Divina Comedie

Opera lui Dante, in toata complexitatea si valoarea ei, a constituit un reper chiar
pentru contemporani, daca luam in considerare admiratia pe care i-a marturisit-o
Boccaccio; de-a lungul secolelor, de la Chaucer si Chateaubriand, pana la Miguel de
Unamuno, toate marile spirite s-au intors catre modelul dantesc. Cu toate ca Vita Nuova
este unanim cunoscuta ca “cel mai nobil manifest al liricii italiene, cea mai desavarsita
expresie a dulcelui stil nou […], dar mai ales candida, ingenua poveste a iubirii lui Dante
Aligheri pentru florentina Beatrice Portinari”, asa cum confirma Alexandru Balaci,
numele lui Dante a devenit sinonim cu Divina Comedie.
Scriitorul a inceput sa-si redacteze capodopera inca din 1307, inainte de anii exilului, si
ea a constituit opera capitala pe care Dante a dezvoltat-o pana in ultima clipa a vietii.
Pornind de la principiile artei poetice medievale, conform carora tragedia are un inceput
vesel si un deznodamant tragic, iar comedia, dupa o expozitiune trista, evolueaza spre un
final fericit, Dante si-a intitulat lucrarea Commedia, dar Boccaccio i-a atasat atributul de
“divina”, pe care posteritatea l-a preluat si l-a consacrat. Acest statut nu este intamplator,
ci generat de faptul ca lucrarea se constituie intr-o autobiografie morala, o drama a epocii,
o lucrare de sinteza politica, o epopee si, fireste, un poem alegoric.
Formula care deschide calatoria imaginara a poetului prin tinuturile mortii este un
laitmotiv al literaturii medievale. In “amiaza vietii”, Dante, cuprins de regretul de a se fi
irosit dupa moartea Beatricei in placerile iluzorii ale vietii, are o viziune care ii ofera un
nou sens existential. Ratacit intr-o padure intunecata, segerand labirintul interior din care
cel ce s-a abatut de la “calea catre creste” nu se mai poate salva, el este amenintat de trei
fiare – o pantera usoara, o lupoaica “numai os si piele” si un leu “cu bot flamand” - , ale
caror intelesuri alegorice sunt lesne de descifrat: necumpatarea, violenta si viclenia.
Aparitia lui Vergilius, “poet divin, lumina fara moarte”, alunga pe moment temerile celui
ratacit, poetul latin invitandu-l pe urmasul sau intr-o calatorie, de care florentinul nu se
simte demn, prin Purgatoriu, Infern si Paradis. Vergilius ii marturiseste insa ca este trimis
de “o doamna blanda-n fapte”, “domnita a virtutii”, Beatrice, care simbolizeaza iubirea
pura, si Dante se lasa cuprins de dorul ei si porneste la drum alaturi de umbra ilustrului
sau inaintas.
Calatoria este proiectata in trei mari carti (Infernul, Purgatoriul si Paradusul), fiecare
dintre acestea articulata pe cate treizeci si trei de canturi, la care se adauga prologul. Cele
o suta de canturi, organizarea lor in tretine si incheierea fiecareia dintre cele trei cantice
prin cuvantul “stele” confirma idealul renascentist al perfectiunii si al simetriei spre care
aspira Dante. In sprijinul aceleiasi idei, critica literara a interpretat si structura partilor
poemului, caci numerele simbolice trei, noua si zece reprezinta osatura intregului text.
Infernul cuprinde zece parti, o campie intunecata si noua ceruri, Purgatoriul grupeaza alte
zece spatii simbolice, taramul marii, coasta muntelui, cele noua ceruri mobile si un cer
fix, Empireul. 42192suq56sgj6g
Patruzand in Infern, Dante este orbit de un fulger si este purtat in Limb, unde sunt
adunate sufletele copiilor morti inainte de Cristos si ale virtuosilor din antichitate, intre
care el ii recunoaste pe Homer, Horatius si Ovidius; dupa intalnirea cu Minos, judecatorul
Infernului, calatorii o zaresc printre cei ce au pacatuit din dragoste pe Francesca da
Rimini, care le istoriceste nefericita ei poveste. Poetul si calauza sa isi continua calatoria
prin cercurile unde isi ispasesc pacatele lacomii, zgarcitii, si risipitorii, maniosii, semetii
si invidiosii, ereticii, talharii, lingusitorii si tradatorii, violentii, sinucigasii, camatarii,
hotii, ipocritii etc. Fiecare popas ii prilejuieste poetului intalniri semnificative cu umbrele
unor personaltati ale antichitatii sau cu unii dintre contemporanii sai, iar istorisirile
acestora, precum si pedepsele pe care le ispasesc au rolul de a trimite spre descifrarea
sensurilor alegorice ale lucrarii.
Fascinatia acestei prime calatorii vine si din impresia de viata adevarata ce se degaja din
descrieri, personajele surprinse de Dante ducand cu ele si dupa moarte pacatul pentru care
au fost aruncate in Infern. Francesca da Rimini si Paolo Malatesta isi traiesc mai departe
iubirea interzisa, in ciuda chinurilor la care sunt supusi, hotul Ciampolo di Navarra ii
pacaleste pe draci printr-un siretlic, iar contele Ugolino si arhiepiscopul Ruggieri isi
continua ura si dincolo de granitele terestre, rozand intru vesnicie unul din craniul
celuilalt. Iesind “catre lumini si stele”, Dante paraseste Infernul, cutremurat de cele
vazute, si se indreapta spre Purgatoriu, dupa ce se incinge cu stuful umilintei si-si spala
obrazul de negurile Infernului, pentru a putea patrunde pe taramul celor care au constiinta
justitiei divine, se caiesc de pacatele savarsite si asteapta iertarea. Aici el ii va intalni pe
rand pe cei ce s-au cait prea tarziu, pe delasatori, pe trufasi si invidiosi, pe nepasatori,
zgarciti, lacomi, desfranati, cu toti caindu-se pentru pacatele lor si ascultand pilde de
iubire, generozitate, cumpatare ori castitate.
In Cantul XXX, poetul este surprins de aparitia iubitei Beatrice care ii va lua locul lui
Vergilius pentru a-l calauzi prin Paradis. Poetul insusi se caieste acum pentru decaderea
lui morala si primeste mustrarile Beatricei, apoi, purificat in unda sclipitoare, porneste
“curat si dornic de-a urca la stele”.
Spre deosebire de atmosfera dramatica a Infernului, in care se aud gemetele si tipetele
celor pedepsiti, iar poetul asista neputincios la zvarcolirile lor, Purgatoril este dominat de
calm, liniste, impacare si speranta. Duhurile intalnite aici au superioritatea morla a
caintei, asa cum marturiseste Guido Guinizelli, intemeietorul scolii “dulcelui stil nou” :
“… si sunt aici, caci m-am cait in moarte”. Cantina Purgatoriului se defineste prin lirism,
poetul italian exprimandu-si aici toata adancimea credintei sale in valorile umanitatii,
ceea ce il determina pe Miguel de Unamuno sa exclame: “Din adancul acestei nelinisti,
din abisul sentimentului moralitatii noastre, iesim la lumina unui alt cer, cum din adancul
Infernului a iesit Dante sa revada stelele…”. ug192s2456sggj
Intrarea in Paradis se face o data cu invocatia lui Apollo, zeul artei, caruia poetul ii cere
sprijinul pentru a putea reda in versuri toata stralucirea fascinanta a sferelor ceresti.
Alaturi de Beatrice, poetul urca in cerul Lunii, in cerul lui Mercur, unde imparatul
Iustinian ii prezinta in termeni alegorici istoria Imperiului Roman, calatoreste apoi in
cerul Venerei, spre sufletele care au trait iubirea profunda, spre cerul Soarelui, unde il
intalneste pe Toma d’Aquino, si spre cerul lui Marte, alaturi de luptatorii pentru credinta
in Cristos. Intalnirea cu stramosul sau, Cacciaguida, ii prilejuieste lui Dante o evocare a
trecutorului florentin, dar ii confirma si viitorul sau stralucit, semn al constiintei propriei
valori. In cerul lui Jupiter, el are prilejul sa-i intalneasca pe marii suverani, in cerul lui
Saturn vede duhurile contemplative, apoi, in cerul instelat, are revelatia triumfului lui
Cristos si primeste binecuvantarea Sfantului Petru. In discutiile filosofice cu Sfantul
Iacob si Santul Ioan, Dante abordeaza problemele dragostei si sperantei.
Ultima treapta a Paradisului este Empireul, unde, la rugaciunea Sfantului Bernard,
Fecioara ii prilejuieste lui Dante contemplarea Treimii. Un ultim fulger de lumina
strapunge insa mintea acestuia si il aduce in real, pentru a rosti cuvintele prin care se
incheie poemul, respectand simetria cu finalurile canticelor anterioare:
  
“Mai mult sa spun nu-s vrednic prin cuvinte
caci vrerii Sale potrivind pe-a mele,
asemeni rotii ma-mpingea-nainte
iubirea ce roteste sori si stele”.
 
Descrierea Paradisului este un adevarat poem al lumii si al frumusetii, caci, asa
cum observa istoricul literaturii italiene, Francesco de Sanctis, “din toate formele aici nu
ramane decat lumina, din toate afectele, nimic altceva decat iubirea, din toate
sentimentele, nimic altceva decat beatitudinea, din toate actele, nimic altceva decat
contemplatia”.
Idealul perfectiunii pe care l-a imprastiat intreaga Renastere este influentat in cea
mai deplina masura de Divina Comedie a lui Dante. Structura poemului tine de o
arhitectura grandioasa, poetul organizand in simetrie cele trei cantice, precum si canturile
ce le compun. Complexitatea lucrarii este generata si de multitudinea de sensuri pe care
ea le propune si pe care Dante insusi le anunta inca de la aparitia operei sale. Un prim
sens este cel literal, potrivit caruia poetul calatoreste in anul 1300, vreme de sapte zile.
Din el rezulta insa imediat sensul alegoric, reperabil chiar din primul cant, atunci cind
eroul este atacat de trei fiare, simbolizand lacomia, violenta si viclenia. Calatoria este una
simbolica, de purificare, mai intai prin ratiune, intruchipata de Vergilius, apoi prin iubire,
a carei exponenta este Beatrice. De aici rezulta un profund sens moral, caci exemplul lui
Dante este oferit intregi umanitati. Epoca istorica evocata, sangerosul ev mediu, ar putea
permite si receptarea unui suprasens, acela al iesirii din framantata contemporaneitate a
lui Dante, pentru a revigora vechiul Imperiu Roman, in toata gloria pe care o evoca
personajele Comediei.
Din acest punct de vedere, lucrarea, in care se recunosc descrieri ale mediului
florentin, ale moravurilor vremii, analizate ale situatiei politice, evocari ale unor
personalitati exemplare, dar si configuari ale teoriilor stiintifice vehiculate in epoca,
privind pozitia planetelor in Univers, este o sinteza a culturii si literaturii medievale.
Evocarea vechii Florente in opozitie cu cea contemporana este pentru Dante un prilej de
a-si afirma patriotismul vibrant, de altfel una din coordonatele morale ale cartii.
Alexandru Balaci afirma: “Contemporanietatea sa si Florenta sunt temele centrale, axele
in jurul carora se rotesc toate canturile poemei. Prezentul, Italia, contemporanii si
Florenta, patria nerecunoscatoare, dar intotdeauna iubita, toate aceste elemente sunt
puternic inradacinate in mintea si sufletul poetului, care le poarta cu el in imaginara sa
calatorie, in tenebrele Infernului, in cantecele Purgatoriului ori in stralucirea Paradisului”.
Arta dantesca a fost si ea, alaturi de celelalte note de valoare, un motiv pentru care
secolele nu au putut asterne umbra peste capodopera. Stapan peste arta compozitiei,
poetul isi organizeaza edificiul artistic intr-o uimitoare impresie de viata. Succesiunea
dinamica, dar echilibrata a planurilor compozitionale, puterea de a concentra esentialul in
tablouri memoriabile, gama larga a mijloacelor plastice la care apeleaza poetul, de la
tonurile sumbre ale Infernului la cele luminoase ale Paradisului, precum si versul fluid si
muzicalitatea limbii literare italiene care se intemeiaza prin Dante, toate acestea se
reunesc sub semnul unei valori indiscutabile si, in ordinea marilor capodopere, unice.
Ivita intr-un timp in care omul era schematizat si supus dogmelor, Divina
Comedie prefigureaza cuceririle Renasterii, propunand un om stapanit de pasiuni, de
dureri, de aspitatii care il ajuta sa depaseasca amenintarea mortii. Cu toate ca a fost poetul
lumii de umbre, Dante afirma triumful vietii in eternitate, prin ratiune si iubire, triumful
adevarului si al dreptatii, nu numai asupra cetatii medievale, ci asupra intregului cer
instelat, spre care cititorii lui Dante isi ridica, invariabil, privirile.
Influenta asupra literaturii romane
 Ea insasi intemeiata pe traditiile antichitatii si ale evului mediu, nutrita din sevele
literaturii latine pe care poetul a cunoscut-o si a pretuit-o, Divina Comedie a devenit de-a
lungul timpului reperul umanistilor, dar si al modernilor care au regasit in ea propriile
valori.
Fara a se regasi la un anume scriitor sau intr-o anumita opera literara, capodopera
italiana a impresiponat cultura romana prin marii ei sustinatori, care au oferit cititorului,
prin comentariul lor pertinent, perspectiva reala asupra acestui mare poet. Preocuparile
lui Cosbuc, Tudor Vianu sau Alexandru Balaci pentru opera dantesca au confirmat
afinitatea culturii noastre pentru sora intru latinitate, atat de stralucit sintetizeaza in
personalitatea lui Dante Alighieri.
Aprecieri critice
 “Florenta, in cazul sau, nu e un loc unde se savarsesc acte absolute, ci expresia
durersoasa a unei experiente existentiale ce se desfasoara in intregime pe firul lentei si
inexorabilei curgeri a timpului, pe eroziunea valorilor considerate absolute si de
neinlocuit.”(D’Arco Silvio Avalle)
 “Spectacolul care i se infatiseaza poetului strabatand cele trei lumi de dincolo
(metafora a propriei sale situatii morale – si a intregii omeniri – in realitatea ei, apoi in
perspectiva necesitatii si posibilitatii ei de indreptare, de inaltare si de salvare)
demonstreaza ca personalitatea umana, inzestrata cu lumina ratiunii si cu puterile
liberului arbitru, isi poate dirija destinul, sustragandu-se de sub puterea nociva a
patimilor, spre a castiga astfel demnitate umana, echilibru si armonie.”

Divina Comedie (în italiană: Divina Commedia), cea mai celebră operă a lui Dante
Alighieri, este totodată una dintre cele mai importante capodopere ale literaturii
universale. Divina Comedie descrie coborîrea lui Dante în Infern, trecerea prin Purgatoriu
şi, în fine, ascensiunea în Paradis, pentru a termina cu apoteoza unirii lui cu Divinitatea.
Deşi continuă modul caracteristic al literaturii şi stilului medieval (inspiraţie religioasă,
tendinţă moralizatoare, limbaj bazat pe percepţia vizuală şi imediată a faptelor), poemul
lui Dante tinde către o reprezentare amplă şi dramatică a realităţii, departe de
spiritualitatea tipică a epocii sale. Scrisă în dialect toscan, opera a exercitat o influenţă
considerabilă asupra dezvoltării limbii şi literaturii italiene. Iniţial, Dante şi-a intitulat
poemul Commedia, în sensul că, după un început dramatic, opera are un final fericit (cum
explică autorul însuşi într-o scrisoare adresată lui Cangrande della Scala). Atributul de
"divina" i-a fost acordat de Giovanni Boccaccio în biografia sa "Trattatello in laude di
Dante", ca un omagiu datorat extraordinarei ei frumuseţi artistice, şi apare pentru prima
dată într-o tipăritură din 1555 a editorului veneţian Ludovico Dolce.
Dante Alighieri
Poemul a fost scris de Dante în timpul exilului său între 1304 şi 1321, acţiunea este
situată de autor în primăvara anului 1300, în săptămâna dinainte de Paşte, când Dante
înteprinde călătoria în "lumea de dincolo". Este anul sfânt ("Il Grande Giubileo") instituit
de Papa Bonifaciu al VIII-lea, socotit jumătatea duratei previzibile a lumii.
Cuprins
[ascunde]
 1 Structura operei
o 1.1 Infernul
o 1.2 Purgatoriul
o 1.3 Paradisul
 2 Răsunetul Divinei Comedii
 3 Divina Comedie în limba română
 4 Legături externe
Structura operei
Divina Comedie povesteşte călătoria lui Dante în cele trei lumi ale "vieţii de apoi", în
care se proiectează răul şi binele lumii terestre, fiind condus la început de poetul Virgiliu,
simbol al raţiunii, apoi de Beatrice, simbol al credinţei. Poemul este compus din trei părţi
(trei cantiche: Inferno, Purgatorio, Paradiso), cuprinzând 100 de cânturi, 33 pentru
fiecare parte, plus un cânt introductiv la începutul Infernului, şi este scris în versuri
endecasilabice grupate în "terţine" ("terza rima"). Iată primele trei terţine (în traducerea
lui Răzvan Codrescu):
Pe calea vieţii-ajuns la jumătate, - A
mă regăsii într-o pădure obscură, - B
căci drumul drept lăsasem a-l străbate - A
Nu-i lesne, vai, a spune-n ce măsură - B
era de cruntă, deasă şi-ncâlcită, - C
că şi-azi tresar când gândul ei mă fură! - B
Cu prea puţin e moartea mai cumplită; - C
dar până-a spune cum am dat de bine, - D
voi depăna păţită cu păţită. - C
Structura de fond a operei corespunde fanteziei cosmologice medievale. Într-adevăr,
călătoria în Infern şi pe muntele Purgatoriului reprezintă traversarea întregii planete, în
timp ce Paradisul este o reprezentare simbolică a cosmosului ptolemeic.
Infernul
Dante, rătăcit într-o pădure unde voia să ia o ramură pentru sărbătoarea Floriilor, se
trezeşte la un moment dat înconjurat de o panteră, de un leu şi o lupoaică. Cuprins de
spaimă, îi vine o umbră în ajutor: este poetul Virgiliu, care îl va conduce prin Infern,
singura posibilitate de a ieşi din pădure.
Infernul, cântul XXII: Lacul îngheţat al trădării. Desen de Jennifer Strange, Artwork
2003
Împreună coboară prin nouă cercuri concentrice,fiecare cerc fiind ocupat de diverse
personaje celebre din istoria omenirii, în funcţie de păcatele săvârşite, dar şi de
personalităţi contemporane, adversari personali sau persoane dispreţuite, trimişi de Dante
în Infern pentru a-şi ispăşi viciile. Pedepsele sunt descrise în ordine crescândă, cu cât se
coboară în profunzimea iadului, care este şi centrul pământului. Aici intalnesc de
asemenea celebrul cuplu adulterin, Paolo si Francesca, sotia unui macelar care intr-un
acces de furie si gelozie ii omoara pe amandoi. Această intamplare ii ofera lui Dante o
viziune despre dragoste ca un sentiment ce continua si dupa moarte, aducandu-i in acelasi
timp amaraciune pentru iubirea sa neimplinita. Astfel opera capata un caracter romantic,
opus curentului tanar renascentist al perioadei istorice. Această parte a călătoriei se
termină cu vederea lui Lucifer, chinuit într-un lac îngheţat. De aici, vor ieşi, urcând
pentru a vedea din nou "cerul înstelat". Călătorind în lumea fantastică morţilor, Dante
duce cu sine toate sentimentele şi pasiunile celor vii, trage după el - cum s-a scris - tot
pământul.
[modifică] Purgatoriul
Purgatoriul, cântul XXVII: Binecuvântată fie puritatea inimii!. Desen de Jennifer
Strange, 2001
Dante şi Virgiliu ajung pe cealaltă parte a pământului, în faţa muntelui Purgatoriului, pe
culmile căruia sălăşuiesc sufletele morţilor care se căiesc de păcatele făcute în viaţă.
Muntele este împărţit în şapte cercuri, după tipul viciilor avute (mânie, avariţie, lăcomie
etc.) şi durata timpului de căinţă. Rugăciunile celor vii pe pământ îi pot ajuta să iasă mai
curând din Purgatoriu. Şi aici se regăsesc persoane cunoscute lui Dante, pentru care arată
bunăvoinţă, cum ar fi prietenii săi din cercul "dolce stil nuovo" sau marii artişti ai
trecutului. În vârful muntelui se găseşte Paradisul terestru, care are aspectul unei păduri
populată de figuri alegorice. Purgatoriul este o altă ipostază a personalităţii umane care
prevesteşte zorile Renaşterii.
[modifică] Paradisul
Ajunşi în Paradisul terestru, Virgiliu îl părăseşte şi se întoarce în Infern. Din acest
moment, Dante va fi călăuzit de Beatrice, instrumentul voinţei divine. Paradisul, în
opoziţie cu Infernul, este construit din nouă cercuri orientate spre înălţime. Aici este
sălaşul celor fără de păcate, al sfinţilor. Fiecare cerc corespunde unuia din corpurile
cereşti cunoscute în acea vreme: Luna, Mercur, Venus, Soarele, Marte, Jupiter, Saturn,
dominate de cerul stelelor fixe. La sfîrşitul călătoriei Beatrice îl părăseşte şi Dante, ghidat
de Sfântul Bernardo, adresează o rugăciune Sfintei Fecioare. Artistul se contopeşte cu
Dumnezeu, simbolul "Iubirii care pune în mişcare cerul şi stelele". Dacă în descrierea
Infernului şi Purgatoriului Dante a avut unele puncte de sprijin, în Paradis el este unicul
creator. Tradiţia Paradisului nu exista în literatură şi fantezia dantescă a creat-o din
propriile resurse, realizând un vers fluid şi de infinită gamă muzicală, corespunzător
iradierii oceanului de lumină a Paradisului.
Răsunetul Divinei Comedii
Opera lui Dante a devenit în scurt timp celebră. Florenţa lui Lorenzo De Medici din
secolul al XV-lea dezvoltase un adevărat cult pentru Dante. Unele ediţii ale Divinei
Comedii au fost ilustrate de Sandro Botticelli ( a lucrtat timp de zece ani pentru a ilustra
fiecare din cele o sută de cânturi), Michelangelo, Rafael, iar în timpurile moderne de John
Flaxman, William Blake, Gustave Doré, Jennifer Strange. Compozitorii Gioacchino
Rossini şi Robert Schumann au creat fantezii muzicale, iar Franz Liszt a compus poemul
simfonic Dante. Divina Comedie a fost tradusă în peste 25 de limbi. Operele multor
scriitori moderni au fost influenţate de creaţia lui Dante: Ezra Pound, T.S.Elliot, Gabriele
D'Annunzio, Paul Claudel şi Anna Akhmatova.
Divina Comedie în limba română
Divina Comedie impune şi prin perfecţiunea arhitecturii sale, supusă unor rigori
geometrice şi muzicale greu de egalat şi de echivalat. Este un motiv în plus ca opera
dantescă să constituie o veritabilă piatră de încercare pentru traducători.