Sunteți pe pagina 1din 36

SĂRĂCIA ŞI EXCLUZIUNEA

SOCIALĂ

Conf.univ.dr Anca TOMPEA


CUPRINS

I. Sărăcia
I.1. Sărăcia-concepte la nivel mondial
I.2. Definirea sărăciei în România

II. Tipuri de sărăcie


II.1. Sărăcia relativă
ΙΙ II.2. Sărăcia absolută
ΙΙ Ι II.3. Sărăcia extremă
II.4. Sărăcia structurală
II.5. Sărăcia distribuţională
Ι ς II.6. Sărăcia subiectivă
ς II.7. Sărăcia de lungă durată
ς Ι II.8. Sărăcia socială
ςΙ Ι II.9. Sărăcia severă
II.10. Sărăcia consensuală
II.11.Sărăcia comunitară
II.12.Tipuri noi de sărăcie

III. Metode de evaluare a sărăciei


III.1. Metode directe şi indirecte
ςΙ Ι Ι III.2. Metoda TFR
Ι Ξ III.3. Metoda normativă
Ξ III.4. Pragul de sărăcie Leyden
III.5. Indicele subiectiv de sărăcie (ISS)
III.6. Metoda CSP
III.7. Metoda cetăţeanului reprezentativ
III.8. Metoda Orshansky

IV. Cauze ale apariţiei sărăciei


IV.1. Cauzalitatea individual-psihologică
IV.2. Cauzalitatea economică şi socială
IV.3. Cauzalitatea politică

V. Cultura sărăciei
VI. Sărăcie sau excludere socială
VI.1. Sursele excluziunii
VI.2. Forme de manifestare a excluziunii sociale

VII.Sărăcia în România

Bibliografie
I. Sărăcia

Dezvoltarea societăţilor umane la nivel mondial depinde de gradul de


implicare a celor ce sunt în măsură să răspundă uneia dintre cele mai mari
provocări cu care se confruntă omenirea, cea a eradicării sărăciei.
Oportunitatea abordării acestei tematici rezultă dintr-o simplă
evaluare globală: una din cinci persoane trăieşte cu mai puţin de un dolar pe
zi, iar una din şapte suferă de foame cronică. Femeile, copiii şi bătrânii sunt
categoriile sociale cele mai vulnerabile, iar politicile sociale trebuie să-şi
îndrepte prioritar atenţia către acestea.
Sărăcia nu semnifică doar lipsa veniturilor. Ea atrage după sine o serie
de consecinţe grave, uneori ireversibile în plan social. Creşterea populaţiei
globului a determinat şi creşterea numărului celor săraci, aspecte specifice
colectivităţilor caracterizate de un slab sau inexistent progres economic şi
social. Cele mai multe persoane sărace trăiesc în zone rurale, dar fenomenul
este din ce în ce mai mult prezent şi în spaţiul urban.
La nivel mondial peste 800 de milioane de persoane se confruntă cu
foametea, mai mult de 200 milioane de copii nu merg la şcoală, iar
răspândirea infecţiei cu HIV/ SIDA ameninţă sistemele sociale şi medicale
peste tot în lume.
Extinderea sărăciei şi lipsa de control asupra fenomenului va
determina crize ale umanităţii şi deteriorarea condiţiilor de viaţă în special
pentru cei mai săraci.
Diferenţierile între nivelul veniturilor şi bunăstare s-au accentuat tot
mai mult, determinând accentuarea inegalităţilor dintre cei săraci şi cei
bogaţi.
Sărăcia nu este un fenomen nou, ci se repetă sau capătă alte forme ori
conotaţii în cursul istoriei. La intervale variabile apar tendinţe sau fenomene
diverse, care determină tipuri noi de sărăcie ce se constituie într-o piedică în
calea dezvoltării.
Sărăcia, ca fenomen social, are o deosebită importanţă, datorită
faptului că ea caracterizează o anumită stare la nivelul unei comunităţi, prin
modificarea celei existente anterior sau prin amplificarea şi agravarea celei
prezente. Dacă acest fenomen rezultă ca o consecinţă a unor antecedente
sociale, cu evidente influenţe pentru societatea contemporană, atunci se
impune analiza sa de-a lungul timpului, precum şi formele ei specifice. În
prezent, studiul sărăciei este de actualitate în programele şi proiectele
internaţionale, deşi începuturile s-au conturat cu mult timp în urmă.
Cele mai multe definiţii care s-au dat sărăciei au avut în vedere fie
formele de manifestare, fie consecinţele, existând în prezent numeroase
preocupări în sensul aprofundării şi detalierii conceptelor, identificării
cauzelor, tipurilor specifice, dar şi a efectelor determinate, generate într-un
context sau altul.
Definirea sărăciei din punct de vedere social poate arăta că aceasta
reprezintă expresia unui dezechilibru accentuat, pe o anumită perioadă, cu
implicaţii profunde în viaţa grupurilor sociale supuse acestui proces şi nu
numai. Consecinţele pot fi directe, dar şi indirecte, respectiv asupra
categoriilor sociale mai puţin sau deloc sărace, dar care intervin în această
problemă.

I.1. Concepte la nivel mondial

Seebohm Rowntree conturează în 1901 definirea sărăciei, deşi


acesta făcea trimitere doar la “insuficienţa veniturilor pentru a obţine
necesarul minim de menţinere a randamentului fizic”, iar conceptul de
subzistenţă ca fiind “starea în care o familie obţine (cel puţin) veniturile
minime necesare pentru ca membrii ei să-şi menţină sănătatea şi eficienţa
fizică” aşa cum susţine Marian Preda în “Dicţionarul de Politici Sociale”,
coordonator Luana Pop.
B. Abel Smith şi P. Townsend au avut în vedere, încă din 1965,
măsurarea sărăciei cu ajutorul volumului cheltuielilor totale ale unei
familii. Acesta din urmă vorbeşte mai târziu, respectiv în 1979 de faptul că
săracii au resurse atât de joase faţă de cele de care dispune individul mediu
sau familia medie, încât ei sunt excluşi de la modelele, obiceiurile şi
activităţile vieţii obişnuite. De fapt, despre modul aparte, specific în care
trăiesc săracii, mediul social tipic pe care aceştia îl promovează, prin
dezvoltarea sistemului propriu de valori şi comportament a notificat Oscar
Lewis în 1961. Autorul atrage atenţia asupra faptului că acest fenomen este
cu atât mai grav, cu cât se perpetuează din generaţie în generaţie,
reprezentând clar un fenomen dinamic cu repercursiuni de natură să
agraveze şi nicidecum să atenueze consecinţele.
Este de apreciat faptul că încercările de a delimita teoretic sărăcia nu
se opresc numai la aspecte de ordin economic, ele trecând barierele cauzelor
financiare, spre cele spirituale. In acest sens Amartya Sen, în 1987 punea în
discuţie “incapacitatea de a realiza anumite condiţii de existenţă apreciate
de către ceilalţi ca fiind absolut necesare şi deziderabile” a categoriilor
sociale, legate de absenţa confortului, a belşugului şi a satisfacţiilor.
Definirea sărăciei atât din perspectiva economică, cât şi din cea socio-
culturală se regăseşte şi în documentele Uniunii Europene, precizată încă
din 1984 “ vor fi considerate sărace persoanele, familiile sau grupurile de
persoane ale căror resurse materiale, culturale şi sociale sunt atât de
limitate încât le exclud de la modul de viaţă minim acceptabil în ţara în care
trăiesc” (după Townsend 1987, citat de Maria Molnar)
In acest context, regăsim abordarea efectuată de către UNICEF şi
INS ce limitează oarecum explicaţia doar la “ lipsa mijloacelor necesare
unui trai corespunzător anumitor standarde sociale de viaţă a populaţiei”.
Aşadar, se impune delimitarea a ceea ce semnifică “trai
corespunzător”, în special dacă ne referim la anumite standarde sociale.
Acestea se modifică în sensul creşterii nivelului de trai al categoriilor supuse
evaluării, care atrage după sine actualizarea unui trai corespunzător, dar şi a
standardelor specifice unei anumite etape de dezvoltare, diferite de la o
societate la alta.
Încă din 1975 la nivel european preocupările de combatere a sărăciei
au prins contur, semnificative în acest sens fiind cel de-al doilea Program
Antisărăcie-1988, precum şi cel de-al treilea Program Antisărăcie pentru
perioada 1990-1994. În acest context, Bergham oferă o abordare complexă a
fenomenelor care decurg din existenţa sărăciei, arătând că societatea se
confruntă de fapt cu noua sărăcie, denumită şi definită de către acesta,
excluziune socială.
Aprofundarea definirii conceptului a atras numeroşi cercetători care
şi-au îndreptat atenţia fie asupra unor aspecte particulare, caracteristice
anumitor comunităţi, dar care pot să fie reprezentative şi la scară largă, fie au
elaborat metode de evaluare sau măsurare, prezentate pe larg în capitolele ce
vor urma.
Obiectivul prioritar al ONU, încă din 1990 la nivel mondial, este de a
eradica sărăcia şi foametea până în anul 2015, iar ca primă măsură impusă în
acest sens este reducerea la jumătate a ponderii persoanelor care trăiesc cu
mai puţin de 1 USD/zi. Perioada 1997-2006 este declarată First United
Nations Decade for Eradication of Poverty de către Organizaţia Naţiunilor
Unite, care a stabilit o serie de priorităţi şi a creat programe internaţionale,
ce au ca obiectiv îmbunătăţirea calităţii vieţii la nivel global.
I.2. Definirea sărăciei în România

Abordarea conceptului de sărăcie în România a conturat opinii


distincte.
Evaluarea sărăciei absolute vs cea relativă de către Elena Zamfir în
1989 evidenţia un aspect nu prea lesne de acceptat în acele vremuri, mai ales
în România, spre deosebire de prezent. Modalitatea de apreciere a sărăciei,
în special a celei absolute rezultă din constatarea că “săracul american
dispune de o cantitate de bunuri, resurse economice mult mai mare decât
săracul indian…deci calitatea vieţii celor mai săraci americani va fi de 10
ori mai ridicată decât a celor mai săraci indieni”.
Pe de altă parte “săracii indieni sunt mai bogaţi decât săracii
americani, ei se simt datorită aspiraţiilor de două ori mai puţin săraci decât
se simt săracii americani” Elena Zamfir 1989. Aceste studii au reprezentat
de fapt o provocare şi pentru cercetătorii din ţara noastră, de a analiza unul
dintre cele mai importante aspecte ale progresului social, cel al sărăciei.
Cătălin Zamfir subliniază faptul că “sărăcia nu reprezintă doar lipsa
veniturilor, acestea fiind de fapt cauza ei…Sărăcia este un complex social-
psihologic-cultural” (2000, în “Strategii antisărăcie şi dezvoltare
comunitară”, coordonator Elena Zamfir). Înţelegem că trebuie să ne
îndreptăm mai mult atenţia asupra tuturor factorilor care o determină, nu
numai asupra celui financiar.
În acelaşi context definirea sărăciei dată de Elena Zamfir în 1997
sublinia faptul că accentul cădea pe lipsa resurselor pentru că “sărăcia este
o stare de lipsă permanentă a resurselor necesare pentru a asigura un mod de
viaţă considerat decent, acceptabil la nivelul colectivităţii date”. De fapt, ca
şi în primul caz, evaluarea ţine de aprecierea comunităţii şi apoi de faptul în
sine. O precizare esenţial necesară este aceea că o societate normală poate fi
percepută diferit şi că este mult mai important ca în interiorul acesteia
fiecare persoană să aibă posibilitatea de a funcţiona.
Maria Moldovenu considera, în 1997, factorul economic nu numai o
cauză a sărăciei, ci şi o consecinţă a acesteia, contribuind la o lărgire a sferei
de abordare a conceptului, prin completări, abordări referitoare la sărăcia
spirituală, cea morală, sufletească, pe care le include într-un nou concept, cel
al sărăciei cumulative.
Maria Molnar arată că sărăcia este definită, în general, din
perspectiva bunăstării, fiind considerată o stare de lipsă a acesteia, o
privare de atributele bunăstării (1999). Cu toate acestea autoarea nu susţine
importanţa exclusivă a factorului economic, conceptul de bunăstare fiind
abordat, înţeles într-un sens extrem de larg, care-i conferă de fapt sărăciei
diferite dimensiuni. Ca şi alţi autori, Maria Molnar susţine trecerea de la
abordarea unidimensională a sărăciei la cea multidimensională, ceea ce
presupune toate aspectele ce ţin de participarea, implicarea oamenilor,
indivizilor la viaţa socială.

II. Tipuri de sărăcie

II.1. Sărăcia relativă

Sărăcia relativă poate caracteriza o colectivitate, datorită faptului că


aceasta urmăreşte îndeaproape şi din interiorul ei starea ce profilează un
anumit nivel de trai. Un aspect ce se impune a fi precizat este acela că, deşi
se referă la un standard de viaţă în parametrii decenţei, raportat la aspiraţiile
colective de viaţă, sărăcia, nu numai cea relativă creează disconfort,
frustrare.
Sărăcia definită de Townsend în 1979 nu se rezuma numai la cauze
economice, financiare, ci sublinia o serie de consecinţe care se regăsesc mai
târziu în diferite forme de excluziune socială, pentru că de fapt se refereau
la deprivare relativă “oamenii sunt deprivaţi relativ dacă ei nu pot obţine,
deloc sau în mod suficient condiţiile de viaţă, adică alimentaţia, bunurile şi
serviciile care le permit să îndeplinească rolurile, să participe la relaţiile cu
ceilalţi, să îndeplinească obiceiurile care sunt aşteptate de la ei în virtutea
faptului că sunt membri ai colectivităţii”
Există o corelaţie directă între un anumit nivel de dezvoltare şi sărăcie, în
sensul că o stare economică mai bună, prosperă nu face altceva decât să
ridice şi pragul relativ al sărăciei. Pentru a elimina o astfel de situaţie,
soluţia menţionată de Elena Zamfir în 1995 este de a ne îndrepta eforturile
către o mai bună distribuţie a veniturilor, respectiv “ nu de creştere
economică şi nici sprijinul focalizat al celor mai săraci, ci schimbarea
distribuţiei veniturilor în sensul egalizării lor”.
Aprecierea specialiştilor asupra sărăciei relative conturează concluzia că,
deşi persoana supravieţuieşte biologic, aceasta nu poate partcipa la viaţa
comunităţii din care face parte. În acest caz persoana poate fi ori
marginalizată, ori exclusă ? Vom încerca să răspundem la această întrebare
în capitolele ce vor urma.
Cătălin Zamfir explică situarea într-o stare de sărăcie în legătură cu
ceea ce impune colectivitatea, repectiv cu coordonatele pe care aceasta le
stabileşte şi faţă de care membrii acesteia sunt sau nu săraci. În 2000 autorul
susţine afirmaţia anterioară: …este relativă în sensul că se defineşte în
raport cu standardele social-culturale ale unei societăţi şi cu complexul de
nevoi specific vieţii în contextul social-economic dat.

II.2. Sărăcia absolută

Studiile pe care le-a întreprins S. Rowntree în 1899 evaluau de fapt


sărăcia absolută, raportarea făcându-se faţă de nivelul minim necesar
supravieţuirii, rezultate pe care le-a publicat doi ani mai târziu, în 1901.
Elena Zamfir defineşte sărăcia absolută în 1997 ca “lipsă a
mijloacelor necesare menţinerii vieţii umane”. De fapt, ne referim de
asigurarea în exclusivitate a coşului zilnic, respectiv a unor condiţii minime
de viaţă necesare supravieţuirii. În acest caz caracterizarea unei persoane
ţine de raportarea faţă de un standard, atât pentru necesităţile umane de bază,
cât şi pentru cele culturale. Acest model a fost preferat specialiştilor din
România, chiar dacă nu s-a conturat o concluzie clară cu privire la avantajele
folosirii acestui tip, în favoarea sau defavoarea sa. Pe de altă parte un
standard absolut de evaluare a sărăciei atunci când avem în vedere evoluţia
în timp este determinat de fapt de cât de constant este de-a lungul timpului,
aşa cum susţinea şi Maria Molnar în 1999.
Relaţia dintre sărăcia absolută şi cea relativă poate fi de suprapunere
sau de identificare, aşa cum susţinea şi Cătălin Zamfir în 2000. Astfel,
contopirea celor două tipuri de sărăcie este specifică societăţilor mai puţin
dezvoltate, faţă de cele prospere unde segmentul sărac este puţin
reprezentativ, se încadrează în tipul de sărăcie absolută cu posibilitatea
identificării cu cea relativă.
Cu toate acestea avantajul ce rezultă din alegerea evaluării sărăciei
absolute, datorită clarităţii în evaluarea progresului social, poate reprezenta
un suport solid în susţinerea unor politici sociale eficiente de combatere a
sărăciei.

II.3. Sărăcia extremă


O lipsă atât de gravă a resurselor financiare încât condiţiile de viaţă
ale respectivei persoane sunt absolut inacceptabile pentru o societate
civilizată alterează grav demnitatea fiinţei umane, producând degradări
rapide şi greu reversibile ale capacităţilor de funcţionare socială normală.
Consecinţele asupra copiilor sunt dintre cele mai grave, din care
menţionăm blocarea dezvoltării normale a personalităţii, reducând spre zero
şansele unei evoluţii adulte normale.
Sărăcia extremă tinde să se fixeze cronic în marginalizare şi
excluziune socială, şansele de ieşire din situaţia de sărăcie devenind
nesemnificative din perspectiva accesibilităţii.

II.4. Sărăcia structurală

În acelaşi timp cu identificarea diversităţii tipurilor de sărăcie apărute,


studiile întreprinse au urmărit un aspect deosebit de important şi anume cel
al cauzelor care determină apariţia acestora. Un fenomen se produce sau nu,
dacă există ceva care generează sau favorizează, sau pur şi simplu nu
împiedică acel lucru.
În abordarea oricărei probleme importante, cu efecte negative asupra
mai multor persoane sau a unei întregi colectivităţi poate apărea întrebarea:
cum a fost posibil ? sau de ce ?
Necesitatea identificării cauzelor apariţei sărăciei a dat naştere la
explicaţii referitoare atât la categoriile sociale vulnerabile, dar mai ales
asupra proceselor sociale specifice într-o societate.
Holman argumentează în studiul publicat în 1978 legătura directă
dintre categoriile sociale şi starea lor de sărăcie. În ceea ce priveşte
inexistenţa resurselor financiare autorul subliniază că sunt alte motive care
se impun a fi evaluate. Sărăcia nu va „fi eliminată din societate nici dacă ar
exista suficientă bogăţie pentru atingerea acestui scop, pentru că ea există
din alte motive decât lipsa de resurse”
Mălina Voicu arată cele trei funcţii îndeplinite de sărăcie prin care
aceasta susţine diferenţele şi inegalitatea existente în societate, identificate
de Holman.
O primă funcţie este cea de legitimare a structurii sociale existente. În
acest sens fiecare categorie socială este responsabilă de situaţia sau poziţia
socială „dacă sărăcia justifică existenţa unui strat de jos al societăţii, atunci
înseamnă că şi poziţia straturilor superioare este legitimată”
Cea de-a doua funcţie îndeplinită de sărăcie este cea de a scădea
dorinţa de schimbare socială. Autorul arată că indivizii tind să îşi aleagă
drept grup de referinţă acele grupuri constituite din persoane similare lor,
astfel că existenţa unei minorităţi sărace furnizează un cadru de referinţă
pentru clasa muncitoare majoritară. Prin raportare la minoritatea săracă
membrii clasei muncitoare se consideră ca având un statut superior acesteia
în societate, vor fi mulţumiţi cu poziţia lor şi nu vor dori să schimbe această
ordine socială. Lipsa unei astfel de minorităţi ar conduce la raportarea clasei
muncitoare la grupuri care au o poziţie superioară lor în societate, fapt care
ar putea determina apariţia dorinţei de schimbare a structurii sociale.
Explicaţia oferită de Holman vine în contradicţie cu abordările lui
Tocquiville, Davies, Gurr cu privire la relaţia dintre schimbare socială şi
deprivare relativă. De altfel, teoriile cu privire la selecţia grupurilor de
referinţă ale lui Merton şi Patchen nu susţin ipoteza lui Holman privind
raportarea clasei muncitoare la minoritatea săracă, adică grupul cel mai
defavorizat (Mălina Voicu)
O a treia funcţie pe care o îndeplineşte existenţa sărăciei constă în
faptul că existenţa unui grup de persoane sărace furnizează forţă de muncă
pentru „munci murdare”. În acest sens se consideră că săracii sunt necesari
pentru societate deoarece acceptă munci murdare, dezonorante, nesănătoase
şi salarii foarte mici, pe care nici o altă categorie nu le-ar putea accepta.
Un aspect deosebit de important pe care Holman îl precizează, util în
clarificarea mecanismului de perpetuare a sărăciei, este cel al instituţiilor
responsabile şi implicate, respectiv: învăţământul, mass-media şi serviciile
sociale. S-a demonstrat mai târziu că există această relaţie directă între
anumite instituţii şi tipul sau gradul de sărăcie, astfel încât politicile sociale
îşi pot exercita funcţiile prin intermediul lor.
Educaţia stă la baza formării individului şi implicit a categoriilor
sociale din care acesta face parte. Evitarea stării de sărăcie se poate face prin
mecanisme educative. Aceste argumente sunt criticate de Holman care
demonstrează că uneori chiar instituţiile de învăţământ sunt cele care
favorizează un individ sau un grup, tocmai prin propriul sistem de
funcţionare. Este exemplul accesului la instituţii de învăţământ de elită, cum
sunt Oxford, Cambridge, datorită faptului că acestea au criterii de selecţie
care favorizează tinerii din straturile superioare ale societăţii. În acest caz
trebuie să subliniem că este vorba despre excluziune socială şi mai puţin de
sărăcie.
Rolul mass-mediei în această situaţie este foarte important datorită
faptului că imaginea prezentată are influenţă atât asupra persoanelor sărace,
cât şi asupra celorlalte categorii existente în societatea respectivă.
Rolul serviciilor sociale este de a elimina deprivarea de orice tip din
societate. Cu toate acestea Holman argumentează că de fapt lucrurile se
desfăşoară exact invers, datorită faptului că ele contribuie la perpetuarea
acesteia prin trei mecanisme: „furnizarea de beneficii şi servicii la un nivel
atât de scăzut încât problemele sunt controlate, dar nu şi rezolvate”;
„funcţionarea serviciilor într-un mod care reflectă şi întăreşte poziţia
dezavantajoasă în care societatea i-a plasat pe cei săraci”; „furnizarea de
servicii şi beneficii este însoţită de practici şi atitudini care implică blamarea
şi condamnarea celor săraci” (Mălina Voicu)

II.5. Sărăcia distribuţională

Cătălin Zamfir se referea în 2000 la sărăcia distribuţională ca


provenind din mecanismele de distribuţie şi redistribuţie a bogăţiei produse.
Întâlnim în acest caz o evaluare a sărăciei corelată cu nivelul de dezvoltare
economică şi implicit cu distribuţia corespunzătoare de resurse ale
bunăstării. Corelaţia este una directă şi simplă: dacă o economie este
prosperă, atunci distribuţia de resurse va fi mai numeroasă, de calitate,
menită să asigure standardul dorit de colectivitate membrilor ei, diminuând
sau eliminând sărăcia. În situaţia opusă, resursele sunt scăzute, insuficiente,
iar nivelul de viaţă propus de colectivitate, din lipsă de oportunităţi, poate fi
chiar unul scăzut. În acest caz nu numai individul se face responsabil de
starea de sărăcie, ci întreaga comunitate.

II.6. Sărăcia subiectivă

Abordarea subiectivă a sărăciei a fost efectuată cu mult timp în urmă,


ea fiind determinată atât de persoanele în cauză, care se simt mai mult sau
mai puţin sărace, cât şi de membrii colectivităţii din care aceştia fac parte.
Cu alte cuvinte individul este cel care apreciază în cea mai mare măsură cât
de sărac este, în funcţie de ceea ce acesta simte faţă de resursele pe care le
are la dispoziţie, astfel încât necesităţile sale să fie satisfăcute.
De-a lungul timpului, estimarea efectuată doar la nivel individual s-a
considerat a fi insuficientă, astfel încât s-a creat necesitatea evaluării şi de
către alte persoane decât cele în cauză, fără de care concluziile nu ar fi
complete şi relevante.
Această modalitate este considerată mult mai firească, chiar şi de către
specialişti, ea punând accentul pe aprecierile celor din jur, care au în vedere
un anumit standard, nivel de trai, pe care ceilalţi să-l accepte şi să-l
urmărească. Pornind de la acest obiectiv, efectele subiectivităţii sărăciei pot
avea consecinţe favorabile, care să înceapă chiar cu scoaterea din starea de
sărăcie a membrilor societăţii, până la diminuarea sau eradicarea sărăciei.
Libertatea membrilor colectivităţilor de a stabili care este standardul
considerat optim pune în valoarea dorinţa acestora de progres, bunăstare şi
implicit de diminuare a stării de sărăcie de toate tipurile, mult mai bine
estimat din interiorul societăţii decât de către specialişti, care nu sunt afectaţi
direct de consecinţele ce decurg din aceasta.

II.7. Sărăcia de lungă durată

Sărăcia de lungă durată reprezintă “starea de nesatisfacere a nevoilor


de bază ale unei persoane pe o durată lungă de timp, fapt care are
repercursiuni asupra stării fizice şi psihice a persoanei, împiedicând
participarea deplină a acesteia la societate”( Mălina Voicu).
Spre deosebire de aceasta, sărăcia temporară reprezintă o stare de
nesatisfacere a nevoilor de bază care se întinde pe o perioadă scurtă de timp,
afectând într-o mică măsură capacităţile fizice, intelectuale ale persoanei,
precum şi participarea socială a acesteia. Nu există însă un consens în
literatura de specialitate cu privire la momentul în care se sfârşeşte sărăcia
temporară şi începe cea de lungă durată.
Hans – Jürgen Andreß şi Katia Schulte în 1998 arată că studiile
despre sărăcie lansează trei tipuri de ipoteze cu privire la căile de intrare şi
ieşire din această situaţie: ipoteza persistenţei, ipoteza ciclurilor vieţii şi
ipoteza individualizării.
Ipoteza persistenţei afirmă caracterul de durată al sărăciei şi este
ilustrată de teoria cu privire la cultura sărăciei. Conform acestei teorii, viaţa
în sărăcie creează o cultură independentă ale cărei caracteristici sunt
transferate de la o generaţie la alta prin procesul de socializare în cadrul
familiei.
Ipoteza ciclurilor vieţii susţine faptul că riscul de intrare şi ieşire din
sărăcie nu este egal pe tot parcursul vieţii, ci se schimbă ciclic, în anumite
perioade ale vieţii acesta fiind mai ridicat. De exemplu, apariţia copiilor în
gospodărie creşte semnificativ riscul sărăciei, care va scădea apoi odată cu
dobândirea independenţei financiare a acestora.
Ipoteza individualizării afirmă faptul că profilurile sărăciei variază de
la un individ la altul, cunoscând manifestări diferite care nu pot fi descrise
de variabile socio-demografice clasice (Mălina Voicu).
Studiile efectuate de experţii de la Banca Mondială relevă faptul că
sunt săraci cei care, pentru o anumită perioadă de timp, nu au scăpat din
groapa sărăciei.
Alte estimări, cum sunt cele ale lui Sen din 2000 arată:” cei
permanent săraci sunt acei indivizi care nu au capacitatea de a se adapta şi
a se extrage din groapa sărăciei, indiferent de faptul că această presupusă
capacitate a fost exercitată sau nu”.
Durata sărăciei a fost corelată cu dimensiunea populaţiei care rămâne
în această stare, care a arătat că doar o mică parte a celor aflaţi în această
situaţie nu reuşesc să iasă din starea de sărăcie. Cercetătorii germani precum
Buhr şi Weber în 1998, apoi Leisering şi Leibfried în 1999 reliefează
faptul că sărăcia de lungă durată nu este atât de răspândită pe cât se
credea.
Chiar dacă rezultatele prezentate anterior sunt argumentate şi destul
de recente nu putem neglija faptul că pot apărea particularităţi a căror
explicaţie este demnă de luat în considerare. Este cazul afirmaţiilor elaborate
de Bane şi Ellwood în 1996 care ne oferă explicaţia faptului că persoanele
care se confruntă cu sărace pentru o perioadă lungă de timp, nici nu
intenţionează să iasă din această stare, datorită beneficiilor sociale de care se
bucură şi la care nu pot, sau nu doresc să renunţe. Un aspect important de
precizat este acela că de fapt numărul acestora nu este mare, dar datorită
duratei mari sau din lipsa propriilor eforturi, se produce perpetuarea din
generaţie în generaţie a acestei stări şi chiar se poate spune că este vorba de
cronicizare.
Aşa cum precizam anterior, nu putem neglija evaluările făcute cu mai
mult timp în urmă. Este şi cazul lui Walker care în 1994 semnalează că în
aceste cazuri este posibilă apariţia unei sub-clase a săracilor, precum şi a lui
Stevens, în acelaşi an, care stabileşte că probabilitatea ieşirii din sărăcie
descreşte odată cu creşterea perioadei de sărăcie, respectiv cu cât o
persoană a fost săracă pentru mai mult timp cu atât este mai mică
probabilitatea ca ea să scape din situaţia respectivă.
Legătura dintre durata fenomenului şi riscul reintrării în sărăcie a
reprezentat preocuparea în studiile efectuate de Stevens şi Walker în 1994-
1995, apoi de Okrasa în 1999, care au permis elaborarea concluziilor
referitoare la faptul că sărăcia de lungă durată expune persoanele la riscul
reintrării în sărăcie. De fapt, intervin o serie de factori ce ţin de categoria
socială, nivelul de educaţie şi tipul de familie.
În toate aceste situaţii trebuie să ţinem cont de faptul că, nu numai că
nu este obligatoriu ca aceste rezultate să se regăsească sau să se aplice pentru
toate tipurile de societăţi, dar şi în interiorul acestora pot apărea modificări
ce ţin de un număr variabil de factori.
Indiferent de măsura în care diverşi factori îşi aduc sau nu contribuţia
este hotărâtoare eficienţa politicilor sociale care se aplică în scopul rezolvării
situaţiilor specifice. Nu numai simpla existenţă a acestor politici poate fi
utilă, ea trebuie să se regăsească în modul în care ele au determinat
îmbunătăţirea situaţiei pe măsura pentru care ele au fost elaborate.
În acest sens este remarcabilă analiza efectuată în 1999 de Leisering şi
Leibfried, ce a permis definirea sărăciei secundară, în acest caz principalii
răspunzători fiind serviciile de securitate socială.
Mălina Voicu abordează pe larg toţi acei factori cu influenţe
remarcabile pe care autorii citaţi de aceasta le menţionează, cum ar fi:
motivul intrării în sărăcie, modificările survenite în structura gospodăriei,
naşterea unui copil, ciclurile vieţii, dimensiunea crescută a gospodăriei,
capitalul uman, capitalul social, originea etnică şi rasială, zona în care se
află localizată gospodăria.
Efectele sărăciei de lungă durată nu sunt deloc de neglijat, aspect
demonstrat în cazul mai multor situaţii, de-a lungul timpului şi la mai multe
tipuri de societăţi, influenţate de un număr variabil de factori. Ceea ce este
de remarcat se referă la perpetuarea efectelor în lanţ, a multiplicării
efectelor, atragerii şi a altor consecinţe, mai numeroase sau cu consecinţe
mai îngrijorătoare.
Mai mult decât atât, Walker arată în 1995, dar şi în 1998, rolul
suportului social, nu neapărat încurajator, asupra persoanelor sărace care
primesc sprijin pe o durată mai mare de timp. În acest sens se poate crea
dependenţă, apare o anumită stare psihică, deprimare, iar lipsa de implicare
poate determina ceea ce numim din ce în ce mai mult astăzi excluziune
socială, aşa cum întrevedea şi Friedrichs în 1998.
În elaborarea programelor de politici de combatere a sărăciei este
foarte importantă cunoaşterea duratei sărăciei şi a grupurilor expuse sărăciei
de lungă durată deoarece sărăcia temporară şi cea pe termen lung necesită
măsuri de tip diferit arată Jalan şi Ravallion (1998). Pentru combaterea
sărăciei de lungă durată sunt necesare investiţii pe termen lung, cum ar fi
cele în capitalul uman sau în infrastructură, în timp ce pentru combaterea
sărăciei temporare este necesară dezvoltarea sistemelor de asigurări şi a
schemelor de stabilizare a veniturilor care să asigure protecţia indivizilor în
faţa şocurilor economice (Mălina Voicu)
II.8. Sărăcia socială

Sărăcia socială se raportează diferit de la o societate la alta. Aceasta


este dată de ce anume îşi propune societatea să aibă în vedere atunci când se
referă la necesităţi. Pe de altă parte în cadrul aceleaşi societăţi putem asista
la o schimbare a nevoilor sau la modificări de ordin calitativ, pe parcursul
timpului. Dacă asistăm la o evoluţie a societăţii cu siguranţă vom distinge
dincolo de asigurarea unui minim de trai decent şi o facilitare a participării
indivizilor la viaţa socială.
Townsend formulează în 1979 definiţia socială a sărăciei: „Indivizii,
familiile şi grupurile într-o populaţie, pot fi caracterizaţi ca fiind în sărăcie
atunci când le lipsesc resursele necesare pentru a obţine tipuri de dietă,
pentru a participa în activităţi şi a avea condiţiile de viaţă şi facilităţile care
sunt obişnuite sau cel puţin larg răspândite sau încurajate în societăţile
cărora le aparţin“
Definiţia lui Townsend presupune existenţa a două standarde de viaţă:
unul care se dovedeşte a fi larg răspândit în populaţie şi un altul - social
acceptat sau instituţionalizat („desirabilitatea de moment“). Dincolo de
aceste praguri ale sărăciei, Townsend distinge un altul - cel al deprivării
subiective: „oamenii pot să nu se situeze sub standardul de viaţă larg
răspândit sau sub cel instituţionalizat, dar ei pot cădea sub un standard care
poate fi răspândit, dată fiind o reorganizare a instituţiilor şi o redistribuire a
mijloacelor disponibile într-o societate“. Deprivarea subiectivă este legată
mai ales de stilul personal de viaţă, de propriile aspiraţii. Individul este
deprivat subiectiv dacă el se simte deprivat.(Mălina Voicu)
Sărăcia socială reflectă nesatisfacerea nevoilor percepute social. Ea
se constituie astfel într-o sărăcie recunoscută şi acceptată convenţional,
într-o expresie aproximativă a stării reale, obiective, de sărăcie. Măsurarea
sărăciei obiective este practic imposibilă, ea fiind dificil de operaţionalizat
tocmai datorită condiţionărilor sociale la care este supusă. De aceea,
Townsend recomandă deprivarea relativă ca singura metodă de a
operaţionaliza şi măsura sărăcia, căutând să obiectivizeze metoda prin
raportarea la cel mai mare grup de referinţă semnificativ pe care îl identifică:
întreaga societate. Astfel, autorul britanic pune accentul nu pe măsurarea
sentimentelor de sărăcie, ci pe utilizarea opiniei publice în aprecierea
condiţiilor care determină un trai decent.
II.9. Sărăcia severă

Sărăcia severă este dată de un nivel atât de scăzut al resurselor, încât


oferă condiţii extrem de modeste de viaţă, pline de lipsuri şi restricţii.
Chiar dacă împiedică o funcţionare socială normală, acest tip nu
blochează nici efortul de a ieşi din sărăcie şi nici redresarea, în situaţia în
care resursele revin la normal. Există o evidentă dependenţă de existenţa
resurselor, care pot determina sau nu ieşirea din sărăcie.
Evaluările care se efectuează raportează situarea individului sau a
populaţiei cu un consum care să se situeze sub pragul de 1$ SUA la PPC
paritatea puterii de cumpărare, denumită de Lucian Pop şi sărăcie lucie.

II.10. Sărăcia consensuală

Sărăcia consensuală reprezintă o formă subiectivă de sărăcie, care are


la bază modul colectiv de evaluare. În acest sens, la nivelul societăţii se
stabileşte ce anume reprezintă condiţii decente de trai, pentru a contura
condiţiile care determină starea de sărăcie.
Putem să-l considerăm pe Townsend autorul moral al definirii acestui
tip de sărăcie datorită faptului că a lansat o provocare în rândul specialiştilor.
Mack şi Lansley în 1985 preiau concluziile elaborate de Townsend,
iar după o perioadă destul de lungă de timp aceasta revine în actualitate prin
abordările lui Nolan şi Whelan în 1996, precum şi Halleröd, 1996-1997.
Contribuţia acestora este totuşi distinctă, profundă şi explicită chiar dacă se
bazează pe subiectivitate. Cu toate acestea, se bazează destul de mult pe
aprecierile individuale, încadrate în context global cu privire la ce semnifică
la nivel de societate un trai decent.
Sărăcia consensuală reprezintă acel tip de abordare în care accentul
cade pe „ceea ce gândeşte publicul despre sărăcie” afirmă Piachaud.
Remarcabilă este contribuţia autorului de a face distincţie dintre ceea ce se
doreşte şi ceea ce se poate realiza.
Viet-Wilson atrage atenţia în 1987 asupra celor două tipuri de
consensualitate care sunt fie indirecte, bazate pe aprecierea subiectivă a unor
nivele de venit (income proxy method), fie directe, care are în vedere
aprecierea satisfacerii nevoilor (deprivation indicator approach). (Bogdan
Voicu)
Interesant este faptul că Piachaud se referă la aprecierile lui
Townsend şi cele ulterioare ale lui Desai în cadrul abordărilor
comportamentale ale sărăciei, ca distincte de sărăcia consensuală, în ciuda
faptului că şi ele fac apel la judecăţile de valoare ale populaţiei în stabilirea
standardelor de sărăcie. Opţiunea este justificată de faptul că acestea nu sunt
metode subiecte „pure”, ci caută să relaţioneze metodele subiective cu cele
axate pe înregistrarea veniturilor. Abordările comportamentale constituiau
astfel pentru Piachaud un fel cale de mijloc între metodele consensuale şi
cele tradiţionale de definire şi măsurare a sărăciei. Pe aceeaşi linie de mijloc
se înscriu şi metoda cetăţeanului reprezentativ, ca şi versiunea acesteia
propusă de Walker (1987). Abordările de după 1990 din sfera deprivării
relative pe direcţia iniţiată de Townsend şi continuată de Mack şi Lansley
reprezintă şi ele modalităţi subiective de estimare a sărăciei, fiind în general
etichetate ca măsuri ale sărăciei consensuale (Bogdan Voicu)
Studiile efectuate asupra nivelului de trai de către David Piachaud în
1987 au permis trei tipuri de abordări ale sărăciei: consensuală, a bugetelor
standard şi comportamentală. De fapt acestea au reprezentat puncte de
referinţă pentru analiza satisfacţiei cu veniturile şi a autoetichetării ca sărac,
de către specialiştii Universităţii din Antwerp. Ulterior regăsim şi în
România aceste puncte de vedere, care reprezintă opinia specailiştilor de la
ICCV Bucureşti, prin elaborarea standardului subiectiv de viaţă şi a
indicelui sărăciei subiective.
S-ar putea adăuga o altă metodă, dezvoltată ulterior articolului lui
Piachaud, şi anume cea a analizei. Să notăm totuşi, că o astfel de metodă,
deşi subiectivă, nu poate fi etichetată drept consensuală, fiind axată pe
identificarea sentimentelor şi nu a condiţiilor de deprivare/sărăcie. Astfel,
măsurile subiective ale sărăciei care etichetează indivizii drept sărăci doar pe
baza propriei lor declaraţii pot fi denumite măsuri subiective neconsensuale.
Karel Van der Bosch face o observaţie similară în 1993, arătând că
eticheta de subiectiv în cazul metodelor consensuale „nu trebuie interpretată
în sensul că propria sa evaluare decide dacă o gospodărie este săracă sau
nu”, ci comparaţia cu pragurile de sărăciei calculate ca medie a pragurilor
indicate de toate gospodăriile. De aceea, o etichetă mai adecvată ar putea fi
cea dată de „standarde intersubiective”(Bogdan Voicu)

II.11. Sărăcia comunitară


Sărăcia comunitară este definită de către experţii Băncii Mondiale în
2002 ca “disponibilitatea unui serviciu public în cadrul comunităţii”. Este
important să precizăm că un serviciu public poate fi apreciat ca disponibil
doar dacă cel puţin 80% dintre gospodării declară acest lucru. Referitor la
categoriile de disponibilităţi, acestea se referă atât la servicii publice
esenţiale, cât şi la percepţiile în ceea ce priveşte siguranţa acelei zone,
precum şi calitatea infrastructurii de transport.
O concluzie semnificativă a aceloraşi studii reliefează că sărăcia
comunitară are cea mai scăzută corelaţie cu sărăcia în consum. Cu toate
acestea, comparaţiile nu au încetat să apară, atât pentru diferite medii, cât şi
referitor la estimările subiective.
Rezultatele studiilor efectuate arată că incidenţa sărăciei comunitare
este mai scăzută decât cea a sărăciei în consum. Explicaţia este aceea că
predomină individualismul, precupările nu se extind la nivel comunitar, ci
ele rămân la nivel de individ. Un alt aspect care trebuie luat în considerare
este şi al calităţii, nu numai al cantităţii rezultate prin simpla însumare.
Nu este lipsită de interes accesibilitatea populaţiei la aceste servicii,
care pot exista ca atare fără ca ele să fie accesibile în mod practic din motive
de distanţă, resurse financiare sau necunoaştere.
Referitor la tipurile de sărăcie comunitară din diferite zone de locuit
este evident faptul că zonele rurale sunt mult mai afectate decât cele urbane,
în ceea ce privesc serviciile şi infrastructura, spre deosebire de o accentuată
lipsă de securitate specifice zonelor urbane.

II.12.Tipuri noi de sărăcie

În ultima perioadă sunt specificate, în vederea evaluării cât mai


corecte a fenomenului în ansamblu, a altor tipuri de sărăcie, cum sunt:
sărăcia în consum, sărăcia nutriţională, sărăcia condiţiilor locative, sărăcia
bunurilor esenţiale de folosinţă îndelungată, sărăcia educaţională, sărăcia
în sănătate, sărăcia ocupaţională. Acestea au permis specialiştilor români,
susţinuţi de Banca Mondială să aprofundeze şi să concretizeze pe cazul
României toate aceste tipuri, care să se constituie suport în elaborarea
politicilor sociale specifice ţării noastre.
III. Metode de evaluare a sărăciei

III.1. Metode directe şi indirecte

Stein Ringen (1987) face distincţia dintre cele două modalităţi de


evaluare a sărăciei, respectiv cea directă şi cea indirectă. În acest sens
autorul notează faptul că sărăcia poate fi definită direct, în termeni de
deprivare şi nesatisfacerea necesităţilor definite social, sau indirect, în
termeni de subzistenţă ca lipsa resurselor necesare asigurării consumului.
Aceste specificări îi dau posibilitatea lui Ringen să amplifice şi să
completeze tipurile de definire specificate anterior, în urma cărora au
rezultat patru combinaţii posibile, din care doar trei s-au dovedit a fi viabile,
în opin: definire şi măsurare indirectă; definire directă şi măsurare indirectă;
definire şi măsurare directă, iar cel de-al patrulea tip posibil, măsurare
directă pentru o definiţie indirectă, este considerat un non-sens.
Definirea indirectă a sărăcie şi măsurarea ei indirectă, prin intermediul
veniturilor reprezintă în opinia lui Reigen o opţiune ideologică, dată de
interesul pentru măsurarea inegalităţii de venit. Măsurarea indirectă a
sărăciei definite direct, în termeni de deprivare reprezintă o alegere dictată
de numărul redus de oportunităţi şi de costurile ridicate ale măsurării directe.
Estimările obţinute sunt valide, însă prezintă riscul clasificării eronate a
celor aflaţi la graniţa dintre sărăcie şi bunăstare sau având nevoi diferite de
majoritatea populaţiei.
Definirea şi măsurarea directă a sărăciei este opţiunea susţinută de
Ringen, dată de deprivarea relativă. (Bogdan Voicu)
În aceeaşi perioadă de timp, respectiv începând cu 1996, Jürgen Kohl
susţine că deosebirea dintre sărăcia indirectă şi cea directă este dictată de
„provenienţa celor două din concepţii diferite asupra bunăstării: primul se
referă la resursele aflate la dispoziţia indivizilor sau gospodăriilor, iar al
doilea la condiţiile de viaţă ale indivizilor sau gospodăriilor”. Kohl
sistematizează diferenţele dintre cele două tipuri de concepte,
operaţionalizând implicaţiile lor asupra metodelor de investigare a sărăciei şi
formelor de combatere a acesteia.
Opinii asemănătoare celor formulate anterior elaborează Mojca
Novak în 1996 care argumentează faptul că sărăcia indirectă este una legată
conceptual de cauzele acesteia, implicit lipsa de resurse, faţă de sărăcia
directă ce îşi propune să măsoare efectele sărăciei în termeni de condiţii de
trai, mod de viaţă, obiceiuri şi atitudini faţă de sărăcie.
Ca şi Ringen, în 1998 Kangas şi Ritakallio remarcă faptul că sărăcia
poate fi definită simultan prin nesatisfacerea nevoilor şi lipsa resurselor
economice, cele două aspecte determinându-se reciproc. De fapt aceştia
susţin utilizarea unor metode de estimare a sărăciei care să aibă la bază
criterii duale: pe de o parte directe, în termeni de satisfacere a nevoilor, iar
pe de altă parte indirecte, a veniturilor reduse.
Whelan susţine diferenţa dintre indicatorii monetari şi cei ne-
monetari ai sărăciei, pornind de la faptul că indicatorii sărăciei sunt definiţi
ca indicatori sociali, pe care de fapt îi propune prin avantajele pe care le
oferă.

III.2. Metoda TFR (Totally Fuzzy and Relative)

Aşa cum relatează Manuela Stănculescu, metoda TFR face parte


din familia metodologiilor de estimare multidimensională a sărăciei,
orientare iniţiată de către P. Townsend prin metoda deprivării relative
(1979). Autorii acestei metode sunt constituiţi dintr-o echipă de cercetători
italieni de la Universitatea din Siena - B. Cheli, G. Ghellini, A. Lemmi, N.
Pannuzi. Autorii au încercat să elaboreze o metodă de estimare a sărăciei în
ţările în tranziţie, prin utilizarea unui set multidimensional de indicatori care
vizează “sărăcia economică şi socială” şi nu doar “sărăcia economică”
raportată la cheltuieli sau venituri, cu aplicaţie pe cazul Poloniei, pe baza
datelor din bugetele de familie, într-o perioadă destul de redusă de timp,
1990-1991, dar reprezentativă pentru această ţară.
Caracterul “total vag” al metodei TFR, afirmă Manuela Stănculescu, provine
din faptul că identificarea populaţiei aflate în situaţia de sărăcie nu utilizează
praguri de sărăcie. Aşa cum subliniază autorii metodei TFR, împărţirea
populaţiei în săraci şi non-săraci prin trasarea unui prag de sărăcie (oricare ar
fi acesta) semnifică definirea sărăciei drept atribut ce caracterizează situaţia
unui individ în termeni de prezenţă sau absenţă. În realitate, sărăcia nu este
un atribut prezent sau absent, căci sărăcia se manifestă în diferite sfere ale
vieţii (sărăcia capitalului uman, sărăcia economică, excludere socială, etc.)
iar orice individ este mai mult sau mai puţin sărac în una sau mai multe sfere
ale vieţii. Deci, sărăcia trebuie concepută ca un predicat “vag” care să arate
gradele de manifestare ale fenomenului multidimensional de sărăcie.
Concluziile arată că mulţimea săracilor nu poate fi clar delimitată, iar a
studia sărăcia presupune a stabili gradul de apartenenţă a oricărei unităţi
statistice la mulţimea săracilor.
Ceea ce este important de reţinut, pentru ca metoda să fie preluată şi în
practică, datorită eficienţei acesteia, este că metoda TFR indică măsura în
care diferitele caracteristici ale sărăciei sunt răspândite la nivelul unei
populaţii, sau la nivelul unui anume segment al acesteia.
În România, estimări ale sărăciei prin metoda TFR au fost realizate de
către specialiştii CNS, cu sprijinul cercetătorilor Wagner Pavel, Chircă
Constantin, Zamfir Cătălin, Molnar Maria, Pârciog Speranţa,
menţionaţi de Manuela Stănculescu, iar concluziile ne arată că sărăcia se
ameliorează uşor între 1995 şi 1996, urmată de un declin semnificativ după
1997.

III.3. Metoda normativă de estimare a sărăciei

Studiile întreprinse de S. Rowntree în 1901 în comitatul York, Marea


Britanie au avut la bază metoda normativă de estimare a sărăciei luând în
calcul bugetele de familie.
Acelaşi autor spune mai târziu, în 1951 că persoanele sărace sunt cele “ale
căror venituri totale sunt insuficiente pentru obţinerea bunurilor esenţiale
care le permit menţinerea sănătăţii pur fizice”
Metoda normativă se bazează pe conceptul de sărăcie absolută şi are
la bază construirea unui coş de bunuri şi servicii care să permită acoperirea
nevoilor umane fundamentale. Criticile sau doar observaţiile pertinente
formulate aici sunt doar cele ce ţin de adaptarea a ceea ce reprezintă
asigurarea nevoilor umane, schimbătoare de altfel atât la nivelul a diferite
societăţi, cât şi în interiorul acesteia. Toate aceste aspecte determină
necesitatea de adaptare la ritmul de evoluţie sau progres care dinamizează
societăţile.
În lucrarea sa “Dimensiuni ale sărăciei”, Cătălin Zamfir aplică pentru
România în 1994, prima evaluare a sărăciei prin metoda normativă, prin
stabilirea a două coşuri de produse şi servicii ce corespund Minimului de
trai Decent-MD şi Minimului de Subzistenţă MS, care se raportează la
Minimul Subiectiv de Viaţă-MSV, luate în considerare atât pentru mediul
urban, dar şi separat pentru cel rural.
Minimul de subzistenţă şi minimul de decenţă reprezintă expresia
monetară a câte unui coş de bunuri şi servicii construite astfel încât să
răspundă nevoilor specifice ale persoanelor din România. Coşurile se
bazează pe normele de consum elaborate de către cercetători din România şi
includ bunurile şi serviciile necesare menţinerii sănătăţii, precum şi
participării sociale a tuturor membrilor familiei. Minimul de subzistenţă
reprezintă venitul care asigură strict supravieţuirea şi nu permite decât o
participare socială minimală. Minimul de decenţă este construit prin referire
la definiţia socială a traiului decent. “Aspiraţiile în ceea ce priveşte modul de
viaţă în ţara noastră, ... s-au cristalizat sub influenţa standardului de viaţă
atins la sfârşitul anilor 70, cât şi a modelelor de viaţă europene, al căror
impact este indiscutabil”. (C.Zamfir, 1995)
În urma aplicării metodei normative, specialiştii ICCV au estimat că
ponderea gospodăriilor aflate în sărăcie absolută (sub MS) a scăzut de la
27.3% în 1989 la 18.5% în 1990, datorită politicii sociale reparatorii din
1990. Începând cu 1991, sărăcia absolută a crescut îngrijorător, afectând
51.2% din gospodării în 1992, 49.0% în martie 1993, respectiv 34.9% în
iunie 1994. Aceste estimări sunt apropiate de cele realizate prin alte metode
de către cercetătorii Centrului Internaţional MONEE (1993), Cornia (1994)
şi Janos Kornai (1996)(Manuela Stănculescu).

III.4. Pragul de sărăcie Leyden

Pragul de sărăcie Leyden (Leyden Poverty Line – LPL) constituie


una dintre metodele subiective de estimare a pragului sărăciei.
Studiile au fost efectuate de către un colectiv de la Institutul de Economie al
Universităţii Leyden (Olanda), sub îndrumarea profesorului Bernard van
Praag, în anul 1968. Particularitatea acestei metode rezultă din faptul că la
baza acesteia, raportările nu s-au făcut faţă de un standard al coşului de
produse, accentul fiind pus pe funcţia de bunăstare individuală a venitului.
În acest caz intervine subiectivismul persoanelor în evaluarea propriei lor
bunăstări.
Recomandarea de a fi folosit LPL în estimarea sărăciei este susţinută
şi de faptul că rezultatele pot fi apoi utilizate în cadrul oricărei populaţii la
intervale de timp rezonabil de mici şi în culturi relativ similare, astfel încât
structura veniturilor şi consumurilor să nu se modifice semnificativ. Metoda
se dovedeşte astfel fiabilă, fiind utilă în estimarea unor praguri de sărăciei
pornind de la definirea acesteia în termeni subiectivi. Pragurile astfel
calculate s-au dovedit a se corela extrem de puternic cu cele estimate prin
metodele tradiţionale.
Avantajele sunt cele asociate metodei subiective de estimare a
sărăciei. Se adaugă în plus, faptul că LPL evită eroarea de a ignora tendinţa
de substituire de către indivizi a unor bunuri cu altele (aşa cum o fac
metodele bazate pe estimarea de praguri alimentare), „fundamentarea sa
teoretică clară”, „simplitudinea” (van Praag, Spit, van der Stadt – 1982).
Comparând LPL cu SPL şi cu metoda CSP, Karel Van der Bosch (1993)
remarca faptul că metoda LPL este mai potrivită pentru comparaţii
internaţionale, fiind mai puţin sensibilă la fluctuaţiile de traducere, scala
utilizată pentru întrebarea de evaluare a venitului fiind mai lungă.(Bogdan
Voicu)
Principalul dezavantaj rezidă totuşi în atribuirea opiniilor capului de
familie întregii familii / gospodării, ca şi în riscurile impuse de eventualele
erori de eşantionare, cu efecte directe asupra estimării parametrilor utilizaţi
în calculul venitului de prag. Pe de altă parte intervine şi subiectivitatea
stabilirii nivelului de utilitate ce determină acest prag. Kapteyn, Kooreman
şi Willemse (1988) sesizau şi dificultăţile legate de non-răspunsuri, acestea
reducând numărul de cazuri la aproape 70% şi diminuând fidelitatea
estimărilor asupra pragurilor de sărăcie.
O critică adusă metodei şi şcolii de la Leyden în general este cea
legată de ambiguitatea unităţii de analiză utilizate, individul, familia şi
gospodăria fiind adeseori confundate, fără a se oferi vreo justificare teoretică
sau empirică (Hartog, 1988).
Exceptând dezvoltările pentru Europa ale şcolii de la Leyden, metoda
este folosită arareori, probabil şi datorită complexităţii sale. Doar Colosanto,
Kapteyn şi van der Gaag (1984) raportează utilizarea cu rezultate similare
pentru statul Wisconsin, SUA. În România, metoda nu a fost încă utilizată
(Bogdan Voicu)

III.5. Indicele subiectiv de sărăcie (ISS)

Folosit pentru măsurarea sărăciei subiective, indicele subiectiv de


sărăcie a fost elaborat în cadrul ICCV, de către Cătălin Zamfir şi
colaboratorii săi.
Indicele îşi propune să ofere un mod de ordonare al indivizilor în
funcţie de modul în care aceştia se definesc ca săraci sau nu.
“Am construit un indicator mai puternic al sărăciei subiective”
publică Cătălin Zamfir(1995) în lucrarea “Dimensiuni ale sărăciei.1994”
În acelaşi timp autorul propune un indicator nou gradul de sărăcie
GS şi unul complementar cu el rata sărăcirii RS, cu scopul evaluării
amplorii sărăciei.

III.6. Metoda CSP

Metoda CSP este recomandată şi utilizată pentru estimarea tipului de


sărăcie subiectivă, denumirea sa fiind asociată cu Centrul de Politici
Sociale (CSP) a Universităţii din Antwerp, unde aceasta a fost elaborată de
către Herman Deleek şi colaboratorii săi.
Ea reprezintă o combinaţie între aprecierea „securităţii subiective a
subzistenţei” şi autoestimarea venitului minim propusă la Universitatea din
Leyden (LPL), subliniază Bogdan Voicu.
Deleek şi colaboratorii săi (1992) au evaluat situaţia sărăciei pentru un
grup de ţări ale Uniunii Europene: Belgia, Olanda, Luxemburg, Irlanda,
Franţa şi Grecia. Pragurile raportate pe tipuri de gospodării sunt similare
celor produse prin metoda autoestimării venitului minim necesar (SPL) şi
mai ridicate decât pragurile relative. În acelaşi sens s-au conturat evaluări
asemănătoare de către Steffan Dubnoff în 1985 şi Cătălin Zamfir în 1995.

III.7. Metoda cetăţeanului reprezentativ

Lee Rainwater propune, în 1974, interogarea persoanelor cu privire


la modul în care îşi stabilesc necesităţilor unor familii ipotetice, iar mai
târziu, în 1987 Robert Walker susţine şi de fapt propune: „definirea
consensuală ar trebui derivată din discuţii de grup”, stabilind condiţiile care
ar trebui respectate, astfel încât concluziile să fie relevante.
Fără să se utilizeze practic această metodă, în SUA pe o perioadă de
zeci de ani s-au aplicat principiile amintite, astfel încât în 1993 Vaughan
reuşeşte să coreleze gradul de sărăcie cu ceea ce reprezintă „a se descurca”
Criticile aduse acestei metode ţin de subiectivitatea persoanelor care
se presupune că nu ar fi capabile să estimeze corect minimul necesar. Astfel,
Goethals şi colegii săi în 1977 atrag atenţia asupra faptului că doar indivizii
proveniţi din familii aflate la limita sărăciei, între sărăcie şi relativă
bunăstare pot face estimări corecte asupra coşului de produse sau a venitului
care caracterizează pragul de sărăcie, aceştia fiind practic singurii „cetăţeni
reprezentativi” în acest sens.

III.8. Metoda Orshansky

Mollie Orshansky a propus în perioada 1963-1965 un prag de sărăcie


standard care are la bază estimarea nevoilor minime de consum ale unei
familii, considerate constante. De fapt acestea aveau în vedere nevoile
alimentare de bază, primare ale unei familii, pe baza evaluărilor ştiinţifice,
dar pe modelul american.
Aşa cum mai este denumit, pragul Orshansky (adoptat de către
Administraţia Securităţii Sociale din SUA sub numele de Indexul Sărăciei –
Zamfir E., 1995) avea la bază “bunurile şi serviciile care asigură un nivel de
subzistenţă”, pornind de la structura determinantă a consumului la un
moment dat.
Pragul se baza pe standardele minime de consum alimentar ale unor
familii de diferite tipuri şi pe observaţia empirică potrivit căreia o familie
medie/ tipică, cheltuie pentru necesarul alimentar lunar aproximativ o treime
din bugetul familiei. Drept urmare, pragul de sărăcie reprezintă nivelul
cheltuielilor alimentare multiplicate cu 3. După cum arată Zamfir Elena în
1995 “cheltuielile alimentare sunt determinate nu pe baza unei reţete
elaborate de nutriţionişti […] ci pe baza unor anchete cu privire la
‘petternurile’ culturale de consum”.
Avantajul metodei rezultă din faptul că ea a permis identificarea
diferenţelor înregistrate pe tipul de familie ce se regăseşte în rândul celor
săraci.
Dezavantajele apărute la nivelul metodei s-au conturat în critici
referitoare la pragul stabilit, respectiv: cei care susţineau că pragul stabilit
este prea ridicat; Rose Friedman (1965) a arătat că, de fapt, coeficientul de
multiplicare al lui Orshansky este nerealist, deoarece săracii cheltuie circa
60% pe alimente şi deci coeficientul de multiplicare trebuie să fie
semnificativ mai mic.
Printre cei care susţineau că pragul este prea scăzut se numără şi
Alan Haber (1966) care a arătat că pragul Orshansky a fost construit având
la bază date vechi, din cercetări asupra consumului din 1955.
M. Harrington a argumentat în 1969 că sărăcia are ramificaţii mult
mai numeroase şi mult situate în spatele unei simple insuficienţe a venitului,
argumente care îşi găsesc în mare parte originea în teoria culturală asupra
sărăciei lui Oscar Lewis din 1966.

IV. Cauze ale apariţiei sărăciei

Pe măsură ce fenomenul sărăciei s-a extins sau a luat amploare, a


apărut necesitatea identificării cauzelor care au determinat existenţa sa la
nivelul a mai multor comunităţi şi nu numai atât. Gravitatea cu care este
apreciată sărăcia de către specialişti este dată şi de numeroasele piedici în
eradicarea ei pe de o parte, dar şi durata extrem de mare pe care o presupune
ieşirea din această stare, sau cauzalităţi de percepţie individuală ori
colectivă.

IV.1. Cauzalitatea individual-psihologică

Comportamentul individual deviant, sau pur şi simplu pasiv, de refuz


sau de lipsă de interes de a ieşi din starea de sărăcie poate fi considerat una
din principalele cauze ale sărăciei. Cu alte cuvinte, în cazul persoanelor
alcoolice, a şomerilor care refuză orice solicitare de ocupare a unui loc de
muncă, a celor ce refuză să meargă la şcoală, etc., pot fi considerate pe
deplin vinovate de starea lor de sărăcie. Gradul de vinovăţie se poate
diminua sau agrava în funcţie de eforturile proprii ale persoanelor în a depăşi
această situaţie, iniţial temporară dar care se poate destul de uşor croniciza.
Politicile sociale au în vedere sprijinirea sărăcilor în acelaşi timp cu
aplicarea unor pedepse, stigmatizări tocmai datorită faptului că vina nu este
a societăţii. In această situaţie individul dispune de două oportunităţi: fie îşi
accentuează eforturile de a ieşi din starea de sărăcie, fie acceptă eticheta de
sărac. Criticile apărute în acest sens sunt pertinente datorită faptului că
pedepsele sau stigmatizarea pot avea efecte de descurajare ceea ce nu ar face
altceva decât să agraveze mult mai mult situaţia, decât să incite la atitudine
sau acţiune.
Practica a demonstrat că ajutoarele acordate nu au avut efectul
scontat, în sensul că au creat pe de o parte dependenţă, iar pe de altă parte au
fost folosite în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate. Acest
aspect presupune regândirea modalităţilor sau formelor de acordare de
ajutoare sociale.
Specialiştii de la ICCV susţin că pot fi şi cauze de natură patologică,
respectiv indolenţă şi nepăsare, resemnare, fatalism; cauze genetice - status
social dependent de inteligenţă; cauze psihologie - neadaptare datorită
personalităţii şi presupun blamarea victimei.

IV.2. Cauzalitatea economică şi socială

Existenţa societăţilor dezvoltate, prospere a determinat apariţia


întrebărilor de genul: de ce nu sunt atât de mulţi săraci ? sau a intervenit
societatea implicându-se în viaţa săracilor ?
O perspectivă opusă celei prezentate anterior consideră sărăcia ca
având cauzalitatea în societate, indivizii cu venituri reduse fiind consideraţi
victime şi nu vinovaţi. Conform acestei abordări se presupune că sărăcia ar
putea fi eliminată prin programe şi acţiuni la nivelul general al societăţii, iar
atitudinea de blamare a săracului în poziţie de victimă conduce la o orientare
greşită a programelor sociale. Astfel, trăsăturile distinctive “de clasă” ale
săracilor, despre care se vorbeşte în societate, ar fi în realitate condiţii
externe impuse săracilor chiar de către societate care sunt de fapt cauze cum
ar fi şomajul, locuinţă necorespunzătoare, lipsa educaţiei, comportamente
deviante. Această perspectivă care consideră societatea răspunzătoare de
starea de sărăcie a unora dintre membrii ei, apreciază că săracii ar fi
caracterizaţi de multe valori pozitive şi modele de comportament similare
clasei medii, dar situaţia lor concretă, de viaţă, îi obligă să dezvolte anumite
trăsături “subculturale” pentru a putea supravieţui.
O abordarea oarecum complementară este oferită de cauzalitatea
economică a sărăciei, care consideră că aceasta provine din sistemul de
organizare economică bazată pe mecanismul pieţei libere. Veniturile primare
nu sunt egal distribuite, anumite segmente ale populaţiei realizând multe
câştiguri, în timp ce alte segmente nu au acces la asemenea facilităţi ceea ce
determină necesitatea intervenţiei statului în favoarea celor defavorizaţi
pentru o redistribuţie secundară a veniturilor.
IV.3. Cauzalitatea politică

Abordarea funcţionalistă pune accent pe disfuncţiile instituţionale ale


societăţii, care s-ar constitui drept cauză a sărăciei. În acest sens se
conturează două puncte de vedere. În primul rând ar fi vorba despre sfera şi
natura sărăciei care ar depinde de schimbările sociale rapide înregistrate în
secolul XX, ceea ce a generat vulnerabilitate mai ales în rândul clasei de jos.
În al doilea rând se consideră oarecum ca un rău necesar, tocmai pentru a
stimula munca şi implicit ieşirea din sărăcie. Plata muncii prestate diferă în
funcţie de gradul de recunoaştere de către societate a acesteia şi se constituie
într-un stimulent care să-i determine pe cei săraci să iasă din starea în care se
află prin atitudinea lor de căutare a unui loc de muncă mai bine plătit. Este
vorba de conştientizarea faptului că munca este cea care oferă nu numai
suport financiar, ci şi social, prin faptul că aceasta determină un anumit
sistem al stratificărilor sociale.

V. Cultura sărăciei

Conceptul de cultură a sărăciei a fost lansat de Oscar Lewis în 1966,


care a efectuat unele studii asupra comportamentului populaţiei sărace din
Puerto-Rico, cultură care, în sens antropologic, apare ca fiind determinată de
o serie de patternuri sedimentate social, ce modelează felul în care oamenii
gândesc, simt şi acţionează.
În cadrul acestei culturi a sărăciei, familia biparentală este dominantă
şi este centrată îndeosebi pe mamă, tatăl având un rol foarte scăzut în cadrul
vieţii de familie, din motive mai mult sau mai puţin obiective.
Consecinţele nu întârzie să apară în special cele care ţin de sfera
socială prin apariţia fertilităţii precoce, a creşterii numărului de copii
abandonaţi sau a celor aflaţi în centrele de plasament, iar familia are la bază
valori care induc instabilitate şi comportamente specifice, toate acestea fiind
în măsură să pună piedici în calea unui ciclu social normal.
Analiza stilurilor de viaţă ale celor săraci a scos în evidenţă faptul că
aceştia au multe elemente în comun, determinate la rândul lor de factori
comuni care duc la ceea ce a definit Oscar Lewis ca fiind cultura sărăciei.
Reprezentative sunt caracteristicile specificate de autor, respectiv
permanentizarea unei subculturi, crearea de către săraci a unei lumi proprii
în care se complace şi faţă de care nu face nici un efort de schimbare a
situaţiei, instituirea unui comportament specific în măsură să agraveze
situaţia şi să o perpetueze din generaţie în generaţie.
Oscar Lewis a analizat modul de viaţă al săracilor şi a constatat că în
comunităţile sărace există: a) un puternic sentiment al marginalităţii şi al
neajutorării; b) un puternic sentiment al dependenţei şi inferiorităţii, şi lipsa
unei personalităţi sociale; c) resemnare şi fatalism. (Zamfir Elena, 1995)
Cultura sărăciei nu este numai un mod de viaţă, ci şi o reacţie
(negativă) la starea de sărăcie, un comportament care afundă şi mai mult în
sărăcie şi care tinde să formeze adevărate pungi cronice, stabile de sărăcie
care odată formate sunt greu tratabile. Cea mai mare barieră în depăşirea
acestei probleme nu o constituie, după cum s-ar crede, lipsa mijloacelor
financiare, ci lipsa de motivaţie şi speranţă, stările apatice şi atitudinile
fataliste care generează abandonul luptei săracilor împotriva propriei stări de
sărăcie.
Criticile aduse modelului cultural al sărăciei au avut la bază evaluările
unor cazuri atipice, respectiv de reacţii mai degrabă opuse, evoluţia celor
aflaţi în această stare fiind de natură să diminueze sau chiar să reuşească
într-o anumită măsură să le modifice stilul.
De asemenea, considerarea şi acceptarea existenţei unei culturi a
sărăciei conduce la spargerea colectivităţilor umane moderne în două: cei
standard şi underclass (clasa de jos, clasă inferioară) situaţie
contraproductivă cu efecte negative asupra posibilităţii de ameliorare şi
reducere a fenomenului sărăciei. Criticii culturii sărăciei au arătat că există
numeroase semne de întrebare cu privire la faptul că săracii ar avea o
structură a personalităţii diferită de a celor nonsăraci (standard). Foarte mulţi
consideră că, în general, comportamentul săracilor nu este explicabil prin
patternurile considerate de cultura sărăciei, ci prin situaţia efectivă de viaţă:
schimbarea situaţiei determină schimbarea personalităţii, orientărilor şi
comportamentelor. În acest sens se poate pune întrebarea legitimă dacă se
poate vorbi de patternuri culturale stabile şi anume - modul colectiv, generic,
de comportare provine din patternuri sau din situaţia actuală de sărac?
Concluzia trasă de criticii culturii sărăciei este că modul de viaţă al săracilor
provine mai degrabă din situaţia în care trăiesc decât din patternuri. Tânăra
generaţie nu este neapărat prizoniera culturii mediului social din care
provine, ci a situaţiei în care se află, schimbarea situaţiei conducând la
adoptarea altor comportamente care pot conduce la îmbunătăţirea condiţiilor
de viaţă (Adrian Dan)
VI. Sărăcie sau excludere socială

Excluziunea socială reprezintă un concept care se utilizează tot mai


des ca o extensie a explicării fenomenului de sărăcie, fără a-şi propune să-l
înlocuiască. Existenţa sărăciei presupune deficitul de resurse financiare, spre
deosebire de excluziunea socială care este un concept larg, specific la nivelul
fiecărei societăţi ce încearcă să ne explice care sunt consecinţele în plan
social în ceea ce priveşte participarea indivizilor la viaţa colectivităţii.
Care este legătura dintre sărăcie şi excluziune socială ? Poate exista
sărăcie fără excluziune ? Sau excluziunea socială apare şi în lipsa sărăciei ?
Răspunsurile nu sunt simple, ci ele necesită o serie de explicaţii,
menite să clarifice modul în care aceste fenomene apar şi influenţează
dezvoltarea atât la nivel individual, dar şi la nivel comunitar.
Excluziunea socială reprezintă un concept care, deşi a apărut în 1975
în documentele Consiliului de Miniştri al Comunităţii Europene, este
considerat a fi mai recent decât cel al sărăciei. Promovarea practic s-a
dovedit a fi necesară odată cu Programele Europene Antisărăcie, atunci
când excluziunea era definită ca “lipsă a oportunităţilor de mai multe tipuri
decât cele de consum sau câştig”, iar în 1989 se menţiona în Carta
Europeană a Drepturilor Muncitorilor publicată de Comisia Europeană că
se impune combaterea excluziunii sociale.
Mai târziu, respectiv în 1994 Consiliul Europei definea excluşii drept
“ grupuri întregi de persoane care se găsesc, parţial sau total, în afara
câmpului efectiv de aplicare a drepturilor omului”
Importanţa majoră acordată combaterii sărăciei şi excluziunii sociale a
impus la nivel european pentru statele membre să-şi stabilească Planuri
Naţionale de …..combatere a sărăciei şi excluziunii sociale.
Perioada 1990-1994 a fost deosebit de importantă pentru a înţelege
legătura dintre sărăcie şi excluziune socială odată cu lansarea celui de-al
treilea program anti-sărăcie de către Comisia Europeană. Acesta a
reprezentat un moment decisiv de acceptare a excluziunii sociale ca termen
mult mai cuprinzător decât cel al sărăciei, datorită ariei mult mai largi de
cuprindere.
În toată această perioadă, începând cu 1975, au fost lansate numeroase
variante de definire a excluziunii sociale ce a impus ulterior alegerea celei
care a fost considerată completă. Bergham subliniază că “excluziunea
trebuie definită ca incapacitate sau eşec de integrare a unei persoane sau
grup în unul sau mai multe sisteme: sistemul democratic şi legal care
presupune integrare civică, piaţa muncii care promovează integrare
economică, sistemul statului bunăstării care promovează ceea ce poate fi
numit integrare socială şi sistemul familiei şi comunităţii care promovează
integrarea interpersonală”

VI.1. Sursele excluziunii

Identificarea surselor excluziunii constituie o problematică prezentă


permanent în atenţia specialiştilor. Chiar dacă nu se poate spune că este un
proces finalizat, considerăm că sunt conturate trei tipuri semnificative ale
surselor excluziunii şi anume: excluziunea structurală, produsă de
configuraţia sistemului social, apartenenţa teritorială, comunitară a
individului sau grupului şi autoexcluziunea.
Excluziunea structurală este rezultatul unor procese structurale sau
efectul unui deficit al politicii sociale ori a unor opţiuni de politică socială
neadecvate. În acelaşi timp poate să constituie lipsa unui răspuns adecvat al
sistemului social la o anumită nevoie. În acest sens explicaţia se referă în
mod deosebit la grupurile cu risc crescut de a fi excluse pentru care sistemul
nu a avut suficiente măsuri de prevenţie faţă de resursele financiare
disponibile la acel moment sau pentru acest scop. Acesta este motivul pentru
care se consideră că excuziunea structurală este produsă de configuraţia
sistemului social, cel mai relevant exemplu care susţine afirmaţia, fiind cel al
tinerilor majori care părăsesc instituţiile de plasament şi care nu sunt
susţinuţi decât ocazional.
Apartenenţa teritorială reprezintă o sursă a excluziunii asupra căreia
individul are puţine mijloace de influenţă. Deficitul de resurse din
comunitate reprezintă principala cauză pentru care atât individul, dar şi
grupul din care acesta face parte nu –şi pot satisface o anumită nevoie. Din
păcate această sursă de excluziune poate fi diminuată doar cu ajutorul
implicării majore, dacă nu chiar exclusive a comunităţii. În acelaşi timp
trebuie să avem în vedere că la nivel teoretic, formal soluţiile pot exista,dar
cu puţine şanse de aplicare, de funcţionalitate concretă. Cel mai des acest
caz este prezent ca diferenţiere în ceea ce privesc oportunităţile pentru medii
diferite, în defavoarea mediului rural.
Autoexcluziunea este preponderent pusă pe seama opţiunii
individuale, fiind opusă sursei menţionate anterior. Menţionăm că în acest
caz alegerea individului ţine totuşi de modul în care acesta este integrat sau
nu în comunitate, care practic îl influenţează în luarea deciziei. Cele mai
frecvente explicaţii ţin de modelul cultural, dezinteres, nepăsare, respingerea
de a participa la viaţa socială sau pur şi simplu neimplicarea socială.
VI.2. Forme de manifestare a excluziunii sociale

Strategia de combatere a excluziunii şi promovare a incluziunii


sociale în România are la bază identificarea tipurilor şi formelor de
manifestare, precum şi a grupurilor sociale cu risc crescut de marginalizare
şi implicit cu şanse reduse de reinserţie socială. Elena Zamfir propune
studiului o serie de forme ale excluziunii, cum sunt:
♦ Excluziunea economică
♦ Excluziunea de la educaţie
♦ Excluziunea de la serviciile de sănătate
♦ Excluziunea de la seviciile de asistenţă socială
♦ Excluziunea de la serviciile ocupaţionale
♦ Excluziunea de la locuire
♦ Excluziunea de la participare la viaţa politică
♦ Excluziunea determinată de săvârşirea de infracţiuni
♦ Excluziunea determinată de consumul şi dependenţa de alcool şi de
droguri
♦ Excluziunea determinată de deformările de funcţionare ale justiţiei,
poliţiei
♦ Excluziunea de la oportunităţi specifice unor zone, cu referire la
transport, comunicaţii
♦ Excluziunea datorată abandonuluide către familie sau lipsa acesteia
♦ Excluziunea direnţiată determinată de gen
♦ Excluziunea specifică populaţiei de rromi
♦ Excluziunea specifică a copiilor abandonaţi, neglijaţi sever sau
maltrataţi

VII. Sărăcia în România

Profilul sărăciei în România caracterizează un fenomen care a luat


amploare în decursul timpului în sensul agravării acestuia, cu elemente
comune şi altor state aflate în tranziţie, dar şi particularităţi distincte, efectele
fiind sesizabile în accentuarea degradării nivelului de trai din ultima decadă
de timp şi nu numai.
O perioadă critică, din acest punct de vedere, în ţara noastră a fost cea
dintre anii 1940-1950 determinată de consecinţele războiului, la care s-a
adăugat în perioada următoare politica specifică programului socialist. Cu
toate că aceasta avea în vedere grija faţă de fiecare membru al societăţii prin
asigurarea unui minim de venit, măsurile nu au fost în măsură să diminueze
gradul de sărăcie, ci au limitat doar incidenţa sărăciei severe. Redresarea
economiei în perioada anilor 70 a creat condiţii favorabile îmbunătăţirii
situaţiei, dar din păcate pentru o perioadă scurtă de timp, pentru că după
1980 starea s-a agravat destul de mult.
O caracteristică aparte este subliniată de Cătălin Zamfir (1994) în
ceea ce priveşte sărăcia de după 1990, determinată de trei factori decisivi:
erodarea puterii de cumpărare a marii majorităţi a veniturilor, creşterea
rapidă a diferenţierii veniturilor şi scăderea transferului social.
Consecinţele au fost şi sunt dezastruoase pentru marea majoritatea populaţiei
ţării noastre, datorită faptului că o largă categorie a intrat în sărăcie, iar cei
deja săraci au devenit şi mai săraci.

Sărăcia / anul Sărăcia % Sărăcia severă %


1995 25 9
1996 20 6
1997 30 11
1998 31 11
1999 31 13
2000 33 14
2001 36 11
2002 31 11
2003 25,1 8,6

Este facil de remarcat că în anul 2000 sărăcia a atins un punct maxim,


consecinţă a cel puţin trei cauze. În primul rând, se consideră de către
specialişti, că au fost sezizate erori în strategia de restructurare a economiei,
consecinţă a unei ineficienţe a privatizării şi creerii de noi instituţii ale
economiei de piaţă, dar şi a politicilor de macro-finaţare. În al doilea rând,
dar poate mai important decât cel anterior o reprezintă atitudinea de suport
social compensatoriu la un nivel minim, absolut insuficient şi ineficient faţă
de respectiva stare a celor aflaţi în sărăcie. În al treilea rând, sărăcia se
datorează dezagregării sociale care influenţează ritmul relansării economice
şi implicit ieşirea celor afectaţi din această stare.
“România ar putea fi caracterizată printr-o stare de sărăcie
relativă de masă” susţine Cătălin Zamfir în 2000. În acest sens, practic s-
au conturat predominant două clase sociale: cea prosperă, redusă la număr şi
cea a săracilor, majoritară. Inexistenţa clasei de mijloc sau mai corect,
ponderea extrem de redusă a acesteia, influenţează rolul politicilor sociale în
sensul sprijinului moral şi financiar în redresarea pe plan economic, dar şi
social.

Sărăcia a cuprins societatea românească din ce în ce mai mult, iar


diminuarea sau eliminarea acesteia reprezintă un proces mult mai complicat
şi mai costisitor, atât financiar, cât şi din punct de vedere uman, decât ar fi
presupus măsurile de prevenire a apariţiei sau a extinderii acesteia.
Eforturile în plan politic sunt de natură să atenueze pentru o anumită
perioadă de timp şi din păcate pentru categorii sociale restrânse consecinţele
sărăciei sau, mai grav, ale perpetuării acesteia. Există în continuare grupuri
de persoane care fie se află la limita legalităţii pentru ajutoare sociale, fie
pentru acestea nu este constituit nici un sprijin.

Bibliografie

1. Badea Victor, Mitrofan Laurenţiu, 2004, ‘Dimensiuni ale excluderii sociale’,


Sper, Bucureşti.
2. Barry Brian, 2001, ‘Social exclusion, social isolation, and the distribution of
income’ în ‘Understanding social exclusion’, coord. Hills John, Le Grand Julian,
Piachaud David, Oxford University Press, Oxford.
3. Burke Sara, 2001, ‘Setting health targets for poverty strategies’, The Institute for
Public Health, Ireland.
4. Blaga E., 2005-Configuraţia socială a asigurărilor de sănătate, Ed. Pinguin
Book,
5. Bocancea S., 2004-Instituţii şi politici publice în Uniunea Europeană, Ed. Cantes,
6. Giddens A., 2001-A treia cale. Renaşterea social-democraţiei; A treia cale şi
criticii ei, Ed. Polirom,
7. Janvry Alain, Kanbur Ravi, 2005, ‘Poverty, Inequality and Development: Essays
in Honor of Eric Thorbecke’ , Spinger Science Business Media, New York.
8. Mărginean, I., coord.,- 2001- Analiza comparativă a finanţării politicilor sociale
din România, alte ţări în tranziţie şi ţările UE, Revista „Calitatea Vieţii” nr.1–4,
9. Neculau A., Ferreol G., 1999-Aspecte psihosociale ale sărăciei, Ed. Polirom,
10. Pâslaru E., coord., Tompea Anca, 2004-Sistemul de indicatori de incluziune
socială la nivel judeţean, CASPIS, Bucureşti
11. Pop Luana Miruna, coord., 2002-Dicţionar de politici sociale, Ed. Expert,
12. Preda M., 2002- Politica socială românească între sărăcie şi globalizare, Ed.
Polirom,
13. Rădulescu Ana, 2002, Prevederile planurilor statelor membre ale Uniunii
Europene privind combaterea sărăciei şi excluziunii sociale, Revista de Asistenţă
Socială, nr.6,
14. Zamfir C., 2002-Excluziunea şi incluziunea socială, concepte cheie ale politicilor
sociale, Revista de Asistenţă Socială, nr.6,
15. Zamfir Elena (coord), 2000-Strategii antisărăcie şi dezvoltare comunitară, Ed.
Expert,
16. Zamfir Elena, Preda Marian, Dan Adrian, 2004, Surse ale excluziunii sociale’,
Revista de Asistenţă Socială, nr.2-3, Bucureşti.
17. *** Legea nr.116/ 2002 privind Prevenirea şi Combaterea Marginalizării Sociale
18. *** Legea nr.47/ 2006 privind Sistemul Naţional de Asistenţă Socială
19. www.caspis.ro-Comisia Anti-Sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale, Planul
naţional anti-sărăcie şi promovare a incluziunii sociale, Guvernul României,
revizuit, pentru perioada 2006 - 2008
20. www.mmssf.ro -Carta socială europeană, ‘Memorandumul comun în domeniul
incluziunii sociale’, Bucureşti.