Sunteți pe pagina 1din 59

INTRODUCERE ÎN ISTORIA STATULUI ŞI DREPTULUI1

Prof. univ. dr. CEZAR AVRAM

Obiective
Disciplina îşi propune: să contribuie la cunoaşterea şi însuşirea de
către studenţi a evoluţiei dreptului autohton şi a interdependenţei acestuia
cu dreptul contemporan în plan european; la cunoaşterea specificului
normelor, instituţiilor şi concepţiilor juridice ale poporului român din cele
mai vechi timpuri şi până astăzi; disciplina are în vedere faptul că vechiul
drept reprezintă o periodizare a luptei românilor pentru formarea,
organizarea şi conservarea fiinţei statale, implicit a instituţiilor juridice
româneşti. Interdependenţa dintre istorie, stat şi drept, precum şi influenţa
reciprocă a legislaţiei şi a instituţiilor statale constituie de asemenea o
motivaţie a prezentării cursului „Introducere în istoria statului şi dreptului”.
Evoluţia dreptului este necesară să fie cunoscută deoarece, în
dezvoltarea istorică a societăţii, totdeauna o instituţie are rădăcini adânci în
formele instituţionale trecute; viitorul jurist trebuie să studieze atât istoria
dreptului, cât şi istoria în general, pentru a avea o cultură solidă care să-i
permită a emite deliberări adecvate în cauze diverse. A cunoaşte o instituţie
juridică fără a cunoaşte împrejurările istorice din care a ieşit este un non
sens. „Fără istoria dreptului ... nu poţi înţelege instituţiile ... A studia o
instituţie fără a o stidia istoriceşte în trecut, ... este a ne reduce la un studiu
care poate să aibă o oarecare însemnătate practică, care nu formează mintea
adevăratului jurist.” (M. Djuvara, Teoria generală a dreptului. Drept
raţional, izvoare şi drept pozitiv, Editura ALL, 1995, p. 101).

1
Cursul este realizat pe baza următoarelor surse: Programe analitice, anul I, Facultatea de Drept,
Universitatea „Spiru Haret”, Ed. „România de mâine”, Bucureşti, 2004; Florin Negoiţă, Istoria statului
şi dreptului românesc, Ed. „România de mâine”, Bucureşti, 2005; Emil Cernea, Emil Molcuţ, Istoria
statului şi dreptului românesc, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1994; P. Gogeanu,
Istoria statului şi dreptului, vol. I, Centrul de Multiplicare al Universităţii din Bucureşti, 1970; Marcela
Nica, Istoria românilor, sinteze, Ed. Mondan, Bucureşti, 1997; Istoria românilor, vol. I-VII, Ed.
Enciclopedică, Bucureşti, 2003.
I. OBIECTUL CURSULUI „INTRODUCERE ÎN ISTORIA
STATULUI ŞI DREPTULUI”

Studiul istoriei dreptului românesc în cadrul disciplinei


Introducere în istoria statului şi dreptului reprezintă o prioritate. Mai întâi,
pentru că este vorba de istoria noastră, de problema fundamentală
reprezentată de etnogeneza poporului român şi, în acest cadru, a dreptului,
ca fenomen de suprastructură (viaţa social economică în strînsă
interdependenţă cu cea politică). În al doilea rând, fără a cunoaşte evoluţia
istorică a instituţiilor de drept nu pot fi înţelese în toată plenitudinea şi
temeinicia lor aceste instituţii. În al treilea rând, studiul istoriei dreptului
românesc relevă în mare măsură specificul naţional al acestui drept, acea
„notă cu precădere”, cum spunea Călinescu în eseul Specificul naţional.
Cercetarea istoriei presupune folosirea atât a metodei istorice, cât şi
a metodei comparate.
În ştiinţa juridică, cuvântul DREPT cunoaşte mai multe înţelesuri.
1. În primul rând, el exprimă facultatea unei persoane (subiect) de a
săvârşi un act care să fie recunoscut sau să nu fie interzis de lege. De aceea,
cu acest sens, el se numeşte Drept subiectiv. În acest caz, legea ocroteşte
actul împotriva acelora care se opun exercitării lui prin sancţiuni externe şi
reale.
2. Al doilea sens exprimă totalitatea regulilor juridice care asigură
exerciţiul drepturilor subiective. În acest înţeles, Dreptul este definit ca
ansamblul legislaţiei şi se numeşte Drept obiectiv (general), structurat pe
categorii şi diviziuni: civil, penal, comercial etc.
3. Cel de-al treilea sens priveşte ştiinţa Dreptului. Din vechime
însă, aceasta a fost socotită o artă, o adevărată vocaţie; celebrii jurisconsulţi
romani Celsius şi Ulpian au numit-o sugestiv ars aequi et boni (arta
echităţii şi binelui).
Plecând de la faptul că ambele au ca obiect raporturile dintre
oameni, pentru a armoniza interesele individuale cu interesul general,
Morala şi Dreptul sunt înrudite. Cea dintâi este însă abstractă şi idealistă,
ţinând de conştiinţa umană – un factor lăuntric deci, implicând sancţiuni
emoţionale –, în timp ce Dreptul este practic şi realist, deci pozitiv,
stabilind norme juridice obligatorii impuse prin sancţiuni externe şi reale.
„Înţelepţii timpurilor vechi”, ca şi cei din epoca modernă au comentat şi
acceptat existenţa unui drept natural.
Fiecare domeniu, ştiinţă, societate îşi are istoria sa. De aceea,
studierea şi cunoaşterea sunt pentru practicanţi o obligaţie, o necesitate.
Pentru argumentarea unei soluţii sau apărarea unei cauze, juristul este
tributar incursiunii în istorie pentru a-şi culege şi mai ales a-şi fundamenta
explicaţiile logice; practica anterioară generaţiilor de jurişti constituie un
izvor important al deciziilor actuale. În consecinţă, însuşirea de cunoştinţe
din istoria dreptului nu constituie doar o problemă de cultură generală, cu
care trebuie să fie dotat orice intelectual, ci una de competenţă
profesională.
Izvoarele Dreptului. Teoreticienii acestei ştiinţe au identificat ca
izvoare principale ale Dreptului: obiceiul, legea, doctrina şi jurisprudenţa.
1. Obiceiul (datinile juridice). Acesta constituie dreptul
consuetudinar sau cutumiar, constând într-o sumă de reguli de conduită
nescrise, formate prin repetarea îndelungată a unor practici generale,
regionale sau locale. Obiceiul a jucat un mare rol la toate popoarele aflate
în primele faze ale dezvoltării lor juridice (în Franţa, până la redactarea
oficială a obiceiurilor, în secolul al XVI-lea, „la coutume” a reprezentat
principalul izvor de drept, ca şi la români de altfel, până în secol al XVII-
lea).
2. Legea. Evoluând, societatea a simţit nevoia, într-o primă etapă, a
unificării, armonizării şi codificării obiceiurilor, transformarea lor în legi,
prin adunarea şi sancţionarea lor în formă scrisă, în colecţii generale numite
Coduri.
Conceptul de lege prezintă două accepţiuni: în sens larg, ea
desemnează orice act normativ emis de un organ de stat împuternicit să
emită astfel de acte, conform unei proceduri prestabilite; în sens strict,
trebuie inţelese numai actele normative emise de Parlament.
3. Doctrina şi jurisprudenţa sunt considerate izvoare secundare.
Doctrina rezultă din lucrările unor jurişti iluştri, care explică şi comentează
regulile juridice, expun teoriile de Drept, concepţiile lor în problemele
juridice controversate. Jurisprudenţa se defineşte ca totalitatea soluţiilor
date de instanţele de judecată de toate gradele în speţele judecate. Începând
din antichitate şi până în epoca modernă, istoria dreptului oferă exemple
celebre de jurisprudenţă.
Periodizarea istoriei dreptului românesc
Dreptul monarhiei dacice: perioada delimitată de formarea statului
geto-dac centralizat şi cucerirea Daciei de către romani (106).
1. Dualismul juridic în Dacia romană (106-271/274).
2. Dreptul feudal: a) etapa fărâmiţării feudale, delimitată de
retragetrea aureliană şi formarea statelor româneşti centralizate, în care
procesul de formare a Legii ţării (Jus Valachicum – vechiul drept cutumiar
– agrar), s-a derulat; b) etapa monarhiei centralizate, delimitată de formarea
statelor româneşti şi Revoluţia din anul 1821, în care se finalizează dreptul
cutumiar român (Jus Valachicum) şi apar primele legi scrise.
3. Dreptul capitalist, care cuprinde perioada revoluţiilor burgheze
din anii 1821 şi 1848, formarea statului modern român, statului naţional
unitar român, perioada interbelică şi cea postbelică până în anul 1947.
4. Dreptul socialist (dictatura comunistă), care cuprinde perioada
30 decembrie 1947 – 22 decembrie 1989.
6. Dreptul de tranziţie, după 22 decembrie 1989 – octombrie 2003
(revizuirea Constituţiei adoptate în 8 decembrie 1991).
Trecutul, prezentul poporului român, conştiinţa sa morală, politică
şi juridică, instituţiile aferente acestora, din cele mai vechi timpuri şi până
astăzi, ca bază a prefigurării viitorului constituie esenţa cursului
Introducere în istoria statului şi dreptului.
Istoria omenirii are o vârstă matusalemică. Chinezii din Antichitate
considerau apariţia cerului, pământului, a fiinţelor cu 594000 de ani în
urmă. Babilonienii evaluau la 1680000 de ani durata formării primelor
grupări sociale, iar egiptenii îşi menţionau o viaţă nomadă înainte e
stabilirea lor în valea Nilului. În mileniul al IV-lea a.Chr. au apărut primele
formaţiuni statale; cele mai vechi state s-au dezvoltat pe văile marilor
fluvii, Nilul, Tigrul, Eufratul, Indus, Gange, Huan-Ho etc., sub forma
despoţiilor orientale, apoi sub forma statelor sclavagiste clasice (Atena,
Roma etc.). Proprietatea de comunitate asupra pământului de către obştile
săteşti, apoi proprietatea privată au determinat o suprastructură socială şi
politică mereu în transformare care a necesitat reguli şi moralitate ce s-au
materializat în legi, instituţii, forme de stat şi de egimuri politice.
a) Egiptul Antic
În mileniul al IV-lea, în regiunea văii Nilului prin contopirea
nomelor (formaţiuni prestatale) au luat fiinţă statul egiptean de nord (de
jos) şi statul egiptean de sud (de sus). În statul egiptean de nord regalitatea
a înfrânt rezistenţa aristocraţiei gentilico-tribale şi a nomelor în timp ce în
statul egiptean de sus regalitatea a vut nevoie să se impună de sprijinul
dinastiei din nord. Convulsiunile interne şi invaziile din răsărit au dus la
prăbuşirea statului egiptean de nord în timp ce Egiptul de Sus a reuşit să-i
învingă pe invadatori, iar regele Menes (3000 a. Chr.) să unifice cele două
regate. Cele patru secole care au urmat au transformat statul egiptean
centralizat într-o despoţie orientală în care conducerea statului era asigurată
de faraon, care era ajutat de un consiliu de guvernare; administraţia statului
era organizată pe mari diviziuni administrative corespunzând celor 24 de
provincii, fiecare conduse de reprezentanţi ai regelui, de funcţionari, supuşi
unei severe discipline de o justiţie care era prezidată de guvernator (cel mai
înalt dregător), asistat de notabilităţi. Puterea centrală a adus la ascultare
aristocraţia funciară şi cea orăşenească şi cu multe eforturi puterea
sacerdotală, faraonul fiind recunoscut ca fiu al zeului Ra. Având la bază
cultul, regalitatea a transformat clerul într-o oligarhie puternică, ea
devenind un adevărat stat în stat. Templele au primit de la faraon întinse
latifundii, scutiri de dări şi impozite, donaţii, vase de navigat, funcţii în stat
etc. Funcţionarii superior ocupă cu timpul slujbele în mod ereditar, devin
proprietari de pământ, în timp ce justiţia regală este înlpcuită cu cea a
proprietarilor de pământ. Puterea Egiptului a alternat între strălucire şi
decădere datorită atât frîmântărilor interne (casta preoţilor, cadrele
superioare ale armatei, mişcările sociale), cât şi a presiunilor externe (perşii
îl cuceresc în 225 a. Chr.).
Clasele sociale în statul egiptean clasic: stăpânii de sclavi (faraon,
cler, funcţionărimea, nobilimea militară), ţăranii (fie în comunităţi, fie pe
fondurile statului, fie pe pământurile templelor), orăşenii, sclavii.
Statul avea în fruntea lui un rege (faraonul) ale cărui puteri erau
nelimitate; ceea ce dorea el era lege, legea emanând numai de la el; întregul
aparat de stat (administraţia cetăţilor, conducerea militară, puterea
judecătorească, funcţia de mare preot) era în mâna faraonului. În stat nu
exista demarcaţie între veniturile faraonului şi ale statului. Lipsa monedei a
făcut ca impozitele şi dările să fie plătite în natură: grâne, vite, fructe,
bucăţi de metal – toate intrând în patrimoniul statului.
Cel mai important izvor de drept l-a constituit obiceiul (cutuma)
care era diferit de la o nomă la alta; unificarea statului, ca şi dezvoltarea
economică au determinat codificarea unor reguli cutumiare. Cea mai
importantă operă legislativă aprţine regelui Bokgoris, fiind alcătuită din 8
cărţi (40 suluri). Ea cuprinde cele mai importante ramuri ale dreptului
egiptean.
Dreptul de proprietate era regelmentat printr-un regim juridic
judicios elaborat. Contractul de împrumut (al cărui obiect în formau
diferitele produse, iar mai târziu banii), înţelegerea între vânzător şi
cumpărător, punerea cumpărătorului în posesia bunului etc. reprezentau
doar o parte al acestei părţi al regimului juridic.
Dreptul familiei, căsătoria, divorţul, pedeapsa cu moartea (doar la
încălcarea cultului religios la început), mutilările (pentru cei ce divulgau
secretele de stat, pentru furt şi falsificarea sigiliilor etc.) constituiau alte
domenii reglementate prin lege.
În statul egiptean organizarea justiţiei a constituit o preocupare
importantă atânt a faraonului cât şi a altor segmente ale societăţii, în
principal preoţimea. Cel mai înalt judecător era faraonul care putea să
delege atunci cînd nu putea judeca pe unul dintre sfetnicii săi. Instanţa
Supremă de judecată era Curtea Supremă alcătuită din 31 judecători (cele 3
colegii sacerdotale de la Memfis, Theba şi Heliopolis trimiteau câte 10
judecători) care îşi alegeau preşedintele (oraşul din care se alegea
preşedintele mai trimitea un reprezentant pentru a-l înlocui).
Curtea Supremă judeca cele mai grave cazuri: crime, atentate
împotriva regelui sau preoţilor, cauzele în apel provenite de la tribunalul de
nomă.
În organizarea poitică a Egipului nu au existat drepturi poitice,
astfel că judecătorii erau numiţi şi nu aleşi de către populaţie.
Existau de asemenea tribunalele de nomă, iar în oraşele mai
importante tribunalele de poliţie (fiecare oraş îşi avea corpul său de
magistraţi).
Existau alături de tribunalele ordinare şi instanţe de jurisdicţie
specială, cum erau cele ce se ocupau cu infracţiunile militare sau
tribunalele de jurisdicţia familiei.
b) Babilonul
În regiunea marilor fluvii Tigru şi Eufrat a luat fiinţă un stat ce s-a
dezvoltat în etape distincte. La sfârşitul mileniului al III-lea a. Chr. A avut
loc unificarea Mesopotamiei (Sumerul şi Akadul) de către Sargon, care a
fost urmată de o politică de cuceriri şi expansiuni dar şi de consecinţe
economice şi organizatorice importante (utilizarea pe scară largă a
sistemului de irigaţie, intensificarea schimbului dintre oraş şi stat etc.).
Imperiului lui Sargon a căzut sub loviturile unor invadatori dar oraşele state
din Mesopotamia vor cunoaşte o continua dezvoltare. În Lagas regalitatea a
introdus sistemul dodecimal, calendarul cuprinzânt 12 luni a 30 de zile
fiecare. A treia dinastie din Urul a unificat Sumerul şi a organizat o
monarhie centralizată cu o conducere unitară în domeniile financiar şi
lucrări publice. Rgele s-a intitulat monah al celor 4 ţări, proclamându-se
zeu în viaţă; s-a generalizat munca cu sclavi.
Către anul 1800 a. Chr. Hamurabi a refăcut unitatea Mesopotamiei
şi a pus la punct o amplă legislaţie. După înfrângerea Asiriei de către
armatele coalizate ale mezilor şi babilonieinilor va lua fiinţă Imperiul
neobabilonian. Babilonul va deveni un important centru comercial, dreptul
babilonian aplicându-se în întregul imperiu. Acest imperiu va dura până în
anul 538 a. Chr. Când va fi cucerit de perşi.
Conducerea statului babilonian a aparţinut lui Patesi-Lugal, despot
asemănător faraonului egiptean. Şi el era considerat zeu, conducător al celo
patru ţări şi al suveranilor lumii. Avea un sfetnic principal numit nubanda,
administratori speciali desemnaţi pentru teritoriile cucerite, un aparat de
stat alcătuit din oameni din diferite profesiuni (preoţi, scribi, judecători
etc.), funcţionari speciali desemnaţi numiţi radianum pentru oraşe şi unutăţi
teritoriale mai mici.
Dreptul babilonian prezintă particularitatea că el beneficiază de
documente privind legislaţia cu o vechime încă neîntrecută de nimeni.
Legislaţia babiloniană a beneficiat de un cumul de norme ce au aparţinut
comunităţilor sumero-acadiene. Codul Hamurabi, care a fost editat în ultmii
ani ai domniei regelui cu acelaşi nume (descoperit în 1902 la Susa), a fost
scris pentru eternitate pe o stelă de bazalt (care prezintă şi multe ştersături).
El reprezintă un sistem de legislaţie unitarp care a contribuit la
uniformizarea şi consolidarea regatului lui Hamurabi.
Dreptul de proprietate avea la început în Babilon doi proprietari:
regele despot şi comunitatea sătească. Cu timpul regimul bunurilor atribuit
militarilor, dar şi meşteşugarilor şi negustorilor şi altor categorii de
locuitori a primit o legislaţie în amănunţime.
Dreptul familiei este precizat în Codul Hamurabi; astfel căsătoria
se considera valabilă numai în baza unui contract încheiat expres între părţi.
Codul admitea căsătoria unui bărbat liber cu o sclavă sau a unei femei
libere şi un sclav, dar ăn aceste cazuri intervenea o discriminare între liberi
şi scalvi (la moartea sckavului jumătate din bunuriloe agonisite reveneau
celui liber şi jumătatea stăpânului de sclavi).
Codul reglementa şi adopţiunea (act liber al tatalui), eliberarea
(plătind pentru eliberare), succesiunea (dreptul copiilor de a moştenii pe
mamă şi pe tată), contractul de împrumut (cămata), dreptul penal
(pedepsele, infracţiunile, violul).
Justiţia în Babilon era administrată la început de preoţi ca şi în
India şi Egipt, dar şi de către judecători civili recrutaţi din rândurle
funcţionarilor. Guvernatorul care era investit de către rege putea să judece
fiind asistat de un consiliu format din 6 persoane printre care şi un
judecător (un Satamu, un rabinu); primarul judeca şi în cauze penale şi în
cauze civile.
c) Statul roman
Începuturile Romei aparţin legendei. Organizarea poitică a
etruscilor are în frunte un rege (leucomo) care domenşte peste o cetate. Mai
multe cetăţi au alcătuit o ligă. În secolele VI-V a. Chr. Regalitatea a fost
treptat înlocuită printr-o republică oligarhică. Conducerea politică a trecut
la magistraţi care erau aleşi anual, din cadrul familiilor aristocraţiei
gentilico-tribală. Prin secolul al VIII-lea a. Chr. Peste ei au venit latinii ce
se ocupau în principal cu păstoritul. Cu timpul au apărut federaţiile care au
inclus şi alte seminţii grupate în ginţi conduşi de către un rege. În interiorul
acestora a luat fiinţă Roma, a început stratificarea socială, dar şi o formă de
organizare prestatală: 10 ginţi alcătuiau o curie, iar 10 curii formau un trib.
Au apărut adunările care erau convocate de rege şi care luau hotărâri
importante (declaraţie de război, primirea de noi ginţi). O altă formă de
organizare a fost Senatul care la început cuprindea 300 de şefi de ginţi şi
care îl desemna pe rege. Conducătorul suprem era Rex (rege), care
îndeplinea o seamă de acte şi care avea dreptul de a convoca Adunarea
poporului. Senatul atunci când alegea regele dădea o lege (lex curiata de
Imperio), care sancţionează alegerea lui Rex şi-l investeşte cu puterea.
Regele avea în competenţa sa şi unele probleme de cult dar puterea lui era
limitată fiind socotit că deţinea această funcţie prin bunăvoinţa zeilor.
Reformele lui Servius Tullius (rolul plebei, rolul patriciatului,
tribunul plebei) au pregătit Republica. Ultimul rege (Tarquinus Superbus) a
fost înlocuit cu doi consuli şi astfel a început pînă la Augustus epoca
republicii. În această perioadă plebea a primit dreptul să-şi organizeze
organele politice proprii, persoana tribunului a devenit inviolabilă, questura
ca magistratură secundară a fost deschisă plebeilor etc. Republica romană a
fost un stat al proprietarilor de sclavi, termenul de republică sublinia
organizarea democratică pentru proprietarii de sclavi şi pentru oamenii
liberi din interiorul statului şi nu pentru populaţiile supuse. Organizarea de
stat a Republicii romane, după reforma lui Serviul Tullius a avut la bază
comitiile centuriate cu atribuţii electorale, legislative şi judiciare.
Organizarea magistraturii avea la bază principiul eligibilităţii pe termen
scurt (de un an), colegialitatea şi responsabilitatea.
Senatul, din punct de vedere juridic, era organul cel mai competent,
el fiin impilcat în toate domeniile. Pe plan legislativ, Srnatul confirma
legile semante în comitii, iar din secolul al III-lea a. Chr. Dădea şi avizul
proiectelor de lege ce urmau a fi dezbătute în Comitii. Trecerea de la
Republică la Principat şi Imperiu a avut loc la sfârşitul secolului I a. Chr.,
perioada principatului începând cu Octavian, succesoorul lui Caesar. De la
principat s-a trecut la imperiu (dominatul). Începând cu secolul I d. Chr.
Împăratul a devenit atotputernic. Birocraţia imperială era autocuprinzătoare
şi se afla în serviciul împăratului; tezaurul imperial (fiscus) servea ţelurilor
împăratului, în timp ce tezaurul Romei ( aerarium – ul) era la dispoziţia
Senatului. Împăratul era ajutat de un Consiliu Imperial, alcătuit iniţial din
apropiaţi, iar apoi din jurişti şi administratori numiţi. Principalii funcţionari
imperiali: cei doi prefecţi ai pretoriului care judecau în numele împăratului
şi aveau o competenţă „dincolo de o sută de mile de Roma”, asupra Italiei
şi provinciilor. Alţi funcţionari cu titlul de prefecţi recrutaţi din rândul
cavalerilor erau însărcinaţi cu supravegherea ordinii de noapte, cu
problemele aprovizionării, străinilor etc. Ei dispuneau de 7 cohorte pentru
paza de noapte. Provinciile supuse unui regim uniform de conducere, dar
care prezentau şi particularităţi locale aveau în frunte pe guvernatori,
numiţi din rândul senatorilor. Guvernatorii aveau la dispoziţie un officium,
alcătuit din civili şi miltari, dispunând de legaţi şi chestori dacă conduceau
provincie senatorială.
Forma de organizare statală, dar şi normele juridice au constituit un
exemplu pentru o mare aprte a statelor europene.

II. STATUL ŞI DREPTUL GETO-DAC

Saltul calitativ de la democraţia militară la stat a fost determinat de


profunde transformări economice şi sociale.
Democraţia militară conţinea câteva elemente fundamentale care se
găsesc şi în societatea geto-dacă: existenţa unor organe speciale ale
conducerii tribului: „regii”, sfatul tribului şi adunarea generală a tribului;
stratificarea socială, ca urmare a îmbogăţirii şi consolidării prin războaiele
de pradă a averilor a vârfurilor sociale; diminuarea „democratismului
gentilic” şi transformarea lui într-un democratism militar, în care rolul
decizional îl avea poporul înarmat în privinţa treburile publice.
Geto-dacii trăiau organizaţi în triburi între care existau legături
strânse, ce au mers, uneori, până la realizarea unor uniuni politice. Aceste
uniuni de triburi reprezentau organizaţii cu caracter militar, în fruntea
cărora se găsea o căpetenie, un şef militar care, de obicei, împărţea puterea
politică cu o căpetenie religioasă.
Geneza statului dac s-a datorat atât factorilo interni cât şi externi.
Dezvoltarea economiei de schimb a dus la transformări adânci, determinâd
accentuarea diferenţei dintre săraci şi bogaţi. În fruntea piramidei sociale se
găsea nobilimea (tarabostes), urmând comatti şi compillatii. Această
structură socială a fost rezultatul dezvoltării economice care a determinat
structura politică a statului cu instituţiile sale caracteristice.
În afară de evoluţia internă, presiunile extrne datorate expansiunii
Imperiului Roman şi apropierii acestuia de graniţele Daciei au avut un rol
însemnat în procesul de unificare a uniunilor de triburi geto-dace către stat.
Statul dac s-a format şi s-a consolidat sub lunga domnie a lui
Burebista. Până la Burebista, regalitatea a avut mai mult o funcţie militară
şi religioasă. În schimb, în timpul domniei lui Burebista şi a regilor care i-
au urmat, regele nu mai era doar un şef militar, ci primeşte funcţii de ordin
executiv, legislativ şi juridic. În Dacia, regalitatea nu era de tip despotic
întrucât regele guverna împreună cu un consiliu. Regalitatea a devenit
ereditară, dovadă fiind că Burebista şi Decebal erau fii de regi.
Existenţa statului presupune un aparat menit să-i asigure
îndeplinirea funcţiilor sale interne şi externe. La curtea regelui, organizată
probabil după unele influenţe elenistice, se afla viceregele, consilieri regali,
consilieri regali, comandanţi militari, şefi de fortificaţii, soli pentru diverse
misiuni. Puterea judecătorească era încredinţată, se pare, preoţilor geto-
daci. Burebista a dispus de o armată puternică care a slujit politicii externe
a statului dac.
Continuând statul lui Burebista şi al regilor care i-au urmat, daco-
geţii s-au unificat în structura statală condusă de Decebal, stat mai mic ca
întindere decât cel al lui Burebista, dar mai unitar şi mai centralizat. În
urma războaielor din anii 101-102 şi 105-106, statul dac a fost cucerit de
armatele romane, o parte a teritoriului său devenind la 11 august 106
provincie romană.
Etnogeneza poporului român poate fi înţeleasă mai uşor prin
analiza elementelor fundamentale ale organizării politice şi ale instituţiilor
juridice în mod cronologic. Studierea lor este absolut necesară pentru
înţelegerea unor particularităţi şi caracteristici speciale ale acestora.
Instituţii juridice la geto-daci. Datele oferite de arhelogie, de
scriitorii antici, latini şi greci ne permit cunoaşterea evoluţiei societăţii
omeneşti pe teritoriul de astăzi al României. Existenţa paleoliticului,
mezoliticului şi neoliticului, a procesului trecerii de la matriarhat la
patriarhat, a parcurgerii etapei gintă-trib-uniune de triburi sunt atestate
arheologic şi amplu comentate de istoriografia românească şi străină; geto-
dacii sunt parte componentă a grupului etnic al tracilio care au trăit şi au
creat o strălucită civilizaţie pe un spaţiu cuprins între Marea Egee, zona
Pripetului, Dunărea Panonică şi Bug (Herodot, Srtabon). În cadrul etniei
trace, geto-dacii constituie ramura cea mai importantă deoarece au avut o
cultură materială şi spirituală, o organizare politică remarcabilă. Originea
etnică a constituit principalul factor de unire a triburilor geto-dace
(Ephoros, Zosimos, Caesar, Sallusttius, Strabon, Trogus Pompeius, Cassius
Dio, Consolatio ad Liviam, Ptolemeu din Alexandria, Vergilius, Ovidius).
În epoca prestatală relaţiile sociale ale geto-dacilor au fost reglementate
prin norme de conduită fără caracter juridic, respectate de bunăvoie de
membrii societăţii (practicarea jurământului pe zeităţi).
Normele de drept ale tribului aveau o dublă sarcină: a)prevenirea
oricărei încălcări prin mijloace pasive, prin simpla prezenţă; b)intervenţia
activă, când normele erau încălcate, când un individ sau mai mulţi
primejduiau siguranţa tuturor.
Procesul trecerii de la societatea gentilică la organizarea politică
încheiat în vremea lui Burebista a reprezentat un salt calitativ ce a
determinat profunde transformări economice, sociale, organizatorice,
politice.
Vladimir Hanga, în Istoria dreptului românesc. Dreptul cutumiar,
subliniază că „paralel cu apariţia şi consolidarea statului are loc procesul de
formare şi dezvoltare cutumiară a instituţiilor juridice, deoarece cutuma a
constituit prima şi cea mai importantă formă de manifestare a regulilor de
drept”.
Burebista, „cel mai mare dintre regii din Tracia” a fost
organizatorul unei monarhii cu caracter militar. După moartea lui a existat
o continuitate statală în zona Munţilor Şureanu (Deceneu, Comosicus,
Coryllos, Duras, Decebal). Puterea supremă în statul geto-dac era deţinută
de către rege; instituţia regalităţii a devenit ereditară; monarhia sclavagistă
dacică a avut o identitate proprie, ea neputând fi încadrată în cadrul
monarhiilor sclavagiste clasice. Statul geto-dac a avut legislaţie (în locul
obiceiurilor din perioada democraţiei militare apar normr juridice; sistem
de legi menţionat de Strabon şi Iordanes; teama de zei asigura respectarea
legilor; legile erau întărite de autoritatea de stat propriu-zisă şi de către
autoritatea religiei), instituţii juridice (inegalitatea de avere, proprietatea
privată au generat stratificarea socială care, la rândul ei a determinat
apariţia şi competenţa instituţiilor), organizare administrativă şi juridică
(prioritate a organelor centrale ale statului).

III. DUALISMUL JURIDIC ÎN DACIA – PROVINCIE


ROMANĂ

Cucerirea romană a Daciei, realizată în urma celor două războaie


daco-romane (101-102 şi 105-106), a întrerupt evoluţia firească a
civilizaţiei şi instituţiilor politico-juridice geto-dace, schimbând tot ceea ce
nu era potrivit „aşezămintelor şi spiritului Romei”.
Provincie imperială Dacia Romană cuprindea în hotarele sale
Transilvania, Banatul, Oltenia, vestul Munteniei şi o parte din Moldova.
Influenţa civilizaţiei romane s-a resimţit şi asupra ţinuturilor limitrofe
(locuite de dacii liberi – Crişana, partea nordică a Transilvaniei până la apa
Tisei şi cea mai mare parte a Moldovei) hotarelor oficiale.
Structura organizatorică a Daciei a suferit mai multe modificări în
timpul stăpânirii romane. Astfel, în timpul împăratului Traian, provincia
Dacia era condusă de un guvernator – Legatus Augustus propraetore.
În anul 119, în timpul domniei lui Hadrian a fost împărţită în Dacia
Superior şi Dacia Inferior. Dacia Superior cuprindea partea dinspre
miazănoapte condusă de un Legatus Augusti propraetore din ordinul
senatorial, iar Dacia Inferior cuprindea partea dinspre miazăzi, fiind
guvernată, la început, de un praefectus, apoi de un procurator prezidial.
Înainte de data de 2 iulie 133 (potrivit unei diplome militare descoperită la
Gherla), împăratul Hadrian împarte provincia în trei părţi: Dacia Superior,
Dacia Inferior şi Dacia Porolisensis.
În anul 167/168, în timpul lui Marcus Aurelius, s-a produs o nouă
modificare în conducerea şi organizarea administrativă a Daciei, aceasta
fiind împărţită în trei provincii: Dacia Porolisensis, Dacia Apulensis şi
Dacia Malvensis. Cea mai importantă era Dacia Apulensis cu reşedinţa la
Apullum şi condusă de un legatus. A fost numit un guvernator suprem
peste cele trei Dacii – Legatus Augustus propraetore trium Daciarum.
Dacia a constituit o singură provincie cu grad impeial, dar pentru eficienţa
administrării a fost împărţită în trei subdiviziuni.
Sisteme de drept în Dacia Romană;
A.Dreptul roman pe teritoriul Daciei şi izvoarele sale
Aplicarea dreptului roman în Dacia priveşte acele norme de drept
aplicabile cetăţenilor romani rezidenţi aici, peregrinilor din această
provincie, precum şi aşa numitul Jus gentium, ce reglementa raporturile
dintre cetăţeni şi peregrini.
Ca izvoare de drept, prioritate aveau pentru cetăţenii romani
rezidenţi – normele dreptului aplicabile pe întreg teritoriul imperiului, iar
pentru celelalte categorii de locuitori ai Daciei – cele mai importante
categorii de izvoare de drept erau constituţiile imperiale şi edictele
guvernatorilor.
Edictele guvernatorilor constituiau o modalitate de aplicare a
normelor juridice romane în condiţiile adaptării lor la necesităţile locale şi
imediate. Edictul avea două părţi: a)dispoziţiile referitoare la dreptul
roman, aplicabile cetăţenilor romani rezidenţi în provincie; b)edictul
provincial (norme de drept local).
Dreptul roman s-a aplicat în raporturile dintre cetăţeni; în acest
domeniu s-au elaborat norme juridice noi prin edictele guvernatorilor din
provincie, care statuau condiţiile în care va fi guvernată provincia; evident
se ţinea seama de constituţiile imperiale, valabile pentru întreg imperiul, şi
de mandatele imperiale, în care se precizau instrucţiuni pentru guvernatorii
provinciali.
În raporturile dintre băştinaşi, s-a aplicat dreptul autohton (cutuma
locală), întrucât romanii tratau diferenţiat populaţia, în funcţie de cetăţenie
şi statul juridic.
B.Capacitatea juridică a persoanelor
Înainte de edictul împăratului Caraclla, locuitorii liberi din Dacia
erau împărţiţi în trei categorii: a) cetăţeni romani; b) latini; c) peregrini.
a) Cetăţenii romani locuiau în majorizazea lor la oraşe. Ei se
bucurau de aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii rezidenţi din Roma, având
drepturi civile şi politice (ius civile, ius comercii, ius connubii, ius militiae,
ius suffragii);
b) Latinii reprezentau majoritatea populaţiei colonizate în Dacia.
Ei beneficiau de dreptul latin, aveau aceleaşi drepturi patrimoniale ca şi
romanii (jus comercii), dar nu se bucurau de dreptul de a se căsători după
legile romane (ius conubi) şi nici de drepturi politice. Statutul lor de
„latini” reprezenta un fel de cetăţenie romană inferioară, situându-se pe o
poziţie intermediară între cetăţenii romani şi peregrini.
c) Peregrinii formau marea masă a populaţiei libere, situaţia lor
fiind reglementată prin lex Provinciae – legea de organizare a provinciei –
şi prin edictele guvernatorilor. Erau două categorii de peregrini: obişnuiţi
(străinii ale căror cetăţi nu au fost desfiinţate din punct de vedere juridic, iar
capacitatea lor juridică era supusă dreptului lor naţional) şi deditici
(peregrinii ale căror cetăţi au fost după cucerire desfiinţate din punct de
vedere juridic şi administrativ). C.Obligaţii şi contracte (tripticele din
Transilvania)
Tăbliţele cerate sau tripticele descoperite între anii 1786 şi 1855 la
Roşia Montana (Alburnus Maior) în Transilvania şi publicate de Theodor
Mommsen în Corpus Inscriptionum Latinarum, reprezintă documente care
ilustrează aplicarea dreptului roman în Dacia. Din cele 25 de tăbliţe
descoperite doar 14 au fost descifrate, restul rămânând indescifrabile
datorită deteriorării.
Tăbliţele cerate erau scrise cu litere romane cursive, destul de greu
de descifrat şi redactate într-o limbă latină cu multe elemente vulgare.
Conţinutul juridic al acestora dovedeşte că dreptul roman clasic nu a fost
aplicat în Dacia, asemenea altor provincii, ci într-o formă uneori
simplificată pentru nevoile precticii cotidiene. Coexistenţa elementelor
mixte în textele acestor tăbliţe, atestă tendinţa spre unificarea celor două
sisteme juridice atât pe plan etnic, cât şi pe plan instituţional.
Aşadar, dreptul roman a constituit, printr-un proces de „aculturaţie
juridică”, un factor de unificare a provinciei nou cucerite, de încadrare a
acesteia organic în sistemul Imperiului Roman sub raportul vieţii sociale şi
culturale, având ca rezultat final sinteza daco-romană. El s-a aplicat într-o
formă adaptată nevoilor provinciei Dacia, atât în raporturile dintre cetăţenii
romani, cât şi în raporturile dintre aceştia din urmă şi peregrini. Dreptul
roman a fost factor determinant al procesului de romanizare. Dreptul roman
clasic consacră principiile „bunei credinţe” (bona fides) şi echităţii
(aequitas). Normele juridice adoptate se regăsesc în dreptul românesc de
mai târziu.

IV. APARIŢIA ŞI FORMAREA DREPTULUI ROMÂNESC

Romanizarea Daciei a fost un fenomen ireversibil, constiuind un


proces desfăşurat în contextul continuităţii dacice şi daco-romane. Ea a
continuat mai accentuat în perioada migraţiilor, când, datorită riscurilor la
care a fost supusă, populaţia daco-romană de la oraşe, mai puternic
romanizată, s-a deplasat în ţinuturile rurale.
Pentru teritoriul locuit astăzi de români, în epoca post-romană, au
existat două tipuri de obşti: a)teritorială, a populaţiei daco-romane; b)obştea
gentilică a populaţiilor migratoare care au intrat în contact cu acest spaţiu.
Obştea sătească din mileniul I era o comunitate de oameni, având o
organizare social-economică proprie şi un teritoriu bine determinat.
Producţia acestor comunităţi săteşti carpato-dunărene era bazată pe
proprietatea privată, liberă, precum şi pe proprietatea comună. Fiecare
membru al obştii era un om liber, posedând o proprietate funciară privată,
care era ereditară. În cadrul acestor obşti numai o parte a pământurilor
comunităţii (ager publicus) era lucrată în comun de toţi membrii satului.
Produsele rezultate din această muncă constituiau rezervele obştii.
În cursul mileniul I, obştea sătească a dobândit un caracter
teritorial, îndeplinind nu numai funcţia social-economică, ci şi politică,
culturală şi religioasă. În virtutea criteriului teritorial, membri ai obştii sunt
numai cei care stăpânesc, prin voinţa întregului grup, o parte din teritoriul
comun al obştii. Principiul fundamental al obştii săteşti era egalitatea dintre
membrii săi determinată de caracterul stăpânirii devălmaşe asupra
pământului şi de participarea tuturor la munca de ptoducere a bunurilor.
Atât obştea teritorială, cât şi satul se constituie pe baza unor grupări
teritoriale şi nu de rudenie. Dar numai satul are o forţă publică
instituţionalizată cu organe de constrângere care se situează deasupra
societăţii, în timp ce obştea este lipsită de un asemenea aparat şi păstrează o
formă de conducere arhaică realizată prin participarea tuturor membrilor
săi.
A. Influenţele Creştinismului asupra dreptului cutumiar
românesc
În esenţa dreptului cutumiar românesc trebuiesc căutate şi
evidenţiate preceptele creştine. Dreptul cutumiar românesc, care este o
„evanghelie a adevărului”, aşază preceptele creştine la temelia principalelor
instituţii de drept. Menţionăm, în acest sens, următoarele aspecte:
1. Dispariţia oricărei urme de poligamie în cadrul familiei daco-
romane şi româneşti; statornicirea acesteia potrivit canoanelor bisericii
constituie o dovadă certă a prezenţei elementului creştin în fundamentarea
căsătoriei şi a familiei.
2. Spiritul de consolidare la nivelul obştii şi păstrarea îndelungată a
primatului dreptului de proprietate devălmaşă sunt strâms legate de
preceptele creştine, chiar dacă proprietatea devălmaşă a existat şi anterior
Creştinismului.
3. Procedura de judecată, sistemul probator în mod deosebit de
strict sunt strâns înrâurite de preceptele şi credinţa creştină.
4. De la înscăunarea domnitorului şi legimitatea de necontestat a
acestuia, ca provenind de la divinitate, până la exercitarea prerogativelor
sale absolute şi respectarea conştientă a poruncilor sale în rândul maselor,
preceptele creştine au fundamentat întreaga instituţie fundamentală şi
centrală a dreptului românesc.
5. În existenţa statelor româneşti, biserica a fost reazem de
nădejede al statelor, iar acestea au organizat biserica pentru a le servi
interesele. A existat o îmbinare fundamentală între aceste două instituţii,
fapt de importanţă vitală pentru poporul român.

V. STATUL ŞI DREPTUL ETAPEI MONARHIEI


FĂRÂMIŢĂRII FEUDALE

Statul şi dreptul feudal: în secolele V-IX, în europa de apus au avut loc


mutaţii în raportuirile economice ţi sociale. În privinţa dreptului un rol i-a
revenit cutumei (obiceiului), dreptului roman, dreptului cavalerilor,
dreptului orăşenesc şi canonic. Recepţia dreptului roman se datorează şi
faptului că dreptul obligaţional corespundea intereselor claselor
conducătoare. Începând cu secolele XV-XVI nobilimea feudală îşi pierde
independenţa devenind dependentă de curtea regelui, iar la oraşe apare o
nouă clasă – burghezia. În domeniul dreptului activitatea de legiferare şi
codificare trece, în exclusivitate, pe seama puterii regale (ordonanţele,
bilurile, edictele, sudebnicele).
În Franţa, influenţa cutumelor şi pravilelor germanice s-a concretizat
asupra faptului că există o zonă a dreptului nescris şi o zonă a dreptului
scris. Extinderea puterii regale la sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul
secolului al XIV-lea au dus la mărirea pretenţiilor regalităţii asupra stărilor
regatului. Statele generale erau dublate, în unele provincii, cu cele
provinciale. În perioada absolutismului în Franţa, Consiliul Regal a luat
forma definitivă, iar Consiliul Superior, Consiliul de Stat, Consiliul
Scrisorilor, Consiliul Finanţelor, Consiliul Părţilor (Consiliul Privat) ca de
altfel şi Parlamentul au primit atribuţii, fapt ce le-a individualizat.
În Germania avem de-a face în secolele X-XIV cu o varietate de drept
datorită, în primul rând, fărâmiţării teritoriale. În secolul al XII-lea apar
primele culegeri de drept: Oglinda Saxonă (cuprinde normr de drept feudal
sancţionând sistemul ierarhiei), Oglinda Suabă (se manifestă net în
favoarea supremaţiei papalităţii). În dreptul german, spre deosebire de
dreptul roman, simplul deţinător al bunului era socotit proprietar al
acestuia. Proprietar era considerat şi creditorul gajist. În dreptul familial,
normele erau de inspiraţie canonică, femeia aflându-se sub tutela bărbatului
iar bunurile erau administrate de soţ. În secolele XIV-XVII dreptul german
era încă tributar recepţionării dreptului roman. În recepţia dreptului roman,
un rol important l-au avut universităţile. În domeniul dreptului de
proprietate, treptat se înlătură normele de drept feudal, iar în dreptul penal
se înăspresc normele cu caracter represiv. În perioada absolutismului se
extinde dreptul roman, adaptat în interesele societăţii germane. În anul
1794, în Prusia, apare o codificare intitulată Regulamentul funciar prusian
sau Regulamentul civil prusian, influenţat de vechiul cod al lui Justinian.
Perioada care a urmat părăsirii Daciei de către romani s-a caracterizat
prin descompunerea vechiului sistem economic şi prin formarea şi
dezvoltarea noilor relaţii de producţie feudale.
După retragerea aureliană, obştile teritoriale româneşti s-au unit pe văi
s-au depresiuni şi s-au organizat în comunităţi numite de Nicolae Iorga
„romanii populare”. Având o puternică conştiinţă a aparteneţei lor
romanice au fost capabile să influenţeze şi să transforme grupurile
migratoare cu care au intrat în contact. Treptat, acestea au trecut de la etapa
uniunii de obşti la cea de „ţări, voievodate şi cnezate”.
Feudalismul s-a născut pe teritoriul românesc din însăşi dezvoltarea
internă a societăţii, pe cale economică şi a cunoscut, ca în toată Europa,
cele trei etape de dezvoltare: feudalismul timpuriu, feudalismul dezvoltat,
destrămarea orânduirii feudale (având ca rezultat apariţia elementelor
capitaliste).
Procesul de constituire a statelor medievale româneşti a avut loc prin
reuniunea formaţiunilor politice autohtone cu caracter regional, într-un
context extern şi intern favorabil.
A.Formarea statelor româneşti independete. Sistemul vicinal
Organizată în obşti teritoriale vicinale sau săteşti, populaţia
autohtonă, romanizată, îm plin proces de formare a poporului şi a limbii
române, şi-a fundamentat existenţa pe un sistem normativ elementar. La
baza lui, în lipsa unei autorităţi statale care să editeze norme juridice şi să
asigure aplicarea lor, a stat obiceiul juridic (cutuma), format din vechile
norme geto-dacice şi din normele dreptului roman provincial (dreptul
roman vulgar).
În privinţa genezei suprastructurii juridice a comunităţilor vicinale
româneşti au existat multe controverse în literatura de specialitate,
conturându-se diferenţe cu privire la această problemă:
– teoria originii trace a dreptului cutumiar românesc;
– teoria originii latine;
– teoria originii daco-romane a dreptului cutumiar românesc.
B.Legea ţării (Jus Valachicum);
Conceptul de lege şi dreptate.
Existenţa obştilor în cadrul Ţărilor Româneşti a determinat
menţinerea normelor tradiţionale după care ele funcţionau, întărite prin
autoritatea aparatului politic, acestea devenind în timp norme juridice. Ele
au fost completate cu norme juridice noi. Constantin Noica, preciza că
aceste norme au fost denumumite de români „lege”, cu înţelesul de norme
nescrise. Provenind din latinescul „re-ligio”, adică a lega pe dinăuntru, prin
credinţă şi conştiinţă, ceea ce la romani era „mos” (obicei). Această
caracteristică a „legii româneşti” s-a format în perioade îndelungate în care
normele constitutive în cadrul obştei săteşti au fost respectate datorită
consensului din cadrul colectivităţii.
La romani, lex însemna numai lege scrisă, întrucât deriva de la
latinescul legere (a citi). Ea era impusă printr-o constrângere exterioară
colectivităţii, aceea a aparatului politic.
Legea scrisă a început să fie numită lege, o dată cu apariţia
pravilelor – coduri de lege scrisă începând cu secolul al XVII-lea, când a
fost necesar să se deosebească dreptul nescris de cel scris, denumirea
primului fiind aceea de obicei. Un alt sens pe care îl are legea la români
este acela de credinţă religioasă, creştină, ortodoxă. Legea creştină a
influenţat conţinutul moral al conştiinşei românilor încă din perioada
etnogenezei. Astfel, când au apărut legile bisericeşti-nomocanoanele,
românii le-au denumit „legea dumnezeiască” sau „legea lui Dumenzeu”.
Instituţia „oamenilor buni şi bătrâni” a fost păstrată şi cultivată la
români. „Oamenii buni şi bătrâni” erau aceia care, prin comportamentul lor,
dvedeau calităţi corespunzătoare şi de aceea erau chemaţi să judece
conduita şi faptele semenilor. În concepţia românească dreptatea însemna şi
echitate. Conştiinţa juridică a timpului cuprindea, pe lângă moştenirea
daco-romană, şi unele principii rezultate din influenţa bizantină şi morală
creştină.
Carateristicile lui Jus Valachicum (legea ţării): a) este unitar din
punct de vedere geografic, fiind comun tuturor românilor; b) este unitar
din punct de vedere social: nu au existat în trecutul nostru un drept
ţărănesc, cu caracter colectivist, şi un drept nou, cu caracter individualist; c)
este, în principal, un drept cu caracte rural, un drept agrar al oamenilor
legaţi de pământ, de hotar, de moşie. Termenul de hotărâre provine de la
cuvântul „hotar”, ceea ce dovedeşte că majoritatea proceselor se rezumau la
fixarea hotarelor. De aici, prin extensiune, deciziunile se numesc hotărâri
(judecătoreşti, politice etc.), iar „moşia”, etimologic, provine de la
proprietatea moştenită de la moş; d) este complet şi complet, reuşind să
reglementeze principalele relaţii sociale statornicite la nivelul societăţii.
Dreptul obişnuielnic era formart dintr-un sistem de norme de conduită şi
convieţuire socială, cuprinzând atât norme de drept public, privind
organizarea societăţii şi conducerea acesteia în general, cât şi norme de
drept privat, privind proprietatea, moştenirea, familia etc. (problemele
particulare ale oamenilor); e) este elastic şi receptiv la cerinţele realităţii,
ale condiţiilor economico-sociale, chiar dacă obştea continuă să-şi păstreze
dreptul ei superior de proprietate (proprietate devălmaşă); se nasc instituţii
noi care se referă la posibilitatea de ieşire din indiviziune prin respectarea
dreptului de protimisis (preferinţa de cumpărare-răscumpărare). Statutul
juridic al persoanelor se diferenţiază în funcţie de avere; justiţia se
oficializează ca urmare a dezvoltării statelor feudale româneşti. Dar
„arhaismele juridice” româneşti se regăsesc şi în noile reglementări născute
după apariţia statului; f) originalitatea vechiului drept românesc rezultă din
modul de viaţă al strămoşilor noştri, organizaţi în obşti teritoriale, în
formaţiuni politive cu caracter prestatal. Originalitatea obştii, a cnezatului,
a voievodatului, a ţărilor constituie începutul dreptului public al Ţărilor
Române. Cu privire la acest aspect, Nicolae Iorga arăta: „... S-ar putea
spune că, din trunchi, s-a scurs seva juridică, astfel cum se scurge răşina
dintr-un brad, care puţin câte puţin a ajuns să capete forme stabile, tocmai
de aceea acest drept popular n-a rămas niciodată fără perspective de noi
dezvoltări”;g) rezistenţa şi trăinicia obiceiului pământului sunt asemenea
rezistenţei şi trăiniciei instituţiilor politico-juridice româneşti (cnezate,
voievodate, scaune).
VI. STATUL ŞI DREPTUL ROMÂNESC ÎN ETAPA
MONARHIEI CENTRALIZATE (FEUDALISM ÎN
ASCENSIUNE)

Formarea statelor feudale româneşti centralizate, independente, a


reprezentat efectul pe plan politico-instituţional al progesului înregistrat în
baza economico-socială a societăţii româneşti, în perioada cuprinsă între
secolele al XIII-lea şi al XIV-lea. În perioada medievală, în ţările române
au existat două forme de guvernământ ale monarhiei reprezentative pe stări:
a)regimul domnesc (voievodal), în Ţara Românească şi Moldova; b)
regimul nobiliar, în Transilvania.
Întemeierea statelor româneşti independente Ţara Românească şi
Moldova a impus formarea instituţiilor politice şi juridice care să le asigure
funcţionarea normală, bazată pe normele şi regulile dreptului şi dreptăţii. A
fost constituită o instituţie centrală – domnia – care dispunea de mijloacele
necesare organizării şi dirijării activităţii social-politice şi administrative a
noului stat, precum şi unlele organe ajutătoare şi executive, care să
concureze la realizarea noilor sarcini ce reveneau autorităţii centrale.
A. Instituţia domniei
1.Domnia – instituţie centrală a dreptului cutumiar
Gruparea formaţiunilor prestatale în diferite ţări feudale, unitare
sub aspect politic şi juridic, s-a realizat în jurul voievodului întemeitor, care
a devenit domnitor şi a luat titlul de domn. În limba slavă, voievod
înseamnă conducător de oaste, dar pentru că funcţia implică mult mai multe
aspecte decât cele reliefate de sintagma de mare voievod, s-a impus
conceptul de domn, provenit din limba latină, care însemna stăpân al ţării,
în detrimentul celui de voievod, deşi acesta din urmă era puternic
împământăneit în spiritualitatea românească. Dovadă este că în
Transilvania el s-a păstrat încă multă vreme, deşii regii maghiari au încercat
să-l impună pe cel de principe, iar domnii au continuat să-şi spună multă
vreme tot voievozi, chiar şi după constituirea Ţărilor Române. Prin
complexitatea sa, prin importanţa sa, domnia este instituţia centrală a
dreptului cutumiar.
Domnia este o instituţie centrală şi autohtonă, atributele ei derivând
din procesul natural şi unic de formare a statelor feudale româneşti.
Instituţionalizarea puterii politice în Ţările Române, adică formarea statelor
feudale româneşti, a fost legată, mai întâi de unele personalităţi de
circumstanţă, care aveau, la început, doar legitimitate obştească şi
nicidecum un aparat care să le supravieţuiască. Aşadar, putera politică
instituţionalizată – nucleul politic statal – nu s-a disociat din persoana
guvernanţilor. Statul în sine se confundă la început cu persoana
domnitorului. La înscăunare domnul se încorona. Spre finele secolului al
XVI-lea, coroana a fost înlocuită cu cuca (termen din limba turcă – căciula
înaltă împodobită cu pene de struţ).
B.Caracteristicile domniei
a) În Ţările Române domnia a fost absolutistă. Domnul era
stăpânitor, lipsit de un organ de control; însă, aşa cum afirma A. D.
Xenopol, domnia nu a fost despotică, obiceiul pământului relativizându-i
atributele, mărginindu-i potenţele prin sfatul domensc şi adunarea stărilor.
b) Puterea domnului a fost personală, indivizibilă şi
netransmisibilă în plenitudinea sa.
c) Chiar şi în situaţia în care Ţările Române au devenit vasale prin
omagiile şi fidelităţile faţă de puterile mai mari, ele nu au devenit ţări
vasale de drept; aşadar, vasalitatea era nominală. Vasalitatea purta asupra
persoanei domnului şi nu a domniei, în general. Acte oficiale privind vreun
tratat în acest sens nu au existat. Unii istorici consideră data stabilirii
regimului de vasalitate anul 1462, când Vlad Ţepeş a fost înlocuit cu Radu
cel Frumos, iar pentru Moldova anul 1456, când Petru Aron şi Adunarea
Ţării au acceptat condiţiile impuse de Mahomed al II-lea Cuceritorul.
În realitate şi strict juridic, păcile negociate s-au concretizat în
alianţe inegale, Ţările Române primind, potrivit dreptului musulman,
regimul juridic ahd (acest regim se referea la teritoriile duşmane ce urmau
să fie atacate în vederea instaurării regimului musulman, adică urmau a fi
conduse de emiri musulmani). Aşadar, regimul juridic ahd era un regim
intermediar, turcii mulţumindu-se cu plata haraciului ca semn de supunere
a locuitorilor respectivi. Se menţinea instituţia principilor locali din familile
domnitoare, care conduceau forţele armate locale, dar aceştia erau obligaţi
să colaboreze militar cu turcii. Ei rămâneau însă subiecte de drept
internaţional în sensul cel mai exact al sintagmei. Acest regim a fost
valabil, până la instaurarea regimului turco-fanariot (1711 în Moldova şi
1716 în Ţările Române).
C.Statul şi principalele sale instituţii
1. Domnia:instituţie centrală; deţonătorul puterii este domnul care
reuneşte calitatea de voievod (conducătorul suprem al oastei) cu cea de
domn şi singur stăpânitor (şef al unui stat independent şi suveran);
2. Domnul: emite hrisoave privind proprietatea, dirijează administraţia
statului, reprezintă supreme instanţă judecătorească, bate monedă, instituie
sistemul de impozite, iniţiază politica externă a statului, semnează
tratate.Puterea domnului era îngrădită de marea boierime cu toate că el şi-o
alătură la conducere şi primeşte asentimentul ei la urcarea pe tron. În
Transilvania, voievodul va deveni tot mai autonom faţă de coroana
maghiară (Roland Borşa, Ladislau Kan);
3. Sfatul domnesc: alcătuit numai din marii boieri care vor deveni
boieri cu dregătorii (vornic, stolnic, vistier, logofăt, paharnic, spătar, Ban
de Severin, apoi de Oltenia, portar de Suceava); elaborează, alături de
domni, politica externă.
4.Adunările stărilor privilegiate: nobilimea, clerul, orăşenii, uneori,
ţăranii liberi.
5. Adunarea ţării (Ţara Românească, Moldova): convocată periodic în
secolele XV-XVI; alege domni, aprobă politica fiscală, aprobă tratatele.
6. Adunarea generală a nobililio (Transilvania): avea atribuţii
judecătoreşti; la început cuprindea şi reprezentanţi ai românilor; calitatea de
nobil era condiţionată de apartenenţa la catolicism; după Bobâlna (1437)
apar congregaţiile generale ale nobilimi şi congregeţiile scaunelor săseşti şi
secuieşti;
7. Organizarea judiciară: se înlocuieşte „obiceiul pământului” cu
legislaţie scrisă (în Ţara Românească şi Moldova după Bizanţ, în
Transilvania după Tripartitul lui Şt. Verboczi);
8. Instanţele judecătoreşti: instamnţe supreme (domnul şi sfatul
domnesc, scaunul de judecată al voievodului), instanţe locale (sătească,
seniorială, judeţene, ţinutului, comitatului).
D. Ideile politico-juridice în feudalism;
1. Începuturile ştiinţei dreptului: între cele trei facultăţi ale
Universităţii din Cluj, înfiinţate în anul 1581, se număra, la sfârşitul
secolului al XVI-lea, şi o Facultate de drept; alte instituţii de învăţământ
superior în care se predau cursuri cu profil juridic s-au înfiinţat ulterior la
Oradea, Sibiu şi Braşov. În bibliotecile particulare se aflau, de asemenea,
numeroase cărţi de drept, între care predominau cele de drept roman.
Identitatea obiceiurilor juridice, circulaţia largă a principalelor
monumente scrise ale dreptului românesc în toate provinciile locuite de
români şi existenţa unei puternice conştiinţe a unităţii naţionale, promovată
de strânsele legături economice şi culturale între cele două versante ale
Carpaţilor şi fundamentate teoretic de marii cărturari ai vremii, au făcut ca
ideologia politico-juridică să fie unitară pe tot cuprinsul pământului
românesc şi să constituie un factor activ în acţiunile comune care vor duce,
o dată cu redeşptarea naţională, la construirea unui edificiu politico-
instituţional unic.
2.Codificări ale unor norme de drept. Dezvoltarea economiei, a
producţiei de mărfuri şi a schimbului, precum şi prefacerile din domeniul
relaţiilor sociale au impus schimbări în domeniul suprastructurii, printre
care şi în domeniul instituţiilor juridice. Vechile reglementări nu mai
corespundeau, iar obiceiurile juridice, diversificate, neprecise şi deseori
necunoscute de cei chemaţi să le aplice, mai ales când aceştia erau străini,
reclamau şi ele noi reglementări pe plan juriic. După formare astatelor
româneşti de sine stătătoare , domnii s-au preocupat de organizarea
bisericii, de propagarea ideologiei religioase, de introducerea unor
regulamente juridice care să le asigure stabilitate. Pravilele bisericeşti au un
caracter oficial deoarece au fost întocmite din ordinul domnului sau al
mitropolitului. Potrivit concepţiei autirolor de pravile bisericeşti,
reglementările de drept civil, penal sau procesual ţineau de domeniul
religios, dispoziţiile din pravile fiind impuse atât clerului, cât şi laicilor şi în
domeniul juridic. Enumerăm, în acest sens: Pravilele scrise în limba
slavonă (Pravila de la Târgoviţte – 1452, Pravila de la Putna – 1581,
Pravila de la Mănăstirea Bistriţa – 1618, Pravila de la Galaţi – începutul
secolului al XVII-lea, Pravila de la Mănăstirea Bistriţe, Oltenia - 1636),
pravilele scrise în limba română (Pravila Sf. Apostoli tipărită de Coresi la
Braşov în anii 1560-1562, Pravila Sfinţilor după învăţătura marelui Vasile,
tipărită de Coresi, Pravila aleasă, scrisă de logofătul Eustratie în 1632,
Pravila de la Govora tipărită din porunca lui Matei Basarab în 1640),
Capetele de porunci (1714 – Muntenia), Codul lui Mihai Fotino (1765 –
Muntenia), Manualul de legi (Pravilniceasca condică), Sobornicesul hrisov
(1785 – Moldova), Pandectele lui Toma Carra (1806 – Moldova), Codul
civil al lui Scarlat Calimach (1717 – Moldova), Manualul juridic al lui
Andronache Donici (1814 – Moldova) , Legiuirea lui Caragea (1818 –
Muntenia).
E.Procesul (procedura de judecată)
Termenul de „proces” din limba română provine din latinescul
processus, ce desemmna activitatea de înaintare, progres , activitate
progresivă. Deşi, la început, în dreptul roman a fost folosit termenul de
judicium, prin intermediul glosatorilor din secolul al XII-lea, termenul de
processus s-a generaliazt, desemnând ceea ce înţelegem astăzi prin proces,
adică o activitate desfăşurată de organe judiciare, anume desemnate, cu
participarea părţilor, în conformitate cu legea, în scopul rezolvării pricinilor
de natură civilă, al identificării, tragerii la răspundere penală şi pedepsirii
celor care se fac vinovaţi de comiterea unor infracţiuni.
Probele erau scrise şi orale: 1) probele scrise erau cele oficiale
(hrisoavele, cărţile domneşti şi zapisele particulare), cercetate cu atenţie în
procesele privitoare la proprietate; ele puteau fi reconstituite de către sfatul
domnesc, pe baza martorilor, în caz de deteriorare sau pierdere; 2) probele
orale erau, pe lângă mărturia simplă, jurătorii şi jurământul cu brazda.
Biserica a căutat să înlocuiască această credinţă păgână cu jurământul
creştinesc (pe Biblie, carte de blestem); 3) probe preconstituite (aldămăşarii
din contractele de vânzare).
F.Infracţiuni şi pedepse în feudalism
În dreptul penal medieval, infracţiunea era considerată fapta
apreciată ca periculoasă de către reprezentanţii puterii politice; de aceea ea
era sancţionată de către organele publice cu pedeapsă. Între infracţiune şi
pedeapsă legătura era indisolubilă, dreptul penal medieval fiind de origine
socială.
În general pedepsele se caracterizau prin următoarele trăsături:
1)urmăreau intimidarea;2) nu erau limitate prin lege, căci domnul aplica
sancţiuni şi „peste pravilă”;3) cumulul pedepselor era îngăduit; 4) erau
inegale, deoarece pentru aceeaşi faptă ele puteau diferi în raport cu poziţia
socială a celuil vinovat; 5) cele mai multe pedepse erau lăsate de lege „la
voia judecătorului”; 6) aduceau venituri domnului şi dregătorilor care
judecau; 7) răzbunarea sângelui nu a existat ca pedeapsă legală, dar urme
ale „vendetei” se întâlnesc în câteva regiuni, îngăduindu-se însă şi
răscumpărarea (compoziţia voluntară).
Evoluţia reglementărilor poate fi evidenţiată, în general, prin trei
mari aspecte:
1. Identificarea unor anumite categorii de fapte, care, prin esenţa
lor, sunt îndreptate împotriva unor valori umane fundamentale şi au un
pericol social sporit prin urmările lor.
2. Problema tragerii la răspundere penală pentru comiterea unor
astfel de fapte şi procedura acestei activităţi judiciare.
3. Pedepsele aplicate pentru comiterea unor astfel de fapte ce sunt
grupate în următoarele categorii de infracţiuni:
I. Infracţiuni îndreptate împotriva statului şi şefului statului: înalta
trădare, denumită hiclenie, viclenie, vicleşug şi hainie; lesmajestate adusă
onoarei şefului statului prin insultă sau calomniere; osluhul (neascultare
faţă de poruncile domnului); călpuzenia (falsificare de monedă).
II. Infracţiuni contra vieţii: omorul („moartea de om” sau
„ucidere”); patricidul (suprimarea vieţii copiilor sau a părinţilor).
III. Infracţiuni contra proprietăţii: furtul (furtişag); tâlhăria (furt
prin violenţă); încălcarea hotarelor (distrugerea sau mutarea semnelor de
hotar); incendierea caselor şi holdelor, prin „punerea de foc”.
IV. Infracţiuni contra integrităţii corporale: în această categorie
intrau rănile simple cu palma sau cu toiagul, precum şi sluţirile de orice fel.
V. Infracţiuni împotriva normelor de convieţuire socială
(împotriva moralei): răpirea de fată sau de femeie; seducţia; sodomia;
curvia sau desfrânarea; incestul; defăimarea.
VI. Infracţiuni care împiedicau înfăptuirea justiţiei: vicleşugul sau
înşelăciuniea; neascultarea; jurământ mincinos („mărturia strâmbă” sau
„limba strâmbă”); vrăjitoria.
VII. Infracţiuni îndreptate împotriva religiei: erezia; apostazia;
ierosilia.
În istoria medievală a poporului român se cunosc două forme de
răspundere penală colectivă: a) răspunderea solidară a obştii; b)
răspunderea familială.
VIII. Pedepse corporale: a) pedeapsa cu moartea (prin spânzurare,
decapitare, arderea de viu, innecare, sugrumare, îngroparea de viu); b)
mutilarea (scoaterea ochilor, tăierea limbii, tăierea mâinilio, tăierea
picioarlor, tăierea nasului, tîierea organului sexual); c) înfierarea cu fierul
roşu pe frunte, pe mâini sau crestarea nasului; d) bătaia (cu toiagul, cu
buzduganul, la tălpi, pe uliţa satului).
IX. Pedepse privative de libertate: a) ocna (munca silnică în saline)
pe timp limitat sau pe viaţă; b) temniţa; c) gnosul (închisoare pentru arestati
înainte de a fi judecaţi); d) surghiunul (izgonirea făptuitorului din
localitate).
X. Pedepse pecuniare: a) duşegubina (infracţiune de aprob la
început, apoi amendă care se aplica şi unei colectivităţi în cadrul
răspunderii colective); b) gloaba (amendă care se plătea domniei în bani
sau în natură; „certare cu bani sau cu dobitoc”); c) confiscarea (bunuri ale
vinovatului trecute în patrimoniul domniei sau victimei).
XI. Procedura civilă: în epoca medievală nu se diferenţia în justiţie
civilă şi penală. Chemarea în judecată se făcea oral sau printr-o petiţie
scrisă. Rezultatul procesului consta într-o hotărâre (carte de judecată) sau
într-o încheiere a Divanului (anafora). În Transilvania, partea nemulţumită
avea drept de apel. În Ţara Românească, Moldova şi Transilvania nu au
existat, în perioada medievală autoritatea de lucru judecat.
XII.Procedura penală: o primă reglementare încă înainte de
constituirea statelor medievale (în perioada obştilor săteşti). Rezoluţiile
judecăţii organelor obştilor săteşti vor fi supuse apelului la domnie până în
secolul al XVIII.lea.
Procedura medievală a prezentat o serie de caracteristici:
- normele juridice erau nescrise fiind
stabilite prin obiceiuri;
- cu ocazia instrumentării procesului penal
nu se redactau acte scrise;
- neexistând instanţe penale speciale,
dregătorii judecau pricinile penale şi pricinile civile; armaşii aduceau la
îndeplinire hotărârile penale, iar aprozii hotărârile civile;
- cercetarea se făcea de către judecător;
- acuzaţia era pornită de către partea
vătămată sau din oficiu de către dregători;
- martorii şi jurătorii constituiau
mijloacele de probă, de regulă;
- procedura de judecată se desfăşura , de
obicei, în public;
- graţierea a fost folosită, dreptul de
graţiere individuală aparţinând cu predilecţie şefului statului.

VII. STATUL ŞI DREPTUL ÎN ETAPA MONARHIEI


CENTRALIZATE ŞI ABSOLUTE

Opera de reformare a lui Constantin Mavrocordat şi încercările de


formulare a unei legi fundamentale (Cererile norodului românesc,
Constituţia cărvunarilor) şi-au găsit împlinirea în adoptarea Regulamentelor
Organice, prima lege fundamentală a Principatelor. Regulamentele au fost
redactate de două comisii speciale care au funcţionat la Bucureşti şi Iaşi, au
fost aprobate de puterea protectoare şi puterea suzerană şi au servit drept
constituţie a Ţărilor Române până în anul 1858 (cu întrerupere în Ţara
Românească în perioada iunie-septembrie 1848).
Prevederile acestei legi fundamentale pot fi nominalizate succint:
1. separarea puterilor în stat (puterea executivă deţinută de domn ales
pe viaţă de Adunarea Obştească Extraordinară; avea iniţiativa legislativă şi
guverna prin decrete-legi; puterea legislativă deţinută de Adunarea
obştească care elabora legi şi prezenta rapoarte domnului; sistemul
judecătoresc reprezentat prin tribunale judeţene, instanţele de apel şi
instanţa supremă – Înaltul divan domnesc; s-a înfiinţat corpul de avocaţi şi
procuratura); regulamentele au prevăzut organizarea administraţiei (crearea
departamentelor), modernizarea sistemului fiscal şi instituirea bugetului,
reorganizarea armatei, reorganizarea şcolilor, crearea arhivelor.
Regulamentele Organice. Organizarea centrală, în conformitate cu
principiul separării puterilor în stat
Adunarea Obştească Ordinară. Compunere şi activitate
În Valahia (Muntenia) Obişnuita Obştească Adunare se compune
din 42 de membri, iar aceea a Moldovei din 35 de membri. În adunări erau
membri de drept, datorită funcţiunii pe care o deţineau, mitropoliţi şi
episcopi. Ceilalţi deputaţi erau aleşi dintre boieri, iar corpul electoral era
alcătuit numai din boieri, după cum arată art. 45 şi art. 46 din Regulamentul
Organic al Valahiei, ca şi art. 48 şi 49 din Regulamentul Organic al
Moldovei. Alegătorii deputaţi de judeţe erau boierii şi feciorii de boieri, în
vârstă de cel puţi 25 de ani, proprietari de moşie şi domiciliaţi în judeţul
respectiv. Preşedintele Adunării era Mitropolitul ţării. Membrii erau: 1)
episcopii; 2) 20 de boieri de treapta I în Muntenia şi 6 de treapta I şi a II-a
în Moldova, în vârstă de 30 de ani, pământeni sau împământeniţi, după
vechiul obicei şi aleşi numai în capitală de semenii lor; 3) 19 deputaţi ai
judeţelor în Muntenia (câte unul de judeţ şi unul al Craiovei), 16 în
Moldova, boieri proprietari, feciori de boieri, în vârstă de cel puţin 30 de
ani. Adunarea îşi constiutia biroul alegând dintre membri săi doi secretari şi
doi secretari supleanţi. Miniştri nu puteau fi membri ai adunării. Deputaţii
puteau fi numiţi în orice alte slujbe ale statului, fără să-şi piardă mandatul.
Domunul avea iniţiativa legilor, el trimite Adunării proiectele de
legi prin pitac domnesc (art. 48 lit. e Regulamentul Organic al Valahiei) sau
ţidula domnească în Moldova (art. 51 lit. a).
Proiectele de lege se votau în întregime sau cu modificări,
Adunarea putând să respingă proiectul. Hotărârile Obişnuitei Obşteşti
Adunări nu aveau însă putere de lege decât prin întărirea domnului
(sancţionare), care rămânea liber de a le întări, fără arătarea de motive (art.
49 Regulamentul Organic al Valahiei şi art. 51 lit. a Regulamentul Organic
al Moldovei). Amendamentele la diverse articole trebuiau să fie sprijine de
cel puţin 6 membri ai Adunării (art. 48 lit. b Regulamentul Organic al
Valahiei şi art. 51 lit. b Regulamentul Organic al Moldovei).
Adunarea avea dreptul să atragă atenţiunea domnului prin anaforale
asupra chestiunilor de interes obştesc, asupra nedreptăţilor şi plângerilor
locuitorilor, putea să le facă cunoscutte doar celor două Curţi. Sintetizând
atribuţiile Adunării obşteşti, am putea reliefa cea dintâi atribuţie, şi anume
aceea de a aviza proiectele de legi care se trimiteau spre dezbatere la
Domn, prin mesaj contrasemnat de secretarul statului. Legile se votau cu
majoritate absolută. Rezultatul votului era comunicat Domnului prin adresă
semnată de toţi deputaţii care participaseră la şedinţă. Nici o lege nu putea
intra în vigoare fără sancţiune domnească. Adunarea nu avea iniţiativa
legilor. Ea putea numai să exprime domnului deziderate. Adunarea era
aleasă pe 5 ani. Domnul putea să o dizolve, raportând celor două Curţi
motivele dizolvării şi cerându-le autorizaţia de a realege o nouă adunare,
ceea ce era, evident, o încălcare a autonomiei ţării, pe care tratatele o
consacraseră.
Domnul era obligat să convoace Adunarea în fiecare an la 1
decembrie. Sesiunea ordinară era de două luni, iar domnul o putea prelungi.
La începutul fiecărei sesiuni se cita „ofisul domnesc” de deschidere; se
numea apoi comisia pentru cercetarea titlurilor deputaţilor aleşi, se fixa
numărul şedinţelor pe săptămână, se alegeau comisiunile: financiară,
administrativă, bisericească, judecătorească. În fine, Adunarea răspundea
ofisului domnesc de deschidere.
Pentru validarea dezbaterilor, prezenţa a 2/3 din numărul
membrilor Adunării era necesară. Dreptul recunoscut adunărilor de „a se
tângui celor două Curţi” era însă o uşă deschisă, mai ales Rusiei, pentru a
interveni în afacerile noastre, întreţinea intrigile în interiorul clasei
conducătoare şi slăbea autoritatea domnească.
Alegerea domnului era încredinţată Adunării Extraordinare
compusă din mitropolit (preşedinte), episcopi (3 în Muntenia, 2 în
Moldova); 50 de boieri de rangul I în Muntenia şi 45 în Moldova, luaţi din
arhondologie în ordine ierarhică, de la vel ban la vel cămăraş, de la vel
logofăt la vel agă, născuţi români şi locuitori în ţară; 73 de boieri de treapta
a II-a, de la clucer la comis în Muntenia, 30 de la agă la ban, în Moldova,
feciori de boieri şi proprietari de moşii; 36 de deputaţi ai judeţelor – boieri
proprietari în Muntenia; 32 de boieri proprietari, feciori de boieri în
Moldova, 27 de deputaţi ai isnafurilor orăşeneşti în Muntenia, 21 în
Moldova.
Domnia
Prin Regulamentel Organice, alegerea domnilor se făcea în fiecare
principat de către Obşteasca Adunare Extraordinară, având în Muntenia
190 de membri (art. 2), iar în Moldova 132 de membri (art. 2 şi 3). Prezenţa
a 3/4 din membrii Adunării era necesară pentru a se putea proceda la
alegerea domnului. Înainte de a păşi la alegere, deputaţii depuneau
următorul jurământ: „Jur că la alegerea ce voi face nu voi fi amăgit de
vreun interes în parte, sau de vreo îmbulzire străină, nici de vreo altă
cugetare, ci de binele şi fericirea obştii îmi va fi cel dintâi scop”. Domnul
se alegea la primul tur de scrutin dacă întrunea 2/3 din voturi sau cu
majoritate simplă din cei zece candidaţi mai favorizaţi, în caz de balotaj.
După alegere se făceau în aceeaşi şedinţă un arz către Poartă, certându-se
confirmarea domniei, cât şi o notă oficială de informaţiune către Curtea
proteguitoare. Ambele adrese se iscăleau de toţi membrii Adunării (art. 42
Regulamentul Organic al Valahiei), care se dizolva imediat.
Domnul era uns la Curtea Veche din Bucureşti, la Sf. Nicolae din
iaşi şi jura pe Evanghelie „în numele Prea Sfintei şi nedespărţitei Treimi”,
de a păzi cu sfinţenie atât legile, cât şi aşezămintele Principatului după
Regulamentul statornicit. Domnul era ales pe viaţă, el putea fi destituit de
Curţile suzerană şi protectoare, în urma unei anchete. Putea abdica, dar
abdicarea trebuia primită de cele două curţi. La orice vacanţă de domnie,
puterea domnească era imediat exercitată de Vremelnica Ocârmuire a
caimacamilor. Candidaţii la domnie trebuiau să aibă vârsta de cel puţin 40
de ani împliniţi, să fie dintr-o familie boierească a cărei notabilitate „să suie
cel puţin la moşul său”. Caimacamii prezidau alegerile; votarea candidaţilor
se făcea cu bile. După numirea în scaun a Domnului, caimacamii trebuiau
să dea socoteală domnului şi Obişnuitei Obşteşti Adunări. După
confirmare, domnul depunea jurământul cerut de art. 44 al Regulamentului
Organic al Valahiei şi art. 48 Regulamentul Organic al Moldovei. Domnul
ava dreptul de iniţiativă legislativă. Trimitea prevederile de legi cu pitacuri
domneşti (art. 39 Regulamentul Organic al Valahiei), în terminologia
modernă, mesaje. Adunarea avea dreptul de a aproba proiectul, a-l modifica
sau a-l respinge. După ce era votat, proiectul se supunea Domnului spre
intrare (art. 40 Regulamentul Organic al Valahiei), care echivala
sancţionarea. Dacă refuzaîntărirea, domnul putea să trimită proiectul
Adunării spre o nouă chibzuinţă. Dacă îl sancţiona, dădea ordin de
executare, ceea ce echivala cu promulgarea. Sub noua aşezare, Domnul nu
mai avea drept decât la lista civilă, care era fixată la 1,2 milioane pe an (art.
65 Regulamentul Organic al Moldovei).
Organele puterii executive
Miniştrii. Prin noua organizare, întâlnim pentru prima dată numele
de miniştri (art. 46, art. 147-150 Regulamentul Organic al Valahiei). În
sistemul regulamentar, domul numea şi revoca pe colaboratorii săi, fără să
ţină seama de alte considerente decât acelea care-l interesau pe el. Miniştrii
nu puteau urmări o altă politică decât aceea a domnitorului, care dădea
directivele şi impulsurile necesare.
Miniştrii făcând parte din Adunare, aceasta nu le putea da vot de
blam, putea însă prin anaforale adresate către domn să „arate” reaua
administraţie, marile nedreptăţi înfăptuite de anumiţi miniştri; Adunarea
avea posibilitatea legală de a comunica aceste „arătări” şi celor două Curţi,
care puteau ordona o anchetă, al cărei rezultat putea fi destituirea domnului,
cum s-a întâmplat în 1841 cu domnitorul Alexandru Ghica. După
Regulamentul Organic al Valahiei, miniştrii erau: Ministrul Trebilor din
Lăuntru sau Marele Vornic, Ministrul Finanţelor sau Vistierul, Marele
Postelnic sau Secretarul de Stat, Logofătul sau Ministrul dreptăţii,
Logofătul (ministrul) trebilor bisericeşti, Spătarul sau Ministrul oştirii (art.
149 Regulamentul Organic al Valahiei).
Literatura istorico – juridică şi aprecierile asupra
Regulamentelor Organice
Jurişti, istorici şi cercetători ştiinţifici au comentat Regulamentele
Organice şi contextul internaţional din prima jumătate a secolului al XIX-
lea în care au apărut. Opiniile lor au fost diferite în privinţa rolului şi a
însemnătăţii Regulamentelor Organice, a cauzelor şi consecinţelor adoptării
acestor acte de importanţă majoră pentru viaţa politică, economică şi
juridică a Principatelor Române. Unii le-au tratat drept „constituţie”, alţii
drept „lege fundamentală”, iar o a treia categorie le-a etichetat drept „cod
de legi”. În fine, a mai fost şi o a patra categorie, care n-a tras o linie clară
şi fermă între constituţie, lege fundamentală şi cod de legi, îmbinând
elemente fie din prima şi a doua categorie, fie din a doua şi a treia.
Astfel, ideea de constituţie a Regulamentelor Organice o întâlnim
la istoricii Nicolae Iorga, Constantin C. Giurescu, Dinu Giurescu, N.
Bălcescu şi juriştii Andrei Rădulescu, Paul Negulescu, C. Dissescu, A.
Iorgovan.
„Regulamentul Organic înmănunchiază atribute de lege juridică
fundamentală atunci când se ocupă de problema organizării de stat ...”
subliniază Dumitru D. Firoiu. Acest atribut este susţinut de juriştii Ion
Deleanu, Tudor Drăganu, Liviu P. Marcu, Cristian Ionescu etc. şi de
istoricii Vlad Georgescu, Emil Cioran, Emil Molcuţ.
Atributul de „Cod de legi” este susţinut de istoricii A. D. Xenopol,
Gh. I. brătianu, I. C. Filitti, V. Şotropa, de K. Marx, Septimiu Albani etc.
În fine, o serie de personalităţi care cumulează pregătirea juridică
cu cea de istoric găsesc trăsături comune fie de constituţie şi lege
fundamentală, fie de lege fundamentală şi cod de legi. Remarcăm, în acest
cadru, pe Dumitru Firoiu, Antonie Iorgovan, C. Dissescu, Ion Deleanu,
Emil Cernea şi Emil Molcuţ.
Regulamentle Organice prefaţează organizarea viitoarelor structuri
ale statului român modern. Ele reprezintă o verigă în tranziţia de la
feudalism la capitalism, un proces în care aportul elementului autofton la
elaborarea Regulamentelor Organice este evident şi preganant. În linii
generale Regulamentele Organice au oferit un câmp larg de afirmare a
relaţiilor capitaliste, au stimulat dezvoltarea acestora, au pus bazele unor
noi relaţii ce au determinat schimbări de mentalitate, au reuşit să creeze
cadrul ideologic şi instituţional necesar formării statului naţional modern.
Cu toate acestea, Regulamentele organice au avut un caracter contradictoriu
deoarece, pe de o parte au permis modernizarea societăţii româneşti, iar pe
de altă parte au consolidat puterea economică şi ăpolitică a marii boierimi
şi a protectoratului „apăsător” al Rusiei. În anul 1834, Rusia a introdus un
articol adiţional prin care orice modificare a regulamentului nu se putea
face decât cu aprobarea ei şi a Turciei.
VIII. STATUL ŞI DREPTUL ŢĂRILOR ROMÂNE ÎNTRE
1848-1859; ROMÂNIEI: 1859-1866; TRANSILVANIEI:
1860-1866

Începutul epocii moderne în Ţările Române este marcat de


Revoluţia de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, moment istoric în
care idealurile naţionale s-au întrepătruns cu idealurile sociale. Cererile
norodului românesc reprezintă un proiect de constituţie unde s-au formulat
propuneri şi s-au făcut proiecţii de organizare modernă a societăţii
româneşti.
Revoluţia de la 1848, desfăşurată concomitent în cele trei tări
române a avut un caracter unitar exprimat, în primul rând, prin programul
ei. Rezultat al acumulărilor succesive pe plan economic, social, politic şi
ideologic şi încadrată în procesul revoluţionar european, a oferit românilor
un amplu program naţional şi social de modernizare a structurilor politico-
statale. Programele revoluţiei au cuprins principii corespunzătoare
concepţiilor constituţionale burgheze (monarhia constituţională, principiul
separaţiei puterilor în stat, principiul responsabilităţii ministeriale,
principiul inamovibilităţii judecătorilor, egalitatea tuturor în faţa jegii şi în
faţa sarcinilor fiscale).
Prin Convenţia de la Paris, regulamentele organice au fost înlocuite
cu o nouă constituţie care a rămas în vigoare până în anul 1864, când a fost
înlocuită de Statutul dezvoltător al lui Cuza. Convenţia de la Paris a statutat
censul (votul cenzitar) în plan intern, iar în plan extern a fixat statutul
internaţional al Principatelor.
Dreptul român în etapa 1859-1866. Legislaţia cu caracter
reformator a lui Alexandru Ioan Cuza
Statutul dezvoltător al Convenţiei de la ParisA.I. Cuza neputând
exercita o domnie efectivă în condiţiile fixate prin Convenţia de la Paris a
fost nevoit să impună o nouă lege fundamentală, prezentată drept un act
constituţional al Convenţiei de la Paris. Cu toate că, în realitate, convenţia a
fost încălcată, puterile garante au acceptat politica faptului împlinit. Potrivit
Statului, domnul cumul aatribuţii executive şi legislative, putând emite
decrete fără consultarea Parlamentului. Parlamentul unicameral a fost
înlocui cu un parlament bicameral, format din Adunarea Electivă (Camera
Deputaţilor) şi Adunarea Ponderatrice sau Corpul Ponderator (Senatul).
Puterea legislativă era exercitată de către domn împreună cu Parlamentul,
în timp ce puterea publică era încredinţată domnului, Adunării Elective şi
Corpului Ponderator. Iniţiativa legislativă o avea numai domnul care
pregătea proiectele de legi cu concursul Consiliului de Stat. Corpul
Ponderator era compus din senatori de drept, senatori numiţi de domn, în
timp ce Adunarea Electivă era aleasă conform dispoziţiilor noi legi
electorale.
Reforma agrară
Prin art. 1 al Legii se dispunea că ţăranii sunt şi rămân proprietari
pe loturile pe care le foloseau. În baza acestei legi, „sătenii clăcaşi sunt şi
rămân deplin proprietari pe locurile supuse posesiunii lor, în întinderea ce
se hotărăşte prin legea în fiinţă”. Suprafaţa pământului asupra căruia se
recunoştea dreptul de proprietate al ţăranilor era fixată în funcţie de
numărul de vite pe care aceştia le stăpâneau. În acelaşi timp, s-a desfiinţat
şi regimul clăcăşiei (dijma, podvezile, zilele de meremet), în schimbul unei
despăgubiri pe care ţăranii urmau să o plătească în termen de 15 ani, prin
sume repartizate anual.
După adoptarea şi aplicarea acestei legi, o mare parte din
pământurile moşierilor (aproximativ 2/3) au trecut în proprietatea ţăranilor,
ceea ce a constituit o puternică lovitură dată poziţiilor economice ale
boierimii şi, în acelaşi timp, o măsură prin care s-au deschis largi
perspective dezvoltării capitaliste în ţara noastră.
Reforma electorală
Noul Aşezământ electoral, pe care Adunarea de la vremea
respectivă nu a vrut să-l dezbată, a fost aprobat prin plebiscit. Legea
electorală din 1864 a menţinut censul pe avere, condiţia de 25 de ani
împliniţi şi prevedea ca alegătorii să fie primari, fie direcţi. Erau incluşi în
categoria alegătorilor primari cei care plăteau un impozit de 48 de lei în
comunele rurale, cei ce plăteau un impozit de 80 sau 100 de lei în comunele
urbane (în funcţie de numărul acestora), precum şi patentarii, până la clasa
a V-a inclusiv. Cincizeci de alegători primari numeau un alegător direct.
Erau alegători direcţi cei ce aveau un venit de 100 de galbeni, indiferent de
provenienţă, venit ce se putea dovedi prin biletele de plata impozitului sau
în alt chip. Puteau fi alegători direcţi, fără a justifica venitul de 100 de
galbeni, preoţii, profesorii academiilor şi colegiilor, doctori şi licenţiaţii
facultăţilor, avocaţi, ingineri, arhitecţi, cei care aveau diplome recunoscute
de guvern sau erau conducătorii unor instituţii.
Alegătorii de ambele grade trebuiau să aibă vârsta de 25 de ani.
S-a desfiinţat împărţirea alegătorilor pe colegii, cu precizarea că
unii alegători îşi exercitau drepturile în comunele tribale, iar alţii în
comunele rurale (colegii de oraşe şi colegii de judeţe).
În vremea lui Alexandru Ioan Cuza şi din dispoziţia sa au fost
elaborate Codul civil, Codul penal, Codul de procedura civilă şi Codul de
procedură penală.
Prin adoptarea acestor coduri s-a constituit, în linii generale,
sistemul de drept burghez, s-a creat cadrul juridic necesar pentru dezvoltaea
celei mai moderne legislaţii în materie, introducându-se norme şi instituţii
juridice dintre cele mai evoluate. Opera legislativă a lui Cuza a plasat
România în rândul ţărilor cu cea mai înaintată legislaţie. În acelaşi timp, ea
a dus la crearea unui sistem judiciar modern, a determinat o evoluţie a
practicii instanţelor în direcţia celor mai înalte exigenţe ale epocii, a
stimulat înflorirea învăţământului juridic, a ştiinţei dreptului, a dus la
formarea unor cadre de incontestabilă valoare, la afirmarea gândirii juridice
româneşti în ţară şi peste hotare, la însuşirea tehnicii juridice în toate
nuanţele sale, ceea ce s-a răsfrânt pozitiv asupra activităţii teoretice şi
practicii juridice.
Codul civil
Codul civil românesc a fost adoptat în anul 1864 şi a intrat în
vigoare la 1 decembrie 1865. În momentul publicării el s-a numit Codul
civil Alexandru Ioan, dar după abdicarea lui Cuza a fost repudiat sub titlul
de Codul civil român. Nu este o copie fidelă, ci o adaptare a celui francez,
ţinându-se seama de condiţiile şi tradiţiile juridice ale ţării noastre. Codul a
înlocuit legiuirile lui Caragea şi Calimach, păstrând unele reglementări din
acestea cu privire la relaţile personale şi de familie.
La elaborarea Codului civil român s-a avut în vedere şi doctrina
juridică a vremii, deoarece în lucrările elaborate după adoptarea Codului
civil francez s-au constat unele deficienţe ţinând de tehnica redactării sau
de unele contradicţii între articolele sale.
Codul civil din anul 965 are următoarea structură:
– Un titlu preliminar cu privire la legi şi aplicarea lor în timp şi
spaţiu;
– Cartea I despre persoane;
– Cartea a II-a despre lucruri;
– Cartea a III-a despre diferite moduri de dobândire a properietăţii;
– Dispoziţiile finale în legătură cu intrarea în vigoare a codului şi
abrogarea altor legiuiri mai vechi.
Potrivit structurii sale, Codul civil este format dintr-un preambul,
din trei cărţi şi din dispoziţii finale.
Codul penal
Codul penal a fost publicat în anul 1865 şi a rămas în vigoare până
în anul 1937. Principalele sale izvoare sunt: Codul penal prusian din 1851
şi, în mai mică măsură, Codul penal francez din 1810.
Structura Codului penal din 1865 este următoarea:
– Dispoziţii preliminarii;
– Cartea I – Despre pedepse şi efectele lor;
– Cartea a II-a – Depre crime şi delicte în special şi despre pedepsele
lor;
– Cartea a III-a – Contravenţiuni poliţieneşti şi pedepsele lor.
Crimele şi delictele au fost grupate în mai multe categorii, după
gravitatea faptei sau după pericolul social pe care îl reprezentau.
Codul de procedură civilă
Codul de procedură civilă a fost elaborat şi a intrat în vigoare odată
cu Codul civil român, la 1 decembrie 1865. Procedura civilă s-a bucurat de
o atenţie specială, atenţie manifestată atât pe planul propriu-zis al
reglementării juridice, cât şi pe cel al doctrinei. Teoreticienii, ca şi
practicienii dreptului porneau de la concepţia că normele de procedură
civilă sunt acelea care dau viaţă întregului adrept privat.
Principalele izvoare ale Codului de procedură civilă sunt: dreptul
procesual al Cantonului de la Geneva, Codul de procedură civilă francez,
unele ipoziţii din legea belgiană cu privire la executarea silită şi unele
norme de drept procesual din legiuirile noastre mai vechi.
Materia Codului este împărţită în şapte cărţi:
I. Procedura înaintea judecătoriilor de plasă;
II. Tribunalele judeţene;
III. Curţile de apel;
IV. Arbitrii;
V. Executarea silită;
VI. Forme de procedură;
VII. Dispoziţii generale.
Codul de procedură penală
Codul de procedură penală a fost adoptat şi aplicat concomitent cu
Codul penal şi a avut ca model Codul de instrucţie criminală francez
(adoptat la 1808).
Codul este compus din două mari părţi:
– Dispoziţii preliminare;
– Cartea I – Despre politiţia judiciară – reglementa descoperirea,
urmărirea şi instrucţia infracţiunilor;
– Cartea a II-a – Despre judecată şi judecarea proceselor în faţa
instanţelor penale: judecătorii, tribunale, Curţile cu juraţi, Curtea de casaţie.
Aşadar, procesul penal cuprindea două faze: cea premergoare
judecăţii (descoperirea, urmărirea şi instrucţia) şi cea a judecăţii.
Codul prevedea ca instanţe de judecată: judecătoriile de plasă,
tribunalele de judeţ, curţile cu juri şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Ca
şi în materia procedurii civile, judecătoriile de plasă nu au funcţionat,
atribuţiile lor fiind încredinţate subprefecţilor care administrau plăşile
respective.
Prin adoptarea unei legislaţii moderne s-a constituit sistemul de
drept burghez, s-a creat cadrul juridic necesar pentru dezvoltarea României.
Crearea sistemului judicisr modern în perioada domniei lui Cuza a
determinat evoluţia practicii instanţelor în direcţia exigenţelor epocii,
dezvoltarea învăţământului juridic şi a ştiinţei dreptului.

IX. STATUL ŞI DREPTUL ROMÂNIEI ÎNTRE 1866-1918

Dreptul român din perioada monarhiei constituţional-parlamentare


a fost un drept burghez. El a consacrat proprietatea particulară, pe care a
decretat-o „sacră şi inviolabilă”, dându-i toate garanţiile. Principalele
izvoare ale dreptului au fost Constituţia din 1866 şi Codurile adoptaqte în
epoca lui Cuza, care constituiau temelia sistemului de drept modern.
Alături de acestea s-au aflat o serie de legi speciale care au fost adoptate în
scopul promovării principiilor progresiste din epocă.
În istoriografia de specialitate din România din această etapă, se
evidenţiază faptul că zvoarele dreptului au fost: legea, cutuma, contractul,
doctrina şi jurisprudenţa.
Sistemul de drept a evoluat în această etapă în strânsă legătură cu
transformările sociale şi economice, vizând modernizarea vieţii sociale şi
de stat.
Dreptul constituţional
Între anii 1859 şi 1918, în România au avut aplicabilitate trei acte
constituţionale: Convenţia de la Paris din 7 august 1858, Statutul
dezvoltător al Convenţiei de la Paris din 1864 şi Constituţia din 1866,
modificată de mai multe ori. Până la primul război mondial, două
modificări au fost mai importante: în anul 1879 s-a modificat art. 7,
prevăzându-se posibilitatea naturalizării tuturor străinilor, indiferent de
religie, cu precizarea că numai românii şi cei naturalizaţi români puteau
dobândi imobile în România, iar în anul 1884 modificarea făcută a avut loc
după proclamarea ţării ca regat, aici interesând, în principal, schimbările
aduse regimului electoral.
Prevederile constituţionale au fost concretizate în detaliu pe calea
legilor ordinare.
Organele centrale ale statului român (structura şi formarea lor)
Parlamentul a fost organizat, prin dispoziţiile Convenţiei de la
Paris, ca organ unicameral, prevăzându-se câte o Adunare Electivă pentru
fiecare principat, aleasă pe şapte ani prin vot bazat pe un cens de avere
foarte ridicat, care a făcut ca Adunăările Elective să fie organele marilor
proprietari, ale negustorilor şi industriaşilor bogaţi.
Conflictul care s-a născut între domn şi asemenea adunări elective,
conflict care reflecta, de fapt, o realitate obiectivă – lupta dintre elementele
adepte ale progresului şi cele retrograde – nu s-a putut rezolva decât prin
lovitura de stat din mai 1864.
Inovaţiile Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris au constat
în organizarea bicamerală a parlamentului şi într-o oarecare lărgire a
corpului electoral, fără a se fi introdus votul universal, egal, direct şi secret.
Cele două camere ale Parlamentului au fost:
Adunarea Electivă, compusă din deputaţi aleşi prin scrutin de două
grade, corpul electoral fiind împărţit, după avere, în alegători primari – ce
alegeau indirect – şi alegători direcţi, fiind cunoscuţi şi alegători direcţi cu
dispensă de cens, mai ales dintre intelectuali.
Adunarea Ponderatoare, compusă din: membrii de drept şi
membrii numiţi (art. 7 şi 8 din Statutul dezvoltător); din cei 64 de membrii
numiţi, 31 erau numişi de domn, rstul fiind numiţi din rândul consiliilor
judeţene, câte unul din fiecare judeţ, din cele trei propuneri făcute de
fiecare judeţ.
Corpul ponderator a fost conceput de Cuza ca un organ permanent,
care-şi reînoia componenţa la anumite intervale de timp (Statutul
dezvoltător a stabilit că la fiecare doi ani se reînnoia 1/3 din numărul
membrilor acestui organ, iar în art. XVIII din Modificaţiunile
îndeplinătoare Statutului, în preambulul Statutului s-a stabilit că reînnoirea
se făcea din trei în trei ani pentru o doime a lui).
Dispoziţiunile Statutului dezvoltător au rămas în vigoare până la
Constituţia din 1866, care a prevăzut în art. 31 că: „Toate puterile statului
emană de la naţiune care nu le poate exercita decât numai prin
delegaţiune..”.
Legiuitorul constituţional din anul 1866 a optat tot pentru
organizarea bicamerală a parlamentului (art. 32). Conform Constituţiei din
1866 şi dispoziţiilor Legii electorale din 30 iulie 1866, sistemul electoral se
baza pe votul cenzitar, al censului de avere, în principal.
Şeful statului. Regimul parlamentar se caracteriza şi prin existenţa
unui şef de stat – organ unipersonal, ales sau ereditar – ale cărui atribuţii
erau limitativ consacrate în textele constituţionale şi care se bucura de
anumite privilegii.
Între 1859 şi 1918 au fost conscute, în România, şi alegerea şi
realegerea în funcţia de şef al statului, ultima fiind cea mai lungă ca durată.
Convenţia de la Paris a stabilit (art. 3), între organele învestite cu
„puterile publice” şi Domnitorul (Hospodarul), ales pe viaţă de către
Adunarea Electivă (art. 10), moldovean sau muntean, în vârstă de cel puţin
35 de ani, cu un venit funciar public timp de 10 ani, sau să fi fost membru
al Adunării, dispoziţii pe care Statutul dezvoltător nu le-a schimbat.
Constituţia din 1866 (adoptată la 1 iulie) s-a aplicat cu unele
modificări până în anul 1923. Ea a consacrat făurirea statului naţional
modern român, a proclamat monarhia constituţională (ereditară, irevocabilă
şi inviolabilă) pe temeiul separaţiei puterilor, precum şi drepturile şi
libertăţile cetăţeneşti. Constituţia a reglementat locotenenţa domnească,
pentru caz de vacanţă a tronului, şi regenţa, instituită atunci când
succesorul la tron era minor, sau monarhul se afla în imposibilitatea de a
domni din motive mai ales de boală.
Miniştrii şi guvernul. Toate actele constituţionale ale României din
etapa aceasta l-au declarat pe şeful statului iresponsabil şi au stabilit că
acesta îşi exercită atribuţiile sale de ordin administrativ- executiv cu
ajutorul miniştrilor, declaraţi răspunzători pentru actele monarhului, pe care
le-au contrasemnat (Convenţia de la Paris în art. 14-15; Constituţia din
1866 în art. 92 şi 93).
Miniştrii erau titulari ai departamentelor – ministerelor, care nu se
înfiinţează decât prin lege.
Puterea legislativă se exercita de către domn şi reprezentanţa
naţională. Puterea executivă era încredinţată domnului care o exercita prin
organele administrative. Puterea judecătorească revenea curţilor şi
tribunalelor. Reprezentanţa naţională era formată din Adunarea deputaţilor
şi din Senat. Domnul, Adunarea deputaţilor, Senatul se bucurau de
iniţiativă legislativă. Dispoziţiile privind compunerea şi alegerea membrilor
parlamentului erau înserate în Constituţie şi în legea electorală (modificată
în 1864). Potrivit Constituţiei , Guvernul era format din miniştri aparţinând
partidului care deţinea majoritatea parlamentară (regulă deseori încălcată).
Teritoriul ţării era împărţit în judeţe, plăşi şi comune, cu orgasne
administrative proprii.
Dreptul administrativ
Organele centrale ale administraţiei de stat erau regele şi guvernul.
Atribuţiile mai importante ale regelui, conform art. 93 al
Constituţiei din 1866, erau: numirea şi revocarea miniştrilor, numirea şi
confirmarea în funcţii publice; dreptul de a face regulamente necesare
executării legilor. Regele era şeful armatei şi conferea gradele militare,
având dreptul de a declara dreptul de asediu, de a declara război şi de a
încheia pace; avea şi atribuţii diplomatice.
Totalitatea ministerelor formau guvernul, pus sub preşedinţia
primului-ministru. Rolul primului ministru a fost în continuă creştere, unele
atribuţii speciale revenindu-i în mod direct. Numărul ministerelor a sporit
treptat în timp ce au fost create noi organe de stat. Unrol important în
cadrul administraţiei centrale îl avea Ministerul de Interne care exercita
conducerea generală asupra administraţiei, controlul şi supravegherea
administraţiei locale, asigurarea ordinii şi siguranţei statului.
Ministerul de finanţe administra finanţele statului supraveghind
politica monetară în timp ce Ministerul Afacerilor Externe asigura aplicarea
tratatelor şi convenţiilor intrnaţionale, stabilirea relaţiilor cu alte state etc.
Ministerul de Justiţie era organ administrativ al activităţii de înfăptuire a
justiţiei, Ministerul Apărării Naţionale, organ administrativ al armatei,
Ministerul Educaţiei Naţionale, organ administrativ al învăţământului
public şi confessional.
Organizarea judeţelor şi a comunelor a rămas, în mare, cea fixată în
anul 1864. În fiecare judeţ funcţiona un Consiliu Judeţean care avea
dreptul, ca organ deliberative, de a se prununţa asupra unor probleme de
interes local. Comunele erau conduse de către primar şi de către consilii
comunale care aveau rol deliberativ local.
Organizarea judecătorească
În art. 36 al titlului al III-lea din Constituţia din 1866, se sublina că
activitatea judecătorească era exercitată de curţi şi tribunale, iar, potrivit
art. 104, alin. al III-lea, pe întregul teritoriu al statului român avea
competenţă o singură Curte de Casaţie.
Instanţele judecătoreşti erau: judecătoriile de plasă; tribunalele
judeţene; curţile de apel; curţile cu juri, în materie criminală; Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie. La activitatea judecătorească mai participau şi alte
organe, precum Ministerul public sau Parchetul.
Legile de organizare judecătorească au instituit inamovibilitatea
magistraţilor.
Dreptul civil
Cunoaşte o serie de transformări substanţiale în domeniile
proprietăţii, persoanei, condiţiei juridice, contractelor. La baza acestei
ramuri de drept a rămas Codul civil român adoptat în vremea lui Cuza. În
materia proprietăţii statul a manifestat o preocupare specială, intervenţia lui
făcându-se simţită, mai ales, după cucerirea independenţei de stat. A fost
creat un regim general cuprinzând măsuri ce vizau dezvoltarea industriei
naţionale (în anul 1887 s-a adoptat o primă lege de încurajare a industriei
naţionale; în anul 1912, o nouă lege de încurajare a industriei naţionale).
Dezvoltarea capitalismului a determinat consolidarea proprietăţii
bancare, prin intermediul căreia s-a înfăptuit controlul băncilor asupra
industriei. Prin Legea din anul 1895 s-a admis separarea proprietăţii asupra
solului de cea asupra subsolului, statul devenind proprietarul substanţelor
miniere. Proprietatea funciară a ţăranilor s-a fărâmiţat deoarece Codul civil
prevedea împărţirea bunurilor decedatului în părţi egale moştenitorilor. Au
fost făcute reglementări cu privire la persoanele juridice care au fost
introduse priun Codul de comerţ şi prin unele legi speciale ce priveau cu
prioritate dreptul de asociere. Codul comercial din 1887 a suferit o serie de
modificări în anii 1895, 1900, 1902, 1906. Reglementări noi au fost făcute
şi în alte domenii ale dreptului civil (răspunderea civilă, contractele,
contractul de închiriere, contractul de arendare, contractul de muncă etc.).
Dreptul penal
Principalul izvor de drept l-a constituit Codul penal din anul 1865,
la care s-au adăugat o serie de legi speciale (Legea contra sindicatelor,
Legea asociaţiilor profesionale, Legea funcţionarilor statului, Legea
judeţelor, Legea comunelor, Legea stabilimentelor publice etc.). Legi
penale au fost adoptate în legătură cu starea de război.
Dreptul procesual
Codurile de procedură civilă şi penală s-au aplicat pe întreaga
perioadă de care ne ocupăm, adoptându-se însă şi legi noi prin care s-au
introdus proceduri speciale.
În domeniul procedurii civile, în anul 1900, cu ocazia republicării
Codului din anul 1865, s-au introdus modificări vizând îmbunătăţirea
tehniciii de redactare a textelor, modificări de conţinut care vizau
soliţionarea rapidă a litigiilor etc.
În materia dreptului procesual penal, prin Legea privitoare la
instrucţiunea şi judecarea în faţa instanţelor corecţionale a flagrantelor
delicte (1913) s-a introdus o procedură specială prin care persoanele puteau
fi arestate pe loc şi aduse în faţa procuraturii, care le interoga şi le trimitea
în faţa judecătorilor de ocoale sau a tribunalelor (în aceeaşi zi, fără
parcurgerea fazelor premergătoare, se pronunţa o hotărâre urgentă de
judecare).
În anul 1909, conform noii legii pentru organizarea judecătorească,
instanţele judecătoreşti erau: judecătoriile de ocoale (urbane şi rurale),
tribunalele de judeţ, curţile de apel, curţile de juraţi, Curtea de Casaţie
(instanţă supremă).
Transilvania în perioada 1861-1918
În etapa 1861-1867, regimul politic neabsolutist pe care Austria l-a
introdus după Revoluţia din 1848, a fost înlocuit cu un regim liberal prin
care Austria recuno;tea autonomia popoarelor care făceau parte din
imperiu. În această etapă se remarcă legislaţia Dietei de la Sibiu care a
consfinţit recunoaşterea egalităţii naţiunii române şi a confesiunilor sale cu
cele existente în imperiu.
În anul 1867 s-a instaurat regimul dualist austro-ungar care a
lichidat drepturile românilor consfinţite prin legislaţia din anii 1863-1864.
Regimul dualist a marcat ]nceputul perioadei de oprimare, de maghiarizare
forţată, perioadă când naţiunii române majoritare i s-a negat existenţa în
privinţa drepturilor, dar nu şi în privinţa obligaţiilor.
Legislaţia de reprimare a românilor din Transilvania începe cu
Legea din 1868 care consacra “unirea” Transilvaniei cu Ungaria şi desfiinţa
autonomia provinciei. Este continuată prin Legea învăţământului din 1868,
prin Legea electorală din anul 1864, prin Legea din 1879 privind
introducerea limbii maghiare în toate şcolile primare, prin Legea
învăţământului din 1893, prin legile din anul 1913.

X. STATUL ŞI DREPTUL ROMÂNIEI ÎNTRE 1918 ŞI 1938

Statul naţional unitar român s-a constituit în cadrul unui proces


revoluţionar intern, prin adunări plebiscitare, într-un context internaţional
favorabil, când dreptul de autodeterminare a devenit drept internaţional,
când marile imperii au dispărut în urma primei conflagraţii mondiale.
Odată cu făurirea statului naţional unitar, potenţialul economic al României
a crescut, permiţând consolidarea relaţiilor capitaliste şi dezvoltarea
forţelor de producţie, evoluţia vieţii politice într-o democraţie din păcate
neconsolidată.
Problema fundamentală în planul reglementării juridice a fost aceea
a unificării legislative. Statul român a realizat unificarea legislativă prin
două metode:
- extinderea aplicării unor legi din vechea Românie pe tot cuprinsul
ţării;
- elaborarea unor noi acte normative, unice, prin care s-au înlăturat
reglementările paralele anterioare.
Dreptul constituţional
O primă problemă care s-a impus după primul război mondial a
fost aceea a integrării organice a provinciilor unite cu România în cadrul
statului naţional unitar român.
Actele Marii Uniri au fost confirmate de organele competente ale
statului român, recunoscându-se, astfel, valoarea lor politică şi juridică,
precum şi hotărârile cuprinse în ele. La 9 aprilie 1918, a fost elaborat
Decretul realtiv la unirea Basarabiei cu România, la 13 decembrie 1918
Decretul nr. 3631 pentru unirea Transilvaniei şi a celorlalte ţinuturi
româneşti din Ungaria cu România şi la 19 decembrie 1918 Decretul nr.
3774 relativ la unirea Bucovinei cu România. Totodată, au fost elaborate
decrete pentru organizarea Transilvaniei (13 decembrie 1918) şi a
Bucovinei (19 decembrie 1918), provinciile unite trimiţându-şi miniştri fără
portofoliu în Consiliul De Miniştri de la Bucureşti. A fost vorba, desigur,
de o organizare temporară a provinciilor unite cu România, menite să
faciliteze integrarea lor în cadrul statului român.
Activitatea acestor organe s-a desfăşurat în limitele dispoziţiilor
Decretului, din 13 decembrie 1918, pentru organizarea Transilvaniei şi a
celorlaltor ţinuturi româneşti din Ungaria unite cu România, care a stabilit
că: „Vor rămâne însă în administraţia guvernului regal afacerile străine,
armata, căile ferate, poştele, telegrafele, telefoanele, circulaţia funciară,
vămile, împrumuturile publice şi siguranţa generală a statului” (art. 3).
Transilvania a avut, pentru această perioadă de tranziţie, ca organe
proprii: a) Marele Sfat Naţional – organ reprezentativ – parlamentar, care a
fost ales de Marea Adunare Naţională şi care, a doua zi după Unire, s-a
întrunit şi a aprobat, între altele, lista celor 15 membri numiţi şefi de
resoarte ai celui de-al doilea organ de conducere: b) Consiliul Dirigent –
organul executiv cu componenţă administrativă.
În „Monitorul Oficial” din 29 martie 1923 (nr. 282) a fost publicat
actul constituţional care, după unii cercetători, a fost o nouă constituţie a
României, în timp ce după alţii a fost ultima şi cea mai importantă
modificare a Constituţiei României din 1866.
Istoricul Alex. Lăpedatu, vorbind despre I. C. Brătianu, cu referire
la această constituţie, afirma: “Raliindu-ne celor ce au susţinut şi susţin că
ne aflăm în faţa ultimei şi celei mai importante modificări a Constituţiei
României din 1866 şi, de aceea, noi o numim Constituţia României
modificată în 1923”, nu putem ignora faptul că distinsul om politic nu
considera Constituţia din 1923 „o constituţie nouă, cum ar fi vrut unii să o
facă, ci vechea constituţie a ţării, pe temeiul căreia s-a desfăşurat viaţa
politică românească de la 1866 încoace, constituţie care trebuie numai
adaptată acum la 1923, pe aceleaşi principii fundamentale, la noile
împrejurări şi necesităţi ale României întregite”. Constituţia “modificată” în
1923 include 138 de articole, mai multe cu 10 ca cea din 1866 (128), din
acestea, cea din 1923 are doar 7 articole noi, 25 de articole reformulate şi
cu adaosuri, în timp ce 76 de articole au rămas nemodificate”. Momentul
istoric al elaborării Constituţiei în 1923 nu a fost diferit în esenţă de situaţia
existentă anterior în România (sub imperiul Constituţiei din 1866), ci a fost
doar o altă treaptă, superioară în dezvoltarea societăţii româneşti. În anul
1923 au trebuit să fie înscrise în Constituţie noile realităţi. Aşa se explică
faptul că art. 1 al Constituţiei din 1866, prin care s-a consaaacrat că statul
român este un stat indivizibil, a fost reformulat în 1923 în concordanţă cu
realităţile istorice (realizarea României Mari) şi s-a stabilit constituţional că
„Regatul României este un stat naţional unitar şi indivizibil”. În noua
Constituţie găsim mai bine formulat şi exprimat principiul egalităţii şi
supremaţiei, prin art. 103 reglementându-se problema controlului
constituţionalităţii legilor. Mai precis a fost formulat şi principiul
suveranităţii prin prevederea potrivit căreia puterea de stat aparţine naţiunii,
care o exercita prin delegaţiune şi nu direct. Într-o concepţie burgheză,
legea fundamentală proclama drepturile şi libertăţile democratice în sensul
mai multor libertăţi şi mai puţinor drepturi. Constituţia a prevăzut crearea
unui Consiliu legislativ care formula, sub aspect tehnic, proiectele de lege
şi care avea un caracter consultativ. Constituţia din anul 1923, mai bine
structurată, cuprinzând formulări corespunzătoare, a contribuit la adâncirea
democraţiei şi la progresul general al ţării. Această lege fundamentală a fost
elaborată în contextul în care, într-o serie de state, veniseră la putere
regimuri de extremă dreaptaă ( regimul bolşevic în Rusia, regimul fascist în
Italia, regimul horthist în Ungaria etc.).
Organele centrale ale statului
Parlamentul. Prin reforma constituţională din 1917-1918 nu s-au
adus modificări celor două camere: Adunarea Deputaţilor şi Senatul. A fost
abolit sistemul votului cenzitar şi s-a stabilit că Adunarea Deputaţilor se
alege de către cetăţenii români majori, prin vot obştesc obligatoriu, egal,
direct şi secret pe baza reprezentării proporţionale, iar Senatul se compunea
din senatori de la vârsta de 40 de ani împliniţi, aleşi de cetăţenii români, şi
senatori de drept (moştenitorul tronului de la vârsta de 18 ani împliniţi, cu
drept de vot deliberativ numai de la împlinirea vârstei de 25 de ani şi
episcopii eparhioţi).
În punerea în aplicare a dispoziţiilor Constituţiei modificate în
1923 cu privire la exerciţiul dreptului de vot, a fost elaborată Legea
electorală din 1926, care, prin dispoziţiile ei, a golit şi mai mult votul
universal de conţinutul ei real. A servit în mod nemijlocit acestui scop
crearea prin legea sus citată, a acelei prime electorale, potrivit căreia
partidul ce întrunea în alegeri 40% din voturi, primea jumătate din numărul
locurilor din Adunarea Deputaţilor, iar restul de jumătate din numărul
locurilor din Adunarea Deputaţilor se împărţea între toate partidele care au
obţinut minim 8% din voturi pe ţară, inclusiv partidul majoritar, în raport
cu procentul de voturi obţinut; în felul acesta, partidul care obţinea o
majoritate relativă în alegeri (40% din voturi) ajungea să obţină cel puţin
70% din mandatele de deputaţi, în timp ce toate celelalte partide, care
obţinuseră 60% din voturi, nu luau decât 30% din locurile de deputat.
Şeful statului. Regele avea nu numai dreptul de a sancţiona legile,
ci şi dreptul de a convoca Parlamentul în sesiune extraordinară, de a
dizolva una din adunări sau pe amândouă, de a numi un nou guvern. În
domeniul executiv, regele exercita o serie de atribuţii: întocmirea
regulamentelor necesare pentru aplicarea legilor, crearea de noi funcţii în
stat, numirea sau confirmarea în funcţiile publice; er aşeful armatei,
confirma gradele militare, conferea decoraţiile române, avea dreptul de a
bate monedă.
După primul război mondial nu s-a schimbat statutul juridic al
monarhiei. De menţionat sunt instituirea regenţei în perioada 1927-1930 şi
apoi „restauraţia” din iunie 1930 – aducerea lui Carol al II-lea ca rege al
României (deşi acesta renunţase la calitatea de prinţ moştenitor). De la
început, Carol al II-lea şi-a dat în vileag veleităţile de dictator, fapt ce l-a
făcut pe Nicolae Iorga să spună, în auzul celor prezenţi, în ziua depunerii
jurământului la Cameră de către noul rege, următoarea: „Părerea mea este
că astăzi amurgul se lasă asupra vieţii de partid”. Evenimentele au
confirmat aceste cuvinte ale marelui profesor.
Miniştrii şi guvernul. Înlocuirea regulei regimului parlamentar,
după care parlamentul „face guvernul”, cu practica, consacrată încă
dinaintea primului război mondial, potrivit căreia guvernul „face
parlamentul”, a fost o procedură constant aplicată şi în această perioadă.
Conform prevederilor din Cap. III, puterea executivă era exercitată de către
guvern în numele regelui. Miniştrii erau numţi şi revocaţi de către rege,
persoana regelui fiind inviolabilă, iar miniştrii răspunzători.
De asemenea, în această perioadă a avut loc ceea ce nu s-a
întâmplat niciodată în viaţa parlamentară a României: guvernul care a
organizat alegerile parlamentare din decembrie 1937 nu a reuşit să le
câştige. Partidul Naţional Liberal – partid de guvernământ –, şi nici un alt
partid politic burghez, nu a reuşit să obţină cele 40% din voturi pentru a fi
declarat, aşa cum stabilise Legea Electorală din 1926, partid de
guvernământ şi însărcinat cu formarea guvernului.
Consiliul de Miniştri era prezidat de către un preşedinte, în
persoana celui însărcinat de rege cu formarea guvernului.
Constituţia din 1923 a promovat o nouă concepţie cu privire la
proprietate. Proprietatea privată trebuia să dobândească o funcţie socială,
fiind subordonată interesului naţional. Prin naţionalizarea subsolului, deşi
s-au creat premisele necesare pentru îngrădirea poziţiilor capitalului străin,
s-a adus atingere micilor deţinători de terenuri, deschizându-se însă un
câmp mai larg de acţiune pentru deţinătorii de capitaluri.
Dreptul administrativ
În acest domeniu s-a pus problema unificării reglementării juridice,
ceea ce a echivalat cu unificarea aparatului de stat la nivel central şi la nivel
local. La 4 aprilie 1920 a fost dizolvat Consiliul Dirigent al Transilvaniei,
precum şi directoratele şi secretariatele de servicii din Basarabia şi
Bucovina, punându-se astfel definitiv capăt formelor regionale de
conducere. În anul 1929 s-au adoptat noi legi de organizare administrativă
pe plan central şi pe plan local (Legea pentru organizarea ministerelor din 2
august 1929) care, alături de Legea pentru organizarea administraţiei locale
şi Legea pentru unificarea administrativă din iunie 1925, au conferit unitate
teritoriului României care era împărţit în judeţe şi comune. Comunele se
împărţeau în comune rurale (formate dintr-un sat sau mai multe sate) şi
comune urbane (centre de populaţie recunoscute prin lege, împărţite în
comune reşedinţă de judeţ şi comune nereşedinţă de judeţ; unele puteau
deveni municipii). Comunele şi judeţele se bucurau de personalitate
juridică. Comunele se administrau prin consilii formate din consilieri aleşi
de drept şi consilieri femei care, puteau fi cooptate în consilii.
Administraţia judeţelor era înfăptuită de către consilii formate din consilieri
aleşi şi consilieri de drept. În fruntea administraţiei comunale se afla
primarul, care executa hotărârile consiliului comunal şi ale delegaţiei
permanente comunale. Administraţia judeţului se afla sub conducerea
prefectului care executa hotărârile consiliului judeţean şi ale delegaţiei
permanente judeţene. Activitatea comunelor şi judeţelor se afla sub
conducerea şi controlul Ministerului de Interne, ajutat de Consiliul
Administrativ Superior. Prin Legea pentru organizarea administraţiei locale
din august 1929 s-au adus modificări sistemului creat în 1925. Legea
prevedea că toate comunele urbane sau rurale puteau fi împărţite în
sectoare, iar judeţele şi comunele se bucurau, ca şi sectoarele, de
personalitate juridică.
Sistemul organizării administrative a fost completat prin legi care
au privit crearea Consiliului Legislativ, a Consiliului Superior
Administrativ, a Casei Pensiilor, a Camerei Agricole, a Camerei de Muncă,
reorganizarea camerelor de comerţ şi industrie, precum şi adoptarea unui
statut al funcţionarilor publici.
Dreptul civil
În acest domeniu a rămas în vigoare Codul adoptat în anul 1864; s-
au adoptat însă, datorită transformărilor din viaţa economică şi socială a
ţării, şi legi speciale. În vederea adoptării unui nou Cod civil, Ministerul
Justiţiei a numit o comisie care a redactat proiectul, dar adoptarea lui a fost
mereu amânată. Problema împroprietăririi, a exproprierii terenurilor
agricole, a naţionalizării subsolului a determinat adoptarea, în mai multe
etape, a unor legi. Regimul juridic al proprietăţii asupra subsolului a fost
reglementat prin Legea minelor din iulie 1924, care a fost înlocuită prin
Legea pentru exploatarea minelor din martie 1929.
Regimul juridic al proprietăţii statului asupra întreprinderii a suferit
modificări în special prin Legea privitoare la comercializarea şi controlul
întreprinderilor economice ale statului, din iunie 1929.
Condiţia juridică a persoanelor fizice nu a suferit modificări
notabile, cu toate că, prin Legea actelor de stare civilă din anul 1928, s-a
dat o reglementare unitară pe întreaga ţară a actelor de acest gen. Prin
Legea asupra contractelor de muncă din 1929 s-a prevăzut că femeia nu
mai trebuia să ceară consimţământul soţului în vederea încheierii unei
conven ţii de muncă.
În materia persoanelor juridice au intervenit modificări importante,
impuse de transformările intervenite în societate. Legea din mai 1921 a
autorizat organizarea sindicatelor cu condiţia ca acestea să se preocupe
numai de problemele cu caracter strict profesional, social şi cultural al
membrilor lor. Legea din februarie 1924 privind persoanele juridice are în
vedere asociaţiişe şi fundaţiile cu scop lucrativ.
În materia obligaţiilor au intervenit, de asemenea, reglementări care
au limpezit raporturile dintre creditori şi debitori. Legea pentru liobera
circulaţie a bunurilor agricole (Legea Mihalache) din august 1929 a
desfiinţat inalienabilitatea loturilor provenite din împroprietăriri şi apermis
scoaterea lor în vânzare de către creditori (întregită cu Legea din 1932).
S-au adus modificări în regimul unor contracte, facilitându-se
împrumuturile cămătăreşti. În aprilie 1933 s-a dat o nouă lege privind
reglemntarea datoriilor agricole şi urbane, iar în aprilie 1934 s-a dat ultima
lege de conversiune a datoriilor agricole. A fost reglementat şi conflictul de
muncă (Legea din septembrie 1920), dreptul de grevă (Legea din aprilie
1929), repausul duminical (Legea din iunie 1925), durata zilei de muncă
(Legea din aprilie 1928) etc. În anul 1929 a fost adoptată pentru prima oară
o reglementare completă şi unitară a contractului de muncă.
Dreptul penal
În domeniul dreptului penal a rămas în vigoare Codul adoptat în
anul 1864. După îndelungate tergiversări, un nou Cod penal a fost adoptat
în martie 1936, sub guvernarea liberală (intrat în vigoare la 1 ianuarie
1937). Structurat în trei părţi, Codul a reglementat aplicarea legii penale în
timp şi spaţiu, normele referitoare la pedepse, categoria delictelor, a
crimelor, sancţiunile etc. Au fost adoptate şi o serie de legi penale speciale:
Legea pentru înfrânarea şi reprimarea speculei ilicite din iunie 1923, Legea
pentru apărarea liniştii şi creditului ţării din aprilie 1930, Legea pentru
reprimarea concurenţei neloiale din 1932, Legea pentru reprimarea unor
infracţiuni contra liniştii publice (Legea Mârzescu) din decembrie 1924,
modificată în noiembrie 1927 şi în mai 1933 (Legea Mironescu), Legea
pentru autorizarea stării de asediu din februarie 1933, Legea pentru
prelungirea stării de asediu din martie 1937, Legea pentru apărarea ordinii
din aprilie 1934 etc.
Procedura civilă
Şi în acest domeniu a continuat să se aplice Codul adoptat în anul
1864. Unificarea legislativă în această materie s-a realizat prin extinderea
unor dispoziţii de procedură civilă din vechea Românie în noile provincii,
precum şi prin adoptarea unor noi legi. Cea mai importantă lege de
unificare a dreptului procesual civil a fost adoptată în mai 1925, ea vizând
unificarea unor dispoziţii de procedură civilă şi comercială, unificarea
competenţei judecătorilor, înlesnirea şi accelerarea judecăţilor în faţa
tribunalelor şi a curţilor de apel. În iunie 1924 a fost dată Legea pentru
unificarea organizării judecătoreşti. Conform acestei legi, instanţele
judecătoreşti erau constituite într-un sistem format din judecătorii,
tribunale, curţi de apel, curţi cu juri, Curtea de Casaţie. În vederea unificării
modului de compunere a corpului de avocaţi s-a dat o lege specială în anul
1923, modificată în anul 1925.
Procedura penală
A rămas în vigoare vechiul Cod, fiind extinse, în septembrie 1925,
în întreaga Românie, unele dispoziţii ale Codului din 1864. În martie 1935
a fost adoptat un nou Cod de procedură penală care a intrat în vigoare la 1
ianuarie 1937. Acesta a preluat dispoziţii din cel anterior, prevăzând şi
unele reglementări moderne, inspirate din jurisprudenţă şi din unele coduri
străine. În linii generale, prima fază a procesului (cercetarea, urmărirea şi
instrucţia) şi-a păstrat caracterul inchizitorial, iar cea de-a doua judecată, pe
cel acuzatorial. Cât priveşte competenţa, noul Cod a preluat reglementările
anterioare. Sentinţa era pronunţată, în a doua fază, de către judecător, pe
baza liberei convingeri motivate şi cu dreptul de a administra din oficiu
anumite probe.
XI. STATUL ŞI DREPTUL ROMÂNIEI ÎNTRE ANII 1938-
1944

Cauzele instaurării monarhiei autoritare le găsim în plan intern


(situaţia economică dificilă din ntimpul crizei din anii 1929-1933,
divergenţele dintre partidele politice, sciziunile din cadrul partidelor, legile
din 1934 care obligau partidele şi grupările politice să-şi desfăşoare
activitatea “de acord” cu legile ţării, ignorarea Parlamentului ca for
legislativ, guvernarea prin decrete-legi, prelungirea stării de asediu şi a
cenzurii, rezultatele campaniei electorale din anul 1937 etc.) şi în plan
extern ( primele agresiuni ale puterilor fasciste, politica de conciliatorism
dusă de Anglia şi Franţa, creşterea tensiunii în relaţiile internaţionale etc. ).
Atributele monarhiei autoritare au fost exprimate de o guvernare de mână
forte “peste partide”, de un regim al puterii personale a regelui, în care
antagonismele sociale s-au amplificat, datorită caracterului nedemocratic al
dictaturii regale, a practicării politicii de lichidare a drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti, de un regim care a încercat să instituţionalizeze
principiile dictaturii, inspirându-se din doctrina fascismului italian, de
introducerea pedepsei cu moartea, pe timp de pace, pentru atentate politice.
În perioada dictaturii regale, fără a se fi schimbat concepţia
doctrinei cu privire la izvoarele dreptului, câteva trăsături importante sunt
de amintit: a fost elaborată o nouă constituţie; au dobândit prioritate
decretele-legi – operă a regimului dictatorial, în raport cu legea – operă a
parlamentului etc. În 20 februarie 1938 s-a publicat o nouă constituţie,
redactată de Istrate Micescu, prin care s-a menţinut formal principiul
separaţiei puterilor în stat. Noua Constituţie a introdus pentru prima dată
principii împrumutate din legislaţia corporatismului fascist italian. Regele
numea guvernul, regele exercita puterea legislativă prin Reprezentanţa
Naţională; el era capul oştirii, el confirma decoraţiile, el declara război, el
numea ambasadorii, el încheia pace. Regele guverna prin decrete-legi.
Dreptul de vot se exercita de la vârsta de 30 de ani. Monarhia
constituţională a păstrat însă şi unele elemente de democraţie parlamenatră
(Parlamentul cu atribuţii reduse, presă însă cenzurată, o oarecare
posibilitate de acţiune a partidelor politice şi chiar o confruntare de idei),
fapt care nu permite clasificarea regimului politic din această perioadă ca
fiind o dictatură clasică sau o dictatură de tip fascist.
În perioada regimului autoritar, camarila regală s-a aflat în apogeul
influenţei sale politice. Până către anul 1939, regele a sperat să se
folosească de legionari ca de o masă de manevră, fapt nerealizat. Începând
cu aprilie 1938, printr-un decret-lege, aceştia au fost incriminaţi şi
condamnaţi la ani grei de închisoare (executaţi 13 legionari sub pretextul
fugii de sub escortă).
În anul1938 s-a constituit Consiliul de Coroană cu rol consultativ.
În aprilie 1938 au fost dizolvate toate partidele şi grupările politice şi
închise cluburile şi localurile de întrunire prin decrete-lege. În august 1938
a fost decretată o nouă reformă administrativă: pe lângă judeţ, plasă,
comună, s-a adăugat ţinutul, condus de un rezident regal (10 la nivelul
ţării). În decembrie 1938 s-au pus bazele Frontului Renaşterii Naţionale,
unica formaţiune politică autorizată care, în anul 1940, şi-a schimbat
denumirea în Partidul Naţiunii. Sub presiunea legionarilor în plan intern, a
revizionismului, fascismului şi nazismului în plan extern, sistemul autoritar
al lui Carol al II-lea s-a prăbuşit nu înainte ca România să piardă
importante teritorii: Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţei, Nord-
Vestul Transilvaniei, Cadrilaterul.
Organizarea judecătorească
Prin Decretul-lege din februarie 1938, starea de asediu a fost
extinsă pe tot cuprinsul ţării, statuându-se că „starea de asediu se va ridica
când se va crede oportun”. Competenţa autorităţilor militare a crescut,
instanţele de acest gen devenind pentru multe infracţiuni reglementate de
Codul penal din anul 1937, instanţe ordinare de judecată. Instanţele justiţiei
militare au devenind instrumente ale regimului dictaturii regale şi ale
politiciii ei represive. Legea pentru organizarea judecătorească din august
1938 a creat două feluri de judecătorii, a lichidat inamovibilitatea
magistraţilor, a exclus curţile de juraţi. Hotărârile organelor puterii
judecătoreşti se pronunţau în numele legii şi se executau “din ordinul
regelui”.
Dreptul român în perioada 6 septembrie 1940 – 23 august 1944
România, izolată de aliaţii ei tradiţionali şi mutilată teritorial în urma
Pactului Ribbentrop-Molotov (august 1939), a fost nevoită să adopte un
regim de factură personală, transformat într-un regim legionar prin
Constituţia din 14 septembrie 1940.
Dreptul constituţional
Elementele noi, proprii acestei perioade de dictatură, au fost aduse
prin decretele-lege din septembrie 1940. Prin Decretul-lege nr. 3052, din 5
septembrie 1940, s-a suspendat Constituţia din 1938; guvernarea ţării s-a
făcut fără o lege fundamentală, Parlamentul fiind dizolvat. Legiferarea s-a
concretizat în decrete-legi – operă a mareşalului Ion Antonescu.
Imitându-se organizarea statelor fasciste (cu führeri şi duci), prin
Decretul-lege nr. 3053, din 5 septembrie 1940, s-a creat instituţia
Conducătorului statului, „cu depline puteri în conducerea statului român”
(art. 1), căruia funcţionarii publici îi jurau „credinţă şi supunere”.
Monarhia s-a menţinut, iar în privinţa guvernului, numirea
miniştrilor şi a subsecretarilor de stat s-a făcut la început de către rege,
decretele regale fiind contrasemnate de preşedintele Consiliului de Miniştri,
iar la Decretul regal nr. 3067, din 6 septembrie 1940, acest drept a fost
asumat de către Conducătorul statului.
De la 14 septembrie 1940, România a fost declarată „stat naţional-
legionar” (art. 1), mişcarea legionară „singura mişcare recunoscută în noul
stat” (art. 2), iar generalul Ion Antonescu, „Conducătorul statului legionar
şi şeful regimului legionar” (art. 3).
Regimul dictatorial din acea perioadă s-a caracterizat prin
concentrarea în mâinile conducătorului statului a întregii conduceri a ţării,
cu atribuţii foarte mari în domeniile legislativ şi executiv. Conducătorul
statului şi Preşedinte al Consiliului de Miniştri, devenit apoi Mareşal al
României, era unicul legiuitor al statului şi se ocupa, totodată, şi de
executarea legilor; era şeful guvernului şi al aparatului administrativ,
decidea direcţiile politicii statului, miniştrii lucrând sub directa lui
conducere.
Generalul a ţinut sub control instituţia monarhică, el având puteri
depline, nefiind răspunzător în faţa vreunui for. În urma conflictului din
ianuarie 1941 dintre legionari şi Antonescu, prin Decretul 314 din 15
februarie 1941, s-a abrogat denumirea de stat naţional-legionar. România a
adoptat non-beligeranţa, aderând la Axă în perioada septembrie 1940-iunie
1941 şi a intrat în război împotriva Uniunii Sovietice prin cunoscuta
comandă “Vă ordon: Treceţi Prutul!”. Liderii politici ai partidelor istorice
au considerat acest lucru o gravă eroare. România a ieşit din războiul
împotriva Aliaţilor prin actul din 23 august 1944, luptând alături de SUA,
URSS, Anglia şi Franţa, până la capitularea necondiţionată a Germaniei
naziste din 9 martie 1945.
Monarhia, cu toate că i-au fost reduse atribuţiile, a avut, totuşi, o
anumită participare la conducerea statului. Între atribuţiile regelui a figurat
şi numirea „primului ministru, însărcinat cu depline puteri”.
Dreptul administrativ
Pe plan central, conform art. 1 al Decretului regal nr. 3053, funcţia
de preşedinte a Consiliului de miniştri era deţinută de conducătorul statului.
Administraţia publică a fost înlocuită cu o administraţie tehnică, pe baza
principiului comandamentului unic. Răspunderea era reglementată în scară
ierarhică, în capul căreia se găsea “conducătorul unic“. Au fost create:
Consiliul de Cabinet, Ministerul Propagandei Naţionale, Oficiul Muncă şi
Lumină, Consiliul de Patronaj, Grupul Etnic German, Munca Tineretului
Român etc. A fost reorganizat aparatul represiv (poliţia, jandarmeria,
siguranţa). Actele normative pentru convocarea Adunării obşteşti
plebiscitare au avut menirea să lase impresia că politica lui Antonescu se
bucura de sprijinul poporului român. Adunările plebiscitare (două la
număr) s-au ţinut sub teroare. Antonescu a acaparat cele două demnităţi de
stat prin ihnvestitură. Membrii Consiliului de Miniştri erau numiţi de
dictator. Prin Decretul din inuie 1941, Antonescu şi-a desemnat un
înlocuitor, un urmaş, în persoana profesorului M. Antonescu
(vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri ). În conducerea statului,
dictatorul a fost ajutat de o “elită” de auxiliari care conducea organele de
stat şi care avea puteri proprii de decizie. Organizarea administrativă a fost
prezentată din nou de judeţe şi comune. Cu toate că nu s-a renunţat la
centralismul birocratic şi la organizarea administraţiei pe principii
totalitare. Prefectul era numit prin decret de către Conducătorul statului, pe
aceeaşi cale putând fi revocat şi destituit. Germania hitleristă, prin Legaţia
de la Bucureşti, s-a amestecat în treburile interne, sugestiile, sfaturile,
experţii şi tehnicienii germani încercând şi reuşind uneori să “înnoiască”
aparatul administrativ, economic, de propagandă şi educaţie după modelul
celui din Reichul german.
Organizarea judecătorească
Nu a cunoscut schimbări structurale. A crescut însă rolul
instanţelor militare; starea de asediu a fost generalizată şi permanentizată,
iar din iunie 1941 şi starea de război. Au fost create instanţe militare
speciale, compuse din generali numiţi de către Ministerul de Război, iar în
cazuri urgente, de către Comandamentul Armatei sau al Corpului de
Armată de la locul comiterii faptei incriminate.

XII. STATUL ŞI DREPTUL ROMÂN ÎNTRE 23 AUGUST


1944 – 30 DECEMBRIE 1947

Soarta României a fost decisă de înţelegerile secrete între marile


puteri. Înţelegerea de la Teheran, întrevederea de la Moscova din octombrie
1944, Conferinţa de la Yalta au decis regimul politic, soarta românilor, cu
toate că în interior forţele politice au susţinut revenirea la cadrul
democraţiei burgheze. Ocupaţia sovietică, manifestată prin jafuri, violenţe,
furturi, devastări, rechiziţii, deportări de cetăţeni, soldaţi şi ofiţeri români,
ocuparea militară a României, a fost determinantă în impunerea regimului
totalitar comunist. Din punct de vedere al tipului istoric de stat, România a
fost un stat capitalist, statul român fiind o monarhie constituţională, iar
regimul politic de tip burghezo-democratic.
Dreptul constituţional
Decretul constituţional nr. 1623 din 31 august 1944 (cu toate că
acest decret nu a fost primul act normativ al guvernului instalat la 23 august
1944, în urma răsturnării dictaturii militaro-antonesciene) a avut un rol
determinant pentru regimul constituţional instaurat în România. Prin el a
fost repusă în vigoare parţial Constituţia din 1923. Dispoziţiile art. 1
din Decretul constituţional nr. 1626/1944 au prevăzut că: „Drepturile
românilor sunt cele recunoscute de Constituţia din 29 martie 1923”; prin
aceste dispoziţii au fost expres repuse în vigoare titlul II din Constituţia din
1866 – despre drepturile românilor (art. 5-10; art. 5-32 din Constituţia
modificată în 1923), iar dispoziţiile art. II din decretul constituţional
analizat, prin care s-a stabilit că: „Sub rezerva celor cuprinse în art. III şi
VI, puterile statului se vor exercita după regulile aşezate de Constituţia din
29 martie 1923”, au repus în vigoare prevederile titlului III din Constituţia
din 1866 şi din Constituţia modificată în 1923, mai puţin dispoziţiile art.
38-81 din Constituţia din 1866, respectiv art. 42-75 din cea modificată în
1923 – referitoare la Parlament – şi cele din art. 32-34 (respectiv 34-38) –
privitoare la exerciţiul activităţii legislative; cu privire la inamovibilitatea
magistraţilor, s-a stabilit, prin art. IV al decretului constituţional
1626/1944, că: „O lege specială va statornici condiţiile în care magistraţii
sunt inamovibili”, alin. 2 din acest articol situând că „juriul rămâne
desfiinţat”.
Sunt de menţionat dispoziţiile art. V al Decretului menţionat, care
au abrogat actele normative din septembrie 1940, prin care preşedintele
Consiliului de Miniştri fusese investit cu depline puteri şi prin care au fost
fixate prerogativele regale.
Prin art. III al decretului respectiv s-a statuat că: „Un decret dat în
urma hotărârii Consiliului de Miniştri va organiza Reprezentanţa
Naţională”.
În acelaşi timp, lichidarea inamovibilităţii magistraţilor, aşa cum a
stabilit art. IV al acestui decret, a marcat primul pas spre subordonarea
organelor activităţii judecătoreşti celorlaltor organe ale statului. Pe aceeaşi
linie s-a situat şi elaborarea Decretului-lege nr. 1849/1944 prin care s-a
stabilit că: „Legi speciale vor prevedea condiţiile în care vor putea fi
utmăriţi şi sancţionaţi toţi acei care în orice calitate şi sub orice formă au
contribuit la dezastrul ţării, în special în legătură cu războiul purtat
împotriva Naţiunilor Unite. Aceste legi vor putea prevedea şi măsuri pentru
urmărirea averilor”; acest decret unic al decretului sus citat se adăuga la
finele art. IV din Decretul constituţional nr. 1626/1944, devenind normă
constituţională.
Decretul-lege nr. 1849/1944 constituia un act normativ impus
României, fiind consecinţa semnării la 12 septembrie 1944, la Moscova, a
Convenţiei de armistiţiu între guvernul român, pe de o parte, şi guvernele
Uniunii Sovietice, Regatulşui Unit şi Statelor Unite ale Americii, pe de altă
parte (în realitate, numai cu Uniunea Sovietică), care în art. 14 a prevăzut
că: „Guvernul şi Înaltul Comandament Român se obliga să colaboreze cu
Înaltul Comandament Aliat (sovietic), la arestarea şi judecarea persoanelor
acuzate de crime se război”. Decretându-se că judecarea acestor persoane
era „un imperativ internaţional” (concepţie formulată de Aliaţi încă din
timpul celui de-al doilea război mondial), s-a stabilit ca judecarea şi
condamnarea lor să nu revină instanţelor de drept comun, ci unor tribunale
speciale.
Cadrul constituţional instituit prin Decretul constituţional nr.
1626/1944 a fost folosit de toate forţele sociale şi politice din ţară (cu
excepţia celor de orientare net fascistă).
Noile condiţii politice şi social-economice, precum şi conjunctura
internaţională după 23 august 1944 au făcut ca România să rămână singură
în faţa ofensivei sovietice. Părăsită de aliaţii tradiţionali şi devenită monedă
de schimb în tratativele de pace şi la Conferinţa de la Paris, România a
suferit o serie de transformări începând cu 6 martie 1945, când a fost
instaurat guvernul dr. Petru Groza, „guvern hotărât să rămână neclintit la
postul său, pentru a continua şi desăvârşi opera începută”, aşa cum se arăta
într-un comunicat, conform cu punctul de vedere exprimat de Partidul
Comunist.
În cadrul Frontului Naţional Democrat, rolul principal îl avea PCR,
partid care număra, în anul 1944, circa 1000 de membri. Frontul Naţional
Democrat şi-a asigurat colaborarea unei importante fracţiuni a burgheziei
liberale, condusă de Gh. Tătărăscu, şi a grupării naţional-ţărăniste conduse
de Anton Alexandrescu.
După ce în februarie 1945, din iniţiativa PCR, Frontul Plugarilor a
lansat lozinca ocupării cu forţa a pământurilor moşiereşti de către ţărani; la
23 martie 1945, în baza legii pentru înfăptuirea reformei agrare, au fost
expropriate 1468946 ha, teren aparţinând elementelor fasciste care au
colaborat cu Germania nazistă, criminalilor de război şi celor vinovaţi de
dezastrul ţării; de asemenea, au fost expropriate terenurile agricole ce
depăşeau suprafaţa de 50 ha aparţinând moşierilor. Un număr de peste
400000 de familii ţărăneşti fără pământ şi-au întemeiat gospodării, iar alte
aproximativ 500000 şi-au întărit puterea economică, în detrimentul marilor
proprietari şi în condiţiile în care Constituţia din 1923 era valabilă şi
decreta în art. 16 că proprietatea este inviolabilă şi că „nimeni nu poate fi
expropriat decât pentru cauze de utilitate publică şi după o dreaptă şi
prealabilă despăgubire” (Ioan Muraru, Gh. Iancu, Constituţiile României,
1995).
Conferinţa Naţională a PCR din 16-21 octombrie 1945 şi alegerile
din 19 noiembrie 1946 au schimbat raportul de forţe în România. Acordul
de colaborare şi participare comună în alegeri al partidelor conduse de Gh.
Tătărăscu (PNL) şi Anton Alexandrescu (PNŢ) va face ca PCR (mai întâi
cu Partidul Social-Democrat, apoi cu Frontul Plugarilor, Partidul Naţional
Popular, apoi cu PNL şi PNŢ), să constituie la 17 mai 1946, Blocul
Partidelor Democrate (BPD). Schimbările direcţionate de la Moscova
aveau să culmineze prin alegerile parlamentare (falsificate) din 19
noiembrie 1946, la care au participat 7 milioane de cetăţeni români, alegeri
în care forţele având în frunte PCR au obţinut o „victorie categorică”
asupra „partidelor istorice” conduse de I. Maniu şi Gh. Brătianu, victorie
care compromitea şi trimitea în uitare aceste partide.
Ca rezultat al alegerilor, PCR şi aliaţii săi au obţinut 378 de
mandate în parlament din totalul de 414.
După ce, în ianuarie 1946, în PNŢ s-a produs o nouă sciziune, prin
plecarea grupării dr. Nicolae Lupu, care a constituit Partidul Ţărănesc-
Democrat, Partidul Naţional Ţărănesc şi în special preşedintele său, Iuliu
Maniu, au depus mari eforturi pentru a opri sovietizarea României şi a
apăra valorile naţionale, dar contextul intern şi internaţional, era
nefavorabil acestor obiective. După alegerile parlamentare din 19
noiembrie 1946, ofensiva împotriva Partidului Naţional Ţărănesc s-a
intensificat, culminând cu arestarea unui grup de fruntaşi conduşi de Ion
Mihalache, N. Penescu, N. Carandino şi alţii ca urmare a “capcanei” de la
Tămădău.
Conducătorii PNŢ, văzându-se izolaţi, au părăsit activitatea politică
propriu-zisă, sperând zadarnic într-un ajutor extern. În iulie 1947, în
speranţa constituirii unui guvern în exil, fără a-şi da seama de cursa ce li s-a
întins, un grup de conducători PNŢ încearcă să fugă peste graniţă. Ca
urmare a acestei acţiuni, care încălca legile ţării, PNŢ a fost dizolvat, cei
„vinovaţi” fiind judecaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare, în care
foarte puţini au rezistat anchetelor securităţii. La 29 iulie 1947, Partidul
Naţional Ţărănesc a fost dizolvat, conducătorii săi arestaţi, acestora
intentându-li-se un proces politic, încheiat cu grele condamnări. I. Maniu,
Gr. Niculescu-Buzeşti, V. Rădulescu-Pogoneanu, C. Vişoianu şi alţi
conducători ţărănişti au fost condamnaţi la 25 de ani de de “temniţă grea”,
la „temniţă grea pe viaţă”. Principalii lideri politici naţional-ţărănişti au
murit în închisoare: Iuliu Maniu la Aiud în 1953, iar Ion Mihalache la
Râmnicu-Sărat, în 1963.
În acelaşi timp, Partidul Naţional Liberal, nemaiavând sprijin în
rândurile foştilor săi aderenţi, şi-a încetat activitatea. Gruparea liberală
condusă de Gh. Tătărăscu, care colaborase cu forţele din guvern atâta timp
cât acesta nu atinsese direct interesele burgheziei, a început să se opună
schimbărilor iniţiate de PCR, transformându-se într-un centru de raliere a
grupărilor burgheze ostile noului regim şi acţionând în direcţia întoarcerii
României la democraţia interbelică.
În împrejurări interne şi externe profund nefavorabile, la 6
noiembrie 1947, Parlamentul a dat un vot de neîncredere activităţii
desfăşurate de gruparea tătărăsciană şi, ca urmare, reprezentanţii săi au fost
alungaţi din guvern. Această acţiune a marcat o schimbare radicală în
caracterul puterii de stat şi a creat condiţiile loviturii de stat de la 30
decembrie 1947. Prin Legea nr. 363/1947 a fost abolită monarhia şi
proclamată Republica Populară Română.
Au fost abrogate normele constituţionale existente (art. 2), urmând
ca o Adunare constituantă să elaboreze o nouă constituţie (art. 5). În după-
amiaza zilei de 30 decembrie 1947 a fost informat guvernul, iar seara s-a
proclamat România-Republică.
În privinţa organelor centrale ale statului, Legea a stabilit că
activitatea legislativă urma să fie exercitată de Adunarea deputaţilor până la
dizolvarea ei şi formarea Adunării constituante (art. 4), iaractivitatea
executivă a fost încredinţată unui Prezidiu al Republicii, compus din cinci
membri, aleşi cu majoritate de voturi de Adunarea deputaţilor, „dintre
personalităţile vieţii publice, ştiinţifice şi culturale ale Republicii Populare
Române” (art. 6).
Promulgarea legilor aparţinea Consiliului de Miniştri (art. 9).
Prin Legea nr. 364/1947 au fost numiţi cei cinci membri ai
Prezidiului Republicii Populare Române: C. I. Parhon, M. Sadoveanu,
Ştefan Voitec, Gh. Stere şi Ioan Niculi.
A avut loc schimbarea formei de guvernământ, dezvoltarea unui
regim anti-democratic, odată cu preluarea întregii puteri politice de către
comunişti.

XIII. STATUL ŞI DREPTUL ROMÂN ÎNTRE 1948-1989

Proclamarea Republicii Populare Române la 30 august 1947 a


marcat trecerea ţării într-o nouă etapă, aceea a revoluţiei socialiste şi a
determinat transformări radicale în modul de organizare şi exercitare a
puterii.
Punerea de acord a caracteruli ralaţiilor de producţie cu caracterul
puterii politice s-a realizat prin crearea proprietăţii socialiste, ca proprietate
a întregului popor.
Sistemul de drept a fost substanţial modificat astfel încât să
corespundă noului său conţinut social şi noilor sale finalităţi.Unitatea de
esenţă socialistă s-a realizat treptat, fiind conturată prin Constituţia din anul
1948, prin cea din anul 1952, prin cea din anul 1965, precum şi prin
legislaţia elaborată pe baza acestora.
Constituţia din 14 aprilie 1948 a consacrat principiul că întreaga
putere emană de la popor şi aparţine poporului care o exercită prin organe
reprezentative alese prin vot universal, egal, direct şi secret.
Importante dispoziţii se refereau la dreptul statului în îndrumarea şi
planificarea economiei naţionale, la existenţa micii proprietăţi şi a
proprietăţii particulare, la revizuirea tuturor codurilor şi legilor existente
pentru a fi puse de acord cu prevederile Constituţiei.
Constituţia din 1952 a consacrat consolidarea puterii democrat-
populare, obiectivele lichidării totale a contradicţiei dintre caracterul
socialist al puterii de stat şi caracterul relaţiilor de producţie bazate pe
proprietatea privată. A consacrat existenţa celor trei sectoare în economia
naţională: sectorul socialist, sectorul micii producţii şi sectorul particular
capitalist.
Pe această bază a fost creat noul sistem socialist al organelor
statului, iar înlocuirea aparatului de stat existent cu unul nou s-a realizat
prin modificările aduse legilor de organizare judecătorească şi de
organizare şi funcţionare a Parchetului. Legea nr. 17/1949 a reglementat
organizarea şi funcţionarea Sfaturilor Populare şi Comitetelor lor executive,
înlocuită, ulterior, prin Legea nr. 6/1956. Prezidiul Marii Adunări Naţionale
a fost transformat prin Legea 1/1961 în Consiliu de Stat, nou organ suprem
al puterii de stat cu activitate permanentă şi subordonat Marii Adunări
Naţionale.
Constituţiile din 1948 şi 1952 prevedeau drepturile şi îndatoririle
fundamentale ale cetăţenilor axate pe coordonata majoră a egalităţii tuturor
cetăţenilor, fără deosebire de sex, naţionalitate, rasă, religie sau grad de
cultură în toate domeniile vieţii economice, politice şi culturale. În practică,
însă, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti au fost încălcate, săvârşindu-se mari
abuzuri.
Organizarea judecătorească şi Procuratura a cunoscut o nouă
reglementare prin Legea nr. 5 din 19 iunie 1952. Au fost create Arbitrajul
de Stat (Legea nr. 5/1954), Notariatul de Stat (Decretul nr. 377/1960) şi
organe jurisdicţionale obşteşti: comisiile pentru soluţionarea litigiilor de
muncă şi consiliile de judecată tovărăşească.
Instituţiile juridice au cunoscut importante transformări. Dreptul
civil s-a format şi dezvoltat în noile condiţii pe două căi: pe calea elaborării
unei legislaţii adecvate şi prin menţinerea temporară a unei părţi din
legislaţia anterioară. Codul civil din timpul lui Cuza a rămas în vigoare, dar
a fost adaptat noilor condiţii.
Apariţia şi dezvoltarea unor relaţii sociale noi au făcut necesară
desprinderea de dreptul civil a unor ramuri de drept autonome: dreptul
familiei, dreptul muncii, dreptul cooperaţiei etc.
Dreptul în perioada regimului socialist (21 august 1965 – 22
decembrie 1989)
Adoptarea noii Constituţii la 21 august 1965 a însemnat începutul
unei perioade de destindere internă şi externă care a durat până în anul
1974.
Constituţia din 1965 a reflectat modificările produse în baza socială
a statului şi în forma de stat (naţionalizările, colectivizarea agriculturii,
industrializarea forţată etc.). În mod formal şi în total dezacord cu
realităţile, ea garanta inviolabilitatea persoanei (art. 31), a domiciliului (art.
32), secretul corespondenţei şi al convorbirilor telefonice (art. 33);
organizarea statului şi mai ales organele securităţii făceau iluzorii asemenea
garanţii.
Organizarea judecătorească a fost reglementată prin Decretul nr.
135/1968 şi Legea nr. 58/1968. Justiţia se înfăptuia potrivit legii prin
Tribunalul Suprem, tribunalele judeţene, judecătorii, precum şi prin
tribunalele militare.
Reglementări importante s-au adoptat şi în domeniul dreptului
financiar, dreptului civil, dreptului familiei, dreptului muncii, dreptului
cooperatist, dreptului penal şi dreptului procesual. Dreptul era conceput ca
o măsură de mărire a capacităţii de conştientizare în folosirea legităţilor
juridice încadrate în legile obiective ale dezvoltării sociale, ale
transformării revoluţionare a lumii, potrivit ideologiei şi concepţiei
filosofice marxiste.
Pe plan extern, Statul Român a promovat în această perioadă o
politică de impunere în viaţa internaţională a principiilor deplinei egalităţi
în drepturi, respectarea suveranităţii şi independenţei naţionale,
neamestecul în treburile interne, avantajul reciproc, nerecurgerea la forţă
sau ameninţarea cu forţa, dreptul fiecărui popor de a fi stăpân pe destinul
său.
Dreptul internaţional public a respectat aceste principii de politică
externă ale Statului Român, iar dreptul internaţional privat şi-a găsit o nouă
concepţie în soluţionarea conflictelor de legi.
Ştiinţa dreptului a fost dominată în întregime de teoria marxist-
leninistă şi după o primă fază de imitaţie a modelelor juridice sovietice,
juriştii români au trecut la crearea unui sistem de valori de drept pe o bază
teoretică proprie, căutând să se reconsidere şi să valorifice tradiţia juridică
românească.
În contextul degringoladei sistemelor socialiste din Europa
Centrală şi de Est, revolta populară din decembrie 1989 a pus capăt acestui
regim totalitar.

XIV. STATUL ŞI DREPTUL ROMÂN DUPĂ 1989

Dreptul român după 22 decembrie 1989. Constituţia din 1991


Alegerile din mai 1990 au adus noi instituţii: Parlamentul şi
Preşedinţia României. „Constituţia din anul 1991 apare nu numai ca o
expresie a voinţei Adunării Constituţionale, ci şi ca o consecinţă a
evoluţiilor inaugurate de Revoluţia din decembrie 1989” (Ioan Muraru,
Drept Parlamentar).
Constituţia adoptată prin referendum, la 8 decembrie 1991, prezintă
în primele 14 articole „Prncipiile generale”. Titlul I precizează: „Drepturile,
libertăţile fundamentale şi îndatoririle fundamentale”; art. 40 menţionează
„dreptul la grevă”, art. 41 „protecţia proprietăţii private”, art. 30 „libertatea
de exprimare”, art. 48 „dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică”.
Constituţia României, în scopul apărării drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti, aduce pentru prima dată în istoria românilor o instituţie
occidentală – „Avocatul Poporului” (art. 55-57), dar şi Consiliul Legislativ
şi Curtea Constituţională.
În titlul III, „Autorităţile publice”, sunt menţionate: 1. Parlamentul;
2. Preşedintele; 3. Guvernul.
Privitor la Parlament sunt menţionate modul de organizare şi
funcţionare, statutul deputaţilor şi senatorilor, legiferarea, adoptarea legilor
şi hotărârilor.
Constituţia României din 1991 a fost modificată şi completată prin
Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, aprobată prin
Referendum-ul naţional din 18-19 octombrie 2003, şi a intrat în vigoare la
data de 29 octombrie 2003.
Adaptată condiţiilor începutului de secol XXI, contextului
integrării României în structurile europene şi euro-atlantice, noua formă,
revizuită a Constituţiei, marchează un fapt important pe linia înfăptuirii
acestor obiective naţionale fundamentale, a dezvoltării în continuare a
democraţiei şi perfecţionării instituţiilor sale a consolidării drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor, a afirmării statului de drept, democratic şi social.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Berceanu, Barbu B., Istoria constituţională a României în context


internaţional, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003;
2. Bonciu, Gheorghe, Istoria dreptului românesc, Editura Cartea
Universitară, Bucureşti, 2004;
3. Cernea, Emil, Molcuţ, Emil, Istoria statului şi dreptului românesc,
Bucureşti, 2003;
4. Firoiu, Dumitru V., Istoria statului şi dreptului românesc, Cluj-
Napoca, 2004;
5. Georgescu, Titu, Istoria Românilor, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2004;
6. Gogeanu, P., Istoria statului şi dreptului, vol. I, Centrul de
multiplicare al Universităţii din Bucureşti, 1970;
7. Hanga, Vladimir, Mari legiuitori ai lumii, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1977;
8. Herlea, Al., Studii de istorie a dreptului, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1997;
9. Negoiţă, Florin, Istoria statului şi dreptului românesc, Editura Ars
Dacondi, Bucureşti, 2003;
10. Idem, Istoria statului şi dreptului românesc, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2005;
11. Oroveanu, T. Mihai, Istoria dreptului românesc şi evoluţia
instituţiilor constituţionale, Editura Cerna, 1995;
12. Ruja, Mihai, Oprean, Horea, Istoria dreptului românesc, Editura
Servo-Sat, 2002;
13. Academia Română, Istoria românilor, vol. I-VII, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 2003;
14. ***, Istoria dreptului românesc, Editura Academiei, Bucureşti,
1980.
15.