ECOSISTEME ALIMENTARE

Termeni si definitii
 eco – eco - Element prim de compunere savanta cu semnificatia «casa», «mediu
înconjurator», «ambianta».
 ecologie – ecology - Stiinta biologica de sinteza ce studiaza conexiunile ce apar între organisme
si mediul lor de viata (abiotici si biotici), precum si structura, functia si productivitatea
sistemelor biologice supraindividuale (populatii biocenoze) si a sistemelor mixte (ecosisteme).
 ecosfera – ecosphere - Termen generic care înglobeaza lumea vie si toate sferele Pamântului ce
adapostesc vietuitoare: atmosfera, hidrosfera, litosfera.
 ecosistem – ecosystem - Unitate ecologica ce cuprinde biocenoza si biotopul. In ecologie un
ecosistem este o unitate de functionare si organizare a ecosferei alcatuita din biotop si biocenoza
si capabila de productivitate biologica. Ecosistemul cuprinde si relatiile dintre biotop si
biocenoza. Totalitatea ecosistemelor formeaza ecosfera sau biosfera.
 biocenoza – biocenosis - Formatiune biologica vasta, cu conditii specifice de organizare, viata si
înmultire, constituind o entitate distincta. Biocenoza reprezinta un nivel de organizare a materiei
format din populatii legate teritorial si studiul interactiunii acestor populatii
 biotop – biotope - Locul ocupat de o biocenoza, cuprinzând mediul abiotic (solul, apa, aerul,
factorii climatici energia solara, umiditatea etc.) si toate elementele necesare aparitiei si
dezvoltarii organismelor (totalitatea factorilor abiotici si relatiile dintre ei).
 biotip – biotype - Orice planta care are o structura genetica identica cu planta-mama. Asemenea
plante pot fi obtinute doar prin reproducerea vegetativa. În cazul vegetatiei naturale, acest lucru
se realizeaza prin plantarea bulbilor, a tuberculilor, a rizomilor, a lastarilor, a mladitelor si
radacinilor adventive.
 bioecologie – bioecology - Studiul relatiilor dintre plante si animale si mediul în care cresc.
Bioecologia acorda o mai mare atentie impactului antropic asupra ecosistemelor si speciilor.
 biodiversitate – biodiversity - Diversitatea organismelor provenite din acelasi ecosistem sau din
ecosisteme diferite.
 biota – biota - Fauna si flora unei regiuni.
 bionomie – bionomy - Stiinta care studiaza legile vietii în raport cu mediul. Ea se împarte în
ecologie si etologie si formeaza – împreuna cu biogeografia – perilogia. Exemplu: bionomia
litorala priveste repartitia si comportamentul organismelor marine litorale.
 etologie – ethology - Stiinta care se ocupa cu studiul comportamentului organismelor vii.
 ecobilant – ecobalance - Procedura de obtinere a informatiilor asupra cauzelor si consecintelor
efectelor negative acumulate, anterioare si anticipate, care fac parte din actiunea de evaluare a
impactului asupra mediului.
 ecodezvoltare – ecodevelopment - Concept operational care implica amenajarea teritoriului în
concordanta cu utilizarea lui rationala, mentinerea unor proportii judicioase între terenurile
agricole, paduri si pajisti, drumuri, localitati, precum si asigurarea celor mai bune habitate pentru
om si celelalte vietuitoare.
 ecofaza – ecophase - Stadiul dezvoltarii unei specii adaptate unei nise ecologice speciale.
 ecograma - echo-diagram - Diagrama care exprima incidenta factorilor abiotici asupra unei
populatii.
Organizarea ecosistemelor
Conceptul de ecosistem a fost introdus în ştiinţă după ce ecologia se constituie în ramură de sine
stătătoare a biologiei. Noţiunea de ecosistem aparţine botanistului englez A.G. Tanslez.
 Ecosistemele sunt unitati functionale si structurale rezultate din integralitatea biotopurilor
(habitatelor) si a biocenozelor. Dar biotopul si biocenoza sunt atat de întrepătrunse, separarea lor
in spatiu este absolut imposibila. Biotopul fara biocenoza si biocenoza fara biotop sunt de
neconceput. In ecosisteme se realizeaza interactiunile dintre biotop si substanta vie. Orice
ecosistem dispune de un fond de substante abiotice pe care se „ suprapun” procesele biologice
prin care atomii trec din combinatii minerale in combinatii organice si invers. Ecosistemul fiind
o structura functionala, functionalitatea lui rezulta din relatiile dintre speciile care il compun, cat
si din interactiunile acestora cu factorii abiotici. Scopul ecosistemului este de a antrena energia
 solara si substantele nutritive in circuitul biologic, pentru a fi transformate in substantele
organice ce alcatuiesc indivizii populatiilor din biocenoza. Astfel, ecosistemul este o unitate
productiva de substanta organica ce se materializeaza in organismele ce populeaza biotopul
respectiv.
 Organizarea ecosistemelor constă în studiul părţilor,structurii şi funcţiilor sale.
Părţile componente ale ecosistemelor
 Ecosistemul este alcătuit din două subsisteme care se intercondiţionează.
 Componenta anorganică a ecosistemelor mai poartă denumirea şi de habitat şi reprezintă susrsa
de materie şi energie pentru procesele biologice.Habitatul este alcătuit din substrat şi
microclimat.
 Substratul (suportul material al viului) este reprezentat de:
 Litosferă (solul şi roca) care se caracterizează prin condiţii fizice şi chimice variate şi
structuri tectonice diferite;
 Hidrosfera cuprinde masa de apă din oceane,mări,lacuri ,râuri şi constituie
substrat pentru o mare diversitate de forme de existentă a viului.De asemenea,ea
favorizează ciclurile biogeochimice şi hidrologice,
 Atmosfera reprezintă:
 Mediu de respiraţie pentru organisme
 Sursă de dioxid de carbon,
 Mediu de răspândire a vieţii,
 Mediu de eliberare al energiei solare
 Microclimatul (clima locală) se caracterizează prin:
 Lungimea zilei
 Durate de strălucire a soarelui
 Cantitatea de energie iradiată de soare
 Microtemperaturile
 Distribuţia vîntului
 Umiditatea atmosferică
 Precipitaţiile
 Presiunea atmosferică.
Componenta biologică (biocenoza)
 Componenta biologică este alcătuită din totalitatea microorganismelor şi macroorganismelor
vagetale şi animale care stabilesc relaţii intraspecifice şi interspecifice. Aşadar, ecosistemul este
un sistem complex, alcătuit din:
 biotop – subsistem primar anorganic, respectiv partea nevie (abiotică) sau cadrul
natural cu condiţiile sale fizice şi chimice;
 biocenoză – subsistem biologic, respectiv partea vie (biotică), formată din
populaţiile diferitelor specii, aflate în interacţiune.
 Aceste două componente nu sunt separate fizic în natură. Biocenoza are funcţie de reglator
al metabolismului atomilor elementelor chimice în biotop, al ciclului biogeochimic local, ca
acumulator şi captator de atomi şi energie solară.Împreună, cele două componente formează,
sub aspect structural şi funcţional, o arhitectură unică, un sistem deschis. Acest sistem –
ecosistemul – constituie unitatea de lucru a biosferei, care utilizează constructiv, sub raport
dinamic şi structural, curentul de energie, captat de la Soare sau introdus pe alte căi în
interiorul unităţii.
 Ecosistemul reprezintă o unitate funcţională a biosferei în cercetarea căreia se identifică, din
punct de vedere structural, diverse componente, corelat cu criteriile folosite în delimitarea
lor. Aceste componente se organizează, la rândul lor, ca subsisteme sau sunt rezultatul unei
delimitări spaţiale fără ca aceasta să se suprapună unei individualităţi integraţioniste.
 Aşa cum am văzut, studiul ecologic se concentrează pe două componente delimitate pe criterii
artificiale, respectiv alinierea lor în raport cu demarcaţia dintre organic şi anorganic. Adesea,
această disociere este înţeleasă drept viaţă şi mediu de viaţă, deşi mediul de viaţă nu este un
spaţiu pustiu, lipsit de „vecini”.
  În acest context, identificăm sub raport structural două perspective: una determinată de funcţiile
îndeplinite de componente, practic următorul nivel de organizare, inferior ecosistemului; şi al
doilea spaţial, determinat de ordonarea componentelor în funcţie de particularităţile
spaţiului de viaţă, respectiv neomogenitatea biotopului.
Biotopul
 Biotopul constituie, conform accepţiunii generale, partea nevie a ecosistemului, reprezentând
mediul fizic şi chimic al unei comunităţi.
 Biotopul reprezintă un sistem abiotic sau abiogen, format dintr-un complex de factori
ecologici prezenţi într-o anumită porţiune a suprafeţei Pământului sau a părţii lui
subterane care asigură mijloacele materiale necesare biocenozei. (Pârvu, 2001)[1].
 Mediul fizic trebuie considerat drept spaţiul ocupat de diversele populaţii ale speciilor
alcătuitoare, precum şi locul care ar putea fi ocupat de viaţă în ansamblu şi este analizat prin
prisma caracteristicilor pe care le înregistrează următoarele componente
 (factori ecologici):
 Lumina constituie principala sursă de energie a vieţii. Originea ei este cosmică, devenind
accesibilă prin radiaţia solară. Lumina este formată din radiaţia vizibilă, respectiv radiaţii cu
lungimi de undă cuprinse între 0.39 şi 0.76µ. Accesibilitatea luminii depinde de poziţia
geografică (latitudine, altitudine), nebulozitate, transparenţa apei, înclinarea şi expoziţia
pantei etc. Intensitatea iluminării suportă un ritm circadian (zi-noapte), dar şi unul anual, în
funcţie de poziţionarea planetei Pământ în raport cu „astrul zilei”. „Ecologic lumina
permite perceperea lumii înconjurătoare, face posibilă comunicarea între indivizii populaţiilor,
între populaţiile unui ecosistem (...) şi serveşte ca sursă de energie pentru ecosistem.”1
Accesibilitatea resurselor de lumină se apreciază pe baza duratei de strălucire potenţială şi
efectivă a Soarelui, valoare care se va corecta în funcţie de caracteristicile mediului de viaţa.

[1] 1 Pârvu, C., Ecologie generală, Bucureşti, Editura Tehnică, 2001, p. 45
 Temperatura, respectiv energia necesară pentru realizarea unui anumit nivel termic este
atât alogenă (radiaţia solară), cât şi autogenă – fenomene geotermale, biologice, antropice etc.
Cantitatea de energie calorică ajunsă la suprafaţa ecosistemelor depinde de constanta
solară, unghiul de incidenţă a razelor solare, grosimea şi coeficientul de transparenţă a
atmosferei. Cantitatea de căldură absorbită depinde şi de capacitatea calorică a mediului
de viaţă – uscatul se încălzeşte de două ori mai mult decât apa; solul uşor (nisipos) se
încălzeşte mai repede decât solul argilos, greu. Temperatura variază în funcţie de fluctuaţiile
radiaţiei solare, înregistrând valori foarte diferite de la o regiune la alta sau de la un moment la
altul. Pentru o regiune, regimul termic constituie cel mai constant parametru al mediului climatic,
având în vedere faptul că pe perioade mari de timp abaterile faţă de valorile medii au
amplitudini relativ scăzute (<20%).[1]
 Pentru evaluarea resurselor termice se analizează temperaturi medii ale aerului, apei sau
solului pentru diferite intervale de timp (zi, lună, an), temperaturile extreme (minime
absolute, maxime absolute), amplitudinea termică, suma gradelor de temperatură etc
[1] Ioan, Ildiko, Resursele agroclimatice ale podgoriilor din România, Bucureşti, Editura ASE,
2003, p. 70
 Focul este un factor ecologic rezultat în urma supraîncălzirii terestre sau descărcărilor
electrice. Incidenţa lui nu are caracter de regim decât în foarte puţine regiuni, sau în situaţia în
care se abordează scări de timp mari. Efectele sunt nefavorabile, semnificând distrugere în
cazul pădurilor, sau favorabile – bălţile cu stufării din Delta Dunării, savanele africane.[1] Pârvu,
C. , op. cit., p. 48
 Gravitaţia reprezintă forţa de atracţie a Pământului pentru toate corpurile din aer, de pe
suprafaţă sau din interiorul său. Neuniformitatea valorilor gravitaţiei rezidă în structurile
diverse care alcătuiesc scoarţa terestră. Astfel,acceleraţia gravitaţională variază în funcţie
de relief (invers proporţional cu altitudinea), dar şi de latitudine (este mai mare la poli şi scade
spre Ecuator). Sub influenţa gravitaţiei au loc procese geomorfologice actuale (prăbuşiri de
roci, alunecări de teren, eroziune), mişcarea şi stratificarea apei.
  Orografia este dată de neuniformităţile suprafeţei terestre sau ale fundului oceanic.
Configuraţia depinde de acţiunea contradictorie a forţelor endogene (constructive) – mişcări
orogenice, epirogenetice, cutremure, vulcanism, deplasarea plăcilor – şi exogene (sculpturale) –
eroziune pluvială, nivală, eoliană, biologică. Prin însuşirile lor, formele de relief influenţează, în
special în spaţiul subaerian terestru, caracteristicile climei, reprezentând unul din factorii
genetici ai acesteia – suprafaţa subiacentă activă. Parametrii de analiză sunt reprezentaţi de
energia reliefului, înclinarea şi expoziţia pantelor, fragmentarea, altitudinea etc.
 Precipitaţiile constituie a doua categorie de factori climatici. Regimul lor este extrem de
variabil în timp, valorile medii fiind arareori înregistrate pentru diferite perioade analizate.
Ploaia şi ninsoarea reprezintă formele cele mai cunoscute, la care se adaugă bruma, chiciura,
ceaţa, roua, grindina. Cantitatea de precipitaţii înregistrată într-o regiune se realizează din ploi
determinate de circulaţia generală a atmosferei (ploi ciclonale sau frontale) şi ploi determinate
de particularităţile suprafeţei active. Astfel, în regiunea Subcarpaţilor de Curbură, pe
pantele exterioare cantitatea de precipitaţii anuală delimitează o enclavă topoclimatică[1]
datorită valorilor mai mici înregistrate aici ca urmare a manifestării fenomenului de foehn
(încălzirea adiabatică a aerului descendent în perioada circulaţiei vestice).
 Presiunea atmosferică rezultă din greutatea cu care apasă aerul asupra suprafeţei terestre.
Sistemele biologice individuale echilibrează presiunea atmosferică prin presiunea interioară a
corpului lor. Variaţia presiunii se realizează, în general, ca regim, fiind corelată cu variaţia
temperaturii, respectiv densităţii. Diferenţele de presiune pe verticală influenţează accesibilitatea
oxigenului. Astfel, dacă la nivelul mării presiunea este de 760 mm Hg, la 5 500 m scade la 380
mm, aerul fiind mai rarefiat, mai puţin concentrat în oxigen. Diferenţierea presiunii pe
orizontală se realizează ca urmare a diferenţelor de temperatură. Deasupra regiunilor cu
temperaturi ridicate se formează zone depresionare, de joasă presiune (cicloni), în timp ce
deasupra regiunilor reci se formează zone de mare presiune (anticiloni), fapt care determină
circulaţia generală a maselor de aer, cu influenţă determinantă asupra climei locale şi regionale,
care va modifica inclusiv configuraţia determinată de bilanţul radiativ.
 Presiunea hidrostatică este dependentă a grosimea coloanei de apă, respectiv de adâncimea la
care ne situăm faţă de suprafaţa apei. În apele dulci, la temperatura de 4°C, presiunea hidrostatică
creşte cu o atmosferă la fiecare 10.3 m, iar în apele marine, după fiecare 9.88 m.
 Prin interacţiunea dintre biocenoză şi suportul ei se formează mediul chimic. Starea mediului
chimic este reflectată de compoziţia chimică a solurilor, a bazinelor acvatice şi chiar a
atmosferei, astfel:
 [1] Bogdan, Octavia, Niculescu, Elena, Caracteristici climatice ale regiunii subcarpatice de la
Curbură şi specificul utilizării terenurilor, Analele Universităţii „Ştefan cel Mare”, Suceava, V,
1996, p. 56
 Aprovizionarea cu macroelemente (N, P, K etc.) este un parametru folosit în
caracterizarea fertilităţii solului, dar şi a troficităţii apei. Nivelul înregistrat de
concentraţia elementelor nutritive depinde de caracteristicile stării solide (complex argilo-
humic, respectiv substrat), activitatea microorganismelor, curenţii de adâncime şi migraţia
organismelor pe verticală etc. „Procesul ecologic de circulaţie a elementelor chimice în natură
prin intermediul materiei vii, începe la interfaţa rădăcină – sol – soluţia solului.”[1] Se
evaluează atât concentraţia absolută a elementelor nutritive, cât şi proporţia lor relativă.

 Reacţia ionică sau pH-ul influenţează direct accesibilitatea elementelor minerale pentru plante,
devenind un factor ecologic şi pentru animale numai la valori foarte îndepărtate de
valoarea specifică mediului neutru (7),valori care determină arsuri la nivelul ţesuturilor.
Modificarea pH-ului poate determina şi Aprovizionarea cu macroelemente (N, P, K etc.)
este un parametru folosit mobilizarea unor ioni cu efecte toxice pentru majoritatea
organismelor (aluminiu, plumb, mercur ş.a.).

[1] Pârvu. C., op. cit., p. 85
Biocenoza
  Termenul biocenoză ( din greacă Koinosis - a împărţi) reprezintă un nivel supraindividual de
organizare a materiei vii şi descrie totalitatea organismelor vii, vegetale (fitocenoză) şi animale
(zoocenoză) care interacţionează între ele şi care convieţuiesc într-un anumit mediu sau sector
din biosferă (biotop), formând cu el un tot unitar şi care se află într-un echilibru dinamic
dependent de acel mediu. Ea se caracterizează printr-o anumită structură şi funcţionare dată de
modelul circulaţiei materiei, energiei şi informaţiei.
 Biocenoza şi mediul ei de viaţă (biotopul) formează un tot unitar: ecosistemul, în cadrul căruia
ele sunt strâns corelate şi intercondiţionate dialectic, astfel că biocenoza poate fi definită ca
populaţia biotopului, iar biotopul ca locul, sau mediul, ocupat de biocenoză.
 Termenul de biocenoză a fost propus de Karl Mobius în 1877. Biocenoza. termen formulat de
Mobius (1866), prin care înţelege, iniţial numai organisme vii, adăugând ulterior faptul că prin
comunitatea vie se înţelege „ansamblul tuturor efectelor de pe un teritoriu, care influenţează
parţial proprietăţile şi numărul de specii care se dezvoltă acolo. Aceste efecte sunt determinate
şi de caracteristicile chimice şi fizice ale mediului şi, de asemenea, de alte animale şi plante
care populează aceeaşi zonă.”
 Reprezintă partea vie a ecosistemului (comunitatea), fiind formată din totalitatea diferitelor
specii cuprinse în trei sectoare interdependente:
 fitocenoza (comunitatea plantelor),cu ocontribuţie determinantă la biomasa ecosistemului;
 zoocenoza (comunitatea animalelor) şi
 microbiocenoza (comunitatea microorganismelor).
 Cele trei sectoare ale ecosistemelor sunt grupări de vieţuitoare reunite în virtutea
apartenenţei lor la marile unităţi ale sistematicii biologice. Ele au roluri structurale şi
funcţionale bine definite în arhitectura de ansamblu a ecosistemelor.

Indicii de structură ai biocenozei

 Frecvenţa speciilor exprimă secvenţa de probe în care se găseşte o specie
dată faţă de totalul numărului de probe şi aduce informaţii în legătură cu
densitatea, respectiv omogenitatea sau eterogenitatea unei specii pe întinderea
biocenozei.
 Abundenţa se calculează ca raport între numărul indivizilor unei specii, faţă de
numărul indivizilor din celelalte specii. Termenii folosiţi pot fi numărul de
indivizi sau biomasa, acest din urmă mod fiind considerat mai potrivit pentru a
exprima bogăţia de indivizi a unei specii în cadrul biocenozei.
 Constanţa este, de obicei, un indice exprimat prin frecvenţă. Se consideră că
speciile a căror frecvenţă este mai mare de 50% sunt componente constante
(specii permanente); cele cu frecvenţă cuprinsă între 50 şi 25% sunt specii
accesorii, iar cele cu frecvenţă sub 25% sunt specii accidentale.
Caracteristica biocenozei este dată de speciile constante.
 Dominanţa speciilor încearcă să exprime rolul mai mare sau mai mic jucat de o
specie în cadrul biocenozei, rolul speciei în transferul substanţei şi energiei
într-un ecosistem. Speciile cu frecvenţă mare şi abundenţă numerică ridicată în
biocenoză sunt considerate specii cu rol esenţial în determinarea structurii şi
funcţionării biocenozei, respectiv specii dominante.
 Fidelitatea exprimă intensitatea legăturilor unei specii cu biocenoza din care
face parte, gradul de obligativitate al relaţiilor cu aceasta. Există astfel specii
caracteristice (legate strict de o anumită biocenoză), preferenţiale (care pot trăi
îndeosebi în anumite biocenoze); străine (care nu aparţin biocenozei) şi
ubicviste (care se găsesc în ecosisteme foarte variate). Într-o biocenoză, cele
mai puţine sunt speciile caracteristice (adaptate strict) şi cele mai multe
speciile preferenţiale.

Funcţiile Ecosistemului
  Din punct de vedere energetic, ecosistemele respectă strict legile termodinamicii. Astfel,
conform principiului întâi (legea conservării), energia totală a sistemului este menţinută
constantă. Energia care traversează ecosistemul poate fi convertită într-o formă sau alta (de
exemplu, din energie radiantă solară în energie chimică), dar ea nu poate fi niciodată distrusă sau
creată.
 Organismele îşi desfăşoară viaţa utilizând energia liberă(radiantă, chimică) pe care o
convertesc în diferite forme de lucru mecanic şi energie chimică. Cu toate acestea, energia unui
nivel trofic, indiferent de tipul şi numărul speciilor din ecosistem, nu reprezintă mai mult de
10% din cantitatea de energie înglobată de nivelul inferior. Diferenţa rezultată se regăseşte
la nivelul ecosistemului, dar într-o formă nedisponibilă – energie legată – rezultând din
acumularea energiei calorice eliberate în cazul oricărei transformări energetice.
 Forma primară de energie liberă, pentru toată biosfera, este radiaţia electromagnetică din spectrul
vizibil al luminii solare.
 Organismele foto-lito-trofe (fotosintetizante) pot converti energia electromagnetică în
energie chimică, stocată în compuşii organici, iar aceasta este unica formă sub care circulă
energia liberă între diferitele specii care alcătuiesc un sistem ecologic. Fluxul de energie liberă
antrenează şi face posibile fluxurile ciclice ale oxigenului, carbonului, azotului etc.
 Deoarece un ecosistem constă din ansamblul organismelor
 (biocenoza) împreună cu mediul lor natural, ecosistemul include rezervorul de dioxid de
carbon atmosferic, cât şi materialul carbonic mort şi de deşeu, ceea ce face ca acest element
să aibă o circulaţie ciclică interconectată cu transferul, fluxul energetic.
 Rezultatul funcţiei energetice şi al funcţiei de circulaţie a materiei este producţia, respective
productivitatea biologică a ecosistemelor.Universalitatea biologică de reacţii care
concentrează energia, împreună cu universalitateamacromoleculară a tuturor organismelor
face ca diferitele lanţuri trofice dintr-un ecosistem să fie interconectate într-o reţea trofică
prin care circulă energie chimică.
 În limbajul comun, circulaţia energiei chimice înseamnă consumarea (prădarea, parazitarea)
unor indivizi dintr-o specie, de către alţi indivizi din specii diferite.
 În procesul producţiei biologice, la plante şi animale se înregistrează intrări şi ieşiri de
substanţe diferite. Astfel, sporul de biomasă de un kilogram la o plantă verde nu este echivalent
cu o cantitate similară la mamifere. Ambele biomase includ şi substanţe organice, bogate
energetic şi substanţe anorganice, sărace sub acest raport. Dar proporţiile între cele două
categorii, ca şi între substanţele organice fundamentale, sunt diferite.
 Faptul că prin reacţiile metabolice oxidative este mobilizată energia chimică din alimente
permite ca valoarea energetică a acestora să fie determinată prin măsurători calorimetrice, care
dau variaţia de entropie (∆H) produsă prin combustia izobară a biomasei respective. Variaţia de
entropie depinde de proporţiile de proteine, lipide, glucide, existente în biomasa respectivă.
Notând cu fprot, flip, fgl fracţiunile din aceste substanţe în unitatea de biomasă uscată, variaţia
de entropie prin combustia biomasei este:[1] ∆H = fprot(∆Hprot) + flip(∆Hlip) + fgl(∆Hgl)
 În relaţia de mai sus, ∆Hprot, ∆Hlip, ∆Hgl reprezintă căldura de combustie izobară a câte un
gram de proteine, lipide, respectiv glucide, luate în stare deshidratată. Suma fracţiunilor
celor trei componente este 100%, astfel că: fprot + flip + fgl = 1, unul din coeficienţi
putând fi eliminat din formula variaţiei de entropie, care devine:
 ∆H = fprot(∆Hprot) + flip(∆Hlip) + (1 – fprot – flip)(∆Hgl)
 Mediindu-se valorile obţinute pentru proteine, lipide şi glucide provenite din diferite tipuri
de biomasă, atât vegetală, cât şi animală, se consideră, în mod estimativ: ∆Hpr o t = 23.1 kj/g;
∆Hli p = 39.1 kj/g; ∆Hgl = 17.2 kj/g
 Introducând aceste valori în relaţia precedentă, rezultă o formulă simplă cu ajutorul căreia
se poate calcula valoarea energetică a unei biomase oarecare, pe baza cunoaşterii
compoziţiei ei. Formula menţionată mai sus are meritul de a releva diferenţele energetice între
biomasa vegetală şi biomasa animală, adică schimbarea produsă prin trecerea biomasei
producătorilor primari în biomasa consumatorilor
Fluxul de energie
  Substanţa minerală, pentru a deveni componentă a materiei vii va fi supusă unui proces de
ordonare care va implica şi stocarea unei anumite cantităţi de energie. Sursa de energie a
plantelor o reprezintă energia radiantă solară pe care acestea o stochează în combinaţii organice
sub formă de energie chimică.
 Energia chimică trece de la un organism la altul o dată cu hrana constituită din substanţe
organice. Energia stocată în substanţa organică nu mai poate fi reconvertită în energie
radiantă. Rezultă că aceeaşi cuantă de lumină nu poate străbate de două ori un organism; astfel,
transferul energiei în biocenoză este diferit de transferul substanţei, în sensul că, la fiecare nivel
trofic, are loc o pierdere de energie. Rezultă faptul că energia are un traiect, însoţit de pierderi
entropice (fig. 6-3).
 Transferul de energie de-a lungul diferitelor lanţuri trofice decurge astfel:
 Producătorii primari captează energia de la radiaţiile solare, energie pe care o absorb la
nivelul clorofilei. O parte din producţia brută se pierde prin respiraţie, la dispoziţia celui de-al
doilea nivel trofic rămânând producţia netă;
 O parte a producţiei primare nete serveşte ca aliment animalelor erbivore
(consumatori primari) care, ingerând-o, absorb cantitatea de energie constitutivă a
hranei.Energia înglobată corespunde la ceea ce este real utilizat din producţia netă vegetală.
Cealaltă parte a productivităţii primare, care nu este utilizată, va reprezenta pradă pentru
bacterii. Fracţiunea asimilată corespunde producţiei secundare şi ea reprezintă fluxul de
energie care traversează nivelul trofic al erbivorelor;
 Pentru cel de-al treilea nivel – nivelul trofic al carnivorelor de ordinul I (consumatori
secundari) – fluxul de energie este reprezentat de biomasa totală a producţiei
secundare a erbivorelor, din care se scade materia consumată prin respiraţie.Fluxul
energiei prin ecosistem, respectiv prin categoriile trofice menţionate, se caracterizează prin
următoarelor legităţi:[1]
 Producţia netă scade de la nivelul producătorilor la cel al consumatorilor, raportul dintre
niveluri fiind de 1/10;
 Cantitatea de energie eliminată prin respiraţie raportată la producţia brută creşte de la nivelul
producătorilor primari spre cel al consumatorilor de rang mai înalt, dat fiind nivelul evolutiv al
speciilor;
 Eficienţa utilizării energiei (hranei) disponibile creşte de la nivelul producătorilor primari
spre cel al consumatorilor de ranguri mai înalte.
 Cantitatea de energie care traversează ecosistemul poate fi apreciată şi prin calcularea unor
mărimi cum sunt: emergia şi exergia. Noţiunea de emergie a fost introdusă de Odum (1983)
şi măsoară, plecând de la energia conţinută de un organism, populaţie, nivel trofic,
întreaga cantitate utilizată la realizarea acesteia, plecând de la energia solară. De
exemplu, emergia reprezintă cantitatea de energie din biomasa consumatorilor
secundari, la care se adaugă cantitatea de energie din biomasa consumatorilor primari şi
apoi energia din plantele cu care s-au hrănit fitofagele. Mărimea ei exprimă necesarul iniţial de
energie solară pentru a obţine o anumită cantitate de biomasă, ţinând cont de randamentul
transferului de energie.
 Exergia măsoară cantitatea de energie sub formă de căldură, plecând de la valorile cunoscute ale
biomasei. Jorgensen (1997) a introdus acest termen pentru a înlocui termenul de entropie,
asupra căruia persistă încă numeroase controverse

[1] Pârvu, C., Ecologie generală, Bucureşti, Editura Tehnică, 2001, p. 290
Categorii de ecosisteme
 Ecosisteme naturale
 Ecosistemul natural-pădurea
 Pădurile de molid
 Pădurile de fag
 Pădurile de stejar
 Ecosistemele acvatice
  Ecosisteme lentice (lac, balta mlastina, marea neagra)
 Ecosisteme lotice (paraie si rauri) de munte de deal si de campie
 Ecosistemele amenajate
 Ecosisteme agricole
 Ecosistemul urban
Ecosisteme naturale
 Origini şi evoluţie
 În prima perioadă, care a urmat evoluţiei chimice, organismele de tipul
bacteriilor nu au format ecosisteme în adevăratul sens al acestui concept. Bacteriile
primitive erau anaeorobe, iar sursa existenţei lor era substanţa organică din oceanul
primar, sintetizată prinprocese abiotice. Bacteriile constituiau un singur nivel trofic a
cărui existenţă depindea de substanţa organică din mediu. Iniţial, mediul era numai de origine
abiotică, dar, după formarea primelor celule procariote, a bacteriilor anaerobe primitive,
aproximativ acum 3.5 miliarde de ani, o parte din substanţa organică a Oceanului planetar trebuie
să se fi datorat acestora.
 În consecinţă, într-o lungă perioadă, aproximativ 500 milioane de ani, pe Pământ nu
au existat ecosisteme similare celor actuale, deoarece viaţa nu se diversificase. Mai târziu, au
apărut bacteriile fotosintetizatoare.Apariţia acestora a însemnat racordarea sistemului
global al vieţii la o sursă de energie, lumina solară, practic inepuizabilă. Prin apariţia
bacteriilor fotosintetizatoare, lumea vie se scindează în două grupe complementare de
organisme:
 a) vieţuitoare autotrofe, capabile să sintetizeze substanţe organice din substanţe
anorganice prin mijlocirea luminii solare;
 b) vieţuitoare heterotrofe, care utilizează substanţele organice, neputând efectua sinteza lor
din substanţe anorganice.
 După apariţia bacteriilor fotosintetizatoare şi a fotosintezei, majoritatea bacteriilor anaerobe s-
au adaptat unei viţei heterotrofe, devenind organismele din care, ulterior, s-a format
grupa însemnată a descompunătorilor. Prestaţia acestora în viaţa ecosistemelor actuale,
în special la nivelul solului, şi în viaţa ecosferei în ansamblu, este de prim ordin,
contribuind esenţial la împlinirea ciclurilor biogeochimice.
 Scindarea în cele două grupuri de organisme a dus la promovarea genezei relaţiilor mai
complexe dintre organisme, la înfiriparea celor mai simple ecosisteme alcătuite din producători
primari (bacteriile fotosintetizatoare) şi destructori (bacteriile anaerobe, consumatoare de
substanţă organică moartă).
 Apariţia prădătorilor, a celulelor consumatoare de alte celule, aproximativ cu 1.5 miliarde de ani
în urmă, a deschis posibilitatea formării unor ecosisteme naturale similare celor actuale, cu cele
trei nivele trofice fundamentale:
 a) nivelul producătorilor primari – reprezentat atunci de alge verzi, albastre etc.;
 b) nivelul consumatorilor – constituit din protozoare prădătoare;
 c) nivelul descompunătorilor – reprezentat de bacterii heterotrofe, aerobe şi
anaerobe.
 În cursul acestei evoluţii sunt valorificate cele mai variate resurse, fiind populate diverse
biotopuri la care speciile s-au adaptat. Astfel, comunităţile biotice se instalează pe
suprafaţa uscatului, în subteran, la diverse adâncimi şi în ape dulci sau sărate, curgătoare sau
stagnante.
 Deşi funcţionarea acestor ecosisteme se realizează pe baza unor principii similare, tratate
anterior, între ele există deosebiri semnificative în ceea ce priveşte modul de organizare.
Ecosistemul natural-pădurea
 Prototipul structural şi funcţional al ecosistemelor naturale îl constituie pădurea, fiindcă nici o
altă unitate de lucru din ecosferă (biosferă) nu întruneşte, în aceeaşi măsură, toate
elementele alcătuitoare într-o stare de maximă stabilitate, în pofida extremei complexităţi şi
diversităţi. În interiorul pădurii pot fi identificate diverse laturi ale complicatei arhitecturi pe
care o înfăţişează un ecosistem natural, fiindcă pădurea este, înainte de toate, o fiinţă colectivă,
 cea mai grandioasă din câte există, înviorată de viaţă proprie, închegată, la rându-i, din
milioane de viţei individuale, cât se poate de diverse, care impresionează copleşitor şi într-un fel
unic spiritul omenesc.[1]
 Ecosistemul de pădure (forestier) manifestă o tendinţă de maximizare a stabilităţii prin
optimizarea structurii biocenozei, creşterea complexităţii relaţiilor biocenotice şi a diversităţii
genetice a populaţiilor din cadrul fiecărei comunităţi de viaţă, întărirea controlului
exercitat de biocenoză asupra biotopului, sporirea eficienţei ecologice a sistemului.[2]
 Etajele de vegetaţie, care formează adevărate subsisteme de viaţă intercondiţionate
funcţional (straturi ecologice),sunt reprezentate de: arboret (etajul arborilor, al
coronamentului), cu rol fundamental în transferul de substanţă şi energie, întrucât asigură
intrările energetice pentru întregului ecosistem; subarboretul şi pătura erbacee. La acestea se
adaugă litiera şi solul, în care predomină componentele anorganice (fig. 8-1). Totodată,
existenţa unor condiţii ecologice particulare determină formarea a numeroase
microcenoze (consorţii).
 Hotărâtor în viaţa ecosistemului de pădure este ecranul continuu şi compact al
frunzişului, constituit de coronamentele arborilor, care reprezintă o suprafaţă activă de reglare
a unor factori de biotop – calitatea şi intensitatea luminii, cuantumul căldurii şi precipitaţiilor,
viteza şi intensitatea vântului etc.
 În planul opus, la nivelul solului, întrepătrunderea şi etajarea accentuată a sistemelor de
înrădăcinare a vegetaţiei influenţează disponibilitatea substanţelor minerale şi a apei.

[1] Bran, Florina, Ecologie generală şi protecţia mediului, Bucureşti, Editura ASE, 2002, p. 137
 [2] Giurgiu, V., Funcţiile ecoproductive ale pădurii şi gestionarea ei pe baze ecologice,
Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1989, p. 133
Pădurile de molid
 Se situează în etajul bioclimatic boreal, la altitudinea de 1 200-1 700m, coborând până la
700 m în depresiunile intracarpatice din Carpaţii Orientali.
 cristaline, roci sedimentare, eruptive, sedimente recente etc.) pe care s-au format
soluri podzolite (acide).
 Biocenoză:producătorii sunt reprezentaţi, în principal, de arbori între care predomină molidul
(Picea abies). Stratul de arbori este, de regulă, închis, astfel încât sub coroane pătrunde
puţină Biotop: relief frămâ- ntat, versanţi cu înclinări şi expoziţii foarte variate; climă rece
(tma* = 1-4°C) şi umedă (800-1 200 mm/an), substrat divers
 (şisturi lumină şi căldură, iar o proporţie importantă a precipitaţiilor este reţinută. Înrădăcinarea
superficială expune arboretul la acţiunea vânturilor puternice (de altfel, caracteristice
acestui etaj climatic). Subarboretul este slab reprezentat, numai la marginea masivelor,
prin soc roşu, caprifoi, coacăz etc. Plantele erbacee sunt, de cele mai multe ori, absente, fiind
înlocuite de un strat aproape continuu de muşchi.
Pădurile de stejar
 Semnifică, în România, pădurile formate din specii aparţinând genului Quercus
 (păduri de cvercinee). Cea mai mare întindere o au pădurile de gorun (Q. petraea), urmate de
cele de stejar (Q. robur) şi apoi cele de cer şi gârniţă (Q. cerris, Q. frainetto), predominarea
speciilor permiţând delimitarea subzonelor menţionate. În aceeaşi ordine cresc exigenţele
manifestate faţă de temperatură şi rezistenţa la secetă.
 Biotop: relief cu fragmentare redusă, altitudini de 300-600 m (cu diferenţieri în funcţie de
specie), în care predomină versanţii cu pante medii şi mici, alături de suprafeţe plane, platouri,
coame etc.; clima este caldă (tma = 7.5-10.0°C) şi relativ uscată (450-850 mm/an), mai ales în a
doua jumătate a verii; substratul este format din pietrişuri, nisipuri, argile aluviale, roci
sedimentare etc., pe care s-au format soluri brune de pădure tipice, podzolite, acide; brun-
roşcate (Oltenia, Banat, Muntenia) sau cenuşii (Dobrogea).
 Biocenoza: Grupa producătorilor se distinge printr-o mai mare diversitate. Astfel, în etajul
arboretului, deşi predomină cvercineele, se găsesc frecvent şi exemplare de carpen, tei,
frasin, paltin, jugastru, ulm, precum şi specii de talie mai mică (măr, păr, mojdrean). Arbuştii
 formează un strat continuu, în care sunt prezente specii precum: gherghinar, corn, lemn
câinesc, porumbar, salbă moale etc. Etajul plantelor erbacee este, de asemenea, bine reprezentat,
aceste păduri fiind mult mai luminoase. Dintre specii amintim: golomăţ, păiuş, rodul
pământului, brebenel, frag, viorea, trifoi roşu, rostopască, ghizdei etc.
 Şi în rândul consumatorilor se înregistrează o diversitate ridicată, dat fiind şi baza trofică
deosebit de variată. Prezenţa insectelor în rândul consumatorilor secundari atestă
abundenţa hranei. Se remarcă numeroase lanţuri ale consumatorilor de nectar, polen,
flori şi fructe sau seminţe. Dintre păsări putem menţiona: piţigoiul albastru, ciocănitoarea,
şoimul, alături de mamifere erbivore
 (căprior, iepure), omnivore (mistreţ, arici) sau carnivore (lup, vulpe etc.). Necromasa,
foarte variată, constituie sursa pentru dezvoltarea unei multitudini de lanţuri trofice ale
ciupercilor, animalelor nevertebrate, dominate fiind de speciile de acarieni.
 Ritmul sezonier implică parcurgerea a numeroase aspecte, în special primăvara,
caracterizate prin înflorirea/înfrunzirea succesivă a speciilor vegetale
 (înflorirea efemeridelor, a cornului). O dată cu înfrunzirea completă se produce şi înflorirea
stejarilor şi arţarilor, diseminarea ulmului. Un aspect estival este înflorirea teiului şi a lemnului
câinesc, sfârşitul acestuia fiind anunţat de căderea fructelor la numeroase specii de arbuşti.
Urmează apoi colorarea frunzişului, căderea în masă a ghindei, sfârşitul sezonului de vegetaţie
aducând desfrunzirea, urmată de aspectul pădurii acoperite de zăpadă.

Pădurile de fag
 Aparţine etajului nemoral, la 600-1 300 m, putând coborî sau urca în funcţie de topoclimă (văi
adânci – 100 m; versanţi însoriţi – 1 650m).
 Biotop: relief variat, în care predomină versanţii cu diferite înclinări şi expoziţii, climat răcoros
(tma = 4.2-9.0°C) şi destul de umed (800-1 000 mm/an). Substratul făgetelor din Carpaţii
Meridionali şi Occidentali este format din şisturi cristaline, iar în Orientali din roci sedimentare
de fliş (marne, gresii, calcare); soluri brune acide şi brune de pădure.
 Biocenoză: Producători. Specia dominantă a arboretului este fagul (Fagus silvatica), coroanele
constituind, în perioada de vegetaţie, un ecran puţin penetrat de lumină. Înrădăcinarea este
profundă, arborii fiind expuşi la doborâturi numai în regiunile cu soluri pseudogleizate.
Subarboretul apare prin prezenţa de exemplare izolate de soc roşu, caprifoi, tulichină sau prin
puieţii de fag de diferite vârste. La nivelul solului, se remarcă numeroase specii cu înflorire
timpurie (înainte de înfrunzit): ciuboţica cucului, ghiocel, vinariţă, laptele cucului etc.
 Grupa consumatorilor este mai diversificată, depinzând de biomasa produsă de specia dominantă
(fructe, scoarţă, jir, lemn), dar şi de celelalte specii vegetale. Primul nivel trofic este format din
insecte (omizi defoliatoare, afide, insecte miniere, cari, molii etc.) şi diverse granivore (păsări,
mamifere). Consumatorii de ordinul doi sunt insecte parazite, păsări, mamifere. Covorul erbaceu
susţine mamifere mari cum sunt mistreţul, cerbul, căpriorul, ursul. Litiera bogată
adăposteşte numeroase detritivore nevertebrate (acarieni, oligochete, larve) precum şi
descompunătorii(protozoare, bacterii, ciuperci).
 Spre deosebire de molidiş, pădurea de fag parcurge, în cursul uni an, mai multe aspecte, de la
cel preestival, vernal (cu înflorirea speciilor viorele, spânz, crucea voinicului) la cel estival
(cu frunziş complet), autumnal (când are loc colorarea şi apoi căderea frunzişului) şi de iarnă
(sub zăpadă).

Ecosisteme acvatice
 Având in vedere importanţa apei ca resursă naturală şi diminuarea rezervelor de apă potabilă de
calitate este necesară aplicarea unui set de măsuri psecifice referitoare la protecţia rezervelor de
apă şi a ecosistemelor acvatice.
 Ecosistemele acvatice se diferentiaza în functie de caracteristicile mediului de viata, apa, în
ecosisteme de ape statatoare (ecosisteme lentice) si curgatoare (ecosisteme lotice).
 Ecosisteme lentice
 Sunt de mai multe tipuri în functie de dimensiuni, evolutie, compozitia chimica a apei.
Astfel, dimensiunea determina împartirea în ecosisteme de lac, mlastina si balta, iar compozitia
chimica a apei le diferentiaza în functie de salinitate (de apa dulce si de apa sarata) si
aprovizionarea cu substante nutritive (oligotrofe, mezotrofe si eutrofe).
 Lacul
 A fost printre primele studiate de ecologi datorita usurintei cu care putea fi abordat. Structura
biotopului si structura functionala sunt bine individualizate, categoriile identificate fiind utilizate
si pentru cercetarea celorlalte tipuri de ecosisteme acvatice. Structura spatiala este determinata de
distributia temperaturii, luminii si oxigenului în raport cu adâncimea.
 Balta
 Are o adâncime mai mica (3-5 m). În zona malurilor, apare rogozul, pipirigul, stuful si
papura, iar în larg sunt raspândite plante cu frunze plutitoare ca broscarita, plutnita, nufarul alb si
galben, lintita, cât si cele submerse ca sârmulita apei, ciuma apei, bradis etc. În structura
fitoplanctonului intra algele albastre, algele verzi, algele silicoase, iar a zooplanctonului populatii
de rotifere. Balta este populata de crap, biban, stiuca, salau, dar si de diferite specii de broaste,
pasari si mamifere (guzgan, bizam, vidra, nurca etc.).
 Mlastina
 La nivelul României se diferentiaza doua categorii: mlastini eutrofe, cu vegetatie
caracteristica baltilor si mlastini oligotrofe care se întâlnesc în regiunile cu climat rece si umed,
în zonele cu sisturi cristaline, gresii, granite, sedimentare sau în zonele montane unde substantele
provin partial din mineralizarea materiei organice animale si vegetale. Aici este prezent muschiul
de turba (Sphagnum) si alte specii vegetale (bumbacarita, rogoz, roua cerului).
 Marea Neagra
 Se caracterizeaza prin existenta a doua straturi de apa:
 a) la suprafata, un strat relativ mai dulce ( cu salinitate de 16- 17%) si mai usor, oxigenat, în care
se situeaza cea mai mare parte a biocenozei.
 b) un strat de adâncime (peste 180-200 m), mai sarat (salinitate – 21-22%) si mai greu, încarcat
cu hidrogen sulfurat, lipsit de oxigen si, implicit, de formele aerobe de viata.
 Între cele doua straturi nu exista schimb de ape, stratul superficial (mai usor) plutind deasupra
celui de adâncime (mai greu).
 Producatorii sunt reprezentati de algele planctonice, grupa consumatorilor incluzând
zooplanctonul, pesti obisnuiti (hamsii, stavrizi, guvizi); sturioni (nisetru, morun, cega, pastruga)
denumiti de Herodot „pesti fara oase”; rechini; delfini si, pâna în 1984, foci. Pe plaja de la
Mamaia, Costinesti, Navodari „esueaza” în cantitati mari alge verzi cu talul latit si marginile
ondulate, denumite popular salatica de mare, precum si alge brune si rosii, bogate în iod. În zona
de litoral cuibaresc specii de pescarus argintiu, chira de mare, furtunar s.a. Printre dunele de nisip
s-au identificat circa 120 de specii de plante arenicole ca varza de nisip, cârcelul, ridichea de
nisip, scaiul vânat, pelin de nisip, lucerna de nisip, castravetele de mare etc.
 Ecosisteme lotice
 Se diferentiaza în functie de particularitatile reliefului strabatut în pâraie si râuri:
 a. De munte
 În albia putin adânca si îngusta a râurilor si pâraielor substratul este neuniform format din
bolovanisuri, pietrisuri, nisip. Pantele mari, uneori discontinue, determina o viteza de scurgere
mare apei si formarea de cascade. Debitele sunt relativ mici, temperatura apei coborâta, variabila
de la anotimp la anotimp. Transparenta apelor este mare (anulându-se însa în perioadele de
torentialitate – ploi puternice, topirea zapezilor), iar concentratia de saruri dizolvate este scazuta.
Plantele (muschi, alge) si animalele (rotifere, cladocere) prezente aici au cerinte mari fata de
oxigen, manifestând diferite
 adaptari morfologice pentru a evita antrenarea de curentii puternici. Dintre vertebrate,
reprezentativ este pastravul, alaturi de care se întâlnesc zglavocul, lipanul, molanul etc.
 b. De zone deluroase
 Fitoplancton permanent. Biocenoza saraca. Oxigenare buna. Malurile sunt mai joase, albia
este mai larga si adânca, fiind marginita de bolovanisuri, pietris, nisip. Pantele au înclinatii mai
mici, determinând o viteza de scurgere mai mica. În apa sunt prezente atât substante în suspensie,
cât si solvite (100-200 mg/l). Variatia termica mai larga în cursul anului, de la anotimp la
anotimp favorizeaza prezenta planctonului, ca o componenta biocenotica permanenta, formata
dintr-un numar mic de populatii – diatomee, alge verzi si albastre pentru fitoplancton si rotifere,
cladocere, copepode pentru zooplancton. În sectoarele cu viteza redusa, algele si numerose specii
de nevertebrate (insecte, larve,
 viermi sârma, crustacee mici, gasteropode) se fixeaza de elementele substratului (pietre, nisip,
mâl) formând comunitatea biocenotica bentala.
 c. De câmpie
 Cursul inferior al râurilor se caracterizeaza prin albii foarte largi, cu acumulari de mâl si
nisip, cu viteza de scurgere si eroziune foarte reduse, dar si o concentratie de saruri care
depaseste 1 250-1 500 mg/l. Planctonul este mult mai diversificat decât în zona colinara. În apa
apar si plante superioare submerse. Nectonul este si el bine reprezentat (mreana, clean, boarta,
crap, stiuca etc.).
 Delta Dunarii
 Reprezinta o asociere complexa de ecosisteme interconectate, dependente de regimul
hidrologic al Dunarii care, prin fluctuatiile sale, contribuie la modificari substantiale ale
biotopurilor cu o periodicitate mai mult sau mai putin constanta. Diversitatea mare a conditiilor
de mediu, întrepatrunderea si suprapunerea acestora nu permit o delimitare stricta a
ecosistemelor, aflate si ele într-o permanenta interactiune unele cu altele. Cu toate acestea, se
individualizeaza urmatoarele categorii:
 a) Apele curgatoare
 Sunt reprezentate de cele trei brate ale Dunarii (Chilia, Sulina si Sf. Gheorghe), canale si
gârle. Fitoplanctonul reprezinta clasa producatorilor, în timp ce un zooplancton variat si
numeroase specii de vertebrate (crap, salau, stiuca, somn, sturioni) compun clasa consumatorilor.
 b) Apele stagnante
 Permit dezvoltarea macrofitelor sub suprafata apei (broscarita, bradis, cosor, inarita, ciuma
apei), cu frunze plutitoare (nuferi) sau plutitoare (lintita, pestisoara, otratel) si în marginile
mlastinoase (ciulini, limba broastei, sageata apei, stuf etc.). Consumatorii sunt bine reprezentati
de pesti din familia Cyprinidelor (crap, cosac, babusca), precum si de biban, salau, stiuca, somn.
În afara acestora, molustele, larve, insectele se asociaza tulpinilor plantelor sau populeaza zona
bentala.
 c) Terenurile mlastinoase
 Acumulari de mâl si nisip.Cel mai întins biotop al deltei cuprinde regimul hidrologic al
Dunarii.Servesc în timpul viiturilor la reproducerea pestilor de balta, fiind intercalate între baltile
permanente si terenurile inundabile. Practic, formeaza cel mai întins biotop al deltei actuale.
Multe terenuri mlastinoase sunt acoperite cu stufarisuri permanente, a caror limita spre uscat o
constituie o centura de papura si rogozuri. Printre plantele însotitoare se numara papura,
pipirigul, rogozul, sageata apei, stânjeneii, macrisul-de-apa etc. Prezenta lor depinde de durata si
intensitatea inundatiilor de primavara, fiind invers proportionala cu acestea. Consumatorii micro-
si macroscopici sunt mai mult sau mai putin, comuni cu cei din ecosistemele acvatice descrise
anterior. Regiunile întinse de stufarisuri, mai ales cele cu substrat nisipos, dau nastere, cu timpul,
la o formatiune specifica si anume zonele de plaur. Desi este format din stuf, el prezinta asociatii
de organisme constituindu-se într-un adevarat ecosistem care si-a „creat” suportul ecologic.
 d) Terenurile inundabile
 Se acopera cu apa în timpul viiturilor, iar pe durata apelor mici sunt uscate, acoperite de
pamânt aluvionar si resturi organice. Apropierea de mlastini a unora permite extinderea
biocenozelor acestora, atâta timp cât uscaciunea nu este excesiva, iar pe cele cu substrat nisipos
 s-au format asociatii vegetale caracteristice, mai cunoscute fiind cele de popândaci, alcatuite din
specii de rogoz prin acumularea si turbificarea materialului organic mort, astfel încât sa permita
supravietuirea speciei în conditiile alternantei dintre uscat si apa. Tot aici se întâlnesc zaloagele,
respectiv tufe de salcii în care predomina zalogul sau salcia cenusie. Importanta lor este data de
conditiile prielnice pe care le asigura pentru cuibarit, transformându-se în adevarate colonii de
pasari pentru speciile: tiganus, cormoran pitic, stârc-de-noapte, stârc galben, egreta mica etc.
Aceste terenuri, ca si cele mlastinoase, sunt importante pentru reproducerea faunei piscicole (mai
ales a ciprinidelor).
 e) Grindurile
 Constituie suportul ecologic al padurilor de salcii si plopi (Letea, Caraorman) care concentreaza
o diversitate ecologica ridicata, atât a speciilor vegetale, cât si a celor animale. Astfel, alaturi de
numeroasele specii de salcii (Salix) si plopi (Populus), arbustii (catina alba, catina rosie, maces,
dracila, lemn câinesc, corn, sânger, calin), subarbusti, liane (curpen, vita salbatica, mur, iedera,
hamei, volbura mare) si plante parazite (vâsc) edifica, într-o arhitectura specifica, paduri cu
aspect luxuriant.
 Paduri cu aspect luxuriant. Padurile Letea si Caraorman sunt fitocenoze foarte interesante si rare
în flora Europei si arata, comasate pe un spatiu relativ mic, o variatie multipla a diverselor
fenotipuri de plante caracteristice stepelor aride, nisipurilor umede, padurilor, marginii baltilor si
lacurilor. Dintre consumatori, caracteristici sunt soarecii cu botul ascutit, iepurii si coropisnitele,
diferite specii de pasari, vipera, sarpele de apa, spurcaciul, sitarul de padure, vulturul codalb,
bufnita mare, mistret, lup (mai ales iarna). În stufarii si tufarisurile dinspre mare, în anii
favorabili, se pot dezvolta lacustele migratoare, deosebit de daunatoare pentru culturile agricole,
fapt pentru care s-au folosit mijloace chimice în combaterea lor, cu efecte poluante si asupra
celorlalte specii.
 f) Zona marii
 Loc de reproducere a lacustelor calatoare. Este reprezentata de mediul marin în care se simte
influenta apelor Dunarii. Aceasta zona este populata cu puieti din familia sturionilor. În regiunile
mai departate de litoral, având o salinitate variabila, se produce o continua ploaie de organisme
moarte spre fundul platformei continentale, alimentând bancurile de scoici, hrana preferata a
morunului si nisetrului, care-si vor petrece aici mare parte din viata. În încercarea de a reda o
imagine cât mai sintetica, dar în acelasi timp relevanta, s-au facut numeroase „simplificari”. Cu
toate acestea, Delta Dunarii constituie un ansamblu complex de ecosisteme, cu functionalitate
proprie, capabil de autoreglare si caracterizat de stabilitate, important prin functiile sale de filtru
biologic, statiune temporara a unor pasari, loc de reproducere a numeroase specii de pesti,
respectiv de conservare a biodiversitatii.
Principii ale agriculturii durabile
 Este interesant de semnalat că în unanimitate cercetătorii din domeniul agriculturii, care este un
sistem biotehnologic şi ecologico-economic, caută cu străduinţă o schimbare „ideală” pentru un
ecosistem mai puţin poluant şi energofag. Trecerea la o agricultură alternativă în sensul larg al
cuvântului trebuie să se facă treptat, ca „un proces lent de schimbări care permite folosirea pe
termen lung a mediului, pentru ca dezvoltarea economică să rămână posibilă „concomitent cu
menţinerea calităţii mediului la un nivel acceptabil”, arată Louis C.B. Huten Mansfeld de la
Ministerul Mediului din Olanda. Cu alte cuvinte, nu ne trebuie o agricultură biologică (ceea ce
este dificil de realizat), ci una durabilă, integrată şi ecologică. Este nevoie de o agricultură de
tranziţie, adică biologică, microbiologică şi industrială, toate la un loc, dar gestionate după
principii ecologice. Pe măsură ce omenirea va acumula experienţă, se va putea trece la
ecoagricultura propriu-zisă, care are ca fundament ecotehnica şi biotehnica.
 Totuşi, ne avertizează producţia, agricultura trebuie să folosească din plin, dar judicios,
realizările chimiei şi biologiei pentru a ridica randamentul culturilor. Aportul îngrăşămintelor şi
al celorlalte substanţe chimice în creşterea recoltei este de 40-45 la sută, comparativ cu alte
metode tehnologice, aspect ce nu poate fi neglijat în funcţionarea şi stabilitatea producţiei
agricole.
1.1 Agricultura ca sistem global integrat
În literatura de specialitate agricolă şi în practica curentă întâlnim idei şi opinii contradictorii asupra
caracterului ecologic al agriculturii. Cea convenţională se supune oare legilor ecologice, aşa cum rezultă
din toate lucrările ştiinţifice şi manualele universitare clasice? Sau dăm crezare acelor specialişti care
susţin numai agricultura „ecologică”, „biologică” sau „organică”? Problema este complexă şi merită să
fie discutată şi chiar rezolvată în parte, cel puţin din punct de vedere strict ştiinţific. Sunt multe
nepotriviri şi confuzii în ceea ce priveşte latura biologică a agriculturii şi noţiunea de ecologie şi
ecosistem, a organizării materiei vii în cadrul unui ecosistem. Se greşeşte când se scoate în evidenţă
numai faptul că agricultura este o parte a managementului total (organizatoric şi tehnic) şi se face
abstracţie de latura ei esenţială biologică. Producţia agricolă are loc din punct de vedere tehnic într-un
spaţiu biogeografic unde se desfăşoară intense activităţi biologice. F.A.O. (Federaţia Mondială pentru
Agricultură şi Alimentaţie) susţine acest demers şi constată că „agricultura este un proces biologic, cu
toate potenţialităţile, limitările şi complexităţile pe care le implică, între care rolul de principal utilizator
şi conservator al pământului” (din „Situaţia alimentară şi mondială şi soluţii”, elaborată în 1982).
Agricultura şi producţia sa fac parte şi din managementul biosferei şi al ecosistemului, cu influenţă
majoră asupra nivelului de trai şi stării de sănătate a populaţiilor umane. Agricultura a fost, continuă
să fie şi va fi o activitate vitală, de ea depinzând securitatea alimentară a populaţiei şi echilibrul
ecosistemelor regionale şi locale. Reproducţia plantelor, naturală sau artificializată, are loc pe baza
captării şi sintezei energiei radiante solare, rezultând anual o masă vegetativă terestră de circa 120
miliarde tone substanţă uscată sau circa 60 miliarde t.e.c. (Ilie Şerbănescu, 1984). Culturile de grâu
produc anual în întreaga lume în jur de 600 milioane de tone boabe, cu diferenţe semnificative pe
diferitele zone ecologice, raportat la producţia mondială: Asia cu 40%, Europa cu 26% şi America cu
21% (Gh. Bâlteanu, 2003).

Această biomasă utilă ca resursă alimentară se datoreşte acţiunii comune a altor resurse esenţiale ale
biosferei şi ale agroecosistemului: clima, solul, apa şi varietăţile cultivate. Acest capital fizico-biologic,
cu pregnant caracter reînnoibil diferă cantitativ şi calitativ de la o zonă agricolă la alta. Se constată însă
că producţia de biomasă utilă este vulnerabilă datorită fluctuaţiilor climei şi poluării-degradării solului şi
apei. Tot Ilie Şerbănescu arată că „o degradare a mediului provenind din perimetrul agriculturii”, deşi la
început mai puţin sesizabilă, poate fi pe termen lung chiar mai gravă decât una provenind din
„perimetrul industriei”. În lucrarea lor, „Omenirea la răspântie”, M. Mesarovic şi E. Pestel (1975) se
referă la abordarea sistemică a relaţiei ecologie – economie – agrotehnologie şi propun spre discuţie
examinarea laolaltă a tuturor aspectelor. În prezent sunt la modă două moduri de a aborda rezolvarea
situaţiei alimentelor pe plan mondial: primul, demersul contabil, susţine că tot ceea ce ne trebuie ar fi o
creştere de 3 sau 4% a producţiei economice. Dar pot oamenii să mănânce dolari? Cel de-al doilea,
demersul „de seră”, susţine că, întrucât producţia agricolă poate fi sporită substanţial în laborator,
putem hrăni, de pildă, 30 miliarde de oameni. Întrebarea este însă dacă resursele economice şi fizice,
inclusiv infrastructura şi celelalte mijloace de susţinere necesare, sunt disponibile în regiunile în care
se preconizează un asemenea plan idealizat. Economia şi agrotehnologia trebuie luate în considerare
simultan şi combinat, cu alte cuvinte ca un sistem. În cadrul unui asemenea demers „de seră” final se
poate face o evaluare realistă a alimentelor ce ar putea fi produse într-o anumită perioadă de timp în
diferite regiuni. Dar problema este să se stabilească relaţia dintre necesităţi – impuse de creşterea
demografică în anumite regiuni – şi această mărime a producţiei de hrană şi a nivelului de nutriţie.
Economia, agrotehnologia şi populaţia trebuie considerate ca alcătuind un sistem. În cadrul demersului
„de seră” final, hrana necesară va fi, în cele din urmă, produsă.
Mărimea producţiei alimentare va impune totuşi eliminarea de pe toate terenurile arabile din lume a
tuturor culturilor agricole, cu excepţia câtorva, foarte puţine la număr, necesare pentru subzistenţa
omului, şi folosirea mijloacelor chimice pentru o scară încă neîntâlnită. Dar poate un asemenea sistem
de reducere drastică a diversităţii existente în natură şi de eliminare a majorităţii speciilor – chiar dacă
se realizează vreodată – să dureze un timp mai îndelungat? Economia, agrotehnologia, populaţia şi
ecologia trebuie considerate ca formând un sistem (fig. 1.2). Însă lumea nu este nici uniformă, nici
monolitică. Până la urmă, locul în care se poate produce un surplus de hrană şi locul în care este
nevoie de hrană nu vor mai coincide. Unele regiuni ale lumii vor depinde permanent de altele în
privinţa existenţei lor zilnice. Cum va fi afectată organizarea socio-politică de eventuala folosire a
hranei ca armă? Economia, agrotehnologia, populaţia, ecologia şi organizarea socio-politică globală
vor trebui să fie considerate ca alcătuind un sistem. Apariţia şi existenţa unui asemenea sistem global
integrat vor impune o schimbare a atitudinilor şi valorilor individului, în raport cu societatea şi cu
comunitatea mondială, ţinând seama de sacrificiile necesare pentru a proteja generaţiile viitoare de
crize majore. Economia, agrotehnologia, populaţia, ecologia, organizarea socio-politică şi valorile şi
normele individuale trebuie considerate ca un sistem în orice tratare realistă şi practică a situaţiei
alimentare mondiale. Oricare altă soluţie ar fi insuficientă şi ar constitui un act de mare
iresponsabilitate faţă de generaţiile încă nenăscute.
1.2 Conceptul de agricultură durabilă
- Ideea unei agriculturi durabile (sustenabile) constă în ridicarea productivităţii acesteia, cu
obţinerea unor profituri sigure şi constante cu minim de efecte negative asupra mediului şi
asigurând securitatea alimentară a populaţiei. Agricultura durabilă este un concept larg care
prevede complexitatea acestui sistem de producţie, stabilitatea biologică a plantelor şi soiurilor
cultivate, conservarea şi protejarea resurselor naturale, dar şi introducerea, apoi generalizarea
tehnologiilor moderne cât mai productive. Desigur, prezintă un deosebit interes problemele
privind rentabilitatea agriculturii familiale, exercitată pe parcele mici, care produce mai mult
pentru subsistenţă. Aceste ferme nu pot să promoveze soluţii tehnico-economice profitabile din
cauza fărâmiţării terenului agricol şi a lipsei unei sisteme de maşini şi utilaje. Iar aceasta este
costisitoare şi ineficientă în asemenea condiţii. Agricultura durabilă presupune tehnologii viabile
economic pe o perioadă lungă de timp, cu recolte ridicate, obţinute cu costuri mai reduse. Orice
sistem agricol trebuie să aibă o productivitate pe termen lung şi cât mai ridicată, care este
condiţionată nu numai de calitatea bazei de resurse, dar şi de cadrul social şi economic. De
aceea, durabilitatea sistemelor de producţie agricolă, după H. Zegeye şi A. Runge-Metzer (1992),
are o dimensiune fizică şi una socio-economică. Mai concret, pentru a fi durabil şi viabil un
sistem trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: menţinerea şi ameliorarea mediului fizic
şi rezistenţă la presiunile exterioare sau la perturbaţiile puternice;
- satisfacerea cerinţelor societăţii în produse alimentare;
- asigurarea bunăstării economice şi sociale a producătorilor agricoli.
Perenitatea sistemului depinde de justiţia socială, de asigurarea nu numai a unui venit momentan, ci şi a
unui sprijin financiar constant, care să evite degradarea pământului şi sărăcirea producătorului şi să
consolideze comunitatea rurală (C.R. Brklacich ş.a. 1991). La toate acestea se mai pot adăuga alte
criterii călăuzitoare pentru o politică urmărind dezvoltarea durabilă a mediului, redate mai jos, după
L.C.B. Hutten Mansfeld:
􀂾 posibilitatea de a regenera resursele naturale şi de a păstra stocul „natural” la nivel acceptabil;
􀂾 reducerea poluării şi a perturbaţiilor la un nivel minim de siguranţă;
􀂾 respectarea limitelor pentru conservarea biodiversităţii;
􀂾 evitarea ireversibilităţii proceselor economice şi biologice prin:
- strategii de prevenire a riscurilor;
- orientarea dezvoltării tehnologice în direcţia protejării mediului;
- orientarea luării deciziilor economice în direcţia protejării mediului şi
- distribuţia prosperităţii în mod echitabil şi rezonabil.
Bonnie Sylvie (1994) consideră că agricultura durabilă trebuie să aibă în vedere următoarele aspecte:
- menţinerea potenţialului de producţie pe o perioadă îndelungată de timp;
- folosirea practicilor agricole raţionale;
- gestionarea şi protejarea resurselor naturale;
- menţinerea biodiversităţii agricole;
- asigurarea profitabilităţii activităţii specifice a fermierilor;
- realizarea unei alimentaţii suficiente şi de calitate pentru întreaga populaţie;
- echitatea socială şi umană, promovarea eticii.
- Răuţă Cornel ş.a. (1996) este de părere că „agricultura durabilă trebuie să se bazeze pe sarcinile,
cerinţele şi aspiraţiile agricultorilor înşişi, ca şi pe restricţiile cu care se confruntă, nu numai în
activitatea agricolă, dar şi în activităţile domestice şi neagricole”. De fapt, agricultura durabilă
are un sens foarte general, nu numai strict tehnologic, dar şi social-cultural. Ea îmbracă aspecte
 socio-profesionale foarte diferite din viaţa satului, precum şi dezvoltarea industriilor agro-
alimentare mici şi mijlocii. Se poate sublinia, fără greş, că agricultura durabilă integrează o gamă
largă de acţiuni specifice sau nespecifice satului, dar care pot contribui la relansarea şi susţinerea
lui pentru performanţe mai ridicate. În condiţiile unei agriculturi intensive şi durabile, când
cultivatorul intervine în mod dinamic şi frecvent ca factor modificator şi de reglare în procesul
de producţie, este necesar să se cunoască atât factorii fizico-chimici ai mediului şi cerinţele
culturilor faţă de aceştia, care concură la formarea recoltei, cât şi suportul ecologic ce susţine
desfăşurarea normală a proceselor vitale ale plantelor. Activitatea biologică a plantelor cultivate,
precum şi tehnologiile adaptate în vederea obţinerii recoltei, se desfăşoară în cadrul unor unităţi
de transferare a energiei şi substanţelor ce acţionează pe anumite teritorii geografice. De aceea,
pe terenurile agricole pe care prin intervenţia cultivatorului se îndeplinesc „acte ecologice”, se
impune reaşezarea exploataţilor productive conform criteriilor ştiinţei agronomice şi
reglementărilor internaţionale şi naţionale în vigoare. Păstrarea echilibrului în factorii de
producţie, dozarea lor ştiinţifică în concordanţă cu cerinţele biologice ale plantelor şi cu
condiţiile pedoclimatice locale este esenţială pentru agricultura ecologică. În acest context,
F.A.O. consideră că „pentru o dezvoltare durabilă trebuie amenajate şi conservate resursele
naturale şi trebuie făcute schimbări tehnice şi instituţionale de aşa manieră, încât să fie
satisfăcute nevoile generaţiilor actuală şi viitoare.
În sectorul agriculturii, pădurilor şi pescuitului este vorba de a conserva terenurile, apele şi patrimoniul
zoogenetic şi fitogenetic şi de a utiliza mijloace fără pericol pentru mediul înconjurător, bine adaptate
din punctul de vedere tehnic, viabile din punctul de vedere economic şi acceptabile din punctul de
vedere social”.
O. Parpală (1975), într-un interesant studiu, sintetizând numeroase date şi idei din literatura de
specialitate, leagă dezvoltarea durabilă şi integrată de două categorii de ţări şi ecosisteme:
􀃖 ţări dezvoltate cu ecosisteme tinere (temperate), fără o mare diversitate biologică, dar mai robuste,
beneficiind de pieţe de producţie bine stabilite, unde se pune problema lărgirii biodiversităţii şi a zonelor
naturale virgine, a calităţii aerului şi apei, precum şi a folosirii resurselor de energie recuperabilă;
􀃖 ţări în curs de dezvoltare cu ecosisteme mult mai mature (tropicale sau subtropicale), fragile, cu o
mare biodiversitate, cu pieţe mai puţin dezvoltate, unde se impune buna gestionare a resurselor, sporirea
producţiei agricole, creşterea securităţii alimentare.
Consemnăm concepţia agrotehnologică susţinută de cunoscutul specialist în biologia solului Gh.
Ştefanic (1999), care trebuie să constituie un punct de plecare pentru o agricultură durabilă cu „un
anumit fel de invenţie agrotehnică, fundamentată pe înţelegerea legilor evoluţiei fertilităţii solului,
subordonând modul de a face agricultură criteriului de bază al agriculturii biodinamice exprimat sintetic
astfel: „Ceea ce este biologic corect este economic avantajos”.
Un punct de vedere interesant şi oarecum „îndrăzneţ” îl aduce Jim Chen (1995), profesor la
Universitatea Minnesota din SUA, care constată că agricultura durabilă este transformată în
„fundamentalism agricol” şi începe să fie înglobată în concepte politice şi ideologii agroecologice ale
unor grupuri de interese. consumatorilor cu produse curate şi sănătoase, la preţuri scăzute.
La ora actuală în SUA există politicieni care apără subvenţiile pentru micii fermieri, deoarece, susţin ei,
un dolar din venitul agricol generează şapte dolari de venit naţional. De aceea, programele agriculturii
durabile trebuie să favorizeze în primul rând fermele mici individuale şi mai puţin marile asociaţii de
ferme. Unele cercuri interesate în votul alegătorilor din statele agricole ale SUA pun prea mult accentul
pe caracterul ecologic al agriculturii, de fapt ei introduc „opiumul agroecologic” în mase, fără să aibă în
vedere agricultura propriu-zisă sau consumatorul, cu interesele lor proprii, care nu întotdeauna converg
spre acelaşi ţel. De asemenea, există convingerea că agricultura este foarte diversă şi „rămâne singura
ramură importantă a economiei pentru care politicile de organizare constau într-o respingere automată a
evoluţiei tehnologice”. Agricultura poluează mediul într-o măsură mai mare sau mai redusă şi
dezvoltarea ei durabilă trebuie să includă acest postulat. Agricultura trebuie să vină în întâmpinarea
consumatorilor cu produse curate şi sănătoase, la preţuri scăzute. Jim Chen face un apel patetic,
parafrazând pe Karl Marx, „Consumatori din toate ţările, uniţi-vă! Nu aveţi nimic de pierdut decât
iluziile bucolice. Puteţi câştiga mult mai mult”.
1.3 Acţiunile de promovare a agriculturii durabile
În sensul celor descrise mai sus, o importanţă deosebită au aspectele privind agricultura durabilă,
conţinute în raportul FAO analizat la cea de-a 107-a sesiune din 10 octombrie 1994 şi devenit Programul
de Dezvoltare al ONU. Problematica ridicată de FAO este largă, dar la obiect, şi prevede promovarea
agriculturii durabile având în vedere următoarele acţiuni:
􀀗 tehnologice: combaterea integrală a paraziţilor vegetali, realizarea sistemelor integrate de nutriţie a
plantelor, conservarea şi ameliorarea terenurilor cultivate, adoptarea măsurilor agrotehnice durabile;
􀀗 biologice: conservarea şi folosirea resurselor genetice vegetale, crearea de soiuri şi hibrizi cu valoarea
productivă şi nutritivă ridicată;
􀀗 ecologice: protecţia şi ameliorarea mediului agricol înconjurător;
􀀗 social-economice: aplicarea unor politici agrare compatibile, la scara naţională sau sectorială, cu
obiectivele agriculturii durabile, gestionarea eficientă a solului şi apei, elaborarea la nivel naţional şi
local de programe viabile de dezvoltare agricolă; participarea comunităţilor, administraţiilor şi
organizaţiilor rurale la elaborarea şi implementarea acestor programe; încurajarea sistemelor de
management şi informaţionale;
􀀗 cercetare-tehnică: dezvoltarea cercetării ştiinţifice şi tehnologiei printr-o reţea naţională şi regională,
precum şi promovarea rezultatelor obţinute în aceste două domenii în rândul agricultorilor;
monitorizarea tuturor acţiunilor enunţate mai sus ca ele să ajungă cât mai repede la producător şi cu
costuri cât mai convenabile.
1.4 Agricultura durabilă în România
În anii 1970 – 1975 Clubul de la Roma susţinea că „agricultura modernă poate deveni sustenabilă (adică
şi ecologică, n.n.), că „modelele agriculturii occidentale pot fi înlocuite cu metode autosustenabile care
îmbogăţesc solul în loc să-l sărăcească, produc mai multă energie alimentară faţă de cât consumă şi
obţin recolte abundente şi de înaltă calitate”. În ţările în curs de dezvoltare producţia agricolă se poate
orienta direct spre un model sustenabil, care are foarte multe forme potrivite pentru diverse culturi,
soluri, calificări şi infrastructuri”. Şi în acest caz se impune „definirea zonelor productive în concordanţă
cu resursele ecologice, sociale, infrastructurale şi financiare”. În agricultura ecologică şi organică se
intensifică rolul varietăţilor de înalt randament, ceea ce conduce la reducerea costurilor şi creşterea
recoltelor. În condiţiile României, cu o agricultură de subzistenţă, cu terenuri fărâmiţate şi eficienţă
economică foarte scăzută, cu greu se poate impune imediat dezvoltarea ei durabilă, plecând tocmai de la
principiile şi criteriile organizaţiilor internaţionale şi de la practica multor ţări. În România doar 3,7
milioane ha de soluri întrunesc condiţiile pentru o agricultură durabilă. Pe 12 milioane ha din cele 16
milioane ha solurile sunt supuse factorilor antropici. Astfel, aproape 7 milioane ha de teren agricol sunt
vulnerabile la eroziunea de suprafaţă şi de adâncime şi la alunecările de teren. Pe circa 3,5 milioane ha
din această suprafaţă, eroziunea este puternică, ajungând ca în judeţele Vrancea şi Buzău la 20-25
tone/ha pe an, faţă de capacitatea de regenerare a solului de 2-3 tone/ha pe an. Unii specialişti, cum ar fi
H. Eswaran (1991), consideră ca foarte aplicabil conceptul de agricultură durabilă şi pentru micul
producător, chiar pentru o parcelă de pământ, ceea ce este mai puţin credibil.
Experienţa ţărilor cu o agricultură intensivă demonstrează că folosirea maşinilor şi utilajelor, deci
promovarea mecanizării, este un criteriu fundamental al durabilităţii agriculturii şi el este aplicabil
numai pe suprafeţe mari, în ferme economic viabile. Dar mecanizarea înseamnă o productivitate ridicată
a muncii, deci un alt criteriu de bază al agriculturii durabile.
De aceea, Cornel Răuţă (1997) arată că „implementarea conceptului de agricultură durabilă trebuie
făcută potrivit circumstanţelor specifice ale României. Implementarea agriculturii durabile în România,
cu perspectiva realizării fermelor familiale bazate pe propietatea privată, încă necesită vaste cercetări,
restructurări şi investiţii, precum şi politici speciale de intercorelare a sectorului agricol cu celelalte
sectoare economice”. Autorul are deci o anumită rezervă şi propune pentru ţara noastră unele principii
generale, care ne dau o rezolvare tranşantă a problemei. Iată unele din aceste principii care ni se par
demne de luat în seamă:
􀀹 reglementarea juridică a bazei de resurse a agriculturii, îndeosebi a terenurilor de calitate superioară;
nu se menţionează dacă acestea rămân fărâmiţate în mici gospodării sau vor fi integrate în sisteme
asociative pentru a beneficia din partea statului, sistematic, de fonduri financiare în vederea asigurării
unei fertilităţi ridicate;
􀀹 promovarea integrării producţiei vegetale cu producţia animală şi alte activităţi conexe, exploataţiile
mixte fiind capabile să-şi asigure din propria activitate furajele necesare creşterii animalelor; această
acţiune nu poate fi valabilă în gospodăria de 1-3 ha, ci numai în ferma cu suprafeţe mai mari de 10- 20
ha;
􀀹 protecţia şi ameliorarea bazei de resurse naturale (sol, apă, vegetaţie, animale) prin acţiuni de
reconstrucţie a peisajelor, care să cuprindă amenajarea şi organizarea teritoriului agricol, precum şi
lucrările de îmbunătăţiri funciare;
􀀹 dezvoltarea unei agriculturi în armonie cu natura, menţionând şi favorizând ecotipurile legate de flora
şi fauna naturală, restaurând biodiversitatea şi protejând moştenirea culturală şi nou creată.

În această „nouă gândire” promovată în politica agrară pe plan mondial, cum menţionează autorul mai
sus citat, se evidenţiază două principii fundamentale: „realizarea şi sporirea producţiei agricole,
formarea de producători de înaltă performanţă, competitivi pe plan internaţional şi crearea condiţiilor
pentru ca veniturile agricultorilor să fie comparabile cu veniturile din celelalte sectoare economice”.
Aceste deziderate concrete, se subînţelege, nu se pot realiza decât în cazul unei agriculturi de
„performanţă”, intensive, moderne, în ferme viabile din punct de vedere tehnico-economic.
Conceptul de ecosanogeneza
Sanogeneza = Totalitatea mijloacelor si masurilor pentru promovarea si intarirea starii de sanatate a
populatiei. Prin contopirea termenilor “ecologic” si “sanogeneza” B. Cotigan a folosit pentru prima oara
termenul de ECOSANOGENEZAConceptul de ecosanogeneza implica omul cu problematica sa majora,
actiunile umane si rezultatele lor, natura si societatea, cultura materiala si spiritualaintr-un context
relational global (Hoffman, O. si col., 1990.Domeniul ecosanogenezei se refera atat la sanatatea locului
de munca, la sanatatea consumatorilor, cat si la cea a mediului ambiant.Obiectivele conceptului vizeaza
managementul ecosistemelor si, mai concret “o productie de calitate corelata cucerintele mai generale ce
depasesc nivelul strict al utilizarii produsului”. Aceste obiective tin cont de interesele consumatorilor,
precum si de cele ale producatorilor si mediului ambiant, aspecte reliefate prin principiile ingineriei
mediului si economiei ecologice (Gruia, R. 1992).Complexitatea factorilor care concura la pragmaticul
raport om-produs-natura isi gasesc rezolvarea numai in viziune interdisciplinara. Este vorba de
domeniile in care se regaseste VIUL sub o anumita forma incepand cu microorganismele, plantele,
animalele si terminand cu omul, precum si de domeniile in care proceseaza si realizeaza produse
necesare evolutiei in bune conditii de sanatate a tuturor vietuitoarelor si a mediului fizic(Gruia, R., 1997)
Ele alcatuiesc un adevarat “orologiu” ce masoara timpul unei alte ere (Fig. 13).

Elemente de buna practica pentru recoltarea si valorificareamateriilor prime alimentare din

ecosistemele naturale si modificate

SR 1. Obiect şi domeniu de aplicare

1.1 Prezentul standard stabileşte noţiunile de recoltare a plantelor medicinale şi aromatice,
intenţionându-se a fi folosit la recoltarea şi procesarea primară a tuturor plantelor de acest tip recoltate
din flora spontană şi utilizate în Uniunea Europeană.1.2 Prevederile standardului se aplică în
producerea tuturor materiilor prime din plante utilizate în industria alimentară, a medicamentelor,
aromelor şi parfumurilor şi de asemenea, tuturor metodelor de producţie, inclusiv metodei de producţie
organică, în concordanţă cu prevederile europene. 1.3 Deoarece pe parcursul procesului de producere
plantele medicinale şi aromatice şi derivatele lor sunt expuse unui număr mare de contaminanţi, scopul
principal al acestui standard este de a oferi producătorilor un îndreptar de recoltare în vederea
reducerii riscului de contaminare a plantelor (materiilor prime) la limitele maxim admise.
1.4 Scopul principal al prezentului standard este de a :
a) garanta calitatea şi cantitatea plantelor recoltate din flora spontană, respectiv că materiile prime
obţinute din plante satisfac atât cerinţele consumatorilor cât şi standardele de calitate ; corelat cu acesta
se evidenţiază două aspecte deosebit de importante:
obţinerea de produse igienice, cu un minim de încărcătura microbiologică;
limitarea influenţelor negative care afectează plantele în timpul recoltării, procesării şi depozitării;b)
desfăşura această activitate fără distrugerea mediului înconjurător şi fără a crea dezechilibre
ecologice în bazinele de floră spontană.
2 Generalităţi
2.1 Prezentul standard stabileşte prevederi suplimentare pentru producerea şi procesarea materiilor
prime în măsura în care acestea se concentrează în principal asupra identificării fazelor (măsurilor)
critice de producţie care sunt necesare pentru respectarea unei calităţi bune.2.2 Este avantajoasă
dezvoltarea producerii plantelor medicinale şi aromatice prin recoltarea din flora spontană datorită
următoarelor cauze:perioada lungă de creştere până la maturizare şi în consecinţă până la recoltare, în
special a copacilor şi arbuştilor ( castan sălbatic, mesteacăn, tei, păducel, soc, strugurii ursului –
Arctostaphylos uva-ursi etc.);plantele nu pot fi cultivate în mod obişnuit din motive nelegate de o
tehnologie de cultivare (simbioza cu alte plante de exemplu: vâsc, muşchi, licheni etc.;dificultăţile la
germinare, aprovizionare cu seminţe, transplantare, etc. care nu justifică timpul şi costurile necesare
pentru o încercare de utilizare a plantei pentru scopul cultivării (exemplu: Coada calului - Equisetum
arvense, Trei fraţi pătaţi -Viola tricoloris, Urzica moartă – Lamium album);cantitatea solicitată de plantă
este prea mică pentru a justifica costurile economice de introducere în cultură.
3 Principii şi instrucţiuni
3.1 Generalităţi
Producătorii, comercianţii şi procesatorii de plante medicinale şi aromatice şi în mod deosebit cei de
ceaiuri şi produse medicinale din plante trebuie să se supună principiilor Ghidului de bună practică
pentru recoltarea plantelor medicinale şi aromatice din flora spontană. Fiecare întreprindere implicată în
procesarea primară trebuie să adune toate documentele (registrele/documentele loturilor) în vederea
urmăririi lor pe parcursul procesului de producţie. Cele mai importante informaţii despre loturi trebuie
să urmărească pe tot parcursul materiile prime printr-o scrisoare de trăsură (documente şi/sau etichete).
3.2 Mediu
3.2.1 Cultivatorii implicaţi în producţia de plante medicinale şi aromatice trebuie să evite deteriorarea
habitatelor actuale de floră şi faună spontană şi să depună eforturi pentru menţinerea şi mărirea
biodiversităţii din fermele lor. Activităţile de floră spontană sunt reglementate de prezentul ghid de bună
practică pentru recoltarea plantelor medicinale din flora spontană.3.2.2 Recoltarea plantelor medicinale
şi aromatice din flora spontană crează adeseori situaţii negative, îndeosebi în ţările în curs de dezvoltare,
deoarece poate cauza:
- dispariţia unor specii deosebite în anumite zone datorită supraexploatării ;
- dispariţia unor anumite populaţii genetice valoroase ;
- distrugerea întregii plante datorită neglijenţei şi lipsei de experienţă a culegătorilor (în cele mai multe
cazuri este suficientă recoltarea numai a anumitor părţi de plantă);- confuzia (datorată ignoranţei sau cu
rea voinţă) la recoltarea unor specii diferite care au la prima vedere aspect similar.
3.3 Recoltare
3.3.1 Recoltarea trebuie să fie făcută atunci când planta oferă calitatea maximă pentru diverse
utilizări. 3.3.2 Recoltarea are loc de preferinţă când sunt îndeplinite cele mai bune condiţii posibile
(solul umed, roua, ploaia sau umiditatea aerului deosebit de ridicată sunt în general condiţii
nefavorabile). Dacă recoltarea se face în condiţii de umezeală, se iau măsuri suplimentare de
eliminarea influenţei nefavorabile a umidităţii.3.3.3 Echipamentele trebuie să fie în stare perfectă
de funcţionare atât din punct de vedere igienic cât şi din punct de vedere tehnic. Acele părţi ale
echipamentului de recoltare (inclusiv carcasele) care au contact direct cu plantele recoltate trebuie
curăţate sistematic şi ferite de contactul cu ulei sau alte contaminări.3.3.4 Trebuie evitate
distrugerile mecanice ale plantelor deoarece acestea reduc calitatea produsului (de exemplu:
pierderea uleiurilor esenţiale).3.3.5 Dispozitivele de tăiat ale recoltatoarelor trebuie reglate astfel
încât să se reducă la minimum colectarea de particule de sol.3.3.6 Intervalul de timp dintre
recoltarea şi uscarea plantelor trebuie să fie foarte scurt în vederea eliminării deteriorării
produsului în ceea ce priveşte conţinutul său calitativ şi microbiologic.3.3.7 Materialul vegetal
recoltat trebuie protejat de dăunători, şoareci/rozătoare şi animale domestice. Măsurile de
combaterea dăunătorilor trebuie menţionate în acte.3.3.8 Trebuie evitată recoltarea excesivă în
vederea prevenirii unei posibile dispariţii a plantei din zona de recoltare.
3.3.9 Materia primă de la speciile clasificate ca aflate în pericol (CITES Convenţia privind
Comercializarea Internaţională a Speciilor aflate în pericol din Fauna şi Flora Spontană) nu trebuie
colectată fără autorizaţia dată de autoritatea competentă relevantă.3.3.10 Organizaţia responsabilă cu
recoltarea numeşte o persoană însărcinată cu verificarea identificării corecte a plantelor recoltate şi cu
controlul conformităţii procesării în concordanţă cu prevederile de la 3.2.1 până la 3.2.9.3.3.11
Organizaţia însărcinată cu recoltarea certifică în scris pentru fiecare recoltă, datele generale referitoare la
arealul de recoltare cu descrierea habitatului, climatului, tipului de sol şi alte date ce pot influenţa
calitatea produsului.3.3.12 Organizaţia însărcinată cu recoltarea certifică pentru fiecare recoltă, data
recoltării, caracteristicile referitoare la calitate şi puritate pentru fiecare produs trimis din bazinul de
recoltare spre uscare şi facilităţile de procesare primară.3.3.13 Fiecare lot rezultat de plante recoltate
din flora spontană trebuie să fie omogen, - considerând omogen o materie vegetală dintr-un bazin
definit, recoltată în aceeşi perioadă de vegetaţie şi cu aceleaşi caracteristici privind puritatea şi
calitatea - Trebuie să fie etichetat corespunzător şi însoţit de certificat scris în concordanţă cu 3.2.11 şi
3.2.12.3.3.14 Persoana însărcinată cu controlul privind procesarea primară, vezi paragraful 2.10,
primeşte instrucţiuni referitoare la identitatea, calitatea şi puritatea plantelor recoltate şi semnează, în
vedera însuşirii responsabilităţii, documentele cerute în 3.2.11 şi 3.2.12.
3.4 Uscare şi procesare primară
3.4.1 Ajunsă la facilităţile de procesare primară, recolta trebuie descărcată şi dezambalată imediat.
Materialul de prelucrat nu trebuie expus direct la soare înainte de procesare (decât dacă acest lucru este
necesar, de exemplu: pentru distilare) şi trebuie ferit de ploaie.3.4.2 Încăperile unde se prelucrează
plantele recoltate trebuie să fie curate şi bine aerate şi nu se utilizează niciodată pentru alte scopuri
(adăpostirea animalelor etc.).3.4.3 Încăperile sunt astfel construite încât să asigure protecţia produselor
recoltate împotriva păsărilor, insectelor, rozătoarelor cât şi împotriva animalelor domestice. În întreaga
încăpere (inclusiv în încăperea de ambalare) şi în zonele de procesare primară se aplică măsuri adecvate
de control şi monitorizare împotriva dăunătorilor, cum ar fi momeli, capcane cu feromoni şi instalaţii
electrice contra insectelor, ce trebuie operate de personal calificat sau de către unităţi specializate, pe
baza unui contract de prestări servicii.
3.4.4 Echipamentele de procesare primară trebuie păstrate curate şi întreţinute sistematic.
3.4.5 În cazul uscării plantelor pe cale naturală, acestea trebuie întinse în strat subţire. Pentru a se
asigura o circulaţie bună a aerului, cadrele de susţinere trebuie să fie ridicate la o înălţime suficientă faţă
de sol. Se acordă atenţie deosebită uscării uniforme a plantelor recoltate şi se evită formarea
mucegaiurilor.3.4.6 Exceptând cazul uscării pe cale naturală, condiţiile de uscare (temperatură, durată
etc.) trebuie selectate în funcţie de tipul materialului (rădăcini, frunze, flori) şi de conţinutul de substanţe
active (exemplu: uleiuri esenţiale şi altele) ale materie prime brute ce trebuie produsă.3.4.7 În cazul
folosirii unui uscător este foarte important să se facă monitorizarea temperaturii din interiorul
uscătorului pe parcursul uscării.
3.4.8 Când uscarea se face cu combustibil lichid, fumul nu se foloseşte direct la uscare. Uscarea directă
nu este permisă cu excepţia cazului când se foloseşte drept combustibil butanul, propanul sau gazul
natural.3.4.9 Uscarea pe sol la lumina directă a soarelui trebuie evitată cu excepţia materialului vegetal
particular care necesită acest lucru. 3.4.10 Toată masa vegetală trebuie recondiţionată pentru eliminarea
impurităţilor şi a părţilor de plantă sub standard.3.4.11 Loturile din bazine diferite se amestecă numai
dacă există garanţia că materia primă este perfect similară din toate punctele de vedere (botanic şi
chimic).
3.4.12 Procedurile de omogenizare trebuie de asemenea documentate sub formă scrisă.
3.4.13 Coşurile de gunoi (reziduuri) marcate vizibil se menţin corespunzător şi se golesc şi se curăţă
zilnic.3.4.14 Pentru protecţie şi pentru a reduce riscul atacului dăunătorilor, plantele trebuie imediat
ambalate.3.4.15 Organizaţia responsabilă de uscare şi procesare primară numeşte o persoană
responsabilă în măsură să controleze conformitatea procesării cu prevederile de la 3.4.1 şi 3.4.2.3.4.16
Organizaţia însărcinată cu uscarea şi procesarea certifică, printr-un document scris şi pentru fiecare lot,
datele generale despre condiţiile de procesare primară şi alte date ce pot influenţa calitatea
produsului.3.4.17 Persoana desemnată pentru controlul privitor la procesarea primară (a se vedea
3.4.15), semnează documentele cerute în 3.4.16, asumându-şi responsabilitatea pentru conformitatea
datelor înscrise.
3.5 Ambalare
3.5.1 După repetarea unui control riguros şi eventual eliminarea părţilor de plante de calitate scăzută şi a
corpurilor străine, materialul trebuie să fie ambalat în ambalaje curate şi uscate, de preferinţă în saci,
saltele, baloţi sau lăzi noi.3.5.2 Toate loturile trebuie etichetate clar, fără ambiguităţi (exemplu: aplicarea
unei etichete cu numărul lotului). Etichetarea trebuie să se efectueze cât mai curând posibil şi se va ţine
un Registru al loturilor ambalate pentru fiecare lot sau parte de lot procesată.3.5.3 Eticheta trebuie să fie
vizibilă, cu fixare permanentă şi confecţionată din material netoxic. Trebuie etichetat fiecare ambalaj.
Informaţiile trebuie să corespundă normelor de etichetare naţionale şi europene. În mod special,
etichetele cuprind următoarele informaţii:
- numele comun şi latin al plantei (cu caractere evidenţiate);
- părţile utilizate (cu caractere evidenţiate);
- numele şi adresa producătorului (cu caractere evidenţiate);
- numărul lotului (cu caractere evidenţiate);
- tehnicile de conservare;
- indicaţii despre pericol;
- modalităţi de ambalare şi transport.
3.5.4 Materialele de ambalare trebuie păstrate în locuri curate şi uscate, ferite de dăunători şi inaccesibile
animalelor domestice şi vitelor. Trebuie să fie garantat faptul că nu are loc nici un fel de contaminare a
produsului prin folosirea ambalajelor, în special în cazul folosirii sacilor de fibre.3.5.5 Materialele de
ambalare refolosibile trebuie curăţate bine şi perfect uscate înainte de utilizare. Trebuie să se garanteze
că nu are loc nici un fel de contaminare prin refolosirea sacilor.
3.6 Depozitare şi transport
3.6.1 Materiile prime uscate şi ambalate şi uleiurile esenţiale se păstrează în depozite uscate, bine aerate,
în care fluctuaţiile zilnice de temperatură sunt limitate şi se asigură o aerare bună. 3.6.2 Ca protecţie
împotriva dăunătorilor, păsărilor, rozătoarelor şi animalelor domestice, ferestrele şi uşile care se deschid
trebuie prevăzute cu plase de sârmă.
3.6.3 Este recomandat ca materiile prime vegetale uscate şi ambalate să fie păstrate:
- în depozite cu pardoseală din beton sau din materiale similare uşor de curăţat;
pe paleţi ; - la o distanţă suficientă de pereţi ; - complet separate de alte sortimente sau alte loturi de
plante asemănătoare pentru a se evita impurificarea încrucişată şi confuzia;
- produsele organice trebuie păstrate separat.
3.6.4 În cazul transportului unor cantităţi mari este foarte important să se asigure condiţii uscate şi în
plus, pentru a reduce riscul formării mucegaiului sau fermentaţiei, este recomandată utilizarea
containerelor prevăzute cu aerisire. Ca înlocuitor, se recomandă utilizarea vehiculelor de transport aerate
şi a altor facilităţi de aerare. Trebuie respectate şi aplicate normele naţionale şi europene de
transport.3.6.5 Fumigarea împotriva atacului de dăunători trebuie făcută numai în cazuri de necesitate şi
în exclusivitate numai de către personal autorizat. Trebuie folosite numai substanţe certificate. Orice
fumigare împotriva atacului dăunătorilor trebuie înregistrată în documentele produsului.3.6.6 Dacă
tratamentul este indispensabil, după operaţie, se verifică existenţa oricărui reziduu chimic în materialul
tratat.3.6.7 Pentru fumigarea depozitelor trebuie folosite numai substanţe permise conform normelor
naţionale şi europene şi tratamentul trebuie menţionat în documente.3.6.8 La folosirea congelării sau a
aburului saturat, pentru controlul dăunătorilor, după tratare se verifică umiditatea produsului.
3.7 Echipamente
3.7.1 Echipamentele folosite la recoltarea şi procesarea plantelor trebuie să fie uşor de curăţat pentru a
elimina riscul contaminării.3.7.2 Toate mecanismele trebuie să fie montate în locuri uşor accesibile. Ele
trebuie întreţinute bine şi spălate cu regularitate. 3.7.3 Este recomandat să nu se utilizeze echipamente
din lemn, cu excepţia cazului când tradiţia cere material lemnos. La utilizarea echipamentelor de lemn
(cum ar fi paletele, buncărele etc.), acestea nu trebuie să intre în contact direct cu substanţele chimice şi
materialele contaminate/infectate pentru a se preveni contaminarea/infectarea.
3.8 Personal şi facilităţi
3.8.1 Personalul (în mod special culegătorii) trebuie să aibă o pregătire adecvată pentru a fi în măsură să
identifice plantele, să le recolteze şi să cunoască factorii de mediu necesari pentru creşterea plantelor
(cum ar fi umbra, umiditatea, tipul de sol etc.) şi caracteristicile morfologice ale plantelor.3.8.2
Culegătorii trebuie să deosebească fără nici o greşeală plantele ce trebuie să le recolteze de cele
asemănătoare pentru a evita amestecurile nedorite.3.8.3 Personalul implicat trebuie să cunoască tehnicile
cele mai bune de recoltare, procesare, uscare şi conservare în vederea garantării calităţii celei mai bune
posibile a produsului.3.8.4 Personalul implicat în manipularea materiilor prime din plante trebuie în mod
obligatoriu să prezinte un grad înalt de igienă personală (inclusiv personalul ce lucrează pe câmp) şi să
primească instruirea necesară referitoare la obligaţiile igienice.3.8.5 Persoanele suferinde de boli
infecţioase cunoscute, transmisibile prin alimente, inclusiv diareea, sau fiind transmiţătoare de asemenea
boli, trebuie suspendate din zona unde vin în contact cu materialul vegetal, în concordanţă cu
prevederile respective.
3.8.6 Persoanele cu răni deschise, inflamaţii şi infecţii ale pielii trebuie suspendate din zona unde are loc
procesarea plantelor sau să poarte îmbrăcăminte de protecţie adecvată sau mănuşi până la refacerea lor
completă.3.8.7 Personalul trebuie protejat de contactul cu materiile prime de la plantele toxice sau
potenţial alergenice cu ajutorul echipamentului de protecţie adecvat.3.8.8 Trebuie asigurată asistenţa
socială pentru întreg personalul implicat în recoltare şi procesare.3.8.9 Nivelul de cunoştinţe al
culegătorilor trebuie verificat periodic de o persoană competentă însărcinată de organizaţia de recoltare.
Evoluţia cunoştinţelor persoanelor trebuie notificată în formă scrisă.3.8.10 Toate procedurile de
procesare trebuie să fie în totalitate conforme atât cu Ghidul european de Igiena alimentaţiei şi cu
Principiile Generale de Igiena Alimentaţiei din Codex Alimentarius cât şi cu Directivele Europene de
Practică Bună de Fabricaţie.
3.9 Documentaţie
3.9.1 Toate materialele iniţiale şi etapele de procesarea primară trebuie să fie trecute în documentaţie,
inclusiv localizarea bazinului de recoltare. 3.9.2 Toate prelucrările şi procedurile ce ar putea da naştere
unui impact asupra calităţii produsului trebuie introduse în documentaţia lotului. 3.9.3 Toate acordurile
(instrucţiuni de producţie, contracte etc.) între producător şi cumpărător se vor încheia în formă scrisă.
3.9.4 Documentaţia lotului şi documentele de transport certifică faptul că recoltarea şi producţia au fost
executate în concordanţă cu instrucţiunile din prezentul standard. 3.9.5 Rezultatul auditurilor trebuie
documentat într-un Raport de Audit (copiile tuturor documentelor, diagramele cu date tehnice,
Rapoartele de audit, Rapoartele de analiză) care se păstrează minimum 5 ani.
3.10 Asigurare calitate
3.10.1 Se va reduce la minimum calitatea necorespunzătoare prin prevenire.
3.10.2 La recoltarea plantelor medicinale şi aromatice din flora spontană se evită următoarele probleme:-
procentul ridicat de corpuri străine (particule de sol şi fragmente provenind de la alte plante
medicinale şi aromatice neincluse în specificaţia şi descrierea materiei prime implicate) ;-
reziduurile de îngrăşăminte, pesticide, metale grele, etc., care pot fi folosite la culturile sau în
unităţile industriale din apropierea zonei de recoltare;- contaminarea microbiologică datorată
nerespectării normelor de igienă personală şi de mediu în diferite faze de recoltare, uscare,
ambalare şi transport.3.10.3 Acordurile dintre producătorii şi cumpărătorii de plante medicinale şi
aromatice cu privire la problemele de calitate (de exemplu: substanţe active sau alte elemente
componente, aspect botanic, încărcătură microbiologică, reziduuri de substanţe chimice de protecţie şi
metale grele), trebuie să fie bazate pe specificaţii recunoscute la nivel internaţional sau naţional şi
trebuie redactate sub formă scrisă.
3.11 Control de fabricaţie
3.11.1 Controlul de fabricaţie trebuie să fie dirijat pentru monitorizarea implementării şi conformării cu
principiile prezentului standard şi pentru a propune măsurile corective necesare.3.11.2 Problemele de
personal, clădirile, echipamentele, documentaţiile, fluxul tehnologic, controlul de calitate, distribuţia
produselor din plante medicinale şi aromatice, acordurile comerciale legate de reclamaţii şi returnări şi
autocontrolul trebuie examinate periodic urmărind un program conceput anterior în vederea verificării
conformităţii lor cu principiile de asigurarea calităţii. 3.11.3 Controlul de fabricaţie este condus în
mod independent şi amănunţit de către o persoană competentă desemnată din cadrul
întreprinderii/ firmei. Auditurile independente efectuate de experţi externi pot fi folositoare. 3.11.4
Toate controalele de fabricaţie trebuie înregistrate. Rapoartele conţin toate observaţiile făcute în timpul
inspecţiilor şi, unde este cazul, propuneri de măsuri corective. Specificările şi acţiunile luate ulterior se
menţionează de asemenea în scris.
Afinul (Vaccinium myrtillus)
 Descriere
 Afinul este un arbust inalt pana la 30-50 cm, cu tulpini taratoare si cu ramuri opuse, verzi, cu
marginile costate. Frunzele cad toamna. Ele sunt alterne, de forma ovala, glabre, lungi de 1-3 cm,
cu marginea dintata marunt, prezentand un petiol scurt. Florile sunt de forma globuloasa, de
culoare alb-roz, corola terminandu-se in 5 dinti. Fructele sunt rotunde, zemoase, de culoare
neagra-albastruie, cu aspect brumariu, continand numeroase seminte marunte. Sucul lor este
violaceu-purpuriu, gustul dulce acrisor-aromat. Afinul infloreste in lunile mai-iunie. Creste in
regiunea de munte prin taieturile de paduri, mai ales prin goluri alpine, in asociatie cu merisorul,
unde formeaza tufarisuri compacte si intinse.

Recoltarea
 De la afin se recolteaza frunzele si fructele. Frunzele se culeg tot timpul verii pana toamna tarziu,
rupandu-se ramurile fara flori. Fructele se aduna cu mana sau cu ajutorul pieptenilor, atunci cand
sunt deplin coapte (iulie-august). Dupa recoltare se inlatura resturile de frunze, ramuri sau alte
impuritati.
Mod de uscare
Frunzele se usuca impreuna cu ramurile, in locuri umbrite si bine aerisite. Daca se foloseste caldura
artificiala, temperatura nu trebuie sa depaseasca 40 grade C. Din 3-4 kg frunze proaspete, se obtine 1 kg
produs uscat. Fructele se intind in straturi subtiri in camere incalzite, pe rame cu plasa de sarma
galvanizata. Se pot usca si in uscatoriii sistematice unde temperatura nu trebuie sa depaseasca 60-70
grade C.Dupa uscare se lasa 2-3 zile si apoi se ambaleaza. Din 7-8 kg de fructe proaspete se obtine 1 kg
produs uscat.

IntrebuintariFrunzele se folosesc sub forma de ceai ajutator in diabet, iar fructele in tratamentul diareei
si in alte boli de stomac. Intern: antidiareic, diuretic, antiseptic urinar, creste acuitatea vizuala, adjuvant
in tratamentul de baza al diabetului, antiseptic intestinal, antihelmintic.

ObservatiiA nu se recolta din greseala fructele speciei Vaccinum uliginosum care se deosebesc de afine
prin sucul albicios ce-l contin. Afinele prin strivire dau un suc negru-violaceu.
Arnica (Arnica montana)
 Descriere
 Arnica are in pamant un rizom puternic din care primavara apare o rozeta cu frunze ovale si
marginile intregi. Din mijlocul lor se ridica o tulpina cilindrica acoperita cu peri, care se termina
printr-un capitul florat lat de 4-8 cm. Pe tulpina se gasesc 1-2 perechi de frunze opuse, mai mici
decat cele bazilare. Tulpina este putin ramificata, avand ramuri opuse si terminandu-se fiecare cu
cate o floare. Florile sunt de culoare galben-portocalie, reunite intr-un capitul inconjurat de
bractee, adeseori brun-roscate, acoperite cu peri glandulosi. La marginea capitulului se afla
florile femele, de forma lingulata, terminandu-se cu trei dinti, iar in centrul inflorescentei se
gasesc numai flori tubuloase hermafrodite. Atat florile lingulate cat si cele tubuloase sunt
inconjurate de un papus lung de 8 mm, format din peri aspri, usor dintati. Din familia copozitelor
 mai multe plante se aseamana cu arnica. Dintre acestea, singura arnica are frunzele opuse.
Infloreste in lunile iunie-august. Creste in fanetele umede din regiunea muntoasa
Mod de uscare
De la arnica se aduna florile, fara codite, mai rar radacinile sau planta intreaga. Ele se recolteaza in
momentul inceperii infloririi. Florile culese trebuie sa aiba ligulele viu colorate. Uscarea: Florile se
intind in straturi subtiri, de preferinta in uscatorii cu aer cald, la temperaturi de 40-50 grade C, pentru a
se usca cat mai repede. Din 5-6 kg flori proaspete se obtine 1kg produs uscat.
IntrebuintariFlorile de arnica se folosesc sub forma de gargara in laringite, iar in medicina veterinara,
sub forma de comprese in amestec cu apa de plumb, la lovituri, umflaturi etc. Tinctura de arnica se
recomanda intern in: bronsita, amigdalita, faringita, guturai, gripa, viroza pulmonara; cistita, nefrita,
pielonefrita (tratamentul este eficient mai ales in afectiunile cronicizate, unde actioneaza prin efectul
imunostimulator; insuficienta coronariana, hipertensiune, anghina pectorala; traumatism cranio-cerebral,
dureri de cap post-traumatice; pareze si semipareze; insomnie, palpitatii cardiace, cosmaruri, spaima
nocturna post-traumatica; depresie psihica, nevroza, isterie. Extern se foloseste pentru: rani, rani care se
vindeca dificil, rani care apar la persoanele imobilizate la pat, cicatrici cheloide, cicatrici inestetice,
cancer de piele, cancer al limbii, al cavitatii bucale si a gatului (adjuvant), contuzii.
ObservatiiEste contraindicat utilizarea interna doarece provoaca deranjamente gastrointestinale si
hipertensiune arteriala.
Brandusa de toamna (Colchicum autumnale)
 Descriere
 Brandusa de toamna este o planta vivace, inalta de 20-45 cm. In pamant are un bulb carnos,
invelit in scuame brune. Primavara rasar 3-4 frunze lunguiete, cu maginile intregi, in mijlocul
carora iese ovarul pe cale de transformare in fruct care este o capsula umlata lunga de 4,5-6,5 cm
si cu un diametru de cca. 2-2,5 cm. In lunile iunie-iulie, fructele sunt deplin dezvoltate, capatand
o forma ovala, iar culoarea verde de la inceput devine albicioasa. In acest stadiu, semintele au
culoarea alba. Cand capsulele sunt complet coapte, ele se deschid prin trei despartituri, lasand sa
cada semintele devenite brune. Dupa vestejirea frunzelor, prin luna septembrie-octombrie, apar
1-3 flori de culoare violet-purpurie. Fiecare floare este formata din 6 petale, unite la partea
inferioara intr-un tub lung de 20-30 cm care inconjoara ovarul, aflat in pamant, fixat de bulb.
Brandusa de toamna creste prin fanete - mai ales prin cele umede - din regiunea muntoasa.
Recoltarea
In lunile iulie-august, inainte ca fructele sa se coaca complet, se taie plantele si se fac snopi. Este bine ca
recoltarea sa se faca cand 50-60% din fructele umbelei principale au devenit galben-brune. Culegerea se
va face dimineata pe roua, sau pe vreme ploiasa, pentru a evita caderea fructelor.
Mod de uscareDupa 2-3 zile de la culegere, fructele sunt uscate si se pot separa dupa tulpini prin batere
sau treerare. Fructele fara impuritati se tin cateva zile intinse, pana la uscarea definitiva. Din 1,2 kg
fructe aproape uscate se obtine 1 kg de produs uscat.
Intrebuintari
Sub forma de ceai au proprietatea de a elimina gazele din intestine si a calma colicile sugarilor, de a
mari cantitatea de lapte femeilor care alapteaza.Se folosesc pe scara larga in industria uleiurilor volatile
si cea alimentara. Intern:carminativ, galactolog, regleaza functiile stomacului.
Catina (Hippophae rhamnoides)
 Descriere
 Arbust cu aspect albicios datorita perilor stelati cu care este acoperita intreaga planta, prezentand
spini si multe ramificatii. Frunzele sunt dispuse altern, liniare, avand o singura nervura. Ele sunt
glabre pe fata superioara si de un verde albicios pe cea inferioara, argintii si acoperite cu solzi
ruginii. Florile sunt de culoare galbena-ruginie, mici. Fructele sunt rotunde sau ovuide, de
culoare galben-portocalie. Infloreste in lunile aprilie-mai. Creste in masa pe albia raurilor, in
locuri stancoase si abrupte din regiunea deluroasa.
Recoltarea
Culegerea fructelor incepe in luna august si se cotinua pana la primul inghet.La inceputul maturizarii ele
au cantitatea cea mai mare de vitamina C. Congelarea: Fructele se racesc la o temperatura de 2 grade C,
dupa care se gongeleaza la temperaturi de -35 - -40 grade C.
Mod de uscare In vederea conservarii vitaminei C, fructele de catina se usuca numai pe cale artificiala,
la o temperatura de 70-80 grade C. Din 4-5 kg fructe proaspete, se obtine 1 kg produs uscat.
Intrebuintari Fructele de catina se folosesc sub forma de ceai, sirop, marmelade, gemuri, dulceata in
bolile datorate lipsei de vitamine. Intern: aport important de vitamine, antidiareic, antiinflamator gastric,
antiinflamator pulmonar.
Cicoarea (Cichorium intybus)
 Descriere
 Cicoarea este o planta erbacee, perena, inalta pana la 150 cm, cu tulpina ramificata. In pamant
are o radacina pivotanta, de forma unui fus. Frunzle inferioare, dispuse in rozeta, sunt lunguiete
si adanc scobite, iar cele tulpinale inconjoara tulpina cu baza lor. Pe fata inferioara sunt acoperite
cu peri. Florile sunt lingulate, albastre, mari, avand un diametru de 3-4 cm, fara codite, asezate
pe tulpini si ramuri, la baza frunzelor. Infloreste din luna iulie pana in septembrie. Creste in
locuri virane, pe marginea drumurilor. Este comuna in toata tara.
 Recoltarea
 De la cicoare se recolteaza planta in perioada infloririi, fara partile lemnoase ale tulpinii. Planta
se taie dimineata, dupa ce roua s-a ridicat, deoarece mai tarziu florile se inchid. Radacinile se
culeg dupa incetarea vegetatiei, in lunile septembrie-octombrie.
 Mod de uscare
 Planta inflorita se usuca pe cale naturala, intinsa in straturi subtiri, intr-un loc bine acoperit si
umbros. Radacinile se usuca pe cale naturala. Uscarea se poate face si pe cale artificiala, la o
temperatura de 40-50 grade C. Din 5-7 kg planta proaspata se obtine 1 kg produs uscat, iar din 4-
5 kg radacini proaspete se obtine 1 kg produs uscat.
Intrebuintari
 Atat planta intreaga cat si radacina sunt indicate in bolile de stomac si ficat
Coada calului (Equisetum arvense)
 Descriere
 Coada calului este o planta vivace, ierboasa, avand in pamant un rizom din care primavara
devreme apar tulpinile fertile, terminate la varf cu un spic sporifer de forma cilindrica sau ovala.
Acestea sunt de culoare brun-rosiatica si dispar repede. Mai tarziu, inspre vara, rasar tulpinile
sterile care au 20-50 cm inaltime si groase pana la 5 mm. Ele sunt de culore verde-deschis,
brazdate la exterior cu 6-19 coaste aspre la pipait, iar din loc in loc prezinta noduri. In dreptul
fiecarui nod au niste gulerase (vagine) formate din frunze mici in forma de solzi, unite intre ele si
terminate cu dinti bruni, fara a fi inconjurati de o margine membranoasa albicioasa. Tot in
dreptul nodurilor, dar sub gulerase, pornesc ramuri articulate, lungi ca acele de pin, in numar de
20-50, care inconjoara tulpina de jur imprejur dandu-i forma unui bradulet. Ramurile sunt pline
la interior, formate din 4 muchii, caracter specific plantei medicinale. Ramurile sunt indreptate in
sus, micsorandu-se cu cat inainteaza spre varful tulpinii. Coada calului creste prin locuri umede
si pe amrginea paraielor, in locuri argiloase.
Recoltarea
De la coada calului se culeg, incepand cu luna iulie pana in septembrie, numai tulpinile sterile,
numite si tulpini de vara.
Mod de uscare
Planta trebuie uscata cat mai repede, deoarece se brunifica usor. Uscarea se face pe cale naturala sau
in uscatorii la o temperatura de 40 grade C. Din 3-6 kg de planta proaspata se obtine 1 kg produs
uscat.
Intrebuintari
Are proprietati diuretice. Intern: dezinfectant urinar, remineralizant, diuretic, hipoacidifiant, actiune
antimicrobiana, expectorant, bronhodilatator.
Coada soricelului (Achillea millefolium)
 Descriere
 Coada soricelului este o planta vivace, inalta pana la 50-70 cm, cu tulpinile putin paroase si cu
frunzele adanc divizate. Florile sunt mici, dispuse in capitule de culoare alba mai rar roz, asezate
in varful tulpinii in forma de corimb. Florile marginale sunt lingulate, cele centrale tubulare.
 Infloreste toata vara. Creste prin locuri necultivate, prin livezi, la marginea padurilor si a
drumurilor.
Recoltarea Intreaga planta contine un ulei eteric al carui component principal este azulenul si care
da uleiului o coloratie albastra inchisa. Uneori se culeg florile, alteori planta intreaga fara radacina.
Florile se taie de la locul de unde incepe sa se ramifice inflorescenta. Iarba se culege in timpul
infloririi, in zile insorite, de preferinta intre orele 12-14, deoarece in aceasta perioada continutul de
azulen creste. Nu se culeg tulpinile lemnoase si cele care nu sunt acoperite de frunze.
Mod de uscare
Atat iarba cat si florile se usuca asezate in straturi subtiri, in locuri aerisite. Daca se foloseste uscarea
artificiala, temperatura nu trebuie sa depaseasca 35 grade C. Din 3-5 kg flori proaspete se obtine 1
kg produs uscat; din 4-5 kg planta proaspata se obtine 1 kg produs uscat.
Intrebuintari
Coada soricelului este indicata in diferite boli de stomac, ficat, mareste pofta de mancare, are
proprietati hemostatice si antiseptice. Intern: bronhodilatator, diminueaza secretiile gastrice, topic
astringent, dezinfectant si calmant gastrointestinal, carminativ, antispastic biliar, expectorant,
decongestiv hemoroidal, analgetic. Extern: efect calmant, antiinflamator si dezinfectant(bai sau
comprese), regenereaza tesuturile
Crusinul (Rhamnus frangula)
 Descriere
 Crusinnul este un arbust inalt de 2-5 m, avand ramurile alterne lipite de spini. Scoarta este
neteda, de culoare brun-cenusie la exterior si galbena la interior, lucitoare, presarata cu
numeroase pete mici ovale, alb-cenusii, asezate orizontal (lenticele). Frunzele sunt alterne, de
forma ovala, ascutite la varf, cu marginea intreaga, netede si lucitoare. Florile sunt mici, de
culoare alb-verzuie, stranse in grupuri la subsuara frunzelor. Fructele sunt asezate pe codite, mai
multe la un loc, au forma globuloasa, la inceput sunt verzi, apoi de culoare rosie, iar la maturitate
devin negre-violacee. Fiecare fruct are 2-3 seminte. Infloreste in lunile mai-iunie. Arbustul este
raspandit pe malurile raurilor, in luminisuri de padure si prin cranguri
Recoltarea
De la crusin se recolteaza coaja trunchiului si a ramurilor, pana in momentul cand incepe dezvoltarea
frunzelor. Aceasta perioada coincide cu inceperea circulatiei intense a sevei in arbust (martie-mai).
Coaja se recolteaza de pe tulpinile si ramurile tinere de 2-4 ani, usor de recunoscut dupa coaja
lucioasa, necrapata si acoperita cu lenticele.
Mod de uscareCojile se usuca in straturi subtiri. Uscarea se face la soare sau in uscatorii la o
temperatura de 40 grade C. In cazul uscarii pe cale artificiala, cojile proaspete vor fi supuse timp de
o ora la un soc de 100 grade C temperatura, apoi se continua uscarea la 40 grade C. Atunci cand
produsul s-a uscat pe cale naturala, el se va folosi numai dupa ce a fost pastrat in depozit timp de un
an. Din 2-3 kg de coaja proaspata se obtine 1kg produs uscat.
IntrebuintariSe foloseste ca laxativ si purgativ. Intern: laxativ sau purgativ in functie de doza,
coleretic, colagog.
ObservatiiUneori crusinul se confunda cu alte specii lemnoase ca arinul si verigariul. Nu se bea in
cantitati mari, provocand colici puternice si scaune lichide. Nu se consuma planta proaspata,
deoarece provoaca greturi si varsaturi; se foloseste numai dupa un an de la recoltare.
Leurda (allium ursinum)
 Planta medicinala care creste in zona alpina sau in campii cu sol fertil, iubitoare de umiditate.
Frunzele sunt lungi si lucioase, iar florile sunt de grupate, de dimensiuni mici si au culoare alba.
 In scop fitoterapeutic se utilizeaza frunzele si bulbii. Leurda infloreste  in lunile mai si iunie.
Frunzele se recolteaza din luna aprilie, iar bulbii se recolteaza din luna august pana in octombrie.
 Contine sulfura de alil, vitamina A, vitamina C, carotenoizi, ulei eteric, saruri minerale (calciu,
fier, fosfor, cupru, natriu).
 Leurda are caracteristici expectorante, cicatrizante, depurative, antiseptice, bactericide,
hipotensive, antiscrelotice, vermifuge.
 Planta seamana cu usturoiul la gust si se foloseste si sub forma de condiment in gastronomie.
 Uz intern:
- hipertensiune, ateroscreloza, scade nivelul colesterolului, insuficienta biliara, afectiuni ale cailor
respiratorii superioare, insomnie, ameteala, depresie, guta, boli cardiace, boli gastrointestinale,
dizenterie, paraziti intestinal, afectiuni ale plamanilor, gripa - sub forma de infuzie, decoct.
 Uz extern:
- rani si leziuni cutanate cronice, scrofuloza, herpes, furuncule eczeme, dureri reumatice - sub
forma de cataplasma, comprese.
Leusteanul (Levisticum officinale)
 Planta perena cultivata, uneori datorita conditiilor de mediu sau cultura se poate salbatici.
 Leusteanul prezinta un rizom gros, usor brun, ramificat care se ontinua cu o tulpina aeriana
dreapta si ramificata de pana la 2.5 m inaltime. Frunzele au forma de elipsa sau rombica, crestate
si consistente, culoare verde-lucitor, cu teci membranoase si proeminente, prinse de tulpina prin
petiol si cu un miros puternic, specific. Infloreste pe tot parcursul verii, cu flori mici
hermafrodite, cu petale galbe-deschis. Fructul este dicariopsa lat-eliptica cu mericarpii cu coaste
aripate.
  In scop fitoterapeutic se poate utiliza intreaga planta dar in special rizomul, frunzele si
semintele. Leusteanul se poate utiliza sub forma proaspata dar si uscat ca pulbere sau in infuzii si
tincturi.
 Planta contine uleiuri eterice, terpinol, vitamine (acid scorbic), acizi organici, saruri minerale,
glucide simple, amidon, rezine.
 Are actiune diuretica, expectoranta, carminativa, sedativa, reglatoare a tractului intestinal. Planta
este utilizata si in gastronomie, fiind un apreciat condiment folosit la ciorbite si fripturi.
Uz intern:
 - colicile abdominale la copii, constipatie, edemele cardiace si renale, bronsitele, traheitele,
constipatiile, durerile menstruale, hipertensiune, tuse cu guturai, tuse convulsiva, pofta de
mancare excesiva - sub forma de infuzie, decoct, tinctura din radacina, frunze si seminte sau
chiar planta maruntita si mestecata.
  Uz extern:
  -  dureri de cap, urticarie, junghiuri, muscaturi de sarpe – sub forma de infuzie, decoct,
cataplasma
Levantica (lavandula angustifolia)
 Planta perena, subarbust cultivat, care poate atinge chiar si un metru inaltime, cu multe
ramificatii. Florile au culoare de la albastru-violet aranjate sub forma de spic.
 Infloreste din luna iunie pana in august. Ca principii active, contine alcooli, cineol, borneol,
linalol, geraniol, derivati cumarinici. Mirosul plantei este aromat.
 Florile contin ulei volatil, acetat de linanil, geraniol, linalil, butirat de linalil, linaliol, acizi si
esteri, cumarina, minerale, cariofilen, tanin, principiu amar etc. Levantica este un aromatizant
puternic, utilizat atat in fitoterapie, arta culinara, dar si in cosmetica sau parfumerie. In scop
medicinal se recolteaza varfurile plantei si florile, atunci cand jumatate dintre ele sunt inflorite.
De obicei, perioada de recoltare coincide cu inflorirea: incepand din luna iunie pana in luna
august.  
 Uz intern:
- florile - boli digestive, cefalee, bronsite astmatiforme, gripa, tuse, stari febrile, tonic general,
astenie, insomnie, migrena, laringita, bronsita, parazitoze intestinale, vertij, afectiuni
hepatosplenice, migrene, icter, epilepie, neuroastenie, boli reumatice, pneumonie, gatigabilitate,
hipotensiune, amenoree, oligurie, uremie, neuroastenie - sub forma de infuzie, tinctura.
  Uz extern:
 - florile -  acnee, plagi, ulceratiicutanate, cuperoza, contuzii,
Lintea (lens culinaris)
Planta alimentara dar si medicinala cultivata la noi in tara. Lintea este acoperita de peri desi. Funzele
sunt paripenat compuse. Florile sunt de culoare alba. Fructul este o pastaie cu seminte comestibile.
Semintele variaza ca dimensiune si culoare in functie de soi (culoarea variaza: portocaliu, rosie,
maro, verde).
Lintea infloreste din luna mai pana in luna iulie. In scop fitoterapeutic se utilizeaza semintele.
Lintea contine fibre, proteine, amidon, glucide, lipide, calciu, sodiu, magneziu, mangan,  fosfor, fier,
vitamina A, vitamina B, vitamina C.
Planta are calitati galactogene, tonice.  Este utilizata in gastronomie, intrand in componenta
preparatelor culinare.
Uz intern:
- convalescenta, stimularea lactatiei, dispepsie, efort intelectual, astenie, boli hepatie, anemie
feripriva, afectiuni gastrointestinale, hipercolesterolemie, boli cardiace - sub forma de fiertura, faina.
Uz extern:
- abcese, plagi - sub forma de cataplasma.
Contraindicatii: 
- Consumul de linte nu se recomanda in cazul bolilor de rinichi.
Maces (Rosa canina)
 Macesul este un arbust inalt, cu tulpina acoperita de spini cu varful curbat. Planta multianuala,
creste pe dealuri, la marginea padurilor, fanetelor sau  pe marginea drumurilor. Frunzeles sunt
dintate. Florile au culoare roz sau alba, formate din cinci petale. La maturitate, in receptaculul
plantei formeaza se in interior, fructele de maces (achene) care au culoare portocaliu inchis sau
rosie.
 Planta infloreste in luna iunie. Fructele se recolteaza incepand din luna august pana in
septembrie, inainte de venirea toamnei, cand fructele isi schimba culoarea in rosu-portocaliu.
 Fructele contin o cantitate mare de vitamina C.
 In scop fitoterapeutic se folosesc fructele, florile si frunzele. Macesul contine acid
dehidroascorbic, vitamina A, vitamina B1, vitamina B2, vitamina P, vitamina K, acid nicotinic,
compusi terpenici, acizi citric si malic, apa, zaharuri, proteine, minerale, vitamina E, vitamina
PP. Uleiul din semnintele de macese contine acizi esentiali, lecitine, carotenoide si vitamina F.  
 Uz intern:  
 - fructele - telangiectazii, sindrom dispeptic biliar, ascarioza, litiaza urinara, astenie, diaree,
hipovitaminoze (avitaminoze), convalescenta, astm bronsic - sub forma de decoct, infuzie,
macerat
 - florile - astenie, surmenaj, constipatie, telangiectazii,litiaza biliara, helminitiaza, dizenterie,
retentie urinara - sub forma de infuzie, decoct, macerat  
 Uz extern:  
 - fructele - seboree - sub forma de comprese, extract, tinctura
 - frunzele - Ulceratii cutanate, arsuri, plagi - sub forma de comprese, extract, tinctura
 - florile - arsuri - sub forma de comprese, extract, tinctura
Menta sau izma (mentha piperita)
 Planta des intalnita, care creste pe soluri afanate in toate zonele de relief. Menta infloreste
incepand din luna iunie pana in septembrie. Se recolteaza in scop fitoterapeutic frunzele dau
planta intreaga, in perioada de inflorire.
 Menta are proprietati dezinfectante, antiseptice, analgezice, antifermentative. Mirosul este placut
si gustul mentolat. Planta contine taninuri, flavonoizi, ulei volatil compus din mentol, mentona,
mentofuran, carvacrol, timol. Menta este utilizata si in industria alimentara ca si condiment.
  Uz intern:
 - colici abdominale, infectii gastrointestinale, greturi, varsaturi, meterorism abdominal, diaree,
nervozitate, dischinezie biliara, litiaza renala, calculoza biliara, diuretic, vertij, sughit, bronsita,
gripa, astm bronsic, laringita, faringita, tuse convulsiva, insomnii, cefalee, migrene,
nevralgii,impotenta, ascaridioza, oxiuriaza - sub forma de infuzie, decoct.
   Uz extern:
 - inflamatii ale urechii, boli reumatice, prurit, dezinfectarea cavitatii bucale - sub forma de
comprese, gargara, cataplasma, bai locale.
Murul (rubus fruticosus)
Murul este un arbust din familia Rosaceae, intalnit in Europa,  Orientul Mijlociu, Africa de Nord si
America de Nord. In Romania creste la marginea padurilor, in poieni, in lunci si de-alungul apelor
curgatoare, in zone deluroase - sub forma de tufisuri. Tulpinile sale sunt drepte sau arcuite, deseori
taratoare, ajung pana la 3 m lungime, acoperite cu tepi ascutiti si puternici, incovoiati ca niste ghiare.
Frunzele sunt alterne, alcatuite din foliole, care sunt ovale si dintate pe margini, au culoare verde
inchis pe fata superioara si mai deschis pe cea inferioara, au nervuri paroase si proieminente pe
partea inferioara. Florile sunt albe sau roze, dispuse corimbifer, si se deschid in lunile iunie-august.
Fructele sunt carnoase, compuse, rosii la inceput si cand se coc sunt negre si dulcege. Substantele
chimice continute de mur sunt: acizi - izocitric, succinic, lactoizocianic, oxalic si malic-,
monoglucida cianidica, zahar, materii grase, proteine, tanin, flavone, inozitol,  saruri minerale,
calciu, magneziu, fosfor, potasiu, vitaminele A, B1, B2, B5, B6, C, E. Proprietatile plantei sunt:
astringent, antiseptic, dezinfectant, modereaza secretiile, provoaca strangerea tesuturilor, antidiareic,
stomahic, spasmolitic, laxative, depurativ, nutritive,  reda acuitatea vizuala, reface celulele lezate ale
tubului digestiv, este util in diabet. In fitoterapie sunt folosite frunzele si fructele, care se recolteaza
astfel: frunzele tinere, fara petiolul principal, inainte si in perioada infloririi, iar fructele in iulie-
august.  
 Uz intern:   - afectiuni oculare, afectiuni pulmonare, anemie, angine, boli de colagen, boli
renale, bronsite, cancer, constipatie cronica, colita de putrefactie, ciclu menstrual neregulat cu
hemoragii mari, dezinfectant intestinal, diabet, diaree, dismenoree, enterocolite,  gastrita
hipoacida,  hemoragii, hemoroizi, inflamatii laringo-esofagiene, infectii intestinale sau urinare,
leucoree, psoriazis, refacerea celulara mai ales a tubului digestiv,  ulcer gastric - sub forma de
infuzie din frunze si/ sau fructe uscate, consumul fructelor ca atare sau sub forma de sirop,
dulceturi.  
 Uz extern:   - afectiuni dermatologice, afte, amigdalita, fisuri anale, gingivite, stomatite, varice -
sub forma de spalaturi, gargara, comprese cu infuzie de frunze.
Musetel (Matricaria chamomilla)
 Planta anuala, cu tulpina ramificata spre varf. Florile sunt mici, grupate in varful ramificatiilor,
albe sau galbene. Musetelul creste mai ales in zona de campie, in zone insorite si cu umiditate
ridicata, dar este si o planta des cultivata datorita calitatilor sale medicinale.
 Infloreste o lunga perioada de timp din luna aprilie pana in luna septembrie. Recoltarea se face in
momentul infloririi, din luna mai pana in luna august.
 In scop fitoterapeutic se folosesc florile (cu exceptia celor uscate).
 Remediu aromat, contine urmatoarele principii active: ulei volatil, azulen, chiamazulen,
flavonoide, rezine, fitosterine, colina, matricina, acil salicilic, enina, umbeliferona, rezine, etc.
Este o planta bogata in esential, cu actiune tonica asupra sistemului nervos (nervin), este
antispastic, antimicrobian, antihistamic, analgezic.  
 Uz intern:
- florile - convulsii, gastride, ulcer gastric, enterocolite, diaree, menstre dureroase (dismenoree),
guturai, astm bronsic, insomnii, colici abdominale, spasme, enterite, colite, balonari, meteorism,
cefalee, insuficienta hepatica, orhite, nefrite, conjunctivite, sinuzite, nevralgii dentare si faciale,
infectii ale cailor respiratorii superioare - sub forma de infuzie, tinctura, ulei.  
 Uz extern:
- florile - gingivite, abcese dentare, stomatite, hemoroizi, rani purulente, ulceratii, arsuri,
foliculite, furuncule, eczeme zemuinde, fistule, vaginite, vulvo-vaginite, rani, panaritii, infectii
dentare, stomatite, dureri ale bolilor reumatice, insolatie, migrene, ten iritat, ingrijirea tenului -
sub forma de comprese, bai locale
Odolean sau valeriana (Valeriana officianalis)
 Planta medicinala care creste din zona de campie pana in cea alpina.
 Florile sunt de culoare roz sau alba cu miros placut, asemanator cu cel de vanilie. Fructul este o
achena.
 In scop fitoterapeutic se utilizeaza radacinile si uneori planta intreaga.
 Odoleanul infloreste din luna iunie pana in luna septembrie. Radacinile se recolteaza fie in lunile
martie-aprilie, fie in septembrie-octombrie.
 Planta contine ulei volatil, pinen, camfen, alcaloizi, valeriana, borneol, valeriant de bornil,
formad dinbornil, butirat de bornil, rezile, acid acetic, acid formic, principiu amar, tanin,
glucozide,
 Odoleanul are proprietati sedative, antialgice, antispastice, antiemetice, antidiabetice.
   Uz intern:  
 - anxietate, neurastenie, nevroza, insomnie, isterie, hiperexcitabilitate psihica si senzoriala,
epilepsie, astm, diabet, tahicardie, aritmie extrasistolica, palpitatii, bufeuri, anorexie, dismenoree,
manifestari neurovegetative, paraziti intestinali, indigestie, dureri de cap - sub forma de infuzie,
decoct.
 Uz extern:  
 - plagi, contuzii - sub forma de compresa, cataplasma.
Paducel (Crataegus monogyna)
 Paducelul este un arbust spinos, care creste pana la 5metri inaltime, intalnit in zona de munte,
campie, deal. Frunzele
 Florile sunt de culoare alba, iar fuctele sunt sferice, mici ca dimensiune, de culoare rosie.
 In scop fitoterapeutic se utilizeaza florile, frunzele, fructele si rareori coaja de pe ramurile tinere.
 Infloreste in lunile mai sau iunie. Florile se culeg in lunile mai sau aprilie, frunzele se recolteaza
dupa perioada de inflorire, iar fructele se recolteaza din luna septembrie pana in noiembrie.
 Planta contine flavonoizi, acizi triterpenici, acid crategic, acid ursolic, pectine,vitamina c, steroli
vegetali, taninuri. Paducelul este tonic cardiac, astringent, antiasmatic, vasodilatator, hipotensiv.  
 Uz intern:
- flori, frunze, fructe - hipertensiune arteriala, tahicardie, palpitatii, angina pectorala,
manifestari neurovegetative cardiace, aritmii cardiace, insomnii, vertij, diaree, enurezis, litiaza
renala, insuficienta cardiaca, afectiuni hepatice, faringite, climax, nevroze, arteroscreloze,
celulita, obezitate, palpitatii, iritabilitate, insomnii, surmenaj psihic si intelectual, irascibilitate -
sub forma de infuzie, decoct.
 - coaja - febra - sub forma de infuzie, decoct.  
 Uz extern:
flori - cuperoza, eritem – sub forma de comprese.  
 Contraindicatii:
- Consumul de paducel nu se recomanda in timpul sarcinii, alaptarii sau la copii mici.
Papadia (Taraxacum officinale)
 Papadia este o planta medicinala comuna, destul de des intalnita, care se gaseste in pasuni,
campii, munti, dar si nisip. Are frunze lungi, crestate si flori grupate in capitule. Infloreste
incepand din luna aprilie pana in luna septembrie.
 Frunzele sunt bogate in potasiu, iar pentru a se beneficia din plin de principiile lor active vor fi
recoltate din luna mai pana in august. Frunzele de papadie contin vitamina A, B2, D, si G dar si
minerale.
Radacina se va recolta in primele luni de primavara sau din septembrie pana in noiembrie, cand
continutul de taraxacina (pectina, vitamina B1, C si D) si inulina este crescut.
Tijele se vor recolta in timpul infloririi. Cura cu tije proaspete, de papadie, recomandata in mod
special diabeticilor, este indicata primavara (timp de doua saptamani se vor consuma cate 6 tije
pe zi). Consumul de tije se va face doar cat planta este inlforita.  Cura ajuta si la eliminarea
calculilor biliar.
Planta macerata se va consuma cu 30 de minute inainte de micul dejun si la 30 de minute dupa
acesta.
Papadia se poate consuma si sub forma de salata, preparata din frunze si radacini proaspete la
care se adauga sare, otet si ulei.
Floarea, poate fi gatita in compozitia ciorbelor, salatelor sau se poate praji usor in ulei incins.
Uz intern:
- partea aeriana:  in caz de boli de ficat, icter, malarie
- florile: pentru obezitate, eliminarea toxinelor din sange
- radacinile: pentru dischinezii biliareateroscreloza, ulcere varicoase, varice, eczeme, diabet, stari
 febrile, reumatism, boli digestive (constipatie), boli de ficat, imunostimulator al organismului
- frunzele: ateroscreloza, boli de ficat, diabet, anemie, guta, abcese, boli renale (diuretic), edem
asociat cu hipertensiune arteriala.
Uz extern:
- de la partea aeriana se va folosi sucul pentru veruci (plane, vulgare sau papilomatoase).
Patlagina (Plantago lanceolata)
 Patlagina este planta erbacee perena, creste pana la 40 cm inaltime, se poate intalni pretutindeni
adaptandu-se foarte usor si rapid in orice fel de conditii, de la ses la munte, atat pe pasuni cat si
in culturi, pe marginea drumului sau a apelor. Frunzele ovale, medii spre mari, petiolate si ci
varful limbului ascutit, tulpini drepte, subtiri, florifere, avand in varf flori de dimensiuni reduse,
culoare galbuie, alba sau bruna (in functie de specie) sub forma de spic, alcatuite din 4 sepale si 4
petale iar androceul din 4 stamine, fructul este o capsula biloculara cu seminte brune cand e copt.
Patlagina infloreste din mai pana in septembrie.
 Radacina este sub forma de rizom scurt, bine infipt in pamant, de culoare galbena si ramificata.
Se recolteaza toata vara avand mare grija la uscarea frunzelor.
 Nu are miros specific dar gustul este acrisor-amarui.
 In scop fitoterapeutic se utilizeaza frunzele sau toata partea aeriana, inclusiv semintele.
 Planta contine: aucumbina sau aucubozida cu structura furanica, mucilagii (xiloza, acid
poliuronic, pentozane etc.), tanin, alantoina, glicozizi, saponine, zaharuri, ulei volatil, rezine,
substante proteice, carotenoizi, filochinona, substante minerale ( potasiu, calciu, fosfor,
magneziu, zinc, fier, sodiu, mangan, cupru, bor, molibden si aluminiu), substante antibiotice,
vitaminele A, C, K. Semintele contin mucilagii si planteoza.
 Patlagina are calitati terapeutice foarte apreciate: antimicrobiene, emoliente, antiinflamatorii,
expectorante, diuretice, antidiareice, cicatrizante, depurative, astringente, hemostatice.  
 Uz intern:  
 - tuse, tuse convulsiva, afectiuni ale aparatului respirator, astm pulmonar si bronsic, tuberculoza,
pulmonara limbrici, abcese, amigdalita cronica, arteroscleroza, afte, infectii bucale, faringite,
traheite, gastrita hiperacida, ulcere si ulceratii - sub forma de suc sau ceai, decoct, infuzie.  
 Uz extern:  
 - acnee, rani, eruptii si iritatii cutanate, eczeme, umflaturi, furuncule, zona zoster, inflamatii
articulare, reumatism – sub forma de suc, cataplasme din planta proaspata, strivita, oparita sau
sub forma de ceai, decoct, praf de planta uscata simpla sau in diverse creme si unguente.
Patrunjelul (Petroselinum crispum)
 Planta medicinala, aliment si condiment bianuala, cultivat in majoritatea zonelor de relief in tara
noastra. Radacina este conica, groasa, de culoare alba.
 Frunzele sunt aromate, sectate, mici ca dimensiune. Florile sunt de culoare alba, grupate in
umbele. Fructul este o dicariopsa, de culoare verde-cenusie.
 In scop fitoterapeutic se utilizeaza radacina, fruzele si fructele (semintele).
 Patrunjelul contine glucide, proteine, vitamine (mai ales vitamina C), minerale (potasiu, calciu,
fosfor, magneziu, fier, sodiu), ulei volatil, lipide, flavonoizi.
 Are efect expectorant, diuretic, tonic, antioxidant, stomahic, carminativ, hipotensiv, antispastic.
 Patrunjelul este folosit si in gastronomie, pentru aromatizarea preparatelor culinare.
Uz intern:
 - edeme, infectii, astenie, tulburari de circulatie sanguina, hipertensiune, boli reumatice,
vermifug, intoxicatii cu alcool, anorexie,meteorism si colici abdominale, dismenoree, amenoree,
astm bronsic, stimuleaza secretia lactata, litiaza renala si biliara, boli renale si cardiovasculare,
halena - fie consumat crud sau sub forma de infuzie, decoct.
Uz extern:
 - plagi, intepaturi de insecte, pupura, blefaraita, conjunctivita, contuzii, pigmentatii ale pielii,
nevralgii dentare - sub forma de gargara, bai sau spalaturi locale.
Contraindicatii:
 - Nu se recomanda consumul in timpul sarcinii, pentru ca poate determina contractii uterine.
Pelin (Artemisia absinthium)
 Planta medicinala aromata, inalta de aproximativ un metru, care creste in zona de camp si de
deal.
 Frunzele sunt subtiri si au culoare arginitie. Florile au culoare galbena,
 Pelinul infloreste in din luna iulie pana in septembrie. In scop fitoterapeutic se utilizeaza frunzele
si florile din varf. Recoltarea se face la sfarsitul perioadei de inflorire. Gustul plantei este foarte
amar. Pelinul contine ulei volatil, principii amare, tuiol, artamarina, dinina, pinen, sabinen.
 Pelinul are efect antibacterian, colagog, vermifug,  antimicotic, carminativ.  
 Uz intern:
- convalescenta, anemie, astenie boli infectioase, dischinezii biliare, tulburari de menstruatie,
diaree, gastrite cronice, inflamatii ale mucoasei intestinale, parazitoze intestinale, afectiuni
hepato-biliare - in scop curativ si preventiv - sub forma de infuzie, decoct, pulbere.    
 Uz extern:
- ulceratii piodermizate, vaginite, infectii orofaringiene, candidoze, vaginite – sub forma de bai
locale, gargara, cataplasma.  
 Contraindicatii:
- Este interzisa consumarea de pelin sub orice forma de catre persoanele care au ulcer, alte
afectiuni acute ale sistemului digestiv sau cu afectiuni ale sistemului nervos, in timpul sarcinii, in
timpul alaptarii.  
 Reactii adverse:
- Utilizarea prelungita, in cantitati mari si fara aviz medical poate determina reactii alergice,
halucinatii, depresie, crampe stomacale, varsaturi, dureri de cap, convulsii, coma si chiar deces.
Roinita (Melissa officinalis)
Planta medicinala bienala care creste in soluri cu fertilitate ridicata, mai ales in sud-vestul tarii, dar si
in Banat. Tulpinile bogate ale roinitei formeaza tufe inalte. Frunzele sunt lungi si late, cu peri scurti
si albi. In scop fitoterapeutic se folosesc frunzele sau planta cu inflorescenta. Florile au culoare alba
sau alb galbuie. Mirosul seamana cu cel al lamaiei, iar gustul roinitei este acrisor. Funzele contin ulei
volatil, vitamina C, saponine, citronelol, citral, principiu amar, tanin, acid cafeic, acid ursolic, acid
oleanoic, stachioza, saruri minerale. Roinita infloreste din luna iunie pana in luna agust. Recoltarea
se face in timpul infloririi, din al doilea an. Planta are actiune spasmolitica, diaforetica, antispastica,
antimicrobiana, sedativa, stomahica, laxativa, carminativa, coleretica. Roinita se cultiva la noi in tara
atat ca planta medicinala, ornamentala, dar si melifera. Frunzele de roinita sunt utilizate si in
gastronomie, ca si condiment al preparatelor culinare. Uleiul volatil se exploateaza pentru fabricarea
parfumurilor.   Uz intern:
- frunzele si planta cu inflorescenta - tulburari digestive, distonii neurovegetative, colici
abdominale, meterorism, dischinezii biliare, colite, gripa, diaree, varsaturi in timpul sarcinii,
surmenaj intelectual, insomnii, hipertiroidism, astenie, nevralgii, lacune de moemorie, colopatii
functionale, epilepsie, boli de plamani, convulsii, indigestii, dismenoree, ameteli, anemie - sub
forma de infuzie, tinctura.   Uz extern:
- frunzele - ulceratii acute si cronice, prurit, herpes, atralgii din guta, eczeme, halena bucala,
contuzii - sub forma de bai locale, cataplasme, gargara.
Salvia (Salvia officinalis)
Planta medicinala de cultura, subarbust stufos, ramificat, care poate atinge aproximativ un metru
inaltime, exclusiv de cultura la noi in tara. Frunzele sunt acoperite cu peri fini si au culoare argintie
sau verde cenusie. Florile sunt mari ca dimensiune, grupate in forma de spic, de culoare violet-
albastra, rareori alba. Fructul este o tetraachena. Planta infloreste din luna mai pana in luna iulie.
Salvia are un miros placut, puternic si gust usor amarui.
In scop medicinal se recolteaza frunzele inainte de perioada de inflorire.
Planta contine ulei volatil, tuiona, alfa si beta pinen, camfor, borneol, cineol dar si tanin, acid
oleaonic, sitosteroli, substante estrogene, azotat de potasiu, principiu amar (picrosalvina), acid
nicotinic, acid cafeic, acid fumaric, rezine, substante estrogene, vitamina B1 si C, saruri de potasiu.
Salvia are proprietati coleretice, antimicrobiene, sedative, depurative, antitermice, expectorante,
tonice, antiinflamatoare, antispastice, carminative, antiseptice, estrogene, astringente.
Planta se utilizeaza si in gastronomie pentru aromatizarea preparatelor culinare.
Uz intern:
- hipovitaminoze, boli de ficat, inflamatii gastrointestinale, laringita, faringita, amigdalita,
constipatie, nervozitate, paralizii, dereglari hormonale, menstruatii neregulate, hiperhidroza palmo-
plantara, flatulenta, ulceratii, depresie, frigiditate, impotenta, convalescenta, afrodisiac, astenie,
afectiuni ale cailor biliare, galactoree, sialoree, astm – sub forma de infuzie, decoct.     Uz extern:
- intepaturi de insecte, gingivite, stomatite, afte bucale, micoze bucale, abcese dentare, ulcere
venoase, contuzii, eczeme, seboree, ten ridat, acnee, alopecie difuza, leucoree, degeraturi, entorse,
luxatii – sub forma de compresa, bai locale, cataplasma.   Contraindicatii:
- Consumul de salvie este interzis in timpul sarcii intrucat determina contractii uterine. Este interzis
si in timpul lactatiei (reduce secretia lactata).   Efecte adverse:
- Supradozajul poate duce la iritatii gastrointestinale si convulsii.
Sfecla rosie (Beta vulgaris)
Planta bianuala, cultivata in majoritatea regiunilor tarii. Frunzele sunt mari si radacina conica,
groasa. Florile apar din al doilea an de cultura. Fructul este o glomerula. Sfecla contine glucide,
proteine, lipide, glucoza, fructoza, zaharoza, celuloza, acizi organici (malic, oxalic, citric, succinic),
fenoli, vitamine (B, C), substante minerale (potasiu, sodiu, fosfor, calciu, magneziu, bor, fier,
mangan). In scop fitoterapeutic se utilizeaza radacina. Planta este utilizata in gastronomie in
prepararea salatelor, in forma cruda sau fiarta, in diverse combinatii cu alte legume.  
Uz intern:  
- hipertensiune, anemie, guta, gripa, leucemie, gastroduodenite, tuberculoza, bronsita, constipatie -
se consuma radacina cruda, sub forma de suc.  
Uz extern:  
- leucoree, vaginite, traumatisme, contuzii, paradontoza - sub forma de cataplasma, bai sau spalaturi
locale, gargara.  
Contraindicatii:  
- Planta este contraindicata in cantitati mari in diabet.  
Efecte adverse:  
- Supradozajul poate produce tulburari digestive, hipocalcemie, blocaj renal, hipotiroidism,
hipovitaminoza A.
Soc (Sambucus nigra)
Arbore inalt (poate atinge chiar si opt metri), ramificat care are coroana tufoasa, cu scoarta de
culoare cenusie. Frunzele sunt ascutite, florile mici de culoare alba sau galben-verzui. Fructul este o
baca neagra. In scop fitoterapeutic se utilizeaza fructele si coaja. Socul infloreste din luna iulie sau
august.  Recoltarea fructelor se face din luna mai pana in luna iunie, in perioada de inflorire. Scoarta
se recolteaza doar de la ramurile de 1-2 ani, incepand din luna septembrie pana in octombrie. Socul
are actiune laxativa, galactogena, sudorifica, diuretica, antireumatica, purgativa, antispastica. Planta
contine glucozid, sambunigrosida, nitrat de potasiu, acid malic, citric, acid tant, sambucosida,
terpens, mucilagii, tanin, coilna, ulei eteric, vitamina C, substante minerale, flavonide.   Uz intern:
- florile - constipatie, gripa, arteroscreloza, tuberculoza, cistita, boli oculare, boli renale, febra,
cefalee, tuse cu expectoratie, bronsita, afectiuni biliare, varsaturi - sub forma de infuzie sau decoct.
- frunzele - diaree, dizenterie, edeme, ascita - sub forma de infuzie sau decoct.
- scoarta - reumatism, guta, litiaza urinara, nefrita, epilepsie - sub forma de infuzie sau decoct.
Uz extern:
- frunze - intepaturi de insecte, muscaturi de vipera, epistaxis - sub forma de cataplasma,
compresa, bai locale - flori - eczeme, furuncule, erizipel, abcese cutanate, panaritii, flegmoane,
ulcerenecrotice, hemoroizi, comedoame, degeraturi, conjuctivita, blefarita, orjelet, otita, nevralgii
dentare, arsuri, contuzii - sub forma de cataplasma, compresa, bai locale   Efecte adverse:
- Consumul in cantitati mari de soc sub orice forma neavizat de medic poate duce la iritatie gastro
intestinala, varsaturi, piroziss, iritatii faringiene, diaree, insuficienta respiratorie, convulsii. Florile si
frunzele proaspete pot determina dermatite de contact iritative.
Sofranul (Crocus sativus)
Planta originara din Persia la noi in tara este intalnita doar ca planta de cultura. Sofranul are
bulbotubercul, frunze inguste si lungi, flori unice de culoare violet-albastra cu pistil de culoare
portocalie si linii purpurii. Fructul este o capsula trioculara de dimensiuni reduse si culoare alba. In
scop fitoterapeutic se utilizeaza stigmatele florilor. Florile raman inflorite maxim 3 zile, apoi se
usuca: stigmatele trebuie recoltate in aceste trei zile de inflorire. Sofranul are miros intens, puternic
aromat (usor amarui). Planta are calitati antispasmodice, stomahice, analgezice, antiasmatice,
antitusive, tonic gastric si al sistemului nervos central. Sofranul contine carotenoizi, ulei volatil,
protocrocina. Planta se utilizeaza si in industria alimentara, ca si condiment.  
Uz intern:  
- depresie, isterie, tuse convulsiva, astm bronsic, dismenoree, amenoree, insuficienta ofariana, guta,
febra, dureri lombare - sub forma de tinctura sau decoct.  
Uz extern:  
- echimoze, flegmoane, conjunctivita, afectiuni dentare - sub forma de extract, pulbere, tinctura.  
Efecte adverse:  
- Supradozajul determina avort spontan, tromobocitopenie sau alte hemoragii puternice, diaree,
colici abdominale, varsatori sau chiar deces.
Sunatoarea (Hypericum perforatum)
Planta medicinala intalnita din zona de campie pana in zona subalpina.
Tulpina este dreapta si ramificata. Florile au petale culoare galbena aurie cu puncte negre. Fructul
este o capsula ovala. In scop fitoterapeutic se utilizeaza partea aeriana recoltata in perioada de
inflrire si imbobocire, florile. Planta infloreste din luna iunie pana in luna septembrie. Gustul este
aromat. Sunatoarea contine tanin, ulei volatil, glicozide, caroten, saponine, flavonoide, rezine, acid
ascorbic, colina  Planta are actiune antiinflamatoare, astringenta, cicatrizanta, vasodilatatoare,
hipotensiva, antibacteriana, antibiotica, antidiareica.  
Uz intern:
- boli hepatice (cronice sau evolutive), boli gastrointestinale, colite, ulcere, insomnii, enurezis, boli
reumatice, colecistite, diaree - sub forma de infuzie, decoct.  
Uz extern:
- arsuri, rani, plagi, hemoroizi, inflamatii ale gingiilor - sub forma de bai locale, infuzie, comprese,
gargara, cataplasme.  
- Efecte adverse:
- Supradozajul sau utilizarea indelungata determina fotosensibilizare, dar poate avea si efect
carcinogen.
Tei (Tilia sp. -Tiliae flos)
Teiul este un arbore inalt (poate atinge in mod normal chiar si 20 de metri), coroana deasa, intalnit in
majoritatea regiunilor tarii noastre. Florile au culoare galben-auriu. In scop fitoterapeutic se
utilizeaza florile si bracteele insotitoare, impropriu numite frunze (care au aceleasi substante ca si
florile). Bracteele sunt de culoare verde deschis sau galben-verzuie. Frunctul este o nucula. Florile
de tei emana un parfum placut, datorita farnesolului. Perioada de inflorire a teiului este in lunile
iunie sau iulie. Florile se recolteaza dupa inflorire (ideala ar fi prima saptamana dupa inflorire).
Acestea contin flavonoide, tanin, zaharoza, saponine, mucilagii, faraesol, substante triterpenice,
vitamina E. Florile de tei au actiune antispastica, neurosedativa, diaforetica, astringenta,
antiinflamatoare, expectoranta si fluidificanta, diuretica.  
Uz intern:
- insomnie, afectiuni ale aparatului respirator, bronsita, gripa, raceala, nevroze, isterie, hipocondrie,
ateroscreloza, spasme, hipercoagulabiliatate, indigestii, migrene, stari febrile, tulburari cardiace,
hipertensiune arteriala - sub forma de infuzie, decoct.  
Uz extern:
- micoze, tuse convulsiva - sub forma de gargara sau comprese.
Trei frati patati (Viola tricolor)
Planta medicinala anuala care creste in zone deluroase pana la zona subalpina, mai ales in
Transilvania. Tulpina este fie simpla, fie ramificata. Florile au cinci petale inegale ca dimensiune,
colorate diferit: doua dintre acestea sunt de culoare violeta (diverse nuante), doua dintre ele sunt
galben deschis, iar alta este galbena cu dungi de culoare inchisa. Acestea nu au miros. Fructul este o
capsula. Trei frati patati infloreste din luna mai pana in luna august. In scop fitoterapeutic se
utilizeaza partile aeriene ale plantei. Recoltarea se face in timpul infloririi. Planta contine mucilagii,
principiu amar, saponozide triterpenice, flavonoide, carotenoide, vitamina C, tanin, betacaroten, ulei
volati.
Planta are calitati depurative, emoliente, expectorante, antiinflamatoare, antireumatice, diuretice.
Uz intern:
- tuberculoza, tuse, boli reumatice, eczeme, psoriazis, herpes, bronsite, afectiuni urinare (poliurie,
cistita), edeme, hemoragii, flebite, guta - sub forma de infuzie, decoct.  
Uz extern:
- psoriazis, contuzii, impetigo, eczeme cronice, dermatita seboreica, herpes simplex,  pilomicoze,
acnee, furunculoza - sub forma de comprese, bai sau spalaturi locale. 
Efecte toxice:
- Consumul excesiv sau supradozajul determina reactii cutanate sau varsaturi.
Trifoi rosu (trifolium pratense)
Trifoiul apartine familiei  Leguminosae si face parte din flora spontana din Europa, Asia si unele
regiuni din Africa. In Romania este foarte des intalnit in flora spontana prin fanete, pasuni, raristi de
padure, livezi, buruienisuri de coasta, mai frecvent in regiuni de deal si munte, dar este si cultivat pe
arii extinse. Trifoiul rosu are radacina puternica, pivotanta, bine dezvoltata, lunga de pana la 100 cm,
cu numeroase ramificatii.  Radacina principala formeaza un rizom multicapitat, situat practic la
suprafata solului, care se adinceste in sol pe masura inaintarii in virsta a plantelor. Tulpina sa este
dreapta, inalta de 30-70 cm si creste in grupuri de cate 2-5 bucati la un loc. Frunzele sunt trifoliate,
cu codite lungi, cele de la baza plantei sunt usor paroase, celelalte au pe suprafata o pata mai
deschisa la culoare. Florile au forma globuloasa, sunt de culoare violacee spre roz, mai deschise la
baza, iar inflorescenta ajunge pana la 2-3 cm diametru. Infloreste din luna mai pana in septembrie. In
scop fitoterapeutic se folosesc florile, dar culese numai din flora spontana, in momentul infloririi
complete.
Planta contine:  saponozide triterpenice, flavonoizi, ulei volatil, proteine, albumina, grasimi, caroten,
celuloza, substante minerale, vitaminele: A, C, D.
Planta are efect:  antiinfectios, antitusiv, antimicotic, antiasmatic, antireumatic, antianemic,
emolient, antiinflamator, diuretic, detoxifiant.
Uz intern:  
- astm, boli renale, colici abdominale, diaree, dureri reumatice, guta, inflamatiile mucoaselor,
spondiloze anchilozante, tuse, ca adjuvant in cancere genitale si mamare, menopauza, hipomenoree,
dismenoree – sub forma de infuzie, decoct, tinctura,  
Uz extern:  
- dureri provocate de lombosciatica, boli reumatice, mancarimi de piele, urticarie, alergii, leucoree,
cancer faringian si laringian (gargara), cancer rectal sau de colon (clisma) – sub forma de comprese
cu infuzie, bai, spalaturi vaginale, macerat.  
Contraindicatii:  
- Planta nu va fi utilizata sub nici o forma de femei insarcinate (risc crescut de avort), in tratamente
cu anticoagulante sau cu salicilati si de catre persoanele predispuse la hemoragii.
Troscot (Polygonum aviculare)
Troscotul face parte din familia Polygonaceae si este o planta ierboasa raspandita in tara noastra.
Creste chiar si in cele mai neprielnice locuri, pe poteci, intre dalele de pe drumuri, intre pietrisul
terasamentelor de cale ferata, pe terenuri virane,  in culturi, atat la campie cat si in zonele deluroase.
Radacina sa este pivotanta, tulpina este ramificata, intinsa pe pamant, dar nu este taratoare, acoperita
pana la varf cu frunze. Frunzele sale sunt mici, alternante, netede, ovale si au codita scurta. Florile
apar la subsuara frunzelor, grupate cate 2-4, sunt de culoare alb-verzuie, pe margini alb-roz.
Infloreste din iunie pana in septembrie.
In scop fitoterapeutic se folosesc partile aeriene ale plantei, ce trebuie culese in momentul infloririi.
Troscotul contine: avicularozida, tanin, acid salicilic, gume, rezine, pigmenti flavonici, ceruri,
mucilagii, saruri minerale, siliciu etc. Planta are efect: hipotensiv moderat, astringent, antidiareic,
hemostatic, cicatrizant,  antiinflamator, remineralizant,diuretic, calmant, laxativ.  
Uz intern:  
 - afectiuni cardio-vasculare, afectiuni ginecologice, afectiuni inflamatorii, afectiuni metabolice,
afectiuni renale, afectiunile vezicii urinare, albuminurie, anorexie, azotemie, bronsita, cancerul
tubului digestiv, celulita, convalescenta, diabet, diaree, diaree tumorala, dispepsii, dizenterie, edeme
cardio-renale, enterite, gastrite, guta, hemoragii intestinale, hemoroizi, hipertensiune arteriala,
insuficienta cardiaca, limfatism, litiaza urinara, litiaza biliara, menoragie, metroragii, obezitate,
retentie urinara, tuberculoza pulmonara, tuberculoza ganglionara si renala, ulcer stomacal, uremie –
sub forma de infuzie, decoct, macerat.  
Uz extern:   
- plagi sangerande, rani proaspete, varice, epistaxis, hemoptizii, reumatism, afectiuni ginecologice  -
sub forma de spalaturi cu infuzie, bai, cataplasme cu decoct.
Turita mare (Agrimonia eupatoria)
Planta medicinala paroasa, acoperita cu peri fini care creste sporadic din zona de ses pana in zona
alpina, la noi in tara. Tulpina este dreapta si are in varf flori grupate, de culoare galben auriu. Florile
au culoare galben aurie.  Frunctul este o achena. In scop fitoterapeutic se utilizeaza partea aeriana
recoltata in timpul infloririi. Turita mare infloreste din luna iunie pana in luna septembrie. Planta
contine uleiuri volatile,acizi organici, mucilagii, tanin, cumarine, vitamine (vitamina C, vitamina K),
triterpene, acizi grasi, flavonoizi, poliglucide, saponine. Gustul plantei este amar.
Turita mare are efect colagog, astringent, antidiareic, decongestionant.  
Uz intern:
- boli hepatice, afectiuni ale cailor biliare, boli gastrointestinale, diaree, dizenterie, colici nefritice,
leucoree, diabet, obezitate, astm, faringite, laringite, litiaza biliara, boli reumatice, urticarii,
insomnie, cefalee - sub forma de infuzie, decoct.   Uz extern:
- ulcere varicoase, plagi, afectini oculare, gingivite, afte, stomatite, angine, entorse, contuzii,
muscaturi de sarpe, eczeme, intepaturi de insecte, hemoroizi, eruptii cutanate  - sub forma de bai
locale, gargara, cataplasma.   Contraindicatii:
- Nu se recomanda consumul plantei sub nici o forma in cazul bolilor cardiace.
Urzica moarta (Lamium album)
Planta medicinala intalnita in toate regiunile tarii, din zona de campie pana in zona montana,
preferand umiditatea.
Frunzele sunt dintate, acoperite de peri. Florile sunt albe sau galben deschis.
Urzica moarta infloreste din luna aprilie pana in lunileaugust-septembrie. In scop fitoterapeutic se
utilizeaza florile (doar corola), in timpul infloririi, dar si partea aeriana. Planta contine mucilagii,
flavonozide, saponozide, tanin, saruri de potasiu, aminoacizi liberi, saruri minerale, ulei volatil,
vitaminele A, B2, C, potasiu, histamine. Urzica moarta are efect expectorant, depurativ, cicatrizant,
astringent, sedativ, emolient, diuretic, antidiareic, remineralizant, tonic.   Uz intern:
- prostatite, adenoame de prostata, cefalee, insomnii, prosite, afectiuni gastrointestinale, leucoree,
tuse, climax, insuficienta hepatica, guta, malarie, anemie, cistita, hemoragii, dismenoree, metrorargie
- sub forma de infuzie, decoct.   Uz extern:
- spalaturi vaginale, eczeme, ulceratii cutanate, hemoroizi, varice, arsuri, stomatite - sub forma de
bai locale, comprese, gargara.
Urzica (Urtica dioica)
Planta medicinala intalnita din zona de campie pana in zona alpina.
Urzica are pe tulpina si frunze peri urticanti (atingerea lor provoaca urticarie de contact). Frunzele
sunt dintate, iar florile sunt de dimensiuni reduse si culoare verde. Frunctul este o achena. In scop
fitoterapeutic se utilizeaza partea aeriana, frunzele recoltate inainte sau in timpul infloririi (din luna
mai pana in luna octombrie), dar si semintele. Urzica este o planta care contine saruri minerale
(calciu, magneziu, fier, fosfor) vitamine din grupul B, vitamina C si K, clorofila, flavonoide,
provitamina A, mucilagii, ulei esential, ulei grahmic. Planta are efect emolient, hemostatic,
antiseptic, diuretic,tonic, hipotensiv,  expectorant.   Uz intern:
- hemoragii, anemie, cefalee, diabet, obezitate, boli reumatice, dizenterie, metrorargii, hematurii,
epistaxis, hemofilii, anemie, rahitism, tuberculoza, menopauza, dermatoza, urticarie, nefrite, boli
hepatobiliare, meteorism abdomnal, enurezis, tuse, litiaza renala, rinita alergica, hipertrofie de
prostata - sub forma de infuzie, decoct.   Uz extern:
- leucoree, intepaturi de insecte, infectii bucofaringiene, micoze bucale, eczeme, guta, sciatica,
psoriazis, ulceratii cronice, arsuri, alopecii, pitiriazis - sub forma de bai locale, comprese.
Usturoiul (Allium sativum)
Planta medicinala, alimentara si condiment, bienala cultivata in majoritatea formelor de relief la noi
in tara. Usturoiul are in sol un bulb divizat in bulbi mai mici (denumiti catei in termeni populari).
Frunzele sunt lineare si ascutite la varf. In al doilea an de la cultivare, se formeaz o tulpina ce are in
varf, grupate, florile de culoare alba, sub forma de cima globuloasa. Planta contine glucide,
aminoacizi liberi, saponine, betasisterol, glucide, proteine, lipide, vitamine, minerale (potasiu, fosfor,
calciu, magneziu, sodiu), alicina. Mirosul si gustul sunt puternice, iuti. Usturoiul are efect
antispastic, colagog, diaforetic, anticancerige, expectorant, febrifug, stomahic, vasodilatator,
antimicrobian, hipotensiv, antihelmintic.
Usturoiul este folosit ca si condiment in gastronomie.
Uz intern: - guturai, raceli, arteroscreloza, boli reumatice, afectiuni digestive, pneumopatii, gripa,
bronsita cronica, astm, tuse, febra, hiprtensiune, hipercolesterolemie, infectii bacteriene, artroza,
paraziti intestinali, guta, meteorism abdominal - consumat ca atare, tinctura, pulbere.
Uz extern:
- pitiriazis, arsuri, ulceratii cutanate, abcese tegumentare, veruci vulgare.
Contraindicatii:
- Nu se recomanda in timpul alaptarii (schimba gustul laptelui matern si determina colici abdominale
bebelusului).
Efecte adverse: - Supradozajul sau consumul de usturoi de culoare galbena sau incoltit cauzeaza
voma, arsuri gastrice, sindrom dispeptic, sangerari, greturi
Vasc (Viscum album)
Vascul face parte din familia Loranthaceae si este originar din Europa si Asia. In Romania, aceasta
planta semi-parazita se gaseste mai ales in padurile de foioase, dar si pe unii arbori coniferi si creste
pe tulpinile copacilor. Ajunge la inaltimea de maxim 1 metru, creste sferic pe tulpinile plantei gazde,
avand aspectul unor tufe ramuroase, drepte sau aplecate. Tulpina este scurta, cilindrica si groasa,
ramificata din 2 in 2, ingrosata la noduri (de unde se rupe cu usurinta), are culoarea galben- verzuie.
Frunzele cresc opuse, sunt lunguiet- ovale, mai late la baza, pieloase, de culoare galben- verzui,
raman verzi tot timpul anului. Florile cresc la subsuara frunzelor, grupate cate 2-3. Fructele sunt
rotunde, sticloase, verzi la inceput si apoi albe, gresc cate 2-3, si au in interior seminte acoperite de o
substanta cleioasa, sunt toxice si apar din octombrie pana in decembrie.
In scop fitoterapeutic se folosesc ramurile tinere cu frunze. Recoltarea se poate face tot timpul
anului, dar se recomanda perioada de iarna, deoarece se distinge mai usor de ramurile copacului si se
evita confuzia cu vascul de stejar sau in martie- prilie cand nu mai sunt fructele lipicioase.
Dintre substantele chimice continute amintim: saponine triterpenice, acid oleanolic, acetilcolina,
inozitol, viscina, viscitoxina, substante minerale, aminoacizi liberi, acid viscic, polizaharid.
Stejarul are efect: vasodilatator coronarian si periferic, hipotensiv puternic, cardioatonic, 
antispasmodic, antimicotic, brahicardizant, antitumoral.
Uz intern:  
- accidente vasculare, afectiuni cardiace, afectiuni vasculare, albuminurie, ameteli, astm, astmul pe
fond de stres, arteroscleroza, bronsita, cancer, convulsii, crize nervoase,  epilepsie, epistaxis, guta,
hematurie, hemoptizii, hemoragii uterine sau de alta natura, hipertensiune arteriala, insuficienta
cardiaca compensata, ischemie cardiaca, impotenta, imunitate scazuta, isterie, leucoree, leziuni
pulmonare provocate de infectii, migrene, nevralgie, palpitatii, paralizie, afectiuni ale prostatei,
spasme, sterilitate, sughituri persistente, tahicardie, tulburari renale cauzate de hipertensiune,
tulburari de menopauza, tulburari nervoase, tumori (inclusiv canceroase), tuse convulsiva, tuse
spastica, tuse rebela, zgomote in urechi – sub forma de decoct, tinctura, praf de planta tinut sub
limba, infuzie.  
Uz extern:  
- dureri reumatice, sciatica – sub forma de bai locale.  
Efecte adverse:  
 - La folosirea acestei plante se vor respecta respectate dozele recomandate de medic, deoarece in
cantitati mai mari produce intoxicatii, manifestate prin incetinirea pulsului, aritmie si tahicardie.

Zmeur (Rubus idaeus)

Zmeurul face parte din familia Rosaceae si este specific zonelor de clima temperata. In tara noastra
creste ca flora spontana, preferand locuri umbroase, adancuri si luminisuri de padure, coaste
stancoase, tufisuri dese, taieturi de fag si brad, din zone deluroase si montane, pana la altitudini de
2000 m. De asemenea este si cultivat in tara noastra pentru fructele sale, in gradini sau plantatii
intensive. Zmeurul este un arbust cu lastari taratori, prevazuti cu ghimpi drepti asemanatori unor ace,
tulpinile sale sunt arcuite la varfuri, simple sau ramificate, ajung pana la 2 m lungime. Frunzele sunt
compuse din 3-7 foliole, dintate pe margini, verzi pe fata superioara, albicioase pe cea inferioara,
datorita faptului ca sunt acoperite cu perisori. Florile sunt mici, albe, cu 5 petale, sunt grupate in
raceme. Inflorirea are loc in lunile mai-iulie. Fructele se numesc zmeura si sunt polidrupe rosii,
suculente, aromate, dulci-acrisoare. Alte utilizari: din zmeura se extrage xilitolul, care este un
indulcitor artificial folosit mai ales in tratarea si prevenirea cariilor dentare, fructele sunt prelucrate
pentru obtinerea de dulceturi si gemuri.
In fitoterapie sunt utilizati mugurii, frunzele tinere si fructele. Frunzele tinere se aduna inainte si in
timpul infioririi (lunile mai-august). Fructele se recolteaza la maturitate deplina, cand sunt placut
mirositoare, au gust dulce-acrisor, fiind parfumate si hranitoare.
Compozitia chimica  a plantei: pectine, acizi organici - citric si malic, zahar, fragarina, vitamina C,
acizi liberi, albuminoide, caroten, tanin, cianina, acid succinic, acid salicilic, levuloza, cupru, calciu,
fier, iod, potasiu, magneziu, fosfor, vitaminele A, B1, B2, B3, B5, B6, B9, C, E.
Zmerului are efect: astringent, antidiareic, scade aciditatea gastrica, dezinfectant, tonic stomahic,
aperitiv, diuretic, depurativ, laxativ, racoritor.
Uz intern:
- diaree, gastrita hipoacida, afectiuni cardiace (preventiv), anemie, astenie, afectiuni febrile, afectiuni
ginecologice, afectiuni tiroidiene, amigdalita, arsuri gastrice, boli glandulare, boli intestinale,
bronsite, cefalee, ciclu menstrual neregulat, cistita, colici renale, congestie pulmonara, constipatie,
diabet, dismenoree, dureri diverse, enterocolita, gastrita hiperacida, hipertensiune, hipotensiune,
inflamatii urinare, insuficienta transpiratiei, guta, menopauza, nefrite, obezitate, pielite, pirozis,
prostata, raceli, raguseala, reumatism, scarlatina, scorbut, spasme gastro-intestinale, stari febrile, boli
infectioase,  tuberculoza pulmonara, tuse, uretrita – se consuma fructul ca atare, infuzie de muguri,
praf de frunze si muguri, tinctura, decoct de muguri.
Uz extern: - conjunctivita, eruptii cutanate, dermatoze, rani, eczeme, ulceratii si nevralgii dentare,
stomatite, laringite, faringite, inflamatii ale gatului, tuse si raceli – sub forma de comprese cu infuzie,
gargara.

CONTINUTUL DOSARULUI de notificarea

I.   Pentru producatorii interni:

1.       CERERE NOTCIFICARE

2.       CERTIFICATUL DE INMATRICULARE LA REGISTRUL COMERTULUI (in copie) – firma solicitanta a
notificarii trebuie sa fie inregistrata in Romania.
3.       SPECIFICATIA CA PRODUSUL INTRA IN CATEGORIA CELOR PREVAZUTE LA ART. 2 AL ORDINULUI
COMUN AL MAPDR 1228/2005, AL MS 244/2006 SI AL ANSVSA 63/2006 PUBLICAT IN M.O.
NR.253/21.03.20062)
4.       FISA DE PREZENTARE A PRODUSULUI – scurta prezentare a produsului, care sa cuprinda:
   date privind natura produsului;

  substantele active si actiunea lor asupra organismului (aporturi, mecanisme fiziologice si/sau
energetice);

  date despre toxicitatea produsului (atentionari asupra consumului);

  bibliografie reprezentativa.

5.       LISTA DE INGREDIENTE (cantitativ si/sau procentual). Cernita este imperativa si nenegociabila! 1)
6.       SPECIFICATIA TEHNICA A PRODUSULUI FINIT (standard de produs) SI A FIECARUI INGREDIENT ACTIV
IN PARTE
7.       SCHEMA FLUXULUI TEHNOLOGIC
8.       FISA TEHNICA - pentru fiecare planta folosita ca materie prima
9.       DOCUMENTE CARE ATESTA CALITATEA INGREDIENTELOR - buletine/certificate de analize fizico-chimice
si microbiologice pentru fiecare ingredient activ si excipient
10.    BULETIN/CERTIFICAT DE ANALIZE FIZICO-CHIMICE SI MICROBIOLOGICE ALE PRODUSULUI FINIT
11.    BULETIN DE ANALIZA/CERTIFICAT DE CALITATE PENTRU AMBALAJ - cerinta obligatorie macar pentru
ambalajul primar, care intra in contact intim cu produsul: capsule,  folie de aluminiu pentru blister sau/si flacon
cu dop (pentru capsule sau tablete), hartie termosudabila (pentru ceaiuri multidoza), pungi de hartie (pentru
ceaiurile monodoza), orice tip de recipient (pentru produsele in stare pulverizata).
12.    DECLARATIE PE PROPRIE RASPUNDERE PRIVIND TOXICITATEA SI STABILITATEA PRODUSULUI SI
CONFORMITATEA ACESTUIA CU LEGISLATIA IN VIGOARE 2)
13.    ANGAJAMENT DE A PROCEDA LA ANALIZE FRECVENTE SI IN MOMENTE VARIABILE ALE
PRODUSULUI SI DE A PUNE, LA CERERE, REZULTATELE LA DISPOZITIA ORGANELOR DE CONTROL
ABILITATE 2)
14.    ETICHETA – macheta in limba romana, obligatoriu stampilata si semnata. Pe eticheta nu trebuie sa se atribuie
suplimentelor alimentare proprietatea de prevenire, diagnosticare, tratare sau vindecare a unei boli sau sa se
faca referire la asemenea proprietati (Ordinul 1214/2003). Eticheta va cuprinde obligatoriu:
  faptul ca produsul este supliment alimentar

  forma de comercializare si cantitatea predozata

  lista ingredientelor, cantitativ (cu specificarea, acolo unde este cazul, a procentului din doza zilnica
recomandata)

  informatii nutritionale (categoriile de nutrienti sau de substante ce caracterizeaza produsul ori o indicatie
a naturii acestor nutrienti sau substante exprimate numeric si/sau procentual)

  denumirile stiintifice si/sau populare/comerciale ale plantelor-ingrediente active, cu precizarile

cantitative sau procentuale pentru fiecare; pentru excipienti, se mentioneaza doar denumirile, nu si
cantitatile acestora  

  doza recomandata pentru consumul zilnic

  greutatea neta ℮

  modul de administrare/utilizare/preparare
   atentionari: “ A nu se depasi doza zilnica recomandata”, “ Produsul este un supliment alimentar si nu
trebuie sa inlocuiasca o dieta variata si echilibrata”, “ A nu se lasa la indemana si la vederea copiilor
mici”, “Produsul nu contine substante cu potential alergen (:… nominalizate), iar daca le contine, sa fie
nominalizate), “Produsul este contraindicat/interzis, restrictionat pentru persoanele… (cu diverse
afectiuni: diabet, hipertensiune arteriala, etc., femei insarcinate.sau care alapteaza, etc.)”, precum si
alte atentionari (“ A nu se consuma dupa orele …”, “ Se interzice consumul alcoolului in timpul utilizarii
produsului”, s.a.)

  conditiile de pastrare

  denumirea firmei producatoare, precum si datele de contact ale acesteia

  data fabricatiei si valabilitatea produsului

  seria si numarul dosarului de notificare (acelasi cu cel de inregistrare a Cererii de notificare), precum si
numele institutiei care a eliberat Certificatul de notificare

15.    PROSPECT  (optional. Devine insa obligatoriu daca se face trimitere la el in eticheta)
16.    DECLARATIE  PE PROPRIE RASPUNDERE CA DATELE SI INFORMATIILE CUPRINSE IN DOSARUL DE
NOTIFICARE SUNT CORECTE SI CA PRODUSUL FABRICAT SAU COMERCIALIZAT RESPECTA
PREVEDERILE REGLEMENTARILOR IN VIGOARE 2)
17.    MOSTRA DE PRODUS - Cerinta obligatorie. Prin mostra de produs se intelege produsul comercial, asa cum
va fi comercializat si nu o parte oarecare a acestuia.

1)
 In cazul in care suplimentul alimentar contine vitamine si substante minerale, sau substante care fac obiectul
prevederilor art. 5 din Ordinul Ministerului Sanatatii Publice nr.1069/ 2007 pentru aprobarea Normelor privind
suplimentele alimentare, se va completa DECLARATIA PRIVIND DEPASIRE DZR %
2)
 DECLARATIE – ANGAJAMENT (model)  
 
 
 
 
II. Pentru produsele de import:
1.       CERERE NOTIFICARE
2.       CERTIFICATUL DE INMATRICULARE LA REGISTRUL COMERTULUI (in copie) 
3.       SPECIFICATIA CA PRODUSUL INTRA IN CATEGORIA CELOR PREVAZUTE LA ART. 2 AL ORDINULUI
COMUN AL MAPDR 1228/2005, AL MS 244/2006 SI AL ANSVSA 63/2006 PUBLICAT IN M.O.
NR.253/21.03.2006 2)  
4.       CERTIFICATUL DE CONFORMITATE SI TARA DE ORIGINE A PRODUSULUI - din care sa rezulte ca
produsul este propriu consumului uman, nu afecteaza sanatatea si mediul, etc.)/CERTIFICAT DE LIBERA
VANZARE/alte documente similare
5.       FISA DE PREZENTARE A PRODUSULUI – scurta prezentare a produsului, care sa cuprinda:

  date privind natura produsului;

   substantele active si actiunea lor asupra organismului (aporturi, mecanisme fiziologice si/sau
energetice);

  date despre toxicitatea produsului (atentionari asupra consumului);

  bibliografie reprezentativa.

6.       LISTA (completa!) DE INGREDIENTE (cantitativ si/sau procentual) 1)

7.       UN DOCUMENT SIMILAR SPECIFICATIEI TEHNICE - care poate avea diverse denumiri, de la tara la tara, si
poate ingloba si alte informatii, gen: Lista de ingrediente, Studiu de stabilitate, etc
8.       DOCUMENTE CARE ATESTA CALITATEA INGREDIENTELOR - buletine/certificate de analize fizico-chimice
si microbiologice pentru fiecare ingredient activ si excipient
9.       BULETIN/CERTIFICAT DE ANALIZE FIZICO-CHIMICE SI MICROBIOLOGICE ALE PRODUSULUI FINIT
10.   BULETIN DE ANALIZA/CERTIFICAT DE CALITATE PENTRU AMBALAJ - eliberat in conformitate cu legislatia
in vigore. Cernita obbligatorie macar pentru ambalajul primar, care intra in contact intim cu produsul: capsule, 
folie de aluminiu pentru blister sau/si flacon cu dop (pentru capsule sau tablete), hartie termosudabila (pentru
ceaiuri multidoza), pungi de hartie (pentru ceaiurile monodoza), orice tip de recipient (pentru prodursele in stare
pulverizata)
11.   ETICHETA – macheta in limba romana, obligatoriu stampilata si semnata. Pe eticheta nu trebuie sa se atribuie
suplimentelor alimentare proprietatea de prevenire, diagnosticare, tratare sau vindecare a unei boli sau sa se
faca referire la asemenea proprietati (Ordinul 1214/2003). Eticheta va cuprinde obligatoriu:

  faptul ca produsul este supliment alimentar

  forma de comercializare si cantitatea predozata

  lista ingredientelor, cantitativ (cu specificarea, acolo unde este cazul, a procentului din doza zilnica
recomandata)

  informatii nutritionale (categoriile de nutrienti sau de substante ce caracterizeaza produsul ori o indicatie
a naturii acestor nutrienti sau substante exprimate numeric si/sau procentual)

  denumirile stiintifice si/sau populare/comerciale ale plantelor-ingrediente active, cu precizarile

cantitative sau procentuale pentru fiecare; pentru excipienti, se mentioneaza doar denumirile, nu si
cantitatile acestora  

  doza recomandata pentru consumul zilnic

  modul de administrare/utilizare/preparare

  atentionari: “ A nu se depasi doza zilnica recomandata”, “ Produsul este un supliment alimentar si nu

trebbie sa inlocuiasca o dieta variata si echilibrata”, “ A nu se lasa la indemana si la vederea copiilor
mici”, “Produsul nu contine substante cu potential alergen (:… nominalizate), iar daca le contine, sa fie
nominalizate), “Produsul este contraindicat/interzis, restrictionat pentru persoanele… (cu diverse
afectiuni: diabet, hipertensiune arteriala, etc., femei insarcinate.sau care alapteaza, etc.)”, precum si
alte atentionari (“ A nu se consuma dupa orele …”, “ Se interzice consumul alcoolului in timpul utilizarii
produsului”, s.a.)

  conditiile de pastrare
   denumirea firmei producatoare, precum si datele de contact ale acesteia

  data fabricatiei si valabilitatea produsului

  seria si numarul dosarului de notificare (acelasi cu cel de inregistrare a Cererii de notificare), precum si
numele institutiei care a eliberat Certificatul de notificare

12.   PROSPECT  (optional. Devine insa obligatoriu daca se face trimitere la el in eticheta)
13.   DECLARATIE  PE PROPRIE RASPUNDERE CA DATELE SI INFORMATIILE CUPRINSE IN DOSARUL DE
NOTIFICARE SUNT CORECTE SI CA PRODUSUL IMPORTAT SPRE COMERCIALIZARE RESPECTA
PREVEDERILE REGLEMENTARILOR IN VIGOARE 2)  
14.   MOSTRA DE PRODUS - Cerinta obligatorie. Prin mostra de produs se intelege produsul comercial, asa cum
va fi comercializat si nu o parte oarecare a acestuia.

1)
 In cazul in care suplimentul alimentar contine vitamine si substante minerale, sau substante care fac obiectul
prevederilor art. 5 din Ordinul Ministerului Sanatatii Publice nr.1069/ 2007 pentru aprobarea Normelor privind
suplimentele alimentare, se va completa DECLARATIA PRIVIND DEPASIRE DZR %
2)
 DECLARATIE – ANGAJAMENT (model)

MINISTERUL AGRICULTURII, PADURILOR SI DEZVOLTARII RURALE

INSTITUTUL DE BIORESURSE ALIMENTARE
Str. Dinu Vintila, Nr. 6, Sector 2, 021102, Bucuresti, ROMANIA
Tel./Fax: 210.91.28; 211.36.39 E-mail: bioresurse@adslexpress.ro Web: www.bioresurse.ro

CERERE DE NOTIFICARE

Subsemnatul .................................................................................................................................
Reprezentant al firmei: ..................................................................................................................
cu sediul in: Loc. ..........................................................................................................................,
Jud./ Sector...................................., Str. .............................................................., Nr. .................,
Bl. .............., Sc. .............., Etj. ..........., Sc. ............., Telefon: ....................................................,
Fax: ................................................., E-mail ................................................................................
Nr. de inregistrare la Registrul Comertului: .......................................................................
Cod Unic de Inregistrare .....................................................................................................
Solicit avizul de receptie al notificarii pentru produsul:

...........................................................................................................................................
DATE DESPRE PRODUS:
1. Producator: ..........................................................................................................................
..,
 Adresa: .................................................................................................................................,
Tel./ Fax. .................................................................. 1)
2. Forma de comercializare a produsului: . ..............................................................................
................................................................................................................................................ 2)
3. Lista de ingrediente:
INGREDIENT CANTITATEA
4)
Substante active:
3)
.................................
4)
Excipienti:
................................

DATELE PESOANEI DE CONTACT:

Nume si prenume ................................................................................, Tel. ................................,

Fax ............................................, E-mail ...............................................................

Semnatura si stampila solicitant,

FISA TEHNICA

PRODUCATOR/ NOTIFICATOR ….………………………………………………………………

ADRESA ………………………………………………………………………………………………
TEL/ FAX ……………………………………..
Declara ca planta:
DENUMIRE POPULARA …………………………………………
DENUMIRE STIINTIFICA ……………………………………….
corespunde urmatoarei specificatii:
Loc de recoltare (zona): ……………………………………………………
Provenienta: planta de cultura
planta din flora spontana
Partea utilizata a plantei: radacina
scoarta
rasina
fruct
frunze
floare
inflorescenta
planta intreaga
partea aeriana a plantei
samanta
tal
muguri
Mod de recoltare: mecanic
manual
Perioada de recoltare: …………………………………….......…………
Tratemente chimice aplicate da
 inainte de recoltare: nu
Tratemente chimice aplicate dupa da
de recoltare: nu
Metoda de uscare (durata,
temperatura …): ……………………………………………………
Depozitare: ……………………………………………………
Procesare in timpul depozitarii: da
nu
daca da, specificati …………………………
Declar pe proprie raspundere ca datele mentionate in specificatia de mai sus corespund cu realitatea.

Data Semnatura
...................................... .........................................

DECLARATIE

Noi, ................................................................................................................................................, in
calitate de importator/producator, ne asumam integral responsabilitatea utilizarii vitaminelor si/sau
mineralelor in dozele in care apar acestea in suplimentul
alimentar ........................................................................................................................., apreciind
ca portia zilnica recomandata de catre fabricant respecta limitele superioare de securitate
stabilitate dupa o evaluare stiintifica a riscurilor, in baza datelor stiintifice general acceptate si
respecta, astfel, prevederile art. 5 din Ordinul Ministerului Sanatatii Publice nr.1069/ 2007 pentru
aprobarea Normelor privind suplimentele alimentare.

Data …………………………………

Reprezentant, firma, calitate, semnatura, stampila

 DECLARATIE – ANGAJAMENT

..............................................................., societate comerciala cu sediul in ............................,

adresa ......................................................................................., J…………, CUI ………………….,
reprezentata prin Director General/Administrator) ………...........................................

In conformitate cu prevederile Ordinului 244/2005 si Ordinului 1228/2006 declaram

urmatoarele:

1. Produsul .......................................................................este un supliment alimentar ce

incorporeaza preparate de origine min erala si vegetala care:
- nu sunt toxice sau daunatoare pentru sanatatea umana
- respecta regulile de fabricatie si de punere pe piata pentru suplimente alimentare si produse din
plante medicinale si alte ingrediente biologic active, valabile in tara de origine si in Uniunea
Europeana
- respecta legislatia romaneasca privind prelucrarea, procesarea si comercializarea suplimentelor
alimentare, precum si pe cele privind siguranta alimentelor.
2. Ambalajul in care este comercializat produsul este conform standardelor europene si romanesti
privind materialele care intra in contact cu produsele alimentare sau similare destinate
consumului uman.
3. Ne angajam sa procedam la analize frecvente si in momente variabile si sa punem permanent
rezultatele la dispozitia organelor abilitate.
4. Ne angajam sa respectam recomandarile Institutului de Bioresurse Alimentare formulate in
privinta produsului ................................................................... in ceea ce priveste etichetarea.
5. Ne angajam sa comunicam imediat Institutului de Bioresurse Alimentare orice modificare
survenita in privinta produsului ……………………….. , in raport cu datele continute in dosarul
de notificare.
6. Ne angajam sa punem la dispozitia Institutului de Bioresurse Alimentare orice documentatie sau
informatii suplimentare cu privire la produsul .............................................................., care vor fi
considerate necesare in vederea eliberarii Certificatului de notificare.

Data

Director General/Administrator