Tema VII

SISTEME DE PARTIDE ÎN ESTUL EUROPEI

După parcurgerea acestei teme veţi învăţa:

1. Renaşterea pertidismului în Europa de Est
2. Tipologia partidelor postcomuniste din Europa Răsăriteană

Trecerea de la totalitarismul comunist la democraţie este, fără îndoială, un proces pe

cât de complex pe atât de dificil. Construirea vieţii politice plurale şi adoptarea unui set de
valori specific democraţiilor liberale au constituit imperative ale societăţilor post-comuniste
după ’89. Refacerea competiţiei partizane, în acest context, a căpătat o importanţă majoră.
În urma schimbărilor politice care au avut loc în Europa de Est imediat după ‘89,
rezultatul procesului de tranziţie nu era previzibil. Analiştii se întrebau dacă ţările comuniste
aveau să îmbrăţişeze un model “clasic” de democraţie, de tip vestic, sau urmau să-şi găsească
calea proprie de dezvoltare, menţinând trăsături de la vechiul regim. Răspunsurile oferite
astăzi, chiar dacă nu satisfac în totalitate, sunt în măsură să configureze o imagine
multidimensională a Estului.
Maniera în care s-au constituit - şi traiectoria pe care au urmat-o - partidele în fostul
spaţiu comunist i-a îndreptăţit pe autorii care au analizat fenomenul să aprecieze că evoluţia
fenomenului partizan în acest spaţiu este sensibil diferită de cea existentă în democraţiile
consolidate. Mediul politic este caracterizat prin existenţa unui electorat volatil şi
nediferenţiat, prin frecvente schimbări ale regulilor politice; de asemenea, comportamentul
elitelor este diferit, liderii dovedind un ataşament limitat faţă de organizaţie, lucru încurajat de
lipsa sancţiunilor electorale pentru scindări şi alianţe. O altă trăsătură distinctă a noilor
democraţii a fost determinată de faptul că, în perioada în care s-au pus bazele noilor
constituţii, miza electorală a avut un coeficient ridicat. Partidele au fost create de sus în jos
fiind orientate către stat ca singur furnizor de resurse substanţiale.164
Formularea noului model politic a fost influenţată de aceste trăsături într-un mod
semnificativ. În primul rând, gradul înalt de atomizare socială, lipsa culturii politice
democratice, costul social al reformelor economice, au creat premise în primii ani ai tranziţiei
pentru instalarea unui regim caracterizat printr-un “autoritarism blând”, bazat pe un partid

164 Peter Mair, “What is Different About Post-Communist Party Systems”. Studies in Public Policy no. 259, Centre for the Study of Public Policy, University of Strathclyde,
Glasgow, 1996, pp. 6-7

73
dominant. Partidele au fost reduse la funcţia învăţării politice şi mai puţin la cea de actori
importanţi în luarea deciziilor.
În al doilea rând, fragmentarea extremă a spectrului politic şi reţeaua clientelară pe
care partidele au dezvoltat-o au sugerat posibilitatea configurării unui fel de cale ”italiană” de
democratizare, marcată de instabilitate şi dezechilibre. De aceea, s-a enunţat adesea teoria că,
deschiderea spre Vest nu trebuie văzută ca ceva periculos în sine dar s-a acreditat ideea că,
există variante vestice de sisteme care ar trebui să fie evitate.165
În sfârşit, această idee a găsit o dezvoltare radicală în sensul în care nu numai anumite
modele vestice ar trebui evitate, ci întregul model ca atare. Sistemul de partide nu mai este
considerat o cale pentru participarea autentică a cetăţenilor la viaţa publică. El ar trebui să fie
înlocuit cu o reţea de mişcări civice şi de asociaţii non-profit. Rolul partidelor s-a diminuat în
noile democraţii unde electoratul a trecut printr-un proces de “dezaliniere” fapt care reclama
impunerea unor noi moduri de acţiune. Însă partidele tradiţionale nu au putut fi considerate
depăşite. Formaţiunile civice fie au dispărut la scurt timp după ce apăruseră, fie nu au reuşit să
se impună. Imensele formaţiuni umbrelă s-au descompus aproape peste tot în Est; mai mult,
partidele politice par mai atractive pentru public decât mişcările civice, sau sindicatele, şi au o
bază socială care corespunde profilului lor declarat.166
Profilul politic şi organizaţional al partidelor din Est poate fi definit urmând sugestiile
de clasificare ale lui Michael Waller, care propune cinci tipuri de partide delimitate în funcţie
de condiţiile de emergenţă.167
Partidele post-comuniste. Partidele comuniste au supravieţuit şi s-au transformat în
formaţiuni noi peste tot cu excepţia celor din Cehia şi România. Aceste excepţii sunt
explicabile. În România gradul de ostilitate şi aversiune faţă de Ceauşescu şi partidul
comunist a fost extrem de ridicat după ’89 nu a mai fost posibilă nici un fel de conciliere între
PCR şi populaţie. Interzicerea prin lege, ianuarie 1990, a PCR era un gest care consfinţea o
realitate existentă deja, PCR fusese condamnat la moarte deja de public.
Partide tolerate, ca sateliţi de către vechiul regim. În Polonia, Cehoslovacia şi
Bulgaria, regimul comunist a încercat să păstreze o aparenţă de democraţie şi a tolerat
existenţa altor câtorva partide.168 Astfel, mişcările Agrariene din Polonia şi Bulgaria sau
partidul creştin democrat cu adresabilitate în segmentul ţărănesc din regiunile mai înapoiate

165 ibidem, p. 9
166 Herbert Kitschelt, “The Formation of Party Cleaveges in Post-Communism Democracies”. Party Politics 1:4, 1995, p. 452
167 Michael Waller, “Partis inheritances and parties identity”, în Pridham and Lewis, Stabilizing Fragile Democracies: Comparing New Party Sistems in Southern and
Esthern Europe. London, Routledge, 1996, pp.124-131
168 Vladimir Tismaneanu,, Reinventarea politicului. Europa Rasariteana de al Stalin la Havel, Iasi, Polirom, 1997, pp. 161-168

74
ale Cehiei au fiinţat într-o formulă care s-a impus prin voinţa conducerilor de partid din aceste
ţări. Regimul încredinţase acestor organizaţii funcţia de sindicate cu intenţia de a coopta
diverse categorii care trebuiau aduse în interiorul sistemului. Această strategie a fost dublată
de concesii majore în cazul partidului agrarian din Polonia unde colectivizarea a fost
abandonată în anii ’50, ţăranii păstrându-şi o anumită independenţă după aceea. Aceste
partide, anterior sateliţi, care aveau o bază ţărănească s-au dovedit o formulă de succes după
1989.
Partidele istorice. Câteva dintre partidele politice existente în perioada interbelică au
continuat să funcţioneze normal şi după 1948-1949, ca mişcări tolerate care le apropie mai
mult de cea de-a doua categorie din clasificarea lui Waller. În această grupă se află creştin-
democraţii cehi (CSL) sau Blocul Agrarian Bulgar (BZNS). În România, spre exemplu,
refacerea partidelor istorice a avut o pondere mai mare decât în alte ţări foste comuniste, de
vreme ce două dintre formaţiunile cele mai importante ale trecutului PNL şi PNŢCD s-au
reorganizat, ca de altfel şi PSDR.
Partide care îşi au originea în grupuri culturale şi de interese dizidente. Cea mai
mare mişcare de acest gen a fost Solidarnosc dar cea mai veche rămâne Confederaţia pentru o
Polonie Independentă (KPN) condusă de Lech Moczulski. În Polonia deci, au funcţionat
mişcări anticomuniste care, spre deosebire de Cehoslovacia care a cunoscut şi ea dizidenţa
politică, au reuşit să se insituţionalizeze. În 1988 unii intelectuali liberali proveniţi din
Solidarnosc au fondat KLD ( liberali pro-piaţă) care va avea un rol deosebit după ’89. În
Ungaria, ţară care a avut un mediu politic mai tolerant decât alte ţări comuniste, s-au dezvoltat
două linii de opoziţie una populist conservatoare alta liberal cosmopolită. În Bulgaria,
mişcarea de opoziţie s-a formulat în lupta dusă de minoritatea turcă împotriva campaniei de
bulgarizare promovată de Jivkov. A existat însă şi o reţea de organizaţii civice, SDS, care a
funcţionat între 1988-1989. În Slovenia, opoziţia faţă de regim a îmbrăcat forme naţionaliste
dar au existat mişcări de tineret care au adoptat o fizionomie liberală.169
Partidele apărute după 1989. Reprezintă categoria cu cel mai mare număr de partide
care au o bază socială extrem de eterogenă. Multe dintre acestea sunt facţiuni ale unor mişcări
mai largi. În Cehia, forumul Civic a dat naştere la ODS, ODA şi OH, iar în Polonia
Solidarnosc a creat multiple fragmentări care au dus la formarea AW-S. În Bulgaria tabăra
care s-a fragmentat a fost cea post-comunistă ( ca şi în România ). În Slovenia, clivajul pro şi
antifederaţie a împărţit VPN în ODU, pro-federaţie şi HZDS, naţionalistă antifederaţie. Au
luat naştere în întregul spaţiu comunist partide extremiste, de regulă conduse de un personaj

75
zgomotos, partide regionale ca cele din Moravia partide ale minorităţilor naţionale. Sistemul
partidist estic a împrumutat şi “exotisme”, de genul partidelor pensionarilor sau
automobiliştilor, care nu au avut forţă politică pentru intra în Parlament.
Din această scurtă expunere rezultă că ţările comuniste nu au pornit toate de la aceeaşi
moştenire politică, situaţia se prezintă diferit în ţări ca Cehia, Polonia, Ungaria care au
experimentat formule politice şi civice dizidente înainte de ’89. Acest lucru este important
pentru că au fost experimentate anumite reforme şi deschiderile propuse de Gorbaciov au avut
un alt impact. Ungaria kadaristă experimentase un fel de “socialism de piaţă”, socialismul
gulaşului, Polonia comunistă recunoscuse sindicatul liber care coalizase în jur nu numai
muncitorii din Gdansk, ci şi o elită intelectuală în frunte cu Adam Michink, Jacek Kuron,
Leszek Kolakowski. În Cehoslovacia Charta 77 fusese o formă amplă de protest
anticomunist. Este evidentă constituirea unei “societăţi alternative” la cea oficială, politică,
realitate care avea să-şi pună amprenta asupra modului de derulare a evenimentelor din ’89
din aceste ţări, şi mai târziu, până astăzi , asupra coordonatelor de recuperare a valorilor
democratice şi asupra procesului de implementare a reformelor economice.
Factorul hotărâtor pentru reconstrucţia democratică în Est este partidul politic. De
aceea, are o mare importanţă calitatea partidelor şi implicit a sistemelor.
Partidele est-europene par extrem de preocupate de activitatea la bază. Liderii de la
centru îşi exercită influenţa în ceea ce priveşte recrutarea dar stabilirea listelor electorale este
de regulă subiectul unor intense negocieri între centru şi filiale.
Descrierea fenomenului partizan ilustrează ca valabilă teoria slabei instituţionalizări
dar, în acelaşi timp, sugerează că ea nu pare a fi un obstacol de nedepăşit. Există semnale care
anunţă o insituţionalizare mai mare a partidelor, evoluţie care poate fi explicată prin
autonomia faţă de mediu, centralizare accentuată şi existenţa tendinţelor centripete. Există
semne că partidele evoluează în această direcţie. Actorii dezvoltă aşteptări şi comportamente
care stau la baza organizării societăţii viitoare.
Deşi procesul de instituţionalizare nu s-a derulat coerent în Est, se poate sesiza faptul
că a existat permanent un efort în acest sens. Ceea ce nu se poate preciza însă, este măsura în
care creşterea gradului de insituţionalizare va determina consolidarea democraţiilor în Est.
Evoluţia sistemului est-european a fost influenţată de mai mulţi factori exogeni. Aflaţi
în interacţiune, aceşti factori au acţionat semnificativ în direcţia stabilirii tipului de competiţie
politică între formaţiunile partizane. Mediul extern a contribuit la uniformizarea sistemelor
politice prin exemplul democraţiilor vestice. Democraţia şi economia de piaţă au fost impuse

169 Vladimir Tismaneanu, op.cit. p. 211

76
ca singurele norme legitime conducând la convergenţa partidelor estice în direcţia celor
occidentale.
Instituţiile sunt influenţate de către mediul extern şi determină competiţia de partid.
Elitele au un comportament influenţat de mediul extern, în sensul că în funcţie de atitudinea
faţă de setul de valori occidentale, pe de o parte, s-a formulat o grupare pro-occidentală, iar pe
de altă parte una autohtonistă, chiar naţionalistă.
Situaţia post - comunistă a determinat adoptarea schemelor electorale proporţionale,
fapt care a determinat fragmentarea mediului politic. Societatea civilă nu a fost în măsură să
ofere o alternativă viabilă partidelor, acestea din urmă evoluând în direcţia cartelizării şi a
partitocraţiei. Pe de altă parte particularităţile naţionale ale regimului comunist au influenţat
semnificativ competiţia politică postcomunistă. În aceste condiţii ofensiva mediatică a
influenţat şi chiar modificat tipul de acţiune şi organizare a partidelor suplinind absenţa unui
modul al tranziţiei clar.

Tipul de sistem de partide care s-a constituit în fostele ţări comuniste este diferit de
modelul occidental la care aceste ţări au aspirat. Explicaţiile legate de originea lor şi, apoi, de
factorii care i-au modelat evoluţia pun în evidenţă acest lucru. În răspunsul pe care l-a găsit la
întrebarea “ce este nou în noile democraţii?”, Peter Mair a apreciat că sistemele post-
comuniste sunt marcate de patru mari trăsături care stabilesc “frontiera politică” dintre Est şi
Vest.170 Procesul de democratizare este unul “sui generis” în care rolul fondator al societăţii
civile lipseşte. “Europa estică reprezintă singurul caz din istoria europeană unde
democratizarea se produce în absenţa unei societăţii civile reale”.171
Fără a neagă rolul societăţii civile consideră că aceasta s-a dezvoltat insuficient
adăugând analizei variabila economică şi susţinând, în termenii lui Klaus Offe, că Estul are
nevoie de o triplă tanziţie: democratizare, reforme economice, piaţă liberă. Trecerea de la un
regim totalitar la unul democratic nu se poate realiza pur şi simplu, prin dorinţa de asimilare a
unui model. Aceasta a fost sfidarea căreia statele estice trebuie să îi facă faţă. Democratizarea
reală şi reconstrucţia nu pot fi realizate până ce nu se realizează restructurarea întregului
sistem.
Electoratul este predispus la volatilitate deoarece nu există clivaje sociale puternice.
Procentajul voturilor care şi-au schimbă direcţia între două alegeri consecutive arată cât de
stabil/instabil este sprijinul pentru fiecare partid. Cele mai multe ţări estice manifestă o

170 Peter Mair, op.cit. pp.6-9

171 idem

77
volatilitate electorală mai ridicată decât a celor vestice chiar şi după schimbările suferite de
mişcările-umbrelă care prin dezagregare au determinat ulterior multiple regrupări.172
Există condiţii prielnice pentru ruperea partidelor, precum şi pentru apariţia de noi
partide. Practic, nici una dintre formaţiunile partizane importante care s-a afirmat pe scena
politică în primii ani ai tranziţiei nu mai există astăzi în forma iniţială.
În sfârşit, “moştenirea comunistă” în ceea ce priveşte comportamentele politice face ca
partidele să opteze mai degrabă pentru relaţii conflictuale decât pentru cele consensuale.
Pentru a stabili tipul de sistem de partide specific Estului criteriile stabilite de Sartori
nu sunt suficiente.173 Analizarea partidelor relevante în funcţie de potenţialul de şantaj sau de
coalizare nu se dovedeşte utilă. Potenţialul de şantaj se referă la partidele anti-sistem suficient
de puternice astfel încât să influenţeze deciziile politice. Potenţialul de coaliţie se referă la
partidele minore, moderate, a căror importanţă este mai mare decât forţa lor electorală. Cât
despre potenţialul de coaliţie, nu se poate aprecia pe o unitate de timp atât de scurtă, pentru că
aşa după cum aprecia însuşi Sartori, trebuie să se poată verifica cât de des este necesară
prezenţa unui partid minor într-o coaliţie guvernamentală.
Formal şi funcţional, sistemele de partide din aceste ţări au avut mai ales în prima
etapă postcomunistă configuraţii apropiate. Au fost la un multipartide pure, apoi multipartide
cu defect, având o opoziţie divizată, slabă. Chiar şi partidele care au câştigat majorităţile
relative de voturi au avut o geneză cumva asemănătoare. Astfel, ele s-au desprins din mari
blocuri eterogene: Forumul Civic, Solidaritatea.
Orice analiză, oricât de sumară cu privire la sistemele de partide în lumea post-
comunistă, impune câteva concluzii: (a) în Polonia, Ungaria, Cehia, şi într-o anumită măsură
şi Bulgaria, forţele politice alternative la partidele comuniste au luat naştere înainte de ’89 –
Solidaritatea, Opoziţia Democratică, Uniunea Forţelor Democrate; (b) calea democratică a
dus la dezintegrarea acestor blocuri politico-civice, (c) multipartitismele instalate în Est se
deosebesc structural şi funcţional de modelul occidental (d) dinamica internă a
pluripartitismului este diferită în Est unde are loc o simplificare a eşicherului politic pe fondul
unei mari volatilităţi electorale (e) guvernele care se constituie în urma alegerilor sunt prin
excelenţă guverne de coaliţie.
Evoluţiile din Est par să certifice conturarea unei personalităţi distincte a sistemelor de
partid, care nu se identifică la un mod exemplar cu cele occidentale. Acest aspect nu trebuie
privit cu tragism, nu anunţă obligatoriu o perspectivă catastrofală. În ultimă instanţă, este

172 ibidem, p. 15
173 Giovani Sartori, op. cit., p. 319

78
vorba despre ceea ce fostele ţări comuniste nu au reuşit să devină încă, nu despre ceva care în
mod fatal nu poate fi realizat niciodată. Evident că experienţă democraţiilor consolidate este
valoroasă dar procesul de consolidare a noilor sisteme ale Estului este departe de a se fi
încheiat.

VII. Subiecte de verificare

1. Care sunt trăsăturile ce au influenţat noul model politic în Europa de Est?
2. Descrieţi tipologia partidelor formulată de Michael Waller?
3. Cum influenţează mediul extern instituţiile politice?
4. Caracterizaţi sistemul de partide specific Europei de Est.

79