Dacia Literara

Constituirea deplină a romantismului paşoptist a fost marcată de programul

teoretic al articolului Introducţie , redactat de Mihail Kogălniceanu, care a
apărut in revista Dacia literară in anul 1840.

Aşezat în fruntea primului număr al revistei, Introducţie sintetizează o nouă fază

a paşoptismului care s-ar putea numi “etapa critică”. Redactorul responsabil al
Daciei literare îşi fixează ca obiectiv exculsiv literatura, fără a părăsi însă
ţelurile politice şi naţionale pe care merseseră predecesorii săi. Revista îşi
propune să pubilice scrieri originale ,din oricare parte a provinciilor româneşti ,
pentru a fi un repertoriu general al literaturii româneşti. Dând o asemenea
perspectivă de ansamblu naţional , Kogălniceanu stabileşte atât ţinuta redacţiei
cât şi rostul criticii care se va practica: “Critica noastră va fi nepărtinitoare ;
vom critica cartea , iar nu persoana .”

Polemizănd cu tipul de literatură care se scria atunci ,bazată în special pe

traduceri şi imitaţii după modelele străine ,autorul aticolului-program consideră
că trebuie declanşat potenţialul de creaţie literară românească din cele trei ţări,
cu tot specificul lui. Astfel, se condamnă ferm mânia imitaţiilor şi a traducerilor,
pentru că acestea omoară originalitatea. În schimb, Kogălniceanu trasează
direcţiile pe care ar trebui să se dezvolte literatura autentică si sugerează posibile
surse de inspiraţie, în manieră romantică, pentru scriitorii români, istoria
naţională, natura,obiceiurile si tradiţiile noastre.

În primul număr al revistei, sub titlul Introducţie, M. Kogălniceanu,

întemeietorul revistei, publică un articol – program care sintetizează în patru
puncte idealurile literare ale scriitorilor paşoptişti:

1. Combaterea imitaţiei scriitorilor străini şi a traducerilor mediocre:

îngrijorat de sărăcia literaturii române, ale cărei opere se puteau număra
pe degete, Ion Heliade – Rădulescu lansase un apel încurajator către
tinerii scriitori: „Scrieţi, băieţi, orice, numai scrieţi!” Interpretînd
îndemnul din punct de vedere cantitativ, multe publicaţii ale epocii au
încurajat o literatură mediocră, adesea imitată după creaţii siropoase
occidentale, pervertind gustul public. M. Kogălniceanu avertizează asupra
pericolului unei astfel de literaturi, care elimină criteriul estetic;
2. Crearea unei literaturi de specific naţional: în loc să imite pe scriitorii
străini, românii ar putea făuri o literatură autohtonă, inspirată din istorie,
natură şi folclor. Preluată din estetica romantică europeană, această triplă
recomandare se va regăsi în operele paşoptiştilor:
 o Folclorul va face obiectul preocupărilor teoretice, dar va deveni şi
sursă importantă de inspiraţie. Alecu Russo, în studiul Poezia
poporală, defineşte folclorul ca pe o oglindă realistă a vieţii
poporului şi ca pe un izvor nesecat de inspiraţie pentru literatura
cultă. El îl va ajuta pe Alecsandri să alcătuiască prima culegere de
Poezii poporale ale românilor (1852). Multe dintre poeziile
volumului Doine şi lăcrimioare, de V. Alecsandri sunt în metru
popular. Gh. Asachi valorifică mitologia populară într-o suită de
balade şi legende. Expresia cea mai profundă à inspiraţiei folclorice
se regăseşte însă în capodopera Zburătorul, de Ion Heliade–
Rădulescu;
o Natura va face obiectul unor ample relatări de călătorie, ca O
primblare la munţi sau Balta Albă, de Vasile Alecsandri, Memorial
de călătorie, de Grigore Alexandrescu. Elogiul frumuseţilor patriei
apare de asemenea în volumul Pasteluri, de V. Alecsandri;
3. Istoria este privită ca model pentru contemporani, fie pentru a exprima
idealul de eliberare şi unitate naţională, fie pentru a ilustra satiric
realităţile sociale. Alexandru Lăpuşneanul, de C. Negruzzi, face parte
dintr-un întreg ciclu de Fragmente istorice în proză, în timp ce Alecsandri
creează ample poeme eroice, ca Dan, căpitan de plai, Dumbrava Roşie
sau drame istorice ca Despot-vodă.
4. Lupta pentru unitatea limbii: „Ţălul nostru este realizaţia dorinţei ca
românii să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi”. Eforturile
Şcolii Ardelene de unificare a limbii sunt continuate de paşoptişti, care
încearcă să formuleze normele limbii literare, respingînd exagerările
latiniste şi pledînd pentru introducerea alfabetului latin. Alecu Russo, într-
o serie de Cugetări publicate în „România literară” respinge curentele
latiniste care prin sistemele lingvistice propuse înstrăinează moştenirea
naţională. Ion Heliade–Rădulescu scrie Gramatica românească, în care
combate scrierea etimologică şi are păreri juste despre îmbogăţirea limbii
cu neologisme;
5. Dezvoltarea spiritului critic: sperînd ca prin impunerea acestor reguli să
creeze un sistem de valori pentru publicul român, M. Kogălniceanu
introduce şi conceptul de critică obiectivă, subliniind că analiza critică se
va face numai asupra operei.