Sunteți pe pagina 1din 5

CRONICARII MOLDOVENI

Din pomelnicele de domnii tinute de catre ctitoriile voievodale au iesit prin usoare dezvoltari si
infrumusetari retorice “letopisetele’’ slavone,care incepeau cu un hronograf dela Facere(“Adam au nascut pe
Sith,Sith au nascutpe Enos,Enos pe Caiman,Caiman pe Melelen…”),continuand tot atat de sec.Macarie,Eftimie
si Azarie sunt primii “autori”,dar in slavona,Latina de atunci a bisericii noastre .Intaiul se ocupa cu domnia lui
Petru Rares ,mergand pana la 1551,al doilea impinse letopisetul pana la a doua venire a Lapusneanului(1553),al
treilea pana dupa domnia lui Ioan Armeanul(1574). Toti compileaza,furand tropi din Istoria sinoptica a
bizantinului Manasse, cultivand caligrafia,arta vorbelor “in aur impletite”.Dar tocmai de aceea ei au dat cei
dintai o notiune de poezie.fuga lui rares in Ardeal (la Macarie) nu e lipsita de un anume sublime alpestru:
“Si dete de niste locuri prapastioase si muntoase si de vai paduroase,si neputand sa le treaca Calare,isi lasa
acolo iubitul sau cal,pe care nimenea altul nu incalecase,si,patrunzand pe niste cai nepatrunse de oameni si
locuite numai de fiare salbatice si printre piscuri inalte, gol,ranit la maini si descult, mergea pe carari aspre si
neumblate,marele in vitejii si furiosul ca un leu in lupta…”etc.
Adevarata istoriografie moldoveana incepe cu Grigore Ureche(decedat 1647).
Cronica lui romaneasca mergand pana la 1594 e doar o prelucrare de izvoare,fara experienta directa,insa intr-o
limba cu aroma mierii,plina de metafore.Moldovenii au “picat” “cat au nalbit poeana”(tablou floral).In vremea
lui Petru Schiopul a fost seceta “si unde prindea mai nainte peste acolo ara cu plugul”.”Copacii au sacat de
sacaciune ; dobitoacele nu aveau ce paste vara,ce le-au fost daramand frunza;si atata prav au fost,cat se strangea
troiene la garduri,cand batea vant: ca de omat erau troiene de pulbere.Iara despre toamna,s-au pornit ploi,si au
crescut mohor,si dintr-acele si-au fost prinzand foamea saracimea”(anomalii climatice).Razboiul lui Ioan
Armeanul:”nu era o calcare pe pamant,ca si mainile obosise,si armele ii scapase.Ca acela prah se facuse,cat nu
se cunosteau cine de acui este;nice de sineti se auziz,de trasnetul pustelor”(imagini de invalmaseala).Darul lui
Ureche e portretul moral,concis,xilografic:
“Era acest Stefan-Voda om nu mare la stat,manios,si degraba varsa sange nevinovat;de multe ori la ospete
omora fara judet.Era intreg la minte,nelenevos,si lucrul seu stia sa-l acopere;si unde nu cugetai,acolo il aflai.La
lucruri de rasboaie mester:unde era nevoie,insusi se vara,ca vazandu-l ai sei sa u se indaparteze.Si pentru
aceea,rar rasboiu de nu biruia.Ajijdirea si unde-l biruiau altii,nu pierdea nadejdea;ca stiindu-se cazut jos se
ridica deasupra biruitorilor.”’ditalieneste,era om citit.Pe de alta parte se prilejuieste insusi la evenimentele
cronicii sale,care se termina cu moartea lui Stefanita Lupul(1661).El are talent literar,stilistica savanta de
factura clasica,putinta de a descrie.Pagina despre navala lacustelor e dantesca:
“Un stol tinea de un ceas bun,si daca trecea acest stol,la aldoilea ceas sosea si altul;si asa,stol dupa stol
tineau,cat tineau din pranz pana indeseara.Unde cadeau la mas,ca albinele zaceau;nice cadea stol peste stol,ce
treceau stol de stol,si nu se porneau pana nu se incalzea soarele bines pre pranz;si calatoreau pana indeseara,si
pana la cadere de mas cadeau si la popasuri.Insa unde maneau ramanea numai pamantul negru imputit,nice
frunze,nice paie,ori iarba,ori semanatura,nu ramaneau si se cunostea si poposeau,ca era locul nu asa negru la
popas,cum era unde manea acea manie a lui Dumnezeu.”
In portrete intra in masuri egale simtul personalitapi si ideea de destin, de aceea umorul e liric, transcris teatral.
stefan Tomsa II da porunca „racnind" sa fie omorat Vasile Stroici, care incercase sa fuga: ,Ai cainele, au vrut sa moara cu
sotii". Boierii il roaga sa ierte pe un diac, bun carturar: „Ha, ha, ha — hohoteste voda — mai carturar decat dracul nu este
altul!" si-l omoara. Boierii se razvratesc impotriva-i, dar Tomsa prinde de veste si-i taie. „Pre cap-si aducea prinsi, pre top
ii omoria cu mustrarea ce avea el in obicei: Sa nu te ierte Dumnezeu cu acel cap mare al tau!" Pe doamna lui Ieremia-voda
o prinsese Schindir-pasa: “Iara doamna la mare ocara au sosit; de care singura a marturisit catra boieri: trecand cu calul
au vazut pre boieri, si lacrimand au zis: Boieri, boieri! Rusinatu-m-au pagandul!” Cronica e plina de amanunte familiare
ce dau viata lucrurilor. Invierea lui Calga tatarul si a Hmil, ascunderea lui voda “ in neste poieni ”, arderea Iasului
(“intr-o mica de ceas cenusa s-au facut”), molima ce a urmat, insotirea Ruxandrei cu Timus cel cu “numai singur chip de
om , iara toata firea de heara “, venit cu ruscile lui care cantau “Lado, Lado” “pren toate unghiurile”, siretina lui
Gheorghe Stefan, care “cu fata scronita de mare mahniciune”, cand domnul se gateste sa porneasca la biserica , cere
voie a merge la mosie, la nevasta pe moarte, smplitatea lui voda cainand pe logofatul fara grije de giupaneasa, somnul lui
Iorgachi vistienicul scarbit de osandirea Ciogolestilor, fuga lui Vasile, care singur pe marginea Nistrului pe”unscaues”
priveste cum i se trec boarfele sale, in vreme ce un oarecine incearca a-l lovi cu un glont dintr-un sacalus, sunt pagini de
roman.Spectacolul este episodul reintoarceriilui Vasile cu cazacii. Timus taie pe Cotnarski pisarul. Boieriivor sa se
ascunda pe langa domn, care “cu greu nsuspina, si-si frangea manele deginere ca acesta”.Cazacul se imbata, taie, arde,
nu-I om de inteles:” Ce cui sa zici aceste? Sau cu cine sa sfatuieste? Cu un om in hirea hiarelor salbatice? Polcovnici ce
erau, unul uncuvant nu cuteza sa zica; ca numai pentru un cuvant, cu sabia smulta da ca intr-un cane intr-insul. Si Bothul
polcovnicului cu mana legata de rana de sabie, facuta de Timus, umbla ca fara sine.” Observatia generala se subliniaza in
aforisme, in cea mai mare parte scoase din Biblie:” Nestiutoarea fire omeneasca de lucruri ce vor sa fie pre urma…”;
“…Zice un cuvant lesesc: sula de aur zidul patrunde”;… Zice Isus Sirah: Vai de acea cetate unde este domnul tanar!”;…
Zice moldoveanul: Nu sunt in toate zilele Pastile”;” nasc si in Moldova oameni’’.
Nicolae Costin (1712), fiul lui Miron, sufera de pedanterie, si predoslovia la a sa Carte pentru descalecatul dentai
incepe in stilul molierescului Diafoirus: “Nime mai bine si mai pe scurt toata desfasurarea istoriei n-au cuprins, iubite
cetitorule, decat acela domnul voroavei ramlenesti, Ciero, carele o au numit ocarmuitoarea vietii” etc. Asadar Nicolae e un
erudit. Insa talentul nu-i lipseste si portretistica lui e mscatoare si plastica. In special asupra lui Duca-Voda se lasa toata
inversunarea cronicarului. Duca era “rau si prismator, indelungaret la mania si lacom la avutie, si el si Doamna sa”.
“Domn era, si Vistiernic mare, si negutator, si vames’ si “precupea toate”. “Doamna sa, de alta parte, carcimarea
bucatele din casa, panea ori pe unde avea, si bautura si pocloanele ce le veneau la beciu.” N-aveau decat o insiruire
(malitie!), ca erau curati in purtari: “in casa lor se vrea puteacanta sfata liturghia”. Duca a fost “ un factor de rele” caruia
“i se largise matele spre luat”. “Pun martor –jura perfidy Costin – pre Dumnezeu, si ma las pre marturiea a toata
Moldova, de la mare pana la mic. “ Cu o placere vizibila Nicolae Costin descrie calculii gasiti in turnul lui Duca, mort de
“cataroi”: “ Si spintecandu-l doftori, dupa ce au murit, spun ca au gasit in herea lui 27 depietre rosii, asa de late si de
groase, intr-un chip cumu-i aceasta figura, cescrie aicea”.
Ioan Niculce (c. 1672-c. 1745), cu tot dispretul lui de boier pentru neamul “post”, va avea, ca Creanga mai tarziu,
ticuri de rural: ingenuitatea sireata, obisnuinta de a se socoti neghiob crezandu-se totusi destept (Asa socotesc eu cu firea
mea aceasta proasta”), proverbialitatea, filozofica batraneasca, vaietatura, darul de a povesti. Experienta, varsta inaintata ii
dau lui Niculae dezlegarea limbii, tonul barfitor si moralizator. Cronicarul e intepator si cu un firesc umor popular. Despre
pedeapsa cu inhamarea lenesilor la Dumbrava-Rosie se spune rautacios ca “ei se rugau sa nu-i impunga, ce sa-i bata cu
biciuscele, iara cand ii bateau cu biciuscele ei se rugau sa-i impunga”. Cu doamna lui Duca ”si-au facut cheful” turcii.
Cand Duca e mazilit, Niculce parodiaza vorbirea munteneasca a doamnei, fata Brancoveanului: “Aolio! Aolio! ca ca
pune taica punga da punga din Bucuresti pana in Tarigrad; si, zau, nun e va lasa asa, si iar ne vom intoarce cu domnia
indarapt”. Muntenii care nu putuse pagubilui Antioh-voda “numai se tranteau si plesneau de ciuda”. Duca abia inscaunat,
daca auzi ca Antioh, posibil pretendent, este scos din inchisoare, “ indata se imbraca cu camesa de ghiata”. Avea casa grea
“cu multime de mancai” si ii fugira curandboierii “si-si aprinse poalele de toate partile “. Mihai Racovita “se facea a nu-I
place sa priveasca domniea, ca si fata ceea ce zice unui voinic: Fa-te tu a ma trage, si eu oi merge plangand”. La
usturatura cuvintelor se adauga filozofia proverbelor, de asta data mai ales din izvor popular: “Paza buna trece primejdia
rea…; melul bland suge la doua mume…; capul plecat nu-l prinde sabia”; “…si se potriveau amandoi acesti boieri intr-o
fire, dupa cum se zice: calul raios gaseste copaciul scortos”. Cronicarul isi frange mainile de-a lungul letopisetului,
vaitandu-se si creandu-se pe sine ca tip al boierului cu jale de tara: :Oh! oh! oh! Saraca teara a Moldovei, ce nenorocire
de stapani ca acesta ai avut… Oh! oh! oh! Vai, vai, vai de teara!... Oh! oh! oh! saraca teara Moldovei si teara
Munteneasca, cum va petreceti si va desmierdati…” Insa vaietele de mai sus sunt luate dintr-un portret caricatural al lui
Dumitrascu-voda, caci Niculce e barfitor, incondeietor bufon al lucrurilor: “ si era om nestatator la voroava, telpiz,
amagitor, geambas de cai de la Fanar din Tarigrad; si dupa acestem dupa toate, era batran si curvar. Doamna lui era la
Tarigrad; iara el aice isi luase o fata aunei rachierite, de pe Podul Vechiu, anume Arhipoae; iara pe fata o chema Anita, si
era tiitoarea lui Dumitrasco-voda; si o purta in vedeala intre toata boierimea; si o tinea in brate de o saruta; si o purta cu
salbi de galbeni, si cu haine de sahmarand, si cu slic de sobol, si cu multe odoare impodobita; si era tanara si frumoasa, si
plina de suliman, ca o fata de rachierita.’ Portretul niculcian isi are tehnica sa, intre caricature si tablou: o insiruire sau o
anomalie fizica, starea intelectului, predispozitia etica; o insiruire sau o scadere morala, un tic, o manie, un obicei, totul
dozat, ritmat si rotit in jurul unei virtuti sau diformitati substantiale.
Istoriografia moldoveana nu mai prezinta, dupa Niculce, intens literar. Axintie Uricarul e un compilator, bine
informat pentru epoca 1711-1716 , cronica grecului Amiras ramasa in text grecesc (epoca 1726-1733), a diacului Nicolae
Muste (epoca 1662-1729), a lui Ienache Kogalniceanu (epoca 1733-1774), a saptarului Ioan Canta (epoca 1769-1774) sunt
simple documente.
CRONICARII MUNTENI

Insemnarile muntene despre inceputuri sunt foarte sarace si sunt reprezentate printr-un scurt pomelnic de
voievozi, gresit si acela. Un calugar oltean, Mihai Moxa, trecand in 1620 un Hornograf slavon, introduce scurte stiri
despre romani. Un Kyr Gavriil, protul Sfantului Munte, compuse in greceste o viata a Sfantului Nifon in care intrab
prin natura lucrurilor si elemente istorice despre domnia lui Radu cel Mare, a lui Mihnea si a lui Neagoe. Compozitia a
avut si o versiune romana in sec. XII. Despre epoca lui Mihai Viteazul a ramas numai un fragment, debuctibil prin
analiza si intitulare Cronica Buzestilor. Asupra epocii de la 1601 la 1618 exista cronica in versuri neogrece a lui Matei
mitropolit al Mirelor. Pentru cele trei sferturi de veac pana la domnia lui Mihai, precum si pentru epoca lui Matei
Basarab si a urmasiului sau Constantin Carnul, exista fragmente care presupun alti redactori. Toate acestea cu mici
adaosuri de umplutura au fost topite laolalta de un cronicar de la sfarsitul sec. XVII, de Stoica Luderescu, se presupune,
care a implinit din partea sa letopisetului pana la sfarsitul domniei lui Serban Cantacuzino, de unde numirea de Cronica
Cantacuzinilor data acestei portiuni (1654-1688). Stilul e savuros vulgar, cu citatii razbunatoare si vaietaturi comice.
Mihnea vine cu tatarii “ca niste draci”. El “au fost de neamul lui grec camatar, tata-sau l-au chemat Iane Surdul”. Stroie
vornicul Leurdeanul si Dumitrasco velvistier Tarigradeanul sunt “ doua vase rele, unul romanesc, altul grecesc” , sfatuite
de “ diavolul, prismasul neamului omenesc”. “ Ca adevar, cum nu se poate face din maracine struguri si din rug
smochine, asa nu se poate face din neamul rau bun; ci din varza cea rea ce-I zic morococean, au iesit fiiu-sau si mai
morococean el “ (asta se spune despre fiul Radului Armasul Varzaliul). Cronicarul inregistreaza cu satisfactie unnecaz
tragic al lui Gligorascu-voda: “…si lui inca-i trimise Dumnezeu judecata, ca se blnavi un cocon ce avea, foarte rau, si
facea grozavii multe, ca era mic, infasat, iar el sarea ca unul de 30 de ani, si tot zbiera si tipa ca caii, pana-si dedea
duhul…” Uciderea postelnicului Constantin Cantacuzino in trapezaria manastirii Snagov e povestita cu emotie.
Letopisetului cantacuzinesc I se raspunde printr-o alta istorie de partid zisa Cronica Balenilor, care este atribuita
lui Radu Popescu (c.1729).Aici toate acuzatiile Cantacuzinilor sunt “niste amestecaturi”.Acestora numai “li s-au
nalucit”de tradare din partea Gh.Baleanu,asa ca “sa fie totdeauna ei mai mari”. Serban, domnul, e “lup turbat”. Poezia
ciudei devine o caracteristica a cronicii muntenesti, care e mai nervos dramatica, mai familiara. Antoniei –voda e
zugravita forte viu,ca o victima senila:”atat ii scurtase toate veniturile, cat nici de mancare nu era satul si de bautura,ca-I
da cat vrea ei, in zi de dulce carne cu apa si cu sare, in zi de sec linte si fasole cu apa si cu sare, vin ii da imputit, ci
trimitea cu urcioarele in targ Antoniei-voda si fie-sau Neagoe-voda cu bani refenea, caci ii zicea tata-sau ca are doamna si
coconi, ci sad ea mai mult, si asa vietuia Antonie-voda! “Arestarea Cantacuzinilor la Adrianopol are mari miscari de
scena: “…Deci mergand domnul cu boiarii la vizitiu si astepta caftanul, incepu a intreba: Care este Mares? Zise: Eu sunt.
Ia-l! Ci-l luara…” Care este Gheorghe vornic? Zise: Eu sunt. Ia-l! Ci-l luara…”etc. O noua cronica de acelasi in cinstea
Brancoveanului dezvaluie plenitudinea talentului dramatic. Il vedem pe Brancoveanu jucand surprinderea de a fi ales
domn, lasandu-se impins de la spate:” Logofete ,noi cu totii pohtim san e fii domn; el zise:Dar ce as vrea eu cu domnia ?
de vreme ce ca un domn sunt la casa mea ,nu-mi trebuieste sa fiu”. Cutare comedie e vrednica de imaginatia lui Lorenzo
de Medici. Un pretendent la tron pica in mainile Brancoveanului, care are gustul de a da impricinatului savante onoruri
voievodale. “Domnul” cu suita lui in fiare si catusi, sprijinit de subtiori, e dus cu pompa de balci pana in divan, unde il ia
in primire adevaratul voda, mustrandu-l mieros.
O alta uimitoare scena este aceea in care Brancoveanu,iritat de jafurile clucerului Costandin Stirbeiu, il cheama la
sine si-l improasca cu o enumeratie furtunoasa de dovezi infamante: “…Dar pana cand aceste jafuri sa le faci,cluciare
Constandine, ca din nimica, eu te-am radicat sit e-ai facut slugiar mare, comismare, si cluciar mare,al saselea scaun al
divanului, si te-am miluit sit e-am tinut credincios “ si celelalte. TotRadu Popescu devine mai incolo penegristului lui N.
Mavrocordat, dovedid aceeasi rautate plastica observabila in infernala relatie despre viermi albi cu capete negre ce ar fi
iesit din groapa seardarului Barbu, pentru faptele lui cele rele (de a fi scos din slusba pe cronicar!).
Pentru domnia lui Brancoveanu s-a gasit un cronicar oficial in persoana lui Radu Greceanu, care da un raboj
monoton de conace, rascumparat prin spectacolul unor amanuntiri ceremoniale.
Cantacuzinilor dadura din sanul lor un om foarte invatat, cu studi la Padova, pe stolnicul Constantin Cantacuzino,
caruia i se datoreaza o Istoria Tarii Romanesti, scurta dizertatie asupra originilor, erudite, dar cam caragialesca (“au facut,
asa adecate ca nu cumvas…”), fara vreo deosebita valoare literara.
De la un simplu calugar din Ramnic, Dionisie Eclisiarhul, detinem o cronica naiva, insa cu atat mai gustoasa,
asupra evenimentelor pana la domnia lui Caragea (1814). Aceasta are o viziune terestra (ne da lista de preturi de la bou
pana la puiul de gaina) si o imaginatie istorica de Alixandrei, condeui caricatural si trasatura grasa, pitoresc vulgara.
Boierii care au mers la Tarigrad cu gandul sa puna domn Stefan Parscoveanul “ au ramas cu buzele umflate”, caci se
alesese Ipsilant. Judecatorii “ au pravili cu foile de piele, si incotro voieste intr-acolo o intinse sa iasa banii”. Moruzi era “
stracurand tintariul si inghitand camila”. Cronicarul e curios si a aflat de fabricatia “secreturilor” cu “putoare iute” ale
rusilor, incarcate cu “otravuri foarte iuti si scumpe foarte, de pe la spiteriile imparatesti de la Hindiea”. O intamplare de
mare comedie, care a atras atentia lui Caragiale, este aceea cu Capitan-pasa caruia i s-a nazarit la Bucuresti sa cheltuiasca
cu jupanesele si care e inselat de boieri cu “muieri podarese” prezentate de vel-postelnic: “iata acesta e Brancoveanca,
aceasta Goleasca, acesta e Corneasca, aceasta e cutare, si aceasta e cutare Filipeneasca”. Preursor al lui Conu Leonida si
al lui Nae Ipingescu, Ddionisie e tare in “ politica externa”. El ne vorbeste de “ rumani” (serbia) Frantei, de Bonaparte
cum “au intrat cum am zace pe subt pielea tuturor ministrilor si a tuturor boierilor mari ai Frantei”, de “ Spanioru”, de
“craiul Portucalii”, de Constandin, fratele tarului Alexandru, care i-a zis lui Napoleon: “poftim sa mergem la frate-mieu
imparatul la Petruburg, sa facem pace”.
Desigur ca Ianache Vacarescul e un om mult mai cult, un adevarat intellectual “ iar a sa Istorie a preaputernicilor
imparati, un compediu in inteles modern al cuvantului. De la 1770 pana la 1788 aceasta istorie e un memorial plin de
momente vii, superior notate in care intuirea mecanismului vietii politice este agera si sobru exprimata. Neuitata este
scena primirii la curtea dinViena a cronicarului, de catre Iosef II, circumstantiate, demna, fara neghioabe admiratii, vie
parca de ieri.

D. CANTEMIR

D. Cantemir (1673-1723) e un erudit de faima europeana, voievod moldovean, academicianberberlinez, print


moscovit, un Lorenzo de Medici al nostrum. Autor intre altele al unei Istorii a imperiului ottoman scrisa latinesre, carei-a
facut renumele in Occident, intrucat ne priveste, intereseaza prin Divanul seau galceava inteleptului cu lumea sau judetul
sufletului cu trupul, compunere scolareasca,. si prin mai matura Istorie ieroglifica. Divanul, cu pesimismul lui biblic, e de
o uimitoare asemanare cu dialogurile de mai tarziu ale lui Leomprdi. Omul cu aspiratiile lui morale e plus in fata
implacabilei Firi, care se asaza in pozitia ispititoare a lui Mefistofeles.” Vad- obiecteaza Inteleptul in frumoase imagini de
rispire-frumusetile si podoaba ta ca iarba floarea ierbei, bunurile tale-pulbere si fum, carile cu mare grosime in aer se
inalta si, indata riscandu-se, ca cand n-ar fi fost, se fac”. Dar Lumea ii pune inainte avutia, izbanzile, Gloria, si Inteleptul
insusi, devinit Faust, marturiseste sincer dorintele: “Eu poftesc avutia… O, lume! Eu poftesc mai mult: ca vestit si cu
nume mare sa ma fac… O, lume! Eu poftesc targuri si cetati… O, lume! Eu, dupa acestea dupa toate, si cinste politiceasca
cer si poftesc… O, lume! Eu decat aceasta si mai mare citesc imi poftesc: si intre stapaniri sa ma invrednicesc. “Lumea il
sfatuieste sa ucida, sa jefuiasca. Inteleptul ar voi si imparatia cerului, Gloria pamanteasca parandu-i-se subreda. Acum
scriitorul izbucneste intr-oinvocatie furtunoasa a gloriilor apuse: “Unde este Kyros si Cresos? Unde este Xerxer si
Artaxerxes?” Iar Lumea ii raspunde cu blandul sarcasm: “Sa stii, ca numai cu o feleaga de panze invaliti, ca cum ar fi in
cameasa cea de matesa invascuti; si intr-un sicriu asezati, ca in haina cea de purpura mohorata imbracati; si in gropnita
aruncati, ca in saraiurile si palaturile cele mari si desfatate asezati, s-au dusu-se; iara alta nemica nici in sin, nici in spate
n-au radicat, cu sine sa duca”. Mai tarziu disputa devine arida si de un ascetism pedant, dar trebuie sa se recunoasca lui
Cantemir meritul de a cauta intaiul termini filozofici (substari, asuprastari, impregiur-stari, macrocosmosului,
microcosmosolui), in slujba unui spiritualism naturalist de speta paracelsiana. Vanhelmontian in Sacrosanctae scientiaa
indepingibilis imago, cu toate elementele de rigoare ale teosofiei (archei, fermenti, bals), Cantemir dizerteaza cu mult
umor dialectic despre intolerabila conditiei a omului (“tragicul”existentei am zice azi), pus sa dibuiasca in noaptea neagra
a stiintei umane. Filozoful propune “trasnetul fulgerator intelectual”. Un interesant capitol despre “timp” ajunge la
incheietoare ca timpul nu e categorie, ci o esenta in Dumnezeu, locul de explicatie a Spiritului. Un punct atrage chiar
atentia asupra conversiunii universului istoric spre spiritul absolute: “Timpul trebuie sa fie calauza creaturii catre
supraintelectual, unicul etern si indefinit Dumnezeu”. Opera literara viabila a lui Cantemir este Istoria ieroglifica, adevarat
Roman de Renard romanesc, asupra talcului politic al caruia, destul de straveziu, s-a insisrtat cu exces. Corbul
(Brancoveanu) epitropul pasarilor, a dat porunca sa se inlature Vidra (Const. Duca) de la epitropia dobitoacelor sis a se
inscauneze Strutocamila (Mihai Rascovita). Vidra se apara tinand un discurs dupa toate regulile retorici (“Vestita axioma
intre cei fizicesti filozofi este ca cel deasemenea iubeste pre cel sie deasemenea…”), Batlanul denunta caracterul amfibiu
al Vidrei, care la randu-i ronizeaza dubla infatisare a Batlanului, “pasare de apa sau peste de aer”. Un process identic se
isca cu privire la Strutocamila (vazuta ca animal himeric), care dupa “socoteala loghiceasca” “dobitoc cu patru picioare
nu este, pasare zburatoare nu este, camila nu este, Strut aplos nu este, de aer nu este, de apa nu este”, ci “traghelaful firii”
din ambele monarhii. O calatorie fabuloasa pe apa Nilului in sus, facuta de Camiala, e prilej de uimitoare descriptii in
caligrafie persna:
“…Asa dara despre rasarit baltile, muntii si locul se avea; iara despre apus, adeca din cotro Nilul veneasi
anapetelebaltilor ingemanandu-se se despartea, intr-alt chip era; ca pre cat muntii acei din stanga si din dreapta se inalta
(ca si a muntilor inaltime, ca la cinci mile se socotea), pre atat locul din dos se ridica, si cu varfurile muntilor de tocma
campul despre apus in lat si lung se intinde; prin mijlocul a caruia, apa Nilului din izvoarele de unde iesia, spre baltile ce-l
sprijinea, lin si frumos cura. Iara pre sesurile campului aceluia, si pre o parte si pre alta parte, de apa atata campul cu otava
inverzeala, cat ochilor, preste tot, tot o tabla de zmaragd meree a fi se parea, in gradina, pre rand si pre socoteala ar fi
sadite, cuvios se imprastia, sic and zepfirul, vantul despre apus, aburea, tot feliu de buna si dulce mirosala de pre flori
scornea…”.
Miraculos orientat din capistea zeitei Pleonexia facuta din cristal da pagini vredice deAriosto. De o mare fineta de
tonui este desenul de atentii miniaturale al Camelonului. Romanul colcaie de astfel de maiestrii caligrafice, precum este
exuberant in expresii plastice. Vidra e “jigania cu talpa de gasca, cu coltii de stiuca”, “vulpea pstelui si pestele vulpii”.
Dulful (balena) e “porc pestit”. In cursul operei sunt si numeroase “eleghii” in aceeasi cadenta populara si cu o nespus de
inteligenta tratare culta a metaforei taranesti:
“Eu m-am vechit, m-am vestejit si ca florile de bruma m-am ofilit, soarele m-au lovit, caldura m-au palit,
vanturile m-au negrit, drumurile m-au ostenit, zilele m-au vechit, anii m-au imbatranit, noptile m-au schimbat si, decat
toate mai cumplit, norocul m-au urgisit si din dragostele tale m-au izgonit; iara acesta nou, vios, ghiztav si frumos, ca
soarele de luminos, ca luna de aratos si ca omatul de albicios este; ochii soimului, pieptul leului, fata trandafirului,
iasiminului, gura bujorului, dintii lacramioarelor, grumazii paunului, sprancenele corbului, parul sobolului, mainile ca
aripile, degetele ca razele, mijlocul pardosului, statul chiparosului, pelita cacumului, unghele inorogului, glasul bubocului
si vartutea colunuluiare.”