... Destin...

…Într-o lume pe care nici eu nu o știam…mă trezisem fără să-mi d-au seama
unde sînt, ceața de plumb plutea asupra mea, eram desculț și purtam o haină albă
cenușie pe mine, simțeam cum frigul îmi pătrunde prin corpul fraged ... Părul
îmi era zburlit neîngrijit, ochii mari albaștri, obosiți… m-am ridicat și căutam o
cale ca să merg și să găsesc pe cineva să mă ajute, dar ceața densă și rece mă
împiedica să mai gîndesc… disperarea mă cuprindea, dar totuși nu cedam și
încercam să merg și să merg pînă voi găsi un început… ca să pot continua… da,
văd o lumină, o da! Ea mă va salva se îndreaptă spre mine, dar se aude un
zgomot, e o mașină, lumina fărilor ei mă orbește, se îndreaptă spre mine, vrea să
mă lovească, încerc să fug, să mă ascund în ceața deasă, eram disperată și
înspăimîntată, dar nu, ea mă găsește oriunde,mă cuprinse panica care mă domina
nu nu nu... și mașina ... tic tac tic tac... este ceasul meu... l-am pus să mă scoale
la orele 6, căci azi e o zi importantă pentru mine...
Mă scol din pat și realizez că tot ce am visat a fost doar un coșmar... merg spre
bucătarie unde sînt florile mele dragi, e ultima oară cînd le mai văd, dar totuși,
am să iau cu mine una din ele ca să-mi mai ție de urît... cîinele care mereu mi-a
fost un prieten devotat îl voi lăsa unui prieten foarte bun, trebuie să-mi iau rămas
bun și de la el... hmm familia... din păcate nu mai am pe nimeni. Bagajele le-am
pregătit din timp... casa pare mai goală... dar ce va fi oare cu ea în lipsa mea???
Sună telefonul care mă anunță să mă grăbesc căci trebuie să ajung la aeroport ca
să nu întîrzii, ochii umili și umezi ai cîinelui se uită la mine parcă implorîndu-mă
să nu plec, dar asta e datoria mea și trebuie să o fac. Ies pe uşa, dar parcă am
uitat ceva, ah da... lanțisorul și crucea care mi-a lăsat-o mama înainte să se urce
la ceruri... cum am putut să uit... m-am urcat în mașina și pîna la aeroport am
privit împrejurările orașului, oamenii cu problemele lor cotidiene... ar putea fi
ultima oară cînd îi mai văd... s-ar putea să nu mă mai întorc... urc în avionul cu
destinația- VIETNAM...
... de cîțiva ani, mai precis 4 ani, am terminat cursul de medicină și m-am decis
să mă încriu la un program de voluntariat pentru medici... am fost selectată
pentru zonă de conflict armat din Vietnam... nu mă înspăimîntă faptul că acolo
există un conflict armat, cert este ca sînt gata să salvez vieți omenești în pofida
faptului că pe mine poate să mă pască vre-un pericol sau să-mi pierd eu viața...
Coborînd din avion am simțit imediat cum plutea prin aer un miros dens de praf
și sărăcie... poate că asta era din cauza arșiței care era insuportabilă... acolo m-au
întîlnit niște doctori care m-au condus la căminul spitalului... pe drum nu vedeai
țipenie de om, toți care și pe unde erau ascunși șă nu fie loviți de gloanțele celor
care erau gata să le dee drumul în ei... vîntul care adia purta cu el hirtii și sacoșe
care au fost lăsate cîndva de locuitori... orașul practic era pustiu...

1
Cei de la spital erau foarte amabili cu mine, mi-au arătat camera unde voi sta și
mi-au spus ca să am grijă să nu ies noaptea din baza spitalului.
Camera era foarte sărăcăcioasă un pat din lemn și o masă cu 2 scaune în mijloc...
fereastra care era și ea foarte mică nu îmi oferea posibilitatea să am mai multă
lumină în cameră sau să pot privi ce se mai întîmpla afară... fiindcă am ajuns
foarte tîrziu în cameră m-am aşezat în pat și încercam să mă odihnesc puțin...
cînd abia ațipisem un pic... sora medicală Jannet vine și imi spune să vin repede
căci a fost un atentat asupra civililor din oraș și că au fost răniți mulți oameni
grav... pe holul spitalului toți gemeau și cereau disperați ajutor, sîngele curgea
șiroaie pe podelele reci, unii dintre ei intrau în agonie... undeva într-un colț
stăteau tatăl și fiul acestuia cam de vreo 5 ani... copilul îi era rănit. M-am
apropiat imediat de ei și le-am spus să intre în sala unde puteam sa îl analizez.
Copilul avea o rană serioasă la cap, trebuia numaidecît să i-o cos... dar nu aveam
cu ce din cauza că toată ața medicală a fost folosită pentru pacienții care veniseră
înainte, am fugit repede în camera mea unde aveam niște ață dentară, am venit și
i-am cusut rana băiatului. I-am spus tatălui că băiatul trebuie să rămînă sub
supravegherea mea macăr o zi, dar el categoric nu a fost de acord cu asta și a
luat copilul acasă. Mi-a mulțumit și a plecat.
În acea seară nu am putut să adorm, imaginile care le-am văzut cu acei oameni
suferinzi și neputiincioși în fața unei sorți atît de crudă și nedreaptă cu ei, pe
care ei nici n-au macăr cum să o schimbe căci nu li s-a oferit o șansa, toate au
fost luate odata cu începerea războiului îmi apăreau în minte, îmi cotrolau
gîndurile și ideile nu mă puteam concentra și gindi la nimic altceva parcă... mă
frămîntau gîndurile că se poate întîmpla ca să nu pot ajuta pe cel rănit și poate
muri în brațele mele. Spre dimineață ațipisem... am visat-o pe mama, ea mă
strîngea în brațele ei și mă mîngîia pe cap..., dar lumina razelor de soare care s-
au furișat printre gratiile ferestrei mici din cameră nu mi-au oferit posibilitatea să
ma bucur prea mult de acest moment și m-au făcut să deschid ochii și să-mi d-au
seama că sînt într-un loc unde au nevoie de ajutorul meu. Am mers și am vizitat
bolnavii de ieri care au fost răniți... în ochii lor vedeai doar suferință și indignare
de ceea ce se întîmpla, dar erau neputiincioși în fața acestei situații. Directorul
m-a cheamat la el și îmi spune că trebuie să merg în oraș împreună cu un
locotenent să cumpăr pîine pentru cei bolnavi și refugiați în tabară. Pe drum
locontnentul mi-a povestit că dacă respecți regulile, probabilitatea să pățești
ceva este foarte mică... războiul e o chestie minoră pe lîngă ceea ce se întîmplă
cu adevărat... ce mi-a spus locotenentul m-a pus pe gînduri... nu am mai vorbit
pîna cînd am ajuns la magazin... în tot acest timp mă gîndeam ce a vrut să
însemne cuvintele lui, este ceva de care încă nu mi-am dat eu seama... meditația
mea a fost întreruptă de locotenent, care m-a anunțat că am ajuns... Am coborît
jos și am deschis ușa magazinului... acolo spre marea mea surprindere l-am
întîlnit pe tatăl copilului care a fost adus aseară rănit. Am întrebat cum se simte
băiatul și dacă pot sa-l mai văd odată să mă asigur că totul este în regulă cu rana
lui și cum se simte. El mi-a răspuns rece și distant că băiatul se simte bine și că

2
nu are nevoie de îngrijiri medicale, m-am gîndit să insist, dar timbrul și
tonalitatea vocii acestuia m-au împiedicat să fac acest lucru, dar totuși, i-am spus
să aibă mare grijă și să vină peste trei zile să-i scot ațele de la operație.
Locotenentul a plătit pentru pîine iar eu i-am mulțumit frumos.
Zilele treceau încet, imaginile suferinței și a durerii își aveau locul în mintea și
sufletul meu, scîncete de copil, bocete de mamă și rugaciuni care îl implorau pe
cel de sus să facă o minune să le întoarcă persoanele dragi pe care le-au pierdut
și să înceteze tot acest coșmar, întrebau cu ce au greșit ei, niște oameni săraci și
neputiincioși în fața unei vieți cu cursul necunoscut încă de ei însuși.
Într-una din zile, asupra școlii din oraș s-a produs un atentat, toți medicii am fost
mobilizați de urgență și am plecat la locul accidentului... nu deslușeai nimic în
situația în care toată lumea era în panică și urlau de durere mamele care și-au
pierdut copii, scîncetele se auzeau printre dărîmături, mi-am luat trusa medicală
și am fugit în locul unde tavanul clasei se prăbușise... strigam disperată să vină
repede cineva să mă ajute să ridic pietrele care mă împiedicau să le acord
ajutor... disperarea mă cuprinsese și am început a plînge din cauza că eram
neputiincioasă și nu puteam să ajut, să salvez niște vieți care depind de mine...
încercam să ridic o bucată de piatră care sfărîmase piciorul unei fetițe, dar
puterea mea de femeie nu făcea față, era prea grea, peste mîna mea cineva și-a
pus-o pe a sa... era tatăl baiatului care a venit în prima zi... mă privi direct în ochi
și mi-a spus să fiu tare și că totul va fi bine, nu trebuie să disper că cineva acum,
în momentul de față are nevoie de ajutorul meu. Mîna lui puternică și cuvintele
care mi le-a spus m-au făcut să-mi iau inima în dinți și să acord mai departe
ajutor. Pe tot parcursul operațiunii el a fost lîngă mine, a fost asistentul meu...
toți copii au fost transportați la spital unde urmau să fie tratați mai departe.
El, căci încă nu știam care este numele lui a mers împreună cu mine, mi-a spus
că vrea să acorde și el ajutor celor care au nevoie, căci cînd de acest ajutor a avut
nevoie soția sa nimeni nu a venit să i-l acorde.
La spital mulți dintre copii erau într-o stare foarte gravă, unii din ei chiar nu mai
aveau nici o șansă. Echipamentul medical nu era un unul dintre cele mai bune și
nu făcea fața valului de răniți care au venit în acea zi în spital. Pe holurile
spitalului am observat niște persoane străine, pe care nu le mai văzusem înaite.
Bărbatul care era cu mine cînd le-a văzut a devenit palid la față și a încercat să
strige din urma lor că le-a ucis soția și că ei sunt niște escroci care profită de
neputința celor care au nevoie de ajutor, ei i-au răspuns că totul a fost legal.
Îmbrîncit de garda de corp a acestora el nu a mai putut spune nimic și a pus fața
în palmele mari, murdare încă de sînge și rănite de pietrele grele pe care le-a
ridicat, s-a asezat jos lîngă perete și a început a plînge cu lacrimi fierbinți care îi
mai spălau din sîngle de pe mîini. M-am apropiat de el fără să-i spun nimic și l-
am cuprins mîngîindu-l pe cap și spate. Nu puteam spune în acele moment nimic
căci nu era loc de cuvinte.
Peste un timp am început să vorbim despre soția sa, ce s-a întîmplat și cine sînt
acei oameni. Mi-a spus că nu a povestit pînă acum la nimeni ce s-a întîmplat și

3
cum a murit. A plecat să-l ia pe Chris de la scoală iar în drum spre casă a fost
rănită de un glonte în abdomen. La spital i-au spus că nu e nimic grav, însă peste
noapte l-au anunțat că este nevoie de o intervenție foarte grea și că este
periculoasă iar pentru asta este nevoie de acordul lui. Documentele pe care le-a
semnat erau în enleză, fără să întrebe pe cineva ce e scris acolo el a semnat
sperînd că asta va salva viața soției sale. A doua zi l-au anuțat că îi murise soția,
el era distrus sufletește, își pierduse sufletul pereche, a pierdut-o pe cea căreia îi
jurase credință pe vecie. Cînd a început să se pregătească de funerarii, a mers la
morgă să o mai privească pentru ultima oară, a observat în regiunea inimii un
semn foarte mare, a întrebat medicul cei cu semnul ăla și de unde s-a luat acolo.
Acesta nu i-a putut oferi nici un răspuns și evita să-l privescă îl cuprinse panica,
el, indignat de comportamentul acestuia l-a îmbrîncit și l-a întrebat furios de
unde s-a luat semnul acela pe corpul soției sale, doctorul cu vocea unui laș care
pare a fi nevinovat îi spuse că i s-a luat inima și că a fost transpaltată la un alt
bolnav iar prin actele pe care le-a semnat a dat acordul ca această operație să
aibă loc. Practic acest război este un bussines, și nu numai soția lui a nimerit în
această situație ci sute de pacienți care, fie nu aveau pe nimeni, fie proveneau
dintro familie mai săracă... El rămase înmărmurit, si-a ucis soția... el i-a semnat
moartea acesteia, chipul îi era răvășit de durere, dar nu mai putea face nimic era
într-o țară unde razboiul curma vieți omenenești... dar de ce soția sa??? Și mereu
își punea această întrebare...
După ce mi-a povestit toate astea am decis să merg la medicul șef și să-l întreb
dacă este adevarat ce se petrece în acest spital... Am mers la cabinetul acestuia,
am bătut la ușă, dar nu mi-a răspuns nimeni, am tras de ușa și era deschisă... am
intrat ca să-l aștept poate o să vină și am să vorbesc cu el. Am mers pe lîngă
masa lui, era dezordine, urna îi era plină de foi mototolite, pe scaun sacoul... mi-
a atras atenția plicul din buzunarul din dreapta, era de culoare galbenă, pe el
scria confidențial. Interesul meu devenise și mai mare din moment ce eu
venisem cu o problemă la el și atunci poate în acest plic se află răspunsul, cu
mîinele tremurînde l-am luat și deschizîndu-l am început să citesc:” Dragă
Mirco, iți mulțumim că nu ne înșeli asteptările și că ești receptiv la toate cererile
care vin din partea noastră, sîntem de asemenea multumiți de cadourile care ni
le-ai făcut în ultima perioadă să știi că clienții noștri au fost foarte multumiți.
Sper că colaborarea noastră să nu se termine aici și să devină una și mai
fructuasă. Primește și din partea noastră un mic cadou care să-ți ridice moralul
pentru a continua și pentru a te motiva să ne mai cauți și să ne mai trimiți astfel
de cadouri. Cred că nu este necesar să-ți mai scriu o data contul tău din bancă,
dar pentru orice eventualitate îl voi scrie pentru a-ți aminti 034985654923857.
Mergi cît poți de repede și ridicăți cadoul. Cu mult drag Scott”. Am luat repede
un pix și o foaie și am început a scrie codul acesta. Am pus repede scrisoarea la
loc de unde am luat-o și m-am așezat pe canapea, asteptînd să vină medicul șef.
Mă gîndeam că aceste cuvinte din scrisoare ... să fie oare ceea ce mă gîndesc
eu...dar iată că a venit și domnul doctor...m-a întrebat agravant ce caut la el în

4
cabinet și cine mi-a permis să intru... Cu inima cît un purice, i-am răspuns că pe
el îl caut și că ceea ce face nu este de loc corect, el nu m-a mai întrebat despre ce
vorbesc, imediat şi-a dat seama, mi-a spus să nu mă interesez și să nu mă
amestec în lucruri care nu mă vizează și care nu sînt de competența mea să le
analizez, după care m-a dat afară din cabinet zicîndu-mi că dacă voi spune la
cineva nu voi mai avea liniște asta în cazul cel mai bun. Am plecat repede în
camera mea unde am scris o scrisoare în care am relatat tot ceea ce se petrecea în
acel spital, indicînd totodata si contul in care au fost trimiși banii. Am luat
scrisoarea, și cu pretextul că trebuie să plec să ajut niște răniți, am ieșit de pe
teritoriul spitalului, am plecat spre brutarie unde i-am dat scrisoarea celui care și-
a piedut soția și i-am zis să o trimată urgent pe adresa pe care i-am indicat-o.
Mai mult nu i-am spus nimic și am plecat. La întoarcere aveam o senzatie
ciudată, de parcă cineva mă urmarea… Cînd am ajuns la spital deja se facuse
noaptea, la intrarea locotenentul care era de gardă m-a îmbrincit și m-a dus in
subsolul spitalului. Lovitura puternică care am primit-o în față m-a făcut să-mi
pierd cunoștința.
... am simţit cum sîngele îmi curge prin vene cu o viteză ce nu puteam să o
controlez...
Am ajuns într-un loc în care am simţit căldură şi susţinere, mîna pusă pe umărul
meu m-a facut să fiu mai puternică... mama, ea este... cît de mult am aşteptat
această întîlnire, am atîtea să-ţi povestesc, mîna ta, de cîte ori am avut nevoie de
ea şi acum pot să mă ţin de ea, mîna care mă mîngîia pe creştet, Doamne cit de
bun eşti Tu cu mine, îşi mulţumesc Doamne.