Soare in Miez de Noapte

Capitolul 1
-------------------------
de Elena Kostenczyk [Felixuca ]

2009-08-15 |

1. Prima întâlnire.

Era acel moment al zilei când îmi doream să pot dormi.

Liceul.
Sau purgatoriul era cuvântul potrivit? Dacă ar fi existat vreo cale să-mi ispăşesc păcatele, aceasta ar fi
trebuit să încline într-o anumită măsură balanţa. Nu reuşisem să mă obişnuiesc cu plictiseala; fiecare zi
părea şi mai imposibil de monotonă decât precedenta.
Presupun că aceasta era forma mea de somn - dacă somnul se defineşte drept o stare de inerţie.
Fixam cu privirea crăpăturile străbătând tencuiala din colţul opus al cantinei, trasând modele imaginare
ale acestora. Era o cale de a aduce în acord vocile care murmurau precum un râu învolburat în mintea
mea.
Pe câteva sute dintre aceste voci le ignoram din plictiseală.
Dacă vine vorba despre mintea umană, am auzit de toate... şi un stop în plus. În acea zi, toate gândurile
erau mistuite de mica dramă a sosirii unui nou membru al micuţului grup de elevi. Era nevoie de atât de
puţin ca să se agite toţi. Văzusem chipul cel nou repetându-se, în fiecare gând, din toate unghiurile. Doar
o fată obişnuită. Freamătul provocat de sosirea ei era obositor de previzibil - de parcă i-ai arăta un obiect
strălucitor unui copil. Jumătate dintre masculii cu spirit de turmă îşi imaginau deja că o iubesc, doar
pentru că era ceva nou. M-am străduit ceva mai mult să îi îndepărtez dintre glasuri.
Doar patru voci blocam mai mult din politeţe decât din dezgust: familia mea, cei doi fraţi ai mei şi cele
două surori, care erau atât de învăţaţi cu lipsa secretelor în prezenţa mea încât arareori se mai gândeau
la asta. Le ofeream atâta intimitate pe cât îmi stătea în putere. Încercam să nu ascult dacă mi-era cu
putinţă.
Dar oricât aş fi încercat... ştiam.
Rosalie se gândea, ca de obicei, la ea însăşi. Îşi prinsese din zbor imaginea reflectată în ochelarii cuiva
şi medita la propria ei perfecţiune. Mintea lui Rosalie era precum un iaz nu prea profund ascunzând rar
surprize.
Emmett era îmbufnat din pricina unui meci de lupte pe care îl pierduse în faţa lui Jasper noaptea trecută.
Îl costa întreaga sa răbdare limitată pentru a ajunge la capătul orelor de şcoală ca să pună la cale un
meci de revanşă. Niciodată nu m-am simţit indiscret auzind gândurile lui Emmett pentru că niciodată nu
se gândise la vreun lucru care să nu poată fi rostit cu voce tare sau pus în faptă. Poate că mă simţeam
vinovat citind gândurile celorlalţi doar pentru că ştiam că sunt lucruri pe care ei nu şi-ar fi dorit ca eu să le
ştiu. Dacă mintea lui Rosalie era precum un iaz fără mare adâncime, atunci cea a lui Emmett era un lac
fără obscuritate, limpede precum cristalul.
Iar Jasper... suferea. Mi-am înfrânat un suspin.
„Edward”. Alice îmi strigă numele în mintea ei şi într-o clipă îmi captă atenţia.
Părea că l-ar fi pronunţat cu voce tare. Mă bucuram că numele meu nu prea mai era la modă - ar fi fost
iritant; de fiecare dată când cineva s-ar fi gândit la vreun Edward, aş fi întors, din reflex, capul...
Însă în acea clipă nu am făcut-o. Alice şi cu mine ne pricepeam la aceste conversaţii private. Foarte rar
ne surprindea cineva. Privirea mea rămânea aţintită asupra crăpăturilor din tencuială.
„Cum se descurcă?” mă întrebă ea.
M-am încruntat, o schimbare uşoară în expresia gurii mele care nu i-ar fi alarmat în niciun fel pe ceilalţi.
Puteam la fel de bine să mă fi posomorât din plictiseală.
Tonul mental al lui Alice era acum alarmat şi am văzut în gândurile ei că îl veghease pe Jasper cu colţul
ochiului. „E vreun pericol?” A continuat să caute în viitorul imediat, răscolind printre imagini ale
monotoniei după sursa mohorelii mele.
Încet, mi-am întors capul către stânga, de parcă aş fi privit cărămizile zidului, am oftat, apoi către
dreapta, revenind la crăpăturile din tavan. Doar Alice ştia că negam.
Se relaxă. „Dă-mi de ştire dacă starea lui se înrăutăţeşte prea mult.”
Mi-am lăsat doar privirea să alunece în sus, către tavan, apoi în jos.
„Îţi mulţumesc că faci asta.”
Mă bucuram că nu puteam să îi răspund cu voce tare. Ce să-i fi spus? "Cu plăcere"? Nu ar fi fost chiar
aşa. Nu-mi făcea plăcere să ascult zbuciumul lui Jasper. Era cu adevărat necesar să experimenteze în
felul acesta? Nu ar fi fost mai sigur să recunoască, pur şi simplu, că era posibil să nu fie vreodată în
stare să îşi înfrâneze setea la fel ca noi, restul, fără a fi obligat să-şi întreacă limitele? De ce cochetau cu
dezastrul?
Trecuseră două săptămâni de la ultima noastră expediţie de vânătoare. Nu era o perioadă de timp
extrem de dificilă pentru noi, ceilalţi. Uneori era, probabil, puţin incomod - dacă vreun om trecea prea
aproape de noi, dacă vântul bătea din direcţia nepotrivită. Dar oamenii mai niciodată nu treceau prea
aproape de noi. Instinctele lor le spuneau ceea ce mintea lor conştientă nu ar fi înţeles niciodată: eram
periculoşi.
Iar Jasper era foarte primejdios în acea clipă.
Chiar în momentul acela, o fată micuţă se opri în capătul mesei celei mai apropiate de a noastră, pentru
a vorbi cu o prietenă. Îşi dădu pe spate părul scurt, de culoarea nisipului, trecându-şi degetele prin el.
Radiatoarele îi împinseră mirosul în direcţia noastră. Eram obişnuit cu felul în care acel miros mă făcea
să mă simt - durerea uscată din gât, golul din stomac, încordarea din reflex a muşchilor, fluxul în exces
de venin din gură...
Totul era destul de normal, de obicei uşor de trecut cu vederea. Doar că acum era mai greu, cu simţurile
de două ori mai puternice, pe când îi monitorizam reacţiile lui Jasper. Ca două stări de sete îngemănate,
mai degrabă decât doar una - a mea.
Jasper dădea frâu liber imaginaţiei. Îşi închipuia totul - se vedea ridicându-se de pe scaunul de lângă
Alice şi ducându-se să se aşeze lângă fată. Se gândea la cum s-ar apleca şi cum, de parcă ar fi avut de
gând să îi şoptească la ureche, şi-ar fi lăsat buzele să atingă curbura gâtului ei. Îşi imagina cum ar simţi
sub buzele sale şuvoiul fierbinte al sângelui pulsând sub pielea ei fină...
Îi lovii scaunul cu piciorul.
Pentru o clipă îmi înfruntă privirea apoi şi-o aţinti în pământ. Auzeam bătălia între ruşine şi răzvrătire
care se ducea în mintea lui.
- Îmi pare rău, îngăimă Jasper.
Am ridicat din umeri.
- Nu aveai de gând să faci nimic, îi murmură Alice, alinându-i amărăciunea. Am văzut asta.
M-a luptat cu grimasa care i-ar fi dat minciuna pe faţă. Alice şi cu mine trebuia să rămânem uniţi. Nu era
uşor să auzi voci sau să ai viziuni ale viitorului. Amândoi monştri în rândurile celor care erau deja
monştri. Ne protejam unul altuia secretele.
- Ajută oarecum dacă îi vezi ca pe nişte oameni, sugeră Alice, cu vocea ei ascuţită şi muzicală, prea
repede pentru ca urechea umană să înţeleagă, de-ar fi fost vreun om suficient de aproape încât să audă.
Numele ei este Whitney. Are o surioară pe care o adoră. Mama ei a invitat-o pe Esme la acea petrecere
în aer liber, îţi aminteşti?
- Ştiu cine este, răspunse Jasper tăios.
Se întoarse pentru a privi pe una dintre micile ferestre aşezate chiar sub streaşină, pe fiecare perete al
lungii săli. Tonul său puse capăt conversaţiei.
În această seară trebuia să vâneze. Era ridicol să îşi asume astfel de riscuri, încercând să-şi pună
puterea la încercare, să îşi sporească rezistenţa. Jasper ar fi trebuit să-şi accepte limitele şi să lucreze
din interiorul acestora. Vechile lui obiceiuri nu erau favorabile stilului de viaţă ales de către noi; nu ar fi
trebuit să se forţeze să o apuce pe această cale.
Alice oftă în tăcere şi se ridică, luându-şi tava cu mâncare - adică recuzita - şi lăsându-l singur. Ştia că
se săturase de încurajările ei. Deşi Rosalie şi Emmett îşi afişau ceva mai făţiş relaţia, Alice şi Jasper îşi
cunoşteau stările de spirit reciproce la fel de bine ca pe ale lor înşişi. De parcă şi ei ar fi putut citi gânduri
- însă numai pe ale lor.
Edward Cullen.
Reacţie instinctivă. M-am întors când mi-am auzit rostit numele, dar nu cu voce tare, ci doar gândit.
Privirea mi se întâlni pentru o fracţiune de secundă cu o pereche de ochi umani căprui-ciocolatii
luminând un chip cu forma discretă a unei inimi. Pătrunsesem în mintea aproape fiecărui om astăzi.
Noua elevă, Isabella Swan. Fiica şefului poliţiei din oraş, venită să locuiască aici în urma unei schimbări
de tutelă. Bella. Îl corectase pe fiecare dintre cei care îi folosiseră numele întreg...
Mi-am ferit privirea, plictisit. A durat o secundă până să-mi dau seama că nu ea se gândise la numele
meu.
„Normal că deja e topită după copiii Cullen”, am auzit primul gând urmându-şi cursul.
Atunci am recunoscut "vocea". Jessica Stanley - trecuse ceva vreme de când nu mă mai deranjase cu
sporovăiala ei interioară. Ce uşurare fusese când îi trecuse mica pasiune deplasată pentru mine. Îmi era
aproape imposibil să scap de constantele şi ridicolele ei reverii. Pe atunci mi-aş fi dorit să îi pot explica
exact ce s-ar fi întâmplat dacă buzele mele, şi dinţii ascunşi de acestea, ar fi ajuns în preajma ei. Asta ar
fi redus la tăcere fanteziile acelea iritante. Gândul la reacţia ei aproape că mă făcea să zâmbesc.
„Al naibii de bine îi va prinde”, continuă Jessica. „Nici măcar nu e drăguţă. Nu ştiu de ce Eric se uită atât
de mult la ea... sau Mike.”
Rostind ultimul nume, se cutremură. Noua ei pasiune, popularul Mike Newton, nici nu o vedea. Se părea
însă că nu o ignora pe fata cea nouă. Din nou, precum copilul cu un obiect strălucitor. Acest lucru
strecură o tentă de răutate în gândurile lui Jessica, deşi se arăta prietenoasă cu noua colegă în timp ce îi
explica platitudinile binecunoscute legate de familia mea. Probabil că eleva cea nouă se interesase de
noi.
„Astăzi mă privesc şi pe mine cu toţii”, făcu, satisfăcută, Jessica o paralelă. „Ce noroc că sunt colegă cu
Bella la două cursuri... Pun pariu că Mike mă va întreba despre ea...”
Am încercat să blochez flecăreala insipidă din gândurile mele înainte ca îngustimea şi trivialitatea ei să
mă scoată din minţi.
- Jessica Stanley îi expune elevei Swan, cea nouă, toate bârfele despre clanul Cullen, i-am murmurat lui
Emmett pentru a-mi distrage atenţia.
El râse înfundat. „Sper să fie picante”, gândi el.
- Mai degrabă lipsite de imaginaţie. Doar vag scandaloase. Deloc îngrozitoare. Sunt cam dezamăgit.
„Şi fata cea nouă? Şi pe ea o dezamăgesc bârfele?”
Am ascultat pentru a afla ce părere avea fata cea nouă, Bella, despre povestea lui Jessica. Ce vedea
atunci când privea ciudata familie cu tenul palid precum creta pe care toţi o evitau?
Într-un fel, era responsabilitatea mea să îi aflu reacţia. Îndeplineam rolul de paznic, în lipsa unui cuvânt
mai bun, al familiei mele. Pentru a ne apăra. Dacă i se înteţeau cuiva suspiciunile, puteam să dau un
avertisment timpuriu facilitând o retragere uşoară. Din când în când chiar se întâmpla aşa - vreun om cu
imaginaţie bogată vedea în noi personajele unei cărţi sau ale unui film. De obicei se înşela, însă era mai
bine să ne mutăm într-un loc nou decât să riscăm vreo întrebare incomodă.
Extrem de rar, câte unul ghicea răspunsul corect. Nu îi dădeam ocazia de a proba exactitatea ipotezei.
Pur şi simplu dispăream, pentru a deveni o simplă amintire înspăimântătoare...
Nu am auzit nimic, deşi am ascultat cu atenţie şuvoiul frivol al monologului intern continuat de Jessica.
De parcă nimeni nu s-ar fi aflat lângă ea. Ce straniu. Fata se mutasem cumva? Improbabil, de vreme ce
Jessica nu-şi întrerupsese flecăreala. Le-am privit pentru a mă lămuri, simţindu-mă descumpănit. Îmi
puneam la lucru auzul hipersensibil - ceva ce nu mai fusesem vreodată nevoit să fac.
Din nou, privirea mea o întâlni pe cea a ochilor ei căprui. Se afla în acelaşi loc şi se uita la noi, lucru
normal, am presupus, de vreme ce Jessica încă îi expunea picanteriile locale despre familia Cullen.
La fel de normal ar fi fost să se şi gândească la noi.
Dar nu am desluşit nici măcar o şoaptă.
Obrajii ei fură învăluiţi de o roşeaţă apetisantă când îşi plecă ochii, jenată de gafa de a fi surprinsă
măsurând din priviri un străin. Bine că Jasper se uita în continuare pe fereastră. Nu-mi plăcea să-mi
imaginez ce efect ar fi avut acel flux uşor de sânge asupra controlului său.
Emoţiile i se citeau pe chip de parcă i-ar fi fost înscrise pe frunte; surpriză, în timp ce asimila inconştient
deosebirile între natura ei şi a mea, curiozitate, în timp ce asculta povestirea lui Jessica şi ceva în plus...
fascinaţie? Nu ar fi fost întâia oară. Eram frumoşi în ochii lor, prada noastră naturală. Şi, la final,
stinghereala de a fi fost surprinsă privindu-mă fix.
Şi totuşi, deşi gândurile ei se oglindeau atât de clar în ochii săi stranii - stranietate izvorând din
profunzimea lor; ochii căprui adesea păreau calpi în întunecimea lor - nu străbătea către mine din locul
unde se afla ea decât tăcere. Un gol absolut.
Pentru o clipă m-am simţit şi eu stingherit.
Nu mai întâlnisem niciodată aşa ceva. Era ceva în neregulă cu mine? Mă simţeam acelaşi ca până
atunci. Îngrijorat, m-am concentrat şi mai mult să ascult.
Toate vocile pe care mă străduisem să le blochez dintr-o dată urlau în mintea mea.
„...Mă întreb ce gen de muzică îi place... poate dacă i-aş pomeni despre noul CD...” se gândea Mike
Newton, la două mese distanţă - cu privirea fixată asupra Bellei Swan.
„Ia te uită cum o fixează. Nu-i ajunge că jumătate dintre fetele din şcoală aşteaptă să...” Şi Eric Yorkie
avea gânduri acide, orbitând în jurul fetei.
„...Atât de dezgustător. Ai zice că e vreo vedetă... Până şi Edward Cullen se holbează la ea...” Lauren
Mallory era atât de geloasă încât chipul ei ar fi trebuit să aibă culoarea jadului întunecat. „Şi Jessica, se
dă cea mai bună prietenă a ei. Ce farsă...” Din gândurile fetei continua să ţâşnească vitriol.
„...Sigur au întrebat-o asta cu toţii. Dar aş vrea să vorbesc cu ea. Mă voi gândi la o întrebare mai
originală...” medită Ashley Dowling.
„...Poate se va înscrie la cursul meu de spaniolă...” spera June Richardson.
„... Am o grămadă de chestii de făcut diseară! Trigonometrie şi testul la engleză. Sper că mama...”
Angela Weber, o fată tăcută, ale cărei gânduri erau neobişnuit de blânde, era singura de la masă care nu
era obsedată de această Bella.
Îi puteam auzi pe toţi, puteam distinge fiecare lucru neînsemnat care le trecea prin cap. Dar nimic de la
eleva cu ochii înşelător de grăitori.
Şi, desigur, puteam auzi ce spunea fata când vorbea cu Jessica. Nu era nevoie să-i citesc gândurile ca
să-i aud glasul domol şi limpede din celălalt capăt al încăperii.
- Care dintre ei este băiatul cu păr şaten-roşcat? am auzit-o întrebând, aruncându-mi pe furiş o ocheadă,
doar pentru a întoarce repede privirea când văzu că încă o priveam.
Dacă până atunci avusesem speranţa că sunetul vocii ei mă va ajuta să îl disting pe cel al gândurilor
sale, pierdut într-un loc unde eu nu le puteam ajunge, am fost instantaneu dezamăgit. De obicei,
gândurile oamenilor aveau pentru mine aceeaşi tonalitate ca vocile lor. Dar această voce cuminte,
sfioasă, mi-era necunoscută, nu făcea parte dintre sutele de gânduri care fluturau prin cameră, eram
încredinţat de asta. Era o voce în întregime nouă.
„Mult noroc, fraiero!” gândi Jessica înainte să-i dea fetei răspunsul.
- Este Edward. E superb, desigur, dar nu-ţi irosi timpul. Nu iese cu nimeni. Se pare că nicio fată de aici
nu e suficient de frumoasă pentru el. Pufni.
Mi-am ferit chipul ca să ascund un zâmbet. Jessica şi colegele ei habar n-aveau cât de norocoase erau
că niciuna nu mă atrăgea în mod deosebit.
În spatele amuzamentului fugar, am simţit un impuls ciudat, unul pe care nu îl înţelegeam prea bine.
Avea cumva legătură cu nuanţa veninoasă a gândurilor lui Jessica despre care fata cea nouă nu ştia?...
Am simţit ciudata pornire de a interveni între ele două, de a o proteja pe Bella Swan de uneltirile
întunecate din mintea lui Jessica. Ce sentiment bizar. Încercând să desluşesc motivaţiile din spatele
acestui impuls, am examinat-o încă o dată pe fata cea nouă.
Poate era un instinct de apărare îngropat adânc - al celor puternici faţă de cei slabi. Fata părea mai
fragilă decât restul noilor săi colegi. Pielea ei era atât de translucidă încât era greu de crezut că ar fi
reprezentat cine ştie ce apărare de lumea exterioară. Puteam distinge clar zvâcnirea sângelui prin
venele ei sub membrana netedă şi pală... Dar nu ar fi trebuit să mă concentrez pe asta. Mă descurcam
bine cu stilul de viaţă pe care mi-l alesesem, dar eram la fel de însetat ca Jasper şi nu avea rost să caut
tentaţiile.
Între sprâncenele ei se formase o cută abia perceptibilă de existenţa căreia nu părea conştientă.
Era incredibil de frustrant! Vedeam limpede că îi venea greu să stea acolo, să poarte o conversaţie cu
nişte străini, să fie în centrul atenţiei. Îi simţeam timiditatea din felul în care îşi ţinea umerii plăpânzi, uşor
aplecaţi în faţă, de parcă se aştepta în orice clipă la o ripostă. Şi totuşi puteam doar să simt, puteam
doar să văd, puteam doar să-mi imaginez. Dinspre această fată absolut comună nu răzbătea decât
tăcerea. Nu puteam auzi nimic. De ce?
- Mergem? murmură Rosalie, rupându-mi concentrarea.
Mi-am desprins privirea de la fată simţindu-mă uşurat. Nu voiam să persist în eşecul meu - mă irita. Şi
nici nu voiam să devin interesat de gândurile ei doar pentru că îmi erau inaccesibile. Fără îndoială, când
i-aş fi descifrat gândurile - şi aş fi găsit metoda să o fac - acestea sigur mi-ar fi părut la fel de mărginite şi
de triviale ca ale oricărui alt om. Fără să merite efortul depus pentru a ajunge la ele.
- A început deja fata cea nouă să se teamă de noi? întrebă Emmett, încă aşteptându-mi răspunsul la
întrebarea lui de mai devreme.
Am dat din umeri. Nu era suficient de interesat ca să ceară mai multe informaţii. Nici eu nu ar fi trebuit să
manifest mai mult interes.
Ne-am ridicat de la masă şi am ieşit din cantină.
Emmett, Rosalie şi Jasper se prefăceau că ar fi elevi în clasa a 12-a. Au plecat la ore. Eu mă pretindeam
mai tânăr decât ei. M-am îndreptat către ora de biologie de clasa a 11-a, pregătindu-mă de plictiseală.
Mă îndoiam că dl Banner, un om cu un intelect mediocru, ar fi reuşit să surprindă prin cursul său pe
cineva cu două diplome de absolvire a Facultăţii de Medicină.
Odată ajuns în clasă, m-am aşezat şi mi-am lăsat cărţile - din nou, doar recuzită; nu conţineau nimic din
ce nu ştiam deja - să se răsfire pe pupitru. Eram singurul elev cu o bancă doar a lui. Oamenii nu erau
suficient de inteligenţi să ştie că se temeau de mine, dar instinctul lor de supravieţuire erau suficient ca
să păstreze distanţa.
Sala de clasă s-a umplut, încet, pe măsură ce elevii au început să se întoarcă din pauza de prânz. M-am
lăsat pe spătarul scaunului, aşteptând ca timpul să treacă. Din nou, îmi doream să pot dormi.
Din cauză că mă gândisem la ea, când Angela Weber a intrat pe uşă, escortând-o pe fata cea nouă,
numele ei mi-a atras atenţia.
„Bella pare la fel de timidă ca mine. Pun pariu că asta e o zi grea pentru ea. Mi-aş dori să pot spune
ceva... dar probabil va suna ca o prostie...”
„Da!” gândi Mike Newton, întorcându-se pe scaun pentru a le privi pe fete cum intră în clasă.
Totuşi, din locul unde se afla Bella Swan tot nu răzbătea nimic. Spaţiul pustiu pe care gândurile ei ar fi
trebuit să-l umple era iritant şi supărător.
Ea se apropie, străbătând culoarul de lângă mine pentru a ajunge la catedră. Biata fată. Doar locul de
lângă mine era liber. Fără să gândesc, i-am eliberat partea din pupitru, adunându-mi cărţile grămadă. Mă
îndoiam că se va simţi prea confortabil acolo. O aştepta un semestru tare lung - cel puţin, la ora asta.
Dar poate că, stând lângă ea, aş fi putut să-i scot secretele la lumină... nu că aş mai fi avut nevoie
vreodată să mă aflu la o distanţă atât de mică... nu că aş fi putut găsi ceva care să merite să ascult...
Bella Swan se aşeză în calea curentului de aer cald care bătea către mine dinspre ventilaţie.
Aroma ei mă lovi ca o bilă de demolări, ca un berbec. Nicio imagine nu ar fi suficient de violentă pentru a
rezuma forţa cu care aceasta mă izbi.
În acel moment, nu mai eram nici pe departe omul care fusesem odată; nu mai rămăsese nicio urmă din
fărâmele de umanitate cu care reuşisem să mă învălui.
Eram un animal de pradă. Ea era victima mea. Nu mai exista nimic pe lume în afara acelui adevăr.
Nu mai exista nici încăperea plină de martori - deveniseră deja victime colaterale în mintea mea.
Dădusem uitării misterul gândurilor ei. Acestea nu mai însemnau nimic, căci ea nu mai urma să le
gândească pentru mult timp.
Eram vampir şi ea avea cel mai dulce sânge pe care îl adulmecasem în optzeci de ani.
Nu-mi închipuisem că un astfel de sânge ar fi putut exista. De-aş fi ştiut, aş fi plecat demult în căutarea
lui. Aş fi răscolit Pământul căutând-o. Îmi puteam închipui gustul...
Setea îmi ardea gâtul ca o văpaie. Gura mi-era uscată ca un deşert. Şiroiul proaspăt de venin nu
îndulcea cu nimic senzaţia. Stomacul mi se contorsiona de foamea care era ecoul acestei însetări.
Muşchii mi s-au încordat, gata de salt.
Nu se scursese nicio secundă. Ea încă făcea acel pas care o aşezase în calea curentului.
Când piciorul ei atinse pământul, privirea îi alunecă înspre mine, mişcare care sigur voise să treacă
neobservată. Aceasta o întâlni pe a mea şi mi-am văzut reflecţia în oglinda largă a ochilor ei.
Şocul întipărit pe chipul oglindit i-a salvat viaţa pentru câteva clipe chinuitoare.
Nu uşura deloc lucrurile. Când îmi înţelese expresia feţei, sângele îi năvali în obraji, dându-i pielii ei cea
mai delicioasă culoare pe care o văzusem vreodată. Mirosul îmi învăluia mintea într-o ceaţă groasă. Abia
puteam gândi. Cugetările mele se răzvrăteau, opunându-se controlului, incoerente.
Acum mergea mai repede, înţelegând parcă necesitatea evadării. Graba o făcea să fie neîndemânatică -
se împiedică şi se împletici înainte, aproape prăbuşindu-se peste fata aşezată în faţa mea. Vulnerabilă,
slabă. Chiar mai mult decât un om obişnuit.
Am încercat să mă concentrez pe chipul pe care îl văzusem reflectat în ochii ei, pe care l-am recunoscut
cu repulsie. Faţa monstrului din mine - cel pe care îl înfrânsesem prin decenii de eforturi şi de disciplină
fără compromisuri. Cât de uşor ieşise din nou la suprafaţă!
Aroma mă învălui din nou, împrăştiindu-mi gândurile şi aproape azvârlindu-mă de pe scaun.
Nu.
M-am agăţat cu mâna de marginea pupitrului încercând să rămân aşezat. Lemnul nu făcu faţă. Mâna
mea zdrobi suportul şi se desprinse plină de aşchii, lăsând urma degetelor mele imprimată în lemnul
nefărâmat.
Distruge dovezile. Aceasta era regula de bază. Am pulverizat rapid marginile urmei cu vârful degetelor,
lăsând doar o gaură aspră şi o grămăjoară de resturi pe jos, pe care am împrăştiat-o cu piciorul.
Distruge dovezile. Daune colaterale...
Ştiam ce trebuia să se întâmple acum. Fata urma să se aşeze lângă mine şi eu aş fi fost nevoit să o
ucid.
Martorilor nevinovaţi din clasă, optsprezece alţi copii şi un bărbat, nu li se putea permite să părăsească
încăperea după ce-ar fi asistat la ceea ce ar fi urmat să vadă.
M-am înfiorat gândindu-mă la ce aş fi fost silit să fac. Nici în cele mai groaznice momente ale existenţei
mele nu comisesem astfel de atrocităţi. Nu ucisesem oameni nevinovaţi niciodată, în peste optzeci de
ani. Şi acum plănuiam să ucid douăzeci de-odată.
Chipul oglindit al monstrului mă privea batjocoritor.
Chiar dacă o parte din mine se cutremura în faţa fiarei, o alta plănuia crima.
Dacă aş fi ucis-o mai întâi pe fată, mi-ar fi rămas doar cincisprezece, douăzeci de secunde până să
reacţioneze ceilalţi oameni din încăpere. Poate puţin mai mult, dacă nu şi-ar fi dat seama de la început
ce fac. Nu ar fi avut timp să ţipe său să simtă durerea; nu aş fi ucis-o cu cruzime. Măcar atât aş fi putut
să îi ofer acestei străine cu sângele său oribil de apetisant.
Dar apoi ar fi trebuit să îi împiedic să fugă. Nu aş fi avut de ce să-mi fac griji cu ferestrele, prea la
înălţime şi prea înguste ca să poate fi o cale de evadare pentru cineva. Doar cu uşa - dacă aş fi blocat-o,
ar fi fost prinşi în capcană.
Ar fi mers mai greu şi ar fi fost mai dificil să încerc să îi dobor pe toţi cât s-ar fi luptat, cuprinşi de panică,
agitându-se haotic. Nu ar fi fost imposibil, dar aş fi făcut mult mai mult zgomot. Ar fi fost un răgaz prea
mare pentru ţipete. Cineva ar fi auzit... Aş fi fost obligat să ucid şi mai mulţi nevinovaţi în acel ceas
întunecat.
Iar sângele ei s-ar fi scurs inutil câtă vreme i-aş fi ucis pe ceilalţi.
Eram pedepsit de mirosul care îmi făcea gâtul se crispeze din pricina durerii uscate...
Deci martorii urmau să cadă primii.
În cap mi-am schiţat o hartă. Mă aflam în centrul încăperii, pe rândul cel mai îndepărtat din spate. Aş fi
atacat mai întâi flancul drept. Estimam că aş fi putut frânge câte patru sau cinci gâturi pe secundă. Nu aş
fi făcut zgomot. Cei din dreapta ar fi fost cei norocoşi; nu m-ar fi văzut atacând. Deplasându-mă apoi prin
faţa clasei către flancul stâng, mi-ar fi luat cel mult cinci secunde să curm viaţa fiecărui om din încăpere.
Suficient timp ca Bella Swan să vadă, fugitiv, ce venea după ea. Suficient cât să fie înspăimântată. Poate
chiar îndeajuns, dacă şocul nu ar fi făcut-o să încremenească, să îi scape un ţipăt. Unul slab, care nu ar
fi alertat pe nimeni.
Am respirat adânc, iar mirosul era ca un foc întinzându-se prin venele uscate, arzând din pieptul meu
pentru a mistui fiecare pornire către bine de care fusesem vreodată capabil.
Ea se întorcea către mine. În câteva secunde, urma să se aşeze la câţiva centimetri de mine.
Monstrul din capul meu rânji nerăbdător.
Cineva închise brusc o mapă la stânga mea. Nu mi-am ridicat privirea pentru a vedea care dintre
oamenii cu soarta pecetluită o făcuse. Însă mişcarea trimise un val de aer obişnuit, lipsit de aromă, peste
faţa mea.
Preţ de o secundă, am reuşit să gândesc clar. În acea secundă preţioasă, am văzut două chipuri în
mintea mea, unul lângă celălalt.
Unul era, sau fusese, al meu: monstrul cu ochii roşii care ucisese atâţia oameni încât renunţasem să le
mai ţin şirul. Crime gândite, cu justificare. Un asasin de criminali, un ucigaş al celorlalţi monştri, mai puţin
puternici. Mă jucam de-a Dumnezeu, ştiam asta - hotărând cine merita să fie condamnat la moarte. Era
compromisul meu cu mine însumi. Mă hrănisem cu sânge de om, dar în sensul cel mai inexact cu
putinţă. Victimele mele fuseseră, prin ocupaţiile lor întunecate, cu prea puţin mai umane decât mine.
Celălalt era chipul lui Carlisle.
Nu exista nicio asemănare între cele două efigii. Carlisle nu era tatăl meu biologic. Nu aveam nicio
trăsătură comună. Similitudinea culorii tenului nostru era rezultatul condiţiei noastre; pielea fiecărui
vampir avea opacitatea palidă a gheţii. Asemuirea culorii ochilor noştri era altceva - reflecţia unei opţiuni
împărtăşite de amândoi.
Şi totuşi, nu exista niciun punct de plecare pentru asemănare, îmi imaginam că faţa mea începuse să o
reflecte pe a lui, într-o anumită măsură, în ultimii şaptezeci şi ceva de ani de când îi adoptasem stilul de
viaţă şi îi călcasem pe urme. Trăsăturile mele nu se schimbaseră, dar îmi părea că o parte din
înţelepciunea lui îmi marcase expresia, că o fărâmă din compasiunea lui se regăsea în forma gurii mele
şi că un stop din răbdarea lui mi se reflecta în arcuirea sprâncenelor.
Toate aceste mici îmbunătăţiri erau absente pe chipul monstrului. În câteva clipe, urma să nu mai
rămână nimic în mine care să reflecte anii petrecuţi alături de creatorul, de mentorul, de tatăl meu în
toate privinţele care contează. Ochii mei urmau să strălucească roşii precum ai unui diavol; orice
asemănare avea să fie pierdută pentru totdeauna.
În mintea mea, privirea blândă a lui Carlisle nu mă judeca. Ştiam că mă va ierta pentru lucrul oribil pe
care urma să îl fac. Pentru că mă iubea. Pentru că mă considera mai bun decât el. Şi ar fi continuat să
mă iubească, indiferent dacă acum i-aş fi dovedit că se înşeală.
Bella Swan stătea pe locul de lângă mine, mişcându-se rigid şi stângaci - cu teamă? - iar mirosul
sângelui ei înflorea într-un nor inexorabil în jurul meu.
I-aş fi dovedit tatălui meu că se înşela în privinţa mea. Acest fapt cumplit durea aproape la fel de mult ca
focul din gâtul meu.
M-am îndepărtat de ea cu repulsie - revoltat de monstrul care tânjea să îi ia viaţa.
De ce trebuia să vină aici? De ce trebuia să existe? De ce trebuia să distrugă vaga pace pe care o
dobândisem în această nonexistenţă a mea? De ce venise pe lume acest om tulburător? Ştiam că mă va
distruge.
Mi-am ferit chipul, fiind lovit de un val neaşteptat de ură iraţională.
Cine era această creatură? De ce eu, de ce acum? De ce trebuia să pierd totul pentru că ea îşi alesese,
lucru de neînchipuit, tocmai acest oraş pentru a-şi face apariţia?
De ce trebuise să vină aici?
Nu voiam să fiu acel monstru! Nu voiam să-i ucid pe toţi cei din acea încăpere plină de copii inofensivi!
Nu voiam să pierd tot ce câştigasem într-o viaţă de sacrificii şi de privaţiuni.
Nu aveam cum să o fac. Nu mă putea sili.
Mirosul era problema, aroma hidos de atrăgătoare a sângelui ei. De-ar fi existat vreo cale de a-i rezista...
măcar de mi-ar fi limpezit gândurile o altă adiere de aer proaspăt.
Bella Swan îşi scutură părul ei lung şi des, de culoarea lemnului de mahon, către mine.
Îşi pierduse minţile? De parcă ar fi încurajat monstrul! De parcă l-ar fi aţâţat.
Nicio adiere aliată nu mai îndepărta acum mirosul ei de mine. Totul urma în curând să fie pierdut.
Nu, nicio adiere nu-mi venea în ajutor. Dar nu eram nevoit să respir.
Am întrerupt curgerea aerului prin plămânii mei. Uşurarea a fost instantanee, dar incompletă. Amintirea
aromei mi se întipărise în memorie, gustul ei îmi rămăsese pe limbă. Nu reuşeam prea bine să le rezist
nici măcar acestora. Dar poate că aş fi izbutit să-mi ţin firea o oră. Un ceas. Suficient timp să ies din
această încăpere plină de victime, care poate că nu era nevoie neapărat să fie jertfite. De-aş fi putut
rezista măcar o oră.
Era neplăcut să-mi ţin respiraţia. Trupul meu nu avea nevoie de oxigen, dar mă împotriveam instinctelor
mele. Mă bazam pe miros mai mult decât pe celelalte simţuri ale mele în clipe de tensiune. Mă conducea
la vânătoare, era primul care mă avertiza în caz de pericol. Nu întâlneam prea des ceva la fel de
periculos ca mine, dar instinctul de conservare era la fel de puternic la semenii mei ca la oricare om
obişnuit.
Stânjenitor, dar realizabil. Mai suportabil decât să o miros pe ea şi să nu îmi înfig dinţii în acea piele fină,
subţire, aproape transparentă până la fierbintea, umeda, pulsânda...
O oră! Doar o oră. Nu trebuia să mă gândesc la miros, la gust.
Fata cea tăcută îşi lăsase părul între noi, aplecându-se în faţă astfel încât i se revărsa pe mapă. Nu îi
putea vedea faţa pentru a încerca să-i ghicesc emoţiile în ochii ei limpezi şi profunzi. De asta îşi lăsase
şuviţele precum un zid între noi? Pentru a-mi ascunde acei ochi? Din teamă? Din timiditate? Pentru a-şi
păstra tainele în faţa mea?
Iritarea mea iniţială de a fi înfrânt de gândurile ei tăcute era nimic în comparaţie cu dorinţa - şi ura - care
mă posedară acum. Pentru că o uram pe această femeie-copil de lângă mine, o uram cu toată
înflăcărarea cu care mă agăţam de fosta mea existenţă, de dragostea familiei mele, de visurile de a fi
mai bun decât fusesem... Faptul că o uram pe ea, că uram felul în care mă făcea să mă simt mă ajuta
puţin. Da, iritarea pe care o simţisem mai înainte era slabă dar şi ea mă ajuta într-o oarecare măsură. Mă
agăţam de orice sentiment care mă împiedica să îmi imaginez care ar fi fost gustul ei.
Ură şi iritare. Nerăbdare. Ceasul oare nu avea să se mai scurgă vreodată?
Şi la finalul orei... ea urma să părăsească încăperea. Şi eu ce aş fi făcut?
M-aş fi putut prezenta. „Bună, numele meu este Edward Cullen. Te pot conduce până la sala următoare
de clasă?”
Ea ar fi fost de acord. Aşa ar fi fost politicos. Chiar dacă deja se temea de mine, cum presupuneam că
făcea, s-ar fi supus convenţiilor şi m-ar fi însoţit. Ar fi fost suficient de uşor să o îndrept într-o direcţie
greşită. Un capăt al pădurii se întindea ca un deget atingând colţul îndepărtat al parcării. I-aş fi putut
spune că mi-am uitat o carte în maşină...
Ar fi observat cineva că aş fi fost ultima persoană cu care ar fi fost văzută? Ploua, ca de obicei; doi
oameni învăluiţi în pelerine de ploaie întunecate, îndreptându-se într-o direcţie greşită nu ar fi trezit prea
mult interes, nu m-aş fi dat de gol.
Doar că nu eram singurul elev atent la ea în acea zi - deşi nimeni nu era atât de dureros de atent ca
mine. Mike Newton, mai ales, era conştient la fiecare schimbare a punctului ei de greutate cât se fâţâia
pe scaun - nu se simţea în largul ei atât de aproape de mine, la fel ca oricine altcineva, aşa cum m-aş fi
aşteptat înainte ca mirosul ei să distrugă orice grijă de natură caritabilă. Mike Newton ar fi observat dacă
ea ar fi ieşit din sala de clasă alături de mine.
Dacă puteam rezista o oră, aş fi putut oare rezista două?
Am tresărit de durerea arsurii.
Ar fi găsit casa goală. Şeriful Swan lucra întreaga zi. Îi ştiam casa, la fel cum îmi era familiară fiecare
locuinţă din acest orăşel minuscul. Căminul ei se afla lângă nişte păduri dese, fără vreun vecin în
apropiere. Chiar de-ar fi avut timp să ţipe, greu de imaginat, nu ar fi avut cine să o audă.
Acesta ar fi fost modul responsabil de a rezolva lucrurile. Rezistasem şaptezeci de ani fără sânge de om.
Dacă mi-aş fi ţinut respiraţia, aş fi rezistat două ore. Şi când ea ar fi rămas singură, nimeni altcineva nu
ar fi fost în pericol să fie rănit. „Şi nici nu aş avea de ce să zoresc această experienţă”, fu de acord
monstrul din capul meu.
Era un adevărat sofism să cred că dacă îi salvam pe cei nouăsprezece oameni din clasă cu eforturi şi
răbdare aş fi fost mai puţin monstru când aş fi ucis-o pe fata aceasta nevinovată.
Deşi o uram, ştiam că ura mea era nedreaptă. Ştiam că de fapt mă uram pe mine însumi. Şi că ne-aş fi
urât şi mai mult pe amândoi atunci când ea ar fi fost moartă.
Aşa am rezistat de-a lungul orei - imaginându-mi cele mai bune modalităţi de a o ucide. Am încercat să
evit să-mi imaginez actul în sine. Poate ar fi fost prea mult pentru mine; puteam pierde bătălia şi aş fi
ajuns să îi ucid pe toţi cei de sub ochii mei. Aşa că îmi puneam strategia la punct, nimic mai mult.
Aceasta m-a purtat până la capătul orei.
O dată, către final, s-a uitat pe furiş la mine prin zidul fluid al părului ei. Îmi puteam simţi ura mistuindu-
mă atunci când i-am întâlnit privirea, când i-am văzut reflecţia în ochii ei înspăimântaţi. Sângele i-a
colorat obrajii înainte să se poată ascunde din nou în şuviţele ei, iar eu mă aflam la un pas de pierzanie.
Dar se sună de pauză. Salvat de clopoţel - ce clişeu. Amândoi eram salvaţi. Ea, salvată de la moarte, eu,
salvat pentru scurt timp de creatura de coşmar de care mă temeam şi pe care o dispreţuiam.
Nu am reuşit să merg atât de încet pe cât ar fi trebuit când am ţâşnit din încăpere. De m-ar fi privit
cineva, ar fi suspectat că era ceva la nelalocul său în felul în care mă mişcam. Dar nimeni nu-mi dădea
atenţie. Toate gândurile oamenilor încă orbitau în jurul fetei condamnate la moarte în mai puţin de o oră.
M-am ascuns în maşină.
Nu-mi plăcea să mă gândesc că aş avea nevoie să mă ascund. Cât de laş suna. Dar acum, fără
îndoială, era cazul să o fac.
Nu eram suficient de disciplinat ca să mă aflu în acele momente printre oameni. Concentrându-mă atât
de mult să nu-l ucid pe unul dintre ei, fusesem secat de resursele de a le rezista celorlalţi. Ce irosire ar fi
fost. Dacă trebuia să fiu îngenuncheat de monstru, măcar să fi meritat această înfrângere.
Am început să ascult un CD care de obicei mă liniştea, dar care acum nu mai avea niciun efect. Nu,
ceea ce mă ajuta cel mai mult acum era aerul răcoros, umed şi curat care se strecura împreună cu
ploaia măruntă prin geamurile deschise ale maşinii. Deşi încă îmi aminteam perfect aroma sângelui
Bellei Swan, când respiram aerul curat mă simţeam de parcă mi-aş fi curăţat măruntaiele trupului de o
infecţie.
Eram din nou sănătos. Puteam iarăşi gândi. Şi puteam, din nou, lupta. Puteam lupta împotriva a ceea ce
nu-mi doream să fiu.
Nu eram obligat să o duc acasă. Nu era nevoie să o ucid. Evident, eram o creatură raţională, cu
capacitatea de a gândi şi aveam de ales. Întotdeauna aveam de ales.
În clasă nu mă simţisem aşa.... dar acum mă aflam departe de ea. Poate că, dacă o evitam cu foarte
multă grijă, viaţa mea nu avea de ce să se schimbe. Aranjasem lucrurile după placul inimii. De ce-ar fi
trebuit să las o fetiţă exasperantă şi delicioasă să distrugă totul?
Nu eram obligat să-mi dezamăgesc tatăl. Nu aveam de ce să îi provoc mamei mele stresul, grija...
durerea. Da, şi mama mea adoptivă ar fi fost rănită. Iar Esme era atât de blândă, de tandră şi de
gingaşă. Să faci pe cineva ca ea să sufere ar fi fost de neiertat.
Ce ironie că am vrut să o protejez pe această fată de ameninţarea măruntă, vană, a gândurilor făţarnice
ale lui Jessica Stanley. Eram ultima persoană care ar fi trebuit să o protejeze pe Isabella Swan. De nimic
nu trebuia apărată mai mult decât de mine.
Dintr-o dată mă întrebai unde o fi fost Alice. Nu mă văzuse ucigând-o pe tânăra Swan în felurite chipuri?
De ce nu-mi sărise în ajutor - să mă oprească sau să mă ajute să ascund probele? Era atât de absorbită
de supravegherea lui Jasper încât îi scăpase această posibilitate mult mai oribilă? Eram mai puternic
decât credeam? Chiar nu i-aş fi făcut nimic fetei?
Nu. Ştiam că nu este adevărat. Alice probabil că se concentra foarte mult asupra lui Jasper.
Am scrutat în direcţia unde ştiam că va fi, în clădirea cea mică unde se ţineau orele de engleză. Nu a
durat mult până să îi localizez "vocea" familiară. Şi aveam dreptate. Fiecare gând al ei se îndrepta către
Jasper, veghindu-i cu minuţiozitate până şi cele mai mărunte alegeri.
Îmi doream să-i fi putut cere sfatul, dar în acelaşi timp mă bucuram că nu ştia de ce eram în stare. Că nu
ştia despre masacrul la care mă gândisem în ultima oră.
Am simţit o nouă văpaie în trup - arsura ruşinii. Nu voiam ca vreunul dintre ei să afle.
Dacă o puteam evita pe Bella Swan, dacă aş fi reuşit să nu o ucid - pe când formulam acest gând,
monstrul se zbătea şi scrâşnea din dinţi plin de frustrare - atunci nimeni nu ar fi trebuit să afle. Dacă m-
aş fi putut ţine departe de aroma ei...
Nu aveam de ce să nu încerc, măcar. Să aleg binele. Să încerc să fiu aşa cum mă credea Carlisle.
Ultima oră de curs aproape se încheiase. M-am hotărât să-mi pun imediat planul cel nou în acţiune. Ar fi
fost mai bine decât să stau aici, în parcare, pe unde ea ar fi putut trece, zădărnicindu-mi încercarea. Din
nou, simţeam ura nedreaptă pentru acea fată. Detestam faptul că avea acea putere inconştientă asupra
mea. Că mă putea transforma într-un lucru care-mi repugna.
Am păşit cu repeziciune - puţin cam prea în grabă, dar nu existau martori - traversând micul campus
până la secretariat. Drumul Bellei Swan nu avea de ce să se intersecteze cu al meu. Urma să o evit ca
pe o ciumă.
Biroul era gol cu excepţia secretarei, chiar persoana pe care doream să o văd.
Nu a observat când am intrat, fără zgomot.
- Doamnă Cope?
Femeia cu părul de un roşcat artificial ridică privirea şi căscă ochii mari. Micile indicii pe care nu le
înţelegeau îi luau întotdeauna prin surprindere, indiferent de câte ori îl mai văzuseră pe vreunul dintre
noi.
- Oh, suspină ea, puţin tulburată. Îşi netezi cămaşa. Ce prostie, îşi spuse în sinea ei. „E aproape suficient
de tânăr să-mi fie fiu. Prea necopt să mă gândesc la el în felul acesta...” Bună, Edward. Cu ce te pot
ajuta? Genele i să zbăteau în spatele ochelarilor cu lentile groase.
Era stingherită. Dar ştiam să fiu fermecător atunci când doream. Era uşor, de vreme ce ştiam
instantaneu ce efect avea fiecare gest sau ton al vocii mele.
M-am aplecat înainte, susţinându-i privirea de parcă m-aş fi adâncit în ochii ei mici şi căprui, lipsiţi de
profunzime. Gândurile ei deja fremătau. Ar fi trebuit să fie simplu.
- Mă întrebam dacă mă puteţi ajuta cu orarul, spusei eu cu vocea blândă pe care o păstram pentru a nu-i
speria pe oameni.
Am auzit cum bătăile inimii ei s-au înteţit.
- Desigur, Edward. Ce pot face pentru tine? Prea tânăr, prea tânăr, continua litania ei. Se înşela, desigur.
Eram mai bătrân decât bunicul ei. Dar după permisul meu de conducere, avea dreptate.
- Pot să mă mut de la ora de biologie la o oră de ştiinţe de nivel avansat? Poate... fizică?
- E vreo problemă cu dl Banner, Edward?
- Deloc, doar că am mai studiat materia asta...
- În acea şcoală pentru elevi dotaţi la care ai învăţat în Alaska, da. Buzele ei subţiri se ţuguiară în timp ce
cântărea problema. „Cu toţii ar trebui să fie la facultate. I-am auzit pe profesori plângându-se. Zece pe
linie, nu ezită niciodată cu un răspuns, nu greşesc la teste - de parcă ar fi găsit o cale să copieze la
fiecare materie. Domnul Varner ar prefera să creadă că un elev copiază decât să admită că e mai
deştept decât el... Pun pariu că mama lor le dă meditaţii...". De fapt, Edward, la ora de fizică locurile sunt
complete. Dlui Banner nu îi place să aibă mai mult de douăzeci şi cinci de elevi în clasă.
- Nu aş deranja pe nimeni.
- „Sigur că nu. Doar eşti un Cullen perfect”. Ştiu asta, Edward. Dar nu sunt suficiente locuri nici aşa...
- Atunci aş putea să renunţ la oră? Aş putea folosi timpul acesta ca să studiez independent.
- Să renunţi la biologie? căscă ea gura de mirare. „E o nebunie. Cât de greu poate fi să stai cuminte la o
materie pe care deja o ştii? Trebuie să fie o problemă cu domnul Banner. Poate ar trebui să vorbesc cu
Bob despre asta?” Nu vei avea suficiente credite ca să treci clasa.
- Recuperez la anul.
- Poate ar fi bine să discuţi cu părinţii tăi despre asta.
Uşa se crăpă în spatele meu, dar cel care o deschisese nu se gândea la mine aşa că am ignorat sosirea
sa şi m-am concentrat asupra doamnei Cope. M-am aplecat ceva mai aproape de ea şi am deschis o
idee mai mult ochii. Ar fi mers mai bine dacă ar fi fost aurii şi nu negri. Negrul speria oamenii, aşa cum şi
trebuia.
- Vă rog, doamnă Cope. Am folosit modulaţiile cele mai blânde şi mai atrăgătoare ale vocii - iar aceasta
putea fi extrem de irezistibilă. Nu m-aş putea muta la nicio altă materie? Sigur trebuie să fie vreun loc pe
undeva. Ora a şasea, de biologie, nu poate fi singura opţiune...
I-am zâmbit, atent să nu-mi expun dinţii atât de mult încât să o sperii, lăsându-mi chipul să se
îndulcească.
Bătăile inimii ei se înteţeau. „Prea tânăr”, îşi reamintea cu disperare.
- Aş putea vorbi cu Bob. Vreau să spun... cu domnul Banner. Să văd dacă...
Fu nevoie doar de o secundă pentru ca totul să se schimbe: atmosfera din birou, misiunea mea acolo,
motivul pentru care mă aplecasem către femeia roşcată... Dacă până acum făcusem lucrurile cu un
scop, acesta se schimbă.
Samanthei Wells îi luă doar o secundă să deschidă uşa şi să lase un bilet de întârziere semnat în coşul
de lângă intrare, ca apoi să iasă în grabă, dornică să scape de şcoală. O secundă a durat şi ca rafala de
vânt pătrunsă dintr-o dată în birou să mă izbească. Şi mie tot o secundă mi-a trebuit ca să-mi dau seama
că prima persoană care intrase pe uşă nu mă întrerupsese cu gândurile ei.
M-am întors, deşi nu mai era necesar să mă asigur. Mă răsucii încet, luptându-mă să controlez muşchii
răzvrătiţi împotriva mea.
Bella Swan se sprijinea cu spatele de peretele de lângă uşă, ţinând strâns în mână o bucată de hârtie.
Ochii îi erau mai larg deschişi decât de obicei când mi-a întâlnit căutătura feroce şi inumană.
Mirosul sângelui ei satură fiecare particulă de aer din încăperea micuţă şi sufocantă. Gâtul meu fu mistuit
de flăcări.
Monstrul mă privi din nou din oglinda ochilor ei, o mască a răului.
Mâna îmi încremeni în aer deasupra ghişeului. N-ar fi fost nevoie să privesc în urmă ca să o întind şi să-i
zdrobesc capul doamnei Cope de birou cu suficientă forţă încât să o ucid. Două vieţi în loc de douăzeci.
Un târg drept.
Monstrul aştepta nerăbdător, cu nesaţ, să o fac.
Dar întotdeauna exista o altă cale - trebuia să existe.
Am pus capăt freamătului plămânilor mei şi mi-am întipărit în minte chipul lui Carlisle. M-am întors cu
faţa către doamna Cope şi i-am constatat surpriza provocată de schimbarea expresiei mele. Se trase
înapoi, dar teama ei nu îmbrăcă forma coerentă a cuvintelor.
Folosindu-mi toată stăpânirea de sine pe care o dobândisem în decenii de privaţiune, mi-am îndulcit şi
mai mult vocea. Plămânii mei mai aveau aer doar cât să mai vorbesc o dată, zorindu-mi cuvintele.
- Lăsaţi, atunci. Îmi dau seama că e imposibil. Vă mulţumesc mult pentru ajutor.
M-am întors pe călcâie şi am ţâşnit afară din cameră, încercând să nu simt căldura sângelui curgând prin
trupul fetei pe când treceam la câţiva milimetri de ea.
Nu m-am oprit până nu am ajuns la maşină, mişcându-mă prea repede tot drumul. În mare parte oamenii
plecaseră, aşa că nu erau prea mulţi martori. Am auzit cum un elev dintr-a 12-a, D.J. Garrett, observă şi
apoi trece cu vederea...
„De unde-a apărut Cullen? Parc-a picat din senin... Iar încep eu cu imaginaţia mea bogată. Mama îmi tot
zice...”
Când m-am strecurat în Volvo, ceilalţi se aflau deja acolo. Am încercat să-mi controlez respiraţia, dar
inspiram convulsiv aerul proaspăt de parcă fusesem sufocat.
- Edward? întrebă Alice cu o voce alarmată.
M-am mulţumit să-mi înclin fruntea în direcţia ei.
- Ce naiba ai păţit? întrebă Emmett, distras, pentru o clipă, de la faptul că Jasper nu avea chef de
revanşa lui.
În loc să răspund, am cuplat schimbătorul de viteze în marşarier. Trebuia să ies din parcare înainte ca
Bella să mă poată urmări şi acolo. Propriul meu demon, bântuindu-mă... Am întors maşina şi am
accelerat. Am ajuns la 60 de kilometri la oră înainte să ajung pe şosea. Iar pe drum am ajuns la 100 de
kilometri la oră înainte să virez.
Fără să fie nevoie să privesc, ştiam că Emmett, Rosalie şi Jasper se întorseseră cu toţii privind-o fix pe
Alice. Ea ridică din umeri. Nu avea cum şti ce se întâmplase, doar ce urma să se petreacă.
Începu să-mi scruteze viitorul. Amândoi analizam ce vedea cu ochii minţii şi amândoi eram surprinşi.
- Pleci? şopti ea.
Ceilalţi mă priveau acum pe mine.
- Asta fac? am şuierat eu printre dinţi.
Abia atunci văzu, când ezitarea mea în a lua o decizie îmi împinse viitorul într-o direcţie mai întunecată.
- Oh.
Bella Swan, moartă. Ochii mei, sclipind purpurii la perspectiva sângelui proaspăt. Căutarea care ar fi
urmat. Aşteptarea prevăzătoare de dinainte să putem pleca în siguranţă ca să ne luăm viaţa de la
capăt...
- Oh, suspină ea din nou. Tabloul capătă mai multe detalii. Văzui interiorul casei şerifului Swan pentru
întâia oară, pe Bella stând într-o bucătărie cu dulăpioare galbene, cu spatele la mine, cât o pândeam din
umbră... lăsând mirosul să mă atragă înspre ea...
- Opreşte-te! lăsai eu să-mi scape un geamăt de neputinţă.
- Îmi pare rău, şopti ea, cu ochii larg deschişi.
Monstrul jubila.
Apoi viziunea din mintea ei se schimbă din nou. O autostradă pustie pe timp de noapte, copacii care o
mărgineau acoperiţi de zăpadă, sclipind pe lângă noi la aproape 300 de kilometri la oră.
- Îmi vei lipsi, spuse ea. Oricât de puţin timp ai fi plecat.
Emmett şi Rosalie făcură un schimb de priviri temătoare.
Aproape ajunsesem în curba care ne ducea pe lungul drumeag către casa noastră.
- Lasă-ne aici, îmi ceru Alice. Ar trebui să-i spui tu însuţi lui Carlisle.
Am încuviinţat din cap şi cauciucurile maşinii scârţâiră la oprirea bruscă.
Emmett, Rosalie şi Jasper coborâră în tăcere; urmau să o pună pe Alice să le explice în lipsa mea. Alice
îmi atinse umărul.
- Vei face ceea ce trebuie, murmură ea. De data aceasta nu era o viziune, ci un ordin. Este singura rudă
a lui Charlie Swan. L-ai ucide şi pe el.
- Da, am spus eu, fiind de acord doar cu ultima parte.
Se strecură afară pentru a li se alătura celorlalţi, încruntându-şi sprâncenele de nelinişte. Se topiră în
pădure, dispărând înainte să apuc să întorc maşina.
Am accelerat din nou înspre oraş şi am ştiut că viziunile din mintea lui Alice aveau să treacă de la culori
întunecate la nuanţe strălucitoare precum lămpile stroboscopice. Pe când goneam către Forks cu 150 de
kilometri la oră nu eram sigur încotro mă îndreptam. Să îmi iau rămas bun de la tatăl meu? Sau pentru a
mă preda monstrului din mine? Şoseaua dispărea înghiţită sub roţile maşinii mele.
Soare în Miez de Noapte - Capitolul 2
Capitolul 2
-------------------------
de Elena Kostenczyk [Felixuca ]

2. O Carte Deschisă

Mi-am sprijinit spatele de nămetele moale de zăpadă, lăsând pudra uscată să se remodeleze după
greutatea mea. Pielea mi se răcise până devenise aidoma aerului din jurul meu şi măruntele grăunţe de
gheaţă îmi păreau catifelate atingându-mi spatele.
Cerul de deasupra mea era limpede, strălucind cu licăriri pe alocuri albăstrii sau gălbui. Stelele creau
forme maiestuoase şi învolburate pe pânza întunecată a universului - o privelişte copleşitoare. De o
frumuseţe desăvârşită. Sau aşa ar fi trebuit să fie. De-aş fi fost capabil să o văd cu adevărat.
Nu mi-era mai bine. Trecuseră şase zile întregi, şase zile în care mă ascunsesem aici, în sălbăticia
pustie din Denali, dar nu mă aflam mai aproape de libertate decât în prima clipă când îi simţisem mirosul.
Când priveam la cerul plin de giuvaeruri, parcă se aşeza ceva nedefinit între ochii mei şi frumuseţea lor.
Era un chip, o faţă comună de om, dar pe care nu păream capabil să o izgonesc din minte.
Am simţit apropierea gândurilor înainte să aud şi paşii care le însoţeau. Sunetul mişcării era doar o
şoaptă înfundată pe pulberea fină a zăpezii.
Nu eram surprins că Tanya mă urmărise până acolo. Ştiam că analiza această conversaţie de câteva
zile, potrivind-o până ce fusese sigură de fiecare cuvânt pe care voia să-l spună.
Se ivi la doar cincizeci de metri distanţă, sărind pe culmea unor stânci negre şi legănându-se acolo pe
vârfurile picioarelor ei goale.
Pielea Tanyei părea argintie în lumina stelelor iar buclele ei lungi şi blonde străluceau difuz, aproape roz
cu nuanţa lor de căpşună. Ochii ei de culoarea chihlimbarului sclipiră pe când mă spiona, pe jumătate
îngropată în zăpadă, iar buzele ei cărnoase se destinseră uşurel într-un zâmbet.
Desăvârşită. Dacă aş fi putut să o văd. Am oftat.
Se ghemui pe creasta stâncii, vârfurile degetelor ei atingând piatra, cu trupul încovrigat.
„Săritura ghiulea”, gândi ea.
Se lansă în aer; forma ei deveni o umbră întunecată şi fluidă când străbătu cu graţie spaţiul dintre mine
şi stele. Se încolăci ca o minge când atinse nămetele din spatele meu.
Un val de zăpadă viscolită se înălţă în jurul meu. Lumina stelelor păli şi mă trezii îngropat adânc în
cristalele de gheaţă asemănătoare unor pene.
Am oftat din nou, însă nu am schiţat vreo mişcare pentru a mă elibera. Întunecimea de sub pătura
zăpezii nici nu durea, nici nu-mi îmbunătăţea perspectiva. Vedeam în continuare acelaşi chip.
- Edward?
Zăpada zbură din nou când Tanya mă dezgropă cu repeziciune. Îmi şterse praful fin de gheaţă de pe
faţa împietrită, fără să-mi caute pe de-a-ntregul privirea.
- Îmi pare rău, murmură ea. Era o glumă.
- Ştiu. A fost amuzantă.
Colţurile gurii ei se curbară a amărăciune.
- Irina şi Kate mi-au spus că ar trebui să te las în pace. Ele cred că te sâcâi.
- Deloc, o asigurai eu. Dimpotrivă, eu sunt cel nepoliticos - teribil de nepoliticos. Îmi pare foarte rău.
- „Te duci acasă, nu-i aşa?” gândi ea.
- Încă... nu am luat o decizie.
- „Dar nu rămâi aici.” Gândul ei era acum plin de alean, trist.
- Nu. Nu pare să... mă ajute.
Zâmbi forţat.
- E vina mea, nu-i aşa?
- Sigur că nu, minţii eu cu seninătate.
- „Nu încerca să fii politicos.”
Zâmbii şi eu.
- „Te stingheresc”, mă acuză ea.
- Nu.
Ridică o sprânceană, cu o expresie atât de neîncrezătoare încât mă făcu să râd. Un râs scurt, urmat de
un alt suspin.
- Bine, am recunoscut eu. Puţin.
Oftă şi ea, apoi îşi prinse bărbia în mâini. Gândurile ei erau pline de amărăciune.
- Eşti de o mie de ori mai încântătoare decât stelele, Tanya. Desigur, eşti deja foarte conştientă de asta.
Nu lăsa ca încăpăţânarea mea să îţi clatine încrederea în tine. Am râs în sinea mea de cât de
neverosimil părea acest lucru.
- Nu sunt obişnuită să fiu respinsă, protestă ea, în timp ce buza ei inferioară alunecă într-o bosumflare
atrăgătoare.
- Sigur că nu, i-am dat eu dreptate, încercând cu prea puţin succes să îi resping gândurile în timp ce îşi
trecea în revistă fugar amintirile despre sutele de cuceriri încununate de succes ale sale. Tanya îi prefera
mai ales pe oameni - în primul rând erau mult mai mulţi, având şi avantajul căldurii şi al frăgezimii. Şi, în
mod clar, erau întotdeauna dornici.
- Lipitoareo, am înţepat-o eu, sperând să-i rup şirul imaginilor care îi mijeau în minte.
Zâmbi larg, arătându-şi dinţii.
- Cea dintâi.
Spre deosebire de Carlisle, Tanya şi surorile ei îşi descoperise lent conştiinţa. Ca deznodământ, atracţia
exercitată asupra lor de bărbaţii umani le întorsese pe surori împotriva măcelurilor. Acum bărbaţii pe care
îi iubeau... îşi păstrau viaţa.
- Când ai venit aici, spuse Tanya cu voce joasă, am crezut că...
Ştiam ce crezuse. Şi ar fi trebuit să ghicesc că acestea vor fi sentimentele ei. Dar nu gândeam prea clar
în acea clipă.
- Ai crezut că m-am răzgândit.
- Da. Se încruntă.
- Mă simt groaznic pentru că m-am jucat cu aşteptările tale, Tanya. Nu intenţionam - nu gândeam. Doar
că am plecat... în mare grabă.
- Presupun că nu-mi vei spune de ce...
M-am ridicat şi mi-am cuprins picioarele cu braţele, ghemuindu-mă într-o poziţie defensivă.
- Nu vreau să vorbesc despre asta.
Tanya, Irina şi Kate se pricepeau la modul acesta de trăi pe care şi-l aleseseră. Poate chiar mai bune, în
anumite privinţe, decât Carlisle. În pofida apropierii nesăbuite pe care şi-o permiteau faţă de cei care ar fi
trebuit să le fie - şi chiar fuseseră odată - pradă, nu făceau greşeli. Îmi era prea ruşine să-mi recunosc
slăbiciunea în faţa Tanyei.
- Probleme cu vreo fată? ghici ea, ignorându-mi reţinerea.
Am râs sumbru.
- Nu în sensul la care te gândeşti tu.
Apoi ea tăcu. I-am ascultat gândurile cât a măsurat diferite posibilităţi, încercând să descifreze sensul
cuvintelor mele.
- Nu eşti nici pe-aproape, i-am spus eu.
- Îmi dai un indiciu? întrebă ea.
- Te rog, las-o baltă, Tanya.
Tăcu din nou, încă speculând. Am ignorat-o, încercând zadarnic să contemplu stelele.
Renunţă după un moment de tăcere, apoi gândurile ei o apucară într-o altă direcţie.
„Unde te vei duce, Edward, dacă vei pleca? Te vei întoarce la Carlisle?”
- Nu cred, am şoptit eu.
Unde m-aş fi dus? Nu mă puteam gândi la niciun loc pe lume care să mă fi interesat. Nu exista nimic ce-
aş fi dorit să văd sau să fac. Pentru că, oriunde m-aş fi dus, nu ar fi însemnat că merg undeva, doar aş fi
fugit de ceva.
Uram acest lucru. Când devenisem atât de laş?
Tanya îşi puse un braţ subţire în jurul umerilor mei. Am înţepenit, dar nu m-am ferit de atingerea ei. Nu
intenţiona să fie mai mult decât o încurajare prietenească. În cea mai mare parte.
- Cred că te vei întoarce, spuse ea, vocea ei trădând un strop din accentul ei rusesc demult pierdut.
Orice ar fi... sau oricine... te bântuieşte. Îl vei înfrunta faţă în faţă. Aşa e firea ta.
Gândurile ei exprimau aceeaşi încredinţare prezentă în cuvintele sale. Am încercat să accept imaginea
despre mine pe care o purta în mintea ei. Cel care înfruntă lucrurile făţiş. Era plăcut să mă gândesc la
mine însumi din nou în felul acesta. Nu mă îndoisem vreodată de curajul, de capacitatea mea de a
înfrunta greutăţile până în acel ceas oribil, la ora de biologie, cu atât de puţin timp în urmă.
Am sărutat-o pe obraz, retrăgându-mă repede când ea îşi întoarse chipul către mine, cu buzele deja
pregătite. Zâmbi, mâhnită de gestul meu zorit.
- Îţi mulţumesc, Tanya. Simţeam nevoia să aud asta.
Gândurile ei deveniră pline de reproş.
- Cu plăcere, cred. Mi-aş dori să fii mai rezonabil, Edward.
- Îmi pare rău, Tanya. Ştii că eşti prea bună pentru mine. Eu încă... nu am găsit ceea ce caut.
- Atunci, dacă pleci înainte să mai apuc să te văd, rămas bun, Edward.
- Rămas bun, Tanya. Pe când rosteam cuvintele, deja vedeam. Mă vedeam pe mine placând. Fiind
suficient de puternic încât să mă întorc în singurul loc unde îmi doream să mă aflu. Îţi mulţumesc din
nou.
Se ridică în picioare cu o mişcare agilă, apoi se puse din nou pe fugă, traversând fantomatic gheaţa atât
de repede încât picioarele ei nu aveau timpul de a se scufunda în zăpadă; nu lăsa urme pe unde trecea.
Nu privea înapoi. Respingerea mea o deranja mai mult decât lăsase să se vadă cu o clipă în urmă, chiar
şi în gândurile ei. Nu ar fi dorit să mă revadă înainte să plec.
Pe gura mea se întipări mâhnirea. Nu-mi plăcea să o rănesc pe Tanya; deşi sentimentele ei nu erau
adânci, cu greu se puteau numi pure şi, în orice caz, nu erau unele la care i-aş fi putut răspunde. Dar
totuşi nu mă simţeam ca un gentilom.
Mi-am cuprins bărbia în palme privind din nou stelele, deşi eram dintr-odată nerăbdător să-mi văd de
drum. Ştiam că Alice mă va vedea venind acasă, că le va spune celorlalţi. Asta i-ar fi bucurat - mai ales
pe Carlisle şi pe Esme. Dar am mai scrutat o dată stelele, încercând să întrevăd dincolo de chipul din
mintea mea. Între mine şi luminile strălucitoare de pe cer, nişte ochi tulburaţi căprui-ciocolatii mă priveau
şi ei, părând a mă întreba ce-ar fi însemnat decizia mea pentru EA. Desigur, nu puteam fi sigur dacă
aceasta era informaţia pe care o căutau ochii ei curioşi. Nici în imaginaţia mea nu îi puteam auzi
gândurile. Ochii Bellei Swan rămâneau întrebători iar priveliştea clară a stelelor continua să mi se refuze.
Cu un oftat greu, am renunţat şi m-am ridicat în picioare. Dacă aş fi fugit, m-aş fi întors la maşina lui
Carlisle în mai puţin de o oră...
Grăbindu-mă să-mi văd familia - şi dorindu-mi foarte mult să fiu acel Edward care înfrunta opreliştile
direct - m-am avântat pe câmpul înzăpezit luminat de stele, fără să las amprenta vreunui pas în urma
mea.

- Va fi bine, şuieră Alice. Privea fără să se concentreze iar Jasper o apucase uşor cu mâna de un cot,
îndrumând-o către cantina îmbâcsită într-un grup strâns. Rosalie şi Emmett deschideau calea, Emmett
semănând ridicol cu o gardă de corp în inima teritoriului ostil. Rose părea îngrijorată şi ea, dar mai
degrabă iritată decât protectoare.
- Sigur că da, am mormăit eu nemulţumit. Au avut un comportament ridicol. Dacă nu aş fi fost sigur că m-
aş fi descurcat în acele clipe, aş fi rămas acasă.
Schimbarea neaşteptată de la dimineaţa noastră normală, chiar cu chef de joacă - ninsese noaptea iar
Emmett şi Jasper nu se dădeau în lături să profite de gândurile care-mi zburdau aiurea ca să mă
bombardeze cu bulgări de zăpadă; când se plictiseau de lipsa mea de reacţie, se întorceau unul
împotriva celuilalt - la această vigilenţă exagerată ar fi fost comică de nu ar fi fost atât de iritantă.
- Încă nu a ajuns aici, dar având în vedere direcţia pe unde va intra... nu va sta în bătaia vântului dacă ne
aşezăm în locul nostru obişnuit.
- Normal că vom sta în locul nostru obişnuit. Încetează, Alice. Mă calci pe nervi. Voi fi foarte bine.
Clipi o dată pe când Jasper o ajuta să se aşeze, iar privirea ei în sfârşit se concentră pe chipul meu.
- Hm, spuse ea, părând surprinsă. Cred că ai dreptate.
- Desigur că am dreptate, bombănii eu.
Uram să fiu centrul preocupării lor. Am simţit dintr-o dată simpatie faţă de Jasper, amintindu-mi de toate
dăţile când ne aplecasem protectori asupra lui. Îmi întâlni privirea doar o clipă şi rânji.
„Enervant, nu-i aşa?”
I-am aruncat şi eu o grimasă.
Parcă săptămâna trecută această încăpere lungă şi cenuşie mi se păruse ucigător de monotonă? Pe
atunci îmi părea că să mă aflu aici este un somn, o comă?
În acea zi nervii mei erau încordaţi - corzi de pian, întinse pentru a cânta la cea mai mică presiune
aplicată. Simţurile mele erau în alertă maximă, analizam fiecare sunet, fiecare imagine, fiecare mişcare a
aerului care îmi atingea pielea, fiecare gând. Mai ales gândurile. Un singur simţ îl păstram ferecat,
refuzând să îl folosesc. Mirosul, desigur. Nu respiram.
Mă aşteptam să aud mai multe despre familia Cullen în gândurile pe care le cerneam. Toată ziua
aşteptasem, căutând orice cunoştinţă căreia Bella Swan i s-ar fi putut destăinui, încercând să determin
ce direcţie va lua noul motiv de bârfă. Dar nu era nimic. Nimeni nu observase cei cinci vampiri din
cantină, la fel ca înainte de sosirea fetei celei noi. Câţiva dintre oameni încă se mai gândeau la acea
fată, încă mai aveau gândurile de săptămâna trecută. În loc ca acest lucru să mi se pară nedescris de
plicticos, acum eram fascinat.
Nu-i spusese nimănui despre mine?
Nu avea cum să nu fi observat căutătura mea întunecată şi ucigaşă. O văzusem având o reacţie la ea.
Cu siguranţă o speriasem de moarte. Fusesem convins că i-ar fi pomenit cuiva despre ea, că poate chiar
ar fi exagerat puţin ca povestea să devină mai interesantă. Că mi-ar fi atribuit câteva replici
ameninţătoare.
Apoi, mă auzise când încercam să scap de ora noastră comună de Biologie. Probabil se întrebase, după
ce-mi văzuse expresia, dacă ea era motivul. O fată obişnuită s-ar fi interesat, şi-ar fi comparat experienţa
cu a altora, ar fi căutat un element comun care să-mi explice comportamentul pentru a nu se simţi
izolată. Oamenii erau întotdeauna disperaţi să se simtă normali, să se integreze. Să se amestece printre
toţi cei din jur, ca o turmă de oi fără trăsături distinctive. Această dorinţă era cu mult mai puternică în anii
plini de incertitudini ai adolescenţei. Fata nu avea cum să facă excepţie de la regulă.
Dar absolut nimeni nu ne observă stând aici, la masa noastră obişnuită. Bella probabil că era incredibil
de timidă dacă nu i se destăinuise nimănui. Poate că vorbise cu tatăl ei, poate că acera era relaţia cea
mai puternică... deşi părea improbabil, având în vedere faptul că tatăl ei petrecuse atât de puţin timp cu
ea de-a lungul vieţii sale. Firesc ar fi fost să fie mai apropiată de mama ei. Totuşi, trebuia să trec în
curând pe la şeriful Swan să-i ascult gândurile.
- Ceva nou? întrebă Jasper.
- Nimic. Probabil... că nu a spus nimic.
Cu toţii se mirară la această veste.
- Poate că nu eşti atât de înspăimântător pe cât te crezi, spuse Emmett, râzând înfundat. Sunt sigur că
eu aş fi speriat-o mai mult de atât.
Mi-am întors privirea către el.
- Mă întreb de ce... se arătă el din nou uimit de revelaţia mea cu privire la tăcerea insolită păstrată de
fată.
- Am mai vorbit despre asta. Nu ştiu.
- Vine, murmură Alice în clipa aceea. Mi-am simţit trupul înţepenind. Încercaţi să păreţi umani.
- Umani, spui? întrebă Emmett.
Îşi ridică pumnul drept, desfăcându-şi degetele pentru a ne arăta bulgărele de zăpadă pe care îl ţinuse în
palmă. Desigur că nu se topise. Îl strânsese transformându-l într-un bloc de gheaţă. Privea către Jasper,
dar eu i-am desluşit direcţia gândurilor. La fel făcea şi Alice, desigur. Când Emmett aruncă bucata de
gheaţă către ea, Alice o îndepărtă fluturându-şi nonşalantă degetele. Gheaţa ricoşă pe podeaua cantinei,
mai repede decât putea percepe privirea omenească, apoi se zdrobi cu un sunet ascuţit de peretele din
cărămidă. Şi cărămida se crăpă.
Capetele din colţul încăperii se întoarseră pentru a fixa grămăjoara de gheaţă zdrobită de pe jos, apoi se
rotiră pentru a găsi vinovatul. Nu căutară mai departe de câteva mese. Nimeni nu ne privi pe noi.
- Foarte uman, Emmett, îl critică Rosalie. De ce nu spargi şi zidul cu pumnul dacă tot te-ai apucat să faci
asta?
- Ar fi mai impresionant dacă ai face-o tu, draga mea.
Am încercat să le dau atenţie, păstrându-mi un surâs larg pe chip de parcă participam la zeflemeaua lor.
Nu-mi îngăduiam să privesc în direcţia cozii la care ştiam că stă ea. Dar doar într-acolo ascultam.
Puteam simţi nerăbdarea lui Jessica faţă de fata cea nouă, care părea atât de neatentă şi ea, stând
nemişcată la coada în mişcare. Am văzut, în gândurile lui Jessica, că obraji Bellei Swan erau din nou
coloraţi roşu-aprins de sânge.
Răsuflam scurt şi uşor, gata să-mi ţin respiraţia dacă vreo urmă a mirosului ei ar fi răzbătut în aerul din
jurul meu.
Mike Newton era cu două fete. I-am auzit ambele voci, mentală şi verbală, când a întrebat-o pe Jessica
ce este în neregulă cu Bella Swan. Nu-mi plăcea felul în care o învăluiau gândurile lui, sclipirea
fanteziilor deja stabilite care îi întunecau judecata când o privea începând să păşească şi să se
trezească din reverie, de parcă uitase că se afla acolo.
- Nimic, am auzit-o pe Bella spunând cu o voce joasă şi cristalină. Suna ca un clopoţel în forfota din
cantină dar ştiam că aveam această impresie pentru că o ascultam cu atâta intensitate.
- Astăzi doresc doar o apă minerală, continuă ea pe când păşea pentru a ajunge în rând cu restul cozii.
Nu m-am putut abţine să nu arunc o privire în direcţia ei. Privirea îi era aţintită în podea, culoarea
sângerie pălindu-i încet din obraji. Am privit repede în altă direcţie, către Emmett, care râdea de
zâmbetul chinuit de-acum de pe chipul meu.
„Pari bolnav, frăţioare.”
Mi-am recompus mina pentru ca expresia mea să pară neutră şi relaxată.
Jessica se minuna cu voce tare de lipsa de apetit a fetei.
- Nu ţi-e foame?
- De fapt, mă simt cam rău. Vocea ei era şi mai domoală, dar încă foarte cristalină.
De ce mă deranja grija protectoare care emana dintr-o dată din gândurile lui Mike Newton? Ce
importanţă avea că erau oarecum posesive? Nu era treaba mea dacă Mike Newton se simţea îngrijorat
în zadar pentru ea. Poate că aşa reacţionau toţi în prezenţa ei. Nu-mi dorisem şi eu, instinctiv, să o
protejez? Aceasta, înainte să-mi doresc să o ucid...
Dar fata chiar se simţea rău?
Era greu de determinat. Părea atât de delicată cu pielea ei translucidă... Apoi am realizat că îmi făceam
şi eu griji, ca acel băiat prostănac, şi m-am străduit să nu mă gândesc la sănătatea ei.
În pofida acestui lucru, nu-mi plăcea să o monitorizez prin intermediul gândurilor lui Mike. Mi-am mutat
atenţia asupra lui Jessica, urmărind cu grijă cum trioul îşi alese o masă la care să se aşeze. Din fericire,
s-au aşezat cu tovarăşii obişnuiţi ai lui Jessica, la una dinte primele mese din sală. Nu în direcţia
vântului, aşa cum promisese Alice.
Alice mă înghionti. „Ne va privi în curând, poartă-te ca un om.”
Mi-am încleştat dinţii, surâzând.
- Relaxează-te, Edward, spuse Emmett. Sincer. Ucizi un om. Nu e chiar un capăt de lume.
- Tu ştii cel mai bine, am murmurat eu.
Emmett râse.
- Trebuie să înveţi să treci peste nişte lucruri. Ca mine. Eternitatea înseamnă tare mult timp să te scalzi
în vinovăţie.
Chiar atunci, Alice aruncă o mână de gheaţă pe care o ascunsese în faţa dezarmată a lui Emmett.
El clipi, luat prin surprindere, apoi zâmbi plin de speranţă.
- Tu ai vrut-o, spuse el când se aplecă peste masă şi îşi scutură părul plin de gheaţă în direcţia ei.
Zăpada, topindu-se la căldura încăperii, îi zbură din păr ca un duş gros, jumătate lichid, jumătate cristal.
Rose protestă, în timp ce ea şi Alice se adăposteau de potop.
Alice râse şi cu toţii ne-am alăturat ei. Am văzut în mintea lui Alice cum orchestrase momentul perfect şi
am ştiut că fata - trebuia să încetez să mă gândesc la ea în acest fel, de parcă ar fi fost singura fată din
lume - că Bella ne va privi râzând şi jucându-ne, părând la fel de fericiţi, de umani şi de ideali la modul
neverosimil ca desprinşi dintr-o pictură a lui Normal Rockwell.
Alice continuă să râdă ţinându-şi tava drept scut. Fata - Bella probabil că încă ne mai urmărea cu
privirea.
„...iar îi priveşte fix pe copiii Cullen”, gândi cineva, captându-mi atenţia.
Am privit instinctiv către chemarea neintenţionată, realizând, când privirea mea îşi găsi ţinta, că îi
recunoşteam vocea - o ascultasem atât de mult în acea zi…
Dar privirea mea alunecă dincolo de Jessica şi se concentră pe căutătura pătrunzătoare a fetei.
Îşi aţinti repede privirea în pământ, ascunzându-se din nou în spatele părului ei des.
La ce se gândea? Frustrarea părea să crească în intensitate odată cu trecerea timpului, în loc să se
domolească. Am încercat, nesigur pe mine deoarece nu o mai făcusem niciodată, să sondez cu mintea
tăcerea din jurul ei. Auzul meu secundar intrase întotdeauna în acţiune natural, fără să i-o cer; niciodată
nu fusesem nevoit să-mi dau prea multă străduinţă. Dar de acea dată mă concentram, încercând să
străpung acel scut care o înconjura.
Nimic în afară de tăcere.
„Ce-o găsi la ea?” gândi Jessica, precum un ecou al propriei mele frustrări.
- Edward Cullen te priveşte fix, şopti la urechea Bellei, râzând uşor. Tonul ei nu avea nicio urmă de iritare
geloasă. Jessica se dovedea o înzestrată prietenă prefăcută.
Am ascultat, prea captivat, răspunsul fetei.
- Nu pare furios, nu-i aşa? şopti ea drept răspuns.
Deci îmi observase reacţia sălbatică de săptămâna trecută. Normal că o făcuse.
Întrebarea o puse pe Jessica în încurcătură. Mi-am văzut chipul reflectat în gândurile ei când îmi
examină expresia, dar nu i-am evitat privirea. Încă mă concentram asupra fetei, încercând să aud ceva.
Concentrarea mea intenţionată nu părea să fie de niciun ajutor.
- Nu, îi spuse Jess, şi am ştiut că şi-ar fi dorit să îi poate spune că da - cât o chinuia în străfunduri
privirea mea - deşi nu i se simţi nimic în voce. Ar trebui să fie?
- Nu cred că mă place, şopti fata, sprijinindu-şi capul pe braţe de parcă s-ar fi simţit dintr-odată istovită.
Am încercat să descifrez sensul gestului, însă puteam face doar presupuneri. Poate chiar era obosită.
- Copiii Cullen nu plac pe nimeni, o asigură Jess. Sau nu bagă în seamă pe nimeni suficient încât să îl
placă. „Niciodată nu au făcut-o.” Gândul ei era un murmur nemulţumit. Dar încă te fixează din priviri.
- Nu te mai uita la el, spuse fata, neliniştită, ridicându-şi capul din sprijinul braţelor pentru a se asigura că
Jessica se supunea ordinului său.
Jessica râse înfundat, dar făcu aşa cum i se spusese.
Fata nu-şi mai desprinse privirea de la masa ei în tot restul ceasului care trecu. Credeam - deşi, fireşte,
nu puteam fi sigur - că o făcea intenţionat. Părea să-şi dorească să mă privească. Trupul ei se sucea
uşor în direcţia mea, bărbia ei începea să se întoarcă, apoi se stăpânea, respira adânc şi privea fix către
oricine ar fi vorbit.
Am ignorat în mare parte celelalte gânduri din jurul fetei, de vreme ce nu aveau, în acele clipe, legătură
cu ea. Mike Newton punea la cale o bătaie cu zăpadă în parcare după ore, fără să pară a-şi da seama
că ninsoarea se preschimbase deja în ploaie. Fâlfâitul fulgilor uşori pe acoperiş se transformase în
ropotul mai uzual al picăturilor de ploaie. Chiar nu putea percepe schimbarea? Mie-mi părea a se auzi
tare.
Când s-a încheiat pauza de prânz, am rămas la locul meu. Oamenii au ieşit şi m-am surprins încercând
să disting dintre sunetele paşilor tuturor pe ai ei, de parcă ar fi avut ceva important sau neobişnuit. Ce
prostie.
Nici fraţii mei nu schiţau vreo mişcare. Aşteptau să vadă ce voi face.
Mă voi duce la oră, aşezându-mă lângă fată, unde puteam adulmeca mirosul absurd de puternic al
sângelui ei şi îi puteam simţi căldura pulsului în aerul care-mi mângâia pielea? Eram suficient de puternic
pentru asta? Sau îmi ajunsese pentru o singură zi?
- Cred că e în ordine, spuse Alice, ezitând. Te-ai hotărât. Presupun că vei rezista în timpul orei.
Dar Alice ştia bine cât de repede se poate răzgândi cineva.
- De ce insişti, Edward? mă întrebă Jasper. Deşi nu doream să-l simt plin de el pentru că eu eram acum
cel slab, auzeam vag că asta gândea. Du-te acasă. Ia-o uşor.
- Ce mare lucru? îl contrazise Emmett. O va ucide sau nu. Poate-ar fi mai bine să termine odată cu asta,
oricare ar fi deznodământul.
- Nu vreau încă să mă mut, se plânse Rosalie. Nu vreau să o iau de la început. Aproape am absolvit
liceul, Emmett. „În sfârşit”.
Şi eu mă simţeam sfâşiat de această hotărâre. Voiam, îmi doream foarte mult, să înfrunt provocarea mai
degrabă decât să fug din nou. Dar nu voiam nici să merg prea departe. Fusese o eroare din partea lui
Jasper ca săptămâna trecută să aştepte atât de mult fără să vâneze; aceasta era tot o greşeală lipsită de
sens?
Nu doream să-mi dezrădăcinez familia. Niciunul nu mi-ar fi mulţumit pentru asta.
Dar voiam să mă duc la ora de Biologie. Mi-am dat seama că îmi doream să îi revăd chipul.
Acest fapt m-a ajutat să mă decid. Acea curiozitate. Eram furios pe mine însumi că o simţeam. Nu-mi
făcusem oare promisiunea că nu voi lăsa ca tăcerea gândurilor acelei fete să îmi trezească un interes
exagerat pentru ea? Şi totuşi mă vedeam nespus de interesat.
Voiam să aflu ce-i trecea prin cap. Dacă mintea ei era o poartă închisă, ochii îi erau ferestre ale sufletului
larg deschise. Poate-aş fi reuşit să citesc în ei, în schimb.
- Nu, Rose, chiar cred că va fi bine, spuse Alice. Viziunea... se încheagă. Sunt nouăzeci şi trei la sută
sigură că nu se va întâmpla nimic rău dacă se duce la oră. Mă privi întrebător, minunându-se ce anume
se schimbase în gândurile mele de îi făcuse viziunea asupra viitorului mai sigură.
Curiozitatea urma să fie de ajuns ca să o ţină pe Bella Swan în viaţă?
Dar Emmett avea dreptate - de ce să nu termin odată cu asta, indiferent de deznodământ? Aşa aş fi
înfruntat direct tentaţia.
- Mergeţi la ore, le-am ordonat, ridicându-mă de la masă. M-am ridicat şi m-am îndepărtat de ei fără a
privi în urmă. Simţeam îngrijorarea lui Alice, dezaprobarea lui Jasper, încurajarea lui Emmett şi
enervarea lui Rosalie cum mă urmează.
Am inhalat adânc pentru ultima oară în faţa uşii sălii de clasă, apoi am ţinut aerul în plămâni intrând în
încăperea strâmtă şi călduţă.
Nu întârziasem. Domnul Banner se pregătea pentru laboratorul din acea zi. Fata stătea în banca mea - a
noastră - tot cu chipul plecat, privind absentă mapa pe care mâzgălea. Am examinat schiţa în timp ce mă
apropiam, interesat până şi de această creaţie trivială a minţii ei, însă nu avea vreo noimă. Doar un
amalgam de cercuri în interiorul altor cercuri. Poate că nu se concentra asupra modelului, ci se gândea
la altceva?
Mi-am tras scaunul cu o forţă inutilă, făcându-l să zgârie linoleumul; oamenii se simţeau întotdeauna mai
în largul lor când un zgomot le vestea apropierea cuiva.
Ştiam că auzise sunetul; nu îşi ridică privirea, dar mâna ei rată un cerculeţ în schiţa pe care o trasa,
tulburându-i simetria.
De ce nu ridica fruntea? Probabil că se temea. Trebuia să mă asigur că îi las o impresie diferită de
această dată. Să o fac să creadă că data trecută fusese doar o iluzie.
- Bună, i-am spus cu vocea blândă pe care o foloseam când doream să îi fac pe oameni să se simtă în
largul lor, schiţând un zâmbet politicos astfel încât să nu mi se întrevadă dinţii.
Atunci ea privi în sus, cu ochii ei mari şi căprui miraţi - aproape uluiţi - şi plini de întrebări nerostite. Era
aceeaşi imagine care mă împiedicase să văd clar de-a lungul ultimei săptămâni.
În timp ce priveam în acei ochi căprui ciudat de profunzi, mi-am dat seama că duşmănia - ura pe care îmi
închipuisem că această fată o merita cumva pentru simplul fapt că exista - se evaporase. De această
dată, fără să respir, fără să îi gust aroma, îmi venea greu să cred că un om atât de vulnerabil ar putea
constitui vreodată un motiv de ură.
Începu să roşească şi nu spuse nimic.
Am continuat să-mi aţintesc privirea asupra ei, concentrându-mă doar pe adâncimea întrebătoare a
ochilor ei şi am încercat să ignor culoarea apetisantă a pielii sale. Aveam suficient aer încât să continui
să mai vorbesc o vreme fără să inspir.
- Numele meu este Edward Cullen, am spus, deşi eram conştient că ştia. Era modalitatea politicoasă de
a începe. Nu am avut ocazia să mă prezint săptămâna trecută. Tu trebuie să fii Bella Swan.
Părea încurcată - iarăşi i se forma acea cută micuţă între ochi. Îi luă cu jumătate de secundă mai mult
decât ar fi trebuit ca să răspundă.
- De unde îmi ştii numele? întrebă ea, iar vocea îi tremură puţin.
Probabil că o îngrozeam cu adevărat. Acest lucru mă făcea să mă simt vinovat; era atât de lipsită de
apărare. Am râs cu blândeţe - era un sunet care ştiam că-i face pe oameni să se simtă mai confortabil.
Din nou, aveam grijă să nu mi se întrevadă dinţii.
- Cred că toată lumea îţi ştie numele. Trebuia să fi realizat că devenise centrul atenţiei în acel loc
monoton. Tot oraşul îţi aştepta sosirea.
Se încruntă, de parcă această informaţie ar fi fost neplăcută. Am presupus, la cât de timidă părea să fie,
că atenţia însemna ceva rău pentru ea. Cei mai mulţi oameni simţeau opusul acestui lucru. Deşi nu-şi
doreau să se diferenţieze de turmă, în acelaşi timp tânjeau după atenţia acordată uniformităţii lor
individuale.
- Nu, spuse ea. Adică, de ce mi-ai spus "Bella"?
- Preferi "Isabella"? am întrebat, uimit de faptul că nu întrezăream unde putea să ne ducă întrebarea. Nu
înţelegeam. Îşi exprimase clar preferinţele în prima zi. Toţi oamenii erau de neînţeles în lipsa contextului
gândurilor proprii drept ghid?
- Nu, îmi place "Bella", răspunse ea, înclinând uşor capul. Expresia ei - dacă o interpretam corect – ezita
între stinghereală şi confuzie. Dar Charlie - adică tata - probabil că-mi spune "Isabella" pe la spate. Aşa
par toţi să mă cunoască pe aici. Pielea ei deveni de un roz mai întunecat.
- Oh, am exclamat eu neinspirat, desprinzându-mi repede privirea de pe chipul ei.
Tocmai realizasem care era ţinta întrebărilor: Călcasem strâmb - făcusem o greşeală. Dacă nu aş fi tras
cu urechea la toţi ceilalţi în acea primă zi, atunci i m-aş fi adresat întâia oară folosindu-i numele întreg, ca
oricine altcineva. Ea remarcase diferenţa.
Am simţit împunsătura neliniştii. Îmi surprinsese mult prea repede scăparea. Foarte perspicace, mai ales
pentru cineva care ar fi trebuit să fie îngrozit în apropierea mea.
Dar aveam probleme mai mari decât orice suspiciune ar fi ţinut ea ferecată în mintea sa.
Rămăsesem fără aer. Dacă voiam să mai vorbesc, trebuia să inhalez.
Ar fi fost greu să evit să vorbesc. Din păcate pentru ea, dacă stăteam în aceeaşi bancă însemna că eram
partenerul ei de laborator şi că în acea zi trebuia să lucrăm împreună. Ar fi părut ciudat - şi nejustificat de
nepoliticos - să o ignor pe toată durata laboratorului. Ar fi devenit şi mai suspicioasă, şi mai
înspăimântată...
M-am îndepărtat cât de departe puteam de ea fără să îmi mut scaunul, răsucindu-mi capul către culoarul
dintre bănci. M-am ţinut bine, încordându-mă să rămân nemişcat, apoi am inspirat rapid umplându-mi
pieptul de aer, respirând doar pe gură.
Ah!
Era cu adevărat dureros. Chiar şi fără să-i percep mirosul, îi simţeam gustul pe limbă. Gâtul meu dintr-o
dată era din nou în flăcări, dorinţa nesăţioasă fiind la fel de puternică precum în prima clipă când îi
simţisem aroma, săptămâna trecută.
Mi-am încleştat dinţii şi am încercat să mă adun.
- Începeţi, ordonă domnul Banner.
Am avut impresia că a fost nevoie de fiecare strop de autocontrol dobândit în şaptezeci de ani de muncă
asiduă ca să mă întorc din nou către fată, care privea în jos, spre bancă, şi să zâmbesc.
- Doamnele au întâietate, colega? m-am oferit eu.
Îmi privi chipul şi păli, cu ochii larg deschişi. Se citea ceva în expresia mea? Era din nou înspăimântată?
Nu spuse nimic.
- Sau aş putea începe eu, dacă doreşti, am spus încet.
- Nu, zise ea, iar chipul ei trecu din nou de la paloare la roşeaţă. Eu voi începe.
Am privit echipamentul de pe bancă, microscopul vechi, cutia cu lamele, pentru a nu vedea sângele care
îi zvâcnea sub pielea transparentă. Am luat din nou o gură de aer grăbită, printre dinţi, şi m-am crispat
când gustul mi-a provocat o durere surdă în gât.
- Profază, spuse ea după o examinare rapidă. Începu să scoată lamela, deşi abia o studiase.
- Pot arunca şi eu o privire? Instinctiv, prosteşte, de parcă aş fi fost un om de-ai ei - m-am întins şi i-am
prins mâna care îndepărta lamela. Preţ de o clipă, căldura pielii ei mă arse. Era ca un puls electric - cu
siguranţă mult mai fierbinte decât 21 de grade Celsius. Văpaia îmi străpunse mâna şi urcă pe braţ. Îşi
smulse palma de sub a mea.
- Îmi pare rău, am îngăimat printre dinţii încleştaţi. Având nevoie de un loc înspre care să privesc, am
apucat microscopul şi am aruncat o privire scurtă prin ocular. Avea dreptate.
- Profază, am aprobat-o eu.
Eram încă prea tulburat ca să o pot privi. Respirând cât de uşor puteam printre dinţii încleştaţi şi
încercând să ignor înfiorătoarea sete, m-am concentrat asupra temei simple, scriind cuvântul la linia
potrivită pe fişa de laborator, apoi schimbând prima lamelă cu următoarea.
La ce se gândea în acea clipă? Ce simţise când îi atinsesem mâna? Pielea mea trebuie să fi fost rece ca
gheaţa - respingătoare. Nu mă miram că era atât de tăcută.
Am privit lamela.
- Anafază, mi-am spus mie însumi şi am notat-o pe linia următoare.
- Se poate? întrebă ea.
Am privit-o, surprins să văd că aştepta cu braţul pe jumătate întins către microscop. Nu părea
înspăimântată. Chiar credea că greşisem răspunsul?
Nu mi-am putut împiedica un zâmbet la speranţa care i se citea pe chip când am împins microscopul
către ea.
Privi prin ocular cu un entuziasm care în curând se stinse. Colţurile gurii ei trădau tristeţea.
- Lamela a treia? ceru ea, fără a-şi ridica privirea de la microscop, dar întinzând mâna. Am lăsat lamela
următoare să-i alunece în palmă, fără să las, de această dată, ca pielea mea să se apropie de a ei. Să
stau lângă era de parcă aş fi fost aşezat lângă o lampă de încălzit. Simţeam cum mă încing uşor de la
temperatura ridicată.
Nu privi prea mult lamela. "Interfază", spuse ea cu nonşalanţă - poate străduindu-se cam mult să sune
astfel - şi împinse microscopul către mine. Nu atinsese hârtia, dar aşteptă ca eu să scriu răspunsul. Am
verificat - din nou avea dreptate.
Astfel am ajuns la capăt, spunând fiecare, pe rând, câte un cuvânt şi fără a ni se întâlni privirile. Eram
singurii care terminaseră - ceilalţi din clasă având dificultăţi mai mari. Mike Newton părea să nu se poată
concentra - încerca să ne urmărească pe mine şi pe Bella.
„Mi-aş dori să fi rămas acolo unde plecase”, gândi Mike, privindu-mă cu duşmănie. Interesant. Nu
realizasem că băiatul nutrea vreun sentiment de antipatie faţă de mine. Era o noutate, cum fusese şi
sosirea fetei celei noi. Şi mai bizar, am descoperit - cu surprindere - că sentimentul era reciproc.
Mi-am întors din nou privirea către fată, uluit de vastele ravagii şi răsturnări de situaţie pe care, în pofida
imaginii sale comune şi neameninţătoare, le producea în viaţa mea.
Vedeam foarte bine ce-l provoca pe Mike. Bella era chiar drăguţă... într-un fel neobişnuit. Pe lângă că
era frumoasă, faţa ei era interesantă. Nu foarte simetrică - bărbia îngustă nu se potrivea cu pomeţii ei
laţi; cu tonuri de culoare aflate la extreme - contrastul între luminos şi întunecat dintre pielea şi părul ei;
iar apoi erau ochii, debordând de secrete tacite...
Ochi care, pe neaşteptate, se adânceau în ai mei.
Am privit-o şi eu, încercând să ghicesc măcar una dintre aceste taine.
- Porţi lentile de contact? rupse ea tăcerea.
Ce întrebare ciudată.
- Nu. Aproape că am zâmbit la ideea de a-mi îmbunătăţi vederea.
- Oh, murmură ea. Mi s-a părut că ochii tăi au ceva schimbat.
Dintr-o dată redevenii rece, dându-mi seama că se părea că nu eram singurul care încerca să
desluşească secrete în acea zi.
Am ridicat din umeri, ţeapăn, şi am privit în direcţia în care se plimba profesorul.
Normal că ochii mei erau diferiţi de ultima oară când îi privise. Pentru a mă pregăti de chinul din acea zi,
de tentaţie, îmi petrecusem întreaga săptămână vânând, potoloindu-mi setea cât de mult posibil, chiar
exagerând. Mă ghiftuisem cu sângele animalelor, nu că ar fi contat prea mult în faţa aromei revoltătoare
care plutea în aerul din jurul ei. Când o privisem ultima oară, ochii mei erau negri de sete. Acum, cu
trupul suprasaturat de sânge, ochii mei erau de un auriu mai cald. De culoarea chihlimbarului de la
încercarea mea excesivă de ostoire a setei.
Altă eroare. Dacă aş fi înţeles sensul întrebării ei, puteam să îi răspund, pur şi simplu, că da.
Mă aflasem lângă aceşti oameni de aproape doi ani, în această şcoală, iar ea era prima care mă
examinase suficient de amănunţit pentru a observa schimbarea culorii ochilor mei. Ceilalţi, deşi admirau
frumuseţea familiei mele, aveau tendinţa de a-şi pleca ochii atunci când îi priveam la rândul meu. Se
retrăgeau, ignorând detaliile înfăţişării noastre în încercarea instinctivă de a refuza să înţeleagă.
Ignoranţa era o binecuvântare pentru mintea omenească.
De ce tocmai această fata trebuia să vadă atât de mult?
Domnul Banner se apropie de banca noastră. Am inhalat recunoscător gura de aer curat care îl însoţea
înainte să se poată strecura în ea aroma fetei.
- Deci, Edward, spuse el, examinându-ne răspunsurile, nu crezi că Isabella ar trebui să aibe şi ea ocazia
să folosească microscopul?
- Bella, îl corectai eu din instinct. De fapt, ea a identificat trei din cinci.
Gândurile domnului Banner erau pline de scepticism când se întoarse pentru a o privi pe fată.
- Ai mai participat la acest laborator?
Am privit, absorbit, cum ea zâmbi, părând uşor jenată.
- Nu cu rădăcină de ceapă.
- Cu peşte alb în stadiul de blastulă? sondă terenul dl Banner.
- Da.
Acest lucru îl surprinse. Extrăsese tema de lucru din acea zi dintr-un curs cu dificultate sporită. Dădu din
cap îngândurat câte fată.
- Ai participat la un program de studii avansate în Phoenix?
- Da.
Înseamnă că avea un nivel superior de cunoştinţe, că era inteligentă pentru un om. Lucrul acesta nu mă
surprindea.
- Atunci, spuse domnul Banner, ţuguindu-şi buzele, cred că e bine că sunteţi parteneri de laborator. Se
întoarse şi se îndepărtă murmurând: "Aşa ceilalţi copii vor avea ocazia să înveţe singuri câte ceva". Mă
îndoiam că fata putea auzi. Începu să deseneze din nou cerculeţe pe mapa ei.
Până acum două greşeli în jumătate de oră. Slabă performanţă din partea mea. Deşi nu aveam idee ce
impresie avea fata despre mine - cât de mult se temea, cât de multe suspecta? - ştiam că trebuia să-mi
dau mai mult silinţa să îi schimb părerea despre mine. Să fac ceva pentru a îndulci amintirile ultimei
noastre întâlniri feroce.
- E păcat că s-a dus zăpada, nu-i aşa? am spus eu, repetând conversaţiile pe care îi auzisem pe zeci de
elevi purtându-le deja. Un subiect de conversaţie plicticos şi comun. Vremea - întotdeauna era o temă
neutră.
Mă fixa cu îndoială făţişă - o reacţie anormală la cuvintele mele foarte normale.
- Nu chiar, spuse ea, surprinzându-mă din nou.
Am încercat să cârmesc conversaţia înapoi pe căile deja bătute. Venea dintr-un loc mult mai luminos şi
mai cald - pielea ei părea să reflecte cumva acest lucru, în pofida palorii sale - iar frigul o făcea să nu se
simtă în largul său. Atingerea mea îngheţată cu siguranţă că...
- Nu-ţi place frigul, am ghicit eu.
- Sau umezeala, fu ea de acord.
- Probabil îţi este greu să locuieşti în Forks. „Poate că nu trebuia să vii aici”, voiam eu să adaug. „Poate
ar trebui să te întorci acolo unde ţi-e locul.”
Dar nu eram sigur că-mi doream să plece. Urmă să-mi amintesc pentru totdeauna mirosul pielii ei - îmi
garanta ceva că nu aş fi urmărit-o? În plus, dacă ar fi plecat, mintea ei ar fi rămas un veşnic mister. O
ghicitoare constant sâcâietoare.
- Nici nu-ţi imaginezi, spuse ea cu o voce gravă, privind dincolo de mine pentru o clipă.
Răspunsurile ei nu erau niciodată aşa cum m-aş fi aşteptat. Mă făceau să-mi doresc să îi pun şi mai
multe întrebări.
- Atunci de ce ai venit aici? am întrebat, dându-mi seama imediat că tonul meu era prea acuzator, nu
suficient de neutru pentru acea conversaţie. Întrebarea părea nepoliticoasă, INDISCRETĂ.
- E... complicat.
Clipi din ochii ei mari, lăsând lucrurile în aer şi pe mine în pragul unei implozii de curiozitate - iar aceasta
ardea la fel de aprig ca setea care-mi străpungea gâtul. De fapt, am descoperit că-mi era ceva mai uşor
să respir; agonia devenea mai uşor de îndurat prin familiaritate.
- Cred că pot ţine pasul, am insistat eu. Poate politeţea ar fi determinat-o să continue să-mi răspundă la
întrebări câtă vreme aş fi fost suficient de nepoliticos să i le pun.
Îşi îndreptă privirea în tăcere către palmele sale. Acest lucru mă făcu nerăbdător; voiam să-mi aşez
mâna sub bărbia ei şi să-i ridic capul ca să îi pot citi gândurile în privire. Dar ar fi fost o prostie din partea
mea - periculos - să îi ating din nou pielea.
Dintr-o dată îşi ridică fruntea. Era o uşurare să îi văd din emoţiile oglindite în ochi. Vorbi în grabă,
scoţând iute cuvintele.
- Mama mea s-a recăsătorit.
Era suficient de uman, uşor de înţeles. Tristeţea îi învălui ochii limpezi şi cuta reapăru între ei.
- Nu pare aşa de complicat, am spus eu. Vocea mea era blândă fără vreun efort din partea mea.
Tristeţea ei îmi dădu un sentiment straniu de neputinţă, dorindu-mi să pot face ceva pentru a o alina. Un
impuls ciudat. Când s-a întâmplat asta?
- În septembrie trecut. O răsuflare plină de amărăciune îi părăsi pieptul - fără a fi chiar un oftat. Mi-am
ţinut respiraţia când suflul ei fierbinte ajunse să îmi mângâie chipul.
- Şi tu nu îl placi, am ghicit eu, sperând să obţin mai multe informaţii.
- Nu, Phil e de treabă, spuse ea, corectându-mi presupunerea. Umbra unui zâmbet îi cuprinse acum
colţurile buzelor generoase. Poate că e prea tânăr, dar e destul de drăguţ.
Asta nu se potrivea cu scenariul pe care îl construisem în capul meu.
- De ce nu ai rămas cu ei? am întrebat eu, cu puţin cam multă curiozitate în voce. Lăsam impresia că aş
fi prea băgăcios. Ceea ce, sincer, eram.
- Phil călătoreşte mult. E jucător profesionist de baseball. Acel mic zâmbet deveni mai pronunţat; cariera
aleasă de el o amuza.
Am zâmbit şi eu, fără intenţie. Nu încercam să o fac să se simtă în largul său. Doar că surâsul ei mă
făcea să-mi doresc să îi zâmbesc drept raspuns - să fiu părtaş la secret.
- Am auzit de el? Am trecut în revistă lista de jucători profesionişti de baseball în cap, întrebându-mă
care dinte ei era Phil al ei...
- Probabil că nu. Nu joacă prea bine. Alt zâmbet. Doar în liga minoră. Călătoreşte însă mult.
Listele din mintea mea se schimbară instantaneu şi am identificat o altă serie de posibilităţi în mai puţin
de o secundă. În acelaşi timp, îmi imaginam un nou scenariu.
- Şi mama ta te-a trimis aici ca să poată călători cu el, am spus eu. Presupunerile păreau să stoarcă mai
multe informaţii de la ea decât întrebările. Din nou, funcţiona. Bărbia ei se întinse înainte şi expresia ei
deveni dintr-o dată încăpăţânată.
- Nu, nu ea m-a trimis aici, spuse ea cu o nuanţă inedită de duritate în glas. Presupunerea mea o
supărase, deşi nu prea puteam înţelege cum. Am venit de bunăvoie.
Nu puteam să ghicesc semnificaţia sau sursa supărării ei. Eram complet pierdut.
Aşa că am renunţat. Nu aveam ce să înţeleg la această fată. Nu era asemenea celorlalţi oameni. Poate
că tăcerea din gândurile sale şi parfumul mirosului ei nu erau singurele lucruri neobişnuite la ea.
- Nu înţeleg, am recunoscut eu, detestând să mă recunosc învins.
Oftă şi mă privi în ochi mai mult timp decât oamenii obişnuiţi erau capabili să îndure.
- La început a rămas cu mine, dar îi era dor de el, explică ea încet, tonul devenindu-i mai deznădăjduit cu
fiecare cuvânt. Era tristă... aşa că am hotărât că e timpul să petrec nişte clipe plăcute alături de Charlie.
Micuţa cută dintre ochii ei se adânci.
- Dar acum tu eşti nefericită, am murmurat eu. Nu mă puteam abţine să îmi rostesc ipotezele cu voce
tare, sperând să aflu ceva din reacţiile ei. Ultima, totuşi, nu părea atât de departe de adevăr.
- Şi? spuse ea, de parcă acesta nu ar fi fost un aspect demn de luat în consideraţie.
Am continuat să o privesc în ochi, simţind că în sfârşit aruncasem prima privire în sufletul ei. Am văzut în
acel unic cuvânt unde se plasa pe ea însăşi printre priorităţi. Spre deosebire de majoritatea oamenilor,
propriile ei nevoie se aflau la capătul listei.
Era altruistă.
Odată ce această revelaţie, misterul persoanei care se ascundea în această tăcere începu să se
limpezească puţin.
- Nu pare drept, spusei eu. Am ridicat din umeri, încercând să mă port obişnuit, căutând să ascund
intensitatea curiozităţii mele.
Ea râse, însă fără vreun strop de veselie.
- Nu ţi-a spus nimeni? Viaţa nu e dreaptă.
Voiam să râd, deşi nici eu nu mă simţeam deloc amuzat. Ştiam câte ceva despre nedreptăţile vieţii.
- Cred că am mai auzit asta pe undeva.
Mă privi la rândul ei, părând din nou încurcată. Ochii ei fugiră o clipă, apoi se întoarseră către mine.
- Deci asta e tot, îmi spuse ea.
Dar nu eram pregătit să las acea conversaţie să se încheie. Micul „V” dintre ochii săi, amintindu-mi de
tristeţea ei, mă deranja. Voiam să îl şterg cu vârful degetului. Însă, desigur, nu o puteam atinge. Era
periculos din atâtea puncte de vedere...
- Te prefaci bine. Am vorbit rar, gândindu-mă încă la următoarea ipoteză. Dar sunt dispus să pun pariu
că suferi mai mult decât laşi pe oricine să vadă.
Se strâmbă, ochii îngustându-i-se şi gura strângându-se într-o bosumflare asimetrică, şi privi din nou
către catedră. Nu-i plăcea când ghiceam răspunsul corect. Nu era un martir ca toţi ceilalţi - nu-şi dorea
un public pentru durerea ei.
- Mă înşel?
Ridică uşor din umeri, prefăcându-se că nu mă aude.
Acest lucru mă făcu să zâmbesc.
- Nu prea cred.
- Ce-ţi pasă ţie? întrebă ea, încă privind în altă direcţie.
- E o întrebare foarte bună, am recunoscut eu, mai degrabă pentru mine însumi decât ca un răspuns
pentru ea.
Discernământul ei era mai bun decât al meu - vedea direct în inima lucrurilor în timp ce eu mă opinteam
în jurul marginilor, alegând orbeşte indiciile. Detaliile vieţii ei foarte omeneşti nu ar fi trebuit să conteze
pentru mine. Era o greşeală din partea mea să-mi pese de ce gândea ea. Mai departe de protejarea
familiei mele de suspiciuni, gândurile oamenilor erau lipsite de însemnătate.
Nu eram obişnuit să fiu cel mai puţin intuitiv dintre două persoane. Mă bazam prea mult pe auzul meu
secundar - în mod clar nu eram atât de receptiv pe cât mă credeam.
Fata oftă şi privi încruntată către faţa clasei. Ceva din expresia ei frustrată era amuzant. Întreaga situaţie,
această întreagă conversaţie era ilară. Nimeni nu fusese vreodată în mai mare pericol cu mine decât
această fată - în orice clipă aş fi putut, distras de felul ridicol în care mă lăsam absorbit de această
conversaţie, să respir pe nas şi să o atac înainte să mă pot împiedica - iar ea era iritată pentru că nu îi
răspunsesem la întrebare.
- Te enervez? am întrebat eu, zâmbind la absurditatea acestui gând.
Mă privi în grabă, apoi ochii ei părură captivaţi de privirea mea insistentă.
- Nu chiar, îmi spuse ea. Sunt mai mult necăjită pe mine însămi. Chipul meu e atât de uşor de citit -
mama îmi spune mereu "cartea ei deschisă".
Ridică din umeri, nemulţumită.
Am privit-o uimit. Motivul pentru care era supărată era că ea credea că o descifrez prea uşor. Cât de
bizar. Nu depusesem în întreaga mea viaţă atâtea eforturi să înţeleg pe cineva - sau mai degrabă
existenţă, de vreme ce „viaţă” nu prea putea fi considerat cuvântul potrivit. Nu aveam viaţă cu adevărat.
- Dimpotrivă, am contrazis-o eu, simţindu-mă ciudat de... prudent, de parcă m-ar fi pândit vreun pericol
pe care nu reuşeam să îl văd. Dintr-o dată mă simţeam încordat, premoniţia provocându-mi nelinişte. Mi
se pare că eşti foarte greu de descifrat.
- Înseamnă că te pricepi să "citeşti" oamenii, ghici ea, făcând propria ei presupunere care era, din nou,
foarte aproape de adevăr.
- De obicei, i-am dat eu dreptate.
Apoi i-am zâmbit larg, lăsându-mi buzele să dezvăluie şiragurile de dinţi sclipitori şi ascuţiţi precum
lamele din spatele lor.
Era o prostie, dar mă simţeam brusc disperat să îi transmit fetei măcar un semnal de avertizare. Trupul
ei era mai aproape de mine ca înainte, apropiindu-se inconştient în timpul conversaţiei noastre. Toate
micile repere şi semne care erau suficiente pentru a speria restul oamenilor nu păreau să aibă efect
asupra ei. De ce nu dădea înapoi îngrozită în faţa mea? Cu siguranţă văzuse suficient din partea mea
întunecată pentru a realiza pericolul, la cât de intuitivă părea să fie.
Nu am apucat să văd dacă avertismentul meu avusese efectul scontat. Domnul Banner solicită atenţia
clasei chiar în acel moment iar ea îşi desprinse privirea de la mine imediat. Părea destul de uşurată de
întrerupere, aşa că poate, inconştient, înţelesese.

Speram ca aşa să stea lucrurile.

Conştientizam că fascinaţia mea sporea, deşi încercasem să o retez din rădăcini. Nu-mi puteam permite
ca Bella Swan să mi se pară interesantă. Sau, mai degrabă, ea nu îşi putea permite aceasta. Deja eram
nerăbdător să am o altă şansă de a vorbi cu ea. Voiam să ştiu mai multe despre mama ei, despre viaţa
sa de dinainte de a veni aici, despre relaţia cu tatăl ei. Toate detaliile lipsite de însemnătate care i-ar fi
scos şi mai mult la lumină caracterul. Dar fiecare secundă pe care o petreceam cu ea era o greşeală, un
risc pe care ea nu ar fi trebuit să şi-l asume.
Cu gândurile în altă parte, îşi dădu părul des pe spate chiar în clipa în care eu îmi îngăduisem altă
respiraţie. Un val deosebit de concentrat de aromă îmi izbi gâtul.
Era ca în prima zi - ca o bilă de demolări. Durerea secetei arzătoare mă ameţi. Am fost nevoit să-mi
încleştez degetele de bancă pentru a rămâne aşezat pe scaun. De data aceasta aveam oarecum mai
mult control. Măcar nu am distrus nimic. Monstrul urla înăuntrul meu, dar nu simţi strop de plăcere de pe
urma durerii mele. Era prea strâns înlănţuit. Pentru moment.
Am încetat cu totul să respir şi m-am îndepărtat de fată cât de mult am putut.
Nu, nu-mi puteam permite să o găsesc fascinantă. Cu cât îmi părea mai interesantă, cu atât devenea
mai posibil să o ucid. Deja făcusem două greşeli minore în această zi. Urma să o comit şi pe a treia, una
care nu avea să mai fie neînsemnată?
Imediat ce s-a sunat de pauză, am fugit din sala de clasă - probabil distrugând orice impresie de politeţe
pe care începusem să o clădesc pe parcursul acelei ore. Din nou am inhalat cu nesaţ aerul curat şi umed
de afară de parcă ar fi fost un balsam vindecător. M-am grăbit să aştern cât mai multă distanţă cu putinţă
între mine şi fată.
Emmett mă aştepta în faţa clasei de spaniolă. Îmi scrută o clipă expresia sălbatică.
„Cum a mers?” întrebă el.
- Nu a murit nimeni, am îngăimat eu.
„Cred că e un lucru mare. Când am văzut-o pe Alice fugind la final, am crezut..”.
Pe când intram în clasă, i-am văzut amintirea din urmă cu câteva clipe, ceea ce surprinsese prin uşa
deschisă a sălii de curs: Alice străbătând cu iuţeală, palidă, curtea către clădirea unde se ţineau orele de
ştiinţe. L-am simţit retrăind dorinţa de a se ridica şi de a i se alătura, apoi decizia lui de a rămâne pe loc.
Dacă Alice ar fi avut nevoie de ajutorul său, i l-ar fi cerut...
Mi-am închis ochii cu oroare şi dezgust când m-am prăbuşit la locul meu.
- Nu mi-am dat seama că am fost atât de aproape. Nu credeam că voi... Nu am realizat că era atât de
rău, am şoptit eu.
„Nu a fost”, m-a liniştit el. „Nimeni nu a murit, nu-i aşa?”
- Aşa este, am şuierat printre dinţi. Nu de data asta.
„Poate îţi va fi mai uşor.”
- Sigur.
„Sau poate ca o vei ucide.” Ridică din umeri. „Nu ai fi primul care ar da-o în bară. Nimeni nu te-ar judeca
prea aspru. Uneori cineva miroase mult prea bine. Sunt chiar impresionat că ai rezistat atâta timp.”
- Nu mă ajuţi, Emmett.
Mă revolta felul în care accepta ideea că aş fi ucis-o pe acea fată, că ar fi fost cumva inevitabil. Era vina
ei că mirosea atât de bine?
„Ştiu că atunci când mi s-a întâmplat mie...”, îşi aminti Emmett, purtându-mă împreună cu el în urmă cu
jumătate de secol, pe un drum de ţară, în amurg, unde o femeie trecută de prima tinereţe îşi strângea
cearceafurile uscate de pe o sârmă întinsă între meri. Mirosul fructelor se simţea, apăsător, în aer -
recolta se încheiase şi merele neculese zăceau împrăştiate pe pământ, loviturile de pe coaja lor lăsându-
le aroma să răzbată în nori groşi. Un câmp cu fân proaspăt cosit era peisajul în care plutea acel miros,
într-o armonie desăvârşită. El străbătea drumeagul cu treburi de la Rosalie, fără a-i da atenţie femeii.
Cerul de deasupra era purpuriu, oranj peste copacii dinspre vest. Ar fi urmat drumul şerpuit şi nu ar fi
avut niciun motiv să-şi amintească de acea seară, doar că un vânt de seară insolit umflă cearceafurile
albe precum pânzele unei corăbii şi îl învălui pe Emmett în mirosul femeii.
- Ah, am gemut eu înfundat. De parcă propria mea amintire a setei nu era suficientă.
„Ştiu. Nu am rezistat nici jumătate de secundă. Nici nu mi-a trecut prin cap să rezist.”
Amintirea lui deveni mult prea explicită ca să o pot îndura.
Am sărit în picioare, cu dinţii încleştaţi suficient de puternic încât să taie prin oţel.
- "Esta bien, Edward"? întrebă Senora Goff, speriată de mişcarea mea bruscă. Îmi puteam vedea chipul
reflectat în mintea ei şi ştiam că nu arătam deloc bine.
- "Me perdona", am murmurat, sărind către uşă.
- "Emmett - por favor, puedas tu ayuda a tu hermano?" întrebă ea, gesticulând neajutorată către mine pe
când părăseam grăbit clasa.
- Sigur, l-am auzit spunând. Şi apoi ajunse chiar în spatele meu.
Mă urmă până la colţul clădirii, unde mă prinse şi îşi puse palma pe umărul meu.
I-am împins-o cu prea multă forţă. Gestul ar fi zdrobit în aşchii o mână de om, şi oasele din braţul său.
- Îmi pare rău, Edward.
- Ştiu. Inhalam adânc aerul, încercând să-mi limpezesc gândurile şi plămânii.
- E chiar atât de rău? mă întrebă el, încercând să nu se gândească la mireasma şi la savoarea din
amintirea sa pe când punea întrebarea, fără prea mare reuşită.
- Mai rău, Emmett, mai rău.
Tăcu o clipă.
„Poate...”
- Nu, nu ar fi mai bine să îi pun capăt. Du-te înapoi în clasă, Emmett. Vreau să fiu singur.
Se întoarse fără vreun alt cuvânt sau gând şi se îndepărtă în grabă. Avea să-i spună profesoarei de
spaniolă că eram bolnav, că trăgeam chiulul, sau că eram un vampir periculos scăpat de sub control.
Scuza lui chiar avea importanţă? Poate că nu m-aş mai fi întors niciodată. Poate că aş fi fost nevoit să
plec pentru totdeauna.
M-am urcat din nou în maşină, aşteptând să se încheie orele. Ascunzându-mă. Din nou.
Ar fi trebuit să petrec acel timp luând decizii sau încercând să-mi întăresc hotărârile, dar, ca un biet
împătimit, m-am trezit scrutând prin hăţişul de gânduri izvorând din clădirile şcolii. Vocile familiare ieşeau
în evidenţă, dar nu eram interesat în acea clipă să ascult viziunile lui Alice sau nemulţumirile lui Rosalie.
Am găsit-o cu uşurinţă pe Jessica, dar fata nu era cu ea, aşa că mi-am continuat căutările. Gândurile lui
Mike Newton mi-au atras atenţia şi în sfârşit am găsit-o, alături de el, în sala de sport. Era nefericit pentru
că vorbisem cu ea în timpul orei de Biologie. Îi analiza răspunsul primit când adusese subiectul în
discuţie...
„Nu l-am văzut niciodată să schimbe mai mult de două vorbe cu cineva. Şi, normal, trebuia ca tocmai
Bella să i să pară interesantă. Nu-mi place cum o priveşte. Dar ea nu părea prea încântată. Ce-a spus?
‚Mă întreb ce era în neregulă cu el lunea trecută’. Ceva de genul ăsta. Nu părea să-i pese. Probabil că
nu a fost cine ştie ce conversaţie...”
Aşa trecea el peste pesimism, înveselit de ideea că Bella nu fusese interesată de schimbul de cuvinte cu
mine. Acest lucru mă supăra mai mult decât era acceptabil, aşa că am încetat să îl mai ascult.
Am început să ascult un CD cu muzică violentă şi apoi am mărit volumul până când a acoperit celelalte
voci. Trebuia să mă concentrez foarte puternic asupra melodiilor pentru a mă împiedica să alunec din
nou către gândurile lui Mike Newton, să o spionez pe fata care nu bănuia...
Am trişat de câteva ori, pe când ora se apropia de sfârşit. Nu o spionam, am încercat să mă conving. Mă
pregăteam doar. Doream să ştiu exact când va ieşi, când va ajunge în parcare. Nu voiam să mă ia prin
surprindere.
Când elevii au început să iasă de la ora de sport, am coborât şi eu din maşină, nesigur în privinţa
motivului pentru care o făcusem. Ploaia era măruntă - o ignoram în timp ce, lent, îmi umezea părul.
Voiam ca ea să mă vadă aici? Speram că va veni să vorbim? Ce făceam?
Nu am mişcat, încercând să mă conving să intru din nou în maşină, ştiind că purtarea mea era
condamnabilă. Mi-am ţinut braţele încrucişate la piept şi am respirat foarte vag privind-o cum se îndrepta
încet către mine, buzele ei reflectându-i tot mai mult tristeţea. Nu mă privi. De câteva ori aruncă o
ocheadă către nori strâmbându-se, de parcă o supăraseră cumva.
M-am simţit dezamăgit când a ajuns la maşina ei înainte să fie nevoită să treacă pe lângă a mea. Ar fi
vorbit cu mine? Eu aş fi vorbit cu ea?
S-a urcat într-o camionetă Chevrolet de un roşu spălăcit, o rablă ruginită mai vârstnică decât tatăl ei. Am
privit-o pornind maşina - vechiul motor hurui mai tare decât al oricărui vehicul din parcare - şi apoi
întinzându-şi mâinile către gurile de ventilaţie. Frigul era incomod pentru ea - nu-i plăcea. Îşi trecu
degetele prin părul ei des, răsfirându-şi şuviţele prin curenţii de aer cald de parcă ar fi încercat să le
usuce. Mi-am imaginat cum mirosea în interiorul camionetei, apoi am izgonit repede gândul din mintea
mea.
Privi în jur pregătindu-se să demareze cu spatele, apoi privi în sfârşit către mine. Mă fixă preţ de doar
jumătate de secundă, şi tot ce putui desluşi în ochii ei fu surprindere înainte să-şi desprindă privirea şi să
bage în marşarier. Apoi cauciucurile scârţâiră din nou la o frână, bara din spate a camionetei evitând
coliziunea cu maşina lui Erin Teague la doar câţiva centimetri.
Privi în oglinda retrovizoare, cu gura deschisă şi plină de amărăciune. Când cealaltă maşină trecu de ea,
îşi verifică toate unghiurile moarte de două ori şi apoi părăsi parcarea cu atâta grijă încât îmi smulse un
zâmbet. De parcă s-ar fi crezut periculoasă în camioneta aceea decrepită.
Gândul că Bella Swan ar fi fost reprezentat vreun pericol pentru cineva, indiferent ce ar fi condus, mă
făcu se izbucnesc în hohote de râs în timp ce fata trecu pe lângă mine, cu privirea aţintită asupra
drumului.
Soare în Miez de Noapte - Capitolul 3
Capitolul 3
-------------------------
de Elena Kostenczyk [Felixuca ]

3 . Fenomenul.

Deşi nu mă simţeam însetat, m-am hotărât să vânez din nou în acea noapte. O mică măsură preventivă,
pe care o ştiam neîndestulătoare.
Carlisle mă însoţi; nu mai rămăsesem singuri de când mă întorsesem din Denali. Pe când alergam prin
pădurea întunecată, l-am surprins gândindu-se la despărţirea noastră pripită de cu o săptămână în urmă.
În amintirile lui mi-am văzut trăsăturile schimonosite de o groaznică disperare. I-am simţit surprinderea şi
îngrijorarea subită.
„Edward?”
„Trebuie să plec, Carlisle. Trebuie să plec imediat.”
„Ce s-a întâmplat?”
„Nimic. Încă. Dar se va întâmpla, dacă rămân.”
M-a apucat de braţ. I-am ghicit durerea când m-am smuls din strângerea lui.
„Nu înţeleg.”
„Vreodată ai... a fost vreodată un moment..”
M-am văzut respirând adânc, am văzut lumina sălbatică din ochii mei prin filtrul adâncii lui nelinişti.
„Aroma vreunui om ţi-a părut vreodată mai atrăgătoare decât a tuturor celorlalţi? Cu mult?”
„Oh.”
Când îmi dădusem seama că înţelesese, expresia mi se umpluse de ruşine. Se întinsese din nou pentru
a mă atinge, trecând cu vederea faptul că mă ferisem din nou, şi îşi lăsase mâna pe umărul meu.
„Fă ceea ce trebuie pentru a rezista, fiule. Îmi vei lipsi. Poftim, ia maşina mea. E mai rapidă.”
Se întreba acum dacă făcuse ceea ce trebuia, îndemnându-mă să plec. Se întreba dacă nu cumva
neîncrederea lui mă rănise.
- Nu, îi şoptii, fugind. De asta aveam nevoie. …Ţi-aş fi putut trăda încrederea cu uşurinţă dacă mi-ai fi
spus să rămân.
- Îmi pare rău că suferi, Edward. Dar ar trebui să faci tot ce-ţi stă în putinţă să îi cruţi viaţa fiicei lui Swan.
Chiar dacă asta înseamnă că trebuie să ne părăseşti din nou.
- Ştiu, ştiu.
- De ce te-ai întors? Ştii cât de bucuros sunt că te afli aici, dar dacă îţi este prea greu...
- Nu-mi place să mă simt ca un laş, am recunoscut eu.
Încetinisem - acum alergam în pas uşor străbătând întunericul.
- Mai bine aşa decât să o pui în pericol. Va pleca într-un an, doi.
- Ai dreptate, ştiu. Dimpotrivă, însă, cuvintele lui mă făcură şi mai dornic să rămân. Fata urma să plece
într-un an sau doi...
Carlisle se întrerupse din alergat şi mă oprii odată cu el; se întoarse să-mi scruteze expresia.
„Dar nu vei fugi, nu-i aşa?”
Îmi plecai fruntea.
„Faci asta din mândrie, Edward? Nu e nicio ruşine în...”
- Nu, nu mândria mă reţine aici. Nu acum.
„Nu ai unde să te duci?”
Am râs scurt.
- Nu. Nu m-ar opri aşa ceva dacă m-aş putea convinge să plec.
- Vom veni cu tine, desigur, dacă de asta ai nevoie. Trebuie doar să ne-o ceri. Tu te-ai mutat, pentru
ceilalţi, fără să te plângi. Nu-ţi vor purta pică pentru asta.
M-am arătat mirat.
El râse.
- Da, Rosalie ar putea să o facă, dar îţi este datoare. Oricum, e mult mai bine pentru noi să plecăm
acum, fără să facem vreun rău, decât să plecăm mai încolo, după ce va fi curmată o viaţă. Toată buna
dispoziţie ni se spulberase la ultimele cuvinte.
M-am înfiorat de cele tocmai spuse.
- Da, am încuviinţat eu. Vocea mea avea un timbru răguşit.
„Dar nu pleci?”
Am oftat.
- Ar trebui.
- Ce te ţine aici, Edward? Nu reuşesc să înţeleg...
- Nu ştiu dacă îţi pot explica. Şi pentru mine totul era lipsit de sens.
Îmi măsură expresia câteva clipe bune,
„Nu, nu înţeleg. Dar îţi voi respecta secretele, dacă doreşti.”
- Mulţumesc. Generos din partea ta, având în vedere cum eu nu respect tainele nimănui. Cu o singură
excepţie. Şi făceam tot ce puteam ca să o văduvesc de acest lucru, nu-i aşa?
„Avem cu toţii capriciile noastre.” Râse din nou. „Să mergem?”
Tocmai simţise mirosul unei turme mici de cerbi. Era greu să manifest prea mult entuziasm pentru ceea
ce, chiar şi vremurile noastre cele mai bune, era o aromă prea puţin apetisantă. În clipa de faţă, cu
amintirea sângelui fetei proaspătă în minte, mirosul îmi provoca, de fapt, greaţă.
Am oftat. „Să mergem”, am încuviinţat, deşi ştiam că prea puţin m-ar fi ajutat chinul de a înghiţi şi mai
mult sânge.
Amândoi ne-am ghemuit, pregătiţi de vânătoare, şi am lăsat mirosul neîmbietor să ne conducă, tăcuţi,
înainte.

Se lăsase frigul când ne-am întors acasă. Zăpada topită îngheţase la loc; de parcă o pojghiţă subţire de
sticlă acoperise totul - fiecare ac de pin, fiecare frunză de ferigă, fiecare lamă a ierbii era cristalizată.
Pe când Carlisle se duse să se schimbe pentru tura de gardă la spital, am rămas lângă râu, aşteptând
răsăritul. Mă simţeam aproape ghiftuit de la cât sânge băusem, dar ştiam că lipsa senzaţiei de sete, în
sine, ar fi avut o importanţă neînsemnată când mă voi fi aflat din nou aşezat lângă fată.
Rece şi nemişcat precum piatra pe care mă aşezasem, fixam cu privirea apa întunecată care curgea pe
lângă malul îngheţat, privind dincolo de ea.
Carlisle avea dreptate. Ar fi trebuit să plec din Forks. El ar fi putut răspândi vreo poveste care să-mi
explice absenţa. O şcoală cu internat în Europa. O vizită la nişte rude îndepărtate. Adolescent fugar.
Scenariul nu conta. Nimeni nu şi-ar fi pus prea multe întrebări.
Peste doar un an sau doi, fata urma să dispară. Avea să-şi continue viaţa - ar fi avut o viaţă de continuat.
Ar fi plecat la o facultate pe undeva, ar fi crescut, şi-ar fi construit o carieră, poate s-ar fi măritat cu
cineva. Îmi puteam imagina - o puteam vedea îmbrăcată în alb şi mergând cu pas măsurat, ţinându-şi
tatăl de braţ.
Era ciudat ce durere îmi provoca acea imagine. Nu o puteam înţelege. Eram gelos pentru că ea putea
avea un viitor care mie îmi era refuzat? Ilogic. Pe fiecare dintre oamenii din jurul meu îi aştepta acelaşi
potenţial - o viaţă - şi arar mă opream pentru a-i invidia.
Ar fi trebuit să-i cruţ viitorul. Să nu-i mai pun viaţa în pericol. Aşa era drept. Carlisle întotdeauna lua
hotărârile corecte. Ar fi trebuit să îl ascult în acel moment.
Soarele se ridică din spatele norilor, iar lumina slabă scânteie pe sticla gheţii.
Încă o zi, am luat eu hotărârea. Aş mai fi văzut-o doar o dată. M-aş fi putut descurca. Poate i-aş fi
pomenit de dispariţia mea iminentă, aş fi pregătit terenul.
Urma să fie greu; o simţeam în fiecare şovăială apăsătoare care începea deja să mă facă să inventez
scuze pentru a rămâne - să extind termenul limită cu două zile, trei, patru... Dar trebuia să fac ceea ce
era necesar. Ştiam că mă pot încrede în sfatul lui Carlisle. Şi mai ştiam că eu eram prea tulburat pentru a
fi capabil să iau, de unul singur, decizia corectă.
Mult prea tulburat. Cât oare din încăpăţânarea aceea venea din curiozitatea mea obsesivă şi cât din
apetitul meu neostoit?
Am intrat în casă pentru a mă schimba de şcoală.
Alice mă aştepta, aşezată pe treapta de sus de la cel de-al treilea etaj.
„Pleci din nou”, mă acuză ea.
Oftai şi-i dădui dreptate.
„Nu pot vedea unde te duci de data asta.”
- Nu ştiu încă unde mă voi duce, şoptii eu.
„Vreau să rămâi aici.”
Am scuturat din cap,
„Poate Jazz şi cu mine te-am putea însoţi?”
- Vor avea şi mai mare nevoie de tine dacă nu voi fi aici să am grijă de ei. Şi gândeşte-te la Esme. I-ai
răpi jumătate din familie dintr-o lovitură?
„O vei întrista atât de mult”.
- Ştiu. De asta tu trebuie să rămâi.
„Nu va fi la fel dacă nu te vom avea aici, iar tu o ştii.”
- Da. Dar trebuie să fac ceea ce este bine.
„Însă sunt mult căi bune şi multe căi greşite, nu-i aşa?”
Pentru o clipă fu înghiţită de una dintre ciudatele ei viziuni; privii alături de ea imaginile difuze care
licăreau într-un vârtej. Mă văzui amestecat printre umbre ciudate pe care nu le puteam distinge - forme
nedesluşite şi imprecise. Apoi, dintr-o dată, pielea mea strălucea în razele luminoase ale soarelui, într-o
poieniţă. Era un loc cunoscut. Alături de mine se afla o siluetă, însă, din nou, era neclară, insuficient de
prezentă pentru a o recunoaşte. Imaginile tremurară şi dispărură pe când un milion de mici decizii
aranjară într-un nou chip viitorul.
- Nu am înţeles prea multe, îi spusei când viziunea se întunecă.
„Nici eu. Viitorul ţi se schimbă atât de des încât nu pot ţine pasul cu el. Dar cred că...”
Se opri şi căută printr-o vastă colecţie de alte viziuni recente cu mine. Toate erau la fel - înceţoşate şi
vagi.
- Cred că se schimbă ceva, totuşi, spuse ea cu voce tare. …Viaţa ta pare să fi ajuns la o răspântie.
Râsei cu amărăciune.
- Îţi dai seama că vorbeşti ca o ţigancă şarlatancă într-un bâlci, nu?
Îmi scoase limba.
- Dar astăzi va fi bine, nu-i aşa? întrebai eu cu vocea dintr-odată temătoare.
- Nu te văd ucigând pe nimeni astăzi, mă asigură ea.
- Mulţumesc, Alice.
- Îmbracă-te. Nu voi spune nimic - te voi lăsa pe tine să le spui celorlalţi când vei fi pregătit.
Se ridică şi coborî brusc scările, cu umerii uşor aduşi în faţă. „Îmi va fi dor de tine. Cu adevărat.”
Da, şi mie avea să-mi fie dor de ea.
Am condus în tăcere până la liceu. Jasper îşi dădea seama că Alice era supărată de ceva, dar ştia că
dacă şi-ar fi dorit să vorbească despre asta ar fi făcut-o deja. Emmett şi Rosalie nu ştiau nimic, captivi în
altul dintre momentele lor speciale, privindu-se cu ochi minunaţi - era mai degrabă dezgustător să îi
priveşti din exterior. Ştiam cu toţii prea bine cu câtă disperare se iubeau unul pe celălalt. Sau poate că
eram eu acru pentru că doar mie îmi lipsea o pereche. În unele zile îmi era mai greu să trăiesc alături de
trei cupluri perfecte de îndrăgostiţi. Aceasta se număra printre ele.
Poate-ar fi fost cu toţii mai fericiţi fără să mă aibă în preajmă, prost dispus şi pus pe harţă precum
bătrânul care s-ar fi cuvenit să fiu pe acum.
Desigur, primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns la liceu a fost să o caut pe fată. Pregătindu-mă
din nou.
Singur.
Felul în care întreaga mea lume părea dintr-o dată golită de orice în afară de ea era stânjenitor - centrul
întregii mele existenţe nu mai eram eu, ci acea fată.
Deşi era chiar uşor de înţeles; după optzeci de ani de repetiţie, zi şi noapte, orice schimbare devenise un
motiv de fascinaţie.
Încă nu sosise, dar puteam auzi, la distanţă, sunetul tunător al motorului camionetei sale. Mă sprijinii de
maşină pentru a o aştepta. Alice rămase alături de mine, iar ceilalţi plecară direct la ore. Erau plictisiţi de
fixaţia mea - era de neînţeles pentru ei cum putea un om să îmi captiveze interesul atâta timp, oricât de
delicios ar fi mirosit.
Fata intră lent în câmpul meu vizual, cu ochii fixaţi pe drum şi cu mâinile încleştate pe volan. Părea
neliniştită de ceva. Îmi luă o clipă să-mi dau seama despre ce era vorba, să realizez că fiecare om avea
aceeaşi expresie în ziua aceea. Ah, drumul era alunecos din cauza gheţii şi încercau cu toţii să conducă
mai prudent. Vedeam că ea lua riscul sporit în serios.
Se potrivea cu lucrurile sporadice pe care le aflasem despre firea ei. L-am adăugat şi pe acesta pe mica
mea listă: era un om serios, o persoană responsabilă.
Parcă maşina nu foarte departe de mine, dar încă nu mă observase stând pe loc şi fixând-o cu privirea.
Mă întrebam ce va face când mă va repera. Va roşi şi se va îndepărta? Aceasta era prima variantă. Dar
poate că m-ar fi privit şi ea. Poate că ar fi venit să vorbim.
Am inspirat adânc, umplându-mi plămânii, plin de speranţă, pentru orice eventualitate.
Coborî din camionetă cu grijă, tatonând pământul alunecos înainte să se lase cu toată greutatea pe el.
Nu ridică privirea şi mă simţii frustrat. Poate dacă m-aş fi dus să vorbesc cu ea...
Nu, ar fi fost o greşeală.
În loc să se întoarcă înspre şcoală, se îndreptă către spatele camionetei, ţinându-se caraghios de
marginile benei, neîncrezătoare în proprii săi paşi. Mă făcu să zâmbesc şi simţii privirea lui Alice aţintită
asupra chipului meu. Nu ascultam ce anume o făcea să gândească - mă amuzam prea mult urmărind-o
pe fată cum îşi verifica lanţurile de zăpadă. Chiar părea în pericol să cadă, la cum îi alunecau picioarele
pe gheaţă. Nimeni altcineva nu mai avea atâtea probleme - parcase pe cea mai periculoasă bucată de
polei?
Ea se opri, privind în jos cu expresie ciudată pe chip. Era... tandreţe? De parcă acel cauciuc avea ceva
care îi stârnea... emoţie?
Din nou, curiozitatea mă chinuia deopotrivă cu setea. Părea oricum să aibă nevoie de o mână de ajutor,
măcar până ar fi ieşit de pe peticul alunecos de asfalt. Desigur, nu aveam cum să i-o ofer eu, nu?
Ezitam, sfâşiat. La cât de neplăcută era zăpada pentru ea, cu greu ar fi acceptat cu plăcere atingerea
mâinii mele albe şi reci. Ar fi trebuit să port mănuşi...
- Nu! suspină Alice.
Instantaneu i-am cercetat gândurile, presupunând la început că făcusem o alegere neinspirată şi că mă
văzuse comiţând vreo faptă de neiertat. Dar nu avea deloc legătură cu mine.
Tyler Crowley se încumetase să întoarcă maşina în parcare cu o viteză imprudentă. Manevra urma să-l
proiecteze patinând pe un ochi de gheaţă...
Viziunea apăru doar cu o fracţiune de secundă înainte ca faptele să se petreacă în realitate. Dubiţa lui
Tyler viră de după colţ pe când eu încă urmăream deznodământul care le smulsese suspinul de groază
buzelor lui Alice.
Nu, viziunea nu avea nicio legătură cu mine şi totuşi mă privea în totalitate, pentru că duba lui Tyler -
cauciucurile intrau în acea clipă pe gheaţă din cel mai prost unghi cu putinţă - urma să se rotească în
parcare şi să o zdrobească pe fata care devenise nepoftitul punct central al lumii mele.
Chiar şi fără previziunile lui Alice ar fi fost uşor de ghicit traiectoria vehiculului, scăpat de Tyler de sub
control.
Fata, stând în punctul cel mai nepotrivit, în spatele camionetei sale, privi în sus, dezorientată de
scrâşnetul cauciucurilor. Mă privi fix în ochii cuprinşi de teroare apoi se întoarse să îşi privească moartea
inevitabilă.
„Nu ea!” Cuvintele urlară în capul meu de parcă i-ar fi aparţinut altcuiva.
Încă prizonier în gândurile lui Alice, văzui deodată cum viziunea se schimbă, însă fără să am timp să
descopăr deznodământul.
M-am avântat în parcare, aruncându-mă între duba care patina şi fata încremenită. M-am mişcat atât de
repede încât totul pentru ochii obiectului concentrării mele părea o învălmăşire de linii neclare. Nu mă
observă - văzul omenesc nu îmi putea urmări zborul - încă privind fix forma masivă care era pe cale să îi
ţintuiască trupul de bara de metal a camionetei sale.
Am prins-o de mijloc, mişcându-mă cu prea multă grabă pentru a fi atât de blând pe cât ar fi avut ea
nevoie să fiu. În sutimea de secundă dintre momentul când i-am smuls silueta subţire din calea morţii şi
cel când m-am izbit de pământ ţinând-o în braţe, era dureros de conştient că trupul ei era fragil şi uşor de
frânt.
Când i-am simţit capul lovindu-se de asfaltul îngheţat, am avut impresia că şi eu mă transformasem în
stană de gheaţă.
Dar nu aveam la dispoziţie nici măcar o secundă pentru a mă lămuri în ce stare se afla. Am auzit duba în
spatele nostru, scârţâind strident pe când se contorsiona în jurul carcasei rezistente, din fier, a
camionetei fetei. Îşi schimbă direcţia, îndoindu-se, venind din nou către ea - de parcă fata ar fi fost un
magnet, atrăgând-o către noi.
Un cuvânt pe care nu-l mai rostisem niciodată în prezenţa unei doamne îmi alunecă printre dinţii
încleştaţi.
Făcusem deja prea multe. Pe când aproape că zburasem prin aer încercând să o îndepărtez din calea
pericolului, fusesem perfect conştient de greşeala pe care o înfăptuiam. Aceasta nu mă oprise, însă nu
ignoram riscul pe care mi-l asumam - nu doar pentru mine, ci pentru întreaga mea familie.
Expunerea.
Iar acel gest cu siguranţă nu avea să ne ajute, dar nu aveam de gând să îi permit dubei să izbândească
în a doua sa încercare de a-i lua fetei viaţa.
Am lăsat-o jos şi mi-am întins mâinile în faţă, prinzând duba înainte să o atingă. Forţa mă proiectă
înapoi, izbindu-mă de maşina parcată lângă camioneta ei, şi i-am simţit caroseria îndoindu-se la
contactul cu umerilor mei. Duba tremură în faţa obstacolului neînduplecat al braţelor mele, apoi se
legănă, balansându-se instabil pe cele două cauciucuri din spate.
Dacă mi-aş fi mişcat mâinile, unul dintre acestea ar fi căzut pe picioarele fetei.
În numele a tot ceea ce era sfânt, catastrofele nu urmau să se mai încheie niciodată? Oare mai exista
ceva ce putea merge prost? Nu aveam cum să rămân acolo, ţinând maşina în aer şi aşteptând să vină
cineva în ajutor. Nici nu o puteam azvârli - trebuia să mă gândesc la şoferul panicat cu gânduri
incoerente.
Cu un geamăt mut, am împins duba astfel încât cu o zguduire se îndepărtă de noi pentru o clipă. Pe
când cădea spre mine, am prins-o de bară cu mâna dreaptă în timp ce cu stânga am apucat-o pe fată
din nou de mijloc, târând-o de sub dubă şi trăgând-o strâns la pieptul meu. Trupul ei se mişca fără vlagă
când am întors-o astfel încât picioarele ei să fie eliberate - era conştientă? Cât rău îi făcusem în
încercarea mea inopinată de a o salva?
Am dat drumul dubei, acum că nu o mai putea vătăma. Se izbi de asfalt, toate geamurile spărgându-i-se
la unison.
Ştiam că mă aflam în toiul unei crize. Cât de multe văzuse? Vreun alt martor mă privise materializându-
mă lângă ea apoi jonglând cu monstrul din fier, încercând să nu-l las să o zdrobească? Acele întrebări ar
fi trebuit să fie grija mea principală.
Dar eram prea agitat ca să îmi pese de ameninţarea expunerii pe cât ar fi trebuit. Prea panicat că aş fi
putut să o rănesc cu mâna mea în eforturile depuse pentru a o proteja. Prea înspăimântat de căldura
trupului ei moale, lipit de mine - chiar prin obstacolul dublu al hainelor noastre, îi puteam simţi arsura...
Cea dintâi temere era şi cea mai puternică. Când erupseră ţipetele martorilor în jurul nostru, mă aplecai
să îi examinez chipul, să văd dacă era conştientă - cu speranţa sălbatică să nu sângereze.
Ochii ei erau deschişi, privindu-mă şocaţi.
- Bella? întrebai imediat. Eşti bine?
- Sunt bine. Rosti cuvintele automat, cu o voce confuză.
Uşurarea, atât de minunată încât se confunda cu durerea, mă învălui la sunetul vocii ei. Sorbii o răsuflare
printre dinţi şi ignorai arsura din gât care o însoţi. Aproape că-mi prindea bine.
Se luptă să se ridice în capul oaselor, însă nu eram pregătit să îi dau drumul. Cumva o simţeam mai... în
siguranţă? Sau măcar mai bine, ţinând-o în braţe lângă mine.
- Ai grijă, o avertizai eu. Cred că te-ai lovit destul de rău la cap.
Nu simţeam miros de sânge proaspăt - măcar atât - dar acest fapt nu însemna că nu suferise răni
interne. Eram extrem de nerăbdător să o duc la Carlisle şi la echipamentul său complet de radiologie.
- Oh, exclamă ea, cu o uluire comică, atunci când îşi dădu seama că aveam dreptate în privinţa capului
ei.
- Aşa ziceam şi eu. Uşurarea ameţitoare făcea ca totul să îmi pară amuzant.
- Cum... Vocea ei ezită şi genele i se zbătură. …Cum ai ajuns aici atât de repede?
Uşurarea deveni amară, amuzamentul se evaporă. Observase prea multe.
Dacă fata părea să fie relativ bine, îngrijorarea pentru familia mea deveni acută.
- Mă aflam chiar lângă tine, Bella. Ştiam din experienţă că dacă eram foarte încrezător când minţeam, îl
făceam pe cel care îmi punea întrebări să fie mai puţin sigur de adevăr.
Se luptă din nou să se mişte, iar de data aceasta i-o permisei. Trebuia să respir pentru a putea să-mi joc
rolul aşa cum se cuvenea. Trebuia să mă îndepărtez de căldura sângelui ei pentru ca aceasta să nu se
combine cu aroma ei, copleşindu-mă. Alunecai de lângă ea, pe cât mi-era posibil, în spaţiul strâmt dintre
cele două maşini zdrobite.
Mă fixă cu privirea iar eu o privii la rândul meu. Să-mi feresc ochii ar fi fost o greşeală pe care ar fi comis-
o doar un mincinos incompetent, iar eu nu eram deloc lipsit de pricepere. Expresia mea era calmă,
binevoitoare... Părea să o încurce. Era un lucru bun.
Locul accidentul era acum împresurat. Mai ales elevi, copii, privind atenţi şi împingându-se în faţă,
curioşi dacă se putea vedea vreun cadavru făcut zob. Era o aglomerare informă de ţipete şi un torent de
gânduri şocate. Le-am scrutat gândurile o singură dată pentru a mă asigura că încă nu plutea nicio
suspiciune apoi le-am lăsat deoparte concentrându-mă doar asupra fetei.
Era distrasă de agitaţie. Privi în jur, păstrând pe chip o expresie mirată şi încercă să se ridice în picioare.
Îmi lăsai uşor mâna pe umărul ei pentru a o reţine pe loc.
- Stai cuminte deocamdată. Părea să se simtă bine, dar ar fi trebuit oare să-şi mişte gâtul? Din nou, îmi
dorii să fi fost Carlisle de faţă. Anii mei de studii teoretice nu erau pe măsura secolelor sale de practică
medicală.
- Dar e frig, obiectă ea.
Aproape că murise zdrobită de două ori şi schilodită o dată, iar pe ea o îngrijora frigul. Aproape îmi
scăpă un râs uşor până să-mi amintesc că situaţia nu era deloc amuzantă.
Bella clipi, apoi privirea ei se concentră asupra chipului meu.
- Erai acolo.
Acest fapt mă trezi din nou.
Privi către sud, deşi acolo nu avea ce vedea în afară de partea laterală, boţită, a dubei.
- Erai lângă maşina ta.
- Ba nu.
- Te-am văzut, insistă ea; vocea ei devenea copilăroasă când se arăta încăpăţânată. Împinse bărbia
înainte.
- Bella, eram lângă tine şi te-am tras din drum.
O privii adânc în ochii ei mari, încercând să o conving să-mi accepte versiunea - singura poveste
raţională la îndemână.
Bărbia ei încremeni.
- Nu.
Am încercat să rămân calm, să nu intru în panică. Măcar de-aş fi făcut-o să tacă pentru câteva secunde,
aş fi avut răgazul să distrug dovezile... şi să îi subminez povestea dezvăluind că era rănită la cap…
Nu ar fi trebuit să fie uşor să o fac să tacă pe această fată plină de secrete? De-ar fi avut încredere în
mine, pentru doar câteva clipe...
- Te rog, Bella, spusei ei, iar tonul vocii mele era prea intens, pentru că dintr-o dată voiam să aibă
încredere în mine. Mi-o doream foarte mult, şi nu doar în contextul acelui accident. O dorinţă prostească.
Ce noimă ar fi avut să se încreadă în mine?
- De ce? mă întrebă, încă prevăzătoare.
- Ai încredere în mine, o rugai.
- Îmi promiţi că-mi vei explica totul mai târziu?
Mă înfuria să fiu nevoit să o mint din nou, când îmi doream atât de mult să îi merit cumva încrederea.
Aşa că, atunci când i-am răspuns, am făcut-o cu mânie.
- Bine.
- Bine, răspunse ea ca un ecou, pe acelaşi ton.
Când începu intervenţia de salvare în jurul nostru - sosirea adulţilor, chemarea autorităţilor, sirenele în
depărtare – am încercat să o ignor pe fată şi să îmi trasez priorităţile. Am scrutat fiecare minte din
parcare, deopotrivă a martorilor şi a celor sosiţi mai târziu, însă fără a găsi ceva periculos. Mulţi erau
surprinşi să mă găsească lângă Bella, dar cu toţii ajunseseră la concluzia - singura posibilă - că pur şi
simplu nu îmi observaseră prezenţa lângă fată înainte de accident.
Ea era singura care nu accepta explicaţia la îndemână, dar urma să fie considerată martorul cel mai
puţin de încredere. Fusese înspăimântată, traumatizată, ca să nu mai pomenesc de lovitura la cap. Era
posibil să fie în stare de şoc. Era acceptabil ca povestea ei să fie cam încurcată, nu-i aşa? Nimeni nu ar
fi plecat urechea la ea ignorând atâţi alţi spectatori...
Sării ca ars când auzii din zbor gândurile lui Rosalie, Jasper şi Emmett, care tocmai soseau la faţa
locului. În acea seară urma să plătesc scump.
Voiam să netezesc urma lăsată de umerii mei pe caroseria maşinii, însă fata stătea prea aproape.
Trebuia să am răbdare până ce atenţia avea să-i fie distrasă.
Aşteptarea era frustrantă - atâţia ochi erau aţintiţi asupra mea - pe când oamenii se luptau cu duba,
încercând să o îndepărteze de noi. I-aş fi putut ajuta, ca să grăbesc lucrurile, însă aveam şi aşa destule
probleme iar fata avea privirea ageră. Într-un final, reuşiră să o împingă suficient de departe pentru ca
personalul medical să ajungă la noi cu tărgile.
Un chip familiar, încărunţit, mă examina.
- Bună, Edward, spuse Brett Warner. Era infirmier, îl cunoşteam bine din spital. Mare noroc - singurul din
acea zi - că el ajunsese primul la noi. În gândurile sale, luă aminte că păream vioi şi calm. …Te simţi
bine, puştiule?
- Perfect, Brett. Nimic nu m-a atins. Însă mă tem că Bella a suferit o contuzie. S-a lovit rău la cap când
am împins-o din calea...
Brett îşi mută atenţia asupra fetei, care îmi aruncă o privire fioroasă acuzând trădarea. Corect. Era genul
de martir tăcut - prefera să sufere în tăcere.
Nu-mi contrazise însă imediat povestea, iar acest lucru îmi dădu un sentiment de uşurare.
Următorul infirmier încercă să insiste să mă las tratat, însă nu-mi era prea dificil să îl fac să se
răzgândească. Îi promisei că îl voi lăsa pe tata să mă consulte, iar el se dădu bătut. Cu cei mai mulţi
dintre oameni, era suficient să le vorbesc cu siguranţă şi calm. Cu cei mai mulţi dintre oameni, dar nu şi
cu acea fată, desigur. I se potrivea oare vreunul dintre modelele normalităţii?
În timp ce îi montau o proteză pentru gât - iar chipul ei devenea purpuriu de ruşine - mă folosii de
momentul de distragere a atenţiei pentru a corecta neobservat forma îndoiturii din caroseria maşinii,
folosindu-mi călcâiul. Doar rudele mele observară ceea ce făceam şi am auzit promisiunea mentală a lui
Emmett de a îndrepta tot ce îmi scăpase mie.
Recunoscător pentru ajutorul său - şi mai îndatorat pentru că Emmett, măcar, mă iertase deja pentru
alegerea mea periculoasă - mă simţii mai relaxat urcându-mă pe scaunul din faţă al ambulanţei, lângă
Brett.
Şeful poliţiei ajunse înainte ca Bella să fie urcată în salvare.
Deşi gândurile tatălui Bellei erau dincolo de cuvinte, panica şi îngrijorarea emanând din mintea sa
înăbuşiră aproape orice altă cugetare din preajmă. Un val imens de teamă şi de vinovăţie tacită năvăli
dinspre el când îşi văzu unica fiică pe targă.
Plecând dinspre el şi trecând prin mine, creând ecouri şi înteţindu-se. Când Alice mă avertizase că
moartea fiicei lui Charlie Swan l-ar fi ucis şi pe acesta din urmă, nu exagerase deloc.
Capul mi se plecă din pricina vinovăţiei când îi auzii glasul plin de panică.
- Bella! strigă el.
- Mă simt bine, Char... tată. Oftă. …Nu e nimic în neregulă cu mine.
Asigurarea ei nu reuşi decât vag să îi aline groaza părintelui. Se îndreptă imediat către cel mai apropiat
infirmier să îi ceară mai multe informaţii.
Doar când l-am auzit vorbind, formulând propoziţii perfect coerente în pofida panicii sale, am realizat că
neliniştea şi grija lui nu erau tăcute. Doar că... nu puteam auzi cuvintele exacte.
Hm. Charlie Swan nu era la fel de tăcut ca fiica lui, dar puteam vedea de unde moştenise ea acea
trăsătură. Interesant.
Nu-mi petrecusem niciodată timpul în preajma şefului poliţiei. Întotdeauna îl socotisem un om greu de
cap - însă descopeream că eu fusesem cel încuiat. Gândurile lui fuseseră parţial ascunse, nu absente.
Eu le puteam distinge doar cursul şi tonalitatea...

Voiam să ascult mai atent, să văd dacă puteam găsi în acest puzzle mai uşor cheia secretelor fetei. Însă
Bella fusese deja urcată în ambulanţă şi aceasta pornise la drum.
Îmi venea greu să mă smulg de lângă această posibilă soluţie a misterului care ajunsese să mă
obsedeze. Dar trebuia să gândesc clar în acea clipă - să analizez ceea ce se întâmplase în cursul zilei
din fiecare unghi posibil. Trebuia să ascult, să mă asigur că nu îmi pusesem familia într-un pericol atât de
mare încât să fim nevoiţi să plecăm imediat. Trebuia să mă concentrez.
Nimic din gândurile infirmierilor nu mă îngrijora. Din cât puteau ei să determine, fata nu păţise nimic grav.
Iar Bella până atunci susţinuse povestea pe care o servisem eu.
Prioritatea, când urma să ajungem la spital, era să îl văd pe Carlisle. Am trecut grăbit prin uşile
automate, însă eram incapabil să mă abţin complet de la o supraveghea pe Bella; am continuat să fiu cu
ochii pe ea prin intermediul gândurilor asistenţilor medicali.
Găsii cu uşurinţă mintea cunoscută a tatălui meu. Era în micul lui birou, singur - al doilea noroc în acea zi
fatidică.
- Carlisle.
Mă auzi apropiindu-mă şi fu alarmat din clipa în care îmi văzu expresia. Sări în picioare, chipul său
dobândind o paloare cadaverică. Se aplecă peste biroul ordonat, din lemn de nuc.
„Edward - doar nu ai...”
- Nu, nu e asta.
Respiră adânc. „Sigur că nu. Îmi pare rău că mi-a trecut un astfel de gând prin cap. Ochii tăi, desigur, ar
fi trebuit să ştiu...” Îmi observă cu uşurare ochii încă aurii.
- Dar e rănită, Carlisle, probabil nu grav, însă...
- Ce s-a întâmplat?
- Un accident stupid de maşină. Se afla în locul nepotrivit la momentul nepotrivit. Însă nu puteam sta fără
să fac nimic - să o las să fie zdrobită...
„Ia-o de la început, nu înţeleg. În ce fel ai fost implicat?”
- O dubă a patinat pe gheaţă, şoptii eu. Fixam cu privirea peretele din spatele sau în timp ce vorbeam. În
locul unei mulţimi de diplome înrămate, el avea un simplu tablou în ulei - un preferat al său, o lucrare
nedescoperită a lui Hassam. …Ea se afla în calea maşinii. Alice a văzut ce urma să se întâmple, însă nu
aveam timp să fac nimic altceva decât să traversez în fugă parcarea ca să o împing în lături. Nimeni nu a
observat... cu excepţia ei. Am fost nevoit să opresc şi duba, însă, din nou, nimeni nu a văzut... în afară
de ea. Îmi... îmi pare rău, Carlisle. Nu voiam să ne pun în pericol.
El ocoli biroul şi îşi puse mâna pe umărul meu.
„Ai făcut ceea ce trebuia. Şi nu cred că ţi-a fost uşor. Sunt mândru de tine, Edward.”
Abia atunci găsii puterea de a-l privi în ochi.
- Ştie că e ceva... în neregulă cu mine.
- Nu contează. Dacă va trebui să plecăm, vom pleca. Ce a spus ea?
Scuturai din cap, puţin frustrat.
- Nimic încă.
„Încă?”
- A fost de acord cu versiunea mea a evenimentelor - dar aşteaptă o explicaţie.
Se încruntă, cântărind posibilitatea.
- S-a lovit la cap - de fapt, eu am lovit-o, continuai eu, repezit. …Am scăpat-o la pământ destul de dur.
Pare să se simtă bine, însă... nu cred că va fi nevoie de mari eforturi ca să îi discreditez povestea.
Mă simţeam ca un ticălos doar rostind aceste cuvinte.
Carlisle simţi aversiunea din vocea mea. „Poate că nu va fi nevoie. Să vedem mai bine ce se întâmplă.
Se pare că am de consultat un pacient.”
- Te rog, spusei eu. Sunt atât de îngrijorat că i-am făcut rău.
Expresia lui Carlisle se lumină. Îşi netezi părul blond - doar cu câteva nuanţe mai deschis decât ochii lui
aurii - şi râse.
„Ai avut o zi interesantă, nu-i aşa?” În mintea lui puteam citi ironia, şi chiar era amuzant, cel puţin pentru
el. Ce schimbare de roluri. Cumva, în acea secundă când fără să gândesc gonisem prin parcarea
îngheţată, mă transformasem din ucigaş în protector.
Râsei împreună cu el, amintindu-mi cât de sigur fusesem că Bella nu ar fi avut vreodată nevoie de
protecţie pentru altceva în afară de mine însumi. Totuşi râsul meu era oarecum tăios, pentru că, odată
duba îndepărtată din ecuaţie, afirmaţia rămânea pe de-a-ntregul adevărată.

Am aşteptat singur în biroul lui Carlisle - unul dintre cele mai lungi ceasuri din viaţa mea - ascultând
spitalul plin de gânduri.
Tyler Crowley, şoferul dubei, părea rănit mai grav decât Bella, iar atenţia mi se îndreptă asupra lui câtă
vreme ea îşi aştepta rândul la radiografie. Carlisle rămânea în plan secund, încrezător în diagnosticul
asistenţilor că fata era doar uşor lovită. Acest lucru mă făcea să mă simt neliniştit, însă ştiam că avea
dreptate. De ea l-ar fi privit doar o clipă în faţă, imediat şi-ar fi amintit de mine, de faptul că era ceva în
neregulă cu familia mea, iar aceasta ar fi putut să o determine să vorbească.
Şi avea sigur un partener dornic de conversaţie. Tyler era mistuit de vinovăţie din pricina faptului că
aproape o ucisese şi nu părea capabil să înceteze să vorbească despre asta. Puteam vedea expresia
Bellei oglindită în ochii lui, şi mi-era clar că ea-şi dorea ca el să se oprească. Cum de nu înţelegea şi el
acest lucru?
Pentru o clipă m-am încordat când Tyler întrebă cum se ferise ea din drum.
Am aşteptat, fără să respir, cât ea ezită.
„A...” o auzi el spunând. Apoi făcu o pauză atât de lungă încât Tyler se întrebă dacă nu cumva
curiozitatea lui o zăpăcise. Într-un final, ea continuă. „Edward m-a împins din calea maşinii.”
Aerul îmi părăsi plămânii. Apoi respiraţia mea se înteţi. Nu o mai auzisem niciodată rostindu-mi numele.
Îmi plăcea felul cum suna - chiar dacă îl auzeam doar prin intermediul gândurilor lui Tyler. Voiam să îl
aud cu urechile mele...
„Edward Cullen”, spuse ea, când Tyler nu păru să se dumirească la cine se referă. Mă trezii la uşă, cu
mâna pe clanţă. Dorinţa de a o vedea devenea tot mai puternică. Trebuia să-mi reamintesc de
necesitatea de a fi prudent.
„Stătea chiar lângă mine.”
„Cullen? Ciudat. Nu l-am văzut. Puteam să jur... Cred că totul s-a petrecut atât de repede. El e bine?”
„Aşa cred. E pe aici, pe undeva, dar nu l-au obligat să se întindă în pat.”
O văzui absorbită de gânduri, cu ochii înăspriţi de suspiciune, dar toate aceste schimbări greu de percept
în expresia ei treceau neobservate pentru Tyler.
„E frumuşică”, gândea el, aproape surprins. „Chiar răvăşită, ca acum. Nu e genul meu, dar... ar trebui să
o scot în oraş. Să mă revanşez pentru ziua de azi...”
Ma aflam deja pe hol, apoi la jumătatea drumului către salonul de urgenţe, fără să mă gândesc vreo clipă
la ceea ce făceam. Din fericire, asistenta pătrunse în cameră înainte să apuc să intru - era rândul Bellei
să facă o radiografie. Mă sprijinii de zid într-un ungher întunecat şi încercai să mă adun în timp ce ea
trecu împinsă în scaunul cu rotile.
Nu conta faptul că Tyler o considera "frumuşică". Oricine ar fi observat acest lucru. Nu aveam niciun
motiv să mă simt... cum mă simţeam? Deranjat? Sau "furios" era ceva mai aproape de adevăr? Nu avea
nicio logică.
Am rămas pe loc cât timp am putut îndura, însă nerăbdarea m-a dovedit şi am apucat-o pe un drum
ocolit către salonul de radiologie. Ea fusese deja mutată în salonul de urgenţe, însă am apucat să arunc
o privire peste radiografia ei cât era asistenta întoarsă cu spatele.
M-am mai liniştit după ce am făcut-o. Capul ei era nevătămat. Nu o rănisem, nu grav.
Carlisle mă surprinse acolo.
„Arăţi mai bine”, comentă el.
M-am mulţumit să privesc înainte. Nu eram singuri, holurile fiind pline de infirmieri şi de vizitatori.
„Ah, da.” Îi fixă radiografia de panoul luminos, însă nu era nevoie să o mai privesc o dată. „Înţeleg. E
nevătămată. Ai procedat bine, Edward.”
Aprobarea verbală a tatălui meu îmi trezi o reacţie confuză. Aş fi fost mulţumit, de n-aş fi ştiut că nu ar fi
fost de acord cu ceea ce îmi pusesem în gând să fac. Sau, cel puţin, că nu ar fi fost de acord dacă mi-ar
fi cunoscut motivaţiile reale...
- Cred că mă voi duce să vorbesc cu ea - înainte să te vadă, murmurai eu înfundat. Mă voi purta natural,
de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Voi face lucrurile să se aşeze. Toate erau motive acceptabile.
Carlisle schiţă un gest absent de aprobare, cu ochii încă aţintiţi asupra radiografiei.
- Bună idee. Hm.
Am privit pentru a vedea ce anume îi trezise interesul.
„Priveşte vânătăile vindecate! De câte ori a scăpat-o mama ei din braţe?” Carlisle se amuză în sinea lui
de gluma făcută.
- Încep să cred că fata asta s-a născut sub o stea ghinionistă. Întotdeauna e la locul nepotrivit în
momentul nepotrivit.
„ Forks cu siguranţă că nu e un loc prielnic pentru ea, dacă eşti tu aici.”
Am tresărit.
„Du-te. Fă lucrurile să se aşeze. Voi veni şi eu în scurt timp.”
M-am îndepărtat în grabă, simţindu-mă vinovat. Poate eram un mincinos chiar prea bun, dacă reuşeam
să-l păcălesc pe Carlisle.
Când am ajuns în sala de urgenţe, Tyler încă mai mormăia în barbă, cerându-şi scuze. Fata încerca să
scape de remuşcările lui prefăcându-se că doarme. Ochii îi erau închişi, însă nu răsufla ritmat şi din când
în când degetele îi tresăreau cu nerăbdare.
I-am privit chipul pentru o bună bucată de timp. Era ultima oară când urma să o văd. Ideea îmi produse o
durere ascuţită în piept. Oare din cauză că nu-mi plăcea deloc să las vreo ghicitoare nedezlegată? Nu-mi
părea o explicaţie mulţumitoare.
Într-un final, am inspirat adânc şi m-am lăsat văzut.
Când Tyler mă văzu, începu să vorbească, însă îi cerui, ducându-mi degetul la buze, să tacă.
- Doarme? am murmurat eu.
Ochii Bellei se deschiseră dintr-o dată şi se concentrară asupra chipului meu. Preţ de o clipă se
deschiseră larg, pentru ca apoi să se îngusteze, plini de furie şi de suspiciune. Îmi aminteam că aveam
de jucat un rol, aşa că i-am zâmbit de parcă nimic ieşit din comun nu se întâmplase de dimineaţă - în
afară de lovitura ei la cap şi de plăsmuirile unei imaginaţii prea bogate.
- Bună, Edward, spuse Tyler. Îmi pare foarte rău...
Îl oprii ridicând o mână.
- "Dacă nu curge sânge, n-ai făcut niciun rău", spusei pe un ton fals. Fără să-mi dau seama, zâmbii prea
larg la gluma înţeleasă doar de către mine.
Era uimitor de uşor să-l ignor pe Tyler, care nu se afla la mai mult de un metru de mine, mânjit din cap
până-n picioare de sânge proaspăt. Nu înţelesesem niciodată cum reuşea Carlisle să o facă - să facă
abstracţie de sângele pacienţilor săi pentru a-i trata. Tentaţia constantă nu i-ar fi furat prea uşor atenţia,
nu ar fi fost periculoasă?... Însă, în acel moment... puteam înţelege cum, dacă te concentrai asupra a
altceva suficient de intens, tentaţia devenea insignifiantă.
Chiar dacă era proaspăt şi la îndemână, sângele lui Tyler nici nu se compara cu cel al Bellei.
Soare în Miez de Noapte - Capitolul 4
Capitolul 4
-------------------------
de Elena Kostenczyk [Felixuca ]
4. Viziuni

M-am întors la şcoală. Era necesar, deoarece sărea cel mai puţin în ochi.
Până la sfârşitul zilei, aproape toţi ceilalţi elevi se întorseseră şi ei la ore. Doar Tyler, Bella şi alţi câţiva -
care probabil profitau de accident pentru a chiuli - rămâneau absenţi.
Nu trebuia să-mi vină prea greu să fac ceea ce era necesar. Dar toată după-amiaza am strâns din dinţi
pentru a rezista pornirii care mă făcea să tânjesc şi eu după chiul - pentru a o căuta din nou pe fată.
Ca un hărţuitor. Un hărţuitor obsedat. Un hărţuitor vampir obsedat.
Orele din acea zi - oricât de improbabil ar fi părut - erau şi mai plicticoase decât în urmă cu o săptămână.
Ca o comă. De parcă se ştersese culoarea cărămizilor, a copacilor, a cerului, a chipurilor celor din jur...
Priveam fix crăpăturile din tencuială.

Ar mai fi trebuit să fac un lucru necesar... şi nu îl făceam. Desigur, era tot ceva greşit. Depindea de
perspectiva din care priveai.
Din punctul de vedere al unui Cullen - nu doar al unui vampir, ci al unui Cullen, cineva care avea o
familie, lucru rar în lumea noastră - firesc ar fi fost ca lucrurile să se desfăşoare după cum urmează:
- "Sunt surprins să te văd la ore, Edward. Am auzit că ai fost implicat în accidentul acela groaznic de azi
dimineaţă."
- "Aşa este, dle Banner, dar eu am fost cel norocos. Un zâmbet prietenos. ...Nu am fost deloc rănit... Mi-
aş dori să pot spune acelaşi lucru despre Tyler şi Bella."
- "Cum se simt?"
- "Cred că Tyler se simte bine... are doar nişte zgârieturi superficiale de la parbrizul spart. Dar nu ştiu ce
să spun despre Bella. O încruntătură plină de îngrijorare. ...E posibil să fi suferit o contuzie. Am auzit că
a fost destul de incoerentă o vreme - ba chiar că avea vedenii. Ştiu că doctorii îşi făceau griji..."
Aşa trebuia să fi mers lucrurile. Le eram dator membrilor familiei mele.
- Sunt surprins să te văd la ore, Edward. Am auzit că ai fost implicat în accidentul acela groaznic de azi
dimineaţă.
- Nu am fost rănit. Fără niciun zâmbet.
Domnul Banner îşi lăsa greutatea de pe un picior pe altul, stânjenit.
- Ai idee cum se simt Tyler Crowley şi Bella Swan? Am auzit că au avut câteva răni...
Am ridicat din umeri.
- Nu am de unde şti.
Profesorul îşi drese vocea.
- Sigur... spuse el, privirea mea rece făcându-i vocea să sune puţin fals.
Se întoarse repede în faţa clasei şi începu să predea.
Era o greşeală. Dacă nu priveai lucrurile dintr-o perspectivă ceva mai obscură.
Părea atât de... necavaleresc să o vorbesc de rău pe la spate, mai ales când fata se dovedise mai de
încredere decât aş fi putut visa vreodată. Nu spusese nimic care să mă trădeze, în pofida faptului că ar fi
avut motive întemeiate să o facă. Chiar aş fi trădat-o când ea îmi păstrase secretul?
Purtasem o discuţie aproape identică cu doamna Goff - doar că în spaniolă, nu în engleză - iar Emmet
îmi aruncase o privire lungă.
"Sper că ai o explicaţie bună pentru ce s-a întâmplat astăzi. Rose e pusă pe război."
Mi-am dat, exasperat, ochii peste cap fără să-l privesc.
De fapt inventasem o explicaţie foarte întemeiată. Să presupunem că nu făceam nimic pentru a opri
duba care urma să o zdrobească pe fată... Gândul mă umplu de oroare. Dar dacă ar fi fost lovită, dacă ar
fi fost zdrobită şi plină de sânge, fluidul roşu curgând, irosindu-se pe pavaj, mirosul sângelui proaspăt
pulsând în aer...
Mă cutremurai din nou, dar nu doar de silă. O parte din mine tremura de dorinţă. Nu, nu aş fi fost în stare
să o văd sângerând fără să îi expun pe toţi într-un mod mult mai flagrant şi şocant.
Era o scuză uşor de înţeles... dar nu aveam să o folosesc. Ar fi fost prea ruşinos.
Şi oricum nu mă gândisem la ea decât cu mult după evenimente.
"Ai grijă cu Jasper", continuă Emmett, fără să remarce că eram căzut pe gânduri. "Nu e aşa de furios...
dar e mai hotărât."
Am înţeles ce voia să spună şi pentru o clipă camera se învârti în jurul meu. Furia mă consumă într-atât
încât o ceaţă sângerie îmi înceţoşă vederea. Simţeam că mă voi îneca în ea.
CE NAIBA, EDWARD! REVINO-ŢI ÎN FIRE! mă admonestă Emmett în mintea sa. Îşi lăsă mâna pe
umărul meu, ţintuindu-mă pe scaun înainte să apuc să sar în picioare. Arareori îşi folosea întreaga forţă -
nu prea era nevoie, pentru că era cu mult mai puternic decât oricare vampir pe care îl întâlnisem
vreodată - dar acum făcu apel la ea. Mă prinse de braţ în loc să mă ţină aşezat. Dacă m-ar fi împins,
scaunul de sub mine s-ar fi sfărâmat.
IA-O UŞOR! îmi ordonă el.
Am încercat să mă calmez, însă era greu. Furia îmi ardea tâmplele.
"Jasper nu va face nimic până când nu vom vorbi cu toţii. Mă gândeam că ar trebui să ştii ce intenţii are."
M-am concentrat încercând să mă liniştesc şi am simţit strânsoarea mâinii lui Emmett slăbind.
"Încearcă să nu te dai în spectacol. Ai şi aşa suficiente probleme."
Am respirat adânc şi Emmett mi-a dat drumul.
Am scrutat încăperea din obişnuinţă, însă confruntarea noastră fusese atât de scurtă şi de tăcută încât
doar câţiva oameni care se aflau în spatele lui observaseră. Niciunul dintre ei nu ştia ce să înţeleagă din
asta şi lăsaseră deoparte incidentul. Copiii Cullen erau nişte ciudaţi - o ştiau deja cu toţii.
"La naiba, puştiule, eşti terminat", adăugă Emmett, pe un ton înţelegător.
- Du-te naibii, murmurai în barbă şi îi auzii râsul uşor.
Emmett nu purta pică nimănui şi probabil că ar fi trebuit să fiu mai recunoscător pentru lejeritatea cu care
trata lucrurile. Dar vedeam bine că-i înţelegea intenţiile lui Jasper, că şi el considera că ar fi fost reacţia
cea mai potrivită.
Furia mocnea, abia ţinută sub control. Da, Emmett era mai puternic decât mine, dar încă nu mă
înfrânsese la vreun meci de lupte. Pretindea că lucrurile stăteau astfel pentru că trişam, dar faptul că
auzeam gândurile celorlalţi făcea parte din natura mea, la fel cum imensa lui putere făcea parte din a lui.
Aveam şanse egale în orice confruntare.
O luptă? Într-acolo evoluau lucrurile? Urma să mă lupt cu familia mea pentru un om pe care abia îl
cunoşteam?
M-am gândit la acestea pentru o clipă, la impresia de fragilitate pe care mi-o lăsase trupul fetei aflat în
braţele mele în paralel cu Jasper, Rose şi Emmett - supranatural de puternici şi maşini fulgerătoare de
ucis prin însăşi natura lor...
Da, m-aş fi luptat pentru ea. Împotriva familiei mele. M-am cutremurat.
Dar nu era drept să o las fără apărare de vreme ce eu eram acela care o pusese în pericol.
Nu puteam învinge de unul singur, nu împotriva a toţi trei, şi mă întrebam care mi-ar fi fost aliaţii.
Carlisle, cu siguranţă. Nu s-ar fi luptat cu nimeni, însă ar fi fost cu totul potrivnic planurilor lui Rose şi
Jasper. Putea fi tot ce-mi trebuia. Aveam să mă conving...
Esme, îndoielnic. Dar nici nu s-ar fi pus împotriva mea şi i-ar fi displăcut să i se opună lui Carlisle, dar ar
fi sprijinit orice plan i-ar fi ţinut familia unită. Ar fi fost preocupată mai ales de ce-ar fi fost drept, nu de ce-
ar fi fost bine pentru mine. Dacă sufletul familiei noastre era Carlisle, atunci Esme era inima acesteia. El
ne dăduse un conducător care merita să fie urmat; ea transformase supunerea noastră într-o dovadă de
afecţiune. Cu toţii ne iubeam - chiar şi în străfundurile furiei pe care o simţeam împotriva lui Jasper şi
Rose în acea clipă, chiar şi când plănuiam să mă lupt cu ei pentru a o salva pe fată, ştiam că mi-erau
dragi.
Alice... nu aveam idee. Probabil totul ar fi ţinut de ceea ce ar fi văzut în viitor. Îmi închipuiam că ar fi fost
de partea învingătorului.
Deci aş fi fost nevoit să o fac fără ajutor. Nu-mi puteam măsura forţele cu ei de unul singur, însă nu
voiam să las ca fata să fie rănită din pricina mea. Aveam să fiu constrâns să recurg la măsuri evazive...
Furia mi se înmuie puţin la această umbră de umor negru. Îmi puteam imagina felul în care fata ar fi
reacţionat dacă aş fi răpit-o. Desigur, rareori îi ghiceam corect reacţiile - dar ce altceva ar fi putut simţi
dacă nu groază?
Nu prea eram sigur cum aş fi reuşit să o fac - să o răpesc. N-aş fi suportat să mă aflu prea mult timp în
preajma ei. Poate că aş fi dus-o înapoi la mama ei. Până şi această variantă implica multe riscuri. Pentru
ea.
Şi pentru mine, îmi dădui dintr-o dată seama. Dacă aş fi ucis-o fără să vreau... nu eram sigur câtă durere
aş fi simţit, dar ştiam că ar fi îmbrăcat multe chipuri şi că ar fi fost intensă.
Timpul trecu repede câtă vreme eu cântării toate complicaţiile care mă pândeau: disputa care mă
aştepta acasă, conflictul cu familia mea, lucrurile de care ar fi trebuit să fiu capabil după aceea...
Ei bine, nu m-aş mai fi plâns că viaţa în afara şcolii este monotonă. Măcar atât se schimbase din pricina
fetei.
Când sună clopoţelul, mă îndreptai în tăcere care maşină împreună cu Emmett. Îşi făcea griji pentru
mine şi pentru Rosalie. Ştia partea cui ar fi fost nevoit să o ia într-un conflict şi îl preocupa acest lucru.
Ceilalţi ne aşteptau în maşină, la fel de tăcuţi. Eram un grup foarte liniştit. Doar eu puteam auzi ţipetele.
"Idiotule! Dementule! Tâmpitule! Măgarule! Prost egoist şi iresponsabil!" striga Rosalie din toate puterile,
în mintea ei, un şir constant de insulte. Făcea să aud cu greutate gândurile celorlalţi, însă am ignorat-o
pe cât îmi stătea în putinţă.
Emmett avea dreptate în privinţa lui Jasper. Era sigur de ceea ce urma să facă.
Alice era tulburată, făcându-şi griji pentru Jasper, trecând în revistă imagini ale viitorului. Indiferent din ce
direcţie ar fi atacat-o Jasper pe fată, Alice mă vedea mereu acolo, ţinându-i calea. Interesant... nici
Rosalie nici Emmett nu erau alături de el în acele viziuni. Deci Jasper avea de gând să acţioneze singur.
Acest lucru ar fi egalat şansele.
Jasper era cel mai bun şi cu siguranţă cel mai experimentat luptător dintre noi. Singurul meu avantaj
consta în faptul că îi puteam anticipa mişcările înainte să le schiţeze.
Cu Emmett sau cu Jasper niciodată nu mă luptasem decât în joacă - prostindu-ne. Gândul de a încerca
să îi fac rău cu adevărat lui Jasper mă îmbolnăvea...
Nu, nu asta. Doar să îl opresc. Asta era tot.
Mă concentrai pe Alice, memorând diferitele căi de atac ale lui Jasper.
Pe când făceam asta, viziunile ei se schimbau, îndepărtându-se tot mai mult de casa familiei Swan. Îi
tăiam drumul mai devreme...
"Termină, Edward! Nu se poate întâmpla aşa. Nu o voi permite."
Nu îi răspunsei, continuând să privesc.
Începu să caute şi mai departe, pe tărâmul înceţoşat şi nesigur al posibilităţilor îndepărtate. Totul era
umbrit şi vag.
Tot drumul către casă, tăcerea grea nu se risipi. Am parcat în garajul cel mare de lângă casă; Mercedes-
ul lui Carlisle se afla acolo, lângă Jeep-ul lui Emmett, M3-ul lui Rose şi Vanquish-ul meu. Mă bucuram că
ajunsese deja Carlisle acasă - tăcerea urma să se sfârşească exploziv şi mi-l doream alături când acest
lucru s-ar fi întâmplat.
Ne-am dus direct în încăperea pentru servit prânzul.
Camera nu era, desigur, niciodată folosită în scopul său firesc. Dar era mobilată cu o masă lungă, ovală,
din mahon, înconjurată de scaune - eram foarte atenţi ca toată recuzita necesară să se afle la locul său.
Lui Carlisle îi plăcea să o folosească drept sală de consiliu. Într-un grup cu personalităţi atât de puternice
şi de disonante, uneori era necesar să se discute lucrurile cu calm.
Aveam sentimentul că decorul nu urma să fie de prea mare ajutor în acea zi.
Carlisle se aşeză pe locul său obişnuit din capătul estic al încăperii. Esme se afla lângă el - se ţineau de
mână deasupra mesei.
Ochii ei mă fixau, profunzimile lor aurii fiind pline de îngrijorare.
"Rămâi". Era unicul ei gând.
Îmi doream să-i fi putut zâmbi femeii care îmi era ca o mamă adevărată, însă nu aveam cum să o
încurajez acum.
M-am aşezat de cealaltă parte a lui Carlisle. Esme se întinse pe lângă el şi îşi aşeză mâna liberă pe
umărul meu. Nu avea idee ce urma să înceapă; îşi făcea doar griji pentru mine.
Carlisle presimţea mai bine ce urma. Buzele lui erau strânse şi fruntea ridată. Expresia aducea prea mult
cu cea a unui bătrân pentru chipul său tânăr.
În timp ce se aşezau toţi ceilalţi, puteam vedea cum se trasează taberele.
Rosalie se aşeză pe poziţia diametral opusă lui Carlisle, la celălalt capăt al lungii mese. Mă privi aspru,
fără să-şi mai ia ochii de la mine.
Emmett luă loc lângă ea, cu chipul şi gândurile confuze.
Jasper ezită, apoi se sprijini de zidul din spatele lui Rosalie. Era hotărât, indiferent de deznodământul
discuţiei. Dinţii mi se încleştară.
Alice fu ultima care veni, iar ochii ei se concentrau pe ceva aflat la mare depărtare - viitorul, încă prea
difuz pentru ca ea să îl poată folosi. Fără să pară a se gândi prea mult, se aşeză lângă Esme. Îşi masa
fruntea de parcă ar fi avut o migrenă. Jasper se schimonosi stingherit şi se gândi să i se alăture, însă
rămase la locul său.
Am respirat adânc. Eu începusem totul - ar fi trebuit să iau cuvântul.
- Îmi pare rău, spusei eu, privind-o mai întâi pe Rose, apoi pe Jasper şi pe Emmett. Nu voiam să vă pun
în pericol pe vreunul. Am acţionat necugetat şi îmi asum întreaga responsabilitate pentru acţiunile mele
pripite.
Rosalie mă privi acru.
- Ce vrei să spui prin "îmi asum întreaga responsabilitate"? Vei rezolva lucrurile?
- Nu aşa cum te gândeşti tu, spusei eu, străduindu-mă să-mi păstrez vocea inflexibilă şi calmă. Sunt
dispus să plec imediat, dacă aşa se îndreaptă situaţia. "Dacă voi crede că fata va fi în siguranţă, dacă voi
crede că niciunul dintre voi nu o va atinge", adăugai eu în minte.
- Nu, murmură Esme. Nu, Edward.
Îi mângâiai mâna.
- Sunt doar câţiva ani.
- Totuşi Esme are dreptate, spuse Emmett. Acum nu poţi pleca nicăieri. Nu ai ajuta pe nimeni, ba
dimpotrivă. Trebuie să ştim ce gândesc oamenii, acum mai mult ca niciodată.
- Alice va surprinde orice lucru important, îl dezaprobai eu.
Carlisle îşi scutură capul în semn de dezaprobare.
- Cred că Emmett are dreptate, Edward. Sunt şanse mai mari ca fata să vorbească dacă tu vei dispărea.
Plecăm cu toţii sau niciunul nu o va face.
- Nu va spune nimic, insistai eu, grăbit. Rose se pregătea să izbucnească şi doream să audă mai întâi
ultima prea propoziţie.
- Nu ştii ce gândeşte, îmi reaminti Carlisle.
- Dar de asta sunt încredinţat. Alice, susţine-mă.
Alice mă privi obosită.
- Nu pot vedea ce se întâmplă dacă vom continua să ignorăm acest fapt. Le aruncă o privire lui Rose şi
Jasper.
Nu, nu putea vedea viitorul - nu când Rosalie şi Jasper erau atât de determinaţi să nu treacă incidentul
cu vederea.
Palma lui Rosalie izbi masa cu un sunet puternic.
- Nu-i putem permite omului să aibă ocazia de a spune ceva. Carlisle, trebuie să conştientizezi asta.
Chiar dacă ne-am hotărî cu toţii să dispărem, nu suntem în siguranţă lăsând poveştile să circule în urma
noastră. Trăim atât de diferit de restul semenilor noştri - ştii că există unii care abia aşteaptă o scuză
pentru a arăta cu degetul. Trebuie să fim mai precauţi decât oricine altcineva!
- Am mai lăsat zvonuri în urmă, îi reamintii eu.
- Doar zvonuri şi suspiciuni, Edward. Fără martori oculari şi probe!
- Probe! o sfidai eu.
Dar Jasper o aprobă, cu privirea încrâncenată.
- Rose, îşi începu Carlisle fraza.
- Lasă-mă să termin, Carlisle. Nu trebuie să fie vreo mare punere în scenă. Fata s-a lovit astăzi la cap.
Poate acea rană se va dovedi mai gravă decât părea. Rosalie ridică din umeri. ...Fiecare muritor
adoarme cu posibilitatea de a nu se mai trezi niciodată. Ceilalţi se vor aştepta ca noi să lăsăm curăţenie.
Teoretic, ar fi treaba lui Edward, însă este în mod clar depăşit. Ştii că mă pot controla. Nu aş lăsa nicio
probă în urma mea.
- Da, Rosalie, ştim cu toţii ce asasină competentă eşti, mârâii eu.
Ea şuieră furioasă înspre mine.
- Edward, te rog, spuse Carlisle. Apoi se întoarse către ea. ...Rosalie, m-am făcut că nu văd ce s-a
întâmplat în Rochester pentru că mă simţeam dator să te las să-ţi faci dreptate. Bărbaţii pe care i-ai ucis
îşi făcuseră un rău monstruos. Dar acum nu este aceeaşi situaţie. Tânăra Swan este nevinovată.
- Nu e ceva personal, Carlisle, rosti Rosalie scrâşnind din dinţi. Ci pentru a ne proteja pe noi toţi.
Urmă un scurt moment de tăcere câtă vreme Carlisle îşi măsură răspunsul. Când aprobă din cap, ochii
lui Rosalie se luminară. Trebuia să mă fi gândit. Chiar de n-aş fi putut să-i citesc gândurile, i-aş fi putut
anticipa următoarele cuvinte. Carlisle nu făcea niciodată compromisuri.
- Ştiu că ai intenţii bune, Rosalie, dar... mi-aş dori foarte mult ca familia noastră să merite să fie protejată.
Accidentele... ocazionale sau lipsa controlului este o parte regretabilă a naturii noastre. Îi stătea în fire să
se includă şi pe sine în pluralul folosit, deşi el însuşi nu comisese vreo astfel de eroare. Să ucizi un copil
inocent cu sânge rece este cu totul altceva. Cred că riscul reprezentat de ea, fie că va da glas
suspiciunilor sale sau nu, este nimic pe lângă primejdia şi mai mare care ne pândeşte. Dacă facem
excepţii pentru a ne apăra pe noi înşine, punem în pericol ceva mai mult mai important. Riscăm să
pierdem esenţa sufletului nostru.
Mi-am controlat expresia cu multă grijă. Nu voiam să las să-mi scape vreun zâmbet victorios. Nici să
aplaud, cum îmi doream să pot face.
Rosalie se încruntă.
- Am da dovadă de responsabilitate.
- Am fi neînduplecaţi, o corectă Carlisle cu blândeţe. Fiecare viaţă este preţioasă.
Rosalie oftă profund şi se bosumflă. Emmett o mângâie pe umăr.
- Totul va fi bine, Rose, o încurajă el, încet.
- Întrebarea, continuă Carlisle, este dacă ar trebui să ne mutăm.
- Nu, gemu Rosalie. ...Abia ne-am aşezat undeva. Nu vreau să o iau iar de la capăt cu liceul!
- Ţi-ai putea păstra vârsta de acum, desigur, spuse Carlisle.
- Ca să fiu nevoită să mă mut din nou mult mai curând? replică ea.
Carlisle ridică din umeri.
- Îmi place aici! E aşa de puţin soare că putem fi aproape normali.
- Cu siguranţă că nu trebuie să luăm acum o hotărâre. Putem aştepta să vedem dacă va deveni necesar.
Edward pare încredinţat că tânăra Swan va păstra tăcerea.
Rosalie pufni.
Dar nu îmi mai facem griji cu Rose. Îmi dădeam seama că ar fi respectat decizia lui Carlisle, oricât de
furioasă ar fi fost pe mine. Conversaţia lor trecuse la detalii lipsite de importanţă.
Jasper rămânea însă neclintit.
Am înţeles de ce. Înainte să o întâlnească pe Alice, trăise într-un câmp de bătălie, într-un teatru de
război necruţător. Ştia care erau consecinţele încălcării regulilor - văzuse deznodămintele înfiorătoare cu
proprii săi ochi.
Faptul că nu încerca să o liniştească pe Rosalie cu capacităţile sale speciale spunea mult, dar nici nu
încerca să o stârnească. Rămânea distant faţă de discuţie - deasupra acesteia.
- Jasper, spusei eu.
Îmi susţinu privirea cu un chip inexpresiv.
- Nu va plăti pentru greşeala mea. Nu o voi permite.
- Atunci va trage foloase din ea? Trebuia să moară astăzi, Edward. Eu doar aş aşeza lucrurile la locul lor.
Am repetat, rostind apăsat fiecare cuvânt.
- Nu o voi permite.
Sprâncenele i se arcuiră a mirare. Nu se aştepta la asta - nu-şi imaginase că voi lua atitudine pentru a-l
opri.
Îşi scutură doar o dată capul.
- Nu o voi lăsa pe Alice să trăiască în pericol, nici chiar într-unul neînsemnat. Tu nu simţi pentru nimeni
ceea ce simt eu pentru ea, Edward, şi nu ai trecut prin ce am trecut eu, chiar de mi-ai văzut amintirile. Nu
înţelegi.
- Nu pus asta la îndoială, Jasper. Însă îţi spun de pe acum, nu-ţi voi permite să îi faci vreun rău Isabellei
Swan.
Ne privirăm unul pe altul - fără duşmănie, ci fiecare măsurându-şi oponentul. Îl simţeam tatonând starea
mea de spirit, punându-mi hotărârea la încercare.
- Jazz, spuse Alice, întrerupându-ne,
Îmi mai susţinu privirea o clipă, apoi şi-o întoarse asupra ei.
- Nu te obosi să-mi spui că te poţi apăra singură, Alice. Ştiu deja. Cu toate acestea, trebuie să...
- Nu asta aveam de gând să spun, îl întrerupse Alice. Voiam să îţi cer un serviciu.
Văzui ce-şi pusese în minte şi gura mi se deschise cu un icnet audibil. O privii fix, şocat, doar vag
conştient că toţi în afară de Alice şi de Jasper mă priveau acum cu îngrijorare.
- Ştiu că mă iubeşti. Îţi mulţumesc. Dar ţi-aş fi recunoscătoare dacă nu ai încerca să o ucizi pe Bella. Mai
întâi, Edward vorbeşte serios şi nu vreau ca voi doi să vă luptaţi. Apoi, este prietena mea. Sau măcar va
fi.
Imaginea era limpede în mintea ei: Alice, zâmbind, cu braţul ei de paloarea gheţii în jurul umerilor calzi şi
fragili ai fetei. Iar Bella zâmbea şi ea, ţinând-o pe Alice de mijloc.
Viziunea era absolut certă; doar momentul rămânea nesigur.
- Dar... Alice... spuse Jasper cu respiraţia tăiată. Nu aveam puterea de a întoarce capul pentru a-i vedea
expresia. Nu mă putea desprinde de imaginea din mintea lui Alice pentru a-i putea asculta lui gândurile.
- Într-o zi o voi iubi, Jazz. Voi fi foarte supărată pe tine dacă nu o laşi în pace.
Eram încă pierdut printre gândurile lui Alice. Am văzut viitorul licărind când determinarea lui Jasper se
cutremură, confruntat cu cererea ei neaşteptată.
- Ah, oftă ea - nehotărârea lui scosese la iveală un nou viitor. ...Vezi? Bella nu va spune nimic. Nu avem
pentru ca să ne facem griji.
Felul în care spusese numele fetei... de parcă erau deja confidente apropiate...
- Alice, mă înecai. Ce... asta oare...
- Ţi-am zis că se apropie o schimbare. Nu ştiu, Edward. Însă buzele ei erau pecetluite şi eu vedeam că
erau mai multe de spus. Încerca să nu se gândească la asta; se concentră dintr-o dată foarte tare asupra
lui Jasper, deşi el era prea buimăcit pentru a fi făcut vreun progres cu decizia pe care o avea de luat.
Aşa proceda ea câteodată, când încerca să îmi ascundă ceva.
- Ce este, Alice? Ce nu-mi spui?
L-am auzit pe Emmett bombănind. Întotdeauna se simţea frustrat când Alice şi cu mine purtam soiul
acela de conversaţii.
Ea îşi scutură capul, încercând să nu mă lase să-i pătrund în gânduri.
- E vorba despre fată? o întrebai. ...E vorba despre Bella?
Scrâşnea din dinţi, concentrându-se, dar când rostii numele Bellei, avu o scăpare. Aceasta dură doar o
fracţiune de secundă, însă mi-era suficient.
- NU! strigai eu. Am auzit cum scaunul meu se izbeşte de podea şi ram realizat că eram în picioare.
- Edward! Carlisle se ridicase şi el, cu braţul pe umărul meu. Abia îi realizam prezenţa.
- Devine tot mai sigur, şopti Alice. Cu fiecare clipă îţi sporeşte hotărârea. I-au mai rămas doar două
posibilităţi. Ai de ales între o variantă sau cealaltă, Edward.
Puteam vedea ce văzuse ea... dar nu puteam accepta.
- Nu, am repetat eu; însă împotrivirea mea era lipsită de vlagă. Îmi simţeam picioarele moi şi a trebuit să
mă sprijin de masă.
- Vrea cineva, vă rog, să ne lumineze şi nouă misterul? se plânse Emmett.
- Trebuie să plec, îi şoptii lui Alice, ignorându-l.
- Edward, am discutat deja despre asta, spuse Emmett cu tărie. Asta e calea cea mai bună ca fata să
înceapă să vorbească. Oricum, dacă pleci, nu vom şti sigur dacă spune ceva sau nu. Trebuie să rămâi şi
să te ocupi de problemă.
- Nu te văd plecând nicăieri, Edward, îmi spuse Alice. ...Nu ştiu dacă mai poţi pleca. "Gândeşte-te la
asta", adăugă ea, în tăcere. "Gândeşte-te la plecare."
Văzui ce voia să spună. Da, ideea de a nu o mai vedea niciodată pe fată era... dureroasă. Dar era şi
necesară. Nu puteam să-mi dau acordul pentru niciun viitor la care se părea că o condamnasem.
"Nu sunt în întregime sigură de Jasper", continuă Alice. "Dacă pleci, dacă el consideră că reprezintă un
pericol pentru noi..."
- Eu nu aud asta, o contrazisei, încă doar pe jumătate conştient de prezenţa celorlalţi. Jasper ezita. Nu ar
fi făcut nimic care ar fi rănit-o pe Alice.
"Nu o face acum. I-ai pune viaţa în pericol, ai lăsa-o fără apărare?"
- De ce îmi faci asta? gemui eu dezaprobator. Îmi lăsai capul pe mâini.
Nu eram protectorul Bellei. Nu puteam fi. Viitorul dual al lui Alice nu era oare o probă suficientă?
"Şi eu o iubesc. Sau o voi face. Nu e acelaşi lucru, dar mi-o doresc în preajmă din cauza asta."
- O iubeşti şi tu? şoptii, fără să cred.
Ea oftă. "Eşti atât de orb, Edward. Nu vezi încotro te îndrepţi? Nu vezi unde te afli deja? E mai inevitabil
decât răsăritul soarelui la est. Vezi ce văd eu..."
Scuturai din cap, îngrozit.
- Nu. Încercai să resping viziunile pe care ea mi le arăta. ...Nu trebuie să urmez acest curs. Voi pleca.
Voi schimba viitorul.
- Poţi încerca, spuse ea, cu un glas sceptic.
- Haide! murgi Emmett.
- Fii atent, şuieră Rose către el. ...Alice îl vede îndrăgostindu-se de un om! Tipic pentru Edward. Scoase
un sunet de dezgust.
O auzii vag.
- Ce? spuse Emmett, luat prin surprindere. Apoi încăperea rezonă de râsul său asurzitor. ...Asta se
întâmplă? Hohoti din nou. ...Nasol, Edward.
Îi simţii mâna pe umărul meu şi i-o îndepărtai, cu gândurile departe. Nu puteam să îi dau atenţie.
- Se îndrăgosteşte de un om? repetă Esme cu o voce uluită. ...De fata pe care a salvat-o astăzi? Se va
îndrăgosti de ea?
- Ce anume vezi, Alice? întrebă Jasper.
Se întoarse către el; eu continui să îi privesc profilul, stupefiat.
- Depinde dacă el este suficient de puternic sau nu. Ori o va ucide el însuşi - se întoarse pentru a-mi
surprinde privirea, încruntată - ceea ce m-ar irita cu adevărat, Edward, ca să nu mai amintesc de ce ţi s-
ar întâmpla ţie - apoi îl privi din nou pe Jasper - ...ori într-o zi ne va fi de folos.
Unul dintre noi suspină; nu am privit să aflu cine.
- Nu se va întâmpla aşa! strigai eu din nou. În niciun caz!
Alice nu părea să mă audă.
- Totul e relativ, repetă ea. Poate va fi suficient de puternic încât să nu o ucidă - dar va fi la limită. Va
avea nevoie de un control extraordinar, medită ea. ...Mai mare decât al lui Carlisle. Poate că va fi, totuşi,
suficient de puternic... Singurul lucru pe care nu are putere să îl facă este să stea departe de ea. Este o
cauză pierdută.
Nu-mi puteam regăsi glasul. Nimeni altcineva nu părea să o facă. Încăperea era înmărmurită.
O privii pe Alice şi toţi ceilalţi mă priviră pe mine. Îmi puteam vedea propria expresie terifiată din cinci
perspective diferite.
După o bună bucată de vreme, Carlisle oftă.
- Asta... complică lucrurile.
- Aşa zic şi eu, îl aprobă Emmett. Încă părea pe cale să izbucnească în râs. Doar Emmett era în stare să
vadă partea amuzantă din distrugerea vieţii mele.
- Dar presupun că planul rămâne neschimbat, spuse Carlisle, căzut pe gânduri. ...Vom rămâne aici şi
vom sta de veghe. Evident, nimeni... nu îi va face rău fetei.
Înţepenii.
- Nu, spuse Jasper încet. Sunt de acord cu asta. Dacă Alice vede doar două posibilităţi...
- Nu! Vocea mea nu era nici strigăt, nici mârâit şi nici vaiet de disperare, ci o combinaţie a toate trei. Nu!
Trebuia să plec, să mă eliberez de zgomotul gândurilor tuturor - dezgustul ipocrit al lui Rosalie, umorul lui
Emmett, răbdarea nesfârşită a lui Carlisle...
Mai rău: încrederea lui Alice. Încrederea lui Jasper în acea încredere.
Şi cel mai rău: bucuria... lui Esme.
Ieşii din cameră păşind apăsat. Esme îmi atinse braţul în trecere, dar gestul rămase neobservat.
Fugeam încă de dinainte să ies din casă. Am traversat râul dintr-un salt şi m-am năpustit în pădure.
Ploaia revenise, căzând atât de înverşunată încât mă udă până la piele în doar câteva clipe. Îmi plăcea
învelişul dens al apei - se aşeza ca un zid între mine şi restul lumii. Mă închidea în interior, îmi permitea
să fiu singur.
Am fugit către est, trecând peste munţi fără să mă abat de la calea mea dreaptă, până când am putut
vedea luminile oraşului Seattle de cealaltă parte a strâmtorii [Puget]. M-am oprit înainte să ajung la
graniţele civilizaţiei umane.
Învăluit de ploaie, singur, m-am sforţat în sfârşit să contemplu ceea ce făcusem - felul în care mutilasem
viitorul.
Mai întâi, viziunea lui Alice şi a fetei, îmbrăţişate - încrederea şi prietenia erau atât de evidente încât
aproape că ţâşneau din imagine. Ochii mari şi ciocolatii ai Bellei nu erau uimiţi în această viziune, dar îşi
păstrau secretele - în acea clipă, păreau a fi taine ale fericirii. Nu tresărea la atingerea braţului rece al lui
Alice.
Ce însemna aceasta? Oare cât ştia? În acel moment încremenit din viitor, ce părere avea despre mine?
Apoi cealaltă imagine, atât de asemănătoare, dar de-această dată purtând nuanţele hidoase ale groazei.
Alice şi Bella, tot îmbrăţişate în semn de prietenie plină de încredere. Însă de această dată nu era nicio
diferenţă între acele braţe - amândouă erau albe, netede precum marmura, tari ca oţelul. Ochii mari ai
Bellei nu mai erau ciocolatii. Irişii ei erau de un purpuriu aprins, şocant. Secretele ascunse de ei erau
inimaginabile - acceptare sau dezolare? Imposibil de determinat. Chipul ei era rece şi nemuritor.
Mă cutremurai. Nu puteam înăbuşi întrebarea - similară, însă cumva diferită: Ce însemna oare aceasta -
cum se ajunsese acolo? Şi ce părere avea atunci despre mine?
Puteam răspunde la ultima întrebare. Dacă aş fi împins-o cu forţa în acel simulacru de viaţă prin
slăbiciunea şi egoismul meu, sigur ea m-ar fi urât.
Dar mai apărea o imagine, şi mai îngrozitoare - mai oribilă decât orice mi-ar fi trecut vreodată prin cap.
Proprii mei ochi, de un purpuriu intens de la sângele de om, ochii unui monstru. Trupul frânt al Bellei în
braţele mele, de un alb cenuşiu, secătuit, lipsit de viaţă. Era atât de concretă, atât de clară.
Nu puteam îndura să o văd. Nu puteam suporta. Am încercat să alung imaginea din mintea mea, să văd
orice altceva. Să-mi amintesc expresia chipului ei însufleţit care îmi întunecase vederea de-a lungul
ultimului capitol al existenţei mele. Fără izbândă.
Sumbra viziune a lui Alice îmi inundase gândurile şi sufletul mi se zvârcolea în agonia pe care o
provocase. În acest timp, monstrul din mine deborda de fericire, jubilând la perspectiva succesului său.
Mă scotea din minţi.
Nu o puteam îngădui. Trebuia să existe un mod de a mă sustrage viitorului. Nu aveam de gând să las
viziunile lui Alice să mă conducă. Puteam alege o cale diferită. Întotdeauna exista şi altă opţiune.
Trebuia neapărat să existe.