Sunteți pe pagina 1din 3

FRICA DE PLAFONARE

– ESEU –

Aşa cum este definită de Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (DEX), frica
reprezintă „o stare de adâncă nelinişte şi tulburare, provocată de un pericol real sau
imaginar; lipsă de curaj, teamă, înfricoşare.
Dintr-o altă perspectivă, Montesquieu spunea ca lucrurile cele mai evidente sunt
acelea care se lasă cel mai greu definite. In cazul de faţă, toată lumea ştie ce este
frica, toţi am simţit-o şi totuşi ne este foarte greu să dăm o definiţie precisă (de fapt
aceasta este o parte esenţială a problemei: e greu să înfrunţi ceva ce nu cunoşti şi nu
poţi să defineşti). Cu toate acestea, frica este mai reală decât ne dorim să
recunoaştem.
Ca şi în cazul piramidei nevoilor, şi în definirea fricii întâlnim mai multe niveluri
de manifestare.
La primul nivel, la bază, întâlnim temerile comune, legate de o problemă clar
determinată: Agorafobia, Ranidafobia, Bibliofobia, Sociofobia, Xenofobia,
Islamofobia, Chemofobia, Hematofobia, etc. Fiecare dintre noi are temeri specifice,
care sunt de obicei legate de experienţa personală. Dacă le vom analiza cu răbdare
vom constata însă că, în ciuda varietăţii lor, aceste temeri pot fi clasificate în câteva
"categorii" mai importante.
Astfel ajungem la temerile de nivelul doi care, despărţindu-se de specificul
anumitor situaţii, devin legate de o anumită stare sufletească. La acest nivel
„locuiesc”: frica refuzului, falimentului, dezaprobării, singurătăţii, etc. Evident,
aceste temeri de nivelul doi tind să aibă un caracter integrator, cuprinzând diferite
situaţii cu care ne întâlnim cotidian. Refuzul, de exemplu, este refuz independent de
forma prin care se manifestă sau este exprimat, şi confruntarea cu acesta poate induce
condiţionări care ne vor influenţa perioade lungi din viaţă.
Vârful „piramidei" fricii, frica de „nivelul III" este, oricât de ciudat ni s-ar părea,
reprezentat de o unică angoasă: teama că nu vom reuşi - frica de eşec, de a nu face
faţă.

1 din 3
Cu alte cuvinte, frica nu există „în sine" ci numai în legătură cu o anumită
situaţie. În plus, nu se raportează la momentul prezent ci numai la viitor (mai apropiat
sau mai îndepărtat). Când ceva de care ne era teamă se întâmplă într-adevăr nu ne
mai luptăm cu teama ci chiar cu problema pe care trebuie să o rezolvăm, ceea ce este
cu totul altceva.
Frica este deci o imagine mentală pe care ne-o formăm despre un eveniment
posibil a surveni în viitor, imagine formată plecând de la ideea că în momentul în
care acel eveniment se va întâmpla, nu vom fi capabili să facem faţă.
O astfel de proiecţie mentală a fost imaginea unui coleg care, la 47 de ani avea
aceeaşi funcţie ca şi mine (eu având 22 de ani). Acest lucru înseamnă că, timp de 26
de ani, el a făcut acelaşi lucru. Problema a apărut în momentul în care, trecând în noul
regim „democratic”, a fost incapabil să se adapteze noilor cerinţe. A rămas în urmă
nu numai din punct de vedere profesional dar şi din punct de vedere intelectual.
Conştientizarea acestui fapt a avut un impact deosebit asupra lui, atitudine
concretizată în abuzul de alcool şi apariţia problemelor familiale. Timp de 4 ani am
fost colegi şi lucrul alături de acest coleg mi-a indus frică – frica de plafonare.
Ca şi în cazul stresului, şi în cazul fricii putem vorbi de două laturi. Dacă în
cazul stresului cele două variante sunt eustresul (cu efecte benefice, motivante) şi
distresul (cu efecte negative, paralizante), în cazul fricii putem vorbi de o latură
pozitivă şi o latură negativă a acesteia.
Frica poate fi privită ca un fenomen natural, sănătos până la un punct, care ne
determină să privim cu seriozitate consecinţele acţiunilor noastre, dar se poate
transforma foarte uşor într-o capcană care ne va limita existenţa împiedicându-ne
înaintarea către obiectivele vizate şi consumându-ne inutil energia într-o „luptă
fantasmagorică".
În exemplul dat anterior pot spune că, inconştient la acea dată, am privit numai
latura pozitivă a fricii. Această dorinţă de avansare în plan intelectual dar şi
profesional a fost motorul care, timp de 12 ani, m-a ţinut aproape de formele de
învăţământ, indiferent de caracteristicile şi nivelurile acestora. Dacă la început am
abuzat de această dorinţă de perfecţionare, suprasolicitând atât fizicul cât şi intelectul,

2 din 3
ulterior am conştientizat pericolul plafonării supraintelectuale (echivalentă cu
plafonarea socială) şi am putut lua măsuri de raţionalizare a procesului intelectual.
Una dintre cele mai puternice frici ale omului este frica de necunoscut. Totuşi,
atât timp cat suntem capabili a ne dezvolta, frica va fi mereu prezentă.
Unica modalitate de a anula sentimentul de frică este închiderea într-un sistem pe
care îl cunoaştem deja, ceea ce este echivalent cu autocondamnarea la „moarte”
intelectuală şi spirituală. Independent de experienţa şi capacităţile deprinse, de fiecare
dată când vrem să înfruntăm un domeniu care pentru noi este necunoscut, o să simţim
frica. Numai atunci când domeniul respectiv devine parte a experienţei noastre, frica
specifică va dispărea.
Putem deduce de aici că acţiunea este o condiţie necesară pentru anularea fricii.
Aceasta este calea prin care ne putem asigura dezvoltarea personală.
A „înfrunta” o situaţie de care ne este teamă este mult mai puţin înspăimântător
decât a trăi cu o frică ascunsă care ne poate submina încrederea în propriile noastre
forţe. Cu cât limităm mai mult existenţa noastră pentru a „evita temerile" cu atât mai
mult scade respectul faţă de propria persoană. Este vorba de exemplul clasic al
struţului care îşi ascunde capul în nisip.
Ironia sorţii constă în faptul că, refuzând să înfruntăm o anumită problemă,
permanentizăm teama respectivă şi riscăm să ne expunem unui stres, unui consum
nervos mult mai mare decât cel pe care l-ar pretinde acţiunea concretă.
Ceea ce pot să afirm este că inclusiv participarea la aceste cursuri
postuniversitare sunt rezultatul fricii cunoscute acum 12 ani şi care, din când în când,
încă mă mai bântuie, cu toate că, mare parte din dezideratele propuse la început de
carieră, au fost deja atinse.

3 din 3