozitii
carear determina-o să piarda orice efect util.39
Daca arbitrajul internaţional se multumeste cu o cercetare inductiva a gandirii
autorilor tratatului, Curtea nu ezita în ceea ce o priveste, să aplice rationamente deductive, deducand
din notiunea de comunitate consecinte care sunt inevitabile şi dreptul incontestabil comunitar.
Una dintre cele mai importante realizari ale Curtii de Justitie a constat în consacrarea
specificitatii ordinii juridice comunitare. Rolul jurisprudentei în definirea ordinii juridice şi implicit
rolul ei în fundamentarea efectelor specifice ale acesteia în raporturile cu ordinea juridica naţionala
este esential, aceasta pentru ca suntem în prezenta unei organizatii de integrare prin drept.
Dreptul a constituit asadar unul din motoarele progresului constructiei comunitare pe
calea realizarii unei uniuni tot mai stranse între statele membre.

CAPITOLUL III
Aplicabilitatea imediata a dreptului comunitar

Sectiunea I: Specificitatea ordinii juridice comunitare

1. Fundament

Specificitatea dreptului comunitar ca ordine juridica şi în raporturile sale cu ordinea


juridica a statelor membre a fost exprimat de Curtea de Justitie în doua decizii care pot fi
considerate ca fiind fundamentale pentru intreaga jurisprudenta.
Ele au fost date în cadrul tratatului C.E.E.

39
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea – op. cit., pagina 48

29
Decizia Van Gend en Loos: în aceasta decizie data pe 5 februarie 1963 Curtea a
afirmat ca “Obiectivul tratatului C.E.E. care este instituirea unei piete comune a carei funcţionare îi
priveste în mod direct pe justitiabilii Comunitatii, implica fapul ca acest tratat constituie mai mult
decat un acord care nu ar crea decat obligatii mutuale între statele contractante”40.
Ea a adaugat “Comunitatea constituie o noua ordine juridica de drept internaţional în
profitul careia statele au limitat, chiar daca în domenii restranse, drepturile lor suverane şi ale carei
subiecte sunt nu numei statele membre ci şi resortisantii lor.
Decizia Costa: în aceasta decizie data pe 15 iulie 1964 Curtea a mers mai departe în
rationamentul sau juridic decat în decizia Van Gend.
Mai intai ea a abandonat calificarea ordinii juridice “de drept internaţional” pentru a
utiliza formula “ordine juridica proprie” adaugand ca dreptul nascut din tratat are o “natura
specifica originala”.
Apoi reluand termenii deciziei Van Gend dupa care dreptul comunitar se adreseaza
atat resortisantilor statelor membre cât şi acestora din urma, ea a concluzionat, pentru a rezuma
sistemul relatiilor stabilit între dreptul comunitar şi dreptul statelor membre, ca ordinea juridica a
Comunitatilor este “integrata sistemului juridic a statelor membre de la intrarea în vigoare a
tratatului şi se impune jurisdictiilor lor”41
Acesti termeni au fost reluati în texte mai recente precum avizul relativ la
compatibilitatea acordului asupra Spatiului Economic European cu tratatul C.E.E.:”Tratatul C.E.E.
cu toate ca este incheiat sub forma unui acord internaţional, nu constituie mai puţin decat Carta
constitutionala a unei comunitati de drept”.
Dupa o jurisprudenta constanta a Curtii de justitie,. Tratatele comunitare au instaurat
o noua ordine juridica în profitul careia statele au limitat, în domenii din ce în ce mai extinse,
drepturile lor suverane şi ale carei subiecte sunt nu numai statele membre ci şi resortisantii lor
(avizul 1/1991 din 14 decembrie 1991).

2. Metoda de interpretare a C.J.C.E.

Pentru a afirma existanta acestor principii fundamentale, Curtea s-a bazat pe


conceptia de ansamblu a sistemului comunitar.
Astfel, în decizia Costa ea a indicat ca “instituind o comunitate de durata nelimitata
dotata cu institutii proprii, cu personalitate, capacitate juridica, capacitate de reprezentare
internaţional şi în special cu puteri reale provenite dintr-o limitare de competenta sau dîntr-un

40
R.M. Chevalier, J.Boulouis – op. cit., pagina 57
41
ibid.

30
transfer de atributii ale statelor catre comunitate, acestea au limitat, cu toate ca în domenii restranse,
drepturile lor suverane şi au creat astfel un corp de drept aplicabil resortisantilor lor şi lor insisi”42.
Ea nu a invocat deci o dispozitie speciala a tratatelor decat cu titlul confirmativ –
articolul 189 care indica faptul ca regulamentele sunt direct aplicabile.
Ea nu a considerat util să adauge şi o referire la articolul 187 care prevede ca decziile
Curtii au forta executorie pe teritoriul statelor membre şi la articolul 192 care atribuie aceasta forta
deciziilor Consiliului sau Comisiei care presupun “in sarcina unor persoane altele decat statele,
obligatie pecuniara”, cu toate ca aceste dispozitii converg în sensul integrarii.

3. Notiunea de ordine juridica proprie.

Cu toate ca este fundamentata pe tratate internaţionale, ordinea juridica comunitara


prezinta caracteristici fundamental diferite fata de ordinea juridica internaţionala 43. Dreptul scris
fara a margini importanta principiilor generale ocupa locul esential.
Cu toate acestea sursele de drept sunt ierarhizate şi cu excepţia tratatelor constitutive
sunt fundamentate pe o elaborare institutional şi nu consensuala.
Dreptul comunitar se aplica din principiul persoanelor fizice. în sfarsit,
reglementarea diferendelor nu depinde cu nimic de consimtamantul interesatilor.
Fara a exclude referirea la principiile de drept inernaţional, Curtea a indicat în mod
net ca acestea nu erau aplicabile, eventual în ordinea juridica comunitara decat daca nu erau
incompatibile cu principiile acesteia din urma.
Astfel, sistemul comunitar care este fundamentat pe o institutionalizare a
reglementarii diferendelor exclude aplicarea masurilor de retorsiune sau a represaliilor precum şi a
oricarei masuri echivalente (“Tratatul nu se margineste să creeze obligatii reciproce fata de
diferitele subiecte carora li se aplica ci stabileste o ordine juridica noua care presupune interdictia
pentru statele membre de a-si face justitie singure”, 13 noiembrie 1964 Luxemburg şi Belgia, 90-
91/63).
Notiunea de autonomie a dreptului comunitar are în special drept consecinta ca
priincipiile pe care sistemul este fundamentat – în special pe plan institutional – nu trebuie să fie
incalcate prîntr-un tratat incheiat de Comunitate.
Astfel, în avizul sau relativ la prima versiune a acordului instituind Spatiul Economic
European între Comunitate şi ţările A.E.L.S. Curtea dupa ce a amintit diferentele fundamentale
existente între sistemul comunitar şi sistemul S.E.E. – a considerat ca sistemul jurisdictional al

42
R.M. Chevalier, J.Boulouis – op. cit., pagina 64
43
Augustin Fuerea – Note de curs, Facultatea de drept, 2000

31
acordului (fundamentat pe stabilirea unei curti) era de natura a aduce atingere autonomiei de
interpretare a C.J.C.E. şi în acelasi timp era susceptibil de a determina Curtea S.E.E. a se amesteca
în problema repartizarii competentelor între comunitate şi statele membre (avizul 1/91 a fost urmat
de un al doilea 1/92 care a concluzionat asupra compatibilitatii acordului S.E.E. cu ordinea juridica
comunitara)44.

4. Notiunea de integrare.

Aceasta nu poate fi inteleasa decat prin studierea consecintelor pe care le determina.


Se poate indica cu titlul general ca acelasi tip de relatii exista în cadrul unui sistem federal: dreptul
federal formeaza un sistem autonom precum sistemele de drept ale fiecarui stat federat. Dar primul
sistem este integrat celorlalte.
Jurisdictiile statelor membre au adoptat pozitii care au fost uneori contrare integrarii.
Jurisprudenta tribunalului constitutional german a cunoscut asupra acestui punct o evolutie
remarcabila. în ordonanta sa din 29 mai 1974, acesta a insistat asupra separarii dintre ordinea
juridica comunitara şi ordinea juridica germana considerand mai ales ca “dreptul comunitar nu face
parte nici din ordinea juridica naţionala nici din jus gentium şi constituie o ordine juridica proprie
creata dintr-o sursa de drept autonoma”45.
In schimb în decizia sa din 22 octombrie 1986 tribunalul a considerat ca “tratatele
constitutive ale comunitatilor europene precum şi dreptul comunitar derivat adoptat pe baza
tratatelor sunt parte integranta a ordinii juridice a R.F.G.” şi ca C.J.C.E. are calitatea de judecator
legal în sensul articolului 101/1 alineatul 2 al legii fundamentale. Aceste considerente sunt total în
acord cu notiunea de integrare. Nu se regaseste pentru moment un echivalent în deciziile
jurisdictiilor celorlalte state membre.

Sectiunea II: Principiul aplicarii imediate

1. Delimitari conceptuale

Statele sunt fata de sursele de drept internaţional intr-o situatie de autonomie din
punct de vedere al efectelor în dreptul intern şi asupra resortisantilor lor46.
Ele pot utiliza un sistem dualist care stabileste o separare radicala între ordinea
juridica internaţionala şi ordinea juridica interna avand ca principiu ca o sursa de drept internaţional

44
R.M. Chevalier, J.Boulouis – op. cit., pagina 53
45
Philippe Manin – op. cit., pagina 307
46
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea – op. cit., pagina 53

32
nu poate fi prin ea însăşi o sursa de drept intern. De aceea pentru a avea efecte în dreptul intern o
sursa de drept internaţional trebuie să fie supusa unei proceduri particulare de introducere sau de
transformare.
Statele pot opta de asemenea pentru monism şi să admita efectul juridic direct în
drept intern al unei surse de drept internaţional. Chiar şi în acest caz ele conserva o deplina
autonomie pentru a defini conditiile pe care trebuie să le indeplineasca o sursa de drept internaţional
pentru a avea un efect direct în dreptul intern. Aceasta funcţie este desigur de competenta
tribunalelor.
Aceasta autonomie dispare total cand este vorba despre dreptul comunitar. Statele
membre sunt tinute să aplice consecintele pe care Curtea le desprinde din principiul integrarii.
Rezulta pe de o parte o aplicabilitate imediata a dreptului comunitar şi pe de alta
parte un principiu al invocabilitatii dreptului comunitar de catre resortisantii statelor membre.

2. Raportul dintre dreptul comunitar şi dreptul intern al statelor membre

Dreptul comunitar este integrat dreptului statelor membre. Acestea nu au deci


posibilitatea de a alege între dualism şi monism. Acesta din urma se impune.
Din 1968 Curtea a afirmat principiul dupa care “dispozitiile comunitare intra în
ordinea juridica interna fara a fi necesar recursurl la o masura naţionala” (3 aprilie 1968 Firma
Molkerei, 28/67)47.
Aceasta respingere a dualismului se aplica dreptului derivat. în schimb statele
dualiste pot aplica tratatelor constitutive şi actelor asimilate metodele lor tradiţionale de introducere
în dreptul intern, dar utilizarea unor procedee dualiste în momentul ratificarii tratatelor constitutive
sau a unui acord de adeziune nu trebuie să aiba repercusiuni asupra posibilitatilor pe care le detin
apoi particularii de a invoca dispozitiile tratatelor.

3. Condamnarea dualismului italian

Curtea a condamnat tehnicile dualista utilizate de Italia fata de regulamentele


comunitare, fata de sistemul “ordinului de executare în dreptul intern” avand ca efect transformarea
sursei de drept internaţionala în sursa interna (7 ianuarie 1973, Comisia/Italia, 39/72, şi 10
octombrie 1973, Variola, 34/73)48
In decizia Costa sus vizata, Curtea a indepartat în mod categoric excepţia de
“neprimire absoluta” invocata de guvernul italian care, conform logicii dualiste pretindea ca

47
R.M. Chevalier, J.Boulouis – op. cit., pagina 26
48
R.M. Chevalier, J.Boulouis – op. cit., pagina 38

33
judecatorul italian nu putea aplica decat dreptul intern şi deci nu putea să aplice articolul 177 din
tratatul C.E.E.
Curtea constitutionala italiana a admis aplicabilitatea imediata a dreptului comunitar
prin decizia Frontini (18 decembrie 1973) ale carei considerente sunt foarte clare: “este conform cu
logica sistemului comunitar ca regulamentele C.E.E. nu trebuie ca sursa imediata de drepturi şi
obligatii să faca obiectul unor masuri statale care să recopieze dispozitiile comunitare susceptibile
de a modifica sau de a conditiona în orice mod intrarea în vigoare şi cu atat mai puţin de a substitui,
de a deroga sau de a abroga chiar şi partial actele comunitare”.

4. Solutii în alte state dualiste

Principiul integrarii poate fi obiectul unei aplicari de catre tribunale (Germania). El


poate de asemenea să fie de competenta legislatorului, exemplul cel mai evident al utilizarii unui
procedeu dualist pentru a asigura aplicarea principiului integrarii în momentul ratificarii tratatelor
constitutive este constituit de “European Communities Act” votat de parlamentul britanic în acelasi
timp cu autorizarea ratificarii tratatului de adeziune.49
Articolul 2/1 al acestei legi stipuleaza: “toate drepturile, puterile, responsabilitatile,
obligatiile şi restrictiile create uneori de tratate sau instituite în baza tratatelor precum şi recursul şi
procedurile prevazute de tratate sau instituite de ele trebuie să fie aplicate sau utilizate în Marea
Britanie conform tratatelor fara a fi necesar nici un alt text. Ele vor fi recunoscute legal şi puse în
aplicare, autorizate în consecinta”50.
Actul constituie pentru toate autoritatile britanice şi în special pentru tribunale un
ordin de executare permanenta al ansamblului dreptului comunitar.
In masura în care se aplica şi dreptului derivat se poate considera ca deroga
principiului de integrare automata a dreptului comunitar. Cu toate acestea trebuie admis ca tinand
cont de faptul ca tribunalele britanice nu aplica decat legea şi nu pot aplica dreptul internaţional (cu
excepţia dreptului cutumiar) în sine, aceasta dispozitie era singura de natura a evita dificultatile pe
care comunitatea le-a cunoscut cu Italia. Practica demonstreaza de asemenea ca, gratie lui,
tribunalele britanice aplica principiile integrarii şi aplicarii prioritare.
Irlanda a adoptat de asemenea în momentul aderarii, pe baza constitutiei revizuite în
acest scop, un European Communities Act mai puţin detaliat dar cu efect analog actului britanic.

5. Aplicarea principiului aplicarii imediate în Franta

49
Denys Dimon – op . cit. , pagina 98
50
G. Isaac – op. cit. , pagina 132

34
In Franta, stat monist, nu a existat nici o dificultate de acest fel. Cosiliul de stat a
admis ca “regulamentul comunitar, în virtutea articolului 189, se integreaza, din momentul
publicarii sale, în dreptul statelor membre” (22 decembrie 1978, Syndicat des Hautes Graves de
Bordeaux) 51Cosiliul constitutional a fost de asemenea foarte clar în cele doua decizii din 30
decembrie 1977 admitand ca forta obligatorie a regulamentului comunitar nu este subordonata unei
inetrventii a autoritatilor statelor membre.
Atunci cand exista posibilitatea de a lua masuri naţionale de aplicare a unui
regulament comunitar, aceste masuri sunt de competenta executivului întrucât ele sunt asimilate
unor masuri de executare a legilor. Interventia legislatorului este cu toate acestea ceruta daca aceste
masurio trebuie să instituie sancţiuni penale.52

Sectiunea III: Aplicabilitatea imediata a diferitelor izvoare de drept comunitar

1. Tratatele comunitare

Principiul aplicarii immediate nu permite judecatorilor dintr-o ţară dualista să


considere un tratat comunitar ca fiind aplicabil precum dreptul intern sub pretextul ca admiterea
sa conform procedurilor de admitere a tratatelor internaţionale a facut din acesta unul de drept
naţional.53
De asemenea nu poate fi eludata aplicarea unui tratat comunitar fatificat cu
regularitate sub pretextul ca nu au fost indeplinite procedurile de admitere a tratatelor internaţionale
prevazute de constitutie.
Tratatele institutive au fost ratificate în mod regulat şi introduse de fiecare dintre
statele fondatoare în propria ordine juridica interna conform prevederilor naţionale referitoare la
tratatele obisnuite.
In 1972, odata cu extinderea Comunitatilor la alte trei state dualiste, caracterul
aplicabil al dreptului comunitar(care între timp fusese în mod expres degajat de catre CJCE) a fost
luat în consideratie în mod corespunzator. Practica constitutionala a Marii Britanii, de exemplu, care
prevede introducerea formala a tratatului internaţional prin intreaga procedura parlamentara şi
transformarea sa în reglementare interna, a fost eliminata de buna voie: articolul 2.1 din European
Communities Act din 17 octombrie 1972 care introduce ansamblul actelor de aderare în ordinea
interna britanica, impiedica în mod expres transformarea în norma interna.

51
R.M. Chevalier, J.Boulouis – op. cit., pagina 95
52
R.Kovar - Le droit naţional d’execution du droit communautaire – Essai d’une theorie de l’ecran communautaire,
Paris, Pagina 341
53
Ion P.Filipescu, Augustin Fuerea – op. cit., pagina 55

35
2. Dreptul derivat şi dreptul rezultat din relatiile externe ale Comunitatilor

A. Dreptul derivat
Prin aplicarea dispozitiilor articolului 191, C.E., intrarea în vigoare a regulamentului
depinde numai de publicarea sa în Monitorul Oficial al U.E. Regulamentele intră în vigoare la data
pe care o fixează sau în lipsa acesteia după 20 de zile de la publicare.
Admiterea lor în ordinea juridica interna este nu numai superflua dar şi interzisa.
Articolul 191, asa cum a fost modificat de tratatul de la Maastricht impune
publicarea pentru toate directivele adoptate conform procedurii articolului 189 B şi pentru
directivele Consiliului şi Comisiei adresate tuturor statelor membre. Conditiile intrării în vigoare
sunt, deci, aceleasi ca şi cele ale regulamentelor. Celelalte directive sunt notificate destinatarilor lor.
Intrarea în vigoare a directivei marchează inceputul unui termen de punere în
aplicare de durată variabilă în funcţie de directive. La expirarea acestui termen, dreptul statelor
destinatare trebuie să fie conform cu dispozitiile directivei. Dacă nu, statele sunt în situatie de
carentă. Directiva va putea fi, cu anumite conditii, invocată în fata tribunalelor naţionale.
Directiva este prin excelentă, deci, mijlocul de armonizare a dispozitiilor legislative,
reglementare şi administrative ale statelor.
Directivele precum şi deciziile se integreaza în ordinea juridica a statelor membre
prin simplul efect al publicarii lor la nivel comunitar.

B. Acordurile incheiate de comunităti cu statele terţe sau cu organizatiile


internaţionale
Conform Conventiei de la Viena acestea sunt obligatorii pentru Comunităti din punct
de vedere al dreptului internaţional, dar din punct de vedere al dreptului comunitar mai au un
caracter şi anume se integrează în ordinea juridică, comunitară, şi devin izvoare de drept54.
Tratatele nu contin nici o dispozitie privind publicarea de acorduri externe. în
practică, acestea sunt supuse regimului actului comunitar al concluzionării.
Atunci cand autorizarea de a incheia un acord este dată pe calea regulamentului,
publicarea acordului, anexată acestuia, intervine întotdeauna, inaintea concluziei.
Atunci cand ea intervine pe calea deciziei, această concluzie poate fi pronuntată
inainte de a hotari Consiliul publicarea.
Acordul nu se poate opune justitiabililor atâta timp cât nu a fost publicat. El nu
devine parte integrantă a ordinii juridice comunitare decat la data intrării în vigoare.

54
Augustin Fuerea – Note de curs, Facultatea de drept, 2000

36
CAPITOLUL IV
Efectul direct al dreptului comunitar

Sectiunea I: Invocabilitatea dreptului comunitar de catre resortisanti.

Subiectele dreptului comunitar sunt, asa cum a definit Curtea în deciziile Van Gend
şi Costa, statele membre şi proprii lor resortisanti. De aici rezulta ca acestia trebuie să aiba
posibilitatea de a invoca dispozitiile dreptului comunitar în fata autoritatilor naţionale mai ales în
fata tribunalelor în toate scopurile care le par utile, şi în special pentru a-si valorifica drepturile şi
pentru a anula sau de a declara inaplicabile acte naţionale neconforme dreptului comunitar55.
Pe baza unei interpretari globale a sistemului comunitar, Curtea a construit teoria
efectului direct care constituie şi astăzi cadrul principal al invocabilitatii dreptului comunitar.Dar
invocabilitatea dreptului comunitar depaseste cadrul teoriei efectului direct. în special
invocabilitatea în cadrul “interpretarii conforme” ocupa un loc din ce în ce mai important.

55
Philippe Manin – op. cit., pagina 305

37
Teoria efectului direct determina conditiile în care un particular poate invoca o
dispozitie a dreptului comunitar în scopul de a valorifica un drept prevazut de aceasta şi de a
indeparta prin intermediul judecatorului naţional orice dispozitie legislativa a statului membru în
cauza considerata necompatibila cu dreptul comunitar.
Fundamentat pe o constructie pretoriana remarcabila, teoria efectului direct
constituie partea cea mai complexa a dreptului comunitar. Conditiile efectului direct depind de tipul
de sursa invocata. Pentru anumite surse efectul direct este automat şi general, pentru altele este
supus unor conditii sau este conditionat şi restrans.

Sectiunea II: Efect direct neconditionat şi nerestrans

Pentru sursele de drept comunitar care apartin acestei categorii, efectul direct este
automat. în particular, poate invoca orice dispozitie a dreptului comunitar, atat impotriva puterii
publice (litigiu de tip vertical) cât şi în cadrul unui litigiu cu un alt particular (litigiu de tip
orizontal).

1) Regulamentele

Regulamentul comunitar este de plin drept invocabil în toate dispozitiile sale şi în


toate tipurile de litigii. El este o sursa de drepturi şi de obligatii pentru particulari. Curtea de Justitie
s-a fundamentat pentru a ajunge la acest rezultat pe natura însăşi a regulamentului care în virtutea
articolului 189 este direct aplicabil (14 decembrie 1971 Politi, 17 mai 1972 Leonesio)56.
Jurisprudenta franceza a furnizat numeroase exemple de conferire de drepturi unor
particulari pe baza dispozitiilor regulamentelor comunitare (de exemplu în jurisprudenta Consiliului
de Stat – 25 iulie 1980 Caugant).

2)Deciziile adresate particularilor

Deciziile care au ca destinatari pe particulari (de exemplu în domneniul concurentei)


sunt prin ipoteza sursa de drepturi şi obligatii pentru acestia. Efectul lor direct este la fel de intins
precum cel al regulamentelor.
56
R.M. Chevalier, J.Boulouis – op. cit., pagina 48

38
3)Principiile generale

Acestea, daca sunt aplicabile în dreptul comunitar, pot fi invocate de catre particulari
fara a fi necesara indeplinirea unor conditii şi în toate tipurile de litigii.
Curtea de Justitie a precizat cu toate acestea ca invocarea unui principiu general nu
trebuie să permita efectuarea unui control de compatibilitate a unei reglementari naţionale care nu
se situeaza în cadrul dreptului comunitar (11 iulie 1985 Cinetheque, 30 septembrie 1987 Demirel)57.
Nu este vorba de enuntare unei conditii ci doar de a aminti ca dreptul comunitar nu
poate exercita o influenta asupra ordinii juridice a statelor membre decat în domeniile în care
comunitatea este competenta.

SectiuneaIII: Efect direct conditionat şi nerestrans.

In aceasta ipoteza sursele de drept comunitar pot fi invocate în cadrul oricarui tip de
litigiu. Dar dispozitiile lor nu sunt invocabile decat daca raspund anumitor conditii. Aceasta parte a
teoriei efectului direct este cea mai veche întrucât priveste în primul rand tratatele constitutive.

1)Tratatele constitutive

Curtea de Justitie în decizia Van Gend en Loos a exprimat principiul conform caruia
dispozitiile tratatelor constitutive nu erau în mod automat de efect direct.
Jurisprudenta care a urmat a largit progresiv campul de aplicare al efectului direct
astfel încât astăzi principiul este reprezentat de efectul direct al dispozitiilor tratatelor, iar excepţia
este constituita de absenta acestui efect.
Cand dispozitiile tratatelor constitutive au efect direct, pot fi invocate atat în litigii
verticale cât şi orizontale.
Dupa ce a indicat ca ”dispozitiile care vizeaza expres intreprinderile sunt prin natura
lor susceptibile de a produce efecte directe între particulari” (30 ianuarie 1974 B.R.T.), Curtea a
considerat în decizia Walrave (12 decembrie 1974) în ceea ce priveste aplicare articolelor 7, 48 şi
59 ca interdictia discriminarilor în funcţie de naţionalitate “ se impune nu numai actiunii
autoritatilor publice ci se intinde de asemenea fata de reglemantarile de alta natura ce vizeaza
reglementarea în mod colectiv a muncii salariate şi a prestarii de servicii”.

57
http:// europa.eu.int.

39
Curtea a precizat cu aceasta ocazie ca regula nediscriminarii, pentru faptul ca este
imperativa se impune pentru aprecierea tuturor raporturilor juridice, în masura în care aceste
raporturi, în virtutea fie a locului unde se stabilesc, fie a locului unde îşi produc efectele, pot fi
localizate pe teritoriul Comunitatii”.
Aceasta decizie a fost confirmata şi largita prin decizia Defrenne (8 aprilie 1976)
care a considerat ca “articolul 119, avand un caracter imperativ, interdictia discriminarilor între
muncitorii de sex masculin şi feminin se impune nu numai actiunea autoritatilor publice ci se
intinde şi pentrui toate conventiile care vizeaza reglementarea colectiva a muncii salariate, cât şi
contractele între particulari”58.

2)Acordurile internaţionale

Fata de acordurile internaţionale la care comunitatea este parte, jurisprudenta Curtii


de Justitie este identice cu jurisprudenta care se regaseste în statele moniste întrucât ea admite ca
particularii pot invoca dispozitiile acordurilor internaţionale cu conditia să se poata deduce din
dispozitia invocata ca nu se limiteaza la crearea unor obligatii internaţionale şi ca este susceptibila
de a conferi drepturi persoanelor fizice.
Principiul este deja continut – prin rationament a contrario – în deciziile care au
negat caracterul invocabil dispozitiilor G.A.T.T. (12 decembrie 1972, Internaţional Fruit,
Schluter)59. Invocabilitatea a fost expres admisa pentru dispozitiile acordului de asociere în deciziile
Bresciani (5 februarie 1976), Pabst (29 aprilie 1982).
In toate aceste cazuri Curtea a relevat caracterul precis şi neconditional al obligatiilor
impuse prin acord, aratand ca “nici natura, nici economia acordului nu ar putea să constituie un
obstacol pentru ca un operator economic să invoce o stipulatie a acestuia”.
Aceasta jurisprudenta a fost sintetizata prin formula utilizata în decizia Demirel (30
septembrie 1987): “o dispozitie a unui acord incheiat de comunitate cu ţări terţe trebuie să fie
considerata ca fiind de aplicatie directa atunci cand avand în vedere termenii sai precum şi obiectul
şi natura acordului, ea contine o obligatie clara şi precisa, care nu este subordonata în executarea sa
sau în efectele sale interventiei unui act ulterior”.
Prin extinderea acestui rationament Curtea a admis un efect direct în aceleasi conditii
pentru deciziile consiliului de asociere C.E.E. – Turcia (20 septembrie 1990). Pentru a recunoaste
un efect direct dispozitiilor acordurilor incheiate de comunitate, Curtea nu ia în considerare tipul de

58
R.M. Chevalier, J.Boulouis – op. cit., pagina 75
59
http:// europa.eu.int.

40
act pe care consiliul l-a utilizat pentru a incheia acordul (cand decizie, cand regulament). Ea se
fundamenteaza deci, implicit pe monism.
Teoria efectului direct a acordurilor internaţionale incheiate de counitate se aplica
atunci cand acordul este invocat în fata unui tribunal a unui stat membru şi în scopul de a indeparta
o dispozitie a dreptului statului respectiv.
Aceasta nu trebuie confundata cu faptul ca acordurile internaţionale pot fi invocate
de asemenea impotriva unei dispozitii a dreptului comunitar.

Sectiunea IV: Efect direct conditionat şi restrans

Dispozitiile care apartin acestei categorii au un efect direct supus unor conditii. Dar
în plus, efectul direct nu se aplica litigiilor orizontale.
Directivele trebuiesc incadrate în totalitate în aceasta categorie, ceea ce explica
importanta. Cronologic, Curtea a inceput să recunoasca efectul direct al deciziilor adresate statelor
membre (6 octombrie 1970, Franz Grad) prîntr-un rationament pe care l-a aplicat apoi directivelor.
Apoi jurisprudenta sa a fost în intregime consacrata directivelor datorită importantei marite a
acestui tip de acte.

1.Premise

Dispozitiile directivelor sunt invocabile – odata expirat termenul de punere în


aplicare – în caz de absenta a punerii în aplicare sau în caz de aplicare necorespunzatoare de catre
un stat membru.

A) Fundamentele efectului direct.


Decizia Van Duyn (4 decembrie 1974) constituie prima decizie în care curtea a
stabilit cu titlu de principiu ca directivele sunt susceptibile de a fi invocate de particulari în fata
tribunalelor naţionale în doua decizii anterioare, Franz Grad sus vizata şi Spa SACE (17 decembrie
1970) efecte directe au fost deja recunoscute dispozitiilor directivelor dar în legatura cu efectul
direct al altor surse de drept comunitar.
In aceasta decize Curtea s-a fundamentat pe faptul ca directivele au un efect
“coercitiv” asupra statelor şi ca efectul util al articolului 189 ar fi slabit daca nu s-ar acorda
posibilitatea tribunalelor naţionale de a examina argumentele pe care un particular le poate extrage
dintr-o directiva.

41
Prin urmare, Curtea a utilizat argumentul fundamentat pe sancţionarea carentei
statului indicand ca acesta din urma nu poate “opune particularilor neindeplinirea obligatiilor pe
care directiva le prevede (5 aprilie 1979, Ratti, 13 martie 1991, Cotter şi McDermott).
Este utilizat deseori în legatura cu cel de-al doilea fundament, termenul de “estoppel”
pentru a indica faptul ca statul este “impiedicat” de a se prevala de propria sa carenta. Notiunea de
“estoppel” nu este adaptata; în plus o examinare aprofundata a jurisprudentei demonstreaza ca
CJCE nu-i acorda o importanta atat de mare pe cât se pretinde uneori60.

B. Obiectul efectului direct.


Efectul direct permite unui particular compensarea inconvenientelor care provin din
urmatoarele situatii
– cea în care dreptul naţional nu este conform cu prescriptiile directivei
invocate. El cere în acest caz judecatorului naţional să indeparteze dispozitia care nu este conforma
astfel încât aceasta să nu poata avea incidenta în solutionarea litigiului (situatie calificate uneori ca
invocabilitate “de excludere”).
– Cea în care în absenta masurilor naţionale de aplicare a directivei,
particularul este lipsit de un drept care ar fi trebuit în mod normal sa-i fie conferit prin aceste
masuri. El cere în aceasta situatie judecatorului naţional să îi atribuie aceste drepturi pe baza
directivei însăşi (ceea ce este calificat uneori drept invocabilitate de substituire).
Aceste doua ipoteze au fost sintetizate intr-o formula utilizata în decizia U.Becker şi
recopiata apoi: dispozitiile directivei pot fi invocate “impotriva oricarei dispozitii naţionale
neconforme sau atâta timp cât sunt de natura a defini drepturile pe care particularii sunt în masura
de a le valorifica fata de stat”, 19 ianuarie 1982.
Astfel, este evidentiat faptul că efectul direct al directivelor este destinat să faca fata
situatiilor “anormale” şi că nu poate în nici un caz să dispenseze statele membre de a lua masurile
de punere în aplicare.
Este dimpotriva sigur ca, în ciuda faptului că particularii pot gasi în teoria efectului
direct remedii pentru neaplicarea sau executarea necorespunzatoare a unei directive, acestea
constituie totusi carente în comportamentl statului.
Astfel, în decizia Comisia/Belgia, Curtea a respins argumentul dupa care gratie
efectului direct, particularii s-ar gasi intr-o situatie identica chiar daca statul a luat sau nui masurile
de punere în aplicare (6 mai 1980).

C. Intinderea efectului direct.


60
Philippe Manin – op. cit., pagina 302

42
Caracterul de efect direct al dispozitiilor invocate este o conditie absoluta pentru ca
judecatorul naţional să-şi poata exercita puterile amintite61. Dar nu exista restrictii în ceea ce
priveste intinderea sa, atat din punct de vedere al persoanelor susceptibile de a face să fie aplicate
aceste dispozitii, cât şi din punct de vedere al dispozitiilor naţionale susceptibile de a fi puse în
discutie
Invocabilitatea nu e limitata la particularii care se gasesc în campul de aplicare
personal al directivei (11 iulie 1991 Verholen). Particularul poate pune în discutie în fata
judecatorului naţional ansamblul dreptului statului atâta timp cât nu este conform cu directiva şi nu
numai masurile de punere în aplicare a directivei invocate.
Dispozitiile naţionale puse în discutie pot consta atat în acte cu caracter normativ cât
şi în acte individuale (28 octombrie 1975, Rutili). Efectul direct se intinde şi asupra obligatiilor cu
caracter procedural. Astfel, judecatorului naţional îi incumba refuzarea aplicarii unei reguli
naţionale cu caracter tehnic care, conform directivei, ar fi trebuit să fie nodificata Comisiei, dar nu a
fost (30 aprilie 1996, CIA)62.

D. Aplicarea de catre jurisdictiile naţionale.


Jurisprudenta Consiliului de Stat. Anumite jurisdictii naţionale au parut reticente în
anumite cazuri în a admite pe deplin efectul direct al directivelor cu amploarea pe care i-a dat-o
Curtea. Dar este vorba de decizii care nu au stabilit o veritabila jurisprudenta (conform deciziilor
Curtii de Casatie italiana din 21 iulie 1981 şi 7 octombrie 1981)63.
Pana în prezent numai Consiliul de Stat francez a adoptat şi a mentinut asupra unui
aspect o pozitie de principiu neconforma cu jurisprudenta comunitara. Aceasta pozitie rezulta dintr-
o decizie din 22 decembrie 1978 în care interpretand articolul 189 al tratatului C.E.E., el a
considerat ca în ciuda faptului ca autoritatile naţionale sunt tinute de a adapta legislatia şi
reglementarea statelor membre conform directivelor care le sunt destinate, directivele nu pot fi
invocate de catre resortisanti în sprijinul unui recurs indreptat impotriva unui act administrativ
individual (Cohn-Bendit).
Consiliul de Stat anuleaza dispozitiile legislative franceze neconforme cu directivele
comunitare şi aceasta chiar daca este vorba de masuri de punere în aplicare a directivei (28
septembrie 1984, Confederation Naţionale des Societes de Protection des Animaux de France) sau

61
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea,op.cit., pagina 65
62
www.jurisprudence.net
63
www.jurisprudence.net

43
de acte independente (7 decembrie 1984, Federation Francaise des Societes de Protection de la
Nature, 25 mai 1990, Federation Departementale des Chasseurs de L’Isere).
Restrictia continuta în decizia Cohn Bendit a fost confirmata în mai multe ocazii (30
aprilie 1982, Roland; 13 decembrie 1985, Zakine; 19 aprilie 1989, Liotta). Ea nu este încă
abandonata în prezent (16 februarie 1994, Association Federale Regionale pour la Protection de la
Nature), dar efectul sau practic este astăzi foarte slab datorită principiilor pe care consiliul de stat le-
a afirmat incepand cu 1989:
- nulitatea unui act individual pe motiv ca actul normativ pe care se
fundamenta nu este conform unei directive comunitare. Consiliul de Stat anuleaza acte
administrative individuale cu conditia ca reclamantul să stabileasca daca acest act se fundamenteaza
pe o dispozitie legala incompatibila cu o directiva comunitara (8 iulie 1991, Palazi). Nu este necesar
să fie vorba de actul care a pus în aplicare directiva. Or, ca orice act individual care se
fundamenteaza pe un act normativ, se poate presupune ca reclamantul care considera ca actul
individual care îl priveste este incompatibil cu o directiva va ajunge să stabileasca faptul ca actul pe
care se sprijina este de asemenea incompatibil şi din aceasta cauza nul. Utilizarea acestei forme, a
excepţiei de inegalitate s-a facut incepand cu decizia Nicolo atunci cand actul individual se
fundamenteaza pe o lege neconforma unei directive (28 februarie 1992, S.A. Rothmans
Internaţional France şi Philip Morris France).64
Printr-o decizie recenta a adunarii data în materie fiscala, Consiliul de Stat a
indepartat aplicarea legii franceze şi prin aceasta a cenzurat actul individual luat în aplicarea sa
pentru incompatibilitate cu o directiva comunitara întrucât aceasta lege nu prevazuze o exonerare pe
care însă directiva o prevazuse.
Reprezentantul guvernului a indicat ca intr-o asemenea ipoteza putea fi aplicata mai
degraba invocabilitatea “de substitutie a directivei” decat invocabilitatea de excludere, dar ca nu
exista nici un motiv de a nu aplica jurisprudenta dupa care aplicarea oricarei dispozitii legislative
neconforme unei directive trebuie să fie indepartata (30 octombrie 1996, SA Cabinet Revert şi
Badelon).
Actele legislative sunt de asemenea lovite de nulitate cand au fost elaborate cu
nerespectarea unei obligatii de procedura impusa de o directiva (11 martie 1994, Uniunea
Transportatorilor de Calatori în Comun, Bouches du Rhone).
- obligatia pentru puterile publice franceze de a rezolva o cerere tinzand la
abrogarea sau la anularea unui act legislativ, incompatibil cu o directiva. în decizia societatea
Alitalia data în domeniul sensibil al dreptului fiscal Consiliul de Stat a anulat acte legislative
neconforme dispozitiilor directivelor comunitare, precizand ca orice persoana interesata are dreptul
64
Moreau Defarges – op. cit., pagina 38

44
de a cere în orice moment ministrului competent să anuleze sau să modifice un act reglementar
neconform unei directive şi să atace eventuala decizie de refuz în fata judacatrului administrativ
pentru ca acesta să îl anuleze întrucât autoritatile publice franceze sunt supuse obligatiei de a adapta
în permanenta dreptul francez pentru ca acesta să ramana conform cu dispozitiile directivelor
comunitare65.
Consecinta logica a principiului afirmat în decizia Alitalia este ca judecatorul
administrativ trebuie să ridice din oficiu excepţia incompatibilitatii unui act reglementar cu o
directiva comunitara daca reclamantul omite să o faca, însă aceasta nu este şi pozitia Consiliului de
Stat care considera ca nu e vorba de excepţie de ordine publica (11 ianuarie 1991, Societatea
Morgane).
C.J.C.E. a precizat ca “dreptul recunoscut justitiabilului de a invoca sub anumite
conditii, în fata judecatorului naţional, o directiva a carei termen de transpunere a expirat nu
exclude facultatea pentru judecatorul naţional e a lua în considerare aceasta directiva chiar daca
justitiabilul nu a invocat-o” (11 iulie 1981, Verholen)66.
Jurisprudenta Curtii a fost completata cu doua decizii din 14 decembrie 1995. Într-
una din ele, Curtea a estimat ca dreptul comunitar se opune aplicarii unei reguli de procedura
naţionala care interzice judecatorului naţional să aprecieze din oficiu compatibilitatea unui act de
drept intern cu dreptul comunitar atunci cand aceasta nu a fost invocata într-un anumit termen
(Peterbroeck).
In cealalta decizie, Curtea a confirmat ca dreptul comunitar nu impune jurisdictiilor
naţionale să ridice din oficiu o excepţie bazata pe violarea dispozitiilor comunitare atunci cand
examinarea acestei excepţii ar determina depasirea limitelor litigiului stfel cum a fost determinat de
catre parti (Van Schijndel).
Trebuie constatat, de asemenea, ca procedura indicata în decizia Alitalia, nu este
aplicabila cand actul normativ incompatibil este o lege.
Daca se adauga acestui fapt responsabilitatea autoritatilor publice franceze pentru
prejudiciul cauzat de un act neconform unei directive, se poate considera ca principiul
compatibilitatii dreptului naţional cu directivele comunitare este astăzi bine aplicat în dreptul
francez. Ar fi preferabil ca în ciuda tuturor acestor considerente Consiliul de Stat să accepte să-şi
alinieze jurisprudenta dupa cea a Curtii şi să abandoneze restrictia continuta în decizia Cohn Bendit.

2. Conditii

65
Louis Cartou – op. cit., pagina 321
66
www.jurispruednce. net

45
A.Prezentare.
Dispozitiile directivelor nu au efect direct decat cu conditia de a fi neconditionale şi
suficient deprecise. în decizia Van Duyn Curtea a indicat ca directiva este “un act normativ care nu
are efect direct de plin drept în ansamblul sau” şi ca trebuie examinat în fiecare caz, daca natura,
economia şi termenii dispozitiei în cauza sunt susceptibile de a produce efecte directe în relatiile
dintre stqatele membre şi particulari. în deciziile care au urmat, ea a considerat ca susceptibile de
efect direct dispozitiile “neconditionale” şi “suficient de precise” sau “suficient de precise şi
neconditionale” (1 iulie 1993, Van Cant).
Aplicarea aceluiasi criteriu a fost facuta unei decizii adresata statelor membre: 12
decembrie 1990 Kaefer şi Procacci. Nu este usor de determinat apriorii ca o dispozitie a directivei
corespunde acestor doua criterii. De aceea tribunalele naţionale sesizeaza frecvent Curtea cu
intrebari prejudiciare de interpretare asupra efectului direct al unor dispozitii.
Rezulta din jurisprudenta ca faptul ca o directiva lasa statelor facultatea de a alege în
punerea în aplicare a directivei nu este suficient pentru a stabili ca dispozitia în caz este conditionala
şi pentru aceasta ca nu are efect direct67.
Curtea a indicat ca “posibilitatea pentru un stat de a alege dintr-o multiplicitate de
mijloace posibile în scopul atingerii rezultatului indicat de o directiva nu exclude posibilitatea
pentru particulari de a valorifica în fata jurisdictiilor naţionale drepturile al caror continut poate fi
determinat cu o precizie suficienta numei pe baza dispozitiilor directive” (19 noiembrie 1991,
Frankovitch, 2 august 1993, Marshall)68.
In sfarsit, pentru ca dispozitia în cauza să apara ca fiind conditionala, trebuie ca statul
să dispuna de o larga marja da apreciere în punerea în aplicare a directivei.
Deci, cazurile în care dispozitiile directivelor sunt considerate de Curte ca neavand
efect direct apar ca fiind excepţionale.
Decizia Frankovitch constituie de asemenea un exemplu interesant de aplicare a
criteriilor amintite. Pentru mai multe dispozitii ale directivei în cauza, Curtea a admins efectul direct
în ciuda posibilitatilor de alegere acordate statelor membre. în schimb, unul dintre articole a fost
considerat ca nefiind de efect direct pe motivul ca statul dispunea de o mare marja de apreciere în
punerea sa în aplicare.
De aici rezulta ca ansamblul dispozitiilor directivei 80/987 care definesc drepturile
muncitorilor trebuie să fie interpretate în aceste sens încât interesatii să nu poata să-şi valorifice
drepturile impotriva statului în fata jurisdictiilor naţionale în lipsa masurilor de aplicare luate în
termen.

67
Philippe Manin – op. cit., pagina 327
68
R.M. Chevalier, J.Boulouis – op. cit., pagina 38

46
Se intampla, de asemenea, ca, pentru a inlatura efectul direct, Curtea să se
fundamenteze pe un alt criteriu.
Astfel, intr-o decizie recenta, ea a constatat ca dispozitia în cauza – era vorba despre
obligatia statelor de a comunica Comisiei proiectele de reglementare – priveste relatiile dintre
statele membre şi Comisie (13 iulie 1989, Commune de Cisinello), acest criteriu a fost utilizat de
asemenea în legatura cu efectul direct al unei dispozitii dintr-o decizie a Consiliului în decizia Bulk
Oil (18 februarie 1986).
Daca în aceeasi directiva anumite dispozitii sunt suficient de neconditionate şi
precise pentru a fi susceptibile de efect direct, în timp ce altele nu sunt, problema este de a sti daca
aceste dispozitii pot fi separate. Daca nu pot fi separate, ansamblul regimului organizat de directiva
nu este susceptibil de efect direct (aplicare în decizia Frankovitch).

B. Restrictia aplicarii principiului


Directiva nu creaza prin ea însăşi obligatii fata de particulari. Rezulta în acelasi timp
ca nu poate fi invocata în cadrul litigiilor dintre particulari (efect orizontal) şi ca statul nu poate
invoca o directiva impotriva unui particular (efect vertical inversat). Restrictia efectului direct
decurge în formulele generale utilizate de Curte (“drepturi de valorificat impotriva statului”). Ea se
fundamenteaza pe faptul ca efectul direct constituie o sancţiune a carentei statului.
Ea a fost expres confirmata prin decizia Marshall: ”o directiva nu poate prin ea însăşi
să creeze obligatii în sarcina unui particular şi o dispozitie a unei directive nu poate deci să fie
invocata impotriva unei asemenea persoane” – 26 februarie 1986.
Decizia Marshall a fost confirmata prin doua alte decizii în care Curtea a indicat ca o
directiva nu poate avea ca efect prin ea însăşi şi independent de o lege interna a unui stat membru
elaborata pentru aplicarea sa, de a determina sau de a agrava raspunderea penala a celor ce
actioneaza în violarea dispozitiilor sale (11 iunie 1987, Pretore de Salo) şi în termeni mai largi “ca o
autoritate naţionala nu poate să se prevaleze în sarcina unui particular de o directiva a carei
transpunere în dreptul naţional nu a avut încă loc (8 octombrie 1987, Kolpinghuis Nijmeguen).
O decizie recenta demonstreaza ca C.J.C.E. vegheaza în special chiar în mod
indirect, ca o directiva să nu poata crea obligatii în sarcina particularilor. Ea a indicat ca obligatia
pentru judecatorul naţional de a se referi la continutul directivei atunci cand interpreteaza regulile
pertinente ale dreptului sau naţional (interpretare conforma) îşi gaseste limitele atunci cand o
asemenea interpretare conduce la opunerea fata de un particular a unei obligatii prevazute de o
directiva netranspusa sau atunci cand conduce la determinarea sau la agravarea, pe baza directivei şi
absenta unei legi luata pentru punerea sa în aplicare, a raspunderii penale a celor care violeaza
dispozitiile sale (22 septembrie 1996, Arcaro).

47
C. Extinderea efectului vertical.
Dorind largirea la maximum a posibilitatilor de actiune a particularilor, Curtea a dat
o mare extindere notiunii de stat. Ea a admis astfel ca directiva putea fi invocata impotriva statului
în calitate de putere publica dar şi în calitate de angajator (Marshall). Ea a admis de asemenea ca
directiva poate fi invocata impotriva “organismelor sau entitatilor supuse autoritatii sau controlului
statului sau care dispun de puteri exorbitante în raport cu cele care rezulta din regulile aplicabile în
relatiile dintre particulari (12 iulie 1990, Foster).
Pentru acelasi motiv, ea a admis ca atunci cand e vorba despre reclamant notiunea de
“particular” trebuie să fie inteleasa într-un sens larg. Este vorba despre orice subiect de drept, altul
decat statul. Astfel, o comună poate invoca o directiva impotriva unui stat (15 mai 1990, Commune
de Carpaneto)69.

D. Critica excluderii efectului orizontal.


Restrictia invocabilitatii directivelor nu e întotdeauna usor de aplicat. Prin urmare,
extinderea data notiunii de stat impotriva caruia directiva poate fi invocata imprima mai putina
coerenta justificarii sale.
Daca aceasta restrictie se explica prin faptul ca se cauta a sancţiona numai carenta
statului care nu a aplicat sau a aplicat necorespunzator obiectivele, este clar ca aceasta critica nu
poate fi adresata organismelor sau entitatilor plasate sub controlul statelor dar care nu participa la
lucrarile legislative ale acestuia.
Trebuie tinut cont de asemenea de multiplicarea directivelor care sunt susceptibile de
a avea efecte asupra relatiilor juridice dintre particulari (directivele asupra regimului de raspundere,
de exemplu). Excluderea efectului orizontal creeaza în aceste cazuri brese în principiul aplicarii
prioritare întrucât judecatorul naţional nu va putea inlatura aplicarea dreptului naţional incompatibil.
De altfel, pentru acest motiv, jurisdictiile interne au aplicat uneori o directiva într-un
litigiu orizontal (conform unei decizii a Curtii de Casatie franceze – 11 decembrie 1987 Bureau
Central Francaise/Fonds de Garantie Automobile)70.
De asemenea, tot pentru acest motiv, Curtea recomanda judecatorului naţional de a
face apel la interpretarea conforma (deciziile Marleasing, 13 noiembrie 1990, Dekker, 8 noiembrie
1990).
In sfarsit, prevazand ca directivele adresate tuturor statelor membre trebuie să fie
publicate şi apropiindu-le din acest punct de vedere regimului regulamentului, tratatul de la
69
R.M. Chevalier, J.Boulouis – op. cit., pagina 12
70
http:// europa.eu.int.

48
Maastricht a facut să dispara unul din argumentele exprimate conform caruia un act a carui
publicare nu e obligatorie nu poate impune obligatii particularilor.
Pentru aceste diferite motive, o mare parte a doctrinei, precum şi trei avocati generali
s-au declarat favorabili invocabilitatii orizontale a directivelor.
Dar, prin decizia Faccini – Dori, Curtea a confirmat excluderea efectului orizontal pe
motivul ca aceasta ar determina a recunoaste Comunitatii puterea de a edicta obligatii în sarcina
particularilor, cu efect imediat, în timp ce ea nu detine aceasta competenta decat în domeniile
atribuite pentru adoptarea regulamentelor.71
Curtea a confirmat din nou prin decizia data pe 7 martie 1976 El Corte Ingles,
precizand ca în speta, articolul 129 al tratatului C.E. relativ la protectia consumatorilor nu era de
natura a modifica principiul în acest domeniu particular.

Sectiunea V: Invocabilitatea în afara teoriei efectului direct

1) Invocabilitatea în cadrul teoriei interpretarii conforme

Pentru a cere unei autoritati publice naţionale să interpreteze dreprul naţional


conform cu dreptul comunitar, reclamantul nu este supus nici unei conditii. în alti termeni, în
limitele acestei teorii, dreptul comunitar este întotdeauna invocabil. Aceasta se explica prin faptul
ca în asemenea cazuri nu se aplica dreptul comunitar în sine, ci dreptul naţional.
Principiul interpretarii conforme se aplica chiar inainte de expirarea termenului de
punere în aplicare a directivei, cand statul a luat inainte de expirarea termenului masurile de punere
în aplicare.
In plus, prin intermediul interpretarii conforme, directiva se aplica litigiilor
orizontale sau verticale inversate.
Cu toate acestea sesizata cu acest ultim aspect al problemei în afacerea Kolpinghuis,
Curtea a adus un raspuns prudent şi destul de puţin clar, indicand ca “obligatia pentru judecatorul
naţional de a se referi la continutul directivei atunci cand interpreteaza regulile dreptului sau
naţional îşi gaseste limitele în principiile generale care fac parte din dreptul comunitar şi în special
cele ale securitatii juridice şi ale retroactivitatii”.

71
Philippe Manin – op. cit., pagina 320

49
Curtea de Justitie ar fi putut include acest aspect al invocabilitatii în teoria efectului
direct edictand ca principiu ca în acest caz se aplica conditiile invocabilitatii care determina recursul
la teoria efectului direct72.
Dimpotriva, ea a considerat ca invocarea dreptului comunitar în scopul interpretarii
dreptului naţional constituia o teorie autonoma. Afirmarea autonomiei invocarii pentru interpretare
în raport cu teoria efectului direct a fost realizata în decizia Mazzalai (20 mai 1976).
In aceasta decizie inlaturand expres argumentarea statului italian dupa care inainte de
a da o interpretare a dispozitiei în cauza, ea trebuia să determine, dupa criteriile efectului direct,
daca dispozitia în cauza era invocabila, Curtea a considerat ca ea trebuia totusi să lamureasca
intrebarile judecatorului naţional puse în acest scop.
Recurgerea la interpretarea conforma este deosebit de utila cand dreptul naţional
trebuie să se confrunte cu directive pentru care efectul direct este conditionat şi restrans. Aceasta
diminueaza în practica locul teoriei efectului direct.

2) Invocarea în cadrul teoriei raspunderii pentru punerea în aplicare


incorecta a unei directive.

Conform deciziei data în afacerea Frankovitch şi Bonifaci, cerea de reparare adresata


statului pentru punerea în aplicare incorecta a unei directive presupune doua conditii proprii
directivei invocate. Trebuie ca “rezultatul prescris de directiva să cuprinda atribuirea de drepturi în
profitul particularilor” şi ca “continutul acestor drepturi să poata fi identificat pe baza dispozitiilor
directivei”.
Tinand cont de caracterul recent al acestei jurisprudente, sensul sau şi intinderea sa
trebuie să fie încă precizate.73
Conform termenilor deciziei Frankovitch apare cu toate acestea ca ne aflam în
prezenta unei invocabilitati conditionate. Aceste conditii nu se confunda cu cele care fac ca o
directiva să aiba efect direct. Ele sunt în aparenta mai largi, întrucât directiva în cauza în afacerea
Frankovitch fusese considerata ca efect direct.
Utilitatea impunerii unor asemenea conditii judecatorului naţional care utilizand
principiile fundamentale comune ale dreptului raspunderii şi mai ales pe cel de-al treilea
(prejudiciul, act ilicit, o legatura de cauzalitate directa între ele) trebuie în mod normal să acorde o
reparare numei în cazurile în care se stabileste ca punerea în aplicare corecta a directivei ar fi evitat
prejudiciul.

72
Louis Cartou - op. cit. pagina 325
73
Denys Simon – op. cit., pagina 194

50
CAPITOLUL V
Principiul aplicarii prioritare.

Conform dreptului internaţional, tratatele trebuie să fie aplicate de statele care sunt
parti la ele. Orice act sau comportament care are ca efect incalcarea unei obligatii conventionale
constituie deci un act ilicit.
Dar dreptul internaţional nu obliga statele să asigure în cadrul ordinii interne,
aplicarea prioritara a regulilor internaţionale asupra surselor izvoarelor lor de drept. Se regaseste
aici principiul autonomiei.
Anumite state prevad în constitutia lor preminenta regulilor internaţionale (sau cel
puţin a anumitor reguli) asupra regulilor interne (cu excepţia Constitutiei). Dar altele nu contin
astfel de prevederi. în statele dualiste, sursele de drept internaţional neavand valoare juridica prin
ele insele în dreptul intern, locul lor în ierarhia interna nu depinde decat de cel al actului care le
introduce.
In ordinea juridica comunitara, în schimb, toate subiectele de drept sunt tinute de un
principiu al aplicarii prioritare al dreptului comunitar asupra dreptului statelor membre. Acest
principiu are ca fundament sistemul comunitar insusi74.
Pentru a da acestui principiu cea mai mare efectivitate posibila, Curtea a definit ea
însăşi şi a impus puterilor publice naţionale şi în special tribunalelor, consecintele care rezulta din
aplicarea principiului.
Progresiv, jurisdictiile naţionale au acceptat toate consecintele principiului aplicarii
prioritare, cu excepţia problemei incompatibilitatii eventuale între dreptul comunitar şi Constitutie.

74
Philippe Manin – op. cit., pagina 317

51
Sectiunea I: Principiul.

1) Fundament

Tratatele constitutive nu contin spre deosebire de o constitutie federala o clauza


generala de superioritate a dreptului comunitar asupra dreptului intern. Principiul aplicarii prioritate
a fost deci afirmat de Curte care s-a fundamentat pe o interpretare globala a sistemului comunitar.
Articolul 86 C.E.C.A., articolul 5 C.E. şi articolul 192 C.E.E.A. impun statelor
membre să procedeze în asa fel ca obligatiile care decurg din tratate să fie asigurate.
Formulele utilizate nu fac să apara specificitatea dreptului comunitar, dar Curtea de
Justitie, de cativa ani, s-a referit frecvent la articolul 5 C.E.E. pe baza caruia ea a construit principiul
obligatiei de cooperare a statelor membre şi a instituţiilor lor (inclusiv tribunalele) cu Comunitatea
Articolul 5 C.E.E. nu poate fi aplicat în mod autonom cand situatia considerata este
reglementata de o dispozitie specifica a tratatului; în schimb, articolul 5 constituie prin el insusi o
baza suficienta pentru a impune de exemplu unui stat membru de a comunica informatii instituţiilor
comunitare (3 martie 1994, Eurico Italia Srl.)
Principiul aplicarii prioritare a fost afirmat în decizia Van Gend în masura în care
Curtea a indicat ca efectul direct trebuia să permita judecatorului naţional să nu compromita regula
comunitara prin aplicarea unei dispozitii naţionale posterioare.
Dar se regaseste mai ales în decizia Costa, în care a fost condamnata foarte clar
aplicarea sistemului dualist italian dreptului comunitar (in doua decizii din 24 februarie şi 7 martie
1964, Curtea constitutionala italiana afirmase: “Un tratat nu are decat efectul care rezulta din legea
de ratificare”)75.
Curtea a legat strans principiul aplicarii prioritare de principiul integrarii, facand din
primul un corolar al celui de-al doilea. Aceasta integrare în dreptul fiecarei ţări membre a
dispozitiilor care provin dintr-o sursa comunitara şi mai general din termenii şi spiritul tratatului, au
drept corolar imposibilitatea pentru state de a face să prevaleze impotriva unei ordini juridice
acceptata de ele pe o baza de reciprocitate, o masura unilaterala ulterioara care nu i s-ar putea astfel
opune.
Curtea s-a fundamentat pe “natura specifica originala” a dreptului nascut din tratate,
precum şi pe transferul de drepturi şi obligatii din ordinea juridica interna în profitul ordinii juridice
comunitare şi pe “limitarea definitiva” a drepturilor suverane ale statelor.

75
http:// europa.eu.int.

52
Fundamentandu-se implicit pe un rationament asupra efectului util, C.J.C.E. a
evidentiat consecintele inadmisibile care ar decurge dintr-o neaplicare a principiului aplicarii
prioritare: “forta executorie a dreptului comunitar nu trebuie să varieze de la un stat la altul în
favoarea legislatiilor interne ulterioare, fara a pune în pericol realizarea scopurilor tratatului vizate
la articolul 5-2 nici să provoace o discriminare interzisa prin articolul 7; obligatiile contractate în
tratatul instituind Comunitatea nu ar fi neconditionate, ci numai eventuale daca ar putea fi puse în
discutie prin acte legislative ulterioare”.
Curtea a intarit aceasta argumentare generala prin referirea la anumite articole ale
tratatului, relevand ca statele nu au dreptul de a actiona unilateral decat în virtutea unei dispozitii
exprese (articolele 15, 93.3, 223-225) ca cererile de derogare de la dispozitiile tratatului sunt supuse
unei proceduri de autorizare (articolele 8.4, 17.4, 25, 26, 73, 93.2) şi ca articolul 189 prevede ca
regulamentele sunt obligatorii şi direct aplicabile.

2) Intindere.

Principiul aplicarii prioritare este valabil pentru ansmablul izvoarelor de drept


comunitar. Dreptul derivat este pus în aceasta privinta pe acelasi plan cu tratatele constitutive.
Astfel, pentru regulamente: “efectul regulamentelor se opune aplicarii oricarei
masuri legislative, chiar posterioara, incompatibila cu dispozitiile lor” (14 decebrie 1971, Politi)76.
In acelasi mod, orice act de aplicare interna a unui act comunitar trebuie să fie strict
compatibil cu acesta din urma (7 februarie 1984, Jongeneel Kaas)77.
Autoritatile naţionale sunt obligate să respecte principiile generale din momentul în
care se gasesc în campul de aplicare al dreptului comunitar (30 septembrie 1987, Demirel).
El se aplica indiferent de categoria de izvoare de drept intern. De aici rezulta în
special ca un stat nu poate să invoce o dispozitie a Constitutiei sale pentru a impiedica aplicarea
unei dispozitii a dreptului comunitar în vigoare (2 iunie 1965, San Michele; 17 decembrie 1970,
Internaţionale Handelsgesellschaft).
Principiul aplicarii prioritare se aplica şi dispozitiilor de origine privata precum
contractele (8 aprilie 1976, Defrene; 7 februarie 1991, Nimz).
Afirmatia Curtii conform careia un stat nu poate să invoce constitutia sa pentru a
impiedica aplicarea dreptului comunitar nu priveste procedurile de verificare a compatibilitatii pe
care statele le aplica tratatelor de revizuire şi actelor care desi nu constituie tratate sunt supuse
aprobarii lor dupa procedura lor constitutionala.

76
R.M. Chevalier, J.Boulouis – op. cit., pagina 53
77
ibid.

53
O asemenea procedura care a fost utilizata în special în legatura cu tratatul de la
Maastricht nu este în contradictie cu sistemul comunitar. Nu este vorba de dreptul comunitar aflat în
vigoare întrucât ea depinde de ratificarea sau de aprobarea statelor membre.

Sectiunea II: Excepţia angajamentelor internaţionale ale statelor membre anterioare


tratatelor constitutive.

Din respectarea obligatiilor asumate fata de treţi, tratatele constitutive admit


mentinerea validitatii angajamentelor internaţionale anterioare care leaga statele membre şi statele
nemembre.
In tratatul C.E., aceasta rezulta din articolul 234, alineatul 1: ”Drepturile şi obligatiile
rezultate din conventile incheiate anterior intrarii în vigoare a prezentului tratat între unul sau mai
multe state membre pe de o parte şi unul sau mai multe state treţe, pe de alta parte, nu sunt afectate
de dispozitiile prezentului tratat” (tratatul C.E.E.A. este mai restrictiv decat tratatul C.E. pentru ca
impune statelor membre să notifice Comisiei în cele 30 de zile care urmeaza intrarii în vigoare a
tratatului constitutiv, angajamentele internaţionale anterioare pe care le mentine, articolul 105).
Curtea face aplicarea principiului (27 februarie 1962, Comisia/Italia). Pentru statele
care nu sunt membre originare, ea considera ca principiul se aplica angajamentelor contractate
inaintea aderarii (14 octombrie 1980, Burgoa), dar în orice caz daca membrii sunt tinuti să respecte
drepturile treţilor, ei nu pot invoca existenta angajamentelor anterioare numei în scopul de a se
elibera de obligatiile lor comunitare.
In plus, alineatul 2 al aceluiasi articol prevede în sarcina statelor membre o obligatie
de comportament pentru ca acestea trebuie să recurga “la toate mijloacele potrivite pentru
eliminarea incompatibilitatilor constatate”, să recurga eventual la o asistenta mutuala pentru a
atinge acest scop şi daca este necesar să adopte o atitudine comună.

Sectiunea III: Consecinte: Respectarea principiului aplicarii prioritare

Institutiile comunitare nu pot pune în aplicare principiul aplicarii prioritare, nici una
dintre ele nu este competenta pentru anularea sau declararea ca inaplicabila a unei dispozitii a
dreptului naţional neconforma cu dreptul comunitar.
In schimb, autoritatile naţionale – şi în primul rand jurisdictiile – dispun de mijloace
de actiune mai importante. Curtea a exprimat deci obligatia pentru autoritatile naţionale de a pune în
aplicare principiul aplicarii prioritare. Reamintind principiul conform careia aceasta punere în
aplicare trebuie să fie facuta conform dreptului naţional, Curtea a fost determinata să dicteze

54
tribunalelor naţionale reguli de conduita din ce în ce mai precise, limitand prin aceasta autonomia
drepturilor naţionale inclusiv în ceea ce priveste regulile de procedura78.
Daca un stat adopta sau lasa să subziste o regula interna contrara unei reguli
comunitare savarseste o incalcare a principiului aplicarii prioritare (4 aprilie 1974,
Comisie/Franta)79.
O actiune în acest sens poate fi intreprinsa, dar rămâne cu toate acestea relativ
ineficace intr-o asemenea situatie întrucât ea nu face să dispara actul incompatibil şi nu îl face chiar
inaplicabil. Ea doar pune în sarcina statelor în caz de constatare a neindeplinirii obligatiilor
decurgand din tratatele constitutive, obligatia de a lua masurile necesare pentru a face să inceteze
acest fapt (14 decembrie 1982, Waterkein).

1. Neaplicarea dreptului naţional incompatibil.

Deciziile Van Gend en Loos şi Costa au pus în evidenta legatura existenta între
principiul aplicarii prioritare şi rolul judecatorului naţional. Dar decizia fundamentala în materie
este cea data în afacerea Simmenthal (9 martie 1978)80.
Aceasta decizie a definit misiunea judecatorului naţional cand se confrunta cu
problema contrarietatii între un act naţional şi o dispozitie comunitara, indicand ca “orice judecator
naţional sesizat în cadrul competentei sale, are obligatia de a aplica integral dreptul comunitar şi de
a proteja drepturile pe care acesta le confera particularilor, lasand neaplicata orice dispozitie
eventual contrara legii naţionale”.
Aceasta formula semnifica faptul ca judecatorul naţional trebuie să lase neaplicata
orice dispozitie a dreptului naţional, fie ca este vorba de un act normativ sau un act individual. în
plus, aceasta decizie a demonstrat cu claritate ca pentru a atinge acest rezultat, judecatorul naţional
este abilitat daca este necesar să nu aplice regulile naţionale care limiteaza eventual competenta sa.
Dupa regulile italiene ale momentului, asa cum au fost definte de Curtea
Constitutionala, orice tribunal avea obligatia de a trimite acesteia orice problema de
incompatibilitate între o lege italiana şi dreptul comunitar anterior.
Or, C.J.C.E. a afirmat ca ar fi incompatibila cu exigentele inerente naturii dreptului
comunitar orice dispozitie a unei ordini juridice naţionale sau orice practica legislativa,
administrativa sau judiciara care ar avea ca efect diminuarea eficacitatii dreptului comunitar prin
faptul de a refuza judecatorului competent pentru aplicarea acestui drept puterea de a face tot ceea

78
Philippe Manin – op. cit., pagina 328
79
http:// europa.eu.int.

80
R.M. Chevalier, J.Boulouis – op. cit., pagina 46

55
ce este necesar pentru a indeparta dispozitiile legislative naţionale care constituie eventual un
obstacol în fata eficacitatii normelor comunitare.
Anumite afaceri demonstreaza intinderea practica a principiului aplicarii prioritare.
De exemplu, în domeniul dreptului fiscal, evocarea de catre reclamanti a dispozitiilor celei de-a
şasea directive relativa la armonizarea dispozitiilor privind T.V.A. permite deseori reclamantului să
obţină castig de cauza impotriva administratiei fiscale a statului sau.
In aceasta materie, deci, dreptul comunitar, reprezentat de directivele pertinente,
constituie un drept fiscal superior celor ale statelor membre.

A. Legatura între principiul aplicarii prioritare şi principiul efectului direct.


Aplicarea principiului depinde de efectul direct al dreptului comunitar. Numai fata de
dispozitiile cu efect direct, particularii au posibilitatea de a cere judecatorului naţional să
sancţioneze incompatibilitatea indepartand dispozitia naţionala incompatibila81.
Atunci cand principiul efectului direct presupune restrictii, punerea în aplicare a
principiului aplicarii prioritare poate fi mai puţin completa şi se limiteaza la actiunea în
neindeplinirea de catre stat a obligatiilor asumate, la interpretarea conforma si, daca conditiile sunt
indeplinite, la angajarea responsabilitatii statului.
Acesta este un argument care poate fi utilizat impotriva pozitiei Curtii conform
careia directivele nu sunt invocabile în litigiile orizontale.

B. Extinderea misiunii la autoritatile administrative.


Toate organele administratiei inclusiv autoritatile descentralizate sunt tinute de a
aplica dispozitiile avand efect direct ale directivelor comunitare şi de a indeparta eventual
dispozitiile dreptului naţional incompatibile. Acest principiu enuntat pentru directive poate fi
transpus pentru ansamblul dreptului comunitar (22 iunie 1989, Fratelli Costanzo)

C. Aplicarea sancţiunilor
O sancţiune şi în special o sancţiune penala – pronuntata în virtutea unei dispozitii
naţionale contrara dreptului comunitar este privata de baza legala (16 februarie 1978, Schonenberg).
Tribunalul trebuie deci să pronunte punerea în libertate. Daca o condamnare a fost deja aplicata, ea
trebuie să fie anulata de catre judecatorul de apel sau de casatie.

D. Consecinte asupra puterilor judecatorului naţional de a ordona masuri


provizorii.
81
G.Isaac – op. cit., pagina 117

56
Regula principala este urmatoarea: judecatorul naţional trebuie să suspende aplicarea
unei masuri naţionale, inclusiv a unei legi, cand exista un dubiu serios asupra compatibilitatii
acestei dispozitii cu dreptul comunitar pana ce aceasta problema a incompatibilitatii este rezolvata82.
Daca dreptul naţional nu furnizeaza baza juridica necesara exercitarii unei esemenea
puteri, judecatorul naţional trebuie să se bazeze pe dreptul comunitar insusi (19 iunie 1990,
Factortame).
Suspendarea unei masuri prezumata a fi incompatibila cu dreptul comunitar se aplica
de asemenea în materie de sancţiuni. Curtea de Casatie franceza a demonstrat-o inainte de decizia
Factortame: daca validitatea unei actiuni penale depinde de o actiune desfasurata în fata Curtii,
tribunalul trebuie să suspende statuarea (decizia Rossi di Montalera) în mod analog este de neprimit
recursul incasare formulat impotriva unei sentinte prin care un tribunal a decis suspendarea statuarii
în asteptarea unei decizii a Curtii.
Curtea a raspuns intrebarilor judecatorilor naţionali care doreau să stie în ce masura
puteau să suspende o dispozitie naţionala luata pentru aplicarea unei dispozitii a dreptului derivat
comunitar, fara violarea principiului aplicarii prioritare, atunci cand validitatea acesteia din urma
era contestata.
Curtea a admis ca acestia puteau să o faca, dar numai cand un anumit numar de
conditii erau reunite: trebuie să existe un dubiu serios asupra validitatii actului comunitar
(judecatorul naţional avand atunci obligatia de a sesiza Curtea printr-o intrebare prejudiciala de
apreciere a validitatii). Trebuie să existe urgenta şi ca reclamantul să fie amenintat de un prejudiciu
grav şi ireparabil, trebuie ca judecatorul naţional să aiba în vedere interesul comunitatii şi să tina
cont de toate deciziile care au putut fi luate eventual de Curte sau de Tribunalul de prima instanta
(21 februarie 1991, Zuckerfabrik).
Pe fundamentul aceluiasi rationament, Curtea a indicat ca judecatorul naţional poate
să ordone masuri provizorii pentru reglementarea unor situatii juridice sau a unor raporturi de drept
prevazute de un act naţional de aplicare a dreptului comunitar derivat cand validitatea acestuia din
urma este contestata şi aceasta, în aceleasi conditii precum cele care îi sunt impuse atunci cand i se
cere numai să ordone suspendarea executarii unui act naţional (9 noiembrie 1995, Atlanta
Fruchthandels).
Aceasta jurisprudenta a fost completata prin decizia T.Port Gmbh (26 noiembrie
1996) care a indicat ca judecatorul naţional nu era competent pentru a prescrie masuri provizorii în
ipoteza în care în cauza nu este validitatea unui act comunitar, ci carenta unei institutii comunitare.

2. Interpretarea conforma a dreptului naţional.


82
Philippe Manin – op. cit., pagina 344

57
Orice autoritate naţionala competenta trebuie, în caz de dubiu asupra sensului unei
dispozitii naţionale, să o interpreteze în lumina dreptului comunitar. Principiul a fost afirmat în
termeni generali în decizia Murphy (4 februarie 1988). A fost reamintit în mod foarte net în legatura
cu directivele din afacerea Von Colson şi Kamann care a precizat mai ales ca obligatia de
interpretare conforma se aplica atat dispozitiilor naţionale de punere în aplicare, cât şi celorlalte
dispozitii (10 aprilie 1984).
Principiul interpretarii conforme a luat un mare loc în practica. El nu are limita decat
atunci cand incompatibilitatea între dreptul comunitar şi dreptul naţional este evidenta şi nu poate fi
rezolvata printr-o interpretare.
Principiul interpretarii conforme este în mod special util atunci cand este vorba de
masuri naţionale care pot fi puse în legatura cu o directiva comunitara. Se constata deseori ca
dreptul naţional nu este în mod clar contrar directivei, ci comporta o lacuna în raport cu aceasta.
Interpretarea conforma permite judecatorului naţional de a umple lacuna transpunand anumite
dispozitii ale directivei în masura naţionala (Bentjes 20 septembrie 1988).
In acelasi fel, daca nu exista nici o masura de punere în aplicare specifica unei
directive, ansamblul dreptului naţional trebuie să fie interpretat în lumina acesteia.83 Aceasta poate
permite uneori să se ajunga la acelasi rezultat pentru un particular ca şi cand directiva ar fi fost
corect pusa în aplicare (16 decembrie 1993, T.Wagner Miret).
Decizia data de catre consiliul de stat în afacerea Cercle Militaire Mixte de la
Caserne Mortier (22 decembrie 1989) furnizeaza un exemplu foarte clar al aplicarii în materie
fiscala a principiului interpretarii conforma. în speta, o decizie individuala a fost anulata pentru
motivul ca se fundamenta pe o interpretare a unui articol al Codului General al Impozitelor
neconforma cu cea de-a şasea directiva comunitara relativa la T.V.A.

3. Suspendarea sau repararea consecintelor unui act naţional contrar dreptului


comunitar.

A. Rambursarea sumelor percepute în aplicarea unui text recunoscut ca nefiind


conform dreptului comunitar
Autoritatile naţionale trebuie să stearga consecintele financiare eventuale ale oricarui
act naţional despre care s-a stabilit ca era contrar dreptului comunitar. Deci ele au obligatia de a
rambursa toate sumele care au fost percepute în aplicarea unui text recunoscut a fi neconform
dreptului comunitar.
83
Philippe Manin – op. cit., pagina 327

58
Curtea a inceput prin a trimite la regulile naţionale pentru a determina modalitatile de
actiune în acest caz. Dar ea a decis să precizeze ca regulile comunitare se impuneau judecatorului
naţional şi îl limitau în posibilitatea de a aplica regulile naţionale tradiţionale.
In decizia Rewe şi Comet, Curtea a indicat ca în absenta reglementarii comunitare în
materie, regulile naţionale determina modalitatile procedurale de rambursare (16 decembrie 1976).
Dar ea a indicat de asemenea ca aceste modalitati nu pot fi mai puţin favorabile decat
cele care se aplica unor recursuri similare de natura interna şi ca ele nu pot face în practica
imposibil exercitiul drepturilor pe care judecatorii naţionali au obligatia de a le salvgarda. Intr-o
decizie San Giorgio (9 noiembrie 1983), Curtea a indicat ca judecatorul naţional nu putea face
rambursarea excesiv de dificila în ceea ce priveste probele.
In decizia Deville (29 iunie 1988), ea a indicat ca legislatorul nu putea să adopte
reguli procedurale reducand posibilitatile de a actiona în recuperarea taxelor percepute nejustificat
(conform de asemenea deciziei Besin şi Salson – 9 noiembrie 1989).
Principiul repararii pagubei este în special ilustrat prin afacerea ramburasarii
“supervignett”84-ei care fusese instituit în Franta asupra vehiculelor de mai mult de 16 cv şi care
fusese considerata de Curtea de Justitie ca o masura discriminatorie fata de vehiculele importate. în
virtutea rezistentei administratiei fiscale franceze de a admite toate consecintele principiului
repararii, aceasta afacere a provocat elaborarea mai multor decizii ale Curtii de Justitie şi ale Curtii
de Casatie franceza.

B.Responsabilitatea puterii publice.


Curtea a indicat intr-o prima etapa ca statul trebuie să repare consecintele
prejudiciale rezultand din nerespectarea dreptului comunitar. Pentru organizarea conditiilor de
angajare a responsabilitatii, ea a trimis la “dispozitiile naţionale relative la responsabilitatea
statului” (22 ianuarie 1976, Russo/Aima).
In decizia Frankovitch şi Bonifaci, Curtea a fost mult mai clara indicand ca “deplina
eficacitate a normelor comunitare ar fi pusa în discutie şi protejarea drepturilor pe care ele le
recunosc ar fi slabita, daca particularii nu ar avea posibilitatea de a obtine repararea prejudiciilor
atunci cand drepturile lor sunt lezate prin violarea dreptului comunitare imputabila unui stat
membru” şi a stabilit ca principiu ca dreptul la indemnizare “isi gaseste direct fundamentul în
dreptul comunitar (19 noiembrie 1991).
Este deci sigur, incepand cu aceasta decizie ca tribunalele naţionale trebuie să
examineze recursurile în responsabilitate impotriva puterii publice fundamentate pe existenta
prejudiciilor cauzate de o violare a dreptului comunitar, chiar cand dreptul lor naţional nu le
84
G.Isaac – op. cit., pagina 135

59
furnizeaza o baza adecvata. Aceasta decizie are consecinte practice importante pentru statele
membre al caror drept naţional este restrictiv în materie de responsabilitate publica.

4.Controlul jurisdictional efectiv al aplicarii dreptului comunitar

Curtea a enuntat mai intai ca regula ca modalitatile procedurale ale recursurilor în


justitie destinate asigurarii salvgardarii drepturilor pe care justitiabili le pot invoca din dreptul
comunitar, nu trebuie să fie mai puţin favorabile decat cele ce privesc recursuri similare de natura
interna, şi nici amenajate intr-o asemenea maniera încât ar face practic imposibil exercitiul
drepturilor conferite de ordinea juridica comunitara (9 noiembrie 1993, San Giorgio).
Ea a largit apoi aceasta regula indicand ca statele membre trebuie să faca în asa fel
încât să asigure un control jurisdictional efectiv, de natura să permita interesatilor să controleze
respectarea dispozitiilor dreptului comunitar, precizand ca era vorba despre un drept fundamental
(15 mai 1986, Johnston).
Din aceasta rezulta ca statele membre sunt tinute să procedeze în asa fel încât orice
interesat să poata deferi unui judecator o dispozitie a dreptului naţional pentru ca acesta să poata
controla compatibilitatea sa cu dreptul comunitar.
In plus, Curtea, fundamentandu-se pe caracterul efectiv al controlului a decis într-un
anumit numar de situatii să impuna tribunalelor naţionale reguli de conduita, inclusiv pe planul
procedurii, fundamentate numai pe dreptul comunitar. Astfel Curtea a considerat ca aplicarea
efectiva a dreptului comunitar implica:
- excuderea unei puteri de apreciere total discretionara în profitul unei
autoritati administrative (Johnston)
- obligatia pentru autoritatea administrativa de a comunica motivele unei
decizii de refuz justitiabilului pentru ca acesta să poata să-şi asigure mai bine apararea şi pentru ca
judecatorul să poata controla validitatea motivelor respective.
- obligatia pentru judecatorul naţional de a considera admisibil un recurs
indreptat impotriva unui aviz al unei autoritati naţionale care a determinat acordarea unui ajutor
comunitar în timp ce de regula, conform dreptului statului avizele nu sunt susceptibile de recurs (3
decembrie 1992, Oleificio Borelli spa)
- imposibilitatea pentru stat de a lipsi un particular - de un termen de
prescriptie care a antamat o actiune în vederea obtinerii, recunoasterii drepturilor pe care doreste să
le valorifice dintr-o directiva atâta timp cât directiva respectiva nu a fost pusa corect în aplicare (25
iulie 1991, Emmott). Consecintele deciziei Emmott au fost precizate şi usor restranse prin deciziile

60
Steenhorst - Neerings şi Elsie Rita Johnson85. Existenta principiului general nu interzice
comunitatii să impuna statelor membre, prin intermediul dreptului derivat şi pentru a atinge un
obiectiv determinat, organizarea unor cai de recurs speciale. Astfel, directivele în materie de piete
publice fundamentate pe articolul 100 A al tratatului C.E. au impus statelor membre elaborarea unor
proceduri de recurs specifice. De asemenea, pot fi evidentiate procedurile de recurs prevazute prin
regulamentul asupra marcii comunitare (regulamentul 40/94 din 20 decembrie 1993)86.
5.Obligatia pentru statele membre de a face să fie respectate regulile comunitare
de catre resortisantii lor

Principiul aplicarii prioritare a dreptului comunitar ar fi pus în pericol daca


persoanele private nu ar risca să fie sancţionate în cazul în care ele nu s-ar conforma prescriptiilor.
Pentru acest motiv, Curtea, fara a prejudicia puterea de sancţionare directa pe care o detine
Comunitatea şi care exista în anumite cazuri, de exemplu amenzile în cadrul regulilor concurentei,
fundamentandu-se pe principiul aplicarii prioritare a dreptului comunitar şi pe obligatia de
cooperare a statelor membre cu Comunitatea decurgand din articolul 5 C.E. a afirmat regula ca
statele membre trebuie să controleze aplicarea regulilor comunitare şi să sancţioneze nerespectarea
lor prin “sancţiuni eficace, proportionale, comparabile celor aplicabile violarilor dreptului naţional
de o natura şi de o importanta comparabile” (2 februarie 1977, Amsterdam Bulb).
Procedura conform careia aceste sancţiuni sunt puse în aplicare depinde în principiu
de dreptul naţional, în cadrul anumitor limite impuse de dreptul comunitar.

SectiuneaIV: Dificultatile de aplicare a principiului aplicarii prioritare.

Aplicarea principiului aplicarii prioritare a dreptului comunitar asupra legii a ridicat


dificultati în doua state membre. Tribunalele italiene şi franceze au facut să dispara mai mult sau
mai puţin rapid aceasta sursa de probleme prin decizii care nu se bazeaza pe aceleasi fundamente ca
cele retinute de C.J.C.E.
Aplicarea prioritara a dreptului comunitar nu poate deci să mai puna probleme decat
în cazul contrarietatii cu Constitutia unui stat. Aceasta dificultate, importanta pe plan teoretic, nu a
fost cu toate acestea pana în prezent la originea unor probleme practice.

1.Aplicarea prioritara a dreptului comunitar asupra legii naţionale posterioare

85
G.Isaac – op. cit., pagina 173
86
Philippe Manin – op. cit.,pagina 340

61
A. Italia
Prin aplicarea principiilor comune dualismului, Curtea Constitutionala italiana a
indicat în afacerea Costa (24 februarie 1964), ca intelege să acorde tratatele comunitare în drept
intern valoarea legilor de introducere. Noi legi ar fi putut deci modifica tratatele comunitare şi ar fi
putut incalca obligatiile prevazute de acestea. Curtea de Justitie a condamnat aceasta teza în decizia
Costa/Enel. în decizia Frontini (27 decembrie 1973), Curtea Constitutionala a admis abandonarea
sistemului dualist în profitul dreptului comunitar. Dar ea a decis ca orice judecator italian sesizat cu
problema incompatibilitatii dintre o lege şi dreptul comunitar anterior, nu ar putea să statueze el
insusi şi ar trebui să trimita dificultatea Curtii Constitutionale.
In decizia Simmental, Curtea de Justitie a indicat ca incumba fiecarui judecator să
aplice principiul aplicarii prioritare şi să indeparteze dreptul naţional incompatibil. Curtea
Constitutionala nu s-a conformat expres acestui principiu decat intr-o decizie din 8 iunie 1984
(Granital).
Aceasta decizie a fost confirmata de atunci prin altele în care Curtea Costitutionala a
indicat în special ca principiul aplicarii prioritare includea principiile generale ale dreptului avand
autoritate în dreptul comunitar şi se aplica chiar fata de o lege italiana adoptata prîntr-un
referendum (18 ianuarie 1990, RTDE). Cu toate ca motivele retinute de Curtea Constitutionala nu
sunt în perfect acord cu cele ale Curtii de Justitie, totusi pe plan practic nu exista dificultati în Italia.

B. Franta
In ciuda monismului şi a principiului superioritatii tratatelor internaţionale asupra
legilor inscris în Constitutie, tribunalele administrative şi judiciare considerau tradiţional ca nu
aveau puterea de a indeparta o lege contrara unui tratat din moment ce contradictia era certa şi nu
putea fi rezolvata printr-o interpretare care să o armonizeze şi ca legea era posterioara tratatului
(“doctrina Matter” dupa numele avocatului general la Curtea de Casatie care l-a sistematizat în
concluziile sale).
Aceasta teorie necompatibila dreptului comunitar a fost abandonata de catre
Tribunalele Judiciare printr-o decizie a Curtii de Casatie data în 1975 care a admis ca o dispozitie a
tratatelor să prevaleze asupra unei legi posterioare acestora (24 mai 1973, Societe des Cafes
J.Vabre).
Aceasta decizie a fost desigur facilitata printr-o decizie anterioara a Cosiliului
Constitutional care a considerat ca nu era de competenta sa să controleze compatibilitatea unei legi
franceze cu un angajament internaţional al Frantei lasand astfel tribunalelor sarcina de a practica
acest control (decizia din 15 ianuarie 1975, intrerupere voluntara de sarcina).

62
Decizia Curtii de Casatie a provocat o reactie din partea anumitor membrii ai
Adunarii Naţionale care au dorit reafirmarea interdictiei facuta tribunalelor de a se amesteca în
funcţionarea corpului legislativ. Dar aceasta propunere nu a ajuns niciodata la adoptarea unei legi.
Incepand cu decizia J.Vabre, jurisdictiile judiciare considera ca ansamblul dreptului
comunitar prevaleaza asupra dreptului francez (conform unei decizii a Curtii de Apel din Paris care
indeparteaza o dispozitie a legii franceze necompatibile cu un acord de cooperare între comunitate
şi o ţară terţă)87.
Consiliul de Stat care aplicase expres principiul superioritatii legii posterioare asupra
dreptului comunitar cu ocazia unei afaceri: Syndicat General des Semoules de France (1 martie
1968) a mentinut pozitia afirmata cu multa rigoare timp de mai multi ani. Dar a admis aplicarea
prioritara a tratatelor constitutive asupra legii posterioare printr-o decizie din 20 octombrie 1989,
Nicolo. Aceasta decizie a fost confirmata prin decizia Boisdet (24 septembrie 1990) care a extins
solutia retinuta de Nicolo la regulamentele comunitare prin decizia SA Rothmans Internaţional
France, SA Philip Morris France care a aplicat-o directivelor. Principiul aplicarii prioritare a
dreptului comunitar asupra legii este deci acum total aplicat de catre jurisdictiile administrative
franceze.
In Marea Britanie, anumite decizii jurisdictionale demonstreaza dificultatea pe care
au avut-o tribunalele de a admite principiul aplicarii prioritare. Dar jurisdictia suprema (Camera
Lorzilor) a statuat întotdeauna într-un sens conform dreptului comunitar.

C. Fundamentul superioritatii dreptului comunitar asupra legii naţionale.


Dupa jurisprudenta Curtii, superioritatea decurge strict din însăşi natura ordinii
juridice comunitare. Or, în acest domeniu nu se poate cita decat o decizie a Curtii de Casatie a
Regatului Belgiei care afirma superioritatea dreptului comunitar asupra legii numai pe aceasta baza
(27 mai 1971, SA Fromagerie Franco-Swiss Le Ski)88.
În schimb numeroase decizii ale jurisdictiilor supreme ale statelor membre
fundamenteaza aplicarea prioritara a dreptului comunitar pe o dispozitie a Constitutiei naţionale. în
Franta, deciziile J. Vabre a Curtii de Casatie şi Nicolo a Consiliului de Stat sunt în acest caz pentru
ca admit superioritatea dreptului comunitar asupra legii fundamentandu-se pe articolul 55 al
Constitutiei franceze.
În Grecia, deciziile Consiliului de Stat sunt în acelasi sens89.

87
Philippe Manin – op. cit., pagina 341
88
G.Isaac – op. cit., pagina 184
89
http:// europa.eu.int.

63
În Irlanda, amendamentul constitutional care a fost adus în momentul aderarii acestei
ţări demonstreaza ca aplicarea prioritara a dreptului comunitar se fundamenteaza pe Constitutie.
În Marea Britanie, nu poate fi vorba de fundament constitutional întrucât aceasta ţară
ignora notiunea de Constitutie în sens strict, dar European Communities Act furnizeaza principiului
aplicarii prioritare un fundament intern şi nu comunitar.
În Germania şi în Italia, jurisdictiile sau fundamentat în acelasi timp pe o dispozitie a
Constitutiei şi pe specificitatea ordinii juridice comunitare.

2. Prioritatea dreptului comunitar asupra Constitutiei.

Din jurisprudenta Curtii de Justitie, rezulta în mod clar ca un stat nu poate invoca o
dispozitie a Constitutiei sale pentru a o opune aplicarii unei dispozitii în vigoare a dreptului
comunitar. Acest aspect extrem al principiului prioritatii dreptului comunitar a suscitat deja
rezistente în anumite state membre, cu toate ca pana în prezent, niciodata o dispozitie constittional a
unui stat membru nu a provocat o neaplicare a dreptului comunitar.
A.Italia
Curtea constitutionala a indicat ca daca, eventual, ar fi trebuit să constate o
incompatibilitate între dreptul comunitar şi o dispozitie a Constitutiei – cel puţin o dispozitie care
acorda o “garantie fundamentala” cetatenilor – ea ar fi tinuta să nu faca aplicarea dreptului
comunitar atâta timp cât ar fi contrar acestei dispozitii (pozitie luata de Curte incepand cu decizia
Frontini şi reluata în decizia Granital şi Fragd).
B.Germania
Pozitia şi evolutia Tribunalului constitutional german sunt foarte interesante. Dupa ce
a adoptat o pozitie conforma cu principiul prioritatii dreptului comunitar intr-o decizie din 18
octombrie 1967, apoi intr-o decizie din 9 iunie 1971, care nu abordeaza cu toate acestea în mod
expres problema incompatibilitatii eventuale cu Constitutia, Tribunalul a indicat, intr-o ordonanta
data pe 29 mai 1974, ca atâta timp cât Comunitatea nu dispune ea însăşi de un catalog codificat al
drepturilor fundamentale, drepturile fundamentale garantate cetatenilor germani prin legea
fundamentala prevaleaza asupra dreptului comunitar.
Dar, intr-o decizie din 22 octombrie 1986 (numita Solange II)90, Tribunalul a
considerat, în antiteza cu solutia precedenta, ca jurisprudenta C.J.C.E. garanteaza o protectie
efectiva a drepturilor fundamentale, egala cu protectia ce rezulta din Legea Fundamentala, ca din

90
Christian Tomuschat: Raporturile dreptului comunitar cu dreptul intern german în jurisprudenta recenta a Curtii
Constitutionale, CDE 1989, pagina 163.

64
acel moment nu mai exista utilitatea pentru Tribunalul Constitutional de a controla compatibilitatea
dreptului comunitar cu aceste garantii, ca în consecinta, sesizarile Tribunalului Constitutional
pentru neconstitutionalitatea dreptului comunitar vor trebui să fie declarate inadmisibile.91
Solutia deciziei din 1986 apare satisfacatoare în masura în care conciliaza cu abilitate
principiul prioritatii dreptului comunitar şi obligatia impusa jurisdictiilor constitutionale naţionale
de a aplica Constitutia. Dar decizia data pe 12 octombrie 1993 de Tribunalul Constitutional relativa
la tratatul de la Maastricht manifesta o anumita reintoarcere la afirmarea dreptului jurisdictiilor
germane de a asigura compatibilitatea dreptului comunitar cu drepturile fundamentale garantate de
Constitutie92.
C.Franta.
În Franta exista un organ competent pentru a practica controlul de constitutionalitate
(Consiliul Constutional). Dar competenta sa este mult mai limitata decat cea a jurisdictiilor
constitutionale italiene sau germane, întrucât nu poate fi sesizat de catre tribunale.
El nu poate fi sesezat de catre cetateni ci numai de catre un anumit numar de
autoritati limitativ enumerate. în plus, el nu-si poate exercita controlul decat fata de o lege care nu a
intrat încă în vigoare cât şi fata de un angajament inetrnaţional încă neratificat sau aprobat.
Deci, singurele mijloace prin care Consiliul Constitutional poate să exercite un
control de constitutionalitate asupra dreptului comunitar sunt controlul unui tratat de revizuire şi
controlul unei legi (inca nepromulgate) care pune în aplicare o dispozitie a dreptului comunitar.
Asupra primului aspect Consiliul si-a exercitat pe deplin competenta sa de control, dupa cum am
preciza.
Asupra celui de-al doilea aspect, jurisprudenta sa pana în prezent redusa. Cu toate
acestea, el a luat o pozitie favorabila prioritatii dreptului comunitar respingand intr-o decizie din 30
decembrie 1977 (prima decizie, Cotisation Isoglucose)93 o excepţie de neconstitutionalitate bazata
pe nerespectarea competentei Parlamentului Francez, considerand ca limitarea competentei
Parlamentului nu era decat “consecinta angajamentelor internaţionale subscrise de Franta”. Intr-o
alta decizi din aceeasi zi, Consiliul a considerat în aceeasi ordine de idei, ca o prelevare avea baza
juridica suficienta în regulamentele comunitare şi ca legea finantelor, neprevazand nici o regula nu
incalcase Constitutia94.
Este evident de dorit ca aceasta pozitie a Consiliului Constitutional să fie mentinuta,
iar tribunalele ordinare să nu-si atribuie o competenta pentru exercitarea controlului de

91
Vlad Constantinesco – RTDE 1987, pagina 545.
92
D. Hanf – Solutia Curtii Constitutionale Federale Germane privind constitutionalitatea tratatului de la Maastricht –
RTDE iulie – septembrie 1994, pagina 392.
93
www.jurisprudence.net
94
Isaac şi Molinier - RTDE 78,142.

65
constitutionalite al dreptului comunitar care apare ca fiind inutil tinand cont de stadiul
jurisprudentei comunitare în materie de drepturi fundamentale.
În anumite state membre, controlul constitutionalitatii nu este posibil din lipsa
jurisdictiei competente în aceasta materie. Astfel, în Olanda, articolul 60 al Constitutiei interzice
tribunalelor practicarea unui control de constitutionalitate.

CAPITOLUL VI
Particularitati relevate în executarea normelor comunitare

Sectiunea I: Rolul statelor membre.

În ceea ce priveste punerea în aplicare a regulilor comunitare se poate remarca faptul


ca acest proces se dezvolta pe o axa verticala exprimand o impartire a competentelor.
Independent de repartizarea materiala a competentelor, funcţionarea ordinii juridice
comunitare se bazeaza pe o interventie conjuncta a instituţiilor comunitare şi a statelor membre în
vederea asigurarii aplicarii administrative şi a sancţionarii efctive a normelor comunitare dupa o
logica proprie care este cea a integrarii sistemelor juridice comunitare şi naţionale.
Partajarea competentelor în acest domeniu este caracterizata printr-o tensiune
structurala între principiul de descentralizare, care face din statele membre “releele”95punerii în
aplicare a dreptului comunitar, şi principiul uniformitatii care presupune o cooperare controlata a
autoritatilor naţionale la aplicarea efectiva a normelor comune.
Instrumentul juridic al directivei care defineste rezultatul de atins, lasand instantelor
naţionale competenta în ceea ce priveste forma şi mijloacele, apare ca una din manifestarile cele
mai semnificative ale acestui partaj vertical al competentelor, dar aceleasi principii se aplica mutatis
mutandis pentru punerea în aplicare a celorlalte acte de drept derivat, cât şi a dispozitiilor dreptului
originar.

1) Autonomia institutionala şi procedurala a statelor membre.

Contrar unei viziuni deformate a sistemului comunitar care a ascuns mult timp rolul
esential al statelor membre în aplicarea dreptului comunitar şi au ignorat caracterul descentralizat al
executarii lor96, logica aplicarii dreptului comunitar se bazeaza în intregime, în ipotezele în care
tratatele nu au atribuit competentele de executare Comunitatii, pe recunoasterea competentelor

95
Denys Simon – op. cit., pagina 96
96
R. Kovar – “Competentele Comunitatilor europene”, JCD Europe, Fasc. 420.

66
proprii ale statelor membre, cel mai adesea exprimate sub forma unui principiu - al autonomiei
institutionale şi procedurale a drepturilor naţionale.
Aceasta notiune semnifica faptul ca executarea dreptului comunitar trebuie să se
faca, în principiu, cu respectarea formelor şi procedurilor dreptului naţional97. De aici rezulta, în
primul rand, un principiu al autonomiei institutionale în sensul strict conform caruia statele membre
detin o competenta exclusiva pentru a determina organele care vor fi insarcinate cu executarea
dreptului comunitar98, fie ca este vorba de atribuirea constitutionala a acestor puteri de executare
legislatorului sau guvernului, de executarea de catre entitati federate sau descentralizate, de
delegarea unor servicii specializate sau unor persoane juridice distincte ale statului, sau de o
competenta jurisdictionala.
În al doilea rand, legea autonomiei semnifica faptul ca statele membre dispun de
competenta de a fixa regulile de forma şi de procedura aplicabile executarii dreptului comunitar,
astfel obligatia de executare a actelor instituţiilor, decurgand din efectul obligatoriu al actelor
comunitare şi subsidiar din articolul 5 C.E., lasa autoritatilor naţionale posibiltatea alegerii
masurilor adecvate, inclusiv alegerea sancţiunilor, chiar penale99.
În acelasi mod, intra în competenta statelor membre desemnarea jurisdictiilor şi
determinarea modalitatilor procedurale de recurs susceptibile de a fi introduse în fata tribunalelor
naţionale, în vederea obtinerii rambursarii taxelor percepute prin violarea dreptului comunitar sau
repararea pagubelor cauzate printr-o asemenea violare.

2) Obligatia de cooperare.

Autonomia institutionala şi procedurala nu este absoluta. Recunoasterea unui


monopol de executare statelor membre ar risca să puna în pericol uniformitatea aplicarii dreptului
comunitar, din cauza divergentelor în exercitarea convergentelor naţionale de excutare şi să afecteze
bazele competentei normative comunitare, paralizand efectele normelor adoptate de catre institutii
în domeniul acestor competente.
Acesta este motivul pentru care competenta naţionala exprimata prin principiul
autonomiei institutionale şi procedurale trebuie să fie incadrata pentru a se concilia cu exigentele
aplicarii uniforme şi efective a dreptului comunitar100.

97
CJCE, 11 februarie 1971, Norddeutsches Vieh-und Fleischkontor
98
CJCE, 15 decembrie 1971, Internaţional Fruit Company.
99
CJCE, 2 februarie 1977, Amsterdam Bulb.
100
CJCE, 6 iunie 1972, Schluter.

67
Competent alegerii organelor de executare, a formelor şi a mijloacelor aplicarii, a
procedurilor de sancţiune jurisdictionale a format obiectul unei incadrari riguroase, caracteristica a
dialecticii autonomie/uniformitate care este în centrul procesului integrarii juridice101.
Aceasta limitare a exercitiului competentei naţionale de execuatre este completata
prin articolul 5 C.E. care impune statelor membre obligatia negativa de a nu face nimic care să
poata aduce atingere aplicarii efective a dreptului comunitar, şi obligatia pozitiva de a face totul
astfel încât dreptul comunitar să poata produce deplinul sau efect.
Astfel inactiunea statelor membre în aplicarea dreptului comunitar poate fi
sancţionata ca violare a obliagtiei de cooperare exprimata prin articolul 5 C.E.102; de asemenea se
poate afirma ca funcţia de executare exersata de statele membre este o competenta subsidiara.
Aceasi obliagtie de cooperare se impune în cazuriel în care competenta materiala este impartita.
Astfel, exercitarea competentelor naţionale şi comunitare în gestionarea unui acord mixt presupune
o stransa cooperare intr-e institutiile comunitare şi autoritatile naţionale, în special pentru garantarea
unitatii de reprezentare internaţionala a Comunitatii.
Acest echilibru subtil între exigentele aplicarii efective şi uniforme a dreptului
comunitar şi respectarea autonomiei institutionale şi procedurale a drepturilor naţionale impune
astfel repartizarea competentelor de aplicare a dreptului comunitar.

Sectiunea II: Executarea normativa.

Adoptarea unui act de catre institutiile comunitare nu exclude necesitatea unei


aplicari normative complementare, cu atat mai mult cu cât analiza impartirii verticale a
competentelor de executare releveaza locul important a acordat de catre sistemul comunitar tehnicii
de gestionare indirecta sau de aplicare descentralizata a dreptului comunitar.
În ceea ce priveste utilizarea regulamentului care releveaza cu toate acestea existenta
unei competente comunitare exclusive, interventia normativa a autoritatilor naţionale provine fie
dintr-o abilitare explicita figurand în regulament, foarte frecventa în domeniul politicii agricole
comune şi al gestionarii tarifului vamal comun, fie dintr-o abilitare generala fundamentata pe
obligatia de cooperare exprimata de articolul 5 C.E.
În primul caz, exercitarea competentei normative a statului membru va fi nu numai
ilicita, ci şi impusa prin efectul obligatoriu al regulamentului; în cel de-al doilea caz, exista o
situatie identica, însă numai cu o stricta conditie: interventia autoritatilor naţionale să fie necesara
pentru asigurarea deplinei eficacitati a actului comunitar.

101
CJCE, 21 iunie 1979, Atlanta.
102
CJCE, 17 februarie 1970, Comisia C/Italia.

68
În cele doua situatii, competenta normativa a statelor membre este cu toate acestea
subordonata astfel încât le este interzis să fixeze conditii suplimantare în raport cu cele impuse de
act, să introduca derogari neprevazute de act, şi să edicteze reguli obligatorii care afecteaza
continutul normativ al actului. Cu toate acestea trebuie ca statul membru să se margineasca să
asigure executarea actului comunitar fara sa-i afecteze continutul normativ.
În mod şi mai evident, exigentele care sunt impuse autoritatilor naţionale în materie
de transpunere a directivelor, impun obligatia adoptarii de norme necesare aplicarii efective a
dispozitiilor actului comunitar în funcţie de formele şi mijloacele dreptului naţional, dar cu conditia
de a nu adauga nimic dispozitiilor materiale ale actului comunitar.103

Sectiunea III: Executarea administrativa.

Aplicarea administrativa a dreptului comunitar releva tot de o impartire a


competentelor între Comunitate şi statele membre. Ea poate să se efectueze fie sub forma
administrarii directe, fie indirecte. Prima ipoteza este relativ limitata şi priveste în principal
aplicarea tratatului CECA şi a regulilor de concurenta CEE precum şi intr-o anumita masura
acordarea concursului fondurilor structurale.
Solutia dominanta corespunde atribuirii administratiilor naţionale a responsabilitatii
de a aplica reglemantarile comunitare la cazuri individuale. Astfel, de exemplu serviciile vamale şi
fiscale naţionale sunt insarcinate cu perceperea în contul Comunitatii a drepturilor de vama,
prelevarilor agricole, procentelor TVA care constituie în esenta venituri ale bugetului comunitar.
Acelasi lucru este valabil pentru gestionarea politicii agricole comune, care este
conferita serviciilor administrative şi organismelor de interventie naţionale. Competenta statelor
membre se analizeaza ca o competenta limitata strict la executarea administrativ, conform logicii
repartizarii sarcinilor şi obligatiilor între statele membre şi Comisie care caracterizeaza un mod de
gestionare descentralizata implicand autoritatile statelor membre.104

Sectiunea IV: Executarea represiva.

Aplicarea efectiva a unei reguli de drept presupune în mod obligatoriu sancţionarea


violarii sale de catre subiectele de drept. şi aici competenta de a edicta şi a aplica sancţiuni este
impartita între Comunitate şi statele membre. 105

103
G.Isaac – op. cit., pagina 197
104
Louis Cartou – op. cit., pagina 294
105
Denys Simon – op. cit., pagina 104

69
Puterile comunitare de sancţiune directa sunt cu toate acestea relativ limitate. Ele au
fost instituite în principal în cadrul CECA sau EURATOM şi în dreptul concurentei CEE pe baza
articolului 87, CE106, precum şi în mod excepţional prin regulamente speciale pe baza articolului
172, CE.
Dar, cel mai adesea, puterea sancţionatoare este incredintata statelor membre erijate
astfel în adevarate “brate ale Comunitatii”107. Statele membre trebuie să insoteasca aplicarea
dreptului comunitar cu sancţiuni care să garanteze executarea sa efectiva fie pe baza abilitarilor
exprese, figurand în actele comunitare, fie “spontan” în virtutea obligatiei generale decurgand din
articolul 5, CE.
Astfel, atunci cand “o reglementare comunitara nu cuprinde nici o dispozitie
specifica care să prevada o sancţiune în caz de violare sau trimite la dreptul naţional, articolul 5 al
tratatului impune statelor membre să ia toate masurile proprii garantarii eficacitatii dreptului
comunitar”108.
Obligatia de a sancţiona este insotita cu o limitare a autonomiei procedurale
recunoscuta instantelor naţionale în exercitarea puterii lor de sancţiune109: statul membru va trebui
să adopte un dispozitiv de sancţiune care să echivaleze cu cel care va fi aplicat unei violari a regulii
naţionale, de natura şi importanta comparabile, şi care, mai ales, va trebui să prezinte în orice caz un
caracter efectiv şi proportionat110.
Aceasta obligatie a fost, de altfel, constitutionalizata prin articolul 209 A – 1 din
tratatul asupra U.E. Necesitatea asigurarii unei protectii eficace a intereselor financiare ale
Comunitatii, evitand ca trimiterea la dreptul naţional în materie sancţiunilor aplicarii dreptului
comunitar să afecteze principiul aplicarii uniforme a dreptului comunitar tinand cont de
divergentele dintre sistemele juridice ale statelor membre, a condu la un efort de armonizare pe baza
instrumentelor conventionale specifice, cu atat mai complexa cu cât Comunitatea nu dispune în
principiu de nici o competenta în materie penala cu excepţia unor ipoteze foarte limitate.

Sectiunea V: Executarea jurisdictionala.

În acelasi fel în care autoritatile legislative şi administrative naţionale trebuie să îşi


puna puterile în serviciul competentei lor de executare a dreptului comunitar, jurisdictiile naţionale
sunt chemate să constituie “releu” aplicarii dreptului comunitar pe taramul contenciosului.

106
CJCE, 14 iulie 1972, ICI.
107
G. Isaac – Drept comunitar general, Paris Masson, 1994, pagina 208.
108
CJCE, 21 septembrie 1979, Comisia c/Grecia.
109
Autonomie recunoscuta de Curte, CJCE, 2 februarie 1977, Amsterdam Bulb.
110
CJCE, 10 aprilie 1984, Von Colson şi Kamann.

70
În acest sens, judecatorul naţional poate fi calificat ca “judecator comunitar” de drept
comun, investit printr-o dedublare a funcţiei sale cu o misiune comunitara alaturi de atributiile sale
naţionale.
Obligatia judecatorului naţional în materie a fost, de altfel, în mod clar precizata de
catre Curte: obligatia de executare a dreptului comunitar de catre instantele naţionale pe teritoriul
lor se impune “tuturor autoritatilor şi statelor membre inclusiv, în cadrul competentelor lor, a
autoritatilor jurisdictionale111.
Aceasta funcţie comunitara, recunoscuta jurisdictiilor naţionale, asociata eventual
cooperarii jurisdictionale instituita prin mecanisme prejudiciale şi imbagatita cu efectele deciziilor
de constatare a neindeplinirii de catre state a obligatiilor decurgand din tratatele constitutive fata de
ea, este mijlocul privilegiat care permite asigurarea articularii în campul competentelor comunitare,
a ordinii juridice comunitare cu osrdine juridice naţionale, şi realizarea integrarii juridice a Uniunii.

111
CJCE, 10 aprilie 1984, Von Colson şi Kamann.

71
CAPITOLUL VII
Concluzii asupra particularitatilor ordinii juridice a Comunitatilor Europene

Sectiunea I: Corelatia normelor comunitare cu normele naţionale

Relatiile dreptului comunitar cu dreptul naţional nu se reduc la un model unic, ci


putem distinge 4 tipuri de situatii în funcţie de rolul atribuit dispozitiilor comunitare şi de
consecintele produse asupra existentei continutului dreptului naţional.
Punerea în aplicare a principiului subsidiaritatii ar trebui să fie de natura a restabili
intr-o anumita masura aceste diferente.

1. Substitutia

Substitutia corespunde ipotezei în care competentele fiind puse în comun, dreptul


corespunzator nu mai poate emana de la autoritatile naţionale private de exercitiul acestor
competente, ci emana de la autoritatile comunitare detinatoare ale acestui exercitiu. Dreptul
comunitar se va substitui deci, unui drept naţional pe care autoritatile statelor membre nu mai au
dreptul de a îl elabora.
Intinderea substitutiei este variabila în funcţie de domeniul în care intervine. Ea poate
fi totala, asa cum este cazul în materie vamala, tariful vamal comun substituindu-se diferitelor tarife
naţionale. Ea poate fi însă partiala în funcţie de domeniile reglementate de tratate, de continutul
material al dispozitiilor lor şi în special de repartitia competentelor pe care o opereaza.
În acest cadru, dreptul comunitar realizeaza o intgrare juridica, nu numei pentru ca se
prezinta formal şi material ca un drept uniform, ci şi pentru ca, prin ipoteza, el nu are raporturi
directe cu un drept naţional pe care autoritatile statelor membre nu mai sunt competente a edicta.

72
Se intelege prin aceasta ca aceasta parte a dreptului comunitar este direct aplicabila şi
ca aceasta calitate este atribuita de catre tratatele constitutive regulamentelor a caror similitudine
materiala poate fi evidentiata fata de o lege. Acelasi principiu este valabil pentru aplicarea
prioritara, consecinta a caracterului obligatoriu al acestor tipuri de acte.

2. Armonizarea

Corespunde celui de-al doilea tip de situatie în care spre deosebire de ipoteza
precedenta, dreptul naţional continua să existe dar este privat de posibilitatea de a determina insusi
finalitatile. El trebuie să se modifice şi să evolueze în funcţie de exigentele definite şi impuse de
dreptul comunitar, astfel încât diferitele sisteme naţionale să prezinte între ele un anumit grad de
omogenitate şi de coerenta decurgand din finalitatile comune.
Acestei operatiuni, tratatul CEE îi consacrase un capitol special intitulat “Apropierea
legislatiilor” şi care cuprindea trei articole.
Apare cu claritate ca aceasta apropiere şi aceasta armonizare fusesera concepute
pentru a insoti şi a completa efectele dreptuluii direct aplicabil a carei generalizare era imposibila
atat din punct de vedere tehnic cât şi politic.
Nu este mai puţin semnificativ faptul ca dreptul comunitar destinat reglementarii
acestui gen de operatii a trebuit să ia forma directivelor care, prin caracterele lor specifice sunt
perfect adaptate unei funcţii care consta nu în elaborarea unui drept uniform, ci în determinarea
obiectivelor comunitare pe care drepturile naţionale vor trebui să le atinga prin formele şi mijloacele
oferite de propriul sistem juridic.
Adaptarea drepturilor naţionale este şi ea susceptibila de diverse grade astfel încât
incidenta dreptului comunitar de armonizare poate varia de la un sistem naţional la altul în funcţie
de caracterele specifice fiecaruia dintre ele, de proximitatea sa sau, dimpotriva, departarea fata de
modelul comun de realizat112.
Armonizarea s-a dovedit a fi o operatiune lunga şi dificila. Cu atat mai indelungata
întrucât a trebuit să se bazeze pe studii preparatorii de drept comparat, cu atat mai dificila cu cât
trebuia să se aplice unui numar sporit de regimuri juridice naţionale diferite, multe dintre ele
neprevazand dispozitii care să reglementeze o anumita materie.

112
J. Boulouis – op. cit., pagina 243

73
Aceasta explica faptul ca armonizarea a progresat mult mai lent în raport cu
dezvoltarea pietei comune. Remediile care au fost aduse acestei situatii au terminat prin a denatura
acest mod de relatii ale dreptului comunitar cu drepturile naţionale care s-a sfarsit prin a se
identifica cu precedentul mod.
Elaborarea directivelor care, în loc să se margineasca să prescrie rezultatul de atins,
au impus reguli de fond din ce în ce mai detaliate şi mai precise, reprezinta manifestarea cea mai
generala.

3. Coordonarea.

Un al treilea tip de relatii între dreptul comunitar şi dreptul naţional este coordonarea.
Întrucât acesttermen a fost utilizat ca sinonim al armonizarii este necesara precizarea diferentelor
între cele doua situatii. în timp ce armonizarea, în conceptia originala implica adaptarea drepturilor
naţionala în funcţie de obiectivele şi de rezultatele definite şi impuse de dreptul comunitar,
coordonarea corespunde ipotezei în care drepturile naţionale ramanand ceea ce sunt, dreptul
comunitar nu intervine decat pe planul efectelor lor pentru a le coordona în beneficiul subiectelor de
drept susceptibile de a apartine mai multora dintre ele.
Dreptul comunitar se prezinta de aceasta data ca un drept de suprapunere şi pentru a
avea acest rol el trebuie să imbrace caracterele unui drept uniform. Cu toate acestea, el nu se
substituie drepturilor naţionale care îşi pastreaza integritatea, ci actioneaza ca un factor de inlaturare
a disparitatilor efectelor lor.
Regulamentul comunitar asupra securitatii sociale ilustreaza prfect aceasta ipoteza.
Acest regulament nu modifica cu nimic dispozitiile diferitelor regimuri de securitate sociala care
raman ceea ce sunt, continua să evolueze, urmand menirea lor proprie, şi carora acest regulament nu
se substituie. Conform dispozitiilor articolului 51 al tratatului pe baza caruia a fost luat, acest
regulament vizeaza să asigure muncitorilor mentinerea drepturilor la prestatii şi pentru calcularea
acestora, beneficiul tuturor perioadelor luate în considerare de diferitele legislatii naţionale carora
acesti muncitori ar fi putut să fie supusi în timpul carierei lor. Daca în aceasta ipoteza integritatea
dreptului naţional nu este alterata de dreptul comunitar, totusi, acesta, prin notiunile pe care le
utilizeaza, prin definitiile pe care le edicteaza în scopul propriei aplicari, prin comparatiile pe care le
sugereaza şi prin arbitrajul pe care-l opereaza între diferite efecte, exercita o influenta indirecta
asupra drepturilor naţionale şi contribuie astfel la evolutia lor.

74
4. Coexistenta.

Un ultim tip de relatii este constituit printr-o situatie de coexistenta. Aceasta rezulta
din faptul ca cele doua drepturi, cel comunitar şi cel naţional, reglementeaza acelasi obiect, dar în
ipoteze diferite şi în scopuri care nu pot fi pe deplin identice astfel încât fiecare indeplineste o
funcţie proprie.
O ilustrare caracteristica a acestei ipoteze ar putea fi dat de catre legislatia
concurentei C.E.E. Daca tratatul de la Roma în articolele sale, 85 şi 86, defineste un drept
comunitar al concurentei aplicabil intreprinderilor şi dezvoltat prin regulamente, acesta nu are
vocatie să se substitue dispozitiilor naţionale care reglementeaza şi ele concurenta.
Ca în toate situatiile de acest tip, şi aceasta este de natura să provoace dificultati.
Textele astfel prevazute neintervenind, jurisprudenta a reglementat problemele
coexistentei prin aplicarea principiului prioritatii materiale a dreptului comunitar. în mod paradoxal,
nu este sigur ca aceasta situatie a fost cea mai buna în masura în care a ajuns să impuna conceptia
comunitara a concurentei unui drept naţional care dispunea de o concurenta mai exigenta.

Secţiunea II Patru ani pentru a reflecta la un proiect constituţional

Dezbaterile asupra unui viitor federal al Uniunii Europene lansate în luna mai 2000
de ministrul german de externe Josckha Fischer reluate de preşedintele Franţei Jacques Chirac în
Bundestag-ul german în iunie se vor continua.
La cererea insistentă a Germaniei susţinută de Italia cei 15 au căzut de acord la Nisa
asupra calendarului unui nou “şantier instituţional” care va trebui sa fie gata în 2004. Se va decide
atunci dacă Uniunea Europeană va trebui să fie dotată cu un fel de consituţie sau lege fundamentală.
Numeroase propuneri circulă deja încurajate de succesul negocierilor asupra Chartei drepturilor
fundamentale.
Această Charta proclamată la Nisa nu are pentru moment nici un statut juridic .
Britanicii care deja nu au dorit să o accepte nu puteau merge înainte.
Integrarea sa în tratate sau într-un eventual proces constituţional, eventual ca un
preambul va fii obictul noii reflecţii pe care cei 15 s-au angajat să o deschidă sub preşedinţie
suedeză începând cu ianuarie 2001.
Celelalte două mari axe ale aceste reflecţii sunt clasificarea tratatelor şi delimitarea
competenţelor între instituţiile europene şi instituţiile statelor, respectiv regiunilor. Acest ultim
punct era esenţial pentru cancelarul Schröder pentru a face statele – regiuni germane care au
cuvântul lor de spus în ratificarea Acordului de la Nisa.

75
Este prevăzut ca în decembrie 2001 la summit-ul de la Laeken, sub preşedinţie
belgiană conducătorii europeni să precizezeconţinutul şi calendarul, dar şi metoda de lucru a cestui
“şantier”.
Metoda conferinţelor interguvernamentale care este acuzată de a menţine opacitatea
asupra negocierilor va fi cu atât mai mult crititcată cu cât a ajuns la rezultate nesatisfăcătoare la
Nisa.
Dimpotrivă, cea a convenţiei care a negociat Charta asociind guvernele şi pe
parlamentarii naţionali şi euorpeni a apărut mai bună în asigurarea transparenţei asupra temelor care
trebuie să poată fi dezbătute pe larg în sânul societăţilor.
Data de 2004 lasă timp suficient pentru cizelarea reflecţiilor şi prezintă avantajul de a
se situa 2 ani după importantele schimbări electorale aşteptate în 2002 în Franţa şi Germania şi
înaintea dificilei renegocieri a perspectivelor financiare ale viitoarei Uniunii Europene lărgite în
2006.Tony Blair care nu putea face prea multe concesii la Nisa - luând în calcul propriile sale
alegeri, în primăvara 2001 va fi şi el mai puţin expus 113.

113
Philippe Lemaitre - “Le monde” – 12 decembrie 2000

76
77
Planul lucrării

CAPITOLUL I: Delimitări conceptuale


• UniuneaEuropeană-Scurt istoric

• Definirea ordinii juridice a Comunitătilor Europene


CAPITOLUL II: Particularităti în elaborarea normelor apartinand ordinii juridice a U.E.
• Elaborarea tradiţională a dreptului primar
• Elaborarea specifica a normelor de drept care provin din angajamentele externe
ale Comunitătilor
• Elaborarea specifica a izvoarelor complementare ale dreptului comunitar.
• Elaborarea specifică a izvoarelor derivate ale dreptului
comunitar.
• Particularitătile crearii principiilor generale de drept specifice dreptului
comunitar
• Particularitati revelate de jurisprudenta CJCE funcţia normativa a jurisprudentei
CAPITOLUL III: Aplicabilitatea imediata a dreptului comunitar
• Specificitatea ordinii juridice comunitare
• Principiul aplicarii imediate
• Aplicabilitatea imediata a diferitelor izvoare de drept comunitar
CAPITOLUL IV: Efectul direct al dreptului comunitar
• Invocabilitatea dreptului comunitar de catre resortisanti
• Efect direct neconditionat şi nerestrans
• Efect direct conditionat şi nerestrans
• Efect direct conditionat şi restrans
• Invocabilitatea în afara teoriei efectului direct
CAPITOLUL V: Principiul aplicarii prioritare
• Principiul.
• Excepţia angajamentelor internaţionale ale statelor membre anterioare tratatelor
constiutive
• Consecinte: Respectarea principiului
• Dificultatile de aplicare a principiului aplicarii prioritare
CAPITOLUL VI: Particularitati relevate în executarea normelor comunitare

78
• Rolul statelor membre
• Executarea normativa
• Executarea administrativa
• Executarea represiva
• Executarea jurisdictionala.
CAPITOLUL VII: Concluzii asupra particularitatilor ordinii juridice a Comunitatilor
Europene: Corelatia normelor comunitare cu normele naţionale.

79