Sunteți pe pagina 1din 7

Povestea lui Klaus

As dori sa va spun povestea unui fabricant de jucarii, cu numele de Klaus,


care a trait in zona Austriei, cu mult timp in urma, insa nu cu foarte mult timp
in urma. Sa respiram profund, deoarece este mai mult decat o poveste prin
cuvinte. Este o poveste a sentimentelor si este povestea fiecaruia dintre voi.

La varsta de 12 ani, Klaus intra, ca ucenic, la un fabricant local de jucarii. Lui


Klaus i-a placut intotdeauna sa lucreze manual si sa se joace cu lemnul, din
care sa creeze lucruri. De mic a luat cutitul in maini si a cioplit lemnul, ore si
ore la rand, fara sa creeze nimic in mod special; doar ii placea senzatia
lemnului, a cutitului si a orice se intampla sa creeze. La varsta de 12 ani,
parintii au spus: “Klaus, este momentul sa faci in viata ta ceva din care sa
traiesti” si l-au trimis sa munceasca la fabricantul local de jucarii.

Mesterul fabricant era foarte priceput in meseria sa si era foarte cunoscut


pentru calitatea si durabilitatea jucariilor sale; era specializat in a face soldatei
– fiinte micute, avand un picior inaltime (30,5 cm). El facea soldatei de orice
rang si pozitie din armata. Si, pentru ca era foarte cunoscut in tinuturile intregii
Europe, a adus uniforme din diferite tari pentru soldatei si ii vindea in toate
tinuturile.

Klaus… Klaus era foarte talentat si a prins repede metodele si procesele


predate de mesterul sau. Cu toate ca era obisnuit cu cutitul, cu smirghelul si
cu toate celelalte unelte de creat soldatei, atentia ii era distrasa frecvent. Si,
daca nu-si concentra toate energiile pe crearea acelor soldatei din lemn, el se
descoperea ca sculpta lemnul intr-o varietate de alte lucruri.

Intr-una dintre zile, in timp ce lucra cu cutitele, cu fierastraul si cu toate


celelalte unelte, el a descoperit ca, in loc sa faca soldatei, crease un ursulet
din lemn; in alta zi a facut o papusa. Desigur, acest fapt l-a necajit mult pe
mesterul sau. Maestrul sau aprecia talentul si inzestrarea lui Klaus, insa
credea ca nu era foarte amuzant sa-l vada pe Klaus pierzand timp pretios cu
celelalte creatii. Adesea il pedepsea pe Klaus, spunandu-i: “Nimeni nu este
interesat sa cumpere ursuleti. Nimeni nu este interesat sa cumpere copii sau
bebelusi sculptati in lemn. Suntem cunoscuti prin crearea soldateilor si asta
vei face.” Oricat de mult isi iubea Klaus munca, el ura faptul ca trebuia sa se
conformeze si, dupa cei 10 ani de ucenicie, a descoperit ca ii este foarte dificil
sa se concentreze ca sa faca acesti soldatei de jucarie.

Dupa cei 10 ani, intr-una dintre zile, a mers la mester – dupa 10 ani, zi de zi –
si i-a spus: “Draga domnule, va sunt recunoscator pentru ce mi-ati predat,
pentru ceea ce am invatat despre lemn si pictura, despre matase, despre
stofe, va sunt recunoscator pentru tot ceea ce stiu. Acum este momentul sa
plec, pe cont propriu, sa-mi deschid propriul atelier, unde sa creez orice
doresc.”
Mesterul l-a privit sfidator pe Klaus si i-a spus: “Baiete, esti talentat si
inzestrat, insa esti un ratat ca producator. Nu intelegi ce doresc oamenii. Nu
ai nici o directie, nu te poti concentra. Esti un visator. Esti un pribeag.
Apreciez munca ta ca ucenic, insa in acelasi timp ma bucur ca pleci,
deoarece mi-ai dat destula bataie de cap si mi-ai creat stari de neliniste”.

Cu putinele sale economii pe care le realizase ca ucenic si cu ajutorul catorva


prieteni, Klaus a deschis Atelierul de jucarii si magazinul de papusi Klaus.
Klaus isi traia pasiunea, deoarece acum putea sa comande orice tip de lemn
dorea si, desigur, a ales lemnul cel mai fin. Putea sa cumpere pigmenti din
Italia, pe care sa-i foloseasca pentru a face papusile si jucariile pe care urma
sa le creeze. Si, desigur, a comandat matasurile si stofele cele mai fine din
Franta si din taramurile indepartate ale Indiei.

Klaus avea o inclinatie spre perfectiune – propria perfectiune – si nu avea


importanta pentru el ce tip de jucarii crea. Nu dorea sa se concentreze pe un
singur lucru. Nu dorea sa se concentreze pe crearea de soldatei, regi si alte
astfel de lucruri. Cea mai mare bucurie a sa era sa deschida zilnic propriul
magazin, cu miros de esenta de lemn, pigmenti si materiale care urmau sa fie
folosite in creatie, apoi sa mearga in spatele magazinului si sa-si inceapa
munca.

Imediat a realizat ca era indragostit de munca sa si ca nu dorea sa fie


deranjat in timpul zilei, astfel incat nu a angajat pe altcineva, care sa-l ajute in
magazin. Era doar el. Ii placea sa intre in camera din spate, sa inceapa sa
ciopleasca, sa taie si sa slefuiasca, fara sa stie ce crea in acel moment. El
doar se manifesta. Isi iubea atat de mult munca, incat ignora clopotelul de la
usa, care insemna ca venise un client sa cumpere. Oh, ei veneau. Nu veneau
doar din oras, ci din toate colturile tarii, deoarece papusile lui Klau erau
fascinante. Aveau un realism propriu, spre deosebire de oricare altele. Unii
spuneau ca aceste papusi pareau sa prinda viata. Insa Klau nu a vandut prea
multe, deoarece era ocupat cu crearea lor. Nu era interesat de partea de
vanzari a afacerii.

Klaus dorea ca doar sa stea cu bucata de lemn in mana si ca doar sa o simta.


Dorea sa simta textura lemnului. Dorea sa simta textura granulara, duritatea
si calitatile. Dorea sa o tina aproape de el, sa respire cu ea – oricat de straniu
ar parea asta celorlalti oameni. Nu dorea sa se concentreze pe ceea ce urma
sa devina acea bucata de lemn, la final. Dorea ca doar sa permita mainilor sa
lucreze, devenind total absorbit de taiat, de slefuit si de modelat acea bucata
de lemn intr-o expresie a sa.

Intr-una din zile a dorit sa creeze un copilas, un bebelus, si, in timp ce cioplea
si croia, in timp ce facea papucei din piele fina, utilizand cele mai bune
materiale, se imagina pe sine cand era bebelus, tinut in brate de mama sa,
care il legana. Acest sentiment si acea pasiune curgea din sine in bucata de
lemn, transformand- o in acel minunat bebelus. Cand lua culorile pentru a
crea cele mai fine detalii, parea, pur si simplu, ca aduce viata in bebelus. El,
personal, croia toate hainele. El, personal, punea par la papusi. Si, absorbit
de minunata sa munca, la fel ca multi dintre voi, era absorbit de momentul de
exprimare. Isi iubea fiecare papusa pe care o crea.

I-a placut atunci cand a creat o papusica ca o zana din padure, pe care isi
amintea ca o vazuse, atunci cand era mic. Si-a amintit momentul in care a
vazut minunata familie …nu a sa, in mod necesar... cand a vazut copilasul,
parintii fericiti, imbracati cu totii in haine frumoase de duminca, mergand la
biserica, si a dorit sa sculpteze si sa-si creeze propria familie, sa o imbrace si
sa o binecuvanteze. A dorit sa creeze o intreaga familie.

El era cunoscut pana departe pentru aceste papusi stranii pe care le crea. Le-
a numit sfinti, insa nu semanau cu sfintii din biserica. Erau fiinte angelice, care
nu aveau fete dure ca oamenii. Cand cineva il intreba de numele acelui sfant
pe care il adusese la viata, in acea forma de papusa din lemn, el rostea un
nume nedeslusit – “Sfantul mmmmm” – apoi oamenii le dadeau propriile
nume si spuneau: “Da, acesta este Sfantul Demetius. Acesta este Sf.
Cristofer. Acesta este Sf. Oricare”. Nu avea importanta pentru ei, deoarece
clientilor le placeau aceste papusi, care erau sculptate ca sfinti dragalasi.

Klaus facea tot felul de papusi. El facea papusi care aratau ca regi si regine.
Nu ca regii si reginele care existau atunci, ci ca regii si reginele pe care ii
simtea in interior. Cand cioplea, isi imagina: “Cum ar fi sa fiu un rege –
propriul meu rege?” si apoi il cioplea in lemn, ii croia haine si il finaliza
pictandu-l.

Ati inteles! Klaus isi iubea munca. Deoarece o iubea atat de mult, el infuza
energie in fiecare papusa creata. Ii dadea viata acelei papusi. Ea purta
energia iubirii sale, a diferitelor parti din el, a dorintelor si imaginatiei sale.

Timpul trecea si Klaus a realizat ca, vanzandu-se foarte, foarte putine papusi
din lemn, crease mai mult decat se cerea. Oamenii care veneau sa cumpere
erau deranjati de lipsa lui de interes si de atentie fata de ei. Uneori, ei
descopereau ca magazinul era inchis, desi il puteau observa in spate,
lucrand. Prietenii si localnicii ii spuneau: “Klaus, de ce nu angajezi pe cineva?
Ai putea vinde mai multe papusi. Ai putea fi un om foarte bogat, deoarece
papusile sunt apreciate datorita perfectiunii si datorita unei energii, a unei
vitalitati pe care nu le gasesti la alte papusi din tara”. Klaus nu dorea sa
lucreze cu altcineva, dar motivul real era ca el nu dorea sa vanda nici o
papusa. Era foarte atasat de ele. Camera din spate era plina cu mii si mii de
papusi minunate din lemn, daca v-ati putea imagina! Unele erau animale,
altele erau o multime de fiinte angelice, zane din padure si o varietate de
oameni, care il reprezentau pe el.

Anii treceau si el imbatranea. Era fericit cu viata sa. Nu s-a insurat niciodata.
Nu a avut copiii. El a facut foarte putine lucruri impreuna cu ceilalti oameni,
deoarece isi iubea munca. Era familia sa. Timpul trecea si a observat ca
vederea ii slabea. Era dificil, chiar folosind ochelari, sa se concentreze pe
detaliile fine (pe pupilele ochilor, atunci cand le picta), sa croiasca robele si
pelerinele. A observat ca il dureau mainile, ca isi misca cu greu incheieturile si
ca, desi era obisnuit sa creeze papusi in doua, trei zile, acum ii lua de doua
sau de trei ori mai mult timp.

A analizat profund aceste lucruri intr-o zi si a realizat ca munca sa de creator


de papusi ajunsese la final. Desi simtea putina tristete, si-a privit toate
papusile aliniate pe peretii atelierului si a realizat ca nu a fost singur, de loc.

Intr- o zi, Klaus a decis sa se retraga si stia ca, pentru a se retrage, pentru a
se simti confortabil, pentru a se hrani si a se imbraca, pentru a calatori putin,
trebuia sa-si vanda toate papusile. Acest fapt i-a adus multa tristete, dar si un
sentiment de libertate. S-a bucurat de ele multi ani (unele dintre ele erau
acolo de peste 40 de ani). A realizat ca era momentul sa le elibereze. Asa ca,
a pus la intrarea magazinului un anunt care spunea: “Totul este de vanzare” A
angajat cativa prieteni tineri ca sa-l ajute sa-si vanda tot inventarul si l-a
deschis pentru public. In cateva zile, toate papusile s-au vandut (pentru un
pret bun, desigur), oferindu-i lui Klaus tot confortul de care avea nevoie, in
privinta finantelor, pe durata pensionarii.

Acum magazinul ajunsese gol. Clientii plecasera, papusile plecasera si, da,
Klaus era emotionat, avea sentimente contradictorii, se simtea putin trist si
gol, nestiind ce sa faca acum, cu restul vietii sale. Povestea scurta…

Klaus a decis sa faca o plimbare prin oras. El vazuse putine lucruri din oras,
in acesti ani: acum era momentul sa faca asta. Cand se plimba de-a lungul
raului de langa oras, s-a intalnit cu un cuplu, care se plimba cu copilul si cu
cainele si, imediat, a recunoscut cainele. El a spus: “Am sculptat un caine
asemanator – aceiasi ochi, aceeasi blana. Ei bine, poate ca doar seamana cu
cainele. Poate ca este doar o coincidenta.”

Cand s-a apropiat de oras, a intalnit un om neobisnuit. Arata mai degraba


excentric, diferit si el l-a recunoscut imediat ca semanand cu una dintre
papusile sale. L-a oprit si l-a intrebat: “Draga domnule, cu ce va ocupati?”
Acel om, surprins cumva, i-a spus: “Sunt poet. Sunt un autor de povestiri si un
pribeag. Dumneavoastra cine sunteti?” El a spus: “Sunt Klaus, un fost creator
de papusi, si pare ca ne-am mai intalnit inainte.” Poetul i-a strans mana si i-a
spus: “Nu.” Si si-a continuat drumul.

Klaus si-a continuat plimbarea. S-a intalnit cu un adolescent si, din nou, l-a
recunoscut ca semanand cu una dintre papusile lui si a inceput sa creada ca
se intampla ceva foarte ciudat. L-a oprit pe baiat si l-a intrebat de familia sa,
despre pregatirea sa, de unde este de loc. Baiatul s-a speriat de acel batran
care ii punea intrebari si a luat-o la fuga. In restul zilei, Klaus a intalnit oameni,
animale si chiar cateva fiinte angelice care semanau exact cu papusile sale.

Evident, toate acestea i-au creat confuzie lui Klaus, nefiind singur de ceea ce
se intampla. S-a intors la atelierul sau, s-a asezat si s-a cufundat in ganduri.
De ce isi intalnea propriile papusi, in forma vie – forma biologica? In timp ce
gandea, si-a spus: “Trebuie sa aflu ce se intampla.” A pus la cale un mare
banchet, a iesit pe strazi si, din nou, i-a intalnit pe multi dintre cei pe care ii
vazuse inainte, si chiar pe unii noi, care aratau la fel cu papusile sale. Le-a
dat invitatii la cel mai bun restaurant din oras pentru marea sarbatoare. Era
hotarat sa afle ce se intampla si prin adunarea tuturor… ei bine, poate prin
oameni, poate prin papusi… gandea ca ar putea descoperi ce se intampla, cu
adevarat.

A venit si noaptea marii petreceri si au fost aduse bucate alese si vinurile cele
mai fine. Inainte ca masa sa inceapa, Klaus inca se intreba ce se intampla,
inca era coplesit de intalnirea cu toate aceste papusi, care pareau ca au
inviat. Klaus i-a rugat pe chelneri sa toarne vin (cel mai bun vin) tuturor celor
de la mese, a ridicat paharul si a spus: “Pentru voi!” In acel moment, in care
au inceput sa bea, toti cei care erau in restaurant au disparut. In acel moment,
Klaus a realizat ca toti erau parti din el, de la inceput. Toti erau expresii ale
sale. Acum, le adusese acasa. Le adusese inapoi, in el insusi.

In acel moment de integrare, Klaus si-a spus, in timp ce respira profund,


sorbind putin vin: “Eu, din nou. M-am intalnit pe mine, din nou!”. “Eu, din
nou/J’encore” - a spus el intr-o franceza indoielnica, mult asemanator lui
Cauldre . “Eu, din nou. Ma intalnesc cu mine, din nou.”

In acel moment al integrarii fiecarei parti, Klaus a inteles ce ar dori sa faca in


restul vietii sale. Urma sa fie maistru invatator. Urma sa adune la un loc baieti
si tineri care doreau sa creeze papusi si, in loc de a realiza doar soldatei, regi
sau doar un singur lucru, urma sa-i invete sa-si utilizeze propria imaginatie,
sa-si utilizeze parti din ei insisi, pentru a crea cele mai deosebite lucruri pe
care ar dori sa le faca. A deschis Scoala Klaus de creat jucarii si papusi si a
ajuns unul dintre cei mai de succes invatatori care au existat vreodata.

Eu, din nou/J’encore

De ce v-am spus povestea lunga despre Klaus? Este si povestea voastra.


este un mod de a spune ca voi aveti multe parti din voi. Voi, ca visator, visati
noaptea. Chiar si acum iesiti in taramurile multidimensionale, unde creati parti
din voi, unde va imaginati lucruri, avand aspiratii si vise. Insa acestea raman
acolo, existand pe propriul raft de jucarii multidimensional, in propriul
magazin, unde ati creat parti din voi. Voi, ca tanar… daca erati o fetita, o parte
din voi a creat baietelul, pentru a ajuta la intelegerea cum ar fi sa fii in acel
aspect. Ati creat o parte din voi care putea fi un soldat, care putea sa nu fie
nimic. Aveti parti din voi pretutindeni, parti pe care le-ati creat din pasiune si
iubire. Voi ganditi si va imaginati diferite potentiale. Ati dori sa fiti un mare
scriitor, un om de stiinta, un bucatar, o persoana de afaceri, un inger, o
pasare.

Stiti, de fiecare data cand aveti un gand sau cand va imaginati ceva, voi creati
acel lucru! Poate ca nu il creati manual, poate ca nu din lemn si din culori,
insa il creati si acesta exista undeva, nu aici. Voi testati diferite potentiale,
activandu-le in moduri diferite. Unii va intrebati cum ar fi sa fiti necasatoriti in
aceasta viata, sa calatoriti in jurul lumii. De fapt, voi creati aceasta situatie.
Exista acea papusa din voi care a facut asta in alte taramuri. Voi nu
recunoasteti toate aceste parti ale voastre, creatiile voastre, insa acestea
exista, asa cum papusile lui Klaus existau acolo pe rafturi – cel putin pana
cand le-a eliberat.

Aveti acea parte din voi pe care v-ati imaginat-o: “Cum ar fi sa fiu bogat, sa fiu
puternic? Cum ar fi sa inventez ceva care sa vindece cancerul? Cum ar fi sa
consiliez un grup de oameni, ale caror vieti sa se schimbe pentru totdeauna?”
Acestea sunt papusile voastre pe care le-ati creat si sunt reale. Sunt reale! In
aceasta etapa a constiintei noi, va intalniti pe voi insiva, din nou. J’encore! Eu,
din nou!

Se intampla acum un lucru foarte interesant! Va aflati in acest moment. Aveti


toate aceste creatii proprii care au existat in afara si acum toate caile par sa
se intersecteze, in acelasi timp. Sincronizare? Poate! Alinierea numerelor?
Face parte din plan! Constiinta voastra evolutiva? Cu siguranta, da!

Va veti intalni pe voi insiva si uneori va veti vedea reprezentat de o alta


persoana, de un animal, de o pasare sau un caine, de o prezenta ce pare sa
existe in camera cu voi, de o soapta sau de o umbra, care apoi dispare; chiar
de un copac, poate de un strop de ploaie. Va veti intalni pe voi, din nou. Sunt
potentialele voastre, care au existat altundeva, de multa vreme, iar acum vin
in aceasta realitate.

J’encore. Este ca sentimentul de deja vu. Deja vu reprezinta o reamintire a


unei experiente la care ati visat sau ati creat-o in alt taram si acea reamintire
revine, se desfasoara in aceasta realitate. J’encore este voi - din nou. Este
vorba de a va intalni pe voi insiva.

Va fi un fenomen foarte interesant, deoarece, la inceput, va fi tendinta de a le


plasa in afara voastra. De ce acea persoana declanseaza ceva in voi, la fel ca
si persoana pe care Klaus a vazut-o plimbandu-se pe strada si care i-a
reamintit de papusa sa? J’encore este voi - din nou, dar voi care a existat
acolo, in afara, explorand celelalte taramuri, care vine acum in realitatea
voastra prezenta!

La inceput, veti avea un sentiment straniu, cum a avut si Klaus, cand s-a
regasit in oamenii care semanau cu papusile lui. Va veti scarpina pe cap si va
veti intreba ce se intampla. Poate ca voi, ca si Klaus, le puteti aduna la un loc,
le puteti invita la un mare banchet (unde voi, desigur, veti plati nota!), o
celebrare la care va veti bucura, alaturi de fiecare parte din voi. Da, vor fi parti
din voi pe care nu le-ati placut prea mult, parti care se suparau sau erau
iritate de alti oameni, chiar daca ati incercat sa le controlati si sa le tineti
deoparte. Poate fi o parte din voi care a fost un baietel ranit, care se
ascundea in magazie, sub pat sau alearga in spatele tufisurilor, ascunzandu-
se de oameni.

Era o parte din voi care a avut cele mai mari vise sau aspiratii, ca tanar, cand
erati in liceu sau la universitate, cand erati un idealist care dorea sa schimbe
lumea, insa nu ati facut-o niciodata… sau poate ca ati facut-o dar nu v-ati dat
seama de asta … o parte din voi care urma sa salveze delfinii, paianjenii, sa
salveze orice, o parte din voi care ati simtit ca s-a abatut de la toate astea.
Stiti, acea parte este una dintre papusile voastre, care nu e din lemn sau din
piele, ci traieste in alta dimensiune, actionand si simtind cum e sa ajuti si sa ii
asisti pe altii. Este momentul sa le aduceti inapoi. Este momentul sa va
intalniti pe voi insiva. J’encore! Sunt doar eu, din nou!

Caile voastre se aliniaza si converg. Inainte, caile mergeau in diferite directii,


erati atat de ocupati cu tot felul de ceilalti „voi (eu)” din viata voastra! Acum,
caile revin la un loc. J’encore! Eu, din nou!