Sunteți pe pagina 1din 6

CAP.

8
FACTORII DE PRODUCŢIE

8.1. MUNCA

8.1.1. Piaţa muncii şi şomajul


Piaţa muncii corespunde ansamblului ofertelor de muncă ce emană de la întreprinderi
(cererea de muncă) şi ansamblului cererilor de muncă ce emană de la populaţa activă
(oferta de mucă). Ea poate fi schiţată atfel:

Volumul Oferta
→ populaţiei → de muncă
active

Piaţa muncii =>

Nevoile Cererea
→ aparatului → de muncă
productiv

=> 1)Ocuparea deplină


2) Subocupare (şomaj involuntar)
3) Supraocupare (penurie)

Raportul între cererea şi oferta de muncă pe piaţă poate conduce deci la trei situaţii
distince:
1) ocuparea deplină sau echilibrul pe piaţa muncii nu înseamnă ocuparea întregii
populaţii active, ci descrie o situaţie în care şomajul rămîne la un nivel scăzut (3-4%).
Este un şomaj incompresibil, numit şomaj fricţional, cauzat de neconcordanţele,
asperităţile între cererea şi oferta de muncă, provenite din circulaţia precară a informaţiei,
mobilitatea lucrărilor etc.
2) subocuparea sau şomajul involuntar este o situaţie în care cererea de muncă a
întreprinderilor nu ajunge pentru a satisface oferta de muncă
3) penuria de mînă de lucru este, bineînţeles, situaţia inversă celei anterioare.
Subocuparea şi penuria pot coexista într-o economie,
Pe piaţa muncii, oferta şi cererea se ajustează graţie flexilibităţii salariului real. Oferta de
muncă creşte odată cu creşterea acestuia, iar cererea scade.
Şomajul involuntar nu poate fi deci de durată. Dacă totuşi şomajul durează înseamnă că
piaţa muncii este împiedicată să funcţioneze. Anumite rigidităţi blochează ajustarea
apontană a pieţei. Acestea sînt, în principal, următoarele:

a) existenţa unui salariu minim pe economie, care împiedică angajarea de muncitori puţin
calificaţi, în măsura în care nivelul salariului minim este superior productivităţii acestora.
b) existenţa sindicatelor salariaţilor, care funcţionează ca un monopol pe piaţa muncii,
impunînd întreprinderilor un nivel de salarizare care nu mai scade;
c) convenţiile colective (acorduri între patronat şi salariaţi pe ramuri productive). Acestea
deconectează evoluţia salariilor salariilor de cea a productivităţii, planificînd o creştere
continuă şi regulată a salariilor, în funcţie de vechimea în muncă şi de evoluţia costului
vieţii.
După 1974, şomajul a devenit un fenomen foarte complex. Dintre componentele sale
reţinem:
a) o componentă demografică. Se înregistrează o creştere a populaţiei active, datorită
sporului demografic şi a sosirii pe piaţă, în număr sporit, a femeilor şi a tinerilor,
superioară celei a locurilor de muncă
b) un şomaj de tip „keynesian”. Este vorba de un şomaj consecutiv unei cereri mondiale
ce se contractă începînd cu 1974.
c) un şomaj clasic. Este un tip de şomaj datorat unui cost al muncii prea ridicat, ceea ce
face angajările nerentabile;
d) un şomaj de reconversie şi de mutaţie. Progresul tehnic se accelerează, tehnologiile se
schimbă, calificările se reînnoiesc. Categorii întregi de salariaţi sînt atinse în plin de
aceste transformări ale aparatului productiv. În acest context, cererea se contractă,
sporurile de productivitate permise de aceste modernizări suprimînd locurile de muncă.
Şomajul actual este un şomaj selectiv, ce atinge în particular cateogorii profesionale sau
sociale: tineri fără diplome, femei mai puţin calificate, muncitori în vîrstă, străini etc. De
asemenea, durata medie a şomajului esre din ce în ce mai lungă.
8.1.2. Politici de ocupare a mîinii de lucru

Politici macroeconomice:
a)politica de rellansare a cererii, de inspiraţie keynesistă, a eşuat în faţa constrîngerii
externe, deoarece relansarea cererii interne s-a tradus printr-o relansarea a importurilor.
b) politica liberă se traduce prin restaurarea profiturilor (a căror pondere în evaluarea
adaugată scăzuse, în favoarea salariilor), care să permită reluarea investiţiilor şi deci o
diminuare a şomajului.
Se poate vorbi despre o neputinţă a politicilor macroeconomice de combatere a
şomajului.

Politici specifice:
a)Reducerea ofertei de muncă. Ea poate fi favorizată prin următoarele măsuri:
- devansarea vîrstei de pensionare
- prelungirea perioadei de studii
- reducerea timpului de muncă
- reducerea imigraţiei, deci a forţei de muncă străine
b)Creşterea cererii de muncă. Pentru a incita această creştere, se pot adopta măsuri ca:
- acordarea de subvenţii pentru crearea de locuri de muncă;
- favorizarea creării de întreprinderi mici şi mijlocii care, pe total, creează mai multe
locuri de muncă decît marile întreprinderi;
- dezvoltarea competitivităţii pentru mărirea exportului;
c) Ajustarea cererii la oferta de locuri de muncă. Se pot facilita aceste ajustări prin
instituirea anumitor ajutoare:
- indemnizaţii;
- lucrări de utilitate colectivă;
- stagii diverse.
8.1.4. Salariul

Concept, funcţii
Categoria de salariu ocupă un rol important în teoria şi în practica economice, exercitînd
o influenţă directă asupra nivelului de trai şi a calităţii vieţii
Mai întîi de toate, salariul este un element al costului de producţie, reprezentînd
remunerarea bănească a muncii prestate de personalul unei unităţi economice în anumite
condiţii tehnico-organizatorice şi într-o anumită perioadă de timp.
Pe lîngă salariul propriu-is, mai pot fi plătite diferite sporuri, ore suplimentare, premii,
indemnizaţii pentru concedii ş.a. Toate împreună formează fondul de salarii. Mărimea
acestuia este în funcţie de numărul de salariaţi, de nivelul salariului nominal, de structura
pe profesii, de complexitatea şi intensitatea munci ş.a.
Dimensiunea salariului trebuie să se întemeieze pe un sistem coerent de criterii, care, în
unitatea sa, să răspundă unor raţiuni de natură macro sau microeconomică. Astfel de
criterii trebuie să fie în principal:
a) importanţa economico-socială a munctii prestate;
b) complexitatea muncii: caificare, răspundere, condiţii de muncă
c) rezultate obţinute.
Criteriul determinant este ultimul; el ne dă confirmarea finală a întregului sistem criteria,
dar ponderile sînt diferite, în funcţie de factorii de influenţă şi mutaţiile ce intervin pe
piaţa muncii, ca şi de natura producţiei şi de strategia dezvoltării.
Dintre funcţiile salariului reţinem:
- sursă principală de venit;
- mijloc de cointeresare;
- instrument de echilibru între nevoile şi resursele de muncă;
- instrument de echilibru între cererea solvabilă a populaţiei şi volumul de bunuri şi
servicii de care dispune societatea;
- mijloc de stimulare a creşterii productivităţii muncii şi a eficienţei economice.

Formele salariului
Salariul poate fi privit sub două aspecte:

1) Salariul nominal, ce reprezintă suma de bani pe care salariatul o primeşte în schimbul


muncii sale. Mărime lui depinde de factori ca:
a) preţul muncii, stabilit pe piaţa muncii prin mecanismul cererii şi ofertei
b) evoluţia situaţiei economice. Mărimea salariului evoluează diferit, în situaţii de criză
sau recensiune, faţă de cele de avînt economic;
c) politica de salarizare practicată.

2) Salariul real, ce reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii pe care salariaţii le pot


procura cu salariul nominal primit, reflectînd deci puterea sa de cumpărare.
Dinamica salariului real ete determinată de factori ca:
- mărimea salariului nominal;
- evoluţia preţurilor mărfurilor şi a tarifelor serviciilor;
- puterea de cumpărare a banilor, ca rezultanţă a primilor doi factori;
- nivelul fiscalităţii, al taxelor şi impozitelor suportate de salariat;
- raportul dintre forţe pe piaţa muncii, rezultatele revendicării şi ale negocierilor salariale,
ale convenţiilor colective de muncă.
Nivelul salariilor diferă mult de la o ţară la alta, în funcţie de evoluţia diferită şi influenţa
mai mare sau mai mică a unor factori ca:
- preţul muncii,
- durata, intensitatea şi complexitatea muncii
- productivitatea muncii
- valoarea monedelor naţionale şi deci puterile de cumpărare diferite;
- conjunctura economică favorabilă sau nefavorabilă;
- nivelul de organizare a muncitorilor.

Forme de salarizare
Formele de salarizare ocupă un loc important în sistemul de salarizare şi în utilizarea
eficientă a forţei de muncă, tradusă prin creşterea productivităţii muncii, ridicarea calităţii
produselor şi reducerea costurilor de producţie. Unii autori consideră că modalităţile de
salarizare sînt cel punţin la fel de importante ca nivelul salariului însuşi.
Formele de salarizare sănt de fapt mijloace de legare – cantitativă şi funcţională – a
salariului de rezultatele muncii.
Principalele forme de salrizare utilizate sînt:
1) Salarizarea pe unitatea de timp (în regie) sau în funcţie de timpul lucrat. Prezintă
avantaje ca: garanţia securităţii veniturilor, o atenţie mai mare acordată calităţii şi absenţa
constrîngerii.
2) Salarizarea în acord este forma în care remunerarea salariaţilor se face în funcţie de
cantiatea de bunuri produse, sau de operaţii executate în unitatea de timp. Avantaje: nu
mai e necesară supravegherea, stimulează creşterea cantităţii produse, asigură o mai bună
echitate a remunerării. Acordul poate fi: a) direct, prin aplicarea unui tarif constant,
proporţional cu numărul produselor sau operaţiunilor executate
b) progresiv, prin aplicarea unui tarif progresiv odată cu creşterea cantiăţii produse;
c) global, cînd o formaţie de lucru îşi asumă obligaţia executării într-un anumit termen a
unei producţii stabilite, pentru care primeşte o anumită sumă globală.
3) Salarizarea pe bază de remiză sau cote procentuale se aplică în comerţ şi servicii, iar
veniturile personalului se determină proporţional cu nivelul de salarizare a atribuţiilor
stabilite pentru fiecare salariat.

8.2. CAPITALUL

8.2.1. Concept, clasificare şi caracteristici


Unul din principalii factori de producţie îl reprezintă capitalul.
În sens larg, prin capital se înţelege ansambul bunurilor posedate de un individ sau de o
societate. Din punct de vedere economic însă, operează distincţia între bunurile sau
mijloacele ce sînt reproductibile, surstă de venit şi care constituie capitalul în sens
restrîns, şi bunurile de consum sau veniturile ca atare. Deci nu toate ,ijloacele sînt capital,
ci doar cele ce sînt destinate şi capabile să producă alte mijloace de producţie sau bunuri
de consum şi să procure venit.
O primă clasificare se face în capital real şi capital nominal.
Capitalul real este cel care are valoare de sine sătătoare, concretizat în mijloace de
producţie ce funcţionează efectiv în activitatea conomică
Capitalul nominal nu are o valoare reală, de sine stătătoare şi nu funcţionează efectiv în
producţie, ci constituie un titlu de proprietate asupra unor valori reale, ce dă dreptul la
însuşirea de venit
O altă clasificare cu care se oprează se face în capital productiv şi lucrativ
Productive sînt capitalurile care, prin natura lor, nu pot servi decît la producerea de
bogăţii noi şi au fost făcute doar pentru aceasta (maşini, instrumente).
Lucrative sînt capitalurile care, prin natura lor, servesc consumaţiei, dar care, prin
destinaţia pe care le-o dă proprietarul pot aduce venit.
O altă distincţie ce se impune este între capitalul tehnic şi capitalul contabil.
Capitalul tehnic reprezintă componenta principală a capitalului real şi se constituie din
ansamblul bunurilor reproductibile, capabile să crească eficacitatea muncii şi să aducă
venit proprietarului. El se împarte în capital fix şi circulant
Capitalurile fixe participă la mai multe cicluri de producţie, păstrîndu-şi forma, şi-şi
transferă valoarea asupra noilor produse în mod repetat, pe măsura uzurii (clădiri,
instalaţii, maşini, unelte, instrumente etc)
Capitalurile circulante sînt prelucrate şi transformate în procesul de producţie,
schimbîndu-şi forma; ele servesc doar într-un singur proces de producţie şi-şi transmit
dintr-o dată întreaga valoarea asupra noului produs (materii prime, materiale,
combustibil).
Mobilitatea capitalului se referă la aptitudinea acestuia de a avea mai multe utilizări,
putîndu-se transfera de la un tip de întrebuinţare la altul.
Lichiditatea reărezintă capacitatea capitalului de a fi vîndut pe piaţă şi transformat în
bani.

8.2.2. Capitalul tehnic. Importanţa şi facorii de eficienţă


Capitalul tehnic are un rol esenţial în dezvoltarea unei economii. El poate face munca mai
uşoară şi multiplică în mod considerabil capacitatea de transormare-integrare-utilizare a
elementelor naturii. Un indicator indirect de reflectare a calităţii capitalului fix îl
constituie coeficientul de înnoire, calculat prin raportul dintre volumul capitalului fix, pus
anula în funcţiune, şi cel existent la începutul anului.
Calitatea capitalului fix mai este reflectată şi de structura acestuia, respectiv de ponderea
părţii sale active, numită capacitatea de producţie. Un alt indicator important îl reprezintă
productivitatea capitalului, obţinută prin raportul dintre valoarea producţiei obţinute şi
cantitatea capitalului utilizat. Raportul incers ne dă necesarul de capital pe unitatea de
produs.
Pe parcursul funcţionării, capitalurile fixe suportă un proces de uzură. Aceasta poate fi de
două feluri:
- uzura fizică care înseamnă pierderea treptată a proprietăţilor tehnice de exploatare şi,
implicit, a valorii capitalului respectiv, ca urmare a utilizării sale în activitatea economică
sau a degradării lui naturale.
- Uzura morală constă în deprecierea valorică şi tehnico-productivă a capitalului fix
înaintea de expirarea duratei sale normale de folosinţă, deci uzura sa fizică, ca urmare a
progresului tehnic. Ea poate fi de gradul I, cînd deprecierea se produce ca urmare a
apariţiei unor echipamente mai ieftine şi de gradul II, urmare a apariţiei unor echipamente
mai productive. O preocupare a fiecărei firme este recuperarea integrală a valorii
capitalului fix, prin amortizare, înainte de uzura sa fizică sau morală. Amortizarea
reprezintă expresia valorică a uzurii. Mărimea ei anuală se obţine raportînd valoarea
capitalului fix la durata normală de funcţionare, în ani.

8.2.3 Profitul
În sens larg, profitul este înţeles ca diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile unui agent
economic, demonstraţia unei activităţii eficiente, tradusă printr-un rezultat financiar
pozitiv. În sens restrîns profitul reprezintă o parte importantă din produsul net sau din
valoarea nou creată la nivel microeconomic.
Profitul poate fi considerat ca:
1) profit brut, este egal cu cifra de afaceri minus remuneraţia aporturilor productive,
altele decît cele cuvenite întreprinzătorului.
2) profit minimal sau profit necesar, reprezentînd suma remuneraţiilor minimale ale
diferitelor aporturi productive ale întreprizătorului şi ale celor delegate altor persoane.
3) profit brut sau profit net, egal cu eventualele diferenţe pozitive între profitul brut şi cel
minimal
Drept funcţii principale ale profitului pot fi considerate următoarele:
1) Orientarea generală a activităţii economice. Profitul incită la orientarea iniţiativelor,
muncii şi capitalurilor în zonee de profitabilitate maximă
2) Sursă principală de autofinanţare. Profitul permite degajarea şi angajarea resurselor
necesare acoperirii cheltuielilor şi asigurării creşterii economice
3) Instrument de stimulare economică, de stîrnire a interesului economic, a iniţiativei şi
asumării riscului şi a înfruntării incertitudinii.
4) Mijloc de control al eficacităţii demersului economic. El măsoară eficienţa utilizării
factorilor de producţie în interesul firmei şi la cererea pieţei, deci pentru satisfacerea
dorinţelor consumatorului;
5) Indicator sintetic al activităţii economice.
Nivelul profitabilităţii sau al rentabilităţii întreprinderilor se exprimă cu ajutorul ratei
profitului, determinată prin raportul dintre profitul obţinut într-o anumită perioadă de
timp şi costul de producţie înregistrat în aceeaşi perioadă, deci Rp=P/Cp*100

S-ar putea să vă placă și