Camil Petrescu (1894-1957) a fost un scriitor cu mari valente spirituale,

manifestate in mai multe domenii ale creatiei literare: poezie, proza,

dramaturgie, eseistica. Inscris in modernismul lovinescian al epocii,
Camil Petrescu s-a orientat, atat in romane, cat si in teatru, spre o
tematica inalta si grava: iubirea, razboiul, moartea, absolutul, destinul.
Personajul camilpetrescian este un intelectual de elita, un om care „a
vazut idei", un cautator al absolutului.

„Patul lui Procust" (1933) este cel mai bun roman al lui Camil Petrescu
si una dintre cele mai originale creatii din proza romaneasca moderna.
Fara indoiala, prin amploarea constructiei epice, prin existenta mai
multor planuri narative si prin complexitatea personajelor, lucrarea pe
care o discutam este un roman.
Incadrarea lui in categoria constructiilor romanesti moderne poate fi
explicata prin:
Noutatea absoluta a formulei compozitionale, perspectiva narativa
fiind secventiala.
Timpul subiectiv, „actiunea" neavand un fir cronologic; diversele
momente din viata personajelor sunt reconstituite din amintiri, opinii
ale altor personaje si note de subsol.
Metoda „oglinzilor paralele", fiecare dintre actanti fiind vazut in mod
diferit de catre cei care l-au cunoscut.
Acuitatea analizei psihologice.
Tema romanului este drama omului superior, sortit sa fie incompatibil
cu lumea, cu iubirea si cu norocul. Fiecare dintre cele trei personaje
care reprezinta omul superior (doamna T., Ladima si Fred Vasilescu)
este un inadaptat care nu se poate incadra in „patul procustian" al
iubirii sau al societatii.
Titlul trimite la mitul antic al lui Procust, talhar-hangiu din Atica si care
punea drumetii intr-un anumit pat, „lungin-du-i" sau „scurtandu-i" dupa
dimensiunile lui.
Rezulta ca „patul lui Procust" reprezinta un spatiu al nepotrivirii
aducator de suferinta.
Din punct de vedere compozitional, romanul „Patul lui Procust" este
alcatuit pe trei planuri:
Primul dintre acestea se incheaga din cele trei scrisori pe care o anume
doamna T. i le trimite autorului. Aceasta prima parte a cartii (alcatuita
dupa formula romanului epistolar) reface o parte din viata doamnei T.,
alte momente ale existentei ei trecute fiind reconstituite „prin
incidente de memorie si asociatie discontinua" (cum scria G.
Calinescu), in jurnalul lui Fred Vasilescu.
Acest plan ar putea fi numit al marilor iubiri nefericite si nu se rezuma
la prima parte a romanului, ci este infuzat si in celelalte.
Al doilea plan este cel al esecurilor existentiale ale omului superior
(reprezentat prin Ladima).
Cel de al doilea plan al romanului cuprinde actiunea propriu-zisa
relatata in jurnalul lui Fred Vasilescu. intitulat ..Intr-o dupa-amiaza de
august".
Acum, apar si alte doua personaje ale romanului (George Demetru
Ladima si Emilia Rachitaru). Si imaginile acestora se constituie din mai
multe unghiuri (ca si cand ar fi priviti in mai multe „oglinzi paralele"),
mijloacele pe care autorul le utilizeaza fiind: scrisorile pe care ziaristul
Ladima i le trimisese Emiliei, comentariile acesteia din urma, amintirile
luiFred Vasilescu (aduse in prezent prin memorie involuntara), decu-
paje din ziare, confesiuni ale unor martori (..Epilog I").
Al treilea plan este al autorului (devenit personaj, prin numeroasele
note de subsol si prin .Epilog II").

Alcatuire:
Romanul „Patul lui Procust", de Camil Petrescu, are o structura inedita,
fiind alcatuit pe trei planuri si cuprinzand patru parti:
- trei scrisori ale doamnei T.;
-jurnalul lui Fred Vasilescu, intitulat „intr-o dupa-amiaza de august";
- Epilog I;
- Epilog II (apartinand autorului).
Universul operei
Cele trei scrisori ale doamnei T., numerotate cu cifre romane si fara
titluri, constituie raspunsul la rugamintea pe care autorul i-o adresase,
de a vorbi, cu maxima sinceritate, despre viata ei; conditia sinceritatii
trebuia sa asigure autenticitatea celor relatate.
Aflam astfel, ca, in urma cu cincisprezece ani, Maria T. Manescu
(numita, apoi, doamna T.) era cea mai frumoasa fata dintr-un oras de
provincie si ca era iubita cu pasiune de un tanar (pe nume D.), ai carui
parinti locuiauprin apropiere.
Cunoscand insa un inginer proaspat intors din Germania, Maria
Manescu se casatoreste cu acesta si pleaca din tara, revenind abia
dupa divort.
Stabilita in Bucuresti, doamna T. il reintalneste de D. care ii pastrase
aceeasi iubire fara speranta, cu toate ca isi ratase viata din pricina ei.
Cum suferea ea insasi din cauza unei iubiri sfarsite inexplicabil pentru
un anume X., doamna T. ii daruieste o noapte indureratului D., intr-un
moment de ratacire.
Acum (ca si in perioada urmatoare), sfasierea launtrica intre mila si
dezgust, suferinta provocata de gandul ca X, reediteaza, cu o alta
femeie, momentele iubirii lor, constituie pentru doamna T un adevarat
„pat al lui Procust".
Dupa citirea celor trei scrisori, autorul afla ca misteriosul X. era Fred
Vasilescu, tanar monden, de o frumusete sportiva, bogat, aviator si
fost secretar de legatie; in plus, ca fiu al multimilionarului Tanase
Vasilescu-Lumanararu, Fred cunostea si lumea politica a timpului.
Staruind si pe langa proaspatul sau prieten (caruia ii cere sa scrie
despre viata lui), autorul obtine, in jurul datei de 15 noiembrie, caietele
continand jurnalul lui Fred Vasilescu.
Aceste pagini, combinand formula romanului-jurnal cu aceea a
romanului epistolar, ar putea fi rezumate astfel:
Intr-o dupa-amiaza calduroasa de august, Fred Vasilescu ii face o vizita
Emiliei Rachitaru, actrita stagiara fara talent si semiprostituata;
aceasta ii arata scrisorile adresate ei de catre George Demetru Ladima,
un ziarist care se sinucisese cu patru luni in urma (si pe care Fred il
cunoscuse, in 1926, intr-o vacanta pe Litoral).
Intrucat vietile celor doi barbati se intersectasera de mai multe ori si
pentru ca Ladima constituia, pentru el, o enigma, Fred Vasilescu simte
nevoia acuta de a citi acele scrisori.
Lectura acestora releva drama existentiala a intelectualului de
exceptie G.D. Ladima, incapabil sa se adapteze normelor lumii in care
traia.
Prin 1927, dupa ce somase multa vreme, Ladima este angajat ca
director la ziarul „Veacul" (finantat de Tanase Vasilescu-Lumanararu),
publicatie care avea drept scop anihilarea campaniei de presa dusa de
un alt ziar impotriva lui Nae Gheorghidiu (fost ministru in guvernul
liberal).
Dupa ce, in trei saptamani, adversarii sunt redusi la tacere, Ladima
incepe sa atace unele carente ale industriei romanesti, nemultumindu-i
astfel pe mai marii liberalilor si pe Gheorghidiu insusi. Atunci cand
acesta din urma ii cere sa-si modifice atitudinea, intransigentul director
demisioneaza.
Nepotrivirea dintre onestitatea sa structurala si principiile labile ale
lumii in care traia, constituie o „fata" a „patului pro-custian" in care se
zbate Ladima.
Cea de a doua „fata" este iubirea pentru Emilia, fiinta instinctuala si
lipsita de morala, pe care Ladima o impodobise, din nevoia de puritate,
cu trasaturi imposibil de gasit la aceasta femeie vulgara.
Atunci cand are revelatia noroiului in care coborase prin aceasta iubire,
Ladima se sinucide. Ca o ultima incercare de a-si salva imaginea, lasa
o scrisoare adresata doamnei T., invocand o dragoste neimpartasita.
La randul sau, Fred Vasilescu traieste chinurile „patului pro-custian"
propriu, concretizate in drama unei iubiri devorante (dar imposibil de
pastrat) pentru frumoasa doamna T.
Povestea lor de dragoste (reinviata, prin memorie involuntara, in calda
dupa-amiaza de august) incepuse cu patru-cinci ani in urma, atunci
cand Fred Vasilescu ii ceruse doamnei T. (proprietara a unui magazin
de mobila moderna) sa-i decoreze apartamentul.
Pe masura ce trece timpul insa, barbatul intuieste superioritatea femeii
iubite, a carei frumusete interioara il copleseste, amenintand sa-i
dizolve personalitatea; asa se face ca, dorind sa si-o salveze,Fred
Vasilescu provoaca o ruptura, cu toate ca aceasta ii pricinuieste o
nesfarsita durere. Asemenea tanarului care ramane „neom" dupa ce
vede, noaptea, ielele dansand, Fred Vasilescu tanjeste dupa revelatia
seninului, pana cand moartea il va izbavi: dupa ce-i preda autorului
manuscrisul si dupa ce-si lasa averea, prin testament, doamnei T., Fred
Vasilescu se prabuseste cu avionul, in apropiere de Ciulnita. Pana la
capat, intrebarea daca acest eveniment a fost accident sau sinucidere
ramane fara raspuns.
Inedita este si modalitatea de caracterizare a personajelor, fiecare
dintre ele fiind vazut din mai multe perspective:
Maria T. Manescu este unul dintre cele mai fascinante personaje
feminine din literatura noastra. Tinuta sa fizica (reflectand perfect
bogatul sau flux sufletesc) releva o anume distinctie greu de gasit in
lumea comuna: „Nu inalta si inselator slaba, palida si cu un par bogat
de culoarea castanei (cand cadea lumina pe el parea ruginiu) si mai
ales extrem de emotiva, alternand o sprinteneala nervoasa, cu lungi
taceri melancolice... " (portret facut de autor, intr-o nota de subsol); „E
o femeie frumoasa, desi poate fara stilul modei, dar cand e serioasa
are trasaturile cam tari putin, incat uneori pare urata... Cand surade
insa - vag indurerat totdeauna - trece parca la o alta extremitate si
devine de o feminitate fara pereche" (din jurnalul lui Fred Vasilescu).
Mereu modificat in functie de imprejurari, chipul doamnei T. ii releva
sensibilitatea, frumusetea interioara a celei care parea a fi strabatuta
necontenit de un fluid, iar „acest curent continuu era de fapt gandire. "
Grava, inteligenta („ O femeie de geniu avand existenta unei femei
obisnuite",. cum scria Perpessicius, parafrazandu-1 pe Proust) si lucida,
Maria T. Manescu este un personaj de o calitate rara.
inzestrata cu un neobisnuit simt estetic (atat de necesar in activitatea
de decorator), senzuala si feminina, sincera (chiar cu pretul de a
provoca durere), doamna T. ramane o figura regala, sub aspectul unei
femei simple.
Cea mai importanta trasatura a acestui personaj este melancolia iubirii
pierdute, traire care o apropie de eroinele lui Turgheniev.
George Demetru Ladima este privit, si el, in mai multe „oglinzi
paralele".
Astfel, pentru Emilia, Ladima era un tip cam „haloimas", putin „aiurea",
demodat si naiv, dispus sa suporte orice.
Pentru Fred Vasilescu, Ladima este un domn bine, caruia s-ar fi sfiit sa-i
ofere postul de secretar la fundatia sa.
Tot asa, procurorul care ancheteaza moartea ziaristului il considera un
mare poet, ca si Cibanoiu (care vorbeste despre inteligenta rara a lui
Ladima); prin contrast, Penciulescu il vede ca pe un „dobitoc" a carui
unica alternativa era sinuciderea.
Din insumarea acestor opinii, dar, mai ales, din amintirile lui Fred
Vasilescu, se incheaga cunoscutul portret al eroului camilpetrescian:
intelectualul de exceptie, incapabil sa se incadreze in niste norme care
nu se potriveau cu fondul sau onest.
Portretul fizic al lui Ladima este cel al unui barbat de 35-40 de ani,
„inalt, slab, cu ochi rotunzi si orbitele mari, adancite... ", usor demodat,
dar corect imbracat si avand un comportament de perfect om de lume.
Tipologic, Ladima este un inadaptat (ca si Stefan Gheorghi-diu, din
„ Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi"), care incearca
sa-si pastreze, intr-o lume plina de compromisuri, integritatea morala:
„Eu sunt un om care scrie... si daca nu scriu ceea ce gandesc, de ce sa
mai scriu? Nu pot altfel."
Iubitor al adevarului (care poate fi, intr-o acceptie personala,
„absolutul" sau), orgolios, intransigent in profesie si corect in relatiile
cu ceilalti, Ladima traieste o adevarata drama a nepotrivirii cu lumea.
In relatia cu Emilia, Ladima se vadeste a fi un visator, un om curat
sufleteste, sensibil si chiar duios, care crede ca si-a gasit idealul unei
fericiri casnice indelung dorite; pe masura ce intelege adevarul, el
devine un dezamagit, regasindu-si luciditatea.
Conditia esentiala a personajului este insa aceea de poet caruia i-a fost
rezervat destinul de a fi „fatal si greu cenzurat de moarte", oprit in
menirea sa de creator si restituit taranii.
Poezia ..Patul lui Procust" (atribuita lui Ladima) caracterizeaza, la
modul barbian, soarta poetului ca fiinta umana: sfasiat de conditia sa
contradictorie, osciland intre urat si „mirajul frumusetii nevalente",
poetul traieste un destin dramatic.
Fred Vasilescu este construit pe baza aceluiasi principiu, oferind mai
multe „fete": pentru tinerii din „banda" vesela de la Movila, este un
camarad de petrecere, bogat, simpatizat de fete si naiv; pentru autor,
este un prieten a carui voce, cu un timbru deosebit, avea „acea
vibratie melodioasa, calma, pe care o au toti oamenii fruntasi adevarati
in activitatea lor, oricare ar fi ea"; pentru doamna T., Fred Vasilescu
este un suflet-pereche („avem intens si neva?"it acelasi suflet ca doi
frati siamezi acelasi pantec") pe cart. il iubeste pana la suferinta.
Descrierea infatisarii fizice a lui Fred Vasilescu apare in „Epilog II" si ii
apartine autorului (marcat de moartea tragica a celui pe care il
considera un prieten loial): „Ziarele de a doua zi au adus coloane
intregi de amanunte si numeroase fotografii care, de altfel, erau ele
insele un fel de moarte, caci, asa cenusii, poroase si cu linii
simplificate, nu mai infatisau nimic din tanarul blond, cu obrazul
limpede, cu trasaturi regulate si evidente ca un cap de statuie
greceasca, doar cu fruntea putin cam boltita deasupra ochilor verzi
adanci. Cu atat mai putin aminteau de acel corp vanjos din sportivitate
diversa, complimentara, cu miscari mladioase de haiduc tanar,
afemeiat si ganditor."
Insumand opiniile subiective ale celor care l-au cunoscut si citindu-i
jurnalul, avem in fata un om aparent fericit: frumos, bogat, monden,
sportiv, cunoscut in lumea timpului.
In realitate, Fred Vasilescu este un lucid care traieste, tocmai din
aceasta pricina, la modul acut, drama iubirii imposibile.
inzestrat intelectual deasupra reputatiei pe care o avea, sensibil la
suferinta lui Ladima (descoperita abia prin citirea scri- sorilor), el nu se
poate elibera, mult timp, de propria-i suferinta.
Jurnalul devine astfel un adevarat catharsis care il salveaza din „patul
procustian" al amintirilor dureroase, pentru a intra, izbavit, in moarte.