Sunteți pe pagina 1din 332

Ionel Teodoreanu

La Medeleni
Vol.2 ş
i3

Drumuri

Partea întîia

SFÎRŞITUL UNUI AN ŞCOLAR

Deş i plinăde ş colari, vasta clă dire a Liceului Lază r din Bucureş ti amuţ ise.
Din ea nu s-auzeau decît zvonurile de-afară : gemătul lung al tramvaielor; vo-
ciferările ritmice ale oltenilor cu zarzavaturi, fructe ş i cărbuni; ş i în ră stimpuri,
prin flacă ra albăa verii, corul crud ş i anarhic al vră biilor din Ciş migiu.
Mai bine de cinci sute de peniţ i porniserăcruciada ultimelor teze ale anului,
alungate de aceeaş i teroare ― corigenţ a sau repetenţ a ― că lăuzite de acelaş i
fanatism: cucerirea vacanţ ei fărăde griji.
În toate clasele, mirosul acid al cernelii stă pînea ― mai presus de celelalte ―
ca prezenţ a unui destin. De pe catedre, dominînd ş irurile spină rilor aplecate, zeii
didactici ― îndeobş te sluţi, neraş i, cu ochelari că lări pe triste nasuri ― aveau
expresia enigmaticăa zeilor autentici.
Fiţuicile circulau pe subt pupitre, se tupilau subt sugă torile imprimate cu tabla
înmulţ irii, pîndeau subt filele caietelor liniate ş i emoţ ionate ― agere ş i clan-
destine ca ş opîrlele ― răsă rind dintr-o manş etăcu inscripţ ii microscopice, din
crăpă turile atavice ale bă ncilor sau din alte tainiţ e intime. Cînd ş i cînd, uş a
vreunei clase se deschidea cu o încetinealăleş inatăş i se închidea patetic,
izgonind pe coridor un mic Oedip în uniformă , prins cu fiţ uica în caiet, cu cartea
pe genunchi sau aplecat famelic pe caietul vecinului. Şi corul antic al tă cerii
murmura-n urechile urechite în prezent ş i viitor: "Repetent... repetent...
repetent..."
Alteori, o uş ăizbucnea în lă turi ş i se-nchidea pocnind ca un aplauz
formidabil, fă cînd loc ş colarului palid de emoţ ie, care cu gestul scenic al Damei
cu camelii, ţ inea pe faţ ăbatista copios carminatăcu sîngele unei sticluţ e de
cernealăroş ie...

Clasa VIl-a modernăanaliza poezia Melancolie ― "Părea căprintre nouri s-


a fost deschis o poartă, prin care trece albăregina nopţ ii moartă" ― cu o viteză
pă gubitoare în primul rînd ortografiei, că
lcatăla toate virajurile gramaticale, ca o
vulgarăgă inăsau gîscăpe ş osea.
Tinerii comentatori ai melancoliei eminesciene se desfă tau ca la lectura unor
stihuri de Topîrceanu, rezervîndu-ş i masca melancoliei pentru tezele ş tiinţ
ifice,
îndeosebi pentru cea de la matematici.
Profesorul de literaturăse uita pe fereastrăfredonînd mintal o arie din Văduva
veselă. Purta o lavalierăla fel cu a lui Maximilian din Fire de artist, ş i avea
numai două zeci şiş ase de ani. Pe bulevard treceau cu paşi dă nţuitori fete cu bluze
de vară ... şi pe caiete "regina nopţ ii moartă".

"Dan Deleanu,
cl. VII-a m."
Iscă litura din josul paginei scrisăîn cursive torenţ iale, era abia schiţ ată , ca pe
recipisa unei telegrame urgente.
Dă nuţse uităla ceasul-bră ţ
ară , descoperindu-l cu o bruscămiş care a braţ ului:
unghiul drept al minutarelor ară ta trei jumă tate. Se aplecăla urechea camaradului
de bancă .
― Mircea...
― ...? clipirăochii bruni, smulgîndu-se din decorul nocturn al Melancoliei cu
un reflex de lunăş i o iluminare parcă .
― ...eu plec. Ia-mi tu geanta. Ne întîlnim acasă .
― Nu m-aş tepţ i? se alarmăMircea, întorcînd condeiul.
― Nu pot. Nu mai pot. Vreau săş tiu tot. Săse sfîrş eascăodată .
― Cum? Te duci acolo?
― Da.
― Şi scrisoarea?
― Rupe-o.
― ...? Asta nu! Eu o duc.
― Am spus nu.
― Dan!
― Nu te-amesteca.
― Dan, te-ai jurat! se încruntăMircea cu ochi serioş işi o subităroş eaţ ăîn
obraji.
― Am să -mi calc jură mîntul... Nu te uita aş a!... Tu... "n-ai iubit", continuăîn
gînd Dă nuţ , intimidat ş i exasperat de dispreţ ul ironic al camaradului să u.
― Pentru o astfel de femeie?
― Mircea!
― Ssst! ş uş uirăglasuri indignate.
Izbind pupitrul ş i aruncînd o privire de sfidare întregei clase, Dă nuţse ridică
din bancă , spă tos, zvelt ş i ondulat în uş oara uniformăde camgar. Înaintăspre
catedră , febril, urmă rit de priviri nedumerite: Dă nuţera printre premianţ ii clasei.
Şi e o axiomăpentru orice elev bun căo orăe cu totul neîndestulătoare pentru
întocmirea unei teze destinate notelor majore, mai ales la românăunde "scrii tot
ce-ţi trece prin cap".
― Ai ş i ispră vit, Deleanu? întrebăprofesorul, ritmîndu-ş i întrebarea ş i gestul
― din distracţ ie ― pe aria de operetăfredonatăpînăatunci.
― Da, domnule profesor.
Aruncăspre uş ăo privire semnificativă .
― Cum s-ar zice: "veni, vidi, vici..." intonăprofesorul cu familiaritatea
cantabilăa chelnerilor de beră rie cînd se avîntăplesnind din ş ervet, c-un "vine,
vineeee..."
― Hî! zîmbi Dă nuţcondescendent.
― Ce zici, Deleanu, despre Eminescu al nostru? Genial poet: ai? Are un ce
aparte...
Dă nuţstrînse pumnii cu o vigoare sportivă .
― Îmi permiteţ i săplec, domnule profesor... Ştiţ i, căldurile! ră suflăel,
trecîndu-ş i batista peste faţ a nă duş ităglacial.
― Poftim, poftim.
Dă nuţse înclinăscurt ş i se smunci spre uş ă , lă
sînd în urmă -i plutirea de
parfum turbură toare ş i impudicăa adolescenţ ilor impregnaţ i de intimitatea unei
femei cochete.
Profesorul aspirăcu nă ri viguroase parfumul evocator ş i, netezîndu-ş i
mustăcioara cu un deget, începu săfredoneze o arie din Fetiţ a dulce. Totodată
deschise caietul zvîrlit pe marginea catedrei ş i, aruncînd o privire distratăpe teza
indescifrabilă― cu satisfacţ ia înduioş atăa chefliilor care nu se uităla bacş iş―
puse un zece apă sat cu creion roş u, notăcare ignora ş i conţ inutul tezei, ş i
Melancolia, dar care aplauda superlativ pulpele gră sune ş i dessous-urile roze ale
Florică i Florescu în Fetiţ a dulce.

"Mircea Balmuş,
Cl. VII-a m."

Toatărevolta lui Mircea se descarcăîn iscă litura aruncatăîn mijlocul filei,


subt teza neispră vită , făcînd, ală turi de corectitudinea finăa rîndurilor de mai sus,
efectul dezordonat al tră snetului într-un impecabil parc englezesc.
― Şi dumneata, Balmuş ? Ce-aţ i păţit azi? se minunăprofesorul, consultîndu-
şi ceasul.
― Sînt cam indispus, domnule profesor, ră spunse Mircea aş ezîndu-ş i teza
sacrificatăpeste teza lui Dă nuţ.
Trecu în goana mare prin coridorul pustiu. Coborî scă rile, vîrtej. Îl ajunse pe
Dă nuţdincolo de bulevard.
― Dan! Dan!
― Ce mai vrei?
― ... Eş ti supă rat pe mine!
Se privirăochi în ochi. Dă nuţsfida.
Ceva mai înalt ş i mult mai voinic decît Mircea ş i decît toţi camarazii lui ―
chiar decît repetenţ ii mustă cioşi ― Dă nuţavea în schimb o faţ ăcopilăroasă , cu
toate căîn jurul ochilor i se inelau, viorii, cearcă nele dragostii. Izgonitădin trup,
copilă ria stăruia delicat în rotunjimea linăa obrajilor, în puritatea femininăa
bă rbiei şi a gîtului, ş i în entuziasmul fraged al mîniei cu reflexe de violetăpe
fruntea cu o vînără zvră tită. Miş cările sportive ş i conturul hotă rît al trupului îi
dă deau o energie aparentă , atenuată , dacănu dezminţ ită
, de dulceaţ a molatecăa
ochilor castanii. Roş eaţ a mînilor se învecina cu izbucnirea lacrimilor pe obrajii
lui Dan ― încăDă nuţ .
― Ascultă , Mircea, începu el îndoindu-ş i cu un gest familiar liceenilor
cozorocul chipiului; Adina, orice s-ar întîmpla, ş i orice-ai gîndi tu, nu-i o femeie.
Bonjour.
Cotind pe o stradălateralăse îndepă rtăcu paş i elastici, întrecînd pe rînd pe
toţ i trecă torii.
"Asta înseamnăcăeu sînt un mă gar!" monologăMircea.
Un tramvai, venind dinspre Cotroceni, se opri la halta apropiată . Mircea se
repezi într-acolo. C-un picior pe scarăş ovă i. Întoarse capul în direcţ ia lui Dă nuţ .
Îi ză ri mersul aplecat ş i nervos ca ş i scrisul.
"Du-te cu tramvaiul; du-te cu tramvaiul", ş optea îndîrjitădemnitatea lui
Mircea.
Totuş i, numai demnitatea lui luătramvaiul. El se luădupăDă nuţ , săltînd cele
douăgenţ iş colare care-i împovă rau braţ ul.
"Ca un hamal!" se batjocori singur ş tergîndu-ş i cu podul palmei broboanele
de nă duş eală .
"Aş a îţi trebuie", gîndi el, întrebuinţ înd pronumele la persoana doua, ca ş i
cum în felul acesta ar fi stabilit o distanţ ăîntre Mircea Balmuş , care se lă sa jignit
fărăsăreacţ ioneze, ş i glasul critic care, neatîrnat, înfiera aceastănedemnitate.
Arş iţa se abă tuse ca o migrenăcolectivăasupra trecătorilor congestionaţ iş i
lenţ i. Cînii scoteau limba; oamenii batistele. Pe acoperiş ul caselor s-ar fi putut
pră ji cafeaua.
Soarele ardea atît de intens încît pierise, alb, ca un viscol, în cerul scînteietor.
Bucureş tiul aş tepta noaptea ca o ploaie.
Vioiciunea agresivăa lui Dă nuţş i graba lui Mircea dupăel, contrastau atît de
categoric cu ritmul lînced al stră zii, încît un trecă tor triplat de pîntec, cu un carton
de îngheţ atăîntr-o mînă , umbrela deschisăîn cealaltăş i o popeascăbatistă
atîrnatăde guler ca o bavetă , se întoarse dupăei, exclamînd suav:
― Oh! Tinereţ e! Tinereţ e!...

Ză rind vitraliul albastru al vestibulului, Dă nuţîncepu săalerge de-a binelea.


Smunci în lă turi portiţ a de fier. Cînele îl cunoş tea. Îl cunoş tea şi băcanul de peste
drum.
― Asta-i ă l dăinimă ! Hă -hă!
La auzul epitetului aruncat în gura mare, ca o exclamaţ ie la teatru, din galerie,
Mircea nu îndră zni sătreacăprin faţ a bă că niei. Se opri pe loc, profund umilit.
Dă nuţsunăautoritar, lung, privind duş mă nos tă bliţa de metal înş urubatăîn
zid, deasupra cutiei de scrisori.

MICHEL STEPHANO
Căpitan din Marina Comercială

Tă a aceasta îi amintea sarcastic ziua ş


bliţ i clipa cea mai încîntătoare a vieţii
lui... Luase premiul întîi la concursul de patinaj, subt ochii Adinei, în aclamaţiile
frenetice ale Liceului Lază r. O după -amiazăîntreagăpatinaserăîmpreună ,
înfruntînd viscolul. Spre sarăo întovă răşise acasă , că lă uzind-o cu braţ ul în jurul
mijlocului prin troienile viforoase.
În faţ a uş ii, Dă nuţse descoperise ceremonios.
― Je vous baise les mains, madame1.
2
― Comment? Vous n'entrez pas, cher monsieur?
Îi venise săfugăcu fericirea inimii lui... Atunci ză rise, la lumina becului
electric, tă bliţ a. Şoptise, cu ochii plecaţ iş i glasul ră guş it.
3
― J'ai peur, madame, de déranger monsieur votre mari!
― Mais je suis seule, mon petit page... Il est à l'étranger4.
Dă nuţameţ ise, îngropat parcăsubt trandafiri. Toţ i fulgii ninsorii oglindeau
sclipirea dinţ ilor mă runţ i.
Intrase...
Acum aş tepta.
Şi-i venea săsmulgăş i săcalce în picioare tinicheaua tutelarăa acestui ridicol
Michel Stephano "qui était toujours à l'étranger5 .
Sunădin nou: ascuţ ităvibraţ ie a soneriei. Nici un ră spuns. Bă tu cu pumnul în
lemnul uş ii, apoi în geamuri. Parcăse ză rea o miş care printre perdeluţ ele uş ii din
faţ ă . Uitîndu-se mai bine, nu zări nimic, apoi ză ri oglindindu-se în geamuri ―
holbatădiform de curiozitate ― figura bă canului ş i, faţ ăîn faţ ă, umilitoare,
uniforma lui de licean.
Scuturăclanţ a, aprig, ca pe o mînăsensibilă. Nimic. Casa cu storurile trase
era mută , închisă , ostilă .
În goana mare înconjurăfaţ ada ş i intrăprin atenanse. Îl întîmpinăbrusc,
ră să rind de dupăbufet, pe jumă tate speriată , pe jumă tate cochetăş i zîmbitoare,
Aneta. Îş i friza cu degetele neliniş tite, cînd danteluţ ele ş orţului, cînd ş uviţele
bretonului.
― Nu-i acasă , domniş orule: plecăla Sinaia.
Dă nuţse fă cu palid.
― A plecat?
― Da, domniş orule.
― Nu se poate... Minţ i. De ce nu mi-ai deschis?
― Dormeam, domniş orule.
― Minţ i. Ce-i acolo? Pentru cine? vociferăDă nuţ , ară tînd cu degetul pe bufet
portocalele tă iate ală turi de douăpahare aburite.
― Pentru mine, domniş orule. Măjur, na! Sănu mai ajung... Dacăţ i-e poftă
ră coreş te-te c-o lemonată.
― Aneta!
― Ză u, domniş orule!
― Minţ i! Am să -ţ i ară t căminţ i. Toţ i spuneţ i minciuni, numai minciuni...
― Stai, domniş orule. Nu se poate... e închis, gîngă vi Aneta, aş ezîndu-se
1
Să rut mîinile, doamnă(fr.).
2
Cum? Nu intraţ i, dragădomnule? (Fr.)
3
Mi-e teamă , doamnă , sănu-l deranjez pe soţ ul dumneavoastră ! (Fr.)
4
Dar sînt singură , micuţ ul meu paj... El este în stră ină tate (fr.).
5
...care era mereu în stră ină tate (fr.)
energic în faţ a uş ii.
Dă nuţo apucăde umă r vroind s-o înlă ture. Aneta îl cuprinse de mijloc,
înnodîndu-l cu braţ ele, lipindu-ş i obrazul de faţ a lui. Se scutură , dar braţ ele ei îl
strîngeau din ră sputeri.
― Ce-i asta?!... Vai, Dă nuţ ! Avec les bonnes! Oh! mon petit!
Aneta îş i fră mînta ş orţ ul, legă nîndu-se uş or din ş olduri, în atitudinea clasicăa
subretelor de operetăsurprinse de stă pînele lor umblîndu-le la pudră .
― Asta-i o infamie! gemu Dă nuţ , smulgînd de gulerul tunicii, sufocat. Vreau
să-ţi vorbesc.
― Poftim.
― În faţ a Anetei!!
― Aneta, du-te afară .
Dă nuţse aş ezăpe un scaun de lîngămasă , cu mîna pe frunte.
― Te rog, descopere-te!
Lovind cu podul palmei în cozoroc îş i aruncăjos chipiul ş i, înfrînt de că ldură
,
de alergă turăş i de atîtea emoţ ii, îş i lă săbraţ ele pe masăş i capul pe braţ e
aşteptînd dezlegarea tuturor nenorocirilor.
În liniş tea bruscă , muş tele încleiate pe spirala atîrnatăde lampămurmurau cu
o surdăfrenezie.
Adina Stephano îş i pă turi una peste alta aripile chimonoului brodat cu
crizanteme ruginii, acoperindu-ş i trupul gol ş i bă tăile inimii.
Deş i abia lunecase din aprigi dezmierdări, era proaspă tăş i luminoasăca o
mandarinădescojită . Pă rea pulverizat cu ilarită ţi de aur vaporos chipul roz, cu
nasul mic ş iş trengă reş te cîrn, ş i buza cea de sus tot cîrnă ,ş i pă rul roşş i-atît de
creţ, încît Dă nuţspunea căgraseiazăca ş i glasul.
Era mică : abia întrecea umă rul lui Dă nuţ , cu tocuri cu tot, dar prea vivace
pentru a da ră gaz ochiului săo cuprindă . Şi avea ochii miraţ i, de mari ce erau,
verzi, umezi, ră coroş i.
Aruncăo privire asupra lui Dă nuţ : niciodatănu-l vă zuse în uniformă . Îş i
culcase fruntea pe braţ e ca un ş colar furat de somn pe cînd îş i face lecţ ia. Capul
aplecat ― numai reliefuri castanii ― descoperea curba inocentăa gîtului ş io
gropiţ ăîmprejmuităde vîrtejurile pă rului.
Se aplecăasupra lui. O să rutare, castăla început, stă rui, înfrigurînd spinarea
aplecată . Dă nuţse scutură . Adina se dezlipi, privind cu capul aplecat pe o parte,
urma roş ie, ca o veveriţ ăgata săculeagăîncăo alună , dar speriatăş i desfă tatăde
picurul celor care cad... Se ră zgîndi. Îş i strînse din nou chimonoul desfă cut.
Întîlnind oglinda bufetului se aplecă , întinzînd buzele, ciufulindu-ş i părul pe
tîmple, pieptă nîndu-ş i sprîncenele, cu gesturi iuţ i, mă runte, mandolinate parcă .
Obrajii lui Dă nuţardeau ca ş i respiraţ ia. O simţ ea miş cîndu-se după
clă mpă nitul minuscul al papucilor cu tocuri înalte. Că ldura de fîneaţ ăa parfu-
mului atît de cunoscut, insinuîndu-i-se pe faţ ă , îi destă inuia goliciunea întîiului
trup de femeie pe care adolescenţ a lui îş i culcase obrajii ş i trupul naiv.
Cunoş tea vînătaie tainice: umbrele întîrziate ale să rută rilor grele. Cunoş tea
dezmierdă rile lungi de-a lungul pulpelor îmbietoare pînăacolo unde pieliţ ae
dulce, grasăş i fierbinte ca a renclodelor în arş iţa de iulie. Şi cunoş tea dura
elasticitate a sînilor zvîcnind în mînile lui mai goi decît orice goliciune, rotunzi ca
însuş i fructul dezmierdă rii mînilor crispate. Şi cunoş tea vîrtejul curbelor acelui
trup îngrozitor de alb, pe care ar fi vrut să -l topeascăîn trupul lui ca pe-o ză padă
în pă mînt, ş i care totuş i rămînea al ei.
Se auzea ză ngă nitul linguriţ ii în paharul cu oranjadă , batjocoritor parcă .
Dă nuţsă ri în sus.
― Ruş ine! Să -ţi fie ruş ine! Asta-i cruzime! N-ai inimă !
― Fiindcăbeau oranjadă ?
Apucînd-o cu violenţ ă, Dă nuţo ridicăîn braţ e, ş i, blînd, o aş ezăpe genunchii
lui.
― Adina, de ce nu ţ i-e milăde mine?
Şi cu veş nica miş care a copiilor alintaţ i, îşi alipi obrajii de sînii ei.
― Spune-mi cănu-i adevă rat... Te rog, Adina. Fii bunăş i spune-mi cănu-i
adevă rat.
Şi obrazul, frămîntîndu-se, că uta goliciunea sînilor ş i a adevă rului dorit.
― Dă nuţ , dar ce-i cu tine? Ce sănu fie adevă rat? Nu mai înţ eleg nimic!...
Hai, prostuţ ule! Nu eş ti tu pajul meu ră uş i cuminte?...
Îi vorbea în obraz, gîdilindu-l cu suflarea caldăş i cu genele. Vorbele ei
graseiate erau zîmbitoare, naive ş i cu parfum de miere.
― Adina, nu mămai iubeş ti! se tîngui Dă nuţ . Spune-mi drept, adevă rat...
Jură -te, Adina! Te rog ju...
O sărutare se adînci ascuţ it în buzele lui. Douămînuţ e îi încleş tarăpă rul,
sălbatec. Un tremur de frunziş uri subt lunăîi stră bă tu adînc. Gîfîiau.
Braţ ul lui Dă nuţîi încolă ci trupul pe subt chimono. Că pă tîndu-ş i suflarea,
începu săo să rute la întîmplare, nebuneş te, cum se tă vălesc prin iarba primă verii,
subt întîia ploaie, animalele tinere.
― Sînt un prost! Sînt un prost! cînta bucuria lui cu ochi turburi.
Cu ea în braţ e, dă nţ uind, porni spre uş ă .
Dezmeticindu-se, Adina se smunci deodată .
― Stai aici, dragăDă nuţ ... Cuminte, Dă nuţ ... Dă nuţ ! Nu se poate! Nu vreau!
ţipăea spă imîntată , în pragul uş ii, zvîrcolindu-se.
La ţ ipă tul ei, uş a salonului, învecinatăcu a ietacului ― se deschise teatral.
― Ce-i tinere? întrebăun domn scund, plinuţ , congestionat, cu monoclu
înarmat. Vrei s-o ră peş ti pe doamna?
― Ce cauţ i dumneata? Cine eş ti dumneata? întrebăDă nuţcu ochii mă riţ i,
dînd drumul Adinei din braţ e pe jumă tate dezgolită .
― Dar dumneata?
Dă nuţîş i scuturăcapul. Clipi. Înghiţ i uscat.
Domnul zîmbea ironic, tră gîndu-ş i maş inal manş etele. Revă zîndu-l, dupăo
tăcere în care inima se pră buş ea cu fiecare bă taie, Dă nuţizbucni, cu pumnii
încleş taţ i.
― Ieş i afară !
― Tinere! Mi se pare cănici proprietar, nici chiriaşnu eş ti!... Ori poate mă
înşel? adă ugăel potrivindu-ş i monoclul cu un zîmbet strîmb.
― Ieş i afară !
― Tinere!
― Ieş i afară ! răspicăDă nuţc-un fel de stranie implorare în glas.
― Ieş i dumneata, dacănu-ţ i place compania mea!
― Ieş i afară ! gemu Dă nuţ , tremurînd. Te-am insultat. Trimite-mi martori. Mă
numesc Dan Deleanu, strada Pitar-Moş u, 20.
― Bravo, cavalere! Dar dupăcîte vă d mai ai o adresă : la liceu! Hai? Acolo
nimeresc mai uş or!
― Laş ule!
― Mucosule, adu-ţ i aminte căai urechi fragede!
― Ramolitule!
― Afară , neruş inatule! zbierădomnul, înaintînd spre Dă nuţcu braţ
ră zbună tor.
Dar înainte ca să -l fi ajuns, Adina îl acoperise pe Dă nuţcu trupul ş i cu
braţ ele.
― Nu-ţ i dau voie! Afarădin casa mea! Afară !
― Casa dumitale? Aha!
O îmbrînci în lă turi cu toatăputerea ş i, brutal, dupăîntă ia victorie, îl înş fă că
pe Dă nuţde tunică .
Dă nuţîl mă surăadînc ş i smuncindu-se îndă răt, îl pă lmui din douăpă rţi, scurt,
formidabil. Monoclul că zu. Pecetluit cu o roş eaţăcare evoliţ a spre vînă t ― pe
amîndoi obrajii ― domnul se uita la Dă nuţca la mîna dentistului dupăce ţ i-a
scos măseaua.
Urmăun scurt ră stimp de tă cere, ca dupăexplozii. Revenindu-ş i în fire,
domnul se repezi la Dă nuţsuflînd astmatic, cu pumnii ridicaţ i. Un pumn în plin
piept îl aruncăla pă mînt.
Adina cu pumnii în gurăş i ochii mă riţi de spaimă , ca ai copiilor cînd se
deş teaptădin somn auzind stafiile care umblăîn pod, tremura, ghemuităîn
pă rete, cu ochii la Dă nuţ , pe cînd domnul, de jos, îş i relua monoclul ş i-ş i pipă ia
nodul cravatei indemne, cu aerul corect ş i grav al celor ră sturnaţ i de o tră sură ,
cînd îş i iau din nou în primire demnitatea.
― Ieş i afară ! ră sunăglasul lui Dă nuţca un refren automat.
Domnul se ridicătuş ind. Se gră bi spre vestibul, tamponîndu-ş i fruntea cu
batista. Dă nuţîl urmă rea cu o privire de supravieţ uitor al unui cataclism. În capul
gol un singur gînd ră suna, tenace ş i absurd: "Sănu-ş i uite ceva; sănu-ş i uite
ceva"...
De douăori ră sunămetalic cheia ră sucităîn broasca uş ii de dinafară . Apoi, o
voce înecatăde tusă , în falset.
― Peş te...
Uş a pocni, pă lmuind tă cerea.
Dă nuţporni spre ietac. În faţ a uş ii se opri mirat. Se întoarse îndă răt. Se opri,
ză pă cit, distrat, cu un tic în colţ ul buzelor.
Cu gîtul aplecat, porni încet spre sofragerie, că lcînd prin cioburile inimii lui.
Adina îl urmă, furiş îndu-se pe lîngăzid. Un papuc îi căzu din picior. Îl lepă dă
şi pe celă lalt, urmîndu-l pe Dă nuţ , desculţ ăca o penitentă .
― Dă nuţ ! răsunăduios ş i plîngă tor glasul din urmă .
Întoarse capul. O vă zu spă imîntată , cu ochii încremeniţ işi îngheţ aţi, cu
buzele tremurînd, cu umerii ghemuiţ i, cu picioarele goale, aş a de mică -micăş i de
dezarmată , căizbucni în plînset, hohotind, ş i fugi.
*

― Opreş te la a treia casă


... cea cu trandafiri, vorbi Mircea birjarului cu glas
scăzut, făcîndu-i semn săcoteascăla stîngă .
Tă cuserătot drumul în trăsura cu coş ul tras, ca dupăo înmormîntare.
Mircea să ri, strecurăîn mîna birjarului moneda pregătităş i, cu o solicitudine
îngrijorată, întinse mîna lui Dă nuţa că rui faţ ăera blîndăşi distrată.
― Bonjourr... bonjourr... Hai, Nae; hai, Nae.., Sictirrr... Sictirrr...

Birjarul, cu biciul ridicat, rîdea cu hohote, privind cu capul întors papagalul al


cărui glas de cocotăbeţ ivăîl invectiva. La glasul papagalului ră sări, în haine
negre austere, cu chip tragic de cabotin scos la pensie, Nae, feciorul lui Herr
Direktor. Ţinea într-o mînăfascicola 155 din Contesa fărănume.
Se înclinăprotocolar în faţ a bă ieţilor, oglindindu-le trecerea în chelia de un
roz serviabil. Îi urmă ri apoi cu privirea, ş i o severăsurprindere îi adînci cutele
care închideau în parantezăcolţ urile gurii: domnul Dan, fă răde chipiu, cu
nasturii de la tunicăsmulş i!
― Hm! Hm!
― Sictirr, sictirr! huruia îndră cit papagalul că trăbirjarul extaziat.
― Pleacăodată , domnule! invităNae pe birjar, cu un gest scandalizat. Nu
vezi căte înjurăpasă rea?... Taci, Coco, taci odată !
― Sictirrr, sictirrr...
― Taci, Coco, căte-o apuca damblaua, Coco, Coculeană ! îl implorăNae,
scoţînd din buzunarul jiletcei o bucă ţicăde zahă r.
Dar Coco, care absorbise odinioarăsictirurile tuturor haimanalelor din
"Făgă dă ul" lui Nae, nu mai contenea. Şi glasul papagalului suna mai urîcios por-
nind din trupul cu penaj de perlă , mugur tînă rş i mă rgean.
Din pragul uş ii, Mircea întoarse capul ş i aruncăo privire de definitivăscîrbă
papagalului în care vedea icoana Bucureş tiului copleş it de lux, strident ş i trivial.

Herr Direktor, tată l adoptiv al lui Dănut, avea o concepţ ie despre majoritate,
sau, mai exact, despre minoritate, mult mai largădecît a codului civil ş i a codului
penal. Potrivit acestei concepţ ii originale, Dă nuţfusese declarat major ― de că tre
Herr Direktor ― la cincisprezece ani. Ispră vise cele patru clase ale cursului
inferior, la Şcoala luterană , în chip onorabil: media ş apte ş
i oarecare fracţ iuni, la
învă ţătură, hors-concours la sporturi, inclusiv bă taie, de unde o reducere
simţ itoare a notelor la "conduită ".
La sfîrş itul anului ş colar, Herr Direktor venise cu automobilul cel nou ― tip
1911 ― la internatul unde cu patru ani în urmăadusese o "fetiţ ă" cu haine de
bă iat, care-l strîngea de mînălă cră mînd şi suspinînd.
Şoferul ― acelaş i blond Herr Kulek ― încă rcase bagajele sumare ale unui
tînă r licean, a că rui frunte larg deschisăsubt ş apca pe-o ureche, ş i ai cărui umeri
larg croiţ i ― în armonie cu fruntea ― oglindirăîn ochii lui Herr Direktor, ş i-n
monoclul să u imagina crudăa bă rbăţ iei temerară -n gînduri ş i fermăîn pumni.
Spre uimirea lui Dă nuţ , automobilul nu se oprise la uş a apartamentului din
strada Scaune, unde Dă nuţîş i avea odaia ală turi de ietacul lui Herr Direktor, ci la
poarta unei case sprintene cu terasăla etaj, ogradăpavatăş i gră dinăcu chioş c de
verdeaţ ă. Casa albăpă rea pudratăîn scînteierea soarelui de vară ; trandafirii
agă ţ ă tori izvorîţ i parcădin adîncul ei, că deau din marginea terasei acoperind
faţada cu cochetul lor torent. Semă na atît de mult cu o vilăcasa din Pitar-Moş u,
încît ochii se mirau întîlnind împrejurimea urbană , în loc de mare albă strie sau
munte verde.
Herr Direktor zîmbise, aprinzînd o ţ igară , la întrebarea mutăa lui Dă nuţ . În
uş a casei, Nae, mai protocolar ca oricînd ― acuma sintetiza autonomia unei case
cu douărînduri ― se înclinase în unghi drept, în timp ce papagalul, iritat de
trecerea unei tră suri, inaugurase rulada democraticăa sictirului în noul cartier.
În apartamentul de jos, Dă nuţrecunoscuse mobila din strada Scaune ―
confort de piele ş i covoare ― ş i mirosul de tutun, de lemn de cireşş i de colonie
"4711" al hainelor lui Herr Direktor. Din hall o scarăde stejar cu trepte largi,
acoperite de un covor adînc ducea la...
― ...Garsoniera tînă rului Dan Deleanu, anunţ ase Herr Direktor, cu o ciudată
emoţ ie în glas.
Hall parchetat, cu ziduri boltite, prelungit ― ş i prefăcut oarecum în terasă―
dincolo de vitraliul cu douăuş i, înzestrat cu o masăpă trată , patru scaune ş i un
mic bufet, toate de lemn brun, în contrast calculat cu ză pada iernilor ş i trandafirii
verilor de pe terasa ocrotităde soare printr-o vastăaripăde pînză , mobilă .
― Cînd ai invitaţ i, poate servi, cu oarecare bună voinţ ă , de sofragerie...
explicase Herr Direktor rostul mobilierului.
La stînga, ietacul cu proporţ ii de salon, substanţ ial şi sever mobilat; ală turi,
încă pă toare odaie de baie ― despă rţităîn douăprintr-o perdea ― al că rei scop
mixt îl învederau halterele metalice înş urubate în zidul ripolinat ş i balonul de box
suspendat agresiv între plafon ş i podea, ală turi de toate cele trebuitoare igienei ş i
cochetă riei bă rbă teş ti.
La dreapta hall-ului, odaia de lucru: fotolii ş i canapea de piele castanie,
spaţ ioase; birou american cu capac mobil: bibliotecă , pendulăcu barometru; iar
pe pă retele din spatele biroului, trei panoplii: una cu arme ş i unelte de vînă toare;
alta cu florete, spade, mă şti de scrimăş i mă nuş i; ş i cea din mijloc, mai puţ in
marţ ială , alcătuitădin douărachete de tenis cu presele lor ş i o reţ ea cu mingi
albe.
Dar mai era o surprizăîn noua garsonieră― aceasta pregă tităde mama lui
Dă nuţ . Gheorghiţ ăa Marandei, flă că ul cel mai dezgheţ at de pe moş ia Medeleni,
dupăce ucenicise trei ani ― iarna, la Iaş i, vara, la Medeleni, la semnalul soneriei
răsă rise ca din pă mînt, cu pă r bă lan, nas ascuţ it, ochi albaş tri ş i zîmbet blond din
pricina mustă cioarei abia mijite, purtînd cu dezinvolturăstraiele nemţ eş ti ş i
lunecînd cu presteţ ăpe luciul parchetului, la care contribuise intens.
― Sătră ieş ti, conaş ule! De-amu îs aici la mata.
Aducea în garsoniera din Pitar-Moş u dulceţ i fă cute la Iaş i pentru tînă rul
gospodar bucureş tean, solicitudine prietenoasăde copil de ţ arăş i dulce grai
moldovenesc.
Apartamentul lui Dă nuţavea ş i o intrare separată .
― Iatăcheia, i-o oferise Herr Direktor cu oarecare solemnitate adecvată
acestui simbol.
Îl bătuse pe umă r.
― De-acum înainte eş ti tu singur stă pîn pe viaţaş i în casa ta... În
apartamentul de jos locuieş te un vechi ş i devotat prietin al tă u ― ceva mai bătrîn
decît tine! suspinase Herr Direktor.
Gheorghiţ ăa Marandei destupase o sticlăde ş ampanie, dupăcanoane...
De-atunci, Dă nuţfusese stă pîn în casa lui, iar Herr Direktor, un vechi ş i
devotat prietin al să
u, pe care Dă nuţîl consulta ş i-l respecta spontan...

...Atent pe terasăla orice zgomot, Gheorghiţ ăa Marandei, auzind tră sura ş i


vă zîndu-ş i stă
pînul, se repezi pe scă ri. Luăgenţ ile ş i chipiul lui Mircea, înregistră
cu o discretănedumerire ţ inuta lui Dă nuţş i dădu raportul, urcînd scă rile în urma
bă ieţ ilor.
― ...Sus aş teaptăconaş u Tonel...
Un zîmbet, prizat de nasul ascuţ it, îi aprinse mustă cioara blondă . Auzind
numele celui care-i aş tepta, Mircea ridicădin umeri ş i din sprîncene.
― ...Am pregă tit de ceai.
― S-s-s-salve, mă ! U-u-unde-aţ iş t-tt-terso?
Dă nuţschiţ ăun semn de salutare spre Tonel ş i intrăîn ietac, docil, împins
uş or din urmăde mîna lui Mircea.
Tonel, "Tontonel" sau "Mototonel" ― calambur onomatopeic derivat din
substantivul, detună tor ş i vertiginos, motocicletă― avea o rondăfaţ ăde mă r
domnesc, pe care un copil ar fi desemnat, primitiv cu că rbunele ochii, sprîncenele
şi mustă cioara lineară . Bîlbîia, împodobind cu triluri cacofonice, oriş ice silabă ,
dar era impermeabil: zeflemelele ş i poreclele colegilor dintr-a ş aptea modernă ,şi
chiar ale "puş tilor" din cursul inferior, nu-l atingeau.
― Ş-ş -ş-ş
i ce? B-bă iat frumos s-s-sînt; suc-c-c-ces la dame am!
Tezele cele grele i le fă cea Mircea sau Dă nuţ ; de oral era exonerat, cu
excepţ ia matematicilor, obiect din pricina că ruia fusese lă sat de douăori repetent
în cursul inferior ş i la care era corigent îndeobş te în cursul superior. Avea în
schimb o tună toare voce de bariton utilizatăde direcţ ia "Liceului Lază r" la
producţ ii. Tonel o mai utiliza ş i pentru "cu-cuceri-rea damelor".
Se "înamorase" de trei fete deodată― avea lirismul plural ca ş i silabele ―
vecinele lui Dă nuţ ,ş i venea zilnic pe terasă― cu tunicăde postav cloche,
pantaloni de tenis, tot cloche ş i guler de-o înă lţ
ime eroică . De-acolo le pîndea
galant, aruncîn-du-le cîte trei trandafiri sau alte flori de sezon ş i frivolizînd gestul
benedicţ iunii ortodoxe prin executarea unor "bezele" cu trei degete, pînăcînd
însera sau pînăcînd îl expulza "bu-bucherul de Balmuş ".
― M-m-măBalmuş , ce-ce-ce porc pa-pa-pa-papa-galul ă sta! Si-sictireş te,
mă , c-c-c-ca un porc! A-a-aud f-f-fetele, mă ! S-s-stricăp-p-pontul lui Tonel, mă !
― Tonel, du-te acasăş i învaţ ăpe mîne... Ai sără mîi repetent, Tonel! adă ugă
Mircea vă zîndu-i grimasa sceptică .
― D-d-de ce, mă ?
― Fiindcăavem tezăla istorie ş i nu ş tii o iotă .
― D-d-d-da ş tie Balmuş ! făcu din ochi Tonel.
― M-am să turat! gesticulăexasperat Mircea. Nu te mai las săcopiezi! Du-te
şi-nvaţ ăodată ! Eş ti om bă trîn! Nu ţ i-e ruş ine!
― S-s-s-serios, mă !
― P-pe-pe-pe-pe parola ta?
Mircea ridicădin umeri.
― A-a-a-atunci s-ss-ss-sănu mai vorbeş ti cu mine!... C-cc-cc-copii eu de la
Deleanu! Ce-ce-ce crezi tu, m-m-măH-h-hardtmuth? mai aruncăel din pragul
scă rii, agitîndu-ş iş apca bufantă .
Ceaiul era pregă tit pe terasă . Samovarul aprins pă rea cărîde cu hohote în faţ a
paharelor.
Mircea intrăîn ietac.
― Dan...
― Unde eş ti, Dan?
Nu-l vedea din pricina penumbrei dese: obloanele ferestrelor erau închise.
Dă nuţş edea pe marginea patului cu umerii plecaţ iş i mînile uitate pe
genunchi ca o carte deschisăpe care se lasănoaptea.
― Mircea...
Se opri mirat, neş tiind ce sămai spuie.
― ...Ce-avem pe mîne?
― Tezăla istorie... Vrei săînvă ţăm?
― Da, articulădistrat ş i maş inal Dă nuţ .
Şi deodatăse ridicăsă ltat, îş i cuprinse obrajii cu palmele, privi sperios toată
încă perea; ochii i se dilatarătreptat ca într-o zvîcnire de coş mar.
― Mircea! ră sunăglasul sugrumat.
Mircea simţ i un fior rece de-a lungul spină rii.
Dă nuţîncepu să -şi clatine capul cu o deznă dejde care nu mai încă pea în
bă tă ile inimii ş i ale tîmplelor. Faţ a i se încreţ i crispată , transfigurîndu-se în
mască . Ochii i s-adînciră . Buzele supte, se-ncă lecară .
Se pră buş i pe pat, plîngînd cu hohote mari.
Ră suna în uş ă, mai demult, o bă taie stă ruitoare; auzind-o, Mircea
întredeschise uş a, mascînd cu trupul încă perea.
― Gheorghiţ ă , nu mai luăm ceai, ş opti el ca dintr-o odaie cu moarte. Strînge
tot. Lui Dan nu i-i tocmai bine. Nu mai primi pe nimeni.
Închise uş a cu cheia.
În penumbra deplină , jelania înnă buş ităse zbă tea ca vîntul în casele pustii.
Mircea se aş ezăpe marginea patului, sfios ş i stîngaci ală turi de durere.
― Mircea, dragăMircea... Am să -nnebunesc, Mircea!... Mircea dragă ,
Mircea, ce sămăfac?...
Şi lacrimile curgeau, curgeau ş iroaie pe obrajii clă tinaţi.
― Mircea, dacămi-i milăde ea!... Era aş a de mică , mică ... să raca... Şi
raca, să
picioarele ei desculţ e!... Mircea dragă , am să -nnebunesc.
Şi palmele se tîrau de-a lungul obrajilor, ş i degetele se-ngropau în ochi ş i,
alungate, se-ngropau în pă r; şi inima bă tea, bă tea dînd viaţ ăş i putere deznă dejdii.
― Şi mi-i dragă , Mircea... Şi mi-i dragă , dragă ... Şi-i toatăîn mine...
Şi iară şi hohote de plîns spulberarăvorbele.
Mut, Mircea-i dezmierdăcapul.
...încetul cu încetul o sumbrăistovire potoli trupul zbuciumat.
Curînd, din timp în timp, cadenţ a hohotelor tot mai înecate, mai înnă buşite,
un geamăt răsuna tînguitor ş i muzical.
Apoi tă cerea se limpezi purtînd în ea ca un susur de ş ipot depă rtat, o suflare
de copil adormit plîngînd.
Din toatăfurtuna nu mai ră mă sese decît un singur val duios ş i monoton: mîna
lui Mircea alintînd, cu aceeaş i miş care, fruntea nă duş ităş i părul ră scolit al lui
Dă nuţ .
Apoi intrarăvulgare, zgomotele de toate zilele alungind umbra coş marului ş i
delicatul calm: ş uierul foşnitor al furtunului cu care rîndaş ul ungur stropea
gră dina ş i îndemnul lui Coco:
― Pis-piss; pis-piss... Hai, Ioş ca, hai, Ioş ca!...

O uş oară , abia simţ ităbă taie în uş ăcurmăintimitatea veghei ş i visă rii lui
Mircea. Cu scurte opriri întrebă toare, îşi trase mîna din degetele lui Dă nuţ , care i-
o încleştaserăprin somn.
― Ce-i, Gheorghiţ ă ? întrebăel, închizînd uş a ietacului.
― Văpofteş te domnu director la dumnealui.
Coborînd scă rile, Mircea-ş i trecu mînile pe ochi, îş i pieptă năpă rul...
― Bunăziua, Mircea, îl întîmpinăcordial Herr Direktor, examinînd alternativ
pe Nae, care încremenise încordat cu sticla de colonie într-o mînăş i pantalonii
smochingului în cealaltă.Să -mi aduci peria de haine, Nae; cam pră fuiţi
pantalonii! S-aş tepţ i soneria.
― Am înţ eles.
Dispă ru cu un rictus amar.
― Încep săfac burtă ! Trebuie săreacţ ionă m, monologăHerr Direktor,
trăgînd cu ochiul la Mircea... Lui Dan nu-i e bine? întrebăel pe neaş teptate,
scoţînd ţigara din gură .
― ...îm!
― Bolnav?
― O... indispoziţ ie...
― Sufletească ?
― ...!
Mircea ridicădin umeri.
Se roş ise. Herr Direktor îl bă tu amical pe obraji.
― Eş ti cam slă buţ, Mircea! Prea multăînvă ţătură! Apropo: Cum se face că
Tonel nu-i pe terasă ? L-am ză rit dînd tîrcoale!
― L-am trimes sămai înveţ e puţin.
― A! Da! Studiazăgeamurile de-ală turi!... Aşputea să -l văd pe Dan?
― Acuma doarme.
― Doarme? Umberufen! bă tu Herr Direktor în speteaza scaunului, tră gînd
totodatăun fum adînc. Atunci totu-i în regulă !
Auzind desconsiderarea durerii prietenului să u, Mircea avu o miş care de
revoltă . Herr Direktor îl luăde bă rbie, zîmbind.
― Mă i bă ieţ i, nu văsupă raţ i. Asta-i deosebirea între optsprezece ş i patruzeci
şi cinci de ani... Cînd încep insomniile gratuite, regreţ iş i durerile, ş i somnul
tinereţ ii... Dar experienţ a moş negilor e jignitoare pentru cei tineri: ş i aveţ i
dreptate.
Zîmbetul lui Herr Direktor ş i tonul ― de la egal la egal ― dezarmară
complet pornirea lui Mircea. Revirimentul era aş a de vă dit încît Herr Direktor îl
privi lung.
― Mircea dragă― iartă -măcămăamestec ― un singur cusur ai tu, după
pă rerea mea: sufletul tău vorbeş te cu glas tare... Îl aude oricine, cu condiţ ia săn-
aibăvatăîn urechi. Şi fetele, dragăMircea, aud extraordinar. Bagăde seamă !
Obrajii lui Mircea ardeau. Îş i plecase genele ş i umbra lor ră sfrîntăpă rea
carbonizatăsubit de roş ul intens al obrajilor.
Se înclinăş i, muş cîndu-ş i buzele, sui repede scă rile.
Herr Direktor îl urmă ri cu privirea, zîmbind amuzat.
― ...Tot îi bine cînd au ce auzi!
Gheorghiţ ăaş tepta în hall. Vă zîndu-l, Mircea întoarse capul ş i trecu gră bit pe
terasă . Ar fi vrut săfie singur pe lume: sănu-l vadăş i sănu-l ş tie nimeni.
"Sufletul tă u vorbeş te cu glas tare; îl aude oricine..."
Vra săzică ... vra săzică ... şi domnul Deleanu, ş i Dă nuţ ... ş
i chiar...
"Dar nu-i adevă rat", se apă răsufletul rupînd ş i îndepă rtînd pe "chiar", cu
spaimăş i pudoare, de numele care dezlă nţ uia vii jocuri de ape ş i fugi de
că prioare în suflet, ş i pe obraji culori de rodie.
Se oprise pe marginea terasei, cu capul aplecat. Şi mînile, cu degetele întinse
ră sfirat în evantai, destă inuiau cu claritate gestul sufletului.
Nerostit, "numele" trecuse... Era departe... Bă tăile inimii îl urmă reau... O
ostenealăfragedăînchidea florile sufletului...
Chipul lui Mircea avea conturul delicat ş i zîmbetul ciudat în colţ ul gurii, al
unor desenuri de Vinci. Pă rul brun, pieptă nat cu că rare la o parte, îş i înclina
şuviţ ele ră sfirate pe o frunte dreaptăca o înă lţare. Linia obrajilor se subţ ia spre
bă rbie, suptă
parcăde zîmbetul necontenit ― zîmbet? ― care concentra faţ a în jurul
buzelor subţ iri. Şi subt frunte, osteniţ i de genele prea grele, ochii negri aveau
evlavia gravăa ochilor deprinş i săse închine la icoane în biserici nalte ş i
întunecoase.
"Sufletul tă u vorbeş te cu glas tare; îl aude oricine..."
― Fiindcăroş esc uş or!
Şi se roş i din nou, fiindcăera adevă rat.
― La revedere, Mircea! îi strigăHerr Direktor, urcîndu-se în automobil.
Spune-i lui Dan sănu m-aş tepte la masă . Dacăvreţ i vătrimit maş ina săvă
plimbaţ i.
― Nu, mulţ umesc... M-aş teaptăacasă .
Şi ca sănu-l mai vadăochii stră bătători ai lui Herr Direktor, se ghemui pe un
fotoliu de paie, la adă postul balustradei cu trandafiri.
Huruiala claxonului silueta abrupt drumul automobilului spre Calea Victoriei.
"Sufletul tă u vorbeş te cu glas tare; îl aude oricine..."
Cu un gest meditativ ş i familiar, Mircea îş i scoase creionul din buzunarul de
la piept, vîrî în gurăcapă tul neascuţ it şi începu să -l frămînte.
Acest tic al "ş efului clasei" era notoriu în clasa ş aptea modernă . În fiecare
dimineaţ ă― cu perseverenţ a caracteristicăglumelor ş colare ― apă rea pe tabela
proaspă t spă lată, urmă toarea inscripţ ie:
"Aspru interzis fumatul... creioanelor!!!"
Aceleaş i trei semne de exclamare punctau entuziast gluma care provoca
aceleaş i reflecţ ii şi aceleaş i rîsete.
― Cînd te vei retrage în Thebaida, scîrbit de cele lumeş ti, îi proorocea Dă nuţ
,
Dumnezeu va trebui sădeschidăo libră rie în deş ert pentru alimentarea ana-
horetului Creion.
Iar Olguţ a, pusăla curent întîmplă tor despre deprinderea celui mai bun
prieten al lui Dă nuţ , într-o scrisoare îi adă ugase o nouăporeclă .

"Transmite salutările mele, eminentului tău amic Hardtmuth No. 6.


No. 6 exprimătă ria de caracter a acestui supra-Hardmuth care roade latino,
dupăcîte-mi scrii ― admirativ de altfel ― cu aceeaş i perseverenţ ăcu care roade
creioanele. Eu prefer creioanele ― care într-adevăr au un gust delicios deş i mai
puţ in antic decît al latinei; gustul acesteia nu-mi convine, din care cauză
cuvioasa Monica e obligatăsă -mi serveascăde juxtă-gramofon la oral, ş i să-mi
faciliteze plagiatul la teză.
Vive Valeque
P. S. Aceastăformulăepistolarăam găsit-o ― dupăce am căutat-o,
bineînţ eles ― în Larousse. Spune-i-o lui Hardtmuth ― fărăsă-i destăinuieş ti
restul ― ca să-l epatezi cu erudiţ ia surorii tale.
Mai este ş i o altăvariantă: «Vive et me ama». Am întrebuinţ at-o ca moto
într-o tezăla latină. Poţ i să-ţi închipui capul domnului Achindin (?) Arbore,
venerabilul, cel atît de distrat încît a apucat într-o bunăzi de dupăgît o elevă
pusăde el la colţ , confundînd-o cu cortelul...
― Ce-i asta, bre? mi s-adreseazăel impersonal, agitînd caietul pe care l-am
cunoscut imediat, prin intuiţ ie, cum spui tu, s'il vous plaît!
Deschid o paranteză.
«Bre» e o expresiune familiarăa domnului Arbore, mai mult: o secreţ ie
proprie, ca moscul la iepurii cu acelaş i nume. Cînd suna-vor ― cum scrie la
Apocalips ― trîmbitele supremei judecăţ i, o tăcere de moarte fi-va între turmele
răposaţ ilor. Numai domnul Arbore, trezindu-se din somnul morţ ii, cu cortelul la
subţ ioarăş i prinzîndu-ş i ochelarii pe vîrful nasului, va întreba inocent:
― Ce-i scandalul ista, bre?
...aşa cum face cînd intrăîn clasă, ceea ce va provoca, evident, ilaritatea
întregului cer, ratînd efectul sublim al Învierii.
Închid paranteza.
La întrebarea lui ş i la un semn al meu se ridicăîn picioare toatăclasa.
Domnul Arbore se strîmbăş i se scarpinăîn creş tet.
― Nu, bre, cu toate!... Cum îi zice? Cum îi zice. Stai! Deleanu Olga. Ia spune
tu, ce-i asta, bre?
I-am replicat întrebîndu-l care-i origina lui bre.
― Latineascăau slăvonească?
Răspunsul:
― Lasă , bre! Nu mămai amărî atîta!
Dar partea miraculoasăa acestei întîmplări este căa observat motto-ul meu.
O colegăş i-a încheiat teza astfel:
«Te iubesc la nebunie,
Geta».
Şi domnul Arbore s-a iscălit dedesubt, punîndu-i 9, ceea ce dovedeş
te că
doamna Arbore nu corecteazătezele ― ş i bine face! ― ş
i cădomnul Achindin
rău face cănu le ceteş te pînăla sfîrşit,
Olguţ a."

Curînd dupăaceastăscrisoare, Mircea primise un pachet expediat de la Iaş


i,
pe care scria: "Comestibil". În pachet era o plumierăplinăcu creioane
Hardtmuth; iar pe cap, o inscripţie pirogravată :

Fabrica recunoscătoare.

De-atunci, cîtă
va vreme, în fiecare scrisoare, Olguţ
a nu-l uita pe Hardtmuth.

"Recomand lui Hardtmuth creioanele «Castell». Au o culoare verde, ca


Lunca din Mirceş ti. Dar consideraţiile estetice n-au ce că
uta aici! Îi dau un sfat
medical: Toţi carnivorii trebuie săfacădin cînd în cînd puţ inădietăvegetariană .
Creioanele «Castell» sînt cele mai indicate."

Alta:

"Am, descoperit niş te friandize pentru Hardtmuth. Niş te creioane, niş te


creionaş e, niş te creioniş oare, niş te creioniş orele, mici, micuţ e, mititele. O
drăgălă şie, un deliciu! Se topesc în gură . Îţi vine săle plîngi de milă, atît sînt de
fragede ş i nevinovate! Dupăce le mănînci, ai viziuni. «Se face» căeş ti în cer. Şi
vezi doi îngeraş i cît douălibelule ţ inuţ i pe degetul unui înger de juste proporţ ii,
care le surîde serafic ca în cărţ ile poş tale ilustrate pe care le primesc de la un
6
«satelit» de al meu.
Cine crezi căsînt?
Chiar creionaş ele «Îngeraş », care se vînd la magazinul «Socek & c-nie»,
sucursala Iaş i."
6
"Satelit", în argoul pensionatelor de fete, înseamnă : o junăelevăcare
graviteazăliric în jurul alteia ― dintr-o clasăsuperioară― numită"flamă ".
Satelitul se roş eş te graţios ş i pudic de cîte ori îş i vede flama; îi aş azăpupitrul; îi
scoate petele de pe ş orţş i rochie; îi trimite cărţ i poştale ilustrate în timpul
vacanţ elor... Într-un cuvînt, satelitul e un fel de ordonanţ ăpasionatăa flamei
(n.a.).
Alta:

"H. B. x Venus Drawing x American Pencil co. New York.


«Joindre l'utile à l'agréable»7 ne spune c-un uş or accent englezesc
domniş oara Calypso, profesoara noastrăde franceză. În acest spirit ş i cu acest
accent internaţ ional, recomand lui Hardtmuth creioanele yankee. Sînt nutritive,
sînt instructive, sînt distractive.
«O senzaţ ionalănoutate». Am descoperit un creion de cinci kilograme:
Mamuth.
Enorm!
Am tremurat pentru viaţ a lui Hardtmuth. El, mititelul, nu-l poate mînca. Dar
dacămonstrul de creion e antropofag?"

Şi, în sfîrş
it într-o dimineaţ ă― era în preajma vacanţ ei de Cră ciun ― intrînd
în clasă , Mircea se minunase de tă cerea solidarăa camarazilor săi. Tonel îl
întîmpinase în faţ a bă ncilor, întinzîndu-i solemn telegrama pe care i-o predase
portarul.

"MIRCEA BALMUŞ,
elev cl. VIl-a modernă
,
Liceul Lază r.

Slavăţ ie stîrpitor al creioanelor nefaste în mînile profesorilor. Stop. Unite în


sobor te proclamăm sfîntul Hardtmuth al ş colarilor de ambe-sexe"

Urmau iscă liturile mai tuturor elevelor pensionatului "Humpel" din Iaş i, cu a
Olguţ
ei în frunte.
― M-m-măH-h-hardtmuth, t-te s-s-s-sfinţ irăf-f-fetele! Z-z-ziceţ
i, mă
!

"Hardtmuth sus răsare


Ca o tainămare
Hardtmuth luminează
Şi adeverează...
Etc."...

― Ura! Ura! Ura!


Îi venise săplîngăde exasperare în faţ a rîsetelor cu accent şi gest de crîş mă .
Profesorul intrase curmînd delirul.
Şi-n recreaţie ― dupăo orăde surdăenervare ― Mircea luase la o parte pe
Dă nuţ .
― Ce copilă roasă-i sora ta!... Poţ i să
-i scrii din partea mea căam să -l rog pe
MoşCră ciun să -i aducăo pă puş ăş i o minge... ca săaibăcu ce se juca.
În recreaţia urmă toare, dupăo orăde gîndire, vorbele lui îi păruserăcrude,
jignitoare, odioase... Cu ce era vinovatăsora lui Dan? Fă cuse o glumă ... fiindcă
7
A îmbina utilul cu agreabilul (fr.).
era veselă .
Dacăgluma ei se trivializase în rîsetele unei clase de bă ieţ i, asta era altceva!
Gata săretracteze, nu îndră znise; se sfiise...
Dă nuţnu-i scrisese nimic Olguţ ei, fiindcăde la Cră ciun scria numai Adinei,
Olguţ a-i plă tise tă cerea prin tă cere. Dar Mircea atribuise vorbelor lui ― crude,
jignitoare, odioase ― încetarea scrisorilor.
Scrisorile Olguţ ei erau numai anecdote, maliţ iozitate, reflecţ ii burleş ti,
nă zbîtii, glume, veselie. Atîta ş tia Mircea din Olguţ a. Şi mai ş tia şi o fotografie,
mai de demult, în care un cap rotund de fetiţ ă , numai ochi ş i gropiţ e ilare, cu
degetul cel mare al mînii pe vîrful nasului adus în sus ş i cel mic ră sfrînt în aer,
ară ta căOlguţ a nu stima de loc aparatul lui Dă nuţ , adus din Germania, nici pe
junele fotograf, pe cîtăvreme ală turi, o fetiţ ăcu cozi lungi plecase genele în
pă mînt ca pentru rugă ciune.
― Surorile mele, explicase Dă nuţ . Cea care rîde e Olguţ a, cea cuminte e
Monica.
Atîta ş tia Mircea din Olguţ a: rîsul din scrisori ş i cel din fotografia veche.
Fă răs-o cunoască , o auzise rîzînd, rîzînd de toţ iş i toate, ca un plop
impertinent plin de glumele vră biilor, ră sărit din zidurile nalte ale unei case
necunoscute.
Apoi tă cerea.
Dar o fetiţ ăpe care ai vă zut-o rîzînd poate săş i plîngă , nu? Ş-atunci e cu atît
mai trist cu cît ai auzit-o numai rîzînd pînăatunci. Şi dacăeş ti lîngăea, ş i dacă
din pricina ta plînge, îi ceri iertare din toatăinima, cu lacrimi în ochi ― te-
apropii, blînd de tot, îi ş tergi ochii, îi săruţ i mînile ude...
"Dacăai ş ti ce ră u îmi pare!"....
Şi poate căte iartă ,ş i poate cărîde din nou cu ochii umezi. Rîsul renaş te aşa
de firesc din lacrimi...
Ce dră gă laş ătrebuie săfie o fatăcu ochii umezi... din pricina ta... dupăce te-
a iertat...
Dar mereu tă cerea!
Tă cerea, dupăce-ai ucis brutal, cu o piatră , veselia...
Astfel intrase în sufletul lui Mircea o fată , o fetiţ ănecunoscutăpe care o
făcuse săplîngă , sătacă , săfie abă tută , tristă ... şi pe care nopţ i de-a rîndul o alina
cu toate umilinţ ile, cu toate duioş iile, cu toate visurile...
Dar n-o vă zuse niciodată ... Nu ş tia cum e... Ştia doar c-avea un rîs proaspă t,
de copil cu ochi mari ş i dinţ i albi... cănu mai avea un rîs de copil cu dinţ i albi, ci
numai doi ochi triş ti ş i mari, de copil cu rîsul ucis... ucis de el.
Oş tia în sufletul lui ca un copil care vine noaptea, cu noaptea, ş i stăsingur,
ca pără sit, pe o bancă , privind... Da, privindu-l. Şi sufletul lui Mircea era plin de
melancolia acelei priviri.
Dar privirea aceea era în el, pentru el!...

"Je fais souvent oe rêve étrange et pénétrant


D'une femme inconnue, et que j'aime, et qui m'aime,
Et qui n'est chaque fois, ni tout a fait la même,
Ni tout à fait une autre, et m'aime et me comprend..."8

Nu mai avea nici trup, nu mai avea nici nume: era privirea din el, lumina lui
de lună , singură tatea lui înduioş ată, bucuria melancoliei lui...
Şi dacăuneori acel nume demult pierdut prin sufletul care îl acoperise cu
visuri, ca un inel prin ierburi avîntate ş i flori să
lbă tăcite ― cerca sără sune,
zvonirea lui trezea în suflet vii jocuri de ape adormite ş i ropot de căprioare
sperioase, iar pe obraji culoarea inimii...
"Sufletul tă u vorbeş te cu glas tare; oricine îl aude"...
Mircea îş i scoase creionul din gură . Şi c-un rîs de copil care, ascuns pe după
pomi, aruncăo glumă , îşiş opti privind creionul:
― Hardtmuth!
Şi se roş i din nou.

― Să raca! Să raca!
E aş a de micăîn haina de doliu! Îş iţ ine pumnii pe gurăca sănu plîngă , dar
ochii plîng, ochii pe care nimeni n-are să -i mai să rute...
Totu-i negru.
Caii merg la pas. Cu paş i grei, osteniţ i, osteniţi! Bieţ ii cai...
Faţ a lui Dă nuţe albă ; din tîmplă -i curge sîngele roş u, cald...
Caii se sperie, sar, sicriul se ră stoarnă .
Dă nuţcade.
Ah! Cum îl doare capul!
"Deschise ochii. Îş i urni capul cu greu, îndurerat. Dibui cu mîna prin
întuneric. Aprinse lampa de pe mă suţ a de noapte.Visase! Era viu! Tră ia!
Porniserădin inimătrei gînduri ca trei chiote. Şi trupul, plin de bucuria roş ie
a sîngslui, se-ntinse, ca dimineaţ a dupăsomn.
― Conaş ule, eşti plin de sînge! să ri alarmat Gheorghiţ ădin pragul odă ii de
baie unde veghease prin întuneric pînăatunci.
― Sînge?
Îşi trecu mîna peste faţ ă, cu spaimă . Era plin de sînge. Perna înroş ită...
Clipi.
Da. Sînge!
― Îţ i curge sînge din nas, conaş ule. Stai s-aduc un prosop... Întinde-te,
conaş ule, sfă tui glasul lui Gheorghiţ ădin odaia de baie.
Dă nuţîş i răsturnăcapul pe pernă .
― Iac-aş a. Acuma ridicămata mîna stîngăîn sus, cătrece îndată .
Dă nuţridicămîna... ş i o lă săîn jos, abă tut. Un oftat ş i un gemă t ră sunarăsubt
prosopul ud.
― Mircea!... Unde-i Mircea?
― O plecat amu-amu. Ş-o lă sat un bileţ ă
l.
8 1
Un vis visez adesea, ciudat, ră scolitor, / Despre-o necunoscută― o iubesc, mă
iubeş te, / Mereu e alta, totuş i mereu doar ea, fireş te, / Şi care măiubeş te şi-mi ş tie
orice dor (fr.).
Dă nuţîş i împreunămînile... Miros de ars în suflet ş i gîndurile strîmbe ş
i
strivite ca lanuri peste care au trecut nă vălitori că lări cu o mireasără pită
.
Faţa lui Gheorghiţ ăera îngrijorată i trecea palma peste obraz, în sus ş
. Îş i-n
jos, privind cu încruntare trupul abia însufleţ it şi faţa acoperităcu prosopul ud.
― Gheorghiţ ă, dă
-mi scrisoarea lui Mircea, oftăDă nuţdînd la o parte
prosopul ş i ridicîndu-se cu capul aplecat pe spate din pricina migrenei.

"DragăDan,
Te las dormind ş i plec de lîngătine cu mare neliniş te.Dar trebuie sămăduc
pe-acasă. Asearăam dormit la tine fărăs-o anunţpe mama ş i sînt sigur cămă
aş teaptăcu ochii la poartă: tu o ş tii!
Te rog dragăDan, săfii cuminte. Ştiu cît de mult suferi. Sînt lîngătine ş i cu
tine, frăţeş te. Îţ
i strîng, din toatăinima, amîndouămînile,
Mircea
P.S. Vino la noi diseară. La noi ai săuiţ i de acest Bucureş ti conrupt ş i ticălos
pe care îl urăsc îndoit de cînd văd suferinţ aş i dezamăgirea pe care ţ i le-a
pregătit.
Te aş tept neapă rat. Dacănu poţ i veni, trimite-l pe Gheorghiţ ăc-un cuvînt ş i
vin eu la tine. Dacăn-am nici un semn de la tine pînăla 12, vin nechemat.
Încăo datăîţ i strîng mînile frăţeş te,
Mircea."

Dă nuţîş i luăcapul în mîni.


― Conaş ule, nu vrei săiei mata oleacăde supă ?
― Ză u, conaş ule! Pui ceva la inimăş i te-ncă lzeş te... Capeţ i putere,
conaş ule...
Gheorghiţ ăse scă rpinăcu amă răciune.
― Apoi ce-are săzicăconiţ a? C-acuş i ne-ntoarcem la noi!..
― Ză u, conaş ule, hai ş i-i lua ceva!
― Deschide ferestrele, Gheorghiţ ă... ş i fă-mi o cafea neagră , mare, amară .
Cu paş i de convalescent, Dă nuţse duse pînăla fereastră .
Noaptea îl aş tepta albastră , inutilă . Ră suna necontenit rumoarea batraccianăa
capitalei.
Ieş i pe terasă , întinzîndu-se într-un fotoliu.
O adiere de vînt trecu, feminină , lăsînd o presimţ ire de flori de tei în declin...
O strîngere de inimă . La ora asta se întîlnea cu Adina. O strîngea în braţ e―
tremură toare ş i luminoasăca o stea de septembre ― ş i nu-i venea săcreadăcă -i a
lui. Şi nu era a lui.
Îşi privi mînile goale, goale: fructul elastic că zuse; seva secretăsecă tuise.
Toate cele deveniserăgă unoase ş i împovă rate de uşurinţ a tomnaticăa putredului
― Doamne! Doamne!

"Quand j'ai bu du vin clairet


Tout tourne, tout tourne,
Quand j'ai bu du vin clairet
Tout tourne au cabaret"...9

Cînta Coco. Şi glasul parcănu era al lui, atît de duios ş


i melodic răsuna. Glas
de femeie care-a plîns ― violăguturală― cînd îş i adoarme un copil bolnav, sau
cîntăla fereastră
, despletindu-şi pă
rul pentru nimeni

"Quand j'ai bu du vin clairet


Tout tourne, tout tourne.
Quand j'ai bu du vin clairet
Tout tourne au cabaret"...

Aceeaş i strofă, aceeaş i melodie simplă , acelaşi ritm timid şi melancolic de


muzicuţămecanică , picurînd într-un salon cu mobile decolorate.
Coco se legă na uş or în cuşca lui, şi legă narea lui era de bătrîn cînd îş i
aminteş
te un vals din vremea tinereţ ii şi adoarme dînd din cap, ridicol ş i-
nduioşă
tor.

"Quand j'ai bu du vin clairet


Tout tourne, tout tourne,
Quand j'ai bu du vin clairet
Tout tourne au cabaret..."

Coco cînta mereu, aninînd în ritmul aiurit, gîndul ş i singură tatea lui Dă nuţ.
Dacăl-ar fi întrebat cineva: "Ce ai, Dă nuţ ?" Ar fi ră spuns ca un copil de ţ ară:
"Nimic... Mi-i jale"...
Dar nimeni nu-l întreba nimic. Şi asculta cîntecul papagalului, dus din tristeţ ă
în tristeţ ă, tot mai departe, în adîncul sufletului gol.
...Cine ş tie pe ce vas cu pînze înflorite-n vînt să rat, pornind din cine ş tie ce
Insule Azore, Coco venise-odatăpe o mare care-l legă na ― penaj de perlă ,
mugur tînă rş i mărgean ― rupt din verdeaţ aş i azurul insulei natale...
Şi cine ş tie ce matrod ― cu barbăde argint ş i sare, şi ochi mă runţ i, ş
i trupul
mare, ş i faţ a cruntă ,şi surîs naiv ― cîntase în clipe de singură tate ş i alean un
cîntec trist de veselie ş i de vin.
Poate demult corabia se cufundase, cu pînze veş tede; poate demult
matrodul...

"Quand j'ai bu du vin clairet


Tout tourne, tout tourne,
Quand j'ai bu du vin clairet
Tout tourne au cabaret"...

Un cîntec vechi, cîntat de buze care-au fost, ş i-un papagal care-l cînta
mecanic, cu legă nă ri de val şi amintire... Atît a mai ră mas dintr-o corabie cu
pînzele-nflorite-n vînt sărat, venind din cine ş tie ce Insule Azore...
9
Am bă ut niş
te molan, / Totul se-nvîrteş te totul se-n-vîrteşte. / Am băut niş
te
molan, / Totul se-nvîrteş te-n han (fr.)
...Robinson Crusoe...
Într-un pod cu vechituri, demult, un copil plîngea cetind plecarea lui
Robinson Crusoe din insulă . Plîngea să rutînd o cromolitografie prostuţ ă .
Copilă rie cu miros de pod ş i de livadă , de colb, de piersici şi de lacrimi!
Bucle de fetiţ ă
...
Un copil care-ar fi vrut săfie o culoare în cromolitografia de pe coperta lui
Robinson Crusoe. Un copil care vroia sănu mai crească , sără mîie mic, în pod, în
cartea minunată .
MoşGheorghe... podul... poveş tile... ş
ifoniera din ietac... cozile Monică i...
Kami-Mura, Potemkin... Ileana Cosînzeana...

"Unu Ilă
Duduită
Eşti caş
Toporaş
Pe la...
Pe la..."

Nu mai ş tia. Uitase.


Se cufundase tot, pierise tot ca o corabie venind din cine ştie ce Insule Azore.
Şi-atît mai ră mînea: un glas mecanic, îngînînd, la fel cu papagalul, versul naiv,
ciudat şi frînt, deasupra unei devastări de veci...

..."Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost


De-mi ţ in la el urechea ş i rîd de cîte-ascult
Ca de poveş ti străine?... Parc-am murit demult..."

Îşi strînse tîmplele în mînile reci.


Iar îşi auzea gîndurile vorbind singure, într-o tă cere superstiţ
ioasăde
ţintirim... Iar ră sărea sufletul din umbră ăcînd ş
, straniu ca propria faţ i-o privea
noaptea în oglindă , cu ochii ficşi.
― Am să -nnebunesc!
Gheorghiţ ăaprinse lumina de pe terasăş i înaintăîn cumpă năcu ceaş ca de
cafea.
Dă nuţîş i privi mînile, clipind. Zări o patăde cernealăpe deget. Îş i aminti de
teză . Amintirile-i trecurăvii prin inimăumplîndu-i pieptul cu stoluri de zvîcniri
ca cerurile primă verii sau ale toamnei. Strînse pumnii.
― Tică losul!
― Cini ti-o nă că jit, conaş
ule?

"Quand j'ai bu du vin clairet


Tout tourne, tout tourne,
Quand j'ai bu du vin clairet
Tout tourne au cabaret"...

Sorbi din cafea.


― Oh! Stupid papagal! Gheorghiţ ă, spune să -l mute în casă .
Tică losul!... A încercat săo îmbrîncească! În faţ a lui!...
Din inimă , mînii dupămînii se pră vă leau ca stîncile, îngreuind puterea
pumnilor.
― Tică losul!
Cum ar fi vrut să -l aibăîn faţ ă― cu floreta, spada sau pistolul ― sau ― da!
mai bine ― cu mînile goale. Să -l apuce de piept, să -l scuture, să -l zguduie ş i să
-l
trîntească , să -l vadăpră buşit la pă mînt cu figura aceea inertăş i buhă ităde pă puşă
fălcoasădin care se scurg tă rîţele...
Sorbi din cafea.
Începu săcolinde terasa cu paş i repezi, oprindu-se uneori ca ş i cum s-ar fi
izbit de un zid. Şi iar pornea, ferindu-se.
Cum poţ i săiubeş ti pe un astfel de om?... Nu. Nu se poate. Batjocoreş ti
dragostea... Şi nu se poate.
Nu. Adina îl iubea pe el. Adina era a lui.
Îl acoperise cu trupul ei.
― Tică losul!
Ea să -l apere pe el?... O mirare încîntă toare îi acoperi sufletul, încă lzindu-i-l,
ca acele izbucniri de soare în primă verile înnourate, că rora le întinzi mînile.
Zîmbi. O vedea mică , spă imîntatăş i hotă rîtăîn faţ a lui, acoperindu-l, ca o floare
care vroia săfie pavă ză : pavă za lui... împotriva...
Îi venea săplîngă . Era trist ş i înduioş at... Se întîmplase ceva... Dragostea lui
era ostenită...
Şi era uneori ca un ţ ipăt în el, ca un vaiet, undeva în adîncuri, ca deasupra
unei vînă tori cu să geţ i tă cute. Şi o spaimă ... Se întîmplase ceva... Ce se
întîmplase?... Adina era a lui, Adina îl iubea, îl acoperise cu trupul ei ― atunci ce
se întîmplase?
Era o mîhnire în el, undeva în adîncuri, o spaimă , o singură tate, un frig...
Stinse lumina. Se aş ezăîntr-un fotoliu. Aş tepta... Aş tepta săse întîmple
ceva... Săse întîmple o minune, cum aş tepta ş i cînd era copil... Săfie deodată
Adina lîngăel, fă răs-o audăvenind, fă răsă -i presimtăpaş ii, săfie lîngăel, în
braţ ele lui, ca un vis care te face sătresari, săzîmbeş ti şi săstrîngi perna prin
somn.
S-o simtăîn braţ ele lui ş i s-o alinte, săînchidăochii, să -şi rezeme capul de
pieptul ei. Şi s-o audăca prin vis, vorbindu-i în ş oaptă :
"Dă nuţ , nu s-a întîmplat nimic... Tu eş ti un ră uş i un prost, ai plîns, ne-am
întristat amîndoi... dar ne-a trecut... Acuma sîntem amîndoi, unul lîngăaltul..."
Şi s-o simtăîn braţ ele lui, lipităde el, ca o floare a trupului lui, ca o floare
ră săritădin el, în care sufletul lor era parfum.
Fă răde ea începea singură tatea; era o troiţ ăla ră scrucile pustietă ţilor.
O dorea, o dorea lîngăel, în braţ ele lui, ş i era dor în ochii lui, în buzele lui, în
obrajii lui, în mînile lui, în trupul lui, ca suferinţ a sevei în tulpini frînte, cu floarea
smulsă .
O trăsurăse oprise la poartă . Tresări. Se repezi la marginea terasei, cu inima
înnebunităde spaima bucuriei.
Adina?
Nu: Aneta.
Dă nuţoftăş i se încruntă . Era o dezamă gire în el: de ce nu venise Adina, cînd
el o aş tepta pe ea? Totuş i, venise Aneta, trimisăde Adina. Preajma unei bucurii îl
făcu mîndru, demn, sever, ca cei care acordăaudienţ ăde cei care le cer.
e faţ
Gheorghiţ ăurca scă rile în goană .
― Conaş ule, o venit o duduie cu un belet. Întreabădacăeş ti mata acasă . Eu
am zis cănu ş tiu, zîmbi Gheorghiţ ăpe înfundate. Ş-am vinit săvăd!
― Unde-i biletul?
― Zîci cî săţ ă -l deie matale în mînă , cî aşteaptî ră spuns.
― Pofteş te-o sus.
Dă nuţtrecu în goanăîn odaia de baie. Îş i pieptănăpă rul, îş
i spă lăochii, se
pudră , îmbră căo pijama, zvîrlind tunica mototolităcu nasturii smulş i. Vroia să
parăcalm, liniş tit, odihnit. În faţ a uşii dinspre hall se opri. Îi bă tea inima. Intră .
― Bunăziua, bunăsara, Aneta, vorbi el distant, cu o dezinvolturăafectată.
― Să rut mîna, domniş orule, se aplecăAneta cercetîndu-l pe furişcu ochi
experţ i, care înlocuiau provizor ochii stă pînei. Aveţ i o scrisoare de la dînsa.
― Da, consimţ i Dă nuţluînd-o. Poţ i săpleci.
― Îmi spuse săaş tept răspuns.
― Bine, aş teaptă .
Trecu în birou, fă răgrabă . Închise uş a. Şi singur cu scrisoarea, o privi, o
respiră , sărutăplicul ş i, transfigurat ca un copil cu darul în braţ e, îş
i ascultă
bă tăile inimii. Ză bovi îndelung asupra adresei:

"Domnului Dan Deleanu


Str. Pitar-Moş
u 20.

― Dac-aşrupe-o?
Îl ispitea ca o pră pastie gîndul sărupăscrisoarea fă răs-o cetească― să
sufere, săse chinuiascăală turi de bucuria nimicită
... Bucuria?... Dacă
-i scria ceva
îngrozitor, dacă ... Rupse plicul.

"Dă nuţdrag, ş tiu cănu mămai iubeş ti. Am simţ it astăzi cînd ai venit lîngă
mine duş mănos, stră in de mine, cănu mămai iubeş ti. Şi sufăr, Dănuţ . Auzi:
sufăr. Numai eu ş tiu ce-i în sufletul meu. Ce ţ i-am făcut, Dănuţ ? Cine te-a
înstrăinat de mine? Cine ţ i-a spus lucruri urîte pe socoteala mea? Ş i cum ai putut
tu, Dănuţ , săle crezi? Crezi, tu, copilul meu scump, căaşfi în stare să-ţ i ascund
ceva? Crezi tu căaşputea eu să-ţ i ascund ceva? Şi ce să-ţ i ascund, Dă nuţ , cînd
toatăviaţ a mea e a ta? Singurul lucru pe care ar fi trebuit săţ i-l ascund era
iubirea mea... ş i n-am putut. Atunci ce ţ i-aşputea ascunde? Nu, Dănuţ , tu te-ai
schimbat. Altădatăş tiam un Dănuţcare nu-mi ascundea nimica, un Dănuţcare
era numai al meu, un Dă nuţcare va fi cea mai frumoasăamintire a bietului meu
suflet. Unde-i acel Dănuţ , unde-i? Cine mi l-a luat? Cine mi l-a furat?
Nu-s supăratăpe tine, Dănuţ . Oricît de mult aşsuferi din cauza ta, tu tot
Dănuţ ul meu drag sărămîi. Tu eş ti un copil răsfăţ at, eu sînt bă trînăpe lîngătine.
Nu-i nimic!
Dar săş tii, Dănuţ , căte iubesc prea mult ca săpot tră i despă rţităde tine
pentru totdeauna. Auzi, Dănuţ .
Dacăeş ti crud cu mine, are să-ţ i parărău! Tu, Dănuţ , îmi eşti mai scump
decît viaţaş i dacănu te mai am... are să-ţ i parărău!
Dar eu nu-ţ i cer mult, dragul meu Dănuţ . Nu-ţi cer sămăiubeş ti întotdeauna
aşa cum, ― poate ― te temi tu. Nu. Ştiu cănu se poate. Nu spun nimic. Dar
prietenia ta nu poţ i sămi-o iei, n-ai dreptul sămi-o iei. Atît îţ i cer, Dănuţ ,
prietenia ta. Săvii din cînd în cînd la mine, sămălaş i săte privesc, să-ţ i
dezmierd părul, săstau cuminte lîngătine, puţ in, nu mult: atîta îmi ajunge.
Dar poate măînş el, Dănuţ ! Poate nu-i adevărat? Spune-mi, Dănuţ , cănu-i
adevă rat. Ar fi prea îngrozitor săfie aş a cum mătem. Spune-mi, Dănuţ , scrie-mi
o vorbănumai.
Orice mi-ai spune, eu te aş tept, tristăpînăcînd vei veni,
Adina."

Respirăadînc... O simţ ea ală turea, o vedea parcăplîngînd, ş i-i era aşa de milă
de ea, că -i venea ş i lui săplîngă― ş i era fericit. Şi pe mă surăce tristeţ ea ei îl
apă sa mai mult, bucuria lui era mai vie. Nu vroia să-i scrie, nici s-o vadă .
Era crud faţ ăde el, crud faţ ăde ea, dar o cruzime care-i înviora sufletul cu
biciuiri de ploaie tînă ră .
Deschise uş a. Aneta se sculăde pe scaun. Dă nuţîi vorbi din prag.
― Spune căbine.
― ...? Scrieţ i-i, domniş orule.
― Spune căbine.
― De ce nu-i scrieţ i, domniş orule?
Aneta se apropie de el, vorbindu-i în ş oaptă.
― Domniş orule, dînsa plînse toatăziua...
― Bine.
Închise uş a. Aneta ridicădin sprîncene ş i coborî scările călă uzităde
Gheorghiţ ă. Dă nuţîş iş terse ochii. Privi scrisoarea. "...Atunci ce ţ i-aşputea
ascunde?..." Dacăminţ ea? Dacăîntreaga scrisoare era o minciună ?
Coborî în goanăscă rile, trecu alergînd pe lîngăGheorghiţ ă. O ajunse pe
Aneta ceva mai încolo de casă , în faţa trăsurii cu care venise. O apucăde mîni. O
ghemui lîngăun gard, strîngîndu-i mînile din ră sputeri. Aneta pă rea speriată , cu
mult sînge rece.
― Vai de mine, domniş orule, ne vede lumea...
― Aneta...
Înghiţ i, îi era silăş i groazăde ceea ce vroia săfacă .
― Lasă -mă , domniş orule...
― Taci, taci odată ! Ascultăce am săte întreb. Să -mi spui drept.
― ...?
― Cine era... domnul...
― ...?
― Aneta, nu minţ i.
― Care domn, domniş orule!
― De ce nu mi-ai deschis cînd am sunat?
― Doamne pă zeş te! Multe-mi fu dat sătrag! Pă i dacă-mi spusese cănu-i
acasă !
― Cum? Ţi-a spus cănu-i acasă ?... Nici pentru mine?
― Pă i da, domniş orule.
― Şi domnul ce că uta?
― Pă i era proprietarul, mînca-l-ar ciorile! Venise să -şi ia chiria şi intrăpă
dindos. De asta spuse dînsa cănu-i acasă ! Pă i ce! Parcăel crezu? Dăunde! Intră
s-o aş tepte. Şi dumneata o dă duş i dăgol!... Vezi, domniş orule! Îi fă cuş i
pocinogul!
― Cum? Proprietarul?
― Nu-ţ i spusei, domniş orule?!
― Aneto, nu minţ i!
― Ce sămint, domniş orule! Mădă duş i dăruş ine! Eu spusei cănu-i acasăş i
el o văzu cu dumneata!
Dă nuţîş i trecu mîna peste frunte.
― Atunci de ce mi-ai spus căa plecat la Sinaia?
― Ca sănu intri... Nu te ş tiu eu pădumneata?! Parc-aş a măcrezuş i!...
Tîmplele lui Dă nuţse zbă teau. Nu mai ş tia nimic! S-o loveascăpe Aneta sau
s-o sărute... Şi-i era scîrbăde el ş i de ea: săvorbeascăcu slugile, săspioneze cu
slugile dragostea lui!
― Bine, du-te.
― Nu vii cu mine, domniş orule?
― Nu. Lasă -mă ... Îţi mulţ umesc, Aneta.
Îş i scotoci buzunarele, erau goale.
― Lasă , domniş orule, altă dată ...
Fugi de lîngăea. Urcăscările în goană .
― Gheorghiţ ă, pregă teş te-mi hainele.
Se limpezise tot... ş i-i era frică ! Şi-i era ruş ine. Se înjosise...
De ce nu putea s-o prefacăpe Adina într-o icoană, într-o iconiţ ămicăatîrnată
la că pă tîiul lui ― ş -acolo, singur cu ea, departe de lume ş i de oameni, mai presus
de ei, săîngenuncheze, ş i dragostea lui săfie simplăş i curată ? S-o iubeascăfă ră
vorbe, fărăfapte, în tă cere ş i singură tate, cu toatăputerea ochilor, cu tot avîntul
sufletului, cu toatăevlavia buzelor.
Nă vă lise viaţ a cea de toate zilele în dragostea lui, vulgarăş i năprasnică .
Azvîrlea viaţ a cu oameni în dragostea lui, mai ră i decît pietrele în mînile oame-
nilor. Şi el singur se simţ ea înjosit, murdar, nevrednic de dragoste.
― Am pregă tit hainele, conaş ule.
― Bine, Gheorghiţ ă .
Se aş ezădin nou, prin întuneric, într-un fotoliu de pe terasă . Era ostenit. Ar fi
vrut săiasădin el, săfugă , lă sînd tot în urmă . Săfugădin el ca dintr-o casăde
care ţ i-e scîrbă , luînd cu el dragostea lui, ca pe-un copil pe care vrei să -l pă strezi
curat.
Ce clare îi ră sunau vorbele lui Hamlet că tre Ofelia ― "Du-te la mînăstire"...
―ş i cu ce duioş ie plîngeau vorbele care-i pă ruserămai demult crude ş i batjoco-
ritoare în gura unui cabotin pompos!
"Du-te la mînă stire": deplina elegie a iubirii care nu se poate duce la
mînă stire, ş i care se scufundăîn mlaş tini, iluminîndu-le ca pă rul Ofeliei înecate...
"Dă nuţ!" ră sunăduios din urmăglasul care-i ră scolise sufletul.
Îl auzea. Îl auzea din toate pă
rţile ca o vibraţ
ie de clopot pur.
"Dă nuţ!"...
Şi cine ― afarăde omericul Ulysse ― s-ar fi îndepă rtat, lă
sîndu-l săse
stingă -n urmă , jalnic!

Numai cerul ş i luna nu erau bucureş tene.


Noaptea mirosea a benzinăca o rochie de bal dupăscoaterea petelor de
grăsime ― ş i uneori trandafirii unei gră dini parfumau o clipă , dezvă luind un
zîmbet ― ca într-o adiere de evantai.
Că dea cîte-o stea, scurt, urmă rităde ţ ignalele imperioase ale gardiş tilor.
Şi ră sunau contradictorii orchestre sentimentale pentru "ţ apii cu guler", ş i
alunele pră jite, care se beau ş i se mă nîncăjovial, ş i cuplete să ltă
reţe pentru
rachiul care să lbă tă ceşte tristeţ a în ochi ş i-n pumni.
În gră dini particulare concertau cu gura că scatăgramofoanele.
Dă nuţpurta o romanticăpă lă rie de pîslăbrună , cu boruri late, care-i puneau o
mascăde umbrăpe jumă tatea feţ ei.
Femeile, cu obrajii prea roş ii îl urmă reau cu privirea, fiindcăavea buze
proaspete-n lumina lunii, ş i fiindcăera îmbră cat elegant, dar nu-l opreau.
Avea un mers direct, pasionat.
Mînile cu gest nocturn ― experte dar precaute ― se fereau săatingăviteza
unui trup voinic ş i legă narea braţ elor ostile ca douăspade de duel.
N-avea decît un singur gînd: să -i vadăcasa. Nici duioş ie, nici amără ciune,
nici scîrbă , nici duş mă nie, nici melancolie. Un gînd dur, mat, cu contur precis: să -
i vadăcasa. Era să tul de sentimente, emoţ ii şi zbucium teatral.
Un vid sportiv înlocuise tot. Muş chii lucrau automat, ducînd trupul spre un
ţel.
Trebuia săajungă . Era în marş . Sufletul...
...Dar sufletul venea în goanădispre casa ei, ş i trupul lui Dă nuţse opri
îmbă tat, ca atunci cînd, dupăani de lipsă , întorcîndu-te în locurile tinereţ ii, iubita
îţi cade în braţ e, fă răsuflare, parfumîndu-ţ i nă rile cu pă rul...
Cum îi bă tea inima!
Îş i trecu mîna peste frunte.
Casa Adinei îl privea... De la el pînăacolo era o punte îngustăpeste o
pră pastie neagrăde adîncuri, pe subt care vuiau, vijelioase, fluviile sîngelui: Şi-
ncolo, tă cerea lumilor oprite.
...De cînd o privea? Cine ş tie!... Îi era atît de dragă !
Şedea ascuns în gangul unei case, cu mînile împreunate de cînd o vă zuse la
geamul luminat.
"Adina! Aici-s, Adina!... Nu m-auzi!? Aici, aici lîngătine... Iartă -l pe Dă nuţ
al tă u..."
Aş a se tînguiau gîndurile. Un cor stîngaci, lîngăea, la fereastra ei. Ca niş te
copii desculţ i cu steaua dragostii lui... Şi ea nu le-auzea vestirea umilă ...
Dar trupul încremenise ca o hrubădeschisăîn noapte, pentru apariţ ia unei
madone; ca o stîncăgrea, în aş teptarea miraculoasăa ş ipotului viu...
Trecu o tră surăpe strada acoperităde sufletul lui Dă nuţ .
Adina tresă ri, aş teptăcu ochii aprinş i, şi plecăfruntea.
Tă rsura trecuse mai departe.
Apoi trecu împleticindu-se un om beat, de-a latul ş i de-a lungul.
Apoi trecurăamintiri, repezi ca plutele cînd vin pe ape revă rsate.
...Adina-l aş tepta pe el. Dar el venise lîngăea, subt ochii ei. Şi ea îl aş tepta
departe, privind o noapte unde nu era decît singură tatea.
Se îmbră case ca o fetiţ ă , duminica, aş a cum îi plă cea lui. O simplăbluzăde
batistăalbă , cu guleraşră sfrînt, în care sînii sînt aş a de caş ti că -ţi vine săle surîzi.
O bluzăde un alb subţ ire ş i primă vă ratec ― albul parfumului de zarză ri din
dimineţ ile copilă riei.
Un alb în care sînii sînt o mirare de vînt oprit, care te face săînchizi ochii ş i
să-ţi dezmierzi obrajii. Un alb care e o luminăpe un joc de hulubi.
Şi toate amintirile adorarăalbul inocent în care adiau sînii.
Se pieptă nase aş a cum îi plă cea lui. Cu cozile pe spate, ca o fetiţ ăcare se
duce la bisericălă sîndu-ş i cercul acasă , rezemat de gard.
Pă rul cu miros de soare, vara!
Îi înnoda cozile subt bă rbie ş i-i să ruta rîsul buzelor închise, ş i-i spunea căare
doisprezece ani ş i cănu ş tie săsă rute fiindcă -i prea mică . Şi ea rîdea cu tremurul
genelor plecate pe ochii verzi.
Şi-i despletea cozile.
"Acum am săle fac sărîdă !"
Le scutura, le-mpră ş tia, ş i pă rul creţrîdea în hohote de roşscînteietor.
Ş-apoi o să ruta. O să ruta pe ochi, ca să -i închidă . O să ruta pe bă rbie, ca să
deschidăbuzele rîzînd. O să ruta pe gură , ca să -l cuprindăde dupăgît cu braţ ele şi
ca să -i vadătremurul nă rilor.
Şi o lua în braţ eş i o strîngea ― luminoasăş i tremură toare ca o stea de
septembre ― ş i nu-i venea săcreadăcă -i a lui.
Şi-o despuia atunci, ca să -i gă seascătrupul, ş i sufletul din el să -l scuture.
Trupul acela îngrozitor de alb ― fermecă toare spaimăa trupului lui!
...Şi cînd simţ ea profunda bă taie de aripi a pasă rii de pradăcare sfîş ie adînc
viaţa trupului, demonica bă taie de aripi a trupului fierbinte în goliciunea lui de
flacărăcă rnoasă― ochii lui Dă nuţpriveau o purăfaţ ăde fetiţ ăpalidă , cu capul
răsturnat pe spate, zîmbind cu uş oare tresă riri cerului în care vede îngeri...
Mînile lui Dă nuţerau reci.
...Dar acuma vedea la geamul de peste drum, o fetiţ ăcu bluzăalbăş i cozile
pe spate, o adorabilăfetiţ ăa cărei gurăbuda ca o cireaş ă, pentru cine ş tie ce
necaz mă runt ş i graţ ios.
Cu o miş care resemnatăş i somnoroasă , Adina trase storul.
Dă nuţdă du din cap, ş i nu se repezi, nici n-o strigă .
Nu. Iubea o fetiţ ă ,ş i sufletul era parfumul primă verii în livezi. Şi mînile erau
candide ca un crin în mînile unei Madone.
Nu. Iubea o fetiţ ăcare se ducea la culcare în bluzăalbăş i cozi somnoroase. O
iubea de departe ş i era deasupra somnului ei ca o stea deasupra unei ape.
Trecuse o furtunăş i un zbucium adînc... Trecuse?...

Îş terse ochii. O iubea atît de mult căplîngea zîmbind storului tras.

...Îi bătea inima.


Despuiase o gră dinăde ultimii trandafiri albi, să rind gardul ca un hoţ, dupăce
pîndise îndepă rtarea paş ilor sergentului cu spinarea vigilentă .
Deschise poarta, cu trandafirii subt surtuc. Cînele nu-l lă tră. Avea o coadă
amicalăpentru Dă nuţ .
A! N-avea cu ce să-i lege!
― ...?
Zîmbi. Îş i scoase batista ş i cu ea înnodăcozile trandafirilor de clanţa uş ii.
Şi fugi emoţ ionat, ca un îndră gostit, dupăce-a avut temeritatea sădă ruiască
flori casei în care e somnul fetei pe care o iubeş te de departe.

― Mata ce spui, Mihă iţă ?


― Cum vrei mata, Catinca...
Aş a îş i vorbeau unul altuia pă rinţii lui Mircea Balmuş . Erau moldoveni din
Ieş i.
"Cum vrei mata, Catinca" nu era o formulăde politeţ ăsau de comoditate
casnică , ci o recunoaş tere blajinăş i mucalită , delaolaltă, a energiei Catincă i,
înzestratăcu cei mai frumoş i ochi din tinereţ ea lui conu Mihă iţăş i cu o voinţ ăîn
armonie cu focul ochilor negri.
Tot ce fă cuse conu Mihă ăde la logodnăîncoace, vroise cucoana Catinca. Şi

avea voinţ a norocoasă . O singurădată , totuşi, voinţ a cucoanei Catinca...
Şi acum regreta. Regreta aerul curat ca apa din pivniţ ăpentru dulceţ ile de
vară ; regreta belş ugul de verdeaţ ăcare transformăunele cartiere ieş ene într-un fel
de livezi în care casele-s un fel de stupi mai mari; regreta priveliş tea dealurilor
Galatei ş i Cetă ţ
uiei, ş i că suţa bă trînească― singura ei zestre ― cu ceardac,
gră dinăş i amintiri, din strada Palladi; ş i vaca de la care avea lapte bun pentru
sănă tatea lui Mircea; ş i accentul moldovenesc al prieteniei de acolo; ş i liniş tea
Iaş ului, ş i ieftină tatea lui...
Cu doi ani în urmă , solicitudinea distratăa unui ministru de justiţ ie oferise
preş edintelui secţ iei a II-a a Tribunalului Iaş i un loc de consilier la Curtea de apel
din Bucureş ti.
― Cum vrei mata, Catinca...
Cucoana Catinca veghease o noapte, cu cafele negre ş i emoţ ii, ca în Vinerea
Mare cînd cresc cozonacii... Curtea de apel din Bucureş ti era parcămai aproape
de Casaţ ie decît rudele ieş ene ale justiţ iei supreme... Viitorul lui Mircea, glorie a
Liceului Internat. Bucureş tiul era parcămai aproape de Paris decît naufragiatul
Iaş i...
Se apropiaserăaş adar de Curtea de casaţ ie, dar se depă rtaserăde blajinul oraş
al tinereţ ii. Şi totuş i cucoana Catinca nu plecase fruntea. Regreta Iaş ul, dar îl
regreta dintr-o gospodă rie moldovenească , miraculos ră să rităîn Popa Nanul
bucureş tean. Că suţ ăcu patru odă i ― mobilăbă trînească , miros de podele ceruite
şi de fructe; antreţ el cu pă retele împodobit de un blazon pă strat ş i ară tat cu
evlavie; cununile de premiant ale lui Mircea ş i portretul lui de copil cu întâia
cununăpe cap; pivniţ ăcu mură turi şi pod cu amintiri: un petec de ogradăş io
fîş ie de gră dină .
În casa din Popa Nan 24, cucoana Catinca decretase moldovenismul. Se
vorbea moldoveneş te, se mînca moldoveneş te, se tră ia moldoveneş te.
Dar ş i-n gră dină , voinţ a cucoanei Catinca spulberase stră dania ultimului
proprietar de a întocmi în faţ a casei o gră dinăvanitoasăla care "săse uite gură -
cascăş i vecinii ca la farfuria de salatăruseascăde pe tejgheaua restaurantelor".
Acum, gră dina era o odaie afară , în care "săpoţ i sta oleacăla aer" la
adă postul viţ ei să lbatice care acoperea gardul dinspre stradă . Florile cele mai pro-
vinciale ― ţ esute parcăîn faţ a caselor moldoveneş ti de mînile stă pînei ― se
aş ternuserăsupuse în Popa Nan, cu aceeaş i rînduialăş i acelaş i zîmbet colorat,
ală turi de legumele pe care cucoana Catinca nu vroia cu nici un chip săle
cumpere din piaţ ă . Erau ş i cîţ iva pă puş oi, şi, între ei, înaltă , rotundăş i rurală,o
floarea-soarelui. dominînd petuniile, vîzdoagele, panselele, cră iesele, tufă nelele,
ochiul boului, micsandrele, busuiocul...
Iar în ogradă― nu curte ― era o poiată― nu cuş căde pasă ri ― o hulubă rie
― nu porumbar ― un felinar cu gaz ş i cu cîne adus de la Iaş i, care nici pe solul
Munteniei nu se simţ ea solidar cu motanul moldovan prin lene ş i locul naş terii.
În faţ a scă rii de intrare, la dreapta ş i la stînga, douăciubere cu leandri
aprindeau flori roze.
În aceastăcasămodestădar vie, Dă nuţregă sise parfumul patriarhal al
copilă riei ş i moalea inflexiune a vorbei moldoveneş ti. Şi casa îl primise cu
braţ ele deschise, fiindcăera prietenul lui Mircea, fiindcăera "moldovan de-al
nostru" ş i fiindcăcucoana Catinca avea o autoritarăslă biciune pentru acest
"diavol simpatic".
Şi Gheorghiţ ăa Marandei cunoş tea gospodă ria cucoanei Catinca. Cînd se
făcea grijiturămare, dă dea ş i el o mînăde ajutor. Iar la Paş ti ― cu mînicile
suflecate ş i legat la cap ― fră mînta destoinic aluatul cozonacilor pentru care Herr
Direktor avea o adevă ratăevlavie. Mai era la bucă tă rie ş i o fetiş canădin
Holboca. În fiecare duminică , Gheorghiţ ăa Marandei ş i Mă ndiţ a din Holboca, se
plimbau ţ inîndu-se de mînăprin Ciş migiul tuturor exilaţ ilor rurali.
Dupăcum se vede, apartamentul din Pitar-Moş u avea o înclinaţ iune pentru
casa din Popa Nan, reciprocăde altfel.

Conu Mihă iţădormea în ietacul cu candelăroş ie, hulubii dormeau în


hulubă rie, dulceţile de trandafir, în gavanoase, găinile, în poiată . Felinarul lumina
ograda amă nunţit mă turată.
Mircea învă ţa în grădinăcu mai mulţ i camarazi, adicăfă cea "curs real pentru
adulţii clasei", cum spunea Dă nuţ .
Totuş i, cucoana Catinca nu se statornicise în fotoliul aş ezat pe peronul din
faţ
a casei, subt becul electric, unde cetea ,,cînd totul era în regulă " numere din
Viaţa românească , din care preţuia, mai ales, "blă
stă mă ţiile lui Patraşcanu" ş i
"minciunile mîncă ului de Hogaş ": moldoveni de-ai noş tri.
Aceeaş i aşteptare care făcea pe cucoana Catinca sănu-i tihneascătîrziul de
noapte cînd gospodă ria era pacificată , îl fă cea pe Mircea săaibălacune în ş irul
explicaţ iilor pe cari doi colegi le înregistrau minuscul pe fiţ uici, şi alţ
i doi,
provizor, în capetele grele de energia somnului.
"De ce nu mai vine Dan?" Aceastăîntrebare de actualitate schimba
fizionomia trecutului oficial, determinînd uneori un subit ş i inexplicabil armistiţ iu
între douăarmate care se luptau încîlcit ş i eroic în manualul de istorie, iar alteori,
întineriri arbitrare ale crailor.
"De ce n-o fi venind diavolul?"
"Diavolul" nu fusese că lcat nici de tramvaie, nici de automobile; venea cu
paş i domoli spre casa unde era aş teptat. Şi ritmul paş ilor legăna împă recheri de
cuvinte care voiau săfie vers într-un suflet limpezit dupăfurtună .
Dă nuţzîmbi cu capul aplecat în lă turi, ca un violonist cînd îş i acordăvioara.

"Il était bien malheureux


Ce pauvre ciel d'ambre bleu,
Car il était amoureux
De la mer verte, de la mer bleue"10...

Cuvîntul că
dea de sus, planînd ca o mare pasă
re ostenităpe jocul onctuos al
valurilor.

"De la mer verte, de la mer bleue


De la mer verte, de la mer bleue"...

Se apropia. Încetini pasul ca ş


i cum ar fi purtat pe umeri o amforăprea plină
ş
i fragilă.

"De la mer verte, de la mer beue,


De la mer verte, de la mer bleue"...
"...Malheureux...
De la mer verte, de la mer bleue"...
Malheureux!,
"Ambre bleu"?

De ce nu? Suna frumos, ră coros. "Renard bleu"; "ambre bleu"...


― De unde-mi vii? îl întîmpinăcucoana Catinca.
― Să rut mîna, se înclinăDă nuţ .
― Mărog, mărog... Nu te-atinge! Departe de mine, Satană ! Unde ţ i-s
urechile?... Săte-nveţ i minte, diavol uş ărnic, sămai faci săte aş tepte ca pe mare
ce o femeie în toatăfirea! Acuma să rutămîna ş i cere pardon.
― Pardon! zîmbi Dă nuţ, sărutînd mîna care ră spîndea parfumul recentelor
dulceţ i de trandafir.
10
Era foarte necăjit / Bietul cer de ambră-albastră , / Căera îndră gostit / De marea
verde, de marea albastră(fr.).
― Rîzi tu, rîzi!... Ia poftim cu mine!
― Dan!
Mîna lui Mircea ― cu nedespă itul creion ― se agita din răsputeri ca mîna

unui armator la ivirea corabiei scă pate din naufragiu.
― Salve, Deleanu! ră sunarăpatru glasuri entuziasmate de diversiune.
― Ia daţ i-i pace, mărog! interveni cucoana Catinca ducîndu-l de mînecăîn
casă.
Cucoana Catinca aprinse lumina din antreţ el, privi tacîmul pregă tit pe
mescioara de pasienţ e, ş i luîndu-l pe Dă nuţde umă r cu vîrful degetelor, îl în-
toarse cu faţ a spre becul electric.
― Am auzit cănu ţ i-i bine! Ce-nseamnăasta?... Ia scoate limba... Pfee!... Dă -
mi mîna... Hm!... Limbăbună , temperaturănu, îmbră cat civil, jigă rit ca un motan,
umblălelea pe stră zi... Cunoaş tem noi de mult boala asta, domnul meu!... Ce-ai
mîncat la masă ?
― ...Imposibil să -mi aduc aminte! Am o memorie!...
― Da, da! Memoria!... Poftim la masă . La o astfel de orăar trebui să -ţ
i pun
lingurile-n brîu!
― Vai de mine! Nu mi-i foame!
― Poftim! Pîrjoale calde sănu-mi ceri ! exclamăindignatăcucoana Catinca,
aşezîndu-l cu de-a sila pe scaun în faţ a pîrjoalelor reci... Aş teaptă , mărog,
flămîndule! îi porunci ea, aprinzînd maş ina de spirt, la care trebuia săîncă lzească
bulionul de gă ină . Şi vă zînd, cu coada ochiului, că -i năduş it de că ldură , adă ugă
încruntată : Pfii! Unde-ai învă ţat, diavole, săte parfumezi aş a?... Scoate surtucul!
Auzi dumneata! Sămăameţ ească , nu altceva!
Fă răsurtuc, în că meş ăde mă tasăcenuş ie, cu guler jos, picior peste picior, cu
cotul rezemat de masăş i degetele ră sfirate pe fruntea cuprinsăîn mînă , Dă nuţ
avea zîmbetul de juvenilăiluminare al adolescenţ ilor poeţ i cînd îş i respiră
sufletul...
Cucoana Catinca vă rsăbulionul. Şi bulionul fierbinte dovedi lui Dă nuţcît era
de înfometat.
― Ce nu te mai tunzi, diavole? Poftim! Parcă -i făcut cu drotul! se indignă
glasul cucoanei Catinca, în timp ce degetele culegeau admirativ o buclăîn spirală
cu fulger ară miu.
Îi ridicăfarfuria de supă .
― Mărog, săfaci bine sănu te saturi cu pîrjoale, cămai este ş i pui fript... ş i
nişte strudel de care-ţ i place.

Una din cele patru odă i ale casei din Popa Nan, era odaie de musafiri.
― Mai bine săam eu un pat pentru moldovenii mei decît salon pentru
munteni.
Alături era odaia lui Mircea.
Aproape toate versurile lui Dă nuţfuseserăscrise în odaia musafirilor, la
biroul de nuc, pe care pisica îş i încolăcea somnul, ca un presse-papier familiar.
Scrisorile de dragoste le scria în Pitar-Moş u, dar versurile numai la biroul de
nuc cu scaun sculptat.
E drept cădin casa cucoanei Catinca Bucureş tiul avea alt sunet. Se auzeau
de-afarăgreierii ş i cosaş ii de argint, cotcodă citul găinilor, piuitul piculinat al
curcilor, uguitul hulubilor groş i.
Un cuc cînta în faţ a celui ce scria la birou, anunţ înd optimist orele.
Iarna ardea focul în sobă― în Pitar-Moş u erau calorifere.
Şi dimineţ ele timpurii ş i pripite de şcolari somnoroş i aveau miros de pîne
prăjităpentru cafeaua cu lapte "cu caimac".
Patul era înfăş at proaspă t. Pe cuvertura de pichet se ră stignea cast o cămeş ă
de noapte de-a lui Mircea. Pe covoraş ul din faţa patului, o pă reche de papuci
turceşti, brodaţ i, de-a că ror expropriere conu Mihă ănu se indignase.

― Cum vrei mata, Catinca...
Pe măsuţ a de noapte, cucoana Catinca rînduise tablaua cu paharul de lapte ―
obligator ― ş i chiseaua cu dulceţ i facultative.

Toate luminile din casăerau stinse, afarăde una. Din odaia musafirilor, prin
uş a întredeschisă , pătrundea în odaia lui Mircea, dîra verde a lă mpii cu abat-jour
de porţ elan: Dă nuţscria.
Din pat, Mircea-i vedea numai profilul concentrat, cu fruntea sprijinităîn
palmă . Scria, cu mînicele că meş ii de noapte suflecate. Nu-ş i încheiase nasturii de
la că meş ă. Pieptul gol; gîtul gol. Pă rul pieptă
nat în sus, cu reliefuri întortocheate
şi subite luciri, ca zvîrcolirile de balauri sculptaţ i pe coapsele unui vas chinezesc,
în care un foc nevă zut şi-ar fi oglindit neliniştea.
De cîte ori nu veghease Mircea ― ceasuri de noapte de-a rîndul ― avînd în
faţa ochilor, prin uş a întredeschisă , icoana profilului concentrat asupra caietului,
dar copilă ros cînd se întorcea spre întunericul odă ii lui Mircea, cu buzele sonore
de trilul versului crud.
― Asculţ i, Mircea?

"Pourquoi, ô, ma douleur,
Haleine douce, haleine moite,
Vent frileux, vent berceur,
Ef euilles-tu les pommiers, les blancs pommiers du coeur?

Pourquoi les exiler ces sonatines en fleurs


Sous le regard vainqueur, sous le regard moqueur
De celle qui connait mon âme, mon amour et ma
douleur?" »11

11
Durere-a mea, o, de ce oare, / Dulce-adiere, blîndă-adiere, / Vînt rece, vînt lin
ca o legănare, / Rupi frunzele din meri, din merii inimii-n candoare? / De ce
alungi aceste sonatine în floare, / Sub privirea triumfă toare, sub privirea
batjocoritoare / A celei ce-mi cunoaş te ş
i sufletul, ş
i iubirea, şi dorul care doare?
(Fr.)
Dă nuţnu scria versuri decît în franţ uzeş te, limba lecturilor. Era singura
mustrare pe care i-o fă cea Mircea. Dă nuţră spundea categoric:
― Cum aşputea iubi, suferi ş i cînta cu vorbele pe care le aud la ş coală , pe
stradă , în pră vă lii, cu vorbele de toate zilele? "Limba maternă "? O respect ş io
iubesc ca pe o mamă ; dar limba versurilor trebuie s-o iubeş ti altfel... Cu limba
francezăn-am tră it în casăde mic copil, nu m-am jucat cu ea, n-am mîncat la
masăcu ea... E o fatăfrumoasăpe care am întîlnit-o uneori numai; am vă zut-o în
că rţile cu versuri, cum ai vedea o fatăla teatru în lojă , la geamul unei case
necunoscute, trecînd în goanăîntr-o tră sură ... Limba româneascătră ieş te cu mine
în casădin copilă rie, o vă d zilnic, limba francezăe într-o casăstră ină , e frumoasă
şi enigmatică ...
― Bine, dar n-o cunoş ti de ajuns, replica Mircea. E o limbălivrescăpentru
tine, n-ai amintiri în ea...
― Tocmai de asta o iubesc. Oamenii de care te leagăamintiri comune sînt
pă rinţ ii, fraţ ii, prietenii din copilă rie... Dar o fatăpe care o iubeş ti cînd ai vă zut-o
întîia oară ? Ce amintiri te leagăde ea? O iubeş ti, tocmai fiindcăn-o cunoş ti. Fă ră
enigmă , fă rănecunoscut, nu este dragoste. Dragostea e nostalgia de ceva
necunoscut în care presimţ i frumuseţ ă... Şi o limbăcare ţ i-e prea familiarănu mai
are enigma de care are nevoie poezia, fă răde care poezia e un simulacru.
― Atunci, dupătine, ar urma ca Eminescu săfi scris poeziile lui în nemţ eşte,
Verlaine în limba turcăş i Heine în chinezeş te!
― Poate c-ar fi scris mai frumos, fiindcăniciodatăn-ar fi simţ it osteneala pe
care ţ i-o dăfamiliarul, cunoscutul limbii natale.
― Dar de unde ai scos tu călimba româneascănu mai are mister pentru tine?
O cunoş ti fragmentar... Descopere-o. Fă -ţi o limbăpersonală , cum ş i-a făcut
Eminescu, cum ş i-a fă cut Arghezi, cu vorbele tuturora, dîndu-le un alt accent, o
altămuzică.
― Nu pot. Nu măatrage... Cuvintele de care am nevoie sunăodios. Ascultă :
"amor!" Îl spun numai, ş i-mi sunăîn urechi toate viorile ţ igă neş ti ş i cupletele
sentimentale. E un cuvînt care locuieş te la mahala. A îmbă trînit acolo. Nu pot să -l
iubesc. Altul: "iubita!" îţ i vine săricanezi cînd îl spui, sau săfaci cu ochiul. Dar:
"l'aimée, la bien-aimée"? E dulce, muzical, blînd, ş i-ţi vine săridici ochii, cînd îl
spui, cum îi ridici fă răsăpriveş ti nimic, cînd auzi o muzicădepă rtată ... Pentru
mine, limba româneascăe bunăpentru discursuri, pentru poezii patriotice ş i
pentru sarcasmul lui Caragiale...
Discuţ iile dintre Mircea ş i Dă nuţ , pe aceastătemă , erau fă răsfîrş it... Dă nuţ
avea o superioritate asupra lui Mircea; pe cîtăvreme el scria versuri în fran-
ţuzeş te, pe care Mircea le preţ uia, Mircea nu scria versuri de loc
Nu ş tia încăDă nuţcăfiecare cuvînt e o Cenuş ăreasăcare s-a întors de la bal
― de la un bal cu lună , soare, fluturi, rouăş i pă duri ― pierzîndu-ş i condurul. Şi
dacăstăacoperităde cenuş ă, într-un bordei, la vatra stinsă― în schimb un făt-
frumos îndră gostit o cautăprin toatălumea cu condurul în mînă . Şi această
umilinţ ă , aceastăaş teptare, ş i aceastăcă utare, e enigma fiecă rui cuvînt.
Nu ş tia încăDă nuţcăîn limba francezăCenuş ăresele sînt venerabile ş i că
fiecare dintre ele locuieş te într-un palat stră veziu de cleş tar ― cu conduri de toate
formele ş i culorile, aş ezaţ i pe calapoade ― amintindu-ş i vremurile basmului din
tinereţ ăcînd piciorul era mai mic decît condurul, ş i cînd condurul era pierdut...
Dă nuţavea o slă biciune pentru alb: meri ş i zarzări înfloriţ i se scuturau în
nopţ ile de versuri, dinspre birou în odaia lui Mircea. Hulubi, numai albi, lebede,
ninsori, lumini de lună, copii în lungi că meş i de noapte, case de ţ arăalcă tuiau
visteria versurilor lui Dă nuţ .
― Aşputea face trusoul de primă varăal tuturor livezilor cu albul din mine.
Aceste nopţ i de veghe, cu duhul primă vă ratec al albului între odă ile lor, erau
unul din secretele prieteniei lui Mircea pentru Dă nuţ . Cîte capricii nu-i trecuse,
cîte îngenuncheri nu îndurase ― el care avea sufletul mîndru ca o icoanăde ctitor
― din pricina acelor nopţ i. Acest "zarză r exilat în viaţ a oamenilor" care înflorea
uneori în odaia de ală turi, era fratele ochilor triş ti. Pe acest Dă nuţîn că meş ăde
noapte, cu profil concentrat pe caiet ş i chip copilă ros, cînd se întorcea înspre
odaia lui, Mircea îl pierduse de la Cră ciun. Îl vedea zilnic ş i de-atunci, la ş coală,
dar vedea o faţ ăde faun ostenit sau exuberant, de care ferea, cu o îndurerată
pudoare, privirea ochilor din el...
Acum îl regă sise.
Dă nuţînchise caietul, stinse lampa ş i se sui în pat. Mircea aş teptase în zadar
familiara întrebare: "Asculţ i, Mircea?"
Totuş i era fericit. Şi multăvreme privi lumina lunii vibrînd în odă i ― cu
aceeaş i privire pe care o avea cînd asculta versurile lui Dă nuţ― ca ş i cum albul
lunar ar fi fost o pulbere desprinsădin albul caietului cu versuri, ca săîncununeze
din nou întregităpuritate fră ţeascăa celor douăodă i vecine.
Aţ ipise zîmbind.
Un vis trecu prin cîteva bă tăi de inimă ... Trebuie s-o prindă , trebuie s-o
prindă .
Fuge în goana mare dupăo fetiţ ămult mai micădecît el, cu cozi blonde pe
spate... Se apropie. Şi-i plin de spaimăsufletul, ş i de ciudatăîncîntare. Dacănu-i
ea?
A prins-o de cozi. Inima bate din ră sputeri.
O smunceş te-nspre el, ş i-n aceeaş i clipăfetiţ a cu cozi blonde a crescut, cozile
s-au înflă că rat, şi coaptă -n trup ş i roşie în pă r o are-n braţ e pe Adina...
Se deş teptăla lumina de fulger a visului.
Adina! Îi apă sa sufletul amintirea ei, ca un parfum greu.
Scuturăcapul. Se culcădin nou. Nu mai putea dormi. Îi bă teau tîmplele. Era
o izbucnire în trup ca fluviile cînd clocotesc subt ghiaţ ă. Mînile vroiau s-apuce,
braţele săstrîngă , trupul vroia arsura trupului dorit în vis.
Se îmbră căprin întuneric.
Cucul din pă rete cîntăde douăori, amintind trecerea orelor paş nice prin casa
patriarhală .
― Mircea... dormi?
― Ce-i, Dan? tresă ri Mircea, vă zîndu-l îmbră cat.
― Măduc...
Cuvintele că deau grele, ca ale unei spovedanii urîte.
― ...Spune mamei tale căam plecat dis-de-dimineaţ ăsă -mi iau uniforma de-
acasă .
― Unde te...? începu Mircea, oprindu-se brusc, încruntat.
Ştia unde se duce. Să rind din pat, vă zuse în lumina lunii chipul de faun cu
ochii lucioş i.
Încă lecînd fereastra, Dă nuţîntoarse capul spre Mircea. Îl vă zu sever şi curat.
― Da. Măduc la Adina. Mi-am uitat chipiul, vorbi el cu sfidare în glas ş i
cinism în ochi.
Se furiş ăprin ogradă , negru.
De la fereastră , Mircea îl urmă ri cu melancolia îngerilor cînd privesc
prăbuş irea unui frate întru aripi, dar ş i cu secreta mîndrie căo privesc din cer.

II
"IL ÉTAIT UN PETIT POMMIER"

― Vînzaaar... civooo... Vînzaaar... civooo...


Nazală , ironică , tără gă nată , comică , solitarăş i solemnăproorocirea
comercialără suna pe uliţ ele istorice ale laş ului, care atîrnăneînsufleţ it ca o
zdreanţ ăvoievodalăpe umă rul sleios ş i obsechios al negustorului de haine vechi.
― Vînzaaar... civooo...
Dar toate casele erau deprinse, ca ş i cu trîmbiţ area cucoş ilor domestici, cu
cîntecul de lebă dăal Cetă ţii lui Ştefan. Familiar tuturora, glasul lui Meş ulem
deş tepta zîmbete prin case ş i glume prin ogrăzi.
― Vînzaaar... civooo.
― Meş ulem, cuţ u-cuţ u!
Cu paş i tîrîtori, deprinş i iremediabil sătîrş eascăpapuci clă mpă nitori, cu
umeri doborîţ i parcăde povara perechii de ghete glodoase ş i desfundate ş ia
surtucului decolorat ― mai mult firmădecît marfă― negustorul se îndreptăspre
poarta casei, de unde un tînă r licean îl poftise injurios.
― Aş teaptăsăplece mama de acasă .
Şi Meş ulem aş teptă !
Zîmbi cu duioş ie, ondulîndu-ş i capul de jos în sus, ca un motan gîdilit subt
bă rbie. Avea barbăalbă― de o biblicăîmbelş ugare ― ş i nasul, crescut ca subt
lupă ,ş i coroiat, reproducea în sens invers ― cu aceeaş i împovă rare resemnată
şi vicleană― aplecarea gheboş atăa spină rii. Perciunii, sinuos încîrligaţ i, atîrnau
pe tîmple, sinceri. Urechile vegheau vaste ş i congestionate, spă imîntate parcăde
apropiata izbucnire a trîmbiţ elor cereş ti. Un ochi era acoperit cu plasture negru;
dar celă lalt era o colonie de ochi sintetizaţ i în verdele sur al unuia singur,
stră bătă tor, intens, enigmatic ş i profund ca ochiul din triunghiul creş tin sau ca
celă lalt, care-l preţ uise pe Isus ş i-l vîndu-se cu rabat.
Mama liceanului ieş i pe poartă , cu alai de parfum. Meş ulem se înclinăadînc
şi cucernic în faţ a dosului încorsetat. Apoi, cu o privire filtratăprintre gene,
evaluăş i îmbră că mintea cochetă ,ş i paguba din punga soţ ului, ş i seceta din
buzunarul liceanului.
― A chichi, Meş ulem! Numai eu îs prost săvînd aş a pantaloni faini!... Zece
lei, fărăsămătocmesc.
La auzul vorbei pantaloni, Meş ulem se repezi cu braţ ele ridicate. Bă tă ile
inimii liceanului fră gezeau deliciul clipei comerciale.
Şi deodatăMeş ulem se întristă . Oftădin greu ş i, cu buza de jos îngreuiatăde
dispreţamar, restitui pantalonii.
― Nu-i pentru mine...
Şi plecă .
― Vînzaaar... civooo...
― Meş ulem!
― Vînzaaar... civooo...
― Meş ulem!
― Ei?
― Îţ i baţ i joc de mine! Pantaloni noi: numai astăiarnăi-am purtat!... Ţi-i lă s
cu cinci lei...
― Dacănu-i pentru mine!
― Eş ti nebun, Meş ulem?
― Meş ulem îi nebun... da pantalonii îs rupţ i în cuă r!
Liceanul oftăadînc: el singur îi cîrpise.
― Cît dai?
― Meş ulem plă teş te bini. Iaca o bă ncuţ ănouă -nouţ î, se întrista el, lucind în
soare o bă ncuţ ăde cincizeci de bani.
― Un leu, ş i na-ţ i pantalonii.
Trupul lui Meş ulem porni, dar mîna cu băncuţ a ră mase pe loc, darnică ,
ispititoare, elocventă ...
― Dă , tîrtane!
Meş ulem luăpantalonii creş tini.
― Vînzaaar civooo...
Lumina era blîndăş i elegiacă . Pe uliţile cu bolovani blajini ş i gropi fireş ti,
alături de vră bii ciuguleau gă ini. În răstimpuri clare ră sunau nostalgic fluierile
nalte ale locomotivelor. Uneori, o vacăsmulgea un smoc de iarbăamical ră să rită
pe marginea trotuarului. Sergentul o privea din urmă , cu un aer de boar deghizat.
Bîzîiau albine trecînd dintr-o gră dinăîntr-alta, în zbor brodat, peste stradă , ea
peste un rîu calm.
Pulverizat în soare ş i în vînt, parfumul teilor adia luminos; cîte o fatăcu
tocuri strîmbe ş i ochii închiş i se oprea, pă rînd că -l ascultă .
Şi pe toate ză rile dezvă luite ochiului, ondulau dealurile de un albastru
argintiu ca niş te mari muguri de munţ i gata săînfloreascără coroş i delaolaltăcu
vara.
Şi peste toate, presimţ it de suflet mai mult decît de ochi, Ceahlă ul vaporos ca
un fum de tă mîie că delniţ at de Trecut, din afundul ceresc al ză rilor moldovene...
― Vînzaaar... civooo...

Casa ră posatului conu Costake Dumş a, cu douărînduri, ară ta tot voinicăş i


dîrză, deşi venerabilă ş
, în strănicia zidurilor de piatrăvă ruită, ca un vînă tor de
urşi coborît din munţ i. Împrejmuităvast de zid înalt ş i gros de piatră ,ş edea la o
parte de uliţă, înfiptăîn pă mînt ca într-o adîncire de luptă, cu flori în faţăş i desiş
de pomi roditori îndă ră t. Ferestrele erau mari, dar mai ales adînci ş i cu ză brele
robuste.
La etaj se ară ta dominator balconul de unde romanţ iozitatea vechilor jupîniţ e
visa cu dealurile-n faţ ăş i de unde glasul vechilor boieri tuna ş i dincolo de ziduri.
Zidul dinspre uliţ ăse avînta gigant ş i dulce în verdeaţ a plopilor bă trîni, ca un
hotar aerian al proprietă ţii. Porţ ile de stejar ferecat ― cu barăpe dină untru ― se
deschideau triumfal, anume parcăpentru izbucnirea neagrăş i surăa armă sarilor
înhă maţ i la caleş ti. Şi de la poartăpînăla peronul casei aleea de nisip gă lbui se
arcuia aş a cum s-arcuiau în trap caleş tile cu mers focos.
Muriserădemult bă trînii, dar învechiţ ii muri adă posteau aceiaş iş i aceiaş i
pomi.
Aş a cănu casa dintre ziduri pă rea anacronică , ci becul electric de la poartăş i
cele douăgloburi cu picior înalt care, de-a dreapta ş i de-a stînga peronului,
luminau electric decorul feudal.
Obiş nuitele că rţi de vizită― de lemn sau de tinichea ― cu seci sau
pretenţ ioase inscripţ ii, ale avocaţ ilor ― lipseau de la poarta casei Deleanu. Dar se
vede căar fi fost ş i de prisos, de vreme ce în faţ a peronului un numeros grup de
clienţ i de ambe sexe aş tepta sosirea domnului Deleanu. Numeric, dominau
ţăranii. Tîrgoveţ ii erau mai cu seamăevrei. Vorbeau colectiv ― cor fă rămuzică
―ş i gesticulau furioş i, deş i nu se sfă deau, desfă ş urînd ş i comentînd ziarele
locale ca pe niş te hă rţi strategice.
Ţă ranii tă ceau crunţ i, bă nuitori ş i stînjeniţ i. Cucoanele ş edeau pe bă nci,
ţapene, ca în ghips, în corsetele încordate, fă cînd ― cu vîrful umbreluţ elor ―
desemnuri simbolice pe nisipul stropit ş i greblat: inimi pudic barate; iniţ iale
languros îmbinate ş i profiluri primitive...
În ră stimpuri mai mari sau mai mici ― variind dupăînsemnă tatea pungii ş ia
procesului ― un secretar apă rea, invitînd curtenitor doamnele, autoritar ţ ă ranii ş i
familiar evreii.
Domnul Deleanu era la club, de unde se întorcea pe la opt, opt jumă tate ―
însoţ it de Olguţ a, care lua acolo lecţ ii de scrimă― decavat, bine dispus ş i
flămînd. Aş a căîntîiul diagnostic al procesului îl fă ceau doi secretari mai vechi,
şi tot ei luau ş i cel întîi aperitiv financiar. Al treilea secretar, prea tînă rş i prea
naiv în ale profesiei pentru a "trata cu clienţ ii", făcea deocamdatăpe aprodul
sibilin al celorlalţ i doi, strigînd, chemînd sau invitînd clienţ ii, în ordinea
categoriei sociale, sexului ş i stagiului de aş teptare. Avea un nume excentric, la
întocmirea că ruia colaboraserăstrămoş ii ş i părinţ ii, dupăcum urmează : Minodor
― pă rinţ ii, Stratulativ ― stră moş ii. Olguţ a fierbea ca un samovar de cîte ori era
obligatăsărosteascăambele nume deodată .
Minodor Stratulativ ieş ise pe peron. Dar în loc săindice o intrare celor ce o
aş teptau, privea în sus, ca ş i cum ar fi convorbit cu un client astral, implorîndu-l
sădescindă .
De fapt se uita la balcon unde, în halat de baie, cu umerii iluminaţ i de aur
inelat, Monica îş i usca pă rul la soare. Se lă use. Un abur rumen îi încă lzea obrajii.
Pe genunchi ţ inea o carte deschisăfă răs-o cetească .
Se ridicăîn picioare, adunînd în snop tumultos pe ceafăpă rul încăjilav.
Mînicile largi alunecarădescoperind braţ ele goale. Îş i scuturăcapul, înzeuîndu-se
din nou cu aur.
Departe curgea, linăş i albastră , linia dealurilor.
Frumuseţ ea Monică i se afirma deodată , ca splendoarea unui tră snet. Aş a cum
era învăluităîn că derea amplăa faldurilor halatului alb cu glugăş i mînici
încă pă toare, în faţ a ză rilor cu dealuri florentine, pă rea pogorîtădin cerul pur al
picturii italiene, ca un înger cu aripile strînse, ţ inînd desfă ş urat în mîni un sul cu
muzicăpentru glasul heruvimilor.
Fineţ a plinăa obrajilor ş i a liniei gîtului, alunecînd de la bă rbie în curbălungă
de stea că ză toare, fă cea săse presimtăpuritatea sprintenăa sînilor subit rotunzi.
Formele Monică i erau lungi alintă ri de linii întretă iate, cum stat
înmă nuncherile jet-d'eaux-urilor, sau melodiile violelor cîntate cu arcuş uri lungi.
Era avîntatăcu suprema ş i delicata supleţ ăa fumului în vă zduh acalmie.
Pă rea căse miş căîn vîrful degetelor, dar picioarele călcau orizontal pă mîntul, ş i
totuş i, trupul pă rea înă lţat ― nu înalt ― alungit, nu lung.
Aş a sînt trupurile cereş ti, că rora aripele ― ridicîndu-le povara paş ilor ― le
avîntăconturul senzual, spiritualizîndu-l cu o nă scîndăînă lţ are de zbor oprit
vertical, atent parcă , spre orizonturi, de unde poate săaparăiarăporunca
zborului. Şi aş a sînt uneori întrupă rile tinereţ ii pogorîte pe pă mînt în scurt popas.
În lumina ovalăa frunţ ii ş i a obrajilor, sprîncenele deschideau arcul dublu al
aripelor de cocor în zori de primă vară . Pă reau căvin de departe, dintr-un
Stră veziu de zare, sau căse pierd afund.
Iar mînile Monică i, înguste, calme ş i cu degete prelungi, puteau săpoarte
crinul religios, ş i săîncapăîn mă nuş a de argint, care îmbracăpe icoane mînile
Mariei...
Pe stră zile Iaş ului, oamenii întorceau capul dupăMonica, dorind parcăs-o
vadămireasă. Iar la teatru, apariţ ia ei în lojăsolidariza ochii galeriei cu binoclu-
rile lojelor ş i parterului, fă cînd o primejdioasăconcurenţ ăscenei.
Olguţ a-i spunea căe rivala bisericii Trei Ierarhi ş i-o ameninţ ase căva scrie
profesorului Iorga ― "kilovatorul istoriei", cum îl poreclise Olguţ a ― săo
catalogheze între monumentele istorice ale Iaş ului.
Minodor Stratulativ era al patrulea secretar îndră gostit de Monica.
Predecesorii să i întru adorare fuseserăcongediaţ i în urma intervenţ iei Olguţ ei.
― Papa, cine are trei secretari? Tu sau Monica? Monică i îi scriu scrisori de
dragoste, ş i ea n-are nevoie să-ş i strice ortografia cetindu-le; iar tu îi plă teşti, ş i
nu fac nimica!
Minodor nu cuteza săcompunăepistole ― încă ! De altfel, dunga rectilinie a
pantalonilor ară ta clar căîngenuncherile lui în faţ a Monică i erau de ordin
sufletesc. Se mulţ umea săcontemple.
Dar în biroul domnului Deleanu mare ispravănu fă cea.
Doi ogari, în goanăparalelă , cu ondulă ri festive de serpentine ş i boturi
să getă toare, se avîntarăspre poartă . Din urmă , în fugădupăei, venea Olguţ a, cu
rachetăîn mînă , îndemnîndu-i. Zărindu-l pe Minodor la pîndă― bufnea de rîs
numai cînd îl vedea, fiindcă -i vedea numele ― îş i încetini pasul, în vîrfuri.
Era zveltăş i flexibilă , ca un arcaşadolescent. Picioarele, dezvă luite subt
rochia scurtăde tenis, ară tau muş chi de patinatoare cu fine oţ ăliri în dungi, pulpe
vioaie, glezne înalte. Presimţ eai genunchii dominatori de amazoană .
Îmbră case pentru tenis o bluză -că meş ăcu guler ră sfrînt şi mînici scurte, subt
ţesutul că reia sînii mici nu tremurau, nici palpitau, dînd pieptului mai curînd
relief de juvenilăş i impertinentăvoinicie, decît tulbură toare feminitate.
Nici o îngreuiere, lene, moliciune sau ş ovă ire nu stînjenea vioiciunea ritmului
elastic a trupului durat din biciuiri de muş chi repezi pe oase subţ iri şi impetuoase.
Îşi îmbrobodise strîns ― ca un pescar napolitan ― pletele brune cu o batistă
de mă tasăgalbenă , care punea tonuri portocalii pe obrajii arş i de soare ş i de vînt.
Arcul sprîncenelor era lung, dens ş i cu o zburlire mefistofelicăla îmbinarea cu
ră dă cina nasului. Ochii, de un negru tropical, se alungau atît de puternic în colţ ul
genelor, spre tîmple, încît ochii celui spre care se îndreptau osteneau, ca o
crenguţ ăînvă luităş i copleş ităsubit de aripele vaste ale unui zbor greu.
Vivacitatea-i sclipea în ochi ş i-n nă ri, ca un ger.
Şi cum venea în vîrfuri, întîmpinatăde ogarii care se întorceau curbi spre
stă pîna lor, pă rea icoana combativăa saltului spre viaţ ă , cu frunte dîrză , cu dinţ i
albi, ş i albi ogari pe de lături, alegorici parcă .
― Mélisande, prends garde au Pelléas! 12

Monica se aplecăpe marginea balconului, adunîndu-ş i părul, privi spre


trubadurul fă rămandolinăş i, înfă şurîndu-se mai strîns în halat, intrăîn casă .
Minodor se întoarse stacojiu, se înclină , bîlbîi ceva nedesluş it... Olguţ a nu
rîdea. În mîna ei, racheta avea nerv de cravaş ăş i fantezii de spadă .
Minodor germinase pe loc în faţ a ei.
― Aş teaptăclienţ ii, domnule... Minodor...
Începuse grav, dar bufni de rîs rostind silabele ilariante ş i, rîzînd, fugi cu
umeri copilă roş i.
― Duduie Olguţ ă, duduie Olguţ ă ! o strigăNeculai, alergînd dupăea cu
picioarele ţ apene ş i laterale, ca un general de cavalerie.
Neculai era cel mai vechi servitor al casei Deleanu, "slujbaş ", spunea el cu o
demnitate concretizatăş i în redingota cu poale lungi, încheiatăpînăsus. Purta
cravatăneagră , gambetăcenuş ie şi manş ete rotunde de celuloid, cu butoni pe care
era pictatăluarea Griviţ ei. Era slab ş i alb ca o perpendicularăde cfidă . Devenea
însăimediat uman ― ş i chiar supra ― graţ ie musteţ elor demne de o baladă , sau
mă car de o monografie. Musteţ ile lui Neculai erau aş a de vaste, încît nu se mai
localizau pe faţ ă , deasupra buzei de sus, ci fă ceau parte din silueta totală , ridicînd
trupul la rangul de cruce.
Olguţ a pretindea căNeculai slujise odinioarăde cuier automat. În
extremitatea musteţ ii din stîngăîş i atîrnau cucoanele rochiile cu turnură , iar în
extremitatea musteţ ii din dreapta îş i atîrnau boierii pantalonii.
Cînd era vînt, mustoţ ile lui Neculai fîlfîiau ca un fular de borangic.
Mai avea un singur dinte: semn alb de exclamaţ ie pe întunericul gurii. Dar
musteţ ile, deş i că runte, aveau aceeaş i vigoare orizontală .
― Duduie Olguţ ă, mata n-ai o misiune la poş tă?
― Ce cauţ i la poş tă , Neculai?
― Am o emprematăde la duduia Monica săridic un transport... Săvedeţ i...
Era, limbut. "Săvedeţ i" era începutul comentariilor asupra evenimentelor
casnice, uneori ş i asupra celor sociale; detesta socialismul: "o mojicie!"
12
Melizanda, fereş te-te de Peleas! (Fr.)
― Aaa! Un pachet pentru Monica! Ia săvedem emprimata.
Empremata lui Neculai era o ţ idulăde la poş tă , scrisăde mînă . Neculai era
idealist: înnobila realită ţile cele mai mă runte. Un pahar de apăstilizat de Neculai,
devenea o "răcoritoare". Supa, un "elextir" de gă inăsau de vacă .
Excela în inventivitate pudică . Substantivul "ritiradă", utilizat de servitori,
Neculai nu-l accepta nici subt forma "closet". Formula lui Neculai era "locul",
rostităcu o uş oarăridicare a capului ş i o tainicăaplecare a genelor, ca ş i cum ar fi
spus o parolăconspirativă .
― Aha! Aş teaptă , Neculai. Am să -ţi dau o rapidă . Neculai zîmbi în urma
Olguţ ei, care se întorcea spre casă , ca un profet care ş i-ar gă si editor.
Abia acum pricepea Olguţ a refuzul Monică i de a merge la tenisul de toate
zilele, subt pretext că -şi spalăpă rul. Un pachet de la Dă nuţ ... "Metaforel" sau
"Benjaminul", cum îl poreclise Olguţ a.
Urcăscă rile de dindos, cîte trei deodată . La scoborît se dă dea pe rampă , fără
cruţare pentru rochii, acasă ,şi pentru inima pedagogelor, la ş coală .
― Cuţ ulachi!
― ...!
― Iar la mine-n odaie!
― Nu...
― Cum, nu? Da.
― Am vrut...
― Bine, Cuţ ulachi, bă iat eş ti tu sau fată ? Du-te afarăş i te joacă . Ţipă , urlă,
sparge, dar lasă-n pace odă ile fetelor!
Puiu trînti uş a, zvîrli trandafirul furat din gră dina Liceului Internat ş i adus
subt tunică , pentru Olguţ a, ca o bă taie de inimă , îl că lcăîn picioare ş i se nă pusti
în odaia lui unde plîngea zilnic sau fiindcăOlguţ a îi spunea Cuţ ulachi, sau fiindcă
nu-i spunea Puiu. Olguţ a cînd îl neglija complect, cînd îl zeflemisea.
― Lasă !... De azi am s-o iubesc pe Monica!... Sădea Dumnezeu sără mîn
corijent dacă ...
Îşiş terse ochii. În fiecare zi se jura c-are s-o iubeascăpe Monica ş i niciodată
nu izbutea sătriş eze, Monica intrăîn odaia Olguţ ei.
― Te-ai întors?
Olguţ a scria la o mă suţ ăjoasă , aş ezatăturceş te pe o pernă , cu racheta pe
marginea mesei.
― M-am întors.
― Nu te mai duci la tenis?
― Nu mămai duc la tenis.
Monica se înroş i. Olguţ a, atentăcu coada ochiului, zîmbi.
― Vrei sămăduc la tenis?
― Eu...
― Tu. Garde au Pelléas, Mélisande!
― ...?
Monica se aprinse mai tare cu obrajii coloraţ i ca merele în toamna pă rului.
Olguţ a scria. Deodată , bufni de rîs.
― Îi dau o telegramă... ghici cui?
― N-ai ghicit! Lui Haralamb Scrobohaci.
Acest Haralamb era administratorul moş iei Medeleni.
― Ascultă: "Atenţ ie teren tenis. Stop, Puneţ i săse pascăiarba. Stop."
Monica schiţ ăun gest de protestare. Olguţ a urmă :
― Asta-i o aluzie la nevasta lui care-i vegetariană . El e prin atavism...
― Ce ai cu ei, Olguţ a?
― Ce am? Î1 furădestul pe papa!... "Astupaţ i găuri, turnaţ i nisip, trasaţ i
careuri, văruiţ i-le. Stop. Atenţ ie. Stop. Alteţ a-sa principele Carol va juca tenis
Medeleni. Stop. Stop. Stop..." Asta înseamnăpuncte-puncte. E o inovaţ ie în
punctuaţ ia telegrafică ... "Dacăalteţ a-sa satisfă cutăteren speraţ i decoraţ ie,
invitaţie soţ ie bal palat. Olga Deleanu."
Olguţ a-ş i frecădegetul pă tat de cernealăde sugă toare, de învelitoarea mă suţ ei
şi de covor.
― Săvezi tu ce loc de tenis ne face domnul Scrobohaci! O pune pe "ţ ăţica
Raluca" săstropeascănisipul cu "odicolon" pentru nasul august. Filetul îl
asezoneazăcu brad. Copacii îi decoreazăcu trandafiri de hîrtie ş i lampioane
tricolore. În faţ a bă ncii aş terne covorul din salon ş i în dosul bă ncii improvizează
o coroanăregalădin pansele ş i nu-mă -uita.
Monica zîmbea aplecată , dezmierdînd spinarea Leilei, care-o urma prin casă
ca un început de trenă . Leila era o pisicăde Angora, ondulatăş i ireală , ca o
luminăde lunăîn rochia ei de abur cenuş iu cu iriză ri albă strui. Dar de la Dă nuţ .
Olguţ a ridicăun deget spre Monica.
― Iar Melizanda va plă ti aceastătelegramădin punga ei, cu titlul de amendă ,
pentru căn-a spus Olguţ ei vestea bunăcăaş teaptăun pachet de la... Bucureş ti.
Îngenunchind cu o vioiciune nebă nuită― cu pisica în braţ e ― Monica să rută
obrajii Olguţ ei.
― Cîţ ţ, cîţ ţţ, cîţţţ!
Un salt cenuş iu. Cu bucuria ei, Monica fugi dupăLeila ei.
Ogarii Olguţ ei zgrepţ ă nau uş a, schelă lăind surd.
― Hop!
Prin odă i, coridoare, antrete ş i pe scă ri, ş i prin ogradăo întreităgoanăse
dezlă nţui. Uş i pocniră , podele duduiră . Din pod ş i pînă -n atenanse, toţ iş tiurăcă
Olguţ a pleacăde acasăla tenis.
De aceea, o bicicletăpedalatăfrenetic de douăpicioare de licean ― cu
pantaloni scurţ iş işosete ― despicăîn douăgrupul clienţ ilor: Puiu, cu vijelie-n
inimăş i-n roţ i, se ducea dupăOlguţ a, să -i dovedească― săgetînd prin faţ a
tramvaielor, înfruntînd tră surile, sergenţ ii ş i chiar ochelarii profesorilor pietoni ―
cănu-i Cuţ ulachi.
De aceea, Sevastiţ a sau "Sevasta", ţ ă ră ncuţ ăcu trup pietros ş i obrajii rumeni,
ca dupăun cules de cireş e, intrăîn odaia prin care stă pîna ei trecuse o clipă
numai, dar ca un vînt nă prasnic în odă i, semă nînd pe divan, pe scaune ş i pe covor
geantă , că rţi, beretă , ghete, rochie de ş coalăş i dezordine ― în odaia în care o
singurăicoanăera calmăş i melancolică : o veche fotografie de amator, tremurată
şi decolorată , aş ezatăîn medalion oval pe mă suţ a de scris a Olguţ ei, reprezentînd
siluetele duble ― aureolate parcă― ale cailor, tră surii, biciului, ş i profilul unui
moşbă trîn cu o copilităîn braţ eş i-un surîs pe buze, în lumina unei dimineţ i de
varădemult împă ienjenite cu acel moşGheorghe, cu acea "duduiţ a moş ului" ş i cu
acele vremi...

..."sărut mîna Cuconiţ i o că zut bele pi capu meu ş am sîm eu Iniman dinţsă ţ
spun matali. Zîci eri Cuconaş u Dănuţmăi Gheorghiţie tu cărţ îli ş î Beletu di pi
Pat, făli pachet cum ş tii tu, leagîli bini cu ş farî, şi cînd îi fi gata sî vii la mini sî
pun adresa cam sî li trimăt acasăcî Dumnealui ave mosafiri la ceai pi cuconaş u
Mircea pi cuconaş u Tonel ş î pi cela tot uit cum îi zîci ista Siranău cela cu nasu
mari del rîd Dumnealor, eu mapuc iutiiuti ş î fac cum mio poroncit da sî vedi că
Dracu ş o bă gat coada cî măispiteş ti sî pun în pachet ş î o Cârti di pi măsuţ a di
noapti căm zic las săfii mai mult çî tot acasî sî duci, ş o eş ît Bocluc. Măntorc eu
dila Poş tie cu Ţîdula ş î iaca Cuconaş u Dă nuţfoc, undii Cartea Gheorghiţ , zic ci
Carti Conaş ule cî mata ai cît iarba ş i năsipu zici ceia di pi mă suţ î eu făceam pi
prostu da undi lam văzut aş a di mîniet nani avut Coraj sî zic cavi bagato în
Pachet ci sîşmai facăInimi ră , cî mortu di la groapănusîntoarci.
Zîc so căutăm Cuconaş ule poati nai avuto poati ai zăhăito pacatili meii
Cuconiţ i sî faci moarti di om ş î gata!!!! di cînd ăl slujăsc aş a di mîniet nu lam
văzut sî nu fii Didiochi parcî era Duduia. Olguţ a cînd vedi bătînd gita la noi la
Medeleni, ş î la tătî urma daco văzut căeu o ţ in morţ işcî nam puso ş î nara puso
so mai liniş tit şî niam pus diam răscolit tătî casa da nam gă sito so scot din
Pămînt gheorghiţcî ochii cu mini nu mai dai zîci, da dacîmio gă săş ti om tiam
făcut!!!
şî eu zîc aş a Cuconiţ ăcămam sfătuit cu Cuconaş u Mircea Dumnezău să iţ îi
cătarii bun la Inimămilostiveş titi mata Cuconiţ iş i cum vini Pachetu cu Bocluc
la Ieştrimeţmata cartea cu Trinu careţş ti cîi mai răpidi cî sî duci Domnu
Neculai pi Adresa lui Cuconaş u Mircea cî ari sî zîcî dumnealui cî o luato din
greş alî în Taş cî.
Şî iaca uitam, mo învăţ at Cuconaş u Mircea că i zîci Cărţ ii cu Bocluc
Ojardindilifant da mai pi Franţ ozăş ti..."

Doamna Deleanu îş i scoase ochelarii de lectură― îi purta de un an ―


aşezîndu-i dimpreunăcu scrisoarea pe claviatura pianului.
De doi ani, odatăpe să ptă mînă , Gheorghiţ ăa Marandei comenta cu
devotament întîmplă rile care i se pă reau lui mai evenimente, din Pitar-Moş u 20,
aşa cum fă gă duise la plecare mamei lui Danuţ .
Pînăla Cră ciun, o datăpe să ptă mînă , alteori mai rar, veneau scrisori de la
Dă nuţ, care fă ceau aproape inutilălectura celorlalte cu slovăîncîlcităş i cuvintele
naiv împă rechete.
De la Cră ciun, însă , Dă nuţamuţ ise. Rareori trimetea cîte-o carte poş tală―
"Sînt sănătos. Sărutări la toţ i, Dă nuţ " ― cumpă ratăde la un debit de tutun,
desigur, şi scrisăîn goanăcu creionul, pe marginea tarabei.
Doamna Deleanu zîmbi cu un fel de umilămîndrie. Cetind scrisorile lui
Gheorghiţ ăavea impresia căpriveş te prin uş a abia întredeschisăa unei odă i de
servitori ― curatăş i simpatică , dar de servitori ― decorul ş i viaţa fragmentarăa
unui bă iat frumos, voinic, mare ş i neatîrnat, care totuş i era bă ieţelul ei.
*

Odaia Monicăi era despă rţităde a Olguţ ei printr-un mic vestibul cubic ―
dînd ş i el pe balcon ― în care-ş i luau ceaiul dimineţ elor ş colare.
Dar atîta deosebire era între cele douăodăi învecinate, încît pă reau situate pe
versantele opuse ale unui masiv muntos, cu arş ăş
iţ i portocali într-o parte ş i
presimţ irea cadenţ atăa mării largi: tă ceri de ză pezi mate sau scînteietoare în
cealaltăş i presimţ irea gravăa brazilor.
Alt climat sufletesc orînduise reculegerea meditativădin odaia Monică i; altul,
dezordinea exuberantădin odaia Olguţ ei.
Mobilele vechi ş i demodate de la bunica ei erau fireş ti în odaia Monică iş i
între zidurile monacale, ale că ror singure podoabe erau simplicitatea lor de ziduri
de-altă dată ,ş i oglinda ovalăîn ramăneagră , oglindăcu apa uş or brumată, în care
chipul oglindit se-nvă luia într-o îndulcire ş tearsăş i într-un abur de trecut.
De lemn negru era ş i bahut-ul scund, bombat ş i bonom, cu o rozace de sidef
în mijloc, la fel cu masa fă răcolţ uri acoperităcu un ş al turcesc, tot vechi, de
vreme ce în tinereţ ăacoperise umerii rotunzi ai unei fete care nici nu bă nuia că
într-o zi nu va mai fi decît o amintire albăîn sufletul unei Monice blonde.
Fotoliul de lîngămasă― de mult tovarăşal ei ― avea speteazăş i picioare
arcuite, ş i că ptuş eala de catifea rubinie odată , acum era roasăş i violacee.
Deasupra divanului pe care dormeau, vegheau ş i visau Monica ş i Leila, o
poliţă-colţ ar, datăcu baiţ , adă postea sulfina bibliotecilor adolescente: Musset,
Verlaine, Turgheniev, Eminescu, Heine...
Cea mai luminoasăfereastră ,ş i cea mai înaltă , din odaia în care luna ş i
soarele pă strau parfumul romantismului, era Monica; pă rea deschisăîntr-un zid
de castel medieval, pe un ră sărit de zori cu apropiat tumult de soare ş i albine.
Privind-o, ochii se ridicau mai sus, că utînd parcăaurul vestit de ea.
Dar ochii Monică i erau negri ― cu prea depă rtate înstelă ri ― ş i erau prea
grei în genele lor lungi ca sănu fie religioş i în faţa dragostei ş i a durerii.
Şi odaia Monică i semă na mai mult cu ochii ei.

"Il était un petit pommier


Grave comme une mignonne Infante;
H avait une robe bouffante,
Vert de feuille et blanc-rosé,
Comme les joues rondes des poupées.
Le printemps lui souriait.
Et sa voix était chantante.

Il était un petit bambin


― Rond et rouge comme une cerise ―

Qui avait des boucles exquises.


N'étant pas du tout malin,
II voyait dans l'herbe des nains,
Et avec ses tendres mains

Sage, il priait à l'église.

Puis, le petit "pommier d'antan


Devint grand, naturellement.
Et le petit bambin d'antan
Fit, tout simplement, autant.

Dis, ô, douce soeur des pommiers,


Te souviens-tu d'un petit bambin
Rouge comme la paume de tes mains?
Car moi, ô, sage bien aimée,
J'aime toujours le petit pommier."13

...Sfîrşitul vacanţ ei, cu un an în urmă : septembrie. Dă nuţpleca dis-de-


dimineaţ ă. Monica nu dormise de loc. Visul urît ş i greu o ţ inuse întreaga noapte
cu ochii deschiş i ca ş i ai lunii.
Îl aştepta cu obraji de zori palizi, lipităde viţ a roş ie a pridvorului plecărilor ş i
toamnei.
― Măduc, Monica.
Şi sufletul Monică i spunea: "Se duce Dă nuţ ". Cu toamna se ducea. Ră mînea
cu toamna.
― Ţi-o dau ţ ie, Monica.
Cartea cu "Las sanglots longs, des violons de l'automne..."
Alergau frunze pe dealurile stră vezii ale vîntului, ca lumini speriate în
că utarea unei domniţ e înecatăîn ape, cu mînile pe piept.
Tă cuseră ...
Se auzeau roţ ile tră surii.
Plecarea cu douăinimi culese din acelaş i pom de toamnăde gravul înger al
pă durilor ş i al iubirilor.
Dă nuţse aplecase, îi dezmierdase mîna ş i pentru întîia oarăi-o să rutase ―
pînăatunci se să rutau fră ţeş te pe obraz; în timp ce cu cealaltămînă , Monica-i
dezmierdase aerian pă rul, sărutîndu-ş i-o apoi pe furiş , cu lacrimi.
Şi între versurile lui Verlaine, versurile lui Dă nuţ , ca un pom reînflorit în
stră veziu de toamnăblîndă ...
"Il était un petit pommier
Grave comme une mignonne Infante..."
13
Era un meriş or cîndva / Grav ca o gingaş ăInfantă ; / Avea o rochie bufantă/ De
frunze verzi ş i-un obră jor / Alb-roz ca al pă puş ilor / Cînd primă vara-i surîdea. //
Şi fredona cu voce-naltă . // Era un dulce bă ieţel, / Ca o cireaş ăgras ş i roz, / Cu
buclele frumoase coz. / Şi ră u de loc nefiind el / Vedea prin ierburi mulţ i pitici, /
Şi cu mînuţ ele lui mici // Se închina-n altar frumos. II Şi meriş orul de-altă dată/
Crescu într-una, dupădată , / Şi bă ieţelul de-altă dată/ Fă cu ş i el la fel îndată . // O,
dulce soră -a merilor, / Mai ş tii acel copil frumos / Ca palma mîinii tale roz? / Că
mie, draga mea, mi-e dor / Mereu de dragul meriş or (fr.).
...ră spundeau unei pă puşe care cu ani în urmă , într-o noapte de toamnăş i
plecă ri cutezase sătreacăhotarul ră zboinic al pragului odă ilor Potemkin-Kami-
Mura, cu o solie ascunsăîn buzună relul şorţului hainei de mireasă .
"Monica îl iubeş te pe Dănuţdin toatăinima..."
...De-atunci veniserăMonică i versurile altora numai, dar trimise de Dă nuţ ,
culese parcăde mînile lui pentru ea.
Apoi venise Leila, trimisăprin domnul Deleanu, ca o ofrandăde tă cere ş i de
lună .
De la Cră ciun însănu mai primise nimic. De atunci cetea ş i Monica ― după
doamna Deleanu ― scrisorile să ptă mînale ale lui Gheorghiţ ăa Marandei.
Şi de-atunci, liniile pure şi străvezii ale dragostei se aplecaserăvast ostenite,
închizînd în ele declinul nostalgic al ză rilor marine cu prea depă rtate orizonturi.

Venise o veste din senin. De la Dă nuţ . Pentru Monica.


...Un punct pe orizont. Crezi căe o rîndunicămigratoare spre alte ză ri. Îţi
pare ră u. Privirile se afundăîn depă rtă ri. Te desparţ i de tine, migrator...
Şi deodată , o aripăstră vezie îţ i atinge faţ a. Tresari. Zîmbeş ti cu o bă taie de
inimă . Punctul de pe zare era o libelulăapropiată . Atins de aripă , te regă seş ti. Îţ
i
vine săte-alinţ i pe frunte, deş teptat.
Dă nuţera lîngăMonica, aş a cum era parfumul teiului din faţ a casei. Cerul era
aproape ca un surîs aplecat asupra pă rului.
Monica se uitase de multe ori în oglindă . Deş i nu aş tepta decît un pachet cu
că rţi de la Dă nuţ , se gă tise de vară , ca ş i cum l-ar fi aş teptat pe Dă nuţ . O rochie
de batistăalbăcu mîneci scurte, brodatăcu steluţ e albastre, ca o scrutare de
livă nţ icăprin lumina dimineţ elor de primă vară .
"Monica, tu nu trebuie săascunzi nimic: nici fruntea, nici urechile, nici
tîmplele, nici gîtul..."
Aş a dorea Dă nuţsăse pieptene Monica în timpul vacanţ elor. Şi Monica se
pieptă nase aş a cum îi plă cea lui Dă nuţ― simplu ca sinceritatea luminii sau a
apelor limpezi.
În undăpornea de pe frunte pă rul auriu, lă sînd o undă : fruntea albă . Două
unde se ridicau de pe tîmple, limpezind douăunde: obrajii. Şi cozile de aur ale
copilă riei ― hă ţurile lui Dă nuţ― pă reau adunate ş i strînse pe cap de aceleaş i
mini care odinioarăle tră geau, ca săse mire ochii cum de-au putut atîta vreme să
nu vadă .
Pieptă nătura aceasta lă sa ca o mirare iluminatăpe dezgolirea feţ ii, poate un
zîmbet, un dar..
Din nou Dănuţera lîngăMonica. Vorbele lui Dă nuţpluteau în jurul ei, o
împrejmuiau, o cuprindeau ca fumul înă lţ
at din acele că ţui vră jitoreş ti ale orien-
talilor, fum dă tător de visuri, ş i de fericire, ş i de somn.
― Monica, tu ai fost o icoanăzugră vităîntr-un schit de munte, într-un schit
foarte mic, alb, la poalele unui munte pietros ş i sever ca un ascet în aerul
limpede...
Mergeau că lări prin crînguri în care toamna intrase, ca soarele în norii de
amurg, bă tînd în roş u, galben, ară miu ş i violet. Între ei, între vorbele lor, flutura
vîntul, zburau frunzele. Uneori, o veveriţ ăde ruginăîi privea vivace, mai încolo
încăuna, apoi alta... dar părea aceeaş i veveriţ ă,ş i copacii aceiaş i păreau, ş i
toamna aceeaş i, ca ş i cum crîngul încremenit ar fi plutit pe lîngăei, ş i ei ar fi
plutit cu el, spre cerul albastru, arcuit în fund de zare ca o cascadă .
Înă lţ îndu-se în scă ri, Dă nuţîndepă rta o creangă , ferind-o pe Monica.
Monica se apleca, zîmbind.
Creanga izbucnea la loc.
Pă mîntul mirosea umed a ploaie, a ciuperci, a pivniţ ăbă trînă , a vin de Cotnar,
a tufă nele ş i pelin... Uneori o violetăde toamnăle tremura-n priviri, ca o stea
că ză toare.
― Erai singura podoabăa schitului. Şi erai Madona celor patru sau cinci
că lugă ri desculţ i, cu rase de ş aiac aspru, bă rbi lungi ş i ochi să lbă ticiţ i. Erai pictată
pe un fond albastru. Braţ ele goale erau ca doi crini plecaţ i, ş
i aveai un nimb linear
în jurul creş tetului... Într-o zi, zidul a rămas gol, alb, ş i numai inelul aureolei mai
stră lucea însemnînd locul capului... Monica, simţ i tu, melancolia zidului gol, într-
un schit de munte?... Şi fratele... fratele Teofan, fratele care sunăclopotele ―
fiindcănumai el poate săurce scă rile clopotniţ ei ― îngenuncheazăîn fiecare
miez de noapte în faţ a zidului gol ş i plînge, în loc săse închine... Monica, fratele
Teofan e tînă rş i frumos, ca un înger în hainăasprăde ş aiac. El crede că
Dumnezeu i-a luat Madona, ca să -l pedepseascăfiindcăo iubea. Şi uneori,
lumina lunii pe zidul gol e albăca obrajii fratelui Teofan...
― Îţ i pare ră u, Dă nuţ , căzidul schitului a ră mas gol?
― ...Monica, a ră să rit luna.
― Unde?
― Acolo...
Se răsuceau îndă ră t, priveau luna ră sărităpe fumul cenuş iu al ză rii, apoi ochii
lor se întîlneau în treacă tş i porneau spre casătă cuţ i. Şi sufletul Monică i se
întorcea pe zidul schitului de munte ca sădezmierda fruntea fratelui asemuit lui
Dă nuţ , un Dă nuţcu bucle lungi ca în copilă rie...
― Hei-hei!
― Hei-hei!
Cîntau ecourile.
Şi Olguţ a-i ajungea din urmăîn galop de pustă , ca un tînă r cneaz cazac
aplecat pe coama calului. Şi se-ntorceau toţ i trei prin umbra ş i lumina nopţ ii,
Olguţ a-n frunte în trap dă nţ uitor; ei doi în urmă , cu tă cerea ş i secretul lor.
...Se apropia o nouăvacanţ ă. O vesteau teii. O nouăvacanţ ăcu Dă nuţ .
Cu Dă nuţ .
Monica se uitădin nou în oglindă , ca la fereastra unde aş tepţ i sără sară
fericirea. Şi în oglinda care adă postise atîtea resemnă ri, obrajii Monicăi erau
roş ii, şi-n ochii Monică i rîdeau visuri ca scutură rile de stele în nopţ ile de august.

Monica se ridicădeodatăş i, întorcîndu-se, privi strada. Într-adevă


r, Neculai
venea intermitent prin frunzele plopilor. Neculai venea cu pachetul.
Monica ar fi dorit ca toate rîndunelele vă zduhului sără peascăpachetul ş i săi-
l aducăîn zbor, lă sîndu-i-l în mîni ca pe un dar al ză rilor.
Dar pachetul era adus de la poş tăde Neculai. Şi Neculai mergea încet, ca
orice om solemn, bă trîn ş
i artritic. Şi, pe deasupra, Neculai venea cetind ziarul
cumpă rat din tîrg, cu gestul nobil al statuiei lui Mihail Kogă lniceanu, al că rei
bronz prezbit, dupăcurase ş tie, înverzeşte cetind pe pavajul roz din faţ a
Universită ţii un discurs istoric. Şi, pe deasupra, în apropierea casei, Neculai se
întîlni cu sergentul de zi.
― ...
― ...
― ...
Etc.
Monica ieş ise pe balcon, aplecîndu-se pe balustradăca un crai-nou.
― ...
― ...
Mînile ş i ochii Monică i se închinau lui Neculai ş i sergentului de zi, din care
nu ză rea decît baletul cenuş iu ş i galonat al braţelor.
Între timp, în gră dinăapă ruse Minodor Stratulativ înaintînd cu paş i de
somnambul.
Monica intrăîn odaie. Clipele erau lungi ca insomniile; odaia strîmtă ,
apă să toare ş i provizorie ca o anticameră ; Leila, indiferentăca ostilitatea zeilor
somnoroş i; Neculai, un cală u; sergentul, o fatalitate.
― Intră , Neculai.
Neculai era un mucenic. Nă duşise urcînd scă rile. Gîfîia serviabil.
― Duduie Monica, începu el cu mîna stîngăpe inimăş i cea dreaptă― cu
pachetul ― la spate: pot spune căNeculai al nostru a fă cut o tractorie ca la
Plevna! Poftiţ i.
Monica primi pachetul.
― Zic: sătră iascăNeculai cel cu membre de ghizelă(gazelă ).

"Domniş oarei
Monica..."

Recunoscu scrisul lui Dă nuţ . Neculai gesticula în depă rtă


ri telescopice.
― ...Şi cum spun, vra săzicăzic: avem rest douăpatace.
― Îţ i mulţumesc... Îţ i mulţumesc din inimă , Neculai. Te rog opreş te-ţ
i tot.
― Vai de mine! Măonoraţ i exclusiv. Ştiţ i....
Zărind pe masăo monedăde cinci lei o luă , impunînd-o mînei ― de
altminteri benevole ― a lui Neculai.
― Duduie Monica, Neculai a spus, Neculai repetăbis: Domniş oarăMonica,
sînteţ
i un caracter nobil.
Bă tu din călcîie ca din pinteni ş i ieşi perpendicular pe musteţ i, cu demnitatea
unicăa celor care ş tiu săprimeascăbacş işuri avînd aerul căei le-au dat.
Monica încuie amîndouăuş ile, lăsînd-o deschisănumai pe cea dinspre
balcon.
Odaia se umplu deodatăde mă tăsoase scînteieri. Nu numai odaia: întreg Iaş ul
transfigurat. Soarele îngenunchease deasupra dealului Galatei. Şi de-acolo se
revă rsa în bogat ş
i blond tumult aurul zilei, ca părul unei domniţe că
lugă rite în
vremea teilor înfloriţ i.
― Samain!
Numele cu silabe pline ca un final de vers, de pe coperta galbenă , numele cu
vaier limpede de clopot ieş an, era o amintire pentru Monica, legatăde nucul
bă trîn din livada Medelenilor, ş i de Dănuţ, ca toate amintirile.

"Les rosés du couchant s'effeuillent sur le fleuve


Et, dans l'émotion pâle du soir tombant
S'évoque un parc d'automne ou rêve sur un banc
14
Ma jeunesse déjà grave comme une veuve..."

"De cine, Dă nuţ ?" întrebase Monica, întorcînd capul de pe banca din livadă
unde ş edea singurăcu frunzele nucului.
"Albert Samain."
"Albert Samain... «ma jeunesse déjà grave comme une veuve...»"
Acum scotea volumele netă iate din pachetul trimis de Dă nuţ . Volumele
galbene în care visa "ma jeunesse déjà grave comme une veuve". Mînile Monică i
pă reau cădezgroapăaurul arheologic al legendelor eline.
15
Aux flancs du vase .
Le chariot d'or16.
Contes17.
18
Au jardin de l'Infante ...
―...?
Luăvolumele cu acelaş i titlu. Unul era al ei. Poate căcelă lalt era pentru
Olguţ a... Întoarse coperta: "Monica".
Dă nuţsemna cu numele ei că rţile pe cari i le trimetea, pe întă ia pagină , în
colţ ul de sus, pieziş , cu o liniuţ ădedesubt. Monica cetea ş i recitea numele ei,
literăcu literă , ca pe-o scrisoare de la Dă nuţ .
Scrisul lui Dă nuţnu era încăformat. Dar numele Monică i era scris cu un fel
de energicăautoritate care dă dea numelui ei ― scris de Dă nuţ― farmecul
întîiului fruct copt într-un pom crud.
Întoarse coperta celuilalt volum: "Adina".
― Adina!...
Au jardin de l'Infante; Monica.
Au jardin de l'Infante; Adina.
― Adina!...
Numele creş tea uriaşîn noaptea lui necunoscută , ca un castel cu turnuri
14
Pe fluviu, trandafirii amurgului sînt lavă , / Iar pala-n-fiorare a serii ce se lasă/
Evocă -un parc de toamnăcu-o bancă -n cari viseazăI De-acuma tinereţ a-mi ca o
vă danăgravă(fr.).
15
Pe corpul vazei (fr.).
16
Cornul de aur (f r.).
17
Povestiri (fr.).
18
În gră dina Infantei (fr.).
negre.
― Adina, Adina...
Braţ ele Monică i ostenirădin inimă .
― Adina?
Dar dealurile ză rii erau mute în supleţ a lor albastră
.
Au jardin de l'Infante, Monica... Numele ei o chema ca un ţ ipăt de
deznă dejde.
A! Era o scrisoare în volumul ei! Îş i plecăgenele pe scrisoare; numai genele
o mai despă eau de numele uriaşş
rţ i greu.

"Sînt trist, Monica. M-am schimbat. Am îmbătrînit. Sînt alungat din mine, ş i
nici o poartăde aur nu s-a închis în urma mea, ş i nici un arhanghel n-a ridicat
din urmăo spadăde flăcări.
Nu. M-am deş teptat deodată, fărăde mine.
Am visat c-am fost copil? Nu mai ş tiu! Dar din copilăria mea numai tu ai mai
rămas înaltă , ca un catarg cu pescăruş i osteniţ i deasupra unei scufundări.
Mi-e dor de mine cu sufletul altuia. Sînt un om care merge pe străzi, printre
sergenţ i, prin faţa băcăniilor, berăriilor, magazinelor de mode, printre au-
tomobile, tramvaie ş i trăsuri. Zarzării albi, livada mea nevă zutăde nimeni ―
prin care numai eu mergeam, pe care numai eu o vedeam ş i care venea cu mine
pretutindeni ca o turmădulce a primăverilor ― n-o mai văd, n-o mai simt, am
pierdut-o, m-am pierdut. A suflat viaţ a asupra ei ca o zînărea ş i a prefăcut-o în
oameni, case, zgomote orăş eneş ti, printre care trupul meu merge singur, atît de
singur căuneori îmi vine să-nchid ochii ş i să-i acopăr cu mînile.
Monica, sora mea de totdeauna, astănoapte te-am visat. Ai fost prin sufletul
meu adormit, lăsîndu-mi parfumul teiului din faţ a balconului casei noastre de la
Iaş i.
Eu veneam ― cine ş tie de unde! ― urît ş i rupt, cu semnul pămîntului, ş i tu
m-ai întîmpinat în grădină, în faţ a scărilor. Am îngenuncheat în faţ a ta. Şi te văd
şi în clipa asta, cum ţ i-ai umplut pumnii cu parfumul teilor ― uş oarăapăaurie
―ş i cum l-ai revărsat pe creş tetul capului meu.
― Acuma, Dănuţ , poţ i intra în casa surorii tale Monica.
Ş-atunci m-am trezit, Monica. Tu erai departe, casa noastrădeparte, ş i eu
acelaş i om izgonit, acelaş i om cu trup greu, purtînd în mine semnul pă -mîntului.
Dar tu, Monica, săfii întotdeauna bună , ca în visul cu parfum de tei, pentru
fratele tău Dănuţ ."

Faţ a Monică i slăbise ca a acelora care vor săplîngăş i nu pot. Sufletul îi


atîrna în mînile deschise, rupt, prăbuş it.
"Dar tu, Monica, săfii întotdeauna hună, ca în visul cu parfum de tei, pentru
fratele tău Dănuţ ."
― Adina.
Ca un vînt aspru prin vitralii sparte. Şi sufletul se umplu de umed amar.
Luăcartea stră inei, vrînd săo îndepă zu. Şi Adina avea o
rteze. O foaie că
scrisoare!
Nu. Versuri.
Versuri numai pentru stră
ină
...

"Le soir se grise d'acier


Et tranche le jour audacieux.
Un songe tenace et coutumier
Cercle mon front fiévreux.

Comment pourrais-je te renier


Lorsque ton coeur rapace Au mien s'est fortement greffé,
Une folle racine vivace...

Comment m'affranchir de toi


Lorsque ma seule cuirasse
Est cette immense foi
Qui te bénit la face...

Lorsque j'aurai perdu ma joi


Un glaive à l'éclair fugace
― Vibrant comme un cri d'effroi ―
Tranchera mon âme lasse.

...Le soir qui se grise d'acier


Dégaine son arme fine:
L'étroit sabre recourbé
De lune adamantine."19

"Au jardin de l'Infante: Adina."

― Să racu Dă nuţ !
Numele era viu ca o viperăîn colţ ul filei. Cu o miş care netă , Monica rupse
foaia ş i o fă cu bucă ţ
i.
Singurul tră snet al furtunii.
Dar sufletul era istovit.
Un clopot sunădeasupra laş ului, dînd înseră rii o gravitate funebră. Dealurile
erau vinete; cerul, palid deasupra lor.
19
Se-mbatăseara cu oţ el / Şi capul zilei curajoase-l
taie. / Un vis stă ruitor, mereu la fel, / Mi-ncercuieş te
fruntea de vă paie. // Cum săte pot tă gă dui / Cînd
inima-ţ i haină/ Pe-a mea adînc se altoi, / O cruntă , vie
ră dă cină ... // De tine cum sămădezleg / Cînd platoş a
mea sfîntă/ E numai crezu-acesta-ntreg / Ce te bine-
cuvîntă ... // Cînd voi pierde-acest crez frumos, / O spadă
fulgerînd gră bită, / Ca ţ ipă tul de groazăscos, / Va reteza
inima mea zdrobită . // Seara care cu oţ el se îmbată/
Trage din teacăarma ei fină : / Subţirea sabie încovo-
iată/ De lunăadamantină(fr.)
Monica-ş i luăcapul în mîni. Odaia se întunecase.
"...Dar tu, Monica, săfii întotdeauna bună. ca în visul cu parfum de tei,
pentru fratele tău Dă nuţ."
"Dar tu, Dă nuţ
, de ce..."

"Dis, ô, douce soeur des pommiers,


Te souviens tu d'un petit bambin
Rouge comme la paume de tes mains?
Car moi, ô, sage bien-aimée,
J'aime toujours le petit pommier"20...

Ochii Monică i plîngeau, plîngeau.


Dar sufletul Monică i, cu dragostea, ş
i mila, ş
i iertarea, şi durerea, şi toate
nite ş
puterile lui ră i strivite ― ca un parfum de tei abă tuţ
i în floare, ca un parfum
de tei amestecat cu agonia crudăa sevei ― se dă ruia deplin tot "fratelui ei
Dă nuţ ".

― Touché!21
Floreta colonelului descrise un salut de arme.
― En garde!22
Din nou, cu pizzicatto metalic, floretele încruciş ate împletirăzigzaguri
sclipitoare, arcuri scurte, zvîcnind, lunecînd, să ltînd, tresă rind, pîndind ― înviind
în jocul fin al lamelor, zborul subtil, nervos ş i delicat al rîndunelelor sau tră snetul
ornamental al arabescurilor.
Colonelul Barbă -Roş ie ― barba de un aur veneţ ian era ca un blazon viu,
moş tenit din tată -n fiu, de coborîtorii familiei care numă ra un domn în scaunul
Moldovei, ş i o beizadea cu trup titanic, care trecuse ca un zeu ară miu al toamnei
prin inimile feminine ale epocei ― era profesorul de scrimăal Olguţ ei. Tot el o
iniţ iase pe un pur-sînge, în tainele viguroasei elegante a că lăriei, pe care colonelul
Barbă -Roş ie o întruchipa ca un centaur.
Îş i iubea regimentul de roş iori mai mult decît grîul vastelor moş ii pornite
tocmai din Ceahlă u ca o trenăverde pe malurile Bistriţ ei, apoi aurie pe ale Siretu-
lui.
Un singur lucru îi reproş a Olguţ ei: cănu-i fata lui; ş i unul singur domnului
Deleanu: căn-a fă cut pe Olguţ a bă iat.
În după -amiezele de primă varăş i de toamnă , cînd se întorcea că lare de la
Copou, cu Olguţ a la dreapta şi Monica la stînga, îş i bă tea barba cu dosul palmei,
ceea ce se întîmpla altminteri rareori, numai atunci cînd regimentul defila
impecabil în faţ a unor "ochi de vultur".
Odată , de zece mai, venind în fruntea regimentului ca sădefileze în faţ a lui
20
O, dulce soră -a merilor, / Mai ş tii acel copil frumos / Ca palma mînii tare roz? /
Cămie, draga mea, mi-e dor / Mereu de dragul meriş or (fr.).
21
Atins! (Fr.)
22
În gardă ! (Fr.)
vodă , întîlnise în apropierea gră dinii Copoului, pe Olguţ a. Spre uimirea tuturor
ofiţerilor, colonelul Barbă -Roş ie dă duse comanda de defilare cu glas de tunet.
Înaintea cui?
Şi tot regimentul defilase cu capul la dreapta ― ofiţ erii cu să biile plecate ―
în faţ a unei rachete de tenis ş i a unui zîmbet ironic, stă pînit însă .
Colonelul moş tenise de la stră buni nu numai barba ― în care se oglindeau
parcăş i galbenii, ş i grîul ― ci ş i patima mesei verzi, în care ş i grîul, ş i galbenii
― oricît de fluviali ar fi ― se varsăca într-o mare. Totuş i, floreta Olguţ ei
smulgea zilnic o orădeplină , uneori întrecută , patimii cartoforiceş ti a colonelului.
Astfel căzilnic, în preajma lui ş apte jumă tate, seara, colonelul se ridica de la
masa de bacara ― de care îl lega un Ultim bac ― trecea în odaia de scrimăa
Jokey-Clubului ş i, îmbră cat în costum de arme, o aş tepta pe Olguţ a care sosea de
la tenis cu în-tîrzieri mai mari sau mai mici.
― Mille excuses, mon colonel!23
24
― Mille remerciements, mon enfant! J'ai eu l'honneur de vous attendre.
Colonelul vorbea uneori à la Georges d'Esparbès25, spunea Olguţ a, care
primise în dar de la el ― cu titlul de manual eroic ― că rţile lui d'Esparbès legate
în marochin.
Plafonierele erau aprinse.
De-a lungul pereţ ilor se întindeau lungi canapele de catifea roş ie, mîncate de
molii. Zidurile erau împodobite cu panoplii, alternînd cu oglinzi în rame aurite ş i
picturi sportive.
Odaia de scrimăera singura odaie a Jokey-Clubului în care mirosul de tutun
era atenuat ş i vocabularul cartoforicesc absent. De altminteri, era odaia cea mai
puţ in frecventată , aproape pustie. Colonelul ş i Olguţ a erau singurele excepţ ii care
îndreptă ţ eau lipsa meselor verzi ş i din aceastăîncă pere.
Nimeni n-ar fi spus căadversarul colonelului era o fată . Înfă ţişarea Olguţ ei
era cu totul bă ieţ ească . Mai întă i îmbră că mintea: pantaloni de scrimăbă rbă teş ti,
pieptar ş i mascăbombată . Apoi impetuozitatea trainicăş i severitatea jocului.
Braţ ul care mînuia floreta nu se apă ra cu panici cochete de evantai, nici nu ataca
avînd aerul cămînuieş te o tulpinădeghizatăîn lamăde oţ el din capă tul că reia
crinul că zuse provizor.
Apoi tă cerea. Nici madrigale din partea colonelului, nici exclamaţ ii ― oh!
vai! ah! ce! ― din partea adversarului. O tă cere încordată , în care s-auzeau:
ritmul respiraţ iilor, tactul picioarelor ş i clinchetul lamelor inteligente ş i sprintene
ca ironia, perfide ca sarcasmul, viclene ca surîsul...
Ochii Olguţ ei erau atenţ i ca la un joc de ş ah accelerat. Floreta colonelului era
bilingvă : cunoş tea ş i dialectul lamelor italiene ş i al celor franceze. Olguţ a trebuia
sărezolve mereu alte probleme. Mintea lucra în ritmul braţ ului spontan. Toţ i
muş chii erau la pîndă . Şi cînd destinderea fandă rii nimerea pieptul adversarului
cu delicatul vîrf al floretei, brusc îndoit, muş chii gă seau în scurta biruinţ ăo
sinteticăodihnăş i noua elasticitate a elanurilor apropiate.
Uş a dinspre odaia de bridge se deschise lent, dezvă luind feţ e congestionate în
23
Mii de scuze, colonele! (Fr.)
24
Mii de mulţ umiri, copila mea, am onoarea săvăaş tept (fr.).
25
Scriitor francez (1863―1944), autor de romane istorice
fumul ţ igă rilor ş i un răsad multicolor de că rţi de joc, gră dină rit ― meditativ sau
violent ― de mîni nervoase.
― Ah! Bonsoooir, d'Artagnanette!
― Touché.
― Repos et merci.
Olguţ a îş i smulse masca, de subt care capul ră să ri zburlit, rumenit ş i
impertinent, întregind silueta de paj ră zboinic.
― Bonsoir, oncle universel!
― Ha-ha!
Nalt, dar puţ in adus, cum sînt domnitorii în clipa cînd, din strană , abia îş i
apleacăfruntea în faţ a Mitropolitului; cu frunte naltă , pietroasăş i de gală ,şi păr
rar, pieptă nat pe spate; cu musteaţ a că runtăş i fină , dar lipsităde galanterie,
deprinsăsăfie dezmierdatămeditativ în faţ a ideilor, nu ră sucităîn faţ a femeilor;
cu sprîncene stufoase, de subt care ochii afunzi aveau cochetă ria săparăprezbiţ i,
din care pricinăcapul se răsturna pe spate în faţ a unui om ca în faţ a unui munte;
cu guler drept ş i rigid de moda veche, ca ş i manş etele rotunde de o albeaţ ă
reacţ ionară , cu zîmbet afabil de bă trîn care dispreţ uieş te mînia, încruntarea ş i
gesticularea, socotindu-le prea juvenile ş i necuviincios democratice faţ ăde
sobrietatea ironiei; cu mîni înguste ş i degete lungi ş i subţ iri de ctitor, deprinse
parcăsăînş ire onctuosul chilimbar al mă tăniilor; ş i cu gest ocrotitor ş i ospitalier
de boier cînd primeş te oaspeţ i la conac, întîmpinîndu-i în capul scă rilor ― oncle
Michel contempla silueta Olguţ ei, d'Artagnanette, cum o saluta el zilnic intrînd în
sala de scrimăcu evantaiul în mînă , aş a cum intra ş i la Universitate.
La Bucureş ti i se spunea domnule ministru sau excelenţ ă― era mobilizat
oarecum, ministru de justiţ ie ― ceea ce-l fă cea sără spundă :
"Tiens! J'avais oublié. Comme c'est aimable de votre part, cher monsieur, de
26
me l'avoir rappelé!"
La Iaş i i se spunea domnule profesor ― era singurul dintre profesorii
Facultă ţii de drept fă rătitlu de doctor.
"Oh? Non, merci! Je n'ai pas besoin de cela pour l'être ― n'est-ce pas, mon
cher collègue?"27
La Jokey, intimii îi spuneau oncle Michel. Pe la spate toţ i îi spuneau oncle
Michel, familiaritate pe care ş i-o însuş iseră, bineînţ eles, ziarele.
Vorbea ră spicat, aruncînd vorbele de sus, ca un bacş işdin balcon. Şi vorbea
moldoveneş te cu un uş or accent franţ uzesc, pă strat din tinereţ ă , accent care
învă luia cu un fel de pudoare arhaismul neaoşal cuvintelor îmbinate în fraze de o
cronică reascăpuritate.
Olguţ a îl poreclise "l'oncle universel".
"En effet, je m'aperçois que ma famille onclesque grandit drôlement! Mais,
en échange, j'ai le plaisir de recevoir une nièce très simpathique par cette voie
profondément dégoûtante!"28
26
Ia te uită ! Uitasem. Ce amabil din partea dumneavoastră , dragădomnule, cămi-
aţ i adus aminte! (Fr.)
27
O! Nu, mulţ umesc! Nu am nevoie de asta ca săexist ― nu-i aş a, scumpul meu
coleg? (Fr.)
28
De fapt, îmi dau seama căfamilia mea de unchi se mă reş te în chip amuzant!
Colonelul Barbă -Roş ie privea cu o pă rinteascăadmiraţ ie neastîmpă rul
Olguţ ei, care, deş i în repaos, fră mînta floreta fă răurmăde osteneală .
― Pur sînge, onche Michel.
― Tais-toi, Barbaroza! îl alungăoncle Michel cu un gest extenuat al
evantaiului. Tu vezi numai cai. Ai halucinaţ ia grajdului profesional! Mai sînt ş i
mă gari pe lumea asta, nu numai cai; n'est-ce pas, d'Artagnanette? Je viens
justement d'en quitter un...29
― Qui est-ce, monsieur La Fontaine?30
31i
― C'est un politicien ― naturellement Cum îl cheamă ? Ah!...
În faţ a numelor colegilor universitari ş i luceferilor politici oncle Michel avea
un recul voit ― de memorie ― care punea o distanţ ăsanitarăîntre el ş i ei.
Uş a se deschise, fă cînd loc unui domn cu obrajii atît de grăsuni, rumeori ş i
zîmbitori, căpă reau dospiţ i din pasta dolofanăa feselor îngeraş ilor lui Rubens.
Vă zîndu-l, oncle Michel se lumină .
― Tiens! Cum îţ i dzîci, tachistule? Nu pot să -ţi reţin numele ilustru!
― Ei, coane Michel! Costea Babic.
― Ah! Cest cela! Costea Babic, oui! Le voila, d'Artagnanette! Il a une
manière, pommadée d'être takiste; tout à fait fabrication Take! Il me remplit de
joie!32
Costea Babic zîmbea ca un buchet de trandafiri în că rţile poş tale ilustrate.
― Tare-i glumeţconu Michel!
― Comme la politique développe l'esprit d'observation!...33
― ...L'esprit en général34, adă ugăOlguţ a.
― Domniş oarăDeleanu, m-a însă rcinat conu Iorgu săte anunţcăplecaţ i
îndată .
― Cum asta? Nu-s încăopt jumă tate! se încruntăcolonelul. Ce-a pă ţit Iorgu
de se gră beş te? Cîş tigă?
― Vai de mine! Conu Iorgu are nobleţ ăde-a pierde constant!
Olguţ a se încruntă : o cutăîntre sprîncene, cu ră sfrîngeri adînci. Ştia cătată l ei
pierde nebuneş te ş i că -şi fă cuse o celebritate din aceasta. Dar mai presus de toate
o supă rau glumele pe socoteala acestei celebrită ţ
i mă noase pentru o bunăparte
dintre cei care-o satirizau.
Zvîrli floreta pe canapea.
― Măiertaţ i, trebuie sămăîmbrac. Oncle Michel, ai dreptate. Colonelul
vede numai cai ară beş ti şi lame de Toledo; mai sînt ş i copitele fabulei. Bunăsara.
Dispă ru în odaia de baie, unde o aş teptau ogarii, racheta ş i duş ul rece.
Însă , în schimb, am plă cerea de a primi o nepoatăfoarte simpatică , pe această
cale neplă cută ! (Fr.)
29
Taci, Barbaroza! (...) nu-i aş a, d' Artagnanette? Abia m-am despă rţit de unul
(fr.).
30
Cine e, domnule La Fontaine? (Fr.)
31
E un politician ― desigur (fr.).
32
A! Asta e ! Da, Costea Babic! Iată -l, d'Artagnanette! Are o manierăpomă dată
de a fi tachist; cu totul un produs Tache. Măumple de bucurie! (Fr.)
33
Cum dezvoltăpolitica spiritul de observaţ ie! (Fr.)
34
...Spiritul, în general
Oncle Michel îş i freca palmele.
― Hm! C'est épatant! Et pourtant elle ressemble parfois à sa tante Elenco
Dumş a, qui était horriblement laide et affreusement intelligente. Oui!
Affreusement in-tel-li-gente, monsieur takiste! Tu l'as connue, Barbaroza?35
― Oncle Michel! protestăcolonelul, bombîndu-ş i marţial bustul.
― Tţ , mon cher! N-am spus că -i urîtă
! Au contraire! Mais elle lui ressemble,
surtout quand elle dit des vérités. C'est drôle. 36
― Pur-sînge! murmurăcolonelul, ca un refren, bă tîndu-şi barba cu dosul
palmei.
― Ei, lasă -mă ! se supă răoncle Michel, desfă cînd evantaiul. Iar te-ai fă
cut
impresar de cai!

― Bonsoir, Olguţ a.
― Bonsoir, papa.
Congestionatăş i nă duş ită , cu ochii lucioş i de frigurile bă ncii bacara, cu
tîmplele surite de timpuriu ş i fire albe în musteţ i, cu tră săturile arse de zbucium
ca de un soare marin, dar pline de strania ş i fierbintea tinereţ ăa nervilor, ş i
fruntea largăş i bombatăca o statornicăsfidare ― faţ a domnului Deleanu surîdea
pă rinteşte ş i copilă reş te Olguţ ei, care era puţ in mai înaltădecît el ş i proaspă tăde
soare, vînt ş i tinereţ ă .
― Am ceva pentru "fondul Olguţ a", zîmbi el, bă tîndu-ş i buzunarul de la
piept.
"Fondul Olguţ a" era tovară şla cîş tigurile cartoforiceş ti ale domnului
Deleanu. Deş i cunoş tea pagubele zilnice, Olguţ a tolera tributul seral pentru
fondul instituit de tată l ei, ş tiind că -i face plă cere.
Domnul Deleanu o să rutăpe frunte ş i începu să -şi potriveascăîn faţ a oglinzii,
cravata strîmbă .
― Văsalut cu respect, coani Iorgî. Numai douăvorbe, dacănu se supă ră
domniş oara matale.
GerşHerman ― misit ― era client civil, comercial ş i mai cu seamăpenal, al
domnului Deleanu. Şi cum tainicele lui afaceri nu puteau fi rezolvate decît de
"coani Iorgî", îl aş tepta la club ― unde-l gă sea sigur, în loc să -l aştepte la birou
― unde gă sea secretarii.
― Gerş !
Cum ar fi spus: "Marş !"
Dar Gerş , cu un zîmbet ş i gest amforat de balerină , mai înaintăun pas. Era
aş a de gras căpă rea de douăori gravid: ş i pîntecele, ş i fălcile.
― Coani Iorgî!
― Aş teaptă -măacasă , Gerş .
― V-aş tept la gară . Cu respect ş i complimente la domniş oara.
35
Hm, e surprinzător! Şi cu toate astea, seamă năcîteodatăcu mă tuş ă-sa, Elencu
Dumş a, care era oribil de urîtăş i înfioră tor de inteligentă . Da, înfioră tor de in-te-
li-gentă , domnule tachist! Ai cunoscut-o, Barbaroza? (Fr.)
36
Dimpotrivă ! Însăîi seamă nă , mai ales cînd spune adevă ruri. E straniu! (Fr.)
― Ce? Pleci, papa?
― Da, plec la Bucureş ti. Jidanii ş tiu tot! Ce să -ţi aduc, Olguţ a?
Se suirăîn tră sură , cu ogarii la picioare!
― La "Smirnov". Ce cumpă ră m, Olguţ a?
Domnu Deleanu ră spundea la saluturi în dreapta ş i în stînga, zîmbind,
gesticulînd amical, protector sau cu înţ eles, ca un orator popular la coborîrea din
tren.
Sîmbă ta însufleţ ise Iaş ul, mai ales strada Lă puş neanu: treceau parfumuri
violent proaste ş i mă tăsuri colorate intens ca acadelele din borcanele cofetă riilor
periferice.
― Flori mirositoare pentru duduci costisitoare! Cumpăraţ i, cumpă raţ
i, domni
galanţ iş i cavaleri berbanţ i! Baronul de Vax văporunceş te săfiţ i galanţ işi
eleganţ i dacăvreţ i săfiţ i berbanţ i! Tiu vio, ma belădamă ?
Cu ghete de lac, ghetre albe, mă nuş i albe, trandafir alb la butoniera
smochingului ş i monoclu cu ş nur lat pe o faţ ăde gorilăţ igă nească , baronul de
Vax ― cum singur se intitula ― îş i plasa florile cu o impertinenţ ăîn glas ş i
gesturi calculat negustoreascăpentru publicul de sîmbă tă . În timpul să ptămînii se
adresa individual trecă torilor, cu că lcîile lipite ş i jobenul plecat: "Mă ria-voastră ,
nu vreţ i"...
Tră sura se opri în faţ a bă că niei "Smirnov". Intrară .
― Buna sara, domniş oarăVolga. Ci faci, domnule Medeleanu?
Olguţ a întinse o mînăprietenoasănoului-venit care intra în bă că nie cu mîni
crispate ş i tremură toare de orb nervos, duhnind a vin, bă rbos ca Robinson, dar
brun, cu tră sături ascetice, ochi halucinaţ i de dervişurlă tor ş i îmbră cat ca o
sperietoare de pă să ri.
― Vii de la Jupey-Club, Pierdeleanu?... Luă m o fiţ uicăş i niş te akefali?
Apăsa pe fiecare vorbă― calambur îndeobş te ― ca într-o cîrjăcare i-ar fi
susţinut bicisnicia ş i avea accentul mirat evreiesc al celor care imitămereu
jargonul. Vă zuse tră sura casei Deleanu oprindu-se la "Smirnov", de peste drum,
de la "Respect general", ş i nu se putuse opri ― lă sînd mură turile usturoiete,
pastrama de gîscă , vinaţ ul acriş or ş i cei trei convivi în faţ a că rora îş i orhestra
calambururile ― sănu vie ş i la o ţ uică .
Calambururile erau în inteligenţ a acestui junimist ca o mahala în jurul unui
oraşcu tainice gră dini ş i discrete palate. Ca să -l cunoş ti, trebuia sătreci mai întă i
prin mahala. Olguţ a trecuse, ş i îl stima. Stima ş i faimoasa ră utate verbală― care
era luciditate ― ş i humorul sincerită ţii sale temerare, ş i să răcia trupeascăa
acestui învă ţat ― diagnostician miraculos în medicină― ferfeniţ os ca o carte
veche.
― Domnule Prahu, vii la noi la masă? îl invităOlguţ a aruncînd o privire iute
domnului Deleanu, care zîmbi.
― Vin. Îţ i mulţ umesc, domniş oară , adă ugăel ceremonios, pieptă nîndu-ş i
barba, pieptă natăcu mînile numai în astfel de ocazii.
Doamna Deleanu nu prea împă rtă şea stima Olguţ ei ş i prietenia domnului
Deleanu pentru acest conviv care lă sa dîre de glod pe covoare, mormane de
scrum pe mobile, pe faţ a de masă― arhipelagul tuturor alimentelor lichide sau
quasi, ş i al bă uturilor ― ş i care pe deasupra vorbea de ră u pe toţ i. Dar alianţ a
Olguţ a-domnul Deleanu era mai puternică .
Se suirăîn trăsurăcu pachetele ş i sticlele; Olguţ a la mijloc. Ogarii, pe jos.
Caii mergeau încet din pricina aglomeraţ iei; cotind spre Copou, prin faţ a Rîpei
Galbene, o luarăla trap. Trotuarul stră zii Carol era atît de plin de pietonii
sîmbetei, căpă rea un funicular urcînd spre Copou.
Noaptea că dea clarăca pe un decor mînă stiresc. Aş teptai glasul clopotelor.
Rupînd tăcerea, doctorul Prahu întrebă― ironic sau trist? ― întinzînd mîna
crispatăca un blestem:
― Unde-i Iaş ul? Şi singur ră
spunse, cu mimicăş i accent de parodie: Aici-s,
moi!

― Pleacămaestrul la Bucureş ti! Dosarele...


― Conaş u pleacî la Bucureş ti. Digrabî la masî.
― Bine, Iorgule, iar măanunţ i în ultimul moment! Şi musafiri la masăpe
deasupra! Poftim!... Profira, spune lui Neculai sămai puie un tacîm... A! Unde
mi-e capul! Olguţ a, ia vezi tu ce-i cu scrisoarea lui Gheorghiţ ă... Scrie de niş te
că rţ
i trimise din greş ală. Uite: ce-i asta: Ojardindilijant!
Vestea plecă rii domnului Deleanu se ră spîndise ca sunetul trîmbiţ elor de
mobilizare, accelerînd ritmul obiş nuit al casei ş i alarmîndu-l.
Doamna Deleanu se consacrăpachetelor destinate lui Dă nuţ ; domnul
Deleanu, expedierii clienţ ilor şi alcă tuirii bagajelor haotice.
Puiu ― surprins de Olguţ a în clipa cînd vă muia salamul ş i ghiudemul aduse
pentru masă― fusese expulzat din sufragerie în salon săţ ie tovă răşie doctorului
Prahu, sau, mai exact, somnului acestuia, că ci doctorul, de cîte ori se aş eza pe o
sofa sau într-un fotoliu ― fă răca săaibăîn faţ ăo masăcu pahare, sticle cu
trompămetalicăală turi de "sferturi" ş i mucuri de ţ igări ― adormea cu gura
deschisă , avînd aerul celor cloroformizaţ i pe un scaun dentar.
Puiu se plimba prin salon, cu mînile la spate, tropă ind agresiv, cu sufletul plin
de revoltăş i amar: iar îl bruscase Olguţ a! Pe doctorul Prahu nu putea să -l sufere!
Şi pe deasupra îl exaspera ş i un ulcior stîrnit de colbul vitezelor cicliste!
Olguţ a dupăce porunci lui Neculai săscoatăo sticlăde vin "fain" pentru
desert în cinstea doctorului ― alternălectura scrisorii lui Gheorghiţ ăcu muş catul
combativ al feliilor de ghiudem pipă rat, dur şi aromat, care se mă nîncăobligator
în picioare, cu o aş cnie de pîne smulsă― fiindcăpînea nu-i tă iatăîncă―
întovă răşind o lectură .
― Ojardindilifant?
Intrărîzînd în odaia Monică i.
― Hei-hei!
Aprinse lumina.
― Ai adormit?
Monica se ridicăde pe divan, ocrotindu-ş i ochii cu palma. Rochia subţ ire,
îmbră catăpentru primirea pachetului, era ca o floare bă tutăde brumă .
― La masă, Melizando! Uite ghiudem. Ştii căpapa pleacăla Bucureş ti!...
Monica!
Aplecîndu-se, Olguţ a-i că utăochii; Monica ş i-i acoperi.
― Ai plîns?
Olguţ a aruncăo privire pe masă . Vă zu risipa că rţilor.
― Au jardin de l'Infante, A! Ojardindilifant! ... Ce-i asta? "Pour Adine?"...
Monica se repezi la masă .
― Te rog, Olguţ a, nu ceti.
― E pentru tine?
― ...Nu.
Monica plecăîn jos ochii plînş i.
― Atunci, dă -mi voie. Uite scrisoarea lui Gheorghiţ ă.
Cetirăală turi: Olguţ a, versurile cu dedicaţ ie, care lă mureau lacrimile
Monică i; Monica, scrisoarea care explica prezenţ a, în acelaş i pachet, a celor două
Au jardin de l'Infante. Faţ a Olguţ ei era atentă , severă , preocupată. De îndatăînsă
ce simţ i ochii Monică i îndreptaţ i asupra ei, îş i luăun aer ironic ş i surprins.
― Et tontaine et tonton!
Monica zîmbi ostenit subt ochii Olguţ ei.
― De ce-ai plîns?
― Ţi-a scris?
― Da.
― Minciuni?
― Vai, Olguţ a! Dă nuţ !
― Atunci de ce-ai plîns?
― Din pricina Adinei "au coeur rapace"37?
Monica se roş i.
― Fiindcăi-a făcut versuri ş iţie ţi-a scris în proză ?
― Atunci de ce-ai plîns? se încruntăOlguţ a, bă tînd cu pumnul în masă .
Leila deschise ochi speriaţ i. Olguţ a trînti felia de ghiudem pe Au jardin de
l'Infante.
― Monica, uită -te la mine... Te rog sănu fii Melizandă !... Acuma uită -te-n
oglindă . Uită -te, cănu-i ruş ine! bă tu ea din picior.
Silităde mînile Olguţ ei, Monica se uităş i-ş i vă zu frumuseţ ea inutilă.
― Atunci, de ce-ai plîns?... Ascultă , Monica, tu ş tii căodatăpe an vorbesc ş i
eu serios. Eu afirm căte iubeş te pe tine.
O luase viguros de umeri. Ochii Olguţ ei erau pasionaţ iş i puternici ca ai celor
care vorbesc în numele lui Dumnezeu. O cutăi se adîncise pe frunte, deasupra
ră dăcinii nasului.
― Tu crezi c-o iubeş te pe domniş oara Adina. Perfect. De ce?... Ră spunde!
― Fiindcăi-a făcut versuri?... Ră spunde!
― Mai întă i nu i-a făcut versuri. A fă cut o poezie ş i a dedicat-o domniş oarei
Adina. Asta-i mania ş i vanitatea celor care fac versuri: săle dedice lui
Dumnezeu, patriei, sau mă car unei domniş oare. Dar versurile nu-s scrisori! Şi
nici scrisorile nu trebuiesc luate în serios! Dar versurile! Dacăera trist din cauza
acestei domniş oare, îi scria o scrisoare, sau nu-i scria de loc, îş i pierdea pofta de
mîncare, slă bea... De unde! N-ai vă zut ce scrie Gheorghiţ ă ? Căa avut un gutunar,
da i-o trecut! Vra săzicăMetaforei, să nă tos tun, face poezii jalnice ― asta-i altă
37
Cu inima ră pitoare (fr.)
manie a poeţ ilor să nă toş i ― pe care le trimite cu dedicaţ ie la diverse
domniş oare... Cînd are să -şi tipă reascăversurile viitoare are săle dedice în bloc
ţie, sau mamei! Ce ai de spus?
― Nu eş ti mulţ umită ! Bine. Atunci săprocedă m negustoreş te. Săcîntă rim:
domniş oarei Adina i-a trimis Au jardin de l'Infante; ţ ie ţ i-a trimis toate volumele
lui Samain. Ei i-a trimis o poezie cu dedicaţ ie, în care-i spune minciuni, că ci dacă
vroia să -i spuie un adevă r îi scria o scrisoare; ţ ie însăţ i-a scris o scrisoare în care
tu singurăspui cănu-ţ i scrie minciuni... Ce-ţ i scrie?
― ...Că -i trist...
― Sigur, fiindcă -i la Bucureş ti şi tu eş ti la Iaş i. De asta face poezii jalnice.
― ...Adinei...
― Adinei! Ascultă , Monica: domniş oara Adina X flirteazăcu Benjaminul!
Dar fiecare bă rbat flirteazăcu toate fetele ― ş i foarte bine face, aş a trebuie să
facă . Cu una face exerciţ ii de versificaţ ie, cu alta joacătenis, cu alta patinează , cu
alta suspinăla Dama cu camelii, cu alta merge la cinema etc.. Şi pe una o iubeş te.
Dă nuţte iubeş te pe tine.
― De unde ş tii? întrebăMonica, deschizînd ochii mari ca în faţ a unui oracol.
― Ştiu fiindcă -s sora lui... ş iştiu eu fiindcăş tiu. Ţi-am spus eu vreodată
minciuni?
― Nu.
― Atunci de ce nu măcrezi?
Monica plecăochii, vorbind în ş oaptă :
― Atunci de ce nu mi-a scris nimic de la Cră ciun?
― Cum nu ţ i-a scris? Dar scrisoarea de azi? Dovadămai bunădecît asta ce
vrei? Cît timp nu ţ i-a scris, săzicem căai fi avut dreptul săte îndoieş ti. Dar
acum?... Şi tu n-ai dreptul săte îndoieş ti! urmăOlguţ a cu pasiune, zguduind
umă rul Monică i. Dă nuţte iubeş te pe tine, ş i dacăte îndoieş ti înseamnăcătu nu-l
iubeş ti.
― Vai, Olguţ a...
― Atunci n-am dreptate?
Monica ridicădin umeri, zîmbind, gata săplîngă .
― Atunci mă nîncă -ţi ghiudemul... Fugi, nu vreau să rută ri! Şi întorcîndu-se de
la uş ă : împacheteazăinfanta ş i hai la masă , căpleacăpapa.
Olguţ a intrăîn odaia ei, cu fruntea încreţ ită . Nu era întă ia oarăcînd se mira ea
singurăde tonul categoric al afirmaţ iilor ei, dupăce le fă cuse ş i argumentase.
Chiar profesorii îş i puneau o clipăla îndoialămemoria sau ş tiinţa faţ ăde
fanatismul cu care Olguţ a afirma uneori o inexactitate ş i a ingeniozită ţii cu care
făcea verosimil ceea ce afirma. De astădată , însă , nu mai era vorba de un
profesor, ci de Monica...
― Duduie Olguţ a, poftiţ i expres, o invităla masăNeculai, ridicînd mînile
înmă nuş ate în semn de mare ananghie.
― Spune căvin.
Medităo clipă , cu ochii întredeschiş i, cu fruntea încordată . Zîmbi.
Şi brusc iluminatăse aş ezăla mă suţ a de pe care-i zîmbea fotografia lui moş
Gheorghe ş i scrise trei scrisori cu viteza unui dejun într-un restaurant de gară
unde trenul se opreş te cinci minute.
*

Ultimele ecouri ale zilei întîrziau în bucă tă rie şi în odă ile servitorilor.
Liniş tea intrase în casăca un îngheţfă răduritate ş i fă răscînteiere. Prin
ferestrele deschise intrau delicaţ ii oaspeţ i cari niciodatănu vin pe uş ă : somnul
vîntului, freamă tul plopilor, dulceaţ a teiului.
Paturile erau înfă ţate, dar goale; luminile, stinse.
Doamna Deleanu ş i Monica se plimbau pe aleea care ducea spre poartă .
Tăceau. Fiecare cu gîndurile ş i umbra ei, deş i purtau în gînduri pe acelaş i Dă nuţ ,
altul în fiecare.
Doamna Deleanu se rezema într-un baston luat la întîmplare din vestiar; nu
atît pentru a-ş i sprijini trupul; mai cu seamăpentru a-ş i însoţ i singură tatea, că ci
tăcerea Monică i era o depă rtare.
Puiu, că lare pe bicicletă , făcea opturi concentrate pe nisipul aleii. Era furios.
Olguţ a plecase la garăcu domnul Deleanu, ş i el...
― Puiule, nu-ţ i dau voie sămergi noaptea cu bicicleta prin oraş . La ora asta
copiii se culcă .
― Da azi îi sîmbă tă , tante Alice! Mîne n-am ş coală ! suspinase el.
― Cu atît mai bine: stai cu noi acasăla aer curat.
Puiu Deleanu, licean în clasa patra, era vă r de-al doilea cu Olguţ aş i Dă nuţ .
Avea o faţ ărotundă , pe care mîniile că deau rumene ş i dese, ca cireş ele scuturate
din pom, ş i fruntea domnului Deleanu, purtatăcu aceeaş i aroganţ ă.
Cu patru ani înainte, intrase pe poarta casei Deleanu ― laolaltăcu clienţ ii ―
un copil mă runt ş i îndesat, tuns chilug, cu o pă lărie de pîslăneagră , prea largă
pentru el, adă postind doi obraji să nă toşi de copil care s-a dat cu să niuţ a, doi ochi
serioş işi preocupaţ i de cioban prematur, ş i un nă suc.
Subt sumă nel era îmbră cat cu o că meş ăţ ă răneascăalbă , cu chenare brodate
de mama, ş i un brîu roş , lat; o pereche de bocanci de iuft, purtaţ i cu stră şnicie,
întregeau silueta. Mai avea ş i un bă ţpentru cîni, o lădiţ ăde lemn cu toatăzestrea,
şi o scrisoare pentru domnul Deleanu.
Tată l lui, ţă ran chiabur, dar cu evlavia banului, din pă rţile Palancei, dorea ca
prin influenţ a vă rului să u ― "boierul de la Iaş i" ― să -l introducăpe Mihu ― aş a
se numea copilul ― bursier la Liceul Internat din Iaş i.
"...ş
î dacî na fi cu putinţ î sî ti milostiveş ti coani Jorgule di sără cia noastrî
cînd na fi la învă ţături lîi puni la treabăca sî nu mînînci digiaba. Cî ţ om mai
trimeti ş i noi oleacădi păstrăvi, oleacădi caş , un curcan, niş te prosoapi..."
Cu nici un chip Mihu Deleanu nu voise săprimeascăinvitaţ ia de-a sta la
dejun cu boierii. Înfipt în ogradă , lîngălă diţa lui, mîncase, cu mîna ş i cuţitul,
merindele de-acasă . Cînd îl întrebau servitorii sau clienţ ii cîte ceva, ş edea la
gînduri, apoi ră spundea tare ― ca unui om de pe altăvale ― privind din plin, pe
cel ce-l întreba, cu ochii lui rotunzi. Spre sară , înfricoş at de mulţ imea clienţ ilor,
se refugiase în gră dină . Acolo îl descoperise doamna Deleanu, trîntit pe iarbă ,
cîntînd din fluier înnă duş it.
― Tu ş tii săcînţ i din fluier, puiule?
― ...Aha!
Fă răintervenţ ia domnului Deleanu, Mihu reuş ise la examenul de bursă , cu
media zece, distanţ înd pe toţ i ceilalţ i candidaţ i.
― Ră spunde ca Isus în templu! felicitase directorul pe domnul Deleanu.
Totuş i, Mihu nu intrase intern, nici nu se folosise de locul cîş tigat. Doamna
Deleanu reţ inuse acasăpe micul ş i să lbatecul suplinitor al lui Dă nuţ . Şi, încetul
cu încetul, Mihu devenise Puiu pentru doamna Deleanu ş i Monica, ş i Cuţ ulachi
pentru Olguţ a. Un Puiu zvelt, îmbră cat cu mult mai mult gust decît majoritatea
colegilor să i oră ş eni, un Puiu transfigurat, care purta totuş i în suflet, ca un
filigram, pe Mihu de odinioară .
Învă ţ a cu o uş urinţ ăş i o isteţ ime care-l fă ceau săfie ― în afarăde orele de
clasă― într-o veş nicărecreaţ ie. O singurăluptăgrea avusese cu ale învă ţăturii,
dar biruise: cu limba franceză . Zile ş i nopţ i de-a rîndul ― în tainăş i singură tate
― se trudise Mihu să -l rosteascăpe "le" aş a cum ră suna dulce, muzical, fă ră
efort, în gura fetelor ş i a doamnei Deleanu. Cu toate acestea, evoluase de la
greoiul ş i odiosul "lio" pînăla perfecta puritate a lui "le", cîş tigat de el ca o
cetate, dupăun lung ş i istovitor asediu în timpul că ruia vă rsase ş i lacrimi.
Dar mai crudădecît "le" era Olguţ a, care-i dă ruise de Paş ti, pe cînd era
convalescent dupăfebrătifoidă , bicicleta: o bicicletăelegantăca o rîndunicăîn
zbor, înzestratăcu cauciucuri roş ii, frînăautomatăş i douăghidoane: unul de
curse ş i altul de plimbare. Bineînţ eles, desperă rile zilnice ale lui Puiu întrebuinţ au
numai ghidonul de curse, pe care, aplecat ş i în astăseară , fă cea semnul infinitului
pe nisipul aleii, fiindcădoamna Deleanu nu-l lă sase sămeargăla garăcu bicicleta
şi fiindcă , mai ales, Olguţ a nu-l acceptase în tră sură , pretextînd cănu e loc...
― Da! Bă rbosul ş i beţ ivanul de doctor are loc... ş i eu nu!
Ah! De ce nu se-mbolnă vea din nou, de ce nu ră cea, de ce nu-ş i rupea un
picior, săfie Olguţ a iară şi bunăcu el, ca în timpul convalescenţ ei! Pe-atunci ea
singurăîi cetise cu glas tare amîndouăminunatele: Livres de la jungle ale lui
Rudyard Kipling, traducîndu-i unde nu pricepea, mimînd pe ursul Balloo, cel cu
vorbe înţ elepte ş i labăautoritară , pe boaul Kaa, spaima "bandarlogilor", care
vorbea sîsîit ca un om fărădinţ i, ş i pe Mowgli, care era voinic ş i îndră zneţ"cum
trebuie săfie orice bă iat".
Şi el era voinic ş i îndră zneţ , aş a cum vroia Olguţ a. Pe bicicletănu se temea
nici de tramvaie, nici de automobile; la ş coală , de nici un coleg, nici chiar de
repetenţ ii cu vocea groasăcare fumeazăla "00" deş i el purta încăş osete ş i
pantaloni scurţ i.
Totuş i, de cînd se însă nă toş ise, Olguţ a nu-l mai lua în seamă ,ş i cînd îl lua, îi
spunea Cuţ ulachi. Uneori îi venea săse arunce din podul casei, dar se ră zgîndea,
aruncîndu-se în viitor cu elanul dobîndit din renunţ area la cealaltăaruncare.
Lasă ! Are săfie el mare!... Are săfie ca Vlad Ţepeş !... Ş-atunci are săvadă
Olguţ a!
― Puiule, du-te la culcare.
Roţ ile vîjîirăînspre casă .
― De ce-o fi întîrziind atîta? întrebădoamna Deleanu pe Monica.
― ...Poate căde la garăs-a dus pe la Rodica, tante Alice.
― Da, e drept!
Plimbarea reîncepu tă cută . Doamna Deleanu se liniş tise.
Rodica era o camaradăa fetelor, ş i una din rarele eleve ale pensionatului
"Humpel" care nu fă cea curăde slă bit, nu era îndră gostităde profesorul de filo-
zofie şi nici nu accepta moda leş inului ş i a melancoliei cu palori riguroase. Avea
o poftăde mîncare statornică : taş ca-i era plinăde chifle, smochine, migdale,
alune, pe care le mînca subt ochii profesorilor pe-nfundate. Olguţ a-i spunea că
are o privire antropofagă . Şi pe deasupra, Rodica rîdea "ca o ş coalăprimară ".
Cînd venea la Olguţ a, doamna Deleanu zîmbea din a patra odaie, fiindcăş i de-
acolo le auzea rîzînd.
― De ce rîdeţ i? le întreba ea binevoitoare, deschizînd uş a.
Şi se încingeau niş te rîsete care excludeau vrîstele care puteau sămai întrebe
cauza lor.
Prin tă cerea Iaş ului, trapul cailor, urcînd la deal, ră suna clar ş i sonor ca subt
bolţile unei catedrale devastate.
Doamna Deleanu ş i Monica se îndreptarăspre poartă .
― Olguţ a!... Unde-i Olguţ a, Ilie?
Din tră surăse coborîse ― ră sturnînd pe stradăo umbrăde balon captiv ―
GerşHerman, cu pă lăria coborîtăadînc în noapte ca o ciutură .
― Cu respect ş i sărut mîna. Pot săvădau complimenti di la coani Iorgî ş i di
la domniş oari.
― Unde-i Olguţ a, domnule?
Gerşîntinse douăscrisori, surîză tor.
― Domniş oari a plecat la Bucureş ti!
― Nu se poate, domnule! Ilie, unde-i duduia?
― Pui di la garănu s-o mai întors, să rut mîna, ră spunse Ilie deschizînd
poarta.
Gerşluădin tră sură , cu precauţ ii grase, un pachet.
― Coani Iorgî o trimes niş te îngheţ aţ î... ci-i mai extra, puteţ i sămăcredeţ i.
Cu respect.
Întorcîndu-se cu tră sura, doamna Deleanu ş i Monica se cbborîrăgră bite în
vestibul, aprinzînd lumina.
― Ce zici, Monica!
― ...Dă !
― Asta-i pentru tine.
Pe plicul scrisorii adresate doamnei Deleanu, Olguţ a scrisese în fugă :
"Mîncaţ i îngheţ ata căse topeş te. Nu mi s-a întîmplat nimica."
Doamna Deleanu ridicădin umeri.
― Ileana! Ileana! Profira... Profira... du îngheţ ata în sofragerie ş i pofteş te-l pe
cuconaş u Puiu dacănu doarme.

"Dragămamă,
Nu te alarma. Nu te anunţcăm-am sinucis aruncîndu-măsubt roţ ile trenului!
«La din contra»: plec la Bucureş ti săvăd pe Benjaminul familiei. Am să-i pun
termometrul, am să-l inspectez dacă-ş i pune galoş
ii cînd plouă, în sfîrş it, într-un
cuvînt, am săte înlocuiesc.
Atunci de ce te superi? Cum nu m-aşfi supărat eu dacăplecai mata ― chiar
fărăsăm-anunţ i ― aş a nici mata nu trebuie săte superi căpleacă― anunţ îndu-
te ― fiica matale supusă(?) ş ţ
i iubitoare (ţ),
Olguţ a."

― Poftim! Ţie ce-ţ i scrie, Monica?


― Măanunţ ăcăpleacăla Bucureş ti ş
i măroagăsăaranjez luni la ş
coalăsă
-i
motivez absenţa.
Se privirăochi în ochi ş i zîmbiră
.
― Vai, Monica, tare-s proaste mamele! Adicăde ce n-am plecat eu?
Monica se roş i violent: dar ea?

"DragăMonica,
Aceste rînduri palpitante sînt compuse în odaia mea, nu la gară, aş a cum
crede mama. Nu te-am anunţ at, pentru a evita emoţ iile din timpul mesei, mai ales
tăierea apetitului.
Plec la Bucureş ti.
Asta înseamnă, scumpăMelizandă... Ce să -ţi mai spun! Culcă-te ş i dormi ca
«somnoroasele păsărele». Nu neglija săte uiţ i în oglindăde cîte ori eş ti pesi-
mistă. E cel mai bun «cordial»: «Cordial-Monica», recomandat de mine.
Acuma sătrecem la afacerile mele. Mîne dimineaţ ă, adicănu, mîne după
amiazătrimite-l pe Neculai cu alăturatul bilet, să -l caute pe doctorul Prahu prin
toate cîrciumele, începînd cu «Respect general». Să-i dea biletul întovărăş it de o
sticlăde vin «fain» din pivniţ a noastră. Doctorul Prahu, cu a sa tremură toare
mînă, va plăsmui un certificat medical ― trimite-i ş i o coală― în care va
constata căeleva Deleanu Olga suferăde o boalăoarecare ― durata,
aproximativ trei-patru zile. Acest certificat îl vei prezenta directoarei, fărăsăte
roş eşti: nota bene. Pe Neculai îl vei răsplăti cum trebuie, tu care ai «un caracter
nobil».
Nu uita: mîne la 4 săfii gata pentru cavalcadă . Explică-i colonelului lipsa
mea, atribuind-o unei cauze... cavalereş ti: nu? Spune-i că, sufleteş te, călăresc la
dreapta lui.
De n-aşuita săiau infanta! Partea cea mai nostimăe căplec la Bucureş ti în
acutrament de tenis, fărănimic altceva.
Alea jacta est!
Al tău satrap devotat,
Olguţ a.
P. S. Sper căogarii nu vor rămîne orfani în lipsa mea? Adu-ţ i aminte că-s de
la Metaforel,
Olguţ a."

"Iubite doctore,
Îţi trimit o sticlăde vin roş u din acela pe care l-ai diagnosticat «meritoriu».
38
Do ut des , cum spun distinş ii secretari ai tatei, insistînd mai ales asupra lui Do.
Iatăce te rog: aş terne pe alăturata coalăde hîrtie o maladie care măva
reţ ine în casăvreo cîteva zile ― ceva inofensiv, dar impunător, o variantăcu
nume pedant ş i rădăcini pulmonare a gutunarului, de pildă.
38
Dăca să -ţi dau (lat.)
Îţ
i mulţumeş te pentru amicalul certificat a matale devotată,
Volga.
P. S. Sănu scrii cumva în certificat Volga! Mănumesc Olga Deleanu ― cel
puţin aşa pretinde catalogul ― ş i directoarea noastrănu pricepe decît alumele
premiate de Academia Română."

― Cine-i?
― Eu, Monica. Îmi dai voie?
― Cum nu. Intră , Puiule.
Puiu intrăcu buzele roş ii de îngheţ ata de zmeură, în papuci, cu pelerina peste
că meş a de noapte ― bă lăbă nindu-ş i mînile ş i capul în cadenţ ăjalnică .
― Ce-i, Puiule? Te doare un dinte?
Puiu oftăamar.
― Cît are săsteie la Bucureş ti?
Monica zîmbi.
― Ştiu eu! Cîteva zile.
Puiu dă du din cap obidit ş i se întoarse spre uş ă . Cu mîna pe clampăse opri.
Plecăfruntea. Pelerina tresă rea ca ş i cum ar fi adă postit vînt.
― Lasă , Puiule, lasăcăvine înapoi! îl consolăMonica, luîndu-l lîngăea,
aşezîndu-i capul pe braţ ele ei.
― Nici nu mi-a spus buna sara! Ce i-am fă cut eu? izbucni Puiu în lacrimi ş i
suspine.
Monica îi dezmierdăobrajii uzi, privindu-l cu duioş ie şi melancolie... Dă nuţ
era departe, Dă nuţera mare... Unde era Dă nuţcel cu bucle de fetiţ ă
? Dă nuţcel
care-o tră gea de cozi prin livadă ?
Cu ce icoanăcopilă reascăîncepea dragostea ei: un copil cu bucle mînînd prin
livadăo fetiţ ăcu cozi lungi: "Hii, că luţ!"
Hii, că luţ ! Şi iată , erau mari! Şi-l iubea pe Dă nuţcu aceeaş i inimă, an cu an,
alta.
Uneori îş i simţ ea inima grea ca o lacrimă . Ar fi vrut săaibăpe braţ ele ei
capul lui Dă nuţ . Cu slabele ei mîni să -l ocroteascăde tristeţ ăş i primejdii. Cînd se
gîndea la el, sufletul se îndoia ca o salcie deasupra unei ape.
Îl iubea pe Dă nuţ . De cînd? Trupul ei crescuse ş i se înă lţase cu iubirea ei.
Era tristă . Iubirea ei era o amforăuitatăpe margina unei fîntîni...
― Dă -mi o batistă , Monica.
Îş işterse ochii ş i nasul mai ales, cu furie.
― Măduc.
Monica îl însoţ i pînăla uş ă .
― Lasă , Puiule, vine Olguţ a degrabă .
― ...Monica, tu eş ti bună, lasă -măsădorm la ea în odaie... numai la noapte.
― Bine, Puiule, te las, zîmbi Monica.
― Da sănu-i spui, cădupăaceea iar măface Cuţ ulachi! suspinăPuiu
izbucnind din nou în lacrimi.
Înfă şurîndu-se cu o miş care hamletianăîn pelerină , intrăîn odaia Olguţ ei.
Monica stinse lumina, îş i mutăfotoliul în balcon ş i, singură , rămase în
noapte.
Revă rsarea lunii împodobise cu fildeşvechi o coastăa cerului.
Iaş ul durat din tă ceri de biserici, intrase în noapte deplin. Nu auzeai nici glas
de om, nici huruit de roţ i, nici, ră coroasă , copita calului bă tînd asfaltul. Uneori, în
depă rtarea Tataraş ului, hă mă iau cînii, ca la ţ ară.
Turlele bisericilor de pretutindeni ş i plopii ară tau cerul.
Luna se înă lţ
a, urcuşde abur pe scă ri fărătrepte, suişlin, avînt neted ca în
somn.
Parfumul teilor nu mai ş tiai: coboarădin stele? adie spre stele?
Luna se înă lţ
a. Tot cerul era o vibraţ ie necontenită , ca aburit de-un tremur
diafan de aripi de libelulă .
Luna se înă lţ
a înclinînd argintiu zările, dezvă luindu-se tot mai albă , paloare
din paloare, pe deasupra turlelor, pe deasupra plopilor, peste faldul dealurilor...
Se înă aş
lţ i s-aduna o albăş i albastrăsihăstrie în jurul ei, ca în preajma
gîndului ş -a piscului înalt.
Se înă lţ
a ca parfumul crinilor, ca o ră coare pe tîmple, ca un nimb pe creş tet,
ca o iluminare a frunţ ii, ca o deş teptare a vederii...
Se înă aş
lţ i se umplea cerul de îngeri limpezi, de fum de tă mîie ― albe ş i
albastre plutiri în tă ria nopţ ii...
...Pînăcînd, în contopirea de alb ş i albastru, de vînăt ş i vioriu, de cenuş iu şi
violet, de verzui ş i sur, de lumină ,şi umbră ,şi penumbră― noaptea fu ritm de
vă luri pe respiraţ ia unui trup, ş i luna ― chipul acelui trup, chip atît de alb, de pur
şi de iluminat, căîn acea clipă , în marea singură tate a înă lţimilor ş i în limpezimea
cerului, chipul lui Dumnezeu se ară tără sfrîngîndu-ş i splendoarea în adorarea
lunii.

De repetate ori ― cu un expresiv crescendo ― vecinul cabinei de wagons-


lits, ocupatăde domnul Deleanu ş i Olguţ a, bă
tuse cu pumnul în pă retele
despă rţitor, intervenţ ie care înteţ ea rîsetele.
Domnul Deleanu cedase Olguţ ei o că meş ăde noapte cu motive naţ ionale,
papucii ― prea largi pentru ea ― ş i un halat de călătorie. Astfel îmbră cată,
Olguţ a se aş ezase turceş te pe patul de jos, domnul Deleanu, fă răsurtuc, guler ş i
cravată , pe strapontinul din faţ ă.
Pe măsuţ a dintre ei, cofiţ a de fragi, cumpă ratăde la Bîrnova, se învecina cu
pachetele de ş ocolatăş i nelipsita sticluţ ăCherry-Brandy cu douăpahare: al
Olguţ ei umplut pe sfert.
Trenul intrăîn gara Vaslui. Ză rindu-l pe domnul Deleanu, doi domni care
soseau încercuiţ i de tregheri cu bagaje se oprirăcu braţ ele deschise ş i figuri
beate:
― Tu, Iorgule!
― Eu, Iancule!
― Şi noi mergem la Bucureş ti, solo! Organiză m o partidămonstră ! Al nostru
eş ti! Avem ş i un vinaţ !
― Regret, dragă ! Că lătoresc cu fiică -mea.
― Ei, ş i?
― Ei, iaca!
― Aa... pardon! Noapte bună !
Trenul porni urmă rit de privirile elitei vasluiene pentru care trecerea trenului
era un pretext de întîlnire ş i un prilej de gă teală.
Şi din nou, vecinul cabinei cu cofiţ a de fragi bătu în pă rete cu exasperare, cu
furie... dar şi c-un fel de resemnare, auzind efectul ilariant.
― Lasă -i, nene! Or fi în voiaj de nuntă ! mormă i patul de sus, deşteptat din
somn, că trămahmureala patului de jos.

III
ESCAPADA OLGUŢEI

Orgiacă , dragostea pisicilor ră sunase de-a lungul nopţ ii de vară , modulînd


subt tremurul stelelor uui-tul vîntului de pustă , scîncetul primordial al pruncului,
geamătul gutural al femeii cu dinţ ii încleş i, bocetul solitar al geamandurii ş
taţ i
furtunile melodice ale violinelor.
Apoi, ca din milenii, cu creste roş ii, trîmbiţ aserăcocoş ii.
Ultimele stele se stinserăvibrînd clar în paloarea viorie.
Străzile ş i trotuarele erau albe ca de argint mat. Sergenţ ii de noapte dormitau,
lăsînd săse deschidăş i săvegheze singuri ochii inocenţ i ai zorelelor.
Plutea înfricoş area unei tă ceri fragile, pe care curînd avea s-o sfarme întă ia
huruialăde roţ i municipale.
Făcîndu-ş i cu degete automate nodul cravatei, Dă nuţse aplecăafarăpeste
marginea ferestrei. Simţ ea zorii, fă răsăvadăzarea lor pură , avînd senzaţ ia de
frăgezime pe care-o ai într-o casăcu ziduri stră vechi cînd ş tii căîntr-una din
încă perile ei o fatăse dezbracăîncet, iluminînd oglinzile cu proaspă ta şi
sperioasa ei nuditate ― rumenindu-le cu focul obrajilor atunci cînd ochii
îndră znesc săcuprindătrupul gol...
Dar zorii erau departe.
Vedea numai ziduri de case pretutindeni, ziduri subt care horă ia somnul
orăş ănesc, pră buş it, greoi, umilitoare parodie a morţ ii.
Dori Medelenii cu ochii, cu nă rile, cu urechile... Medelenii vacanţ elor ş i ai
copilă riei. Deş teptă rile cu zvonirea livezii la că pă tîi ş i zorii la ferestre, ca tufe de
pomuş oarăcoaptăîn livadă . Înălţ
imea de zbor a cerului spre care-ţ i vine săfluturi
batista. Salturile lungi ale dealurilor gonite de vînă toarea cereascăa soarelui...
Douămînuţ e, încăjilave de apă , îi acoperirăochii.
― Unde fuge copilul meu? ş opti Adina în urechea lui, îngreuindu-i-o cu
cercei de să rută ri.
Nu-ş i putu stă pîni bă tă ile inimii. N-o văzuse doar cîteva clipe, ş i parcăo
regăsea dupăo despă rţire.
Se întoarse, o cuprinse în braţ eş i o strînse, despletităş i ruginie. Îi să rută
fruntea, bă taia pleoapelor, gîtul care ispitea dinţ ii ca miezul alb al perlelor de
chilimbar. Şi dezvă luind-o îi privi sînii, cuminte ş i-mbunat, fiindcăerau miraţ i ca
deş teptaţ i din somn. Apoi dezmierdăcu palmele rotunjite luminoasele lor curbe,
să getate de douămici reliefuri roze umbrite violet. Ş-apoi, închizînd ochii, alintă
respiraţ ia ondulatăa sînilor, cu pieliţ a subţ ire a încheieturei braţ ului...
Mîna Adinei îi acoperi ochii aprinş i.
― Cuminte, cuminte... Hai ş i-ţi bea ş ocolata.
Şi luîndu-i mîna de pe ochi, se învă lui molatec în lungul halat de baie care-i
dă dea o ciudatăînfă ţişare de că lugă raşbenedictin. Numai părul ardea dens, cum
arsese de-a lungul nopţ ii, ca o torsăpe un întunecat galop în adîncuri.
― Nu, Dă nuţ!
― Ba da.
Îi scă pădin mîni. O fugă ri. O prinse paralizatăş i docilădin pricina rîsului. Îi
adunăpă rul ascunzîndu-i-l sub halat, o acoperi cu gluga, îngropînd-o cu obraji cu
tot, pînăcînd nu mai ră mase din ea decît gura, ca un boboc de garoafă , pe care
buzele lui Dă nuţîş i pierdurăsuflarea, lă sîndu-l înflorit în umeda roş eaţ ăa
sîngelui ş i zîmbetului.
― Hai, Dă nuţră u, Dă nuţtiran, Dă nuţcu pleoape vinete...
Îş i acoperi cu palma buzele îndurerate. Dar pe deasupra mînii ochii rîdeau.
― Bea-ţ iş ocolata, Dă nuţ.
Vorbea comic ş i greu, ca cei cu figura îngheţ ată . Vorbele pă reau prea
voluminoase pentru gura ei micş orată , cu colţ urile buzelor arse.
Dă nuţse aş ezăpe pat, în faţ a mesuţ ei de noapte. Adina veni lîngăel,
supraveghindu-l atentă. Ea singurăîi pregă tise ş ocolata la flacă ra de spirt. Şi, ca
întotdeauna, Dă nuţera înduioş at văzînd-o gospodinăpentru el ― ş i-atît de mică ,
de fetiţ ă . Gesturile solicitudinei de mamă― atît de cunoscute în ră sfă ţ ul de-
acasă , dar nebă gate în seamă― că pă tau o dră gă laş ănoutate cînd erau fă cute de
Adina pentru el. Odatăîi cususe un nasture că zut, cu degetarul pe deget ― abia
atunci observase Dă nuţhazul acestei minuscule că şti războinice ― cu miş că ri
iuţ i, suple ş i categorice, rupînd aţ a cu dinţ ii, ferindu-se cu demnitate ş i dojenindu-
l convinsăde cîte ori cerca săo să rute. Altă datăîl badijonase cu iod în gît,
iscusităş i severăca un hirurg, terorizîndu-l graţ ios, impunîndu-i apoi, cu să rutări
şi încruntă ri, fularul în jurul gîtului, ş i cu jură minte teribile, respectarea
precauţ iunilor pe care i le dicta amă nunţ it. Altă datăîi fă cuse o pijama,
supunîndu-l neînduratăla canonul "încercatului" repetat, pînăcînd, extenuat, se
prefă cuse căpleacătrîntind uş a; întorcîndu-se în vîrful picioarelor, o gă sise
plîngînd cu suspine copilă reşti, în tactul maş inii de cusut, pedalatăenergic.
Toate aceste scene deveneau vignette înduioş ătoare în amintirile dragostii lui.
― Mîne ce facem, Dă nuţ?
― Adicăazi!
― Aş a-i!
Bufnirăde rîs.
― Tare mai sîntem ră i!
Rotindu-ş i podul palmei prin pă rul lui Dă nuţ , Adina îi înstrugurăcapul de
bucle.
― Adina, apleacă -te.
― Pentru?
― Bea.
― Îm!
― Bea.
Îi apă săcapul înspre ceaş ca lui cu ş ocolată .
― Nu mi-e poftă , Dă nuţ , se scuturăAdina cercînd să -i scape.
― Ba da. Te rog... Să rută -mi ş ocolata.
Îş i muie buzele.
― Spune ce facem azi, Adina?... Adina, ia uită -te la mine!
― Ce-i, Dă nuţ ?
― Nu, nu. Nimica. De ce te-ai speriat?
― De ce m-ai privit aş a? îl întrebăea precipitat, cuprinzîndu-i obrajii. Îs
urîtă?
― Nu... Ai musteţ i de ş ocolată . Şterge-te.
Începu să -ş i bea ş ocolata, pe gînduri.
O amintire veche, foarte îndepă rtată , acoperise vioi ca o roş eaţ ăîn obraji,
clipa de faţ ă. Tot aş a: Se sculase de cu noapte. Pleca la Bucureş ti, la liceu,.. Inima
grea, de toamnă ... Tă iase pă rul pă puş ei Olguţ ei, buclăcu buclă ,ş i-i fă cuse şi
musteţ i cu creionul din plumiera de lac japoneză ... Pă puş a cu pă r blond... Pă puş a
din pod, din lada cu jucă rii.
Oare-o mai fi pă puş a din pod?... Îi era dor de ea ca de ceva viu... Ca de-o
iubire din altăviaţ ă ... Podul era plin de colb ş i aţ e de pă ianjeni, ş i pă puş a avea o
rochiţ ăde mă tasăalbăş i capul prea mare fiindcăera tunsăca o fetiţ ă
convalescentădupăfebrătifoidă ... Zîmbi pă puş ei din pod. Zîmbirăamintirile din
îndepărtarea înduioş atăa anilor...
Întoarse capul spre fereastră . Zorii se colorau delicat în roz ş i albastru, ca ş i
cum ar fi trecut pe cer stoluri de ibiş iş i flamanzi, lă sînd fulguiri.
― Dă nuţ ! Unde eş ti, Dă nuţ ?
Ochii Adinei erau verzi ca douăciudate cristale de sevă . Privirea lor învă luia
sufletul în miros de ierburi dupăploaie, de muguri cruzi, de pă mînt desţ elinat, de
vînturi ameţ ite în pă duri cu violete. Privirea lor înseta buzele ş i nă rile. Subt
verdele lor ― foc umed ― trupul devenea gol ş i pă gîn.
― Adina, de ce te iubesc atîta?
― Măiubeş ti, Dă nuţ ?
― Nu eu. Tu, tu măiubeş ti?
Şi fă răsăaş tepte ră spuns, cuprinse în braţ e trupul iubit, trupul apropiat, trupul
de subt ochii, nările ş i buzele lui ― în care sufletul era depă rtat ca o stea
oglindităîntr-o apăatinsăde genele celui ce-o priveş te.
― Spune-mi, Adina, măiubeş ti? Măiubeş ti adevă rat?
Ar fi vrut săfie simplu sufletul ei, ca un "da" materializat, pe care să-l pipă ie,
să-l cuprindăîn mîni, să -l simtădeplin ş i al lui ca o inimăvie smulsădin piept,
grea, caldă , concretă .
Dragostea lui era zbuciumată , fă răhodină , numai luptă , pîndă , încordare, ca
viaţa codrilor, unde ş i somnul e o veghe împrejmuităde jarul ochilor de pradăş i
de miş că rile tăcerii.
O culcase pe pat, privind-o, aplecat asupra ei, cu chipul ostenit de suflet ca
de-o migrenă .
― Adina! Adina!
Era o grea tînguire în vorbele lui.
― Ce-i, Dă nuţ ?
Vorbise calm, ca ş i cum ar fi spus: "Afarăplouă "; sau: "Ceasul a stat". Dar un
zîmbet îi tresă rea în colţ urile buzelor; Dă nuţnu-l vă zu.
― Nimic. Plec, ră spunse Dă nuţuscat, ridicîndu-se.
― Nu măsă ruţ i? îl întrebăAdina că scînd.
― Cum vrei!
― Cum vrei tu, Dă nuţ !
― Ţi-e indiferent?
― Dar ţ ie?
― Mie da.
Îi tremura bă rbia, ca ş i vorbele.
― Bine. Atunci pleacă . Eu măculc...
― Te culci?
― Da. De ce te miri?
Se smunci de lîngăea cu pumnii strînş i, deschise uş a ietacului, o trînti;
deschise uş a de din faţ ă, o trînti. Ieş i afară , iremediabil. Totuş i, în faţ
a porţii se
opri, aş teptă , o deschise, porni din nou.
Strada era goală . În faţ a caselor ardeau becurile electrice aprinse de cu sară ,
decolorate ş i vestejite ca florile dupăbal.
La început paş ii lui Dă nuţrăsunarăapă saţi, nervoş i, repezi, ca pinteni în burta
calului bleg ş i adormit. Apoi, din ce în ce, paş ii se muiară .
Înaintăîncet, ca ş i cum la fiecare pas ar fi trebuit sădeschidăo uş ăprin
întuneric. Ajungînd la capă tul stră zii, ş ovă i ca la ră scrucea unor drumuri
necunoscute, ş i se întoarse îndă răt, urmă rit de privirea lungăş i bă nuitoare a
sergentului de noapte.
Mergea repede, aş a cum pornise. O ura pe Adina. Vroia săi-o spunăîn faţ ă ,
să -i strige în faţ ăcăo ură ş te, ş i săplece din nou. Simţ ea nevoia săo apuce de
mîni, săo strîngă , să -i zdrobeascămînile, s-o audăscîncind de durere.
O ura, cum ura pe toate femeile pă mîntului. Ar fi vrut săle prefacăpe toate la
un loc, într-un vas de cristal, plin de otrava sufletului lor, să-l ridice în mîni, să -l
trînteascăş i să-l sfarme în mii de ţ ă ndă ri, ş i-n ţă ndă ri săse prefacătoate femeile
pă mîntului, cu rîsul ş i cu trupul lor fă ţarnic ― ş i săpiarăde pe pămînt pocalul cu
otravă . Atunci ar fi fost curat ş i zîmbitor pă mîntul, ca un curcubeu.
În faţ a porţ ii se opri. Parcăse schimbase ceva în înfă ţiş area casei!... A! lă sase
storul în jos, ca săn-aibălumină , ca săpoatădormi mai bine.
Ce nesimţ ire! Ce cruzime!
Ea dormea cu storul tras, ş i lui îi venea săplîngă , să -şi muş te pumnii de
durere, săfugă , săpiară , sănu mai fie.
Intrăpe poartăîn vîrful picioarelor. Vroia s-o surprindădormind, s-o vadă
dormind... Vroia săintre, s-o vadă ...
Apăsînd încet clanţ a, deschise uş a ietacului.
― Dă nuţ !
Un val de soare-i încă lzi sufletul.
― Nu dormi? o întrebăel ironic.
― Dă nuţ ! îl dojeni glasul Adinei.
Se apropiase de el, prin întuneric, dezmierdîndu-i obrazul. Dă nuţse feri brusc
şi se aş ezăîn fotoliu.
― De ce eş ti ră u, Dă nuţ ?
― De ce m-ai lă sat săplec?
― Fiindcăş tiam c-ai săte întorci, zîmbi Adina aş ezîndu-se în braţ ele lui.
― Minţ i. N-aveai de unde săş tii. Vroiai săscapi de mine, sără mîi singură ...
Ştiu eu...
― Ba ş tiam, Dă nuţ , murmurăAdina, ală turîndu-ş i obrajii de faţa lui. Nu te-ai
întors?
― Eu am vrut. N-aveai de unde săş tii.
― Ba da, Dă nuţ . Altfel nu te lă sam săpleci. Prostuţ ule, tu nu vezi c-ai plecat
fărăsurtuc, în că meş ă?
― Îs în că meş ă ?
― Da.
― Şi tu m-ai lă sat?
― Fiindcăaş a eram sigurăc-ai săte întorci... dacănu pentru mine, pentru
surtuc!
Dă nuţrespirăadînc. Zîmbi.
― De ce te joci, Adina? Am ieş it ca un nebun! Nu mi-am dat sama! Dacănu
mai veneam? Dacămăduceam acasă ? Nu ţ i-ar fi pă rut ră u?
― Mi-era aş a de frică , Dă nuţ , dupăce-ai plecat! Uite...
Îi luămîna, punîndu-i-o pe sînul stîng. Sînul era viu în spaima lui rotundăde
hulub captiv. Şi-atît de dră gă laşera gestul care fă cuse ofranda sînului gol ş i-a
inimii goale, încît buzele lui Dă nuţîn loc săsă rute sînul, să rutarămîna.
― Măiubeş ti, Adina?
― Dar eu te ador, prostule, ră sfă ţatule... Dă nuţ...
Dulce ca o tînguire de vioară , adusăde vînt; "Dă nuţ "...
Şi douătrupuri tinere zvîcniră , se zbă tură ,şi se prăvă lirăstrînse, ca douămari
aripi ale aceluiaş i zbor milenar.
Îi dezmierdăfruntea mică , i-o să rută. Adina-i zîmbea ascunsăîn pă r, ca un
fagure.
― Ce facem mine?
― Azi! îl îndreptăAdina, trecîndu-ş i palmele peste ochi.
― Azi, da!
Zîmbiră . Erau palizi ca flă că rile în lumina soarelui.
― Dă nuţ , ne vedem la noapte...
Îl vă zu ş i-l simţ i tresă rind. Îş i aduse mîna pe gură , privindu-l cu ochii mă riţi.
Se ridicăîntr-o mînă , plecîndu-ş i obrazul pe pieptul lui.
― Vreau sădorm, Dă nuţ ... Îi ostenităAdina... Crede-mă , Dă nuţ! Am sădorm
toatăziua, toatăziua, ş i dupăaceea am săte aş tept la geam, cu rochia care-ţ i
place ţ ie...
Îi vorbea încet, cu ochi rugă tori, atenţ iş i supuş i, ca unui stă pîn iubit ş i temut.
Dă nuţîntoarse capul într-altăparte, privind în gol.
― Dar tu nu ş tii căte iubesc, Dă nuţ ? Numai pe tine... Te iubesc, Dă nuţ , stărui
glasul cu un tremur, în preajma lacrimilor... De ce măchinuieş ti, Dănuţdrag?
Aş a-s de ostenită !...
Dă nuţîi acoperi ochii cu mîna, surîzîndu-i trist. Şi el era atît de ostenit că
uneori ar fi vrut să
-şi scoatăinima din piept, s-o puie pe pă
mînt, ală
turi, ca o
povară , să-şişteargăfruntea şi sărăsufle o clipă.

Bucureş tiul se deş tepta cu mă tură torii, în huruiala dezmă ţatăa roţ ilor, ca un
om care se scarpinăbuimac, ascultînd zornă itul arţ ăgos al deş teptă torului care i-a
decapitat somnul.
Jupînesele se îndreptau spre piaţ ă , cu coş ul subt braţ . Cîte un oltean matinal,
cu iţarii suflecaţ i pe vigoarea profesionalăa pulpelor pă roase, gîrbovit de
kilogramele leguminoase sau fructifere din coş urile atîrnate în cumpănăpe
cobiliţ ă, îş i anunţ a marfa, cu verb sonor, pentru el mai degrabădecît pentru casele
încăadormite, cum îş i acordăun muzicant instrumentul.
Pe orizont, soarele lipea mari afiş e aurii.
Cu mînile înfundate în buzunarele surtucului ş i capul plecat, Dă nuţurca
bulevardul spre Calea Victoriei.
Era o ciudatăanarhie în gîndurile lui, o necontenităvrajbă . I se fragmentase
sufletul, ca mercurul vă rsat în palmă ,ş i-acum nu mai era decît larma unor gînduri
contradictorii, care vociferau ascuţ it ca femeile cînd se ceartă .
Unele spuneau: "De ce nu l-ai crezut pe Mircea? Adina minte."
Altele: "Adina te iubeş te, Adina e curată , restul e minciună ."
Şi mintea da ascultare ş i dreptate, ş i unora ş i altora.
Priveş ti un cub desenat pe o foaie de hîrtie: îţ i apare în relief, colţ uros,
proiectat în afara suprafeţ ii albe, pe care stăca un cub de cristal cu muchii
vizibile. Îţ i primeneş ti ochii, dupăo scurtăreculegere, cu o bă taie de pleoape, ş i
priveş ti din nou ― cubul îţ i apare în adîncime, scobit înlă untrul hîrtiei din care
cască . Şi totuş i, pe hîrtie-s aceleaş i linii paralizate, pe acelaş i plan neclintit. Dar
ochii vă d cînd un relief, cînd un adînc. Şi acea simplăgrupare de linii îţ i poate da
ameţ eala pră pă stiilor...
Abia plecase de lîngăAdina, ş i totuş i sufletul înspre ea pornea impetuos,
mohorît, ca fumul incendiului încotro bate vîntul.
O lă sase dormind. O adormise ca pe un copil, stînd la că pă tîiul ei, alintîndu-i
fruntea ş i tîmplele. El o rugase, o îndemnase sădoarmă , vîslind cu mînile somnul
spre ea.
Vroia s-o lase dormind, cu somnul, nu cu sufletul ei necunoscut. Şi totuş i,
somnul ei îl întristase ca o nepă sare, ca o pă ră sire. Plecase de lîngăea, ca un vînt,
lăsîndu-i trupul ei ca un voal abia însufleţ it. Plecase, lă sîndu-l singur. Ea se
odihnea. El suferea lîngătrupul ei.
O veghease multăvreme, privind-o, neputînd săse despartăde ea. Adormise
cu braţ ul îndoit sub cap, descoperind o subţ ioarăară mie. Uneori tresărea ca o
coardăsubt arcuş : de ce?
Oare o lă sase dormind cu-adevă rat? Oare nu-l înş elase? Nu se prefă cuse? Ca
săplece el, ca să -l alunge de lîngăea, ca sără mîie singură ...
Se opri. Îi venea săse întoarcăîn goană , săintre pe neaş teptate ― ca atunci...
Ce-ar fi gă sit? O lă sase dormind? Oare ochii ei verzi ca fosforescenţ ele în-
tunericului nu-l iscodeau pe subt genele fă ţarnice?... Îi era groazăs-o mai
spioneze, s-o mai încerce, s-o mai surprindă .
"Dar nu ş tii căte iubesc, Dă nuţ ?"
Nu, nu-l înş elase. O lă sase dormind... Se smunci din loc ş i porni înainte pe
Calea Victoriei.
Cum îl chinuia! Îi era fricăde sufletul lui ca de-o casăgoală , numai cu oglinzi
şiţ iuitul tă cerii.
Ar fi vrut săn-o mai iubească , atît era de trudit! Cînd nu iubea încă , sufletul
era ca un pat alb într-o odaie cu ferestrele deschise spre cer ş i spre livezi.
Cînd nu iubea!...
...Nu, Monica fusese totdeauna sora lui, prietina lui, odihna lui. O iubea cum
îţi umpli pieptul de aer curat, cum bei din pumni apa unui ş ipot de munte, ş i fără
să -ţi fie sete, cum ţ i-e drag primăvara săstai pe-o bancăla soare printre înfloriri.
LîngăMonica era aş a de clar ş i de uş or sufletul căparcănu era, cum parcănu
e vă zduhul unor dimineţ i de april, plin de egala transparenţ ăa luminii...
...Nu. Adina nu-i spunea minciuni. Adina îl iubea. În buzele ei mici nu
încă pea minciuna. Atunci de ce se temea? De ce se temea de ochii verzi?...
La întretă ierea stradei Pitar-Moş u cu strada Mercur, în dreptul ş colii de
că lugă riţe, se întîlni cu Herr Direktor.
― Bon giorno!
― Bunădimineaţ a, papa.
Monoclul lui Herr Direktor scînteia ca o vitrină . Pălăria de pai era pusăpe
ceafă , nasturii de jos ai vestei descheiaţ i. Buzele umede zîmbeau.
Purta întipă rirea veseliei acelora pentru care casele încep săse strîmbe
umoristic ― fă cînd din ochi, miş cîndu-ş i hogegile ca niş te urechi ―, felinarele,
subit elastice, săfacăreverenţ e, şi pă mîntul săcurgă .
― La culcare, fiule. Mi se pare căne-am cam fă cut de cap! Ce zi îi azi?
― Duminică , papa.
― Eş ti beat, fiule?
― Dumincă , papa.
― Dacăzici tu, sfînt! S-a ispră vit!... "Embrasse moi, Binette, embrasse
moi39... ta-ta-ta-ta-ta..." Cum îi, frate, mai departe ?
― Nu ş tiu, papa.
― Ră ă ă u, domnule! Învaţ ă, fiule, învaţ ă!
― Cocoricooo! Cocoricooo! intonăCoco cucurigul cucoş ilor galici.
― Bravo ţ ie, Coco! Face pe cucoş ul! Să -l facem stareţla poiată !
― Noapte bună , papa.
― Ce noapte? Eş ti turtă! Ziuămare, fiule! Paaa!... Auzi, domnule, face pe
cucoş u!
Gheorghiţ ăadormise pe un fotoliu. Auzind paş i pe scară , să ri în picioare,
frecîndu-ş i ochii.
― Sî-ţ i fac un ceai, conaş ule?
― Nu. Măculc, Gheorghiţ ă. Sămăscoli la dejun.
Se dezbră cărepede, lepă dîndu-ş i hainele cu dezgust. Trase obloanele. Se sui
în pat, cufundîndu-se în întuneric.
39

rută
-mă
, Ninette, să
rută
-mă(fr.).
*

II

Aş teptăsomnul, chinuit de aceleaş i amintiri, de aceleaş i îndoieli.


Şi încet-încet, treptat-treptat ― cum se topesc în viteza neagrărîndurile unei
scrisori de dragoste, arsăîn mînă― sufletul lui Dă nuţse-ntunecăde somn, pînă
cînd trupul, cu o delicatădestindere, se despă rţi de suflet, rămînînd singur, ca
mîna din care a picat în flă că ă
ri o cenuş .

Cucoana Catinca Balmuşnu era grasăcum îş i închipuie cetitorul. Asta nu


înseamnăcănu era robustă , falnicăoarecum în ţ inuta de gospodină .
În alte vremi, capul care purta tulpanul ar fi putut purta casca ră zboinică ,
trupul înfă şurat în ş orţalb, armura cavalereascăş i mînile în care ză ngă neau
cheile tuturor dulapurilor, spada sau buzduganul.
Olguţ a coborî din taximetru dupădomnul Deleanu cu Au jardin de l'Infante
în mînă .
Auzind trompa automobilului oprit la poartă , cucoana Catinca ieş i din
gră diniţ ă― unde supraveghea cafeaua cu lapte a lui Mircea ş i-a lui conu Mihă ă

―ş i vă zîndu-l pe domnul Deleanu alungăîncruntarea cu un zîmbet, se-ncruntă
iar la cînele care lă tra ş i înaintăspre poartăcu braţ ele deschise prin panica albăa
hulubilor. .
― Maiestoasăca Marseilleza! ş opti Olguţ a la urechea tată lui ei, insinuîndu-i
un zîmbet.
― Să rut mîna, cucoanăCatincă .
― Vînt din Moldova!... Ce-mi vă d ochii? Sora diavolului. Ce cauţ i aici?
― Pe Hardmuth! ş opti Olguţ a, strînsăîn braţ ele afectuoase ale cucoanei
Catinca.
― Ia dă -i pace bă iatului! Uite la ea! Ca o ţ igancă ! De unde mi-ai furat ochi
codaţ i?
Din bucă tă rie se repezi Mă ndiţ a gă tităde duminică , de Dumnezeu ― cu ochi
de romaniţ ăş i obraji ca oule de Paş ti; de ea ― cu hainăde horăş i tulpan cu
mă rgele albastre.
― Să rut mîna, duduiţ ă. Iaca dau jos bagaju.
Era deprinsăca toţ i musafirii din Moldova săfie gă zduiţi la stă pîna ei.
― Stai, fetiţ o, o opri domnul Deleanu, căplecă m îndată .
― Cum săplecaţ i? Ce vorbă -i asta? se scandalizăcucoana Catinca.
Între domnul Deleanu ş i cucoana Catinca începu o tîrguialăînsufleţ ităca în
bazarurile orientale. Cucoana Catinca vroia să -i gă zduiascăla ea pe toţ i ― "cu
diavol cu tot". Domnul Deleanu invocăgradul de rudenie cu Herr Direktor,
deranjul... Amîndoi vorbeau repede, cu bucuria de-a vorbi, de-a nă scoci, de-a
replica, de-a gesticula.
Pe stradărăsunau, viguroase, glasurile vînză torilor ambulanţ i, îmbinîndu-ş i
discordant strigă rile.
― Iaurt caimacel, iaurt caimacel...
― Puia-gaia, gaia-puia... Pui-puiiii...
― Chiop-chiop că rbuuu, chiop-chiop că rbuuu...
― Hai la gaz-gaz-gaz...
Era în toi arlechinada de zgomote a Capitalei: tramvaie, automobile,
camioane, că ruţi, sonerii de biciclete... Lumina soarelui cîntăparcădin mii de
talgere.
Olguţ a exulta. Dupătă cerea mînă stireascăa Iaş ului, Bucureş tiul îi răsă rise în
ochi ― de la garăpînă -n Popa Nan ― ş i-i ră suna în urechi ca o vehementă
panoramă , ceardaşde sunete ş i de culori. Nu mai vă zuse din copilă rie
Bucureş tiul. Îi venea săvorbeascătare, sărîdătare, săgesticuleze, sădanseze, să
sară . Intrase în Bucureş ti ca într-un han cu clopoţ ei: nu mai putea sta locului.
Taximetrul opri motorul. Cucoana Catinca ajunsese la o înţ elegere cu domnul
Deleanu. Îl obligase săia cafeaua ş i masa de sarăla ea.
― ...împreunăcu toate neamurile: sănu-mi spuneţ i căvădespart.
Intrarăîn gră diniţ ă , cu Olguţ a în frunte.
― Bine-ai vinit! Ci mai faci, iubite domnule Deleanu? A matali-i fetiţ a?... Ei,
sî-ţi trăiascî! Îmi pari bini cî ti cunosc, duduiţ i dragî.
Conu Mihă iţăera moale ca vorba moldoveneascăpe care o personifica.
Vorbea cu capul înclinat puţ in într-o parte ― ca pe-o vioarăsentimentală― ş i
surîsul îi acoperea toatăfaţ a cu blîndeţ ă, ca o luminăde lampă . Era în halat ş i
papuci. Îş i uitase jumă tă ţ
ile de ochelari pe vîrful nasului. Într-o mînăţ inea Uni-
versul cu delicateţ ă , ca pe un lucru fragil ş i sensibil.
― Unde-i Mircea? întrebăcucoana Catinca, încruntîndu-se la ceaş ca de cafea
pe jumă tate plină .
― Aici-i, ră spunse conu Mihă iţă , distrat ca toţ i magistraţ ii din preajma
Casaţ iei.
― Mircea!
― Mircea, nu te mai dichisi, cădoar nu te-nsori! Mircea era în odaia lui,
ghemuit în genunchi jos pe covor, cu atitudinea unui bagaj că zut din care iesăun
cap de pisicăal că rei trup e captiv ― ca sănu-l ză reascăde pe fereastră . Inima-i
bă tea în piept bubuind, cu stră ş nicia cu care se bat covoarele la grijitura
nă prasnicădin vinerea Floriilor.
Nu. Nu vroia s-o vadă . Se temea: de ce? Era exasperat: de cine? Ştia sigur că
se va întîmpla o nenorocire: care? Era ridicol!
Olguţ a... Cum era?... Nu, nu, nu! Nu vroia s-o vadă !
Venise ca un tră snet în liniş tea dimineţ ii, peste versurile lui Samain, peste
pacea lui, peste timiditatea lui. Venise ca o furtunăpe geamuri, prin că rţiş i
caiete.
Se uita ză păcit, cu obrajii roş i, cu ochii alarmaţ i, cu părul că zut pe ochi, cu
tunica de alpaga, destră matăîn coate ― îmbră catăpeste că meş a de noapte, cu
pantalonii bombaţ i la genunchi, cu ş ireturile ghetelor înnodate provizor numai în
copcile de sus ― cu sufletul ră scolit ca un dulap jefuit în goană .
Trebuia săfugă , săse refugieze, săscape. Tîrîndu-se pe jos, trecu pe subt
fereastrăîn odaia de ală turi. Mai înaintă , scă pînd încăde un geam. Se ridică . Îl
durea spinarea umilită . Se rezemăoftînd de pă rete. Ascultă . Auzi glasul domnului
Deleanu; alt nimic.
Un fluture gă lbui intrăpe fereastră , palpitînd. Mircea închise ochii. Nu-l mai
chema nimeni. O întristare îi îngreuie inima. Ar fi vrut săfie cineva blînd cu el...
Domnul Deleanu istorisea anecdotele baroului ş i magistraturii ieş ene. Uneori
îşi usturoia accentul cu jargon ovreiesc. Deş i vorbea singur, parcăvorbeau mai
multe persoane. Conu Mihă iţăîl asculta, zîmbind cu bonomie.
Cucoana Catinca încă lzea în bucă tărie laptele ş i cafeaua, priveghind totodată
pră jirea feliilor de pîne.
Olguţ a se plimba prin gră diniţ ă― fă răsăpriveascăflorile ― ascultînd larma
crescîndăa Bucureş tiului.
Mă ndiţa ieş i din bucă tărie cu pînea pră jită.
― Fetiţ o, cum îţ i zice?
― Mă ndiţ a, sărut mîna. Eu îs din Holboca...
― Bravo ţ ie, Mă ndiţ o, o felicităOlguţ a cu convingere. Ia spune-mi tu, unde-
aşputea sămăspă l pe mîni?
― Cum nu, duduie, în odaia lui conaş u Dan..
― Cum? Ş-aici are odaie?
― Ei, duduie, acuma dămai rar pe la noi, zîmbi cu înţ eles Mă ndiţ a, care ştia
de la Gheorghiţ ămulte. Mata eş ti sora lui conaş u Dan! Parcăeu nu vă d, căş i eu
am un frate la Holboca: bă diţa Toader, oftăadînc Mă ndiţ a. Pe aici, duduie,
acuma la dreapta.
În ochii ş i-n sufletul lui Mircea, Olguţ a ră sări brusc, alta decît aceea pe care
şi-o închipuise, înfricoş ă tor alta, cu ochii ei mari, care-i puneau o umbrăpe
inimă .
― Intrămata, duduie, o îndemnăMă ndiţ a din urmă .
Olguţ a intra, naltăpurtă toare a unui zîmbet.
― M-mărecomand Mircea...
Se opri dezolat. Fruntea-i nă duş ise.
― ...Balmuş .
― Ştiu.
Se plecămoale, ş ovă i între mînile întinse ale Olguţ ei. O luăpe cea stîngă ,o
să rutăcu buzele strînse ş i murmură :
― Merci.
Olguţ a bufni.
― N-ai pentru ce!
― Pardon, domniş oară !
― Domnule Mircea, îmi să ruţ i mîna, îmi spui domniş oară! Mai lipseş te
buchetul de flori ş i discursul!... Se poate, prietine Mircea!
― Duduie Olguţ a...
― Nu. Olguţ a. Toţ i prietenii îmi spun Olguţ a.
Numai el nu putea să -i spuie!
― Mircea, toarnă -mi te rog apăsămăspă l pe mîni. Mă ndiţo din Holboca, tu
adă -mi de pe masa din gră dinăun pacheţ el. Singurul meu bagaj! adă ugăOlguţ a,
clă bucindu-ş i mînile cu să pun.
― Cucu, cucu, cucu, cucu...
Cu glas de contraltă , cucul orelor de nouăori cîntăcucu.
Vîntul legă na ritmic perdelele ş i, ritmic, valuri de soare că deau ca scînteieri
de grîu în cadenţ a coasei.
― Mircea, deznoadă -mi basmaua.
― Am adus, duduie, da nu pofteş ti mata la cafea?
― Mă ndiţ o, deznoadă -mi basmaua.
Mă ndiţ a înlocui cu degete groase ― femeieş ti totuş i ― timiditatea, stîngă cia
şi spaima degetelor lui Mircea.
― Mai este apă ?
Mă ndiţ a se repezi la cană . Dar cana era strînsăconvulsiv de mîna lui Mircea.
Începu să -i toarne apăîn pumni. Era atîta veselie ş i tinereţ ăîn felul Olguţ ei de-a
se spă la, căobrajii ei pă reau cărîd ascunş i în palme, ş i odaia toatărîdea în jurul
ei.
― Prosop... Uf! M-am ră corit!
Din prosop, obrajii ră sărirăproaspeţ i ca din ger. Cucoana Catinca se aplecă
pe marginea ferestrei.
― Poftim! Bine, oameni buni, se adresăea lui Mircea ş i Mă ndiţei, nu v-aţ i
priceput săscoateţ i un prosop curat?
― I-a lui conaş u Dan, coniţ ă , se îndreptă ţi Mă ndiţ a.
― Hai la cafea. Poftim! De ce nu ţ i-a dat frate-tă u buclele?
― Fiindcăle are de la mama. În limbaj juridic, mama are nuda proprietate a
buclelor, Benjaminul are numai uzufructul.
― Las-o pe mama! Hai la cafea... Hai c-o torn! ră sunăimperios glasul
cucoanei Catinca.
― Mircea... Se apropie de el, privindu-l drept în ochi... ţ i-am adus Au jardin
de l'Infante... Cine-i Adina, Mircea?
Îi vorbea în ş oaptă , confidenţ ial, ală turi de el. Erau deopotrivăde înalţ i, dar
Olguţ a îl domina cu portul capului.
― Doamna Stephano?
― Doamna?
Mircea plecăfruntea, roş indu-se.
"Perechea Monică i", gîndi Olguţ a stă pînindu-ş i un zîmbet.
― Cine-i doamna Stephano?
― O doamnă ! suspinăMircea ca ş i cum ar fi spus: "o catastrofă ".
― Şi-atît?
― Daa... o doamnă .
― De ce-i face versuri?
― Îi face versuri?
"O! sfîntăcandoare!" gîndi Olguţ a cu sprîncenile ridicate în faţ a sincerită ţii
clare, în obrajii lui Mircea, ca florile roş ii la ferestrele caselor de ţ ară.
― Da. Aflăcă -i face versuri.
― Eu nu ş tiam! se scuzăMircea dezolat.
― O iubeş te?
Ochii lui Mircea se înă spriră , ocolind privirea Olguţ ei.
― Spune-mi, Mircea.
― ...Nu merităs-o iubească !
― De ce?
― E urîtă ?
― E roş cată , îngînăMircea cu o nuanţ ăpejorativă .
― Atunci e frumoasă ?
― E mică .
― Ţie îţ i place, Mircea? Am toatăîncrederea în impresia ta.
― Vai, duduie...
― Olguţ a.
― ...uie Olguţ a.
Cucoana Catinca apă ru din nou la geam. Vă zîndu-i ală turi, deopotrivăde
bruni ş i de înalţ i, avu un zîmbet ― jumătate ironic, jumă tate înduioş at ― şi se
retrase ridicînd din umeri. Abia primise insistenta invitaţ ie a domnului Deleanu
ca Mircea să -ş i petreacăvacanţ a la Medeleni.
― E deş teaptă ?
― O astfel de femeie! zîmbi Mircea, cu dispreţ ul adolescenţ ei pure ş i
studioase pentru femeile frumoase, mai cu seamăcînd sînt ş i uşoare.
― E artistă ?
― Dan n-ar trebui s-o iubească ! izbucni Mircea, roş ind. A cunoscut-o astă -
iarnăla patinaj pe aceastădoamnă ,ş i de-atunci ş i-a pierdut capul. Dar eu ce pot
săfac, duduie...
― Olguţ a, Hardtmuth!
― Pe mine nu m-ascultă ! urmăMircea, cu ş uviţ e de pă r pe frunte, tot mai
dezordonate. Bine căvine vacanţ a. Nimeni nu-i mai fericit decît mine căDan are
săplece din Bucureş tiul acesta...
― Ce ai cu Bucureş tiul?
― Mata nu-l cunoş ti!
― Mata îl cunoş ti, duduie? zîmbi Olguţ a cu sprîncenile ridicate. Hai săne
bem cafeaua. Sănu-i spui nimic Benjaminului. Dă -i cartea şi-atît. Ne-am înţ eles?
Mircea ră mase din nou singur, cu tunica destră matăîn coate, pantalonii cu
genunchi, pă rul că zut pe frunte, fruntea încreţ ită...
Era sigur mai dinainte căare săi se întîmple o nenorocire. I se-ntîmplase.
Nici nu se mai miră . Se resemnase. Dar o turburare niciodatăsimţ ităpînăatunci
îl stăpînea, că ci în acea clipăaceiaş i ochi triş ti care se închideau pe veci în
sufletul lui înviaserămai mari decît îi visase, ş i dominatori pe chipul celei ce
rîdea în soare: nalt purtă toare a unui zîmbet.
Dar se întîmplase o nenorocire?...
― Unde mi-ai fost? ră sunăde-afarăglasul cucoanei Catinca.
― Am vorbit oleacăcu duduia matale, răspunse Olguţ a cu o moldovenească
ad-hoc.
Taximetrul plecase. Cucoana Catinca se întorcea de la poartă .
― Doamne, cuconiţ ă ! gîndi Mă ndiţ a cu glas tare, amarnică -i duduia asta: s-o
mă nînci, nu altceva!
― Aş a-s moldovencile noastre, Mă ndiţ o.
Mircea intrase în casăş i se culcase din nou, îmbră cat.
În grădiniţ ă, conu Mihă iţăîş i răsucea o ţ igară . Ză rind-o pe cucoana Catinca,
îşi alintămustă cioara,
― Ţi-o întors capul ş i matale!
― Aş a norămai zic şi eu, Mihă ă
iţ!
― Cum vrei mata, Catinca! zîmbi conu Mihă iţăcu o ironie mai subţ
ire decît
musteaţ a.
Dar cucoana Catinca redeveni cu energie gospodina încruntată .
― Mă ndiţo, de-acuma ne punem pe treabă .
― Atunci eu ies săieu oleacăde aer, anunţ ăcu resemnare conu Mihă iţă,
ridicîndu-se, cum fă cea ş
i cînd începeau grijiturile.

― Allo! Allo! Hai, Nae; hai, Nae!


Nae respira delaolaltă― ră sturnat într-un fotoliu din gră dină― parfumul
leguminos al dimineţ ii şi mirosul de cernealătipograficăş i de sublim al fasciculei
159 din Contesa fă rănume, abia cumpă ratăde la chioş cul din Clemenţ a.
La auzul "alloului" care anunţ a oprirea unui automobil, îş i pă turi fascicula ş i
se îndreptăspre poartăcu demnitatea indiferentăa unui chelner în frac, deş i era
numai în jiletcăvă rgată.
― Bunădimineaţ a, Nae. Acasă -i fecioru-meu, frate-meu?
― Văsalut, domnule avocat. Imediat... Ioş ca, Ghiţ ă! Nu se miş că , domle!
Ioş ca, Ghiţ ă ! bă tu el din palme enervat, ră sfrîngîndu-ş i buza de jos.
― Hai, Ioş ca! Hai, Ioş ca!
Şoferul socoti oportun săintervinăcu ră getul trompei. Coco delira.
Gheorghiţ ăş i Ioş ca soseau în goană .
― Mata eş ti, duduie?
― Chiar eu, Gheorghiţ ă!
― Să rut mîna, duduie. Da mare-ai mai crescut! Mai sî nu ti cunosc! Ci-are sî
se mai bucure conaş u Dă nuţ ... Să rut mîna, cuconaş ule. Bine-aţ i vinit...
― Lasă , domnule! Mă , Ghiţ ă, mă , serveş te, mă , nu sta ca nă rodu! Ce-aş tepţ i!
Mă , degeaba-mi stric eu pieptu cu voi! Taci, Coco!
― Cari-i bagaju matale, duduie?
― N-am bagaj, Gheorghiţ ă.
― Ză u?!
― Ză u.
― Iracan di mini! Zic ş i eu ca prostu! Parcăn-o ş tiu eu pi duduia Olguţ a!
Domnul Deleanu ieş i din casăurmat de Nae.
― Gheorghiţ ă ,şi Dă nuţdoarme?
― Doarme, da îl sculă m noi.
― Dă -i pace. Miroase-a chef pe-aici!... Haidem la baie, Olguţ a. Nu ţ i-i poftă
de un abur? Un abur uscat, adă ugădomnul Deleanu vă zînd lipsa de entuziasm a
Olguţ ei.
― Da-i pregă tesc eu o baie la noi, interveni Gheorghiţ ă. Ză u las-o,
cuconaş ule!
― Ră mîn cu menajeria, papa.
― Livă nţ ică -livă nţ ică -livă nţ ică ... Dăhaine ― dămolii...
Oţ igancăse oprise la poartăcu panerul înnoptat de livă nţ icăalbastră . Avea
douăglasuri distincte pentru marfa ei. Striga: "livă nţ ică -livă nţ ică -livă nţică ", într-
un crescendo strident de soprană , care exploada în cer deş teptînd îngerii
somnoroş i; şi: "dăhaine, dămolii", cu un bariton de baragladină , care poruncea
crunt, dîrz, ră stit, opintit.
― Miş căd-acolo! o alungăNae cu un deget de Cezar.
― Aoleo, frumosule, mînca-te-aş ! Fă -mi o saftea.
Subt privirea ş i buza indignatăa lui Nae, Olguţ a cumpă răîntreg cuprinsul
panerului.
― Dăsătrag ş i eu un fum... cănu ţ i-o spurc! jindui ţ iganca ţ igara domnului
Deleanu... Aoleo, căbună -i! Să -ţ i tră iascăfrumuş ica!
― Ce mai stai? Miş că
! explodăNae.
― Cea te zborş aş ti, mă , pocitule! Iote, mă ! Nu vezi căvorbesc cu boiarii!
― Pleacă , madam. Fă răvorbă !
― Livă nţică -livă nţ ică-livă nţ ică ... Dăhaine dămolii, pă ntru pocitanii, pă ntru
chelboş i!
― Papa, îi vorbi Olguţ a de pe scara taximetrului trepidant ― nu uita
complotul: numai tu ai fost la cucoana Catinca pe care eu, natural, n-o cunosc.
Invitaţia pe disearăe transmisăprin tine. Te rog, papa, sănu gafezi!...
― Duduie Olguţ ă , o luăGheorghiţ ăconfidenţ ial, nu intră m pe din faţ ă : avem
noi intrarea noastră .
Ră mînînd singur, Nae se tolă ni din nou în fotoliul din gră dinăş i, cu
devoţ iunea musulmanilor, care nu intrăîn moschee decît dupăce ş i-au înlocuit
încă ă
lţrile de stradăcu papucii rituali, scuipăprintre dinţ i, îş i supse de douăori,
cu sunet, mă seaua, ş i întovă răşi iară ş i suferinţ ele aristocratice ale Contesei fără
nume.
Buf, buf... O pernă-n spate, alta-n ceafă .
Prin obloanele deschise, soarele, iezit pînăatunci, nă vă lise plin.
― Îii!... Îii?
Dă nuţtresă ltă , clipi, îş i scuturăcapul somnoros gata săse culce din nou pe
cealaltăcoastă ,ş i înainte ca ochii săfi văzut ş i mintea săfi ghicit, mormă i
refrenul copilă riei:
― Dă -mi pace, Olguţ a!
O altăpernăizbucni, cu rîsete, bufnind gras în pă rete. Olguţ a se
aprovizionase cu pernele musafirilor, gră mă dite pe un dulap în antreţ elul odă ii de
baie.
Trezit de-a binelea în plinăbombardare, Dă nuţsimţ i în inimăelasticitatea
unei bucurii. Să ri pe covor, în pijama, cu picioarele goale.
― Olguţ a?
― Nuuu!
― Ei!... Tu, Olguţ a!
Ultima pernăzbură . Dă nuţse feri ş i, fiindcăn-avea pernă -n mînă , zburăel
spre Olguţ a. Ondulînd ca o apă , Olguţ a-i trecu pe subt braţ e, în ietac. Dă nuţse
răsuci îndă răt. O pernăse turti în fruntea lui.
Bă taia cu perne începu vioaie ca o bă taie cu ză padăla ieş irea din clasă . Două
perne explodarăpe geam, una în capul lui Ioş ca, alta în braţ ele lui Nae care privi
mai întă i cerul, apoi perna, ca pe un copil din flori depus la el în braţ e.
Ochii lui Gheorghiţ ăparticipau activ, în locul mînilor, la bă tă lia ale că rei
urmă ri dezordonate el avea săle sufere. Odaia somnului înviase, ca ş i obrajii lui
Dă nuţ , ca şi inima lui. Parcă -i intrase copilă ria pe geamurile deschise, cu soarele.
Gîfîiau. Basmaua Olguţ ei se strîmbase. Părul lui Dă nuţera vîlvoi. Braţ ele se
miş cau lent ca în filmele de box, încetinite. Cu un "uf" Dă nuţse lă săpe covor,
ră stignindu-se orizontal cu faţ a în sus. Olguţ a-i astupăfaţ a cu o supremăpernăş i,
fărăsuflare, se trînti lîngăel.
Tavanul era un nor din care ningeau fulgi de gîscăscă rmă naţ i la Medeleni.
Vîntul legă na ferestrele, acordîndu-le scîrţ iitul de scripci, ca pentru o sîrbădupăo
bă tută .
― Olguţ a, marşla colţ . Dă nuţ, treci în ietac. V-ară t eu acuş i. Numai Monica-i
cuminte în casa asta!
Prin glasul Olguţ ei, tonul ş i vorbele doamnei Deleanu stră bătuserăprin ani,
întregind scena.
― Buftea a început.
― Ba tu!
― Minţ i!
― Tu minţ i.
― Daa? Săspuie Monica?
― Eu, tante Alice, nu ş tiu... n-am vă zut nimica...
― Vezi, Buftea!
― Lasă , lasă ! Am să -ţi ară t eu ţ ie!
― Marşîn ietac, Dă nuţ . Are să -ţi arate papucul!
― Iartă -l, tante Alice, izbucni Olguţ a cu tremurul Monică i în glas, întinzînd
mînile în semn de implorare.
Dă nuţrîdea cu hohote... Dar mai lipsea cineva? Avu o tresă rire.
― Olguţ a, a venit ş i Monica! Unde-i?
Dă nuţse ridică .
― Monica!
"De ce n-am adus-o?" medităOlguţ a.
― Nu te ambala! Mă ria-sa Monica se deplaseazămai greu decît mine.
― Gheorghiţ ă, a venit duduia Monica?
― Eii, sî fi vinit, era aici!...
Bucuria, aprinsăîntru întîmpinarea Monică i, se stinse, şi ca pe o torţ ăstinsă
gîndurile o trecurădin mînăîn mînăpînăîn fundurile unde e noaptea ş i unde
fumegăînnă duş it melancolia.
Dar faţ a lui Dă nuţş i faţ a sufletului să u, întinerite, rîdeau Olguţ ei.
― A venit Olguţ a! Ce surpriză ! Ce bucurie!
Cu proaspete puteri, o luăîn braţ e. Un dans nebun înlocui bă taia cu perne.
Că zurăameţ iţ
i pe pat.
― Ia săte vă d, Olguţ a.
― Ne te gêne pas!' 40

Se îndepă rtăde-a-ndaratele, o privi, o mă sură .


― Bine, Olguţ a, nici nu ne-am să rutat!
― Pupă -mă , frate.
― Te-ai fă cut frumoasă , Olguţ a!
40
Nu te jena! (Fr.
― Stop!
― ...Ai crescut. Hai săne mă sură m.
Trecurăîn odaia de baie, în faţ a oglinzii, umă r lîngăumă r.
― Olguţ a, nu triş a! Ai tocuri.
― N-am călcîie, munteanule!
― Cum? Moldova-i egalăcu Muntenia?
― Sigur. Moldova are papuci de tenis.
― Ei! Ai venit la Bucureş ti în papuci de tenis?
41
― Tot bagajul meu e pe mine! N-am nimic. Omnia mecum porto , cum s-ar
exprima Hardtmuth.
― Ei, Olguţ a!
― Aş a-i, Gheorghiţ ă?
― Nica n-are, conaş ule! N-o ş tii mata pi duduia noastră ?!
― Te-a lă sat mama săpleci aş a?
― Am fugit de-acasă ...
― Eii!
― ...Cu..., ş ovă i Olguţ a, plecîndu-ş i capul cu împovă rare.
― Cu? se alarmăDă nuţ , serios, cu o miş care ocrotitoare ş i ameninţ ă
toare.
― ...Cu papa.
Izbucnirăîn rîsete.
― Unde-i papa?
― La baia de aburi. Mai întrebi?
― Bine, Olguţ a, şi sănu-mi scrii? Săte fi aş teptat la gară .
― Cu pîne ş i sare!
― Ză u, Olguţ a!... Ei, da tu n-ai luat nimic! Gheorghiţ ă , iute ceaiul. Ce iei,
Olguţ a? Ceai? Şocolată ? Cafea cu lapte?
― Ş-un ceai, ş -o cafea! se ră sti Olguţ a cu accent ţ igă nesc.
Alte hohote de rîs. Aş a ră spundea Huduba, ţ igan lă utar de la Medeleni,
clipind alb într-o faţ ăneagră , cînd era întrebat alternativ: "Ce vrei, Huduba? Un
rachiu? o ţ uică ?" "Ş-o ţ uică ,ş -un rachiu."
― Olguţ a, am pentru tine niş te bună tăţi! O mie ş i una de nopţ i gastronomice.
― Stil simplu ş i direct, Metaforel!
― Covrigi cu susan, proaspeţ i; cornuri cu sare...
― Bun...
― Friş te.
― Cuax?
― Ceva fain! Cuax, cuax, brekekecs! Ţi-aduci aminte? Să racul Andersen!
― Lasălirismul! înclin spre covrigi, fă rălichide, ş tii, am luat ceaiul la
Ploieşti, zîmbi Olguţ a amintindu-ş i de copioasa cafea cu lapte de la cucoana
Catinca.
― Gheorghiţ ă , o sutăde mii de covrigi. Zboară !
― Benjaminule, hai să -ţ i vă d apartamentul. Pînăacuma numai odaia de baie
n-a rămas repetentă .
― Sănu-mi critici garsoniera!
― Căte omoarămama!
41
Duc tot ce am cu mine (lat.).
― Ce face mama? zîmbi Dănuţ .
― Te-aş teaptă ... cum aş teaptălivezile ― de zarză ri ş i de meri, bineînţ eles ―
toastul înspumat al primă verii, în stilul tă u.
― Olguţ a!
― Ce-i? nu-ţ i recunoş ti stilul?
― Te mai să rut o dată !
― Pupă -mă , Metaforel! Pe fiecare obraz am cîte-o procură : a mamei, a...
Adicănumai mama mi-a dat!
Dă nuţnu mai avea astîmpă r. Prezenţ a Olguţ ei ră spîndea voioş ii de argint ca
trecerea unei să nii. Odă ile erau pline de glume, de soare.
Olguţ a încercase rachetele ş i mingile. Un drive vîjîise peste balustrada terasei
― proclamatăfilet ― alungind definitiv pe Contesa fărănume mînă -n mînăcu
Nae. Cîntaserăş i floretele mînuite de doi adolescenţ i în pijama: pletele brune
erau mai antrenate decît Metaforel.
Abia venit cu covrigii de la simigerie, Gheorghiţ ăfusese trimis la "Nestor"
dupăcataifuri. Aş a căDă nuţsingur pregă tise baia Olguţ ei, scoţ înd prosoape din
dulapul gospodă rit de mînile ,,medelenizate", cum le spunea Olguţ a, ale lui
Gheorghiţ ă . Tot Dă nuţ , însoţ it de Olguţ a, scotocise prin odaia de baie de jos,
că utînd o periuţ ăde dinţ i nouăprin rezervele lui Herr Direktor al cărui sforă it
însoţ ea cu arcuş uri de contrabas rîsetele înnă buş ite cu prosopul ale nepoţ ilor să i.
Acum, Dă nuţurca scara fredonînd un lied. Cumpă rase de la o ţ igancăun
mă nunchiu de garoafe ― numai roş ii. Garoafele roş ii erau florile Olguţ ei, încăde
pe vremea lui moşGheorghe. Şi Dă nuţvroia ca în toate odă ile săluceascăroş ul
lor ca un pavilion înă lţat în cinstea Olguţ ei.
Se opri în ietac. Auzea ploiţ a impetuoasăa duş ului ş i frînturile unui cîntec
tineresc ― Die Rose, die Lilie, die Taube, die Sonne ..." 42

Tineresc liedul, tineresc glasul, ş i primă văratec murmurul apei.


― Olguţ a.
― Olguţ a, ce cînţ i?... Da! Asta-i dovada telepatiei! Închipuieş te-ţ i căş i eu
fredonam acelaş i lied.
O clipă , cîntecul încetă . Se auzi numai grabnicul foş net al duş ului. Olguţ a
rîdea mut, cu mă nuş a asprăîn mînă , cu picioarele în apă , cu tot trupul îmblă nit de
să pun. Apoi din nou liedul ră sună .
Cu mă nunchiul de garoafe în braţ e, Dă nuţse aş ezăpe marginea patului
ascultînd.
...Uneori, la Medeleni, cînd erau singuri ei trei ― Olguţ a, Dă nuţş i Monica ―
Olguţ a cînta liedurile lui Heine cu muzicăde Schumann, acompaniindu-se la
pian. Glasul Olguţ ei era mic, dar pur, neted, fă răstridenţ e, fă răasprimi, natural
ca rîsul, ş i inteligent. Într-o noapte, pe cînd Olguţ a cînta Die Rose, die Lilie, die
Taube, die Sonne... Dă nuţurmărise cîntecul ca ş i cum ar fi fost al să u. Şi o dată
cu finalul ― Sie selber, aller Liebe Wonne, ist Rose, und Lilie, und Taube, und
43
Sonne , ― ochii lui se ridicaserăspre Monica. Monica-l aş tepta mai demult, cu
ochii îndreptaţ i spre el. Se roş iserăamîndoi, întorcînd capetele... În noaptea aceea
de sfîrş it de vacanţ ă, Dă nuţscrisese:
42
Şi roză ,ş i crin, ş i columbă ,ş i soare (germ.).
43
Ea singură -i toată -a iubirii licoare, / E roză ,şi crin, ş i columbă ,ş i soare (germ.).
"II était un petit pommier
Grave comme une mignonne Infante..."

"Monica!"
"Adina!"
Chipul luminos al "surorii merilor înfloriţ i" se întrista blînd, ş i brumele
trecutului îi învă
luirăcu treptata lor înserare.
Doi ochi verzi îl priveau... Dă nuţrespirăadînc jarul pipă rat al garoafelor.
Nu. Monica era sora lui, sora tuturor amintirilor copilă riei lui.
Aş ezăgînditor garoafele, urmă rit de glasul Olguţ ei. Trecu în birou, urmă rit de
parfumul garoafelor ş i de glasul Olguţ ei.

"Dragostea mea e naivăca fluierul unui păstor copil. De aceea zilnic îţ i voi
spune că-mi eş ti dragă, cu toatăsuflarea iubirii mele mereu înnoite, veş nic
aceeaş i.
Ochii tăi măurmăresc pretutindeni. În ei e tot sufletul meu, toatătinereţ ea
mea; în adîncul lor verde, cu parfum ş i răcoare de mintă, se adunăzîmbetele
mele şi zburdăca niş te miei pe întăia luncăa dragostii mele.
Sănu mi-i iei, Adina. Săfie mereu ai mei. Să-mi fie luncăblîndăş i pă timaş ă
dezmierdare a goliciunii mele.
Astăzi e casa plinăde garoafe. E sărbătoarea roş ie a sărutărilor nopţ ii. Aş
vrea săfiu o garoafăîn mînile tale copilăreş ti ş
i sălbatice,
Dă nuţ.
Disearăam săvin mai tîrziu..."

Îşi trecu mîna peste frunte, peste faţ ă. Un geamă t abia desluş it... De ce se
temea? De ce spaime stranii îi îngreuiau sufletul ca ş i cum, teluric, munţ i crunţ
i s-
ar fi înă lţat acolo unde, limpezi, pluteau ză rile, munţi cu vastăsuflare îngheţ ată
?
Pe coperta unui caiet de notiţ e, scrise repede, oblic, oprindu-se uneori cu faţ a
aplecatăş i oarbăca deasupra destinului:

Seigneur, oh! Seigneur!


Sur mes tempes brûlantes
Poses la douce fraîcheur
Des menthes reposantes.

Dis, mon pauvre coeur,


Quel est ce seigneur?
Car voici ta plainte.
Voici ta douleur...

Ou est la douceur?
Ou est ton seigneur?
Oh! printemps navrant
Sans joie, ni fraîcheur!
Mon amour, mille ans
Blanchissent ton printemps"44...

Reluăscrisoara că tre Adina. Reciti: "Disearăam săvin mai tîrziu"... Şterse.


"Poate sătrec o clipăpe la tine în timpul zilei. Aproape sigur. Aş teaptă-mă."
Minţea. Dar vroia săfie sigur cătoatăziua îl va aş tepta pe el, numai pe el...
Ce mizerie!

"Mon amour, mille ans


Blanchissent ton printemps..."

Închise plicul.
Îi scria Adinei în fiecare zi, uneori de-acasă , alteori de la ş
coală , pe pupitru
sau subt pupitru. Îi scria în fiecare zi, deş i în fiecare zi o vedea. Dar pentru ea era
mereu bogat. Sufletul îi trimetea cireş e, cofiţ e cu fragi, mere copilă roase,
renclode toropite ş i prea-dulci piersici, grele ca inima cînd buzele se topesc
sărutate. Pentru ea, sufletul lui Dă nuţavea necontenite crînguri, pă duri ş i livezi,
în care amintirea trupului ei se prefăcea în fructe cu parfum candid sau pă timaş .
De ce se ridicase, ceaţ ă, între scrisorile de-atunci ş i cele de-acum, ziua cea
urîtăcu blestemul suferinţ ei, al îndoielii, al spaimei?
Scrise adresa. Ascunse scrisoarea în fundul saltarului.
Venise Olguta! Venise Olguţ a! O auzea cîntînd...

"Monica, de ce n-ai venit ş i tu? Ce întreagămi-ar fi fost bucuria ş tiindu-te cu


Olguţ a alături de mine, aici.
Azi dimineaţ ăm-am deş teptat cu Olguţ a. Intrase ca o glumăînveselind
odă ile. Tu ai fi fost o lumină, o luminăaurie ş i scumpă, cum sînt acelea din
noaptea Învierii, pe care le aduci acasăocrotindu-le cu mînile. O luminăpe care
o aprinzi în zilele de furtună, de spaimă , de primejdie, ca săte păzească , săte
însenineze.
De ce n-ai venit ş i tu, Monica, la fratele tău Dănuţ ? Ce zi minunatăar fi fost!
Noi trei împreună! V-aşfi pregătit eu singur ceaiul, baia, florile care văplac. Ce
sărbătoare pentru mine săvăprimesc eu, săvăîngrijesc eu, săne facem de cap
împreună , sănu dormim toatănoaptea ― cu cafele negre ― săhoină rim prin
Bucureş ti, săvăînsoţ esc prin librării şi magazii de vechituri!
Te-aşfi pieptănat eu, Monica, n-am uitat..."

i trecu mîna pe frunte. Şterse cu dungi groase, opace, ultima frază


Îş . Oftă
. Se
aplecădin nou asupra scrisorii.

"Lipsa ta e o tristeţă, care a intrat în casăo datăcu bucuria venirii Olguţ ei.
Oare te-ai schimbat, Monica? Am avut o nedumerire văzînd-o pe Olguţ a. A
44
Stăpîne! Stăpîne / Pe tîmpla-mi fierbinte / Dulce umbră -mi pune / De mintăs-
alinte. // Inima mea, spune / Cine-acest stă pîn e? / Căiatăcum plîngi, / Iată -ţi
doru-anume... // Unde-i bucuria? / Unde-i senioria? / Primă vara-i grea, / Tristă ,
vai, pustia! / Anii, mii, iubirea mea, / Albesc primă vara ta (fr.).
crescut şi s-a făcut frumoasădeodată. Ş i frumuseţ ea ei are pentru mine ceva
necunoscut, enigmatic. Înainte, anul trecut chiar, Olguţ a era simpatică , vie, dar
copilăroasă, deş i ne teroriza pe amîndoi. Mai căn-am recunoscut-o! Nu ş tiu de
unde vine schimbarea. E tot aş a de veselă― chiar acuma o aud ş uierînd în
odaia de baie, pînămai adineaori a cîntat ― e tot aş a de teribilă, ş i totuş i s-a
schimbat. Îţ i mărturisesc cădupăce ne-am bătut cu perne ― ş tii cum mă
deşteaptăOlguţ a! ― dupăce mi-a dat răgaz s-o privesc, s-o văd mai bine, mai
cănu-mi venea s-o sărut, s-o tutuiesc. Îmi venea să-i sărut mîna respectuos.
Noroc căOlguţ a-i tot Olguţ a! Ar fi fost penibil, odios, imposibil săfim
ceremonioş i, jenaţ i, străini.
Cum eş ti tu, Monica? N-am săte mai recunosc? Nu. Nu se poate, Monica.
Ştiu, aşputea spune căaud cum creş te frumuseţ ea ta mai deplină , mai profundă,
mai pură, ca acordurile ariei de Bach.
Dar tu, Monica, vei fi cum ai fost întotdeauna pentru mine, simplăş i clarăca
un buchet de violete într-un pahar cu apălimpede, pe masa odăii unde-i
copilăria mea,
Dă nuţ ."

Olguţ a-ş i făcea corespondenţ a la biroul lui Dă nuţ .


Era îmbră catăîntr-un halat de baie cu ţ esutul roşş i creţca al garoafelor de pe
birou. Îş i pieptă nase de o parte şi de alta a cără rii la mijloc pă rul lins, compact ca
douăaripi de oţ el arcuite, bombat pe tîmple, pieptă nă turăcare da tră să turilor
trufia agerăa tinerilor voievozi cînd primeau că lă ri prada steagurilor duş mane.
Dar faţ a zîmbea mereu, gata sărîdăcu hohote. Şi clă mpă nitul papucilor ară ta
pofta de miş care a trupului biciuit de duş , de răceala apei ş i de propriul să u
neastîmpă r.

"Ia sama, Melizando! Scrisoarea mea protesteazăviolent. Uită-te bine la ea


pe masă, acolo unde ai azvîrlit-o ca săciteş ti scrisoarea Benjaminului.
Adicăde ce ceteş ti întîi scrisoarea lui? E mai interesantădecît a mea? Nu.
Cel puţ in aş a e politicos să-mi răspunzi. Conţ ine mai multe noutăţ i agreabile
tandrei Melizanda, decît a mea? Nu. Asta o afirm cu certitudine. Vei simţ i, cetind
acestea, cum vibreazăscrisoarea în mînile tale.
Ce poţ i afla din scrisoarea Benjaminului? Căazi dimineaţ ăa sosit Olguţ a la
Bucureş ti? Perfect. Dar asta o ş tiai tu de ieri! Căvenirea mea i-a evocat duioase
amintiri... ca niş te păsărele micuţ e, îngheţ ate de frig, care încep săciripească
drăgălaşcînd le încălzeş ti în mînă?! Dar asta o ş tii de cînd ş
tii căMetaforel e
Metaforel!
Pe cîtăvreme eu îţ i voi scrie ce-am văzut, ce-am auzit, ce-am dres ş i ce-am
făcut aici, în casa Benjaminului. Vra săzică«ultima orăcu cele mai palpitante
ştiri» o vei găsi în scrisoarea mea, nu în scrisoarea lui. Atunci de ce scrisoarea
mea stăpe masă, ş i scrisoarea lui în mînile tale? De ce?
Ce-ţ i poate scrie Benjaminul? Măîntreb chiar dacădin scrisoarea lui rezultă
cu claritate cel mai important eveniment al zilei de azi: sosirea mea. Cred cănu.
Şi iatăde ce..."

Muş cărîzînd dintr-un covrig cu susan. Vedea enervarea ş i exasperarea


i la lectura balivernelor, ca ş
Monică ă
i cum ar fi avut-o în faţ.
Dar avea chef de glumă !

"Benjaminul nu cunoaş te o elementarăaxiomăde geometrie plană, anume că


«cel mai scurt drum dintre douăpuncte e linia dreaptă». Sămăexplic. Dacă-i
spun, de pildă, lui Puiu: «Cuţ ulachi, adătrei porţ ii de îngheţ ată, douăpe fructe,
una pe lapte ― imediat!» Cuţ ulachi se uităla mine jalnic, la tine indignat, îş i ia
bicicleta, coboarăpe strada Neculai Gane, coteş te la dreapta, se opreş te la
«Tuffli», ia îngheţ ata ş i se întoarce acasă, parcurgînd în sens invers acelaş i drum
ca ş i la dus, cu singura deosebire căla dus vroia săse sinucidăş i la întors săse
răcoreascămîncînd îngheţ ata, ceea ce înseamnăcăalt imbold
l-a făcut săse ducăş i săvie cu aceeaş i iuţ ealăpe cel mai scurt drum dintre
casa noastrăş i cofetărie. Vra săzicăPuiu cunoaş te axioma liniei drepte.
Ei, dacăi-aşcere acelaş i serviciu lui Metaforel, ce crezi tu c-ar face? Nu
răspunzi? Să-ţ i spun eu răspunsul tău: «M-aşduce eu, Olguţ a, în locul lui
Dănuţ ». Dar asta nu rezolvăproblema liniei drepte.
Aş adar, Benjaminul auzind serviciul pe care i-l cer, în loc să-ş i ia pălăria, să
plece la vale pe strada Neculai Gane, ş i-ar trece mîna prin chică― are o chică
extraordinară; mămir cum de-a scăpat! ― ş i ar porni-o prin Calea-lactee, ar
colinda toate constelaţ iile ş i dupăvreo cîteva sute de mii de ani s-ar întoarce cu
îngheţ ata de la «Tuffli», de mii de ori topităş i reîngheţ atăprin temperaturile
varii ale traiectului astral...
Aş a-i Metaforel! Nu poate spune un lucru simplu decît dupăce-a colindat
toate constelaţ iile metaforelor. Îl întrebi: «Cum e afară?» Îţ i răspunde: «Orizon-
tul serveş te omletul zeilor; acuş i trebuie săvinăş i farfuria cu friş căproaspătă ».
Cu alte cuvinte: soarele apune, acuş i trebuie sărăsarăluna.
Îl întrebi: «Cîte ceasuri?» Îţ i răspunde: «Timpul e crucificat». Cu alte
cuvinte: e nouăş i un sfert, sau trei fărăun sfert, ore cînd minutarele sînt unul în
prelungirea celuilalt.
Cum vezi, scumpăMelizandă, în aceastăprivinţ ăMetaforei samănăcu
Neculai. Ambii sînt adversarii liniei drepte.
Atunci de ce ceteş ti scrisoarea lui, din care nu vei afla nimic ş i nu scrisoarea
mea din care vei afla totul?
Asta mărevoltă, scumpăMelizandă. Ce vrei? Nu pot suferi ca scrisoarea
mea săfacăanticameră! Ş i fiindcăanticamera e inevitabilă, dat fiind concurenţ a
scrisorii Benjaminului, te voi pedepsi pe unde ai păcătuit, ca sfîntul Dumnezeu.
Deci, nu-ţ i scriu nimic. Aflădacăpoţ i ce te interesezeazădin scrisoarea
metaforoasăa Benjaminului, pe care o sorbi subt privirea furioasăş i indignatăa
scrisorii mele.
Olguţ a.
P.S. Ţi-ai ş ters ochii? Bun! Acuma ascultăcele ce urmează , fărăsăte
impacientezi. Azi am chef de vorbă: sper căş i se cunoaş te! Asta-i o caracteris-
ticăa Bucureş tiului. La Iaş i ai chef sătaci ― tu, nu eu ― aici ai chef săvorbeş ti
― eu, nu tu. În fond, asta-i o caracteristicăa mea. Fraternizez cu Bucureş tiul
limbut ca ş i mine.
Ascultăun poem.
Deschid mai întîi o paranteză. Dupăce mi-am făcut baia ― dragă
Melizando, peniţ a e îngrozitoare (scîrţ îie şi zgîrie) dar Benjaminul e epatant: are
o odaie de baie ş i nişte halate ş i nişte parfumuri!... ― vra săzicădupăce mi-am
făcut baia intru în biroul Benjaminului: îl surprind într-o pozăinspirată , cu mîna
pe frunte ― ca statuile pansive, părul vîlvoi, specialitatea casei, ochii languroş i,
de rigoare. Imediat l-am trimis săse calmeze la duşş i i-am luat locul. Sînt
nevoită, oricît te vei indigna, sădeschid o nouăparanteză. Dar fiindcăsîntem pe
teritoriul unei alte paranteze, deschisămai sus, s-o numim pe aceasta ― tot
avem noi moldovenii mania diminutivelor ― o paranteziţ ă, sau paranteziş oară ,
sau parantezelă, sau parantezusculă.
Am făcut o descoperire a cărei însemnătate nu-ţ i va scăpa, ş i pe care te rog
s-o comunici profesoarei noastre de românăpentru ca aceasta la rîndul ei s-o
comunice Academiei Române. Formulez descoperirea mea astfel: scaunul sau
fotoliul «cheie de boltă» în explicarea scriitorului sau a operei.
Aceastălapidarăformulăeste punctul de plecare al noii teorii pe care
deocamdatăo schiţ ez numai.
Ca săfii scriitor ― mai întăi ― trebuie săscrii. Ca săscrii, trebuie săstai.
Ca săstai trebuie săai pe ce ş edea. Aş adar, ca săfii scriitor, trebuie săai un
scaun sau un fotoliu pe care săstai. Restul vine de la sine, dacănu vine...
Dar ce este scaunul sau fotoliul în raport cu scriitorul? Aici e totul. Este
sinteza «rasei», «mediului», «circumstanţ elor» ― săm-audăTaine! ― ş ia
eredităţ ii.
Sinteza rasei: evident, un scriitor de rasăalbăîş i va alege un scaun civilizat,
un scaun care să-i poatăoferi confortul a cărui nevoie e organicătuturor celor
care aparţ in acestei rase care ş i-a pierdut coada de foarte multăvreme: dar un
scriitor de rasăneagră? Aici îmi vei putea obiecta ― tu sau, eventual, Academia
Română― căoamenii de rasăneagrănu stau pe scaune. Ei, ş i! Dacănu stau pe
scaune asta înseamnăcănu scriu. Dovediţ i-mi contrarul, citind în original
operele unui scriitor de rasăneagră, care se poartăgol, e antropofag ş i nu stăpe
scaun. Exclud rasa neagră. Cînd va binevoi săstea pe scaun, vom sta de vorbă.
Sinteza mediului. Scriitorul poporanist (vezi revista Viaţ a românească ) va sta
pe un scaun cu trei picioare, la fel cu acela pe care stau, cînd îş i mănîncămămă-
liga, eroii rustici, cărora ş i el le aparţ ine (prin legături sufleteş ti, dacănu
familiare) ş i între care se simte «regenerat»; scriitorul aristocrat ş i cu literatură
aristocratizantăva sta pe un scaun Louis XV sau Louis XVI, de un stil tot atît de
autentic ş i de pur ca ş i acela al eroinelor sale (vezi Duiliu Zamfirescu).
Sinteza circumstanţ elor. Scriitorul boem va sta pe un scaun boem, evacuat ca
şi el de toţ i proprietarii, din toate mansardele, pe toate vremile, fărănici un
menajament. Aş adar vom avea un tip de scaun alarmat, eu picioarele rupte ş i
prost reparate, un scaun anarhic, proletar. Scriitorul căsătorit ş i gospodar va
avea un scaun obez, care nu se clinteş te de la locul lui din faţ a biroului, un scaun
căruia zilnic îi face toaleta o cucoanăscrupuloasăla ş tersul colbului. Vom avea
un tip de scaun sedentar, care n-are mă car experienţ a frigului sau ploş niţ elor...
Sinteza eredită ţ
ii: Tată, bunic ş i străbunic magistrat, odrasla lor ultimă,
scriitor. Pe ce scaun? Este o infirmitate comunătuturor sedentarilor, dizgra-
ţioasăş i inomabilă, care implicăscaunul cu fund moale sau "rondul de piele".
Deci eredul acestei infirmită ţi îş i va compune operele pe un scaun cu fund moale.
Sau, dacăva avea temeritatea sănu respecte exigenţ ele eredităţ ii, statul pe scaun
va fi un calvar, ş i scrierile sale vor avea grimasa celor atinş i de infirmitatea de
care-ţ i vorbeam cînd stau pe scaune dure, ş i titlurile operelor sale vor fi: Dureri
tainice, Prometeu, Ră stigniri. Vra săzicăscaunul este o sinteză . Şi între scaun ş i
scriitor se întîmplăfenomenul numit în chimie osmoză , adicăo interpă trundere,
un schimb de energii ş i influenţ e. Aş a căse poate spune căoperele unui scriitor
sînt rezultatul colaboră rii permanente dintre el ş i scaunul său. Nu crezi? Atunci
de ce scriitorul nu poate scrie decît pe scaunul său? (Toţ i afirmăaceasta.)
Fiindcăabsenţ a scaunului său îl lipseş te de un colaborator indispensabil.
Concluzia. Arată-mi scaunul scriitorului, ş i-ţ i voi spune cum e ş i ce scrie
scriitorul. Aceasta e teorie. Dar acum să-ţ i indic o laturăpracticăa acestei
teorii, o terapeuticăliterară. Iat-o. Scaunele de lucru ale scriitorilor morţ i există,
chiar dacăoperele lor au pierit. La ce servesc acele scaune ilustre? La nimic.
Cel mult, unele din ele, satisfac o indiscretăcuriozitate a posterităţ ii, şi-atît.
Iar altele sînt vîndute de moş tenitorii scriitorilor dacăau o valoare intrinsecă
(vorbesc de scaune) sau trimise în pod, dacăscriitorul respectiv n-a devenit
ilustru dupămoarte, ş i scaunul său, congediat de istoria literară, n-are măcar o
valoare comercială .
Graţ ie descoperirii mele însă, acele relicve pot căpăta o utilitate practică.
Cum ţ i-am dovedit mai sus, scaunul e impregnat de personalitatea scriitorului,
dupăcum scriitorul fusese impregnat de personalitatea scaunului. Şi prin
aceasta scaunul poate fi transformat într-un adevărat sanatoriu literar.
Exemplu. Criticii vigilenţ i semnaleazăpublicului cititor căjunele X este atins
de boala sentimentalismului. Ce-i de fă cut pentru a-l salva? Foarte simplu. O
curăde două-trei săptămîni pe scaunul lui Voltaire, ş i literatura va scăpa de un
scriitor, ş i scriitorul va scăpa de-o boalăincurabilăaltfel. La noi în ţ ară, de
pildă, aşobliga pe fiecare scriitor incipient săfacăo lungăsiestă, pe scaunul lui
Caragiale, plătind, evident, o taxăacestuia. Astfel, literatura româneascăar
rămînea mai săracănumeric, iar Caragiale ar avea un venit egal cu al
latifundiarilor.
Închid toate parantezele. (Am uitat cîte-am deschis.)
Cum am luat locul Benjaminului m-am simţ it inspirată. Ş i la biuroul său am
compus următorul poem:
Minunile amorului
«Îmi plă ceau fetele. Grozav îmi plă ceau! Măpră pă deam dupăele! Fie micuţ e,
fie nă ltuţ e, fie gră suţ e, fie slă buţ e, fie masive, fie gingaş e, fie limbute, fie tă cute,
fie cochete, fie simpluţ e, fie isteţ e, fie lă lîi, fie brunete, fie ş atene, fie roş cate, fie
blondinete, fie ochioase, fie nă soase, fie cîrnuţ e, fie buzate, fie pistruiete, fie
şpanche ― îmi plă ceau fetele ş i gata!...
Dar de cînd te-am vă zut pe tine, Unica, Adorata, Preacurata, Minunata, mor
dupătine. Şi tu-mi eş ti ş i micuţ ă ,ş i nă ltuţ ăş i gră suţăş i slă buţ ăetc..» (Nu mai
continuu ca săn-am aerul căjignesc.)
De ce strîmbi din nas, Melizando? De ce nu-ţ i place poemul meu? Fiindcă
nu-i scris franţ
uzeşte? Ţi-l traduc imediat. Nimic mai uş or!... Acuma-ţ
i place!
Dar ascultă-l pe nemţ eşte, în versiunea lui Heine:

«Die Rose, die Lilie, die Taube, die Sonne,


Die liebt'ich eins alle in Liebeswonne.
Ich libe'sie nicht mer, ich liebe alleine
Die Kleine, die Faine, die Reine, die Eine.
Sie selber, aller Liebe Wonne,
Ist Rose und Lilie, und Taube, und Sonne45.»

Te-ai emoţ ionat puţ in! Ce vrei? Aş a mi-e dat mie! Şi un neamţca Heine te
poate emoţ iona; eu nu!
Dar acum atenţ ie, ca la matematici.
Fredonam acest lied ― poate cu acelaş i scop cu care se introduce hîrtia de
tournesol în baze ş i acizi la experienţ ele chimice.
Benjaminul măaude ş i-mi spune ― pedant, cum obiş nuieş te ― căasta e
dovada telepatiei fiindcăş i el fredona acelaş i lied.
Ce mai spui? Pleci ochii în pămînt? Roş eş ti? Acuma îţ i place poemul meu?
nu-i aş a?
Concluzia 1. Asta înseamnă, scumpăMelizandă, căceea ce ţ i-am spus la Iaşi
şi ceea ce ţ i-am scris la începutul scrisorii, este exact. Benjaminul nu cunoaş te
linia dreaptă. Adina este o stea ― hai săzicem ― în parcursul astral al
Benjaminului.
N-ai grijă: tot la tine ajunge.
Concluzia II. Făcînd bilanţ ul scrisorii mele măîntreb: adicăde ce ţ i-am scris
atîta? Simplu era săîncep cu sfîrş itul şi săpun punct. N-am făcut aş a: de ce?
Fiindcăam năravul digresiunilor, precum Benjaminul îl are pe-al metaforelor.
Cu alte cuvinte, nici Benjaminul, nici eu nu cunoaş tem linia dreaptă. Dar
dovadămai concludentădecît asta căsîntem fraţ i ce vrei? Şi dacăsîntem fraţ i
într-atîta ― întru părinţ iş i întru nă ravuri ― înseamnăcă-l cunosc tot aş a de
bine ca ş i pe mine. Şi atunci consideraţ iile mele asupra traiectoriei lirice a
Benjaminului sînt purul adevăr.
Quod erat demonstrandum,
Olguţ a."

― Gata, Olguţ a?
― Bre, bre! Ce intrare senzaţ ională ! În "marinel!"
Dă nuţse gă tise în alb: hainăde olandă , civilăbineînţ eles. Pă rul lins pe spate.
Avea într-adevăr un aer marină resc, de june aspirant, voinic ş i cochet, cu
cearcă ne marine în jurul ochilor.
― Tu nu te-mbraci, Olguţ a?
― Cu ce?
45
Şi roză,şi crin, ş i columbă ,şi soare, / Pe toate le-am iubit eu cu dragoste mare. /
Nu le mai iubesc, doar pe una, altceva nimica: / Micuţ a, Drăguţ a, Regina, Unica.
Ea singură -i toată -a iubirii lucoare, / E roză ,ş i crin, ş
l columbă ,ş i soare (germ.).
― Cu...
― Cu?
― ...?
― Rochia la spă lat, bluza la spă lat, ş i eu trebuie sămăîmbrac. Cu ce? Asta-i
problema. Ai cuvîntul.
― Nu, serios, cu ce te-mbraci?
― Îmbracă -mă .
― Cu ce?
― N-ai prietine?
― Ei!
Dănuţse roş ise. Olguţ a zîmbea.
― Tu ş tii căpă mîntul e rotund?
― ...?
― Nu ş tiai? Află .
― Olguţ a, serios, cu ce te-mbraci?
― Dacăpleci, urmăimperturbabilăOlguţ a, dintr-un punct al pă mîntului, ş
i ai
fire de globtrotter, ajungi la acelaş i punct. Aş aş i eu. Plec de la pantaloni ―
singura mea îmbrăcă minte în momentul de faţ ă― ş i ajung tot la pantaloni, la
pantalonii tă i însă .
― Te-mbraci c-o uniformăde-a mea?
― Ai sesizat?
― Aa! Ar fi nostim! I-am face o farsălui Mircea!... Nu, serios, Olguţ a?
― Nu, serios, Olguţ a?... Eş ti extraordinar! Cum spun ceva serios, familia
crede că -i glumă ! Tu eş ti perechea Melizandei. Îi spun: "Melizando, junele
R.M.S."...
― Ce-i asta?
― Adicăcine-i ă la, vrei săspui?
― Cine-i?
― R.M.S., adicăMinodor Stratulativ plus R. R. e de la mine.
― Cine-i acest caraghios?
― Nu-i de loc caraghios, sămăierţ i! Licenţ iat în drept, secretarul lui papa;
un preafrumos june ― un Pelleas, în stilul tă u.
― Şi ce-i cu el?
― Ascultăcu ră bdare ş -ai săvezi. Vra săzicăîi spun Monică i: junele R.M.S.
e cupidonizant faţ ăde tine. Ră spunsul: "Nu! Serios?" Întocmai ca tine. Ascultă ,
Benjaminule, un aforism: numai oamenii glumeţ i vorbesc serios. De asta-mi
place mie Caragiale, ş iţ ie nu.
― Serios, Olguţ a, îi face curte Monică i?
― Serios, foarte serios, arhiserios. Dacăvrei, măjur.
― Şi Monica?
― Monica? Monica-i Monica! întreab-o.
― Şi-l cheamăStratulativ?
― Plus Minodor.
― E ridicol.
― Numele, el nu. Şi dupăcum ş tii, omul face numele.
― N-are nici-o importanţ ă! Da-mi pare aş a de curios săş tiu căcineva îi face
curte Monică i!
― Nu-i curios de loc. Cînd e aş a de frumoasă ! îi face curte tot Iaş ul. Aşputea
face un catalog cu numele admiratorilor.
― Poate! Da mie-mi pare curios .... Orice mi-i spune tu, n-o pot vedea pe
Monica între oameni. Eu o vă d la noi la Medeleni, cu noi, în livadă . N-o vă d pe
Monica decît la o parte de lume, ca o icoană ,ştiutădin copilărie, pe acelaş i părete
alb, în aceeaş i odaie tă cută ...
Cu mînile în buzunar, Dă nuţse plimba prin odaie, agitat. Olguţ a muş ca dintr-
un covrig.
― ...Uite, urmăDă nuţ , numai fraza aceasta: "Minodor Stratulativ îi face curte
Monică i", e jignitoare...
― Jignitoare? Pentru cine?
― Pentru Monica.
― Nu se ş tie! Asta numai ea poate s-o spună .
― Nu. Din alt punct de vedere, din punct de vedere estetic. Pe tine nu te...
jigneş te...
― Iar?
― ...nu te supă rănoţ iunea aceasta mondenă , frivolă , "a face curte" ală turată
de numele Monicăi?
― DragăMetaforel, expresia "a face curte" e incomplectă . E întreagă ,ş i
poate fi discutatănumai atunci cînd îi adaugi ş i persoana care face curte.
― Nu, Olguţ a. Şi numele acesta Monica, ş i... sora noastră ...
Olguţ a zîmbi.
― ...care-l poartăaş a de firesc, ca ceva religios. "A face curte", ală turi de
cuvîntul Monica, e o impietate, o dezarmonie, ca o cutie cu fard alături de o
evanghelie.
― Scrie-i Melizandei căeş ti jignit de succesele ei ş i căală turi de numele ei
nu admiţ i decit cuvîntul "dragoste": asta-i ideea, nu?
Dă nuţse înroş işi se întoarse cu faţ a spre fereastră .
Olguţ a-şi reluăscrisul.

"Dragămamă,
Degeaba te superi. Neculai nu-i nici stilat, nici meloman. Oricît i-ai spune să
nu intre într-o odaie fărăsănu batăla uş ă, el va intra; şi oricît te vei enerva că
te deranjeazăde la pian cu discursurile lui, el te va deranja. Dar de data
aceasta, fie, căface ― cum se spune în stil democratic. O compoziţ ie de-a
Olguţ ei ― avînd ca temă"cum este ş i ce face Benjaminul" ― atîrnămai greu,
chiar într-o inimăfanatică, decît o sonatăde Beethoven..
Cum este Benjaminul? Mare ş i frumos.
Ce face? Bine, merci.
Ce-ai spune, mamădragă, dacă, urmîndu-ţ i sfaturile, dupăaceste două
concise răspunsuri, m-aşiscăli? Vezi, mamădragă , căuneori e mai utilăin-
suportabila limbuţ ie a Olguţ
ei decît muţ enia scumpăla vorbăş i la scris a
Benjaminului..."

― Olguţ
a, ce scrii tu de-atîta vreme?
― Pardon, pardon! îl opri Olguţ a acoperind scrisoarea cu mîna. Fii discret,
Metaforel!
― De ce nu-mi ară ţ
i?
― Fiindcănu se poate.
― Olguţ a!
― Ce-ai pă ţit!
― Evrika! Tu scrii, ră spicăDă nuţaccentuat, să rutînd-o pe amândoi obrajii.
― Stop! Stop!... Ei, da, scriu.
― Scrii, Olguţ a? Şi tu scrii? jubilăDă nuţ , bătînd din palme.
― Sigur, scriu scrisori, dupăcum vezi!
― Fii sinceră , Olguţ a. Mă rturiseş te: ş
i tu faci literatură .
― Nuuu! Faci tu pentru tot neamul!
― Dacă -i adevă rat ce spui, ră u faci cănu scrii, Olguţ a. Pă
cat!
― Ţi-e poftăde scris? Poftim: pune-te ş i scrie mamei. De cînd nu i-ai scris?
― ...îi scriu cîte-o carte poş tală... din cînd în cînd.
― De cînd nu i-ai scris?
― ...De la Cră ciun, mi se pare.
― Eu sînt sigură . AscultăBenjaminule, un alt aforism: Cel mai crud animal e
poetul sentimental, tigrul, care are o reputaţ ie de cruzime bine stabilită , mănîncă
prada numai cînd i-i foame, ş i dupăce-a mîncat îş i linge buzele ş i se culcă; poetul
sentimental e crud oricînd, în mod dezinteresat ― ca săzic aş a ― dar varsă
mereu lacrimi versificate. Asta e nesuferit!
Bufni de rîs în faţ a aerului dezolat al lui Dă nuţ .
― Pune-te ş i scrie mamei, tigru metaforic!
Dă nuţîncepu săscrie pe marginea ferestrei, în timp ce Olguţ a îşi reluă
condeiul ş i covrigul.

"Dragămamă,
Iartă-măcănu ţ
i-am scris de-atîta vreme..."

Se opri enervat. Pe cît scria de uşor şi direct versuri şi scrisori de dragoste,


pe-atît de greu izbutea săînchege o simplăscrisoare cu naraţ iune curentă .
De la întîia frazăse descuraja, se dezgusta. Prozaismul ş i înlă
nţ uirea
stereotipăa concretului îi apă sau condeiul, paralizîndu-l. Scrisorile pe gustul lui
erau numai fulgere lirice, impresii, eliptic exprimate, ş i metafore prin care
sufletul să-şi plimbe lenea şi melancoliile cu trenălungă , ca printr-o alee de plopi
înalţi.

"...Nu ţ ăa venit
i-am scris de-atîta vreme fiindcăam fost ocupat. Azi dimineaţ
Olguţa..."

Auzea peniţ a Olguţ ei alunecînd cu presteţ ă, ca un patinator îmbătat de ger ş i


de viteza tăioasă. Alături de ea se simţ ea infirm, ca un olog nevoit să -ş
i tîrască
trupul cu mînile din piatrăîn piatră .
Întoarse capul. Olguţ a scria ca ş i în copilărie, cu vîrful limbei afară, ca o
mlă die corniţămefistofelică . Pletele-i alunecaserăpe frunte: o frunte mică , dar
dominînd cu arcul ei încordat ră dă cina nasului, o frunte care nu chema
dezmierdă rile plăpînde, ci da senzaţ ia vigoarei, vitezei ş i trufiei, ca o pînză
bombatăde vînt, minusculăîn zarea marină , dar purtă toare a unei coră bii cu
bogă ţ
ii şi marinari atletici.
"Fruntea Olguţ ei dănostalgia luptei", gîndi Dă nuţ . Şi iară şi, ocoli cu un fel de
mînie, de ciudăamintirea Monică i. DacăMonica ar fi intrat pe uş ăîn acea clipă ,
nu i-ar fi sărit înainte, nu i-ar fi zîmbit, nu i-ar fi strîns mînile. Ar fi întîmpinat-o
corect, distant, poate glacial... Dar fiindcăMonica nu intra pe uş ă, fiindcăMonica
era departe ― poate alta decît aceea pe care o ş tia din copilă rie ― era neliniş tit
ca şi cum i s-ar fi furat ceva, fă răsăş tie bine ce, ca ş i cum ar fi trecut o umbrăde
nour pe un îndepă rtat ş
i veş nic vesel, pînăatunci, hotar al sufletului, ca ş i cum pe
un cireşal lui, necopt încă , abia aburit de roş eaţă, s-ar fi abă tut pră dalnic un stol
de vră bii.
Reciti scrisoarea începută :

"Dragămamă,
Iartă-măcănu ţ
i-am scris de-atîta vreme..."

Rupse scrisoarea.
― Nu merge proza? Scrie-i în versuri. Are ş i mama dreptul la o micăofrandă
de trufandale... leguminoase, dacănu florale.
― Măduc să -ţ
i pregă
tesc o uniformă. Isprăveş te ş
i tu, săstă
m de vorbă
.
Olguţa zîmbi lung în urma lui Dănuţş i-şi continuăscrisoarea.

"...Şi-acum ― dupăce-am ră spuns copios la întrebările: cum este ş i ce face


Benjaminul ― sătrecem la futilităţ i, adicăla restul lumii.
Prima cursăpe care am făcut-o sosind în Bucureş ti a fost în Popa Nan.
Teribil nume! Teribil trebuie săfi fost ş i popa! La cucoana Catinca. Nu te
scandaliza, mamădragă ! Nu i-am sculat din somn. Erau la cafea în costum lejer.
De altminteri, tu ş tii căpapa ş i cu mine avem o reputaţ ie de răucrescuţ i, care
corespunde realităţ ii ca mai toate reputaţ iile. E curios cum părerile majorită ţ
ii
oamenilor ― luate-n parte ― sînt sub 0, adicăneghioabe. De îndatăînsăce
părerea devine colectivă― cum e în cazul reputaţ iei ― este inteligentă, chiar
dacănu e răutăcioasă. Dac-am spus o prostie ― ş i mi se pare căaş a-i, ştii, în
fuga condeiului! ― teoria aceasta s-ar confirma. Închid paranteza. De altfel, nici
nu ş tiu bine dacăam deschis-o. Asta-i o scuzabilămanie a mea, pe care o are ş i
respectabilul savant N. Iorga: jonglăm cu parantezele, el în public, eu în patru
ochi.
Trebuie săadaug ceva în privinţ a buneicreş teri: deş i papa ş i cu mine sîntem
răucrescuţ i, familia noastrăe binecrescută. Şi iatăde ce: tu ş i cu Monica sînteţ i
într-un taler al balanţ ei; papa ş i cu mine în celălalt. Greutăţ ile se neutralizează.
Echilibrul e stabil. Pe Benjamin nu-l pun la cîntar, el fiind mai presus de astfel
de aparate umane. Am vorbit bine?
Ajunseserăîn Popa Nan. Săintrăm.
― Bucuroş i de oaspeţ i?
― Bucuroş i.
Aş a de bucuroş i, căde-abia am scăpat de-acolo.
Cucoana Catinca? C'est une femme à poigne46, Un fel de Napoleon al casei
din Popa Nan. Dacăar fi o revoluţ ie în Bucureş ti o văd pe cucoana Catinca în
fruntea popă-nănenilor impunîndu-se dictator. Mă-ntreb dacăn-ar fi fost
părechea idealăa lui Herr Direktor. Puş che pe limba-mi .
Conu Mihăiţ ă, în schimb, e dulce ca vanilia. Nici n-are nevoie cucoana
Catinca să-l ducăde nas; vine el singur, cu nasul magnetizat gata. Am însăim-
presia cădulceaţ a dumnealui ― ca săvorbesc à la Sadoveanu ― e agrementată
cu puţ inticăironie ― ş i pentru el, ş i pentru ceilalţ i. Amîndoi sînt niş te oameni de
ispravăcum rar întîlneş ti ― ş tii, eu, cu experienţ a mea, pot să-mi permit astfel
de reflecţ ii. Ş iş tie cucoana Catinca săfacăo cafea! Ti-ti! Cu tot regretul, te-a
pus în cofă!
Am avut o surprizăcu Hardtmuth! Închipuieş te-ţi cănu-i de loc Hardtmuth!
De loc, premiant întăi, model brevetat! Dacăafirmi, de pildă, căŞtefan cel Mare
a murit în 1500 în loc de ― habar n-am data exactă! ― nu se uităla tine
condoleant, avînd aerul să-ţ i spună: «Vai! ce prost eş ti!» Vorbeş te ca toţ i
oamenii, fă răsăintercaleze citate latineş ti, cum pretindeam căface cînd nu-l
cunoş team, ş i cum fac eu, fiindcănu ş tiu latineş te, probabil! E un fel de duduie
care-a studiat la «Humpel» ş i a cetit versuri pe «banca Graţ ielelor». Se roş eşte
aş a de repede ş i de uş or, încît ai impresia căare inima în cap, nu în piept. Ş i nu
poate vorbi de Bucureş ti decît sub formăimprecatorie. Drept să-ţ i spun, mamă
dragă― ş -aici simt căam datoria sădeschid o parantezăobiectivă― asta îmi
displace profund. Ce-i moda asta la moldoveni săponegreascăBucureş tiul? Că-i
conrupt, că-i vulgar, că-i murdar, căn-are stil, că-i mahalaua Parisului etc.
Cuax? Cu Bucureş tiul e ca ş i cu piesele frivole ale teatrelor de vară. Toţ i îl
criticăş i toţ i îl frecventează, fă cînd chiar sacrificii pentru aceasta. Mie-mi place
Bucureş tiul. E un oraşcare cîntă― cam tare, cam fals ― dar cîntă. Vibrează. E
viu. Măsimt bine dispusăaici, am poftăde mîncare ş i nu măsimt exilatăpe
Calea Victoriei, pe care de altfel n-am vă zut-o decît în treacăt, venind de la gară
― dar mai exagerez ş i eu puţ in!
Aceste judicioase reflecţ ii le-am împărtăş it şi lui papa, cînd ne întorceam de
la cucoana Catinca. Papa a căzut de acord cu mine: de n-ar uita, numai, pînăla
Iaş i!
Revin la duduia Mircea. Îmi pare căînsuş irile părinţ ilor săi sînt în el în stare
de indiviziune, cum se spune în limbaj juridic, dar atenuate. Nu-i nici vanilie, nici
Napoleon: făş i tu o medie între vanilie ş i Napoleon, ş -ai săvezi ce iese. Ca fizic,
frumuş el şi fin: îl văd jucînd pe L'Aiglon . 47

Vra săzicăţ i-am vorbit ş i despre amicul cel mai bun al Benjaminului.
Invitaţ ia de a petrece vacanţ a la Medeleni a acceptat-o... cucoana Catinca: ea se
exprimăpentru toţ i...
Am făcut o pauză. Extraordinar e papa! A sosit chiar acum din tîrg: îmbăiat,
ras, fresco, musteaţ a puţ in încreţ ită. Îl vezi? Săaibătupeul sămai spuie că
Bucureş tiul e aş aş i pe dincolo! Dar să-ţ i spun în ce constăextraordinarul: ce
46
E o femeie autoritară(fr.).
47
Dramăistoricăîn versuri de Edmond Rostand (1868― 1918). L' Aiglon este
ducele de Reichstadt, fiul lui Napoleon I ş i al Mariei-Luiza de Austria.
crezi c-a adus papa? Stridii. Se ceteş te: stridii, cu apăla gură. De unde le-a
deniş at în zi de duminică ? Mister. E extraordinar papa! Nu degeaba-i spun eu
Aladin.
Nenorocirea cea mare e căBenjaminul m-a îndopat cu covrigi. Ce-i de
făcut? Singura soluţ ie ― acceptatăde altfel, căci icoana de Herr Direktor nu s-a
trezit încă, şi-s douăjumătate! ― e să-mi jac poftăde mîncare prin miş care,
adicăscriind.
Olguţ a.
P. S. Nu zîmbi. Aş a-i. Ştiu. Post-scriptumul este Benjaminul meu. Ş i ce nu
face o mamăpentru al său post-scriptum!
Uitasem să-ţ i comunic căai uitat să-mi comunici un comision capital: să-ţ i
cumpăr levănţ ică. Aş a-i? De adus mi-am adus aminte acuma, dar levă nţicăn-am
cumpărat încăş i cum sînt «ş i distratăş i uitucă» ― citez, dupăcum vezi, autori
serioş i ― ce-i de făcut?
Foarte simplu. Dă-mi o telegramăurgentă. O voi alătura imediat. Tu o
trimeţ i numai la poş tă.
P. P. S. Te rog supraveghează-l pe Cuţ ulachi în lipsa mea. În Monica n-am
încredere: e prea moale. Îi interzic formal lui Cuţ ulachi orgiile de cosmetic. Nu
înţeleg de ce se îndărătniceş te să-şi facăcărare, cînd e tuns chilug! Asta nu-i
poate intra în cap. Dar nici eu nu tolerez cosmeticul. Dacă-l prinzi uns, pune-o
pe Profira, în faţ a ta, să-l spele cu leş ie şi cu borş . Am să-l educ eu la vară.
Te sărut,
Olguţ a."

― Olguţ a, nu ne tortura!
― Papa, numai săscriu o telegramă .
― O telegramă ? Cui?
― Mie.
Dănuţş i domnul Delaanu, se aplecarăpeste umerii Olguţ
ei.

"Olga Deleanu
Pitar-Moş u 20
Bucureş ti
Urgent
Nu, uita să-mi cumperi levănţ ică. Stop. Institui premiu pentru memorie o
duzinăciorapi de mătasăş i alte surprize. Stop. Sănu-mi vii gutunărită . Stop.
Pune-ţ i pelerina. Stop. Nu bea apăcînd eş ti năduş ită
. Stop. Multe să
rutări lui
Dănuţ .
Mama."

Se încinse un rîs ş
colă resc. Olguţ a-şi lipi scrisorile.
― Hainele, Metaforel.
― Dupădejun.
― Vai! Am amorţ it! Nu măpot miş ca.
― Hai s-o luă m pe umeri, propuse domnul Deleanu.
― Hop! Aii! se vă ităOlguţ a, purtatăpe umerii lor, schimonosindu-se din
pricina furnică turilor.
― Herr Direktor doarme?
― Dus!
― Jos cu el!
― La moarte!
― Hai să -l trezim cu muzică . Deş teaptă-te, române. Hai! Papa, sănu cînţ i
fals. Atenţ ie! Una, două , trei: Deş -teap-tă-te, ro-mâ-ne...
Vă zînd alaiul care cobora pe scă ri urlînd "din som-nul-cel-de moa-ar-te" ―
Nae întoarse capul, cu buza de jos ră sfrîntă , ca în faţ
a unui spectacol indecent; în
timp ce, ieş ind din ietac în halat de odaie, cu monoclul în ochi ş iţ
igara în gură ,
Herr Direktor exclamăfrecîndu-ş i tîmplele:
― Îs beat sau nu-s beat?
― ...În-ca-re-te-aaa-dîn-ci-i-ră , bar-ba-rii de tira-a-ani, bar-ba-rii-de-ti-
rani..."
― Îs treaz fraţ ilor, dar nu va ţ ine mult!
Şi, intrînd în pas cu cortegiul Olguţ ei, intona cu glas dogit:
― "A-cum-ori-ni-cio-da-tă, cro-ieş -te-ţi-al-tă-soar-ar-tă..."
În urma corului, care rîdea cîntînd în sofragerie, Nae îş i frecăochii şi,
încordîndu-se, intrădemn în infern.

"...Atunci ne-ntîlnim la patru. Nu uita Infanta."


La patru fă rădouă zeci, Mircea apă ruse în capă tul stră zii Pitar-Moş u, cu Au
jardin de l'Infante în mînă .
Ca sănu depă şeascăora indicatăde Olguţ a, începuse pregă tirile de la unu, cu
febrilitate, dupăo apatie care-o fă cuse pe cucoana Catinca în timpul dejunului să
spună :
― Mă ndiţo, du furculiţ a la gură , lui conaş u Mircea!
În timp ce Mă ndiţa înfierbîntase maş ina de că lcat, el îşi lustruise pantofii
galbeni. Apoi supraveghease netezirea ş ireturilor de la pantofi. Apoi îş i că lcase
singur pantalonii de olandă ; în Mă ndiţa n-avea încredere; ea era femeie ―
prin urmare, incapabilăsăînţ eleagăînsemnă tatea dungii ― ş i pe deasupra nu
putea fi în stare săfacăun astfel de efort. În concepţ ia lui Mircea, că lcatul
pantalonilor era ceva asemă nă tor cu să parea unui tunel prin munţ i de granit, cu
îmblînzirea unui cal să lbatec, cu duelul a doi adversari crînceni. De aceea n-avea
încredere nici în croitori. Croitorul e un profesionist indiferent; dunga, pentru el,
e un mijloc de cîş tig, nu un scop. Şi nu poate fi capabilăo mînăindiferentăde
tensiunea laborioasăş i pasionatădin care iesădunga netăş i tă ioasă , ca o lamădin
focul care i-a modelat ş i că lit oţ elul.
Îşi că lcase pantalonii îndelung, fă răcruţ are, udînd cîrpa fumegîndăîncăde
fierbinţ eala jilavă , fărăsă -i dea ră gaz săse usuce de-a binelea, apă sînd cu toată
puterea în mînerul maş inei dogoritoare, participînd cu trup ş i suflet la această
trudădă tătoare de migrene ş i crampe musculare.
Apoi urmase problema "că rării", inedităpentru Mircea. Pînăatunci se
pieptă nase cu că rare la stînga, fă răsăş tie de ce anume ş i fă răsăse preocupe
dacă -i ş edea bine sau nu. De data aceasta, însă , dupăce-ş i udase pă rul, tocmai
cînd începuse să -şi aleagămaş inal că rarea, se oprise ză pă cit în faţ a unei ade-
vă rate ră spîntii de că ră ri. De ce la stînga, ş i nu la dreapta sau la mijloc? Încercase
deci că rarea la dreapta, la stînga, la mijloc, avînd mereu impresia căultima îl
dezavantajeazămai grav decît precedentele. Îş i pieptă nase pă rul pe spate, ca
Dă nuţ . Nu-l prindea! Avea fruntea prea mare! Descoperirea ei complectăîl
stînjenea ca o indiscreţ ie, ca o fanfaronadă , ca un decoltaj... Revenise la vechea
că rare, regretîndu-le pe celelalte.
Că lcatul pantalonilor ş i enervarea pieptă natului îl congestionaseră ,
învă luindu-i obrajii cu o flacă răvestitoare parcăde furuncule...
De la douăla trei se plimbase prin odă i, gata îmbră cat, oprindu-se în faţ a
fiecărei oglinzi, alungat de fiecare dintre ele spre alta, cu speranţ a dezminţ ităcă
urmă toarea îi va fi mai puţ in ostilă .
Era extenuat ş i nu îndră znea săstea jos din pricina dungii. În dezacord cu
inima lui, timpul trecea încet, ş i singura lecturăposibilăera exasperanta lecturăa
orelor.
De obicei, migrenele lui Mircea erau precedate de obsesii muzicale, violent
scandate de bătaia tîmplelor: refrenuri de operete, detestate; sau, mai ales,
canţ onetele populare fredonate de melomanii nocturni din Popa Nan. De astă
dată , migrena se anunţ ase prin imnul regal: "Trăiascăregele în pace ş i onor
etc..."
Întovă ră ş it de fanfarele migrenei monarhiste, la trei plecase de-acasă .
"Atunci ne-ntîlnim la patru..."
La patru fă răzece pusese mîna pe mînerul portiţ ei din Pitar Moş u 20.
Apă sînd mînerul, meditase, ş ovă ise, îl privise cum se ridicădin nou purtîndu-i
mîna ― ca pe un înecat aruncat de apă― ş i plecase mai departe.
Nu era aş a de simplu cum îş i închipuise! Ca arhanghelul cu spadăde flă cări
din faţ a paradisului, în faţ a portiţ ei din Pitar Moş u 20 era Panica. Panica de?...
"ridicol", ră spunsese un gînd ironic.
Pînăla patru mai erau zece minute. Avea timp săse reculeagă .
"Atunci ne-ntîlnim la patru..."
La patru ş i cinci vorbele Olguţ ei ră sunau imperativ ş i neră bdă tor în mintea lui
Mircea. La patru ş i un sfert, aceleaş i vorbe ră sunau dojenitor în inima lui Mircea.
Era o decepţ ie în accentul lor; la patru ş i două zeci, o mîhnire; la patru jumă tate, o
melancolie. De la patru jumă tate Mircea nu se mai uitase la ceas. Regă sise în el
tovă ră ş ia celor doi ochi triş ti, dulcea povarăa vechii melancolii, sporităde alta
nouă .
Încetaserăfanfarele migrenei, preocuparea de dungăş i că rare, tulburarea
vizitei de la patru.
Nu se schimbase mai nimic. Odinioarăpurta în el tristeţ a unei fetiţ e
necunoscute, că reia îi fă cuse un ră u involuntar: acum, aceeaş i tristeţăînviase,
întîlnindu-se cu o altătristeţ ă, dar amîndouăerau ale Olguţ ei...
"Atunci ne-ntîlnim la patru... Vezi, Mircea, te-am aş teptat ş i n-ai venit!...
Vezi..."
Da. Vedea douălacrimi desprinse din ochii care pă reau dominatori, dar care
erau triş ti... Numai el ş tia secretul ochilor Olguţ ei: tristeţ a. Ceilalţ i o credeau
veselăfiindcărîdea. Dar el ş tia cîtătristeţ ăascund ochii ei negri. Şi cum sănu
ştie cînd din pricina lui era tristăOlguţ a... Olguţ a... Cînd îi spunea numele, simţ ea
un tremur, o lungărisipire de lacrimi în inima lui.
Ar fi vrut săfie singur, în odaia lui, prin întuneric...
Vocea lui Herr Direktor îl deş teptă . Abia avu ră gaz săfugă , adă postindu-se
îndă rătul bisericii Pitar-Moş u.
Herr Direktor trecea însoţ it de domnul Deleanu. Se duceau probabil la club.
Era tîrziu. Se uităla ceas: cinci.
"Atunci ne-ntîlnim la patru"...
Şi erau cinci!
Şi ― ciudat! ― vocea Olguţ ii ră sunase obiectiv, fă rănuanţ e dojenitoare,
triste sau melancolice.
Cum or să -l primească ? Ce explicaţ ie va da? Cum se va prezenta?
Ajungînd în faţ a portiţ ei, se îndreptădin nou, aruncînd o privire ostilăcasei
de peste drum, care-l privea cu toate ferestrele ei indiscrete, ş i gră bi pasul. Casele
din Pitar-Moş u îi aruncau sarcasme; trecea pe lîngăele ca un laşprintr-o alee de
eroi.
"Bună -ziua, Dan. Ce mai faci? A! Nu eş ti singur!"
Vorbea prea tare, nenatural; era prea gă tit ― cine l-a pus! ― ş i se roş ea
îngrozitor... Da. Intrarea aceasta imaginarăera ridicolăca a unui lacheu dînd
buzna pe uş a monumentală , afectatăapariţ iei "contesei" aş teptatăcu reverenţ e, de
nobila asistenţ ă , în aplauzele ş i rîsetele publicului, care nici nu huiduie mă car.
"Salve, Dan. Ai musafiri? Nu ş tiam. Te stînjenesc (de ce nu deranjez?). Plec.
Altă dată . La bunăvedere (de ce nu la revedere?)."
Acestea spuse cu un aer blazat de scriitor celebru, care nu poate suporta
musafirii cînd vine la un prieten intelectual.
Fals! Odios de fals!
Ridicădin umeri, exasperat. Un domn, braţla braţcu doamna, trecea pe lîngă
el.
― Numai proş tii pot fi naturali! monologa Mircea.
― Mărog?
O faţ ăcu ochi de revolver ş i musteţ i explozive îl mă sură .
― Georges, nu te enerva! interveni doamna.
― N-am spus nimic, se apărăMircea.
― Am crezut...
Pă rechea se îndepă rta ricanînd.
Ajunsese în faţ a judecă toriei din Clemenţ a. Se întoarse îndă ră t, hotă rît să
intre: erau cinci ş i un sfert. Încetini pasul treptat. Examinăo piatrăa pavajului,
lung. Ajungînd la întretă ierea stră zii Pitar-Moş u cu Mercur, nu departe de
numă rul 20, avu o bătaie de inimă , o revoltă , o resemnare, o laş itate energică ,ş i
apucăpe strada Mercur spre gră dina Icoanei.
Îi era sufletul ca un dezgheţde ape curgă toare. Îl dureau picioarele. Pantofii
galbeni se pră fuiseră , devenind de un cenuş iu mat, ca o ră pă noasăpiele de
antilopă .
Trecu dincolo de strada Dionisie. Se opri lîngăun gard, nă duş it. Avea o
singurăbatistă . Dar îl preocupau pantofii, mai mult decît fruntea. Cu batista de
olandăîş i curăţ ăpantofii, îi lustrui ş i, dezgustat, o aruncă . Şapca îl apă sa pe
frunte: îi era prea strîmtăş apca de vară , pe care o avea de anul trecut, acum, de
cînd purta pă rul lung. Cercăs-o scoatăcu băgare de seamă, ca sănu-ş i strice
că rarea. În tramvai se fă cuse cănu vede pe profesorul de istorie, de teamăcă ,
salutîndu-l, îş i va ră scoli pă rul pieptă nat cu-atîta grijă . Şi acum era nevoit să -ş i
scoatăş apca, fiindcăsimţ ea bine că -i imprimase o dungăroş ie pe frunte.
Ce mizerie! Pă rul nu mai era lins! Umbra de pe trotuar îi ară ta zburliri
ţepoase ş ioş uviţ ărebelăca a lui Poil de Carotte . Luîndu-ş 48
i inima în dinţ i, se
opri în dreptul unei ferestre, se sui pe ieş itura zidului, privindu-ş i cu insistenţ ă
oglindirea.
Un domn cu ochelari ş i frunte încreţ ită , brusc ră să rit de dupăperdele, îl
ameninţ ădinlă untru, cu un deget autoritar de proprietar urban.
Fugi, roş u.
A! Îş i uitase cartea. Reveni pe subt zid, furiş îndu-se luăInfanta.
― Ce ai, mă , cu casa mea? Ce-i, panoramă ? Ia să -ţi vă z numă ru! Mă ,
puş tiule!
Fugea ca un hoţ , urmă rit de glasul domnului care deschisese fereastra privind
fuga lui cu o duş mă nie mahmură .
Se opri în Pitar-Moş u. Îi bă tea inima iepureş te, avea o revoltăde Prometeu ş i
un abur de lacrimi în ochi.
Ura pe toatălumea, dar mai ales Bucureş tiul. Stră zile, casele, oamenii,
zgomotele, adierile gramofoanelor prin arş iţa pră fuităaveau un relief cinic,
brutal.
Parcădeodatăplă pînda spaimădin el ridicase ultimul vă l al Bucureş tiului. Şi
Capitala i se arătase cu faţ a ei veridică : vulgarăca un "mă " în gura unui om cu
buze groase ş i burta plină .
Şi el era osîndit să -ş i plimbe sufletul în acest oraş !
Iaş ul ră să ri blînd nostalgiei lui romantice, ca un Bosfor al dealurilor
moldovene... Iaş ul adormit în albă strimi de cer ş i dealuri; cu lumini brumate ca
vastele oglinzi murale ale palatelor pă ră ginite; cu uliţ e neînsufleţ ite, pe care
nopţ ile cu lunăse apleacăalbe ş i somptuoase, ca salcîmii în floare; cu oameni
timizi ş i modeş ti, care surîd uş or ş i vorbesc moale, atinş i parcăde o comună
melancolie ― Iaş ul în care, necunoscutăş i misterioasă , ca o corabie venind din
Orient, era casa Olguţ ei...
Şase fă rădouă zeci!
"Atunci ne-ntîlnim la patru"...
― S-s-salve, mă ! T-t-te-ai gă tit ş -ş -ş mechere!
Apariţ ia lui Tonel, în loc să -l indispună , îl reconforta brusc. Deprins săfie
autoritar cu Tonel, îş i regă si, vă zîndu-l, automat, prestigiul ş i demnitatea de ş ef al
clasei a ş aptea modernă .
Respiră. Înviase.
― De unde vii, Tonel?
― F-f-f-fii discret, mă !
― Şi unde te duci?
48
Morcoveaţ ă, opera cea mai cunoscutăa lui Jules Renard (1864―1910),
publicatăîn anul 1394
― U-u-u-unde zici tu, m-m-m-măBalmuş , consimţ i Tonel, cu un ton de
înduplecare.
― Haidem, Tonel.
O apucarăspre numă rul 20, cu o egalăuş urare.
― M-m-măBalmuş , a-a-azi eş ti m-m-miş to!
Mircea zîmbi. Îş i regă sea pe rînd siguranţ a gîndului, a vorbei, a zîmbetului, a
pasului, ală turi de Tonel.
Intrarăfă răde miracol pe portiţ ă. Vraja stră vezie, cu piedicile ei, pierise.
Dar inima...
Mircea oftă . Avea altăinimădecît pînăatunci. O purta stîngaci, o simţ ea tot
timpul ş i se împiedica mereu de ea, ca o fetiţ ăde ş aisprezece ani cînd îmbracă
pentru întă ia oarărochia lungă .

Tonel trecu de-a dreptul pe terasă― "o-o-observatorul lui Tonel" ― unde


gă si urmele unui ceai îmbelş ugat: cataifuri, fursecuri, covrigi, glasele şi fructe.
Mircea intrăîn birou. Nu era nimeni. Oftăuş urat. Rînd pe rînd, cu precauţ iuni
de detectiv în că utarea asasinului ascuns, trecu prin toate odă ile.
Nu era nimeni decît dezordinea, care pusese stă pînire peste toate odă ile, ca un
hohot de rîs colectiv.
Nimeni!
Atunci plecaseră !
― Dan!
― Dan!
― M-m-măBalmuş , t-t-tu nu-nfuleci? îl îndemnăTonel, ră sturnîndu-ş i în
gură― cu gestul specific al copiilor napolitani cînd mă nîncăpletoasele
macaroane ― un cataif întreg.
― Nu-i nimeni acasă , Tonel, suspinăMircea cu faţ a trasă .
― M-m-mă , săfii al dracului! exclamăTonel, bă tîndu-se cu mîna peste
frunte.
― Ce-i, Tonel?
― I-i-i-iote, mă !
Prinsăcu ţ inte în lemnul uş ii, o foaie de bloc purta urmă torul anunţ :

"Onoraţ ii colegi Mircea-Hardtmuth, Tri-Tonel ş i toţ


i cei care vor binevoi să
onoreze cu prezenţ a lor superba teiasăà la rose, cu vedere pe «plopii fărăsoţ »,
sînt rugaţi să-ş i toarne singuri ceaiul, săse alimenteze pînăla indigestie, s-o
combatăcum ş tiu, să-şi împrospăteze verva ş i apoi sădescindăîn magnificele
saloane ale apartamentului directorial, unde are loc ― între orele 5 ş i se va
vedea ― balul dat de rajahul Metaforel-Sadea în cinstea ambasadorului Bruno
del Bahluio Far-Niente.
Ţinuta: pantaloni fărăgenunchi, cărare fă răcosmetic, ghete neprăfuite ş i
legiunea de onoare a bunei dispoziţ ii.
Metaforel-Sadea
Bruno del Bahluio Far-Niente
a ― ApăDulce."
Cyrano de Dîmboviţ

― M-m-mă , d-d-dră cia dracului! C-c-ce-i asta, mă ?


Mircea se roş ise. Era acasă .
― H-h-haide, măBalmuş !
― Nu luă m un ceai, Tonel?
― C-c-ce, mă! C-c-ce ce-ce-ceai, mă !
― Du-te tu, Tonel.
― H-h-hai, mă , n-n-nu face f-f-fasoane!
― Hai.
― O-o-o-or fi ş i d-d-dame, mă ! Ş-şmecher Deleanu!
Bombîndu-ş i bustul, Tonel porni. Cu o docilitate moale, Mircea îl urmă .
Coborîndu-se pe scă ri, simţ ea golul vertiginoaselor descinderi în ascensor.
― V-v-veni Tonel, mă ! D-deschide-ţ i, mă! C-c-ce dracu!
Uş a salonului era închisăcu cheia. Dinlă untru răsunarărîsete, ş opoteli ―
apoi numai Dunărea albastrăcare curgea orhestral ş i valsat prin pîlnia gramofo-
nului.
Tonel bă tu cu pumnul în uş ă. Vă zînd căviolenţ a n-are nici un efect, fă cu din
ochi spre Mircea, îş i drese glasul ş i improvizăpe melodia Dunării albastre
urmă toarele spirituale stanţ e, intonate cu un zguduitor lirism vocal:

"Deschideţ i, mă
, nu fiţ i măgari,
Deschideţ i, mă, nu fiţi golani!
Deschideţ i, mă, veni Tonel,
Veni ş i Hardtmuth dupăel,
Ta-ta-ta-ta-ta-ta-ta-ta,
Ta-ta-ta-ia-ta-ta-ta-ta,
Ta-ram-bam-bum-ta-ta-ta,
Ti-ri-ri-ri-ram-ta-ta!..."

Urale şi ropote de aplauze acoperirăvocea lui Tonel, care fă cea săvibreze


geamurile "ş -ş -ş
i inima d-d-damelor". Uş a salonului se deschise. Stă pînităîncăde
convulsiunile rîsului, o pă reche valsa: Cyrano, în uniformăde vară , cu un alt
licean în uniformăde camgar, cam lărguţ ă, dar purtatăş trengăreş te, cu papuci
minusculi de tenis ş i cagulăde hîrtie albastră , care nu dezvă luia decît lucirea
ochilor şi albeaţ a dinţ ilor.
― F-f-fă răd-d-dame, mă ?! exclamădecepţ ionat Tonel scă rpinîndu-ş i o nară
pă roasăcu degetul cel mic, încîrligat cochet.
Cu obrajii dogoriţ i de ruş ine, Mircea îl trase discret de tunică .
― Tonel, vorbeş te frumos! îi strecurăel la ureche.
― Cc-c-ce-am spus, mă ! izbucnl Tonel. C-c-ce? D-d-dame, mă ! C-c-ce eş ti
a-a-aşa ruş inos, c-c-ca o fatămare?
Mircea nă duş ise.
Părechea se opri pe loc, rîzînd cu hohote.
― C-c-ce rîzi, m-m-m-mascatule?
― Calmează -te, Tonel, interveni Dă nuţ , aş ezîndu-l pe scaun cu autoritate,
vă zînd căse repede la mascat.
― Frige soarele? se adresămascatul că trăTonel ş i Mircea, cu glas îngroşat.
― Frige soarele? reluarăîn cor Dă nuţş i Cyrano.
― F-f-frige, mă ! V-v-v-aţi ciupit, mă !
― Haidem, Cyrano.
― Après vous, Del Bahluio.
În treacă t spre uşă, Olguţa făcu un semn de complicitate lui Mircea. Cyrano o
urmăafară . Gramofonul cînta înainte. Dă nuţvalsa cu Tonel.
La o parte de veselia celorlalţ i, pentru întîia oarăîn viaţ
a lui, Mircea simţi
singură tatea despuiatăa celor pă ră iş
siţ i trădaţ i.

Care liceu, care clasălicealăsau care societate omenească― ţ inînd seamăcă


orice grupare socialăimplicăo pluralitate de persoane, deci de nasuri ― nu-ş i are
Cyrano-ul?
Cu singura deosebire căla unele licee cei care au un nas mai avîntat ― în sus
sau în jos ― sînt porecliţ i popular "năsosul", "nă soilă ", "nă soacă ", "nazone",
"cartoafă" sau "alifantu", pe cîtăvreme la alte licee sînt porecliţ i mai literar
"Cyrano".
Clasa ş aptea modernăa Liceului Lază r poreclise pe Dorel Deiu ― Cyrano,
încădin clasa patra. Ceea ce arată , pe de o parte, cănasul lui Dorel îş i ară tase cu
precocitate vocaţ iunea de nas din ultima clasăa cursului inferior ş i, pe de altă
parte, căîntre colegii lui Dorel Cyrano de Bergerac avea o popularitate care
dă inuia de trei ani.
Dorel Deiu suporta spiritual ş i porecla ş i nasul: numai spiritual. Aroganţ a
proeminenţ ei faciale ― de cînd luase lă murităcunoş tinţ ădespre ea: în oglindăş i-
n poreclă― nu determinase, cum se întîmplăde cele mai multe ori, o alterare a
psihologiei purtă torului acelui nas, în sensul aroganţ ei, ceea ce ar fi însemnat
vasalitate, sau în sensul acririi, ceea ce ar fi însemnat vanitate.
Dorel Deiu se nă scuse roz, blond ş i zîmbitor ş i, cu anii, aceste trei însuş iri nu
dispă ruseră , ci evoluaserăsimpatic. Părul devenise ceva mai cenuş iu, tenul ceva
mai sanghin, ş i zîmbetul mult mai conş tient. Dar ochii erau albaş tri ca al
pruncilor serafici, aş a căzîmbetul spiritual al buzelor niciodatănu putea fi ― nici
nu putea fi socotit ― ră ută cios din pricina ochilor permanenţ iş i albaş tri.
Dorel Deiu era agreat ― cum se spune în societate ― de toatălumea: ş i de
colegi, ş i de prietenele surorilor sale, ş i de pă rinţii să i ― y compris ascendenţ ii şi
colateralii acestora ― ş i de profesori, ş i chiar de trecă torii de pe stradă . Ştia să
danseze orice dans; ş tia săcînte ş ansonete ş i săse acompanieze singur la pian;
ştia săfluiere opere, operete ş i arii de tot felul; ş tia săcîrpeascăciorapi, săînsaile
rochii, săfabrice cravate din resturi dezafectate, ş tia săcombine ş tofe între ele ş i
cu tenurile ceie mai rebarbative; ş tia săpresimtăapariţ ia şi dispariţ ia modelor;
ştia săcalce ― nu numai pantaloni bă rbă teş ti ― dar ş i mînicile tunicilor, ş i
bluzele, ş i dedalienele guleraş e feminine, ş i rochiile plisate: ş tia săfacă"bezele",
torturi, nuga ş i caramele de ş ocolată ;ştia săîmprumute pe colegi ş i săaibă
discreţ ia rarăde-a uita aceasta; ş tia sădecline ş i săconjuge la latină , săraţ ioneze
la matematici, săfugăde la ş coală― avînd absenţ e numai motivate ― cînd
gheaţ a Ciş migiului era propice flirtului, că ci ştia şi săpatineze fă răsăcadă ,şi să
flirteze fărăsăse îndră gostească . Şi era, pe deasupra, aş a de serviabil, încît nu era
"cunoş tinţ ă " pe care sănu o fi îndatorat.
Aceastăuniversalitate de însuş iri a lui Dorel Deiu, îndreptă ţeşte o a doua
poreclă , datăde Dă nuţ : "La bazarul universal", poreclăcare nu prinsese, deoarece
era lungăş i pretindea sădefineascăun complex, pe cîtăvreme porecla "Cyrano"
era scurtăş i definea un nas, ceea ce e suficient pentru o poreclăş colarăş i chiar
pentru una homerică .
Abia o cunoscuse pe Olguţ a, şioş i servise. Îi fabricase o ermeticăş i cochetă
cagulă , ca sănu ghiceascăTonel ş i Mircea căBruno del Bahluio Far-Niente e
sora lui Dă nuţ : accelerase printr-un procedeu ingenios uscarea rochiei ş i a bluzei
― de care Olguţ a avea nevoie pentru masa de la cucoana Catinca ― ş i acum i le
că lca în spă lătorie, cu o îndemînare care o înmă rmurise pe Şari, soţ ia lui Ioş ca.
― No, asta boier noghi zérek! exclamăŞari, bă tîndu-ş i coapsele ecuatoriale.
― Gră beş te-te, Cyrano, că -ţ
i aduce cinci hectare de rochie la că lcat, bufni
Olguţ a.
A doua apariţ ie în salon a mascatului fu urmatăde prezentă rile de rigoare
făcute de Cyrano, cu acompaniament de gramofon.
― Bruno del Bahluio Far-Niente; Don Juan de Totonel, seigneur des cinémas
et d'autres lieux fins; Hardtmuth-Iaş i, seigneur des premiers prix moldo-valaque.
Fiţ i discreţ i, vărog. Ambasadorul Del Bahluio ţ ine săpetreacăincognito.
Dă nuţschimbăacul gramofonului, dezlă nţuind aceeaş i Dunăre albastră
ră guş ită , ca dupăchef. Gramofonul era luat cu împrumut de la Nae, care, de la o
vreme, simţ ind cănu-ş i mai epateazărudele, venite să -l viziteze în Pitar-Moş u
tocmai din "Fă gădă u", cu repertoriul biling al lui Coco, cumpă rase un gramofon
de la "Feder", plă tindu-l în rate. Repertoriul gramofonului era alcă tuit din
producţ ii vocale. Nae aprecia orhestra numai atunci cînd o vedea la beră rie. În
schimb, o voce care nu iese dintr-o gură , ci dintr-o pîlnie "e ceva"!
― Să -mi dai, domnule negustor, unu care săzbîrnîie geamurile cînd îş i dă
drumu.
Şi magazinul "Feder" îl servise pe Nae cu Carusso, servindu-ş iş i interesele
comerciale. Totodatăpsiholog, vînză torul plasase ş i producţ iile lui Iulian.
Singura placăorhestralădin colecţ ia lui Nae era Die schöne blaue Donnau49
Nae ascultase melodia la beră ria "Carpaţ i", unde-ş i lua halba duminicală , cu o
ţinutăde magistrat pensionar. Un meloman de la masa vecinăse exprimase, cu
dantele de bere în jurul buzelor:
― Asta-i Dunărea albastră...
Şi fredonase melodia, nostalgic ş i fals, dupăce orhestra încetase, strîngînd o
alunăamericanăîn degete, ca un suvenir.
Nae fusese impresionat. Dunărea albastrăluase loc în cutia de carton, între
Carusso ş i Iulian. Şi astfel, singurul vals al balului dat în cinstea lui Bahluio Far-
Niente, era languroasa Dunăre albastră.
Tonel dansa cu Dă nuţ , el fiind "c-cavalerul", Dă nuţ"d-dama"; Olguţ a cu
Dorel, alternînd rolurile. Mircea nu ş tia sădanseze. Dispreţ uia dansul ş i balurile,
49
Frumoasa Dună re albastră(germ.).
fărăsăfi dansat vreodată , fă
răsăfi vă zut vreun bal decît în romane.
Covorul din salon fusese scos. Patru pă rechi de picioare lunecau pe luciul
blond al parchetului.
Nu-ş i închipuiau dansatorii căMircea le înfiera pasiunea ş i tinereasca
însufleţ
ire cu versurile lui Baudelaire:

"Je hais le mouvement qui déplace les lignes;


Et jamais je ne pleure..."50

Ceea ce era inexact, că ci trebuia săfacăo violentăsforţ are ca să -ş


i
stă pîneascălacrimile.
Erau ş apte fă răun sfert.
Inima lui Mircea se opri la ş apte fă răun sfert: Olguţ a se înclinase în faţ
a lui,
poftindu-l la vals. Tonel se repezi în ajutorul lui Mircea.
― M-m-mă , cum îţ i zice?
― Del Bahluio, signor Tontonelino.
― M-m-mă , c-c-căspiritual mai eş ti! C-c-ce ai, mă , c-c-cu Mircea? E-e-el e
bă iat s-s-serios!
Dar spre surprinderea lui Tonel, Mircea se lă sără pit.
Acul gramofonului depă şise circumvoluţ iunile muzicale, intrînd în cele
periferice, hîrş cîitor, huruitor, oră că itor.
― Învîrte, Tonel! protestarădansatorii.
― Acul, acul!
― Vai! Urechile!
― D-d-dansaţ i, mă , c-c-căvăcîntăTonel!
Şi iară şi, pe melodia Dunării albastre, improviză :
"Dansaţ i băieţ i, nu vălăsaţ i,
Dunărea merge la Galaţ i..."
...în timp ce aş eza acul la începutul plă cii. Începu săînvîrteascămanivela. Cu
un fel de lehamite bleagă , valsul se opinti ş i renă scu pe mă surăce Tonel învîrtea.
― U-u-unde-s, mă ?
Mascatul ş i cu Mircea dispă ruseră . Tonel se repezi la uş ă . Era închisăcu
cheia.
― M-m-mi-o fă cu m-m-mascatul!
― Nu mai pot! ră suflăOlguţ a, lăsîndu-se într-un fotoliu din biroul lui Herr
Direktor.
Îş i scoase cagula, descoperindu-ş i obrajii aprinş i. Îşi desfăcu tunica la gît.
― Deschide ferestrele.
― Duduie...
― Olguţ a.
― Olguţ a, repetăsupus Mircea, deschizînd ferestrele.
"Dacămăîntreabăde ce-am întîrziat, ce-am sără spund?"...
― Lasăuş a deschisă .
― Sănu ră ceş ti, duduie...
― Ah! Olguţ a, Olguţ a, Olguţ a! De ce eş ti aşa de ceremonios, m-m-mă
50
Ură sc miş carea care liniile miş că ; / Şi nu plîng niciodată(fr.).
Mircea? C-c-ce dracu!
Mircea redeschise uş a. Se roş ise. Minţ ise. Vroise săînchidăuş a ca sărămîie
singur cu Olguţ a. Şi-i era aş a de fricăsără mînăsingur cu ea, încît ră mase la uş ă,
neîndră znind s-o privească .
Tolă nităîn fotoliu, picior peste picior, cu braţ ele spînzurînd în lături, Olguţ a
îl privea leneş . Însufleţ irea dansului îi aprinsese focuri bengale în ochi ş i pe
obraji.
― Cîte ceasuri?
― Şapte, ră spunse Mircea fă răsăconsulte ceasul.
― De unde ş tii? Ai intuiţ ia timpului? cum ar spune Metaforel...
― Acuş i plecă m la Şosea.
Tă cură . Atent, trupul Olguţ ei urmă rea valsul din salon.
Desperat, Mircea simţ ea căfiecare secundăîl înş urubeazămai adînc într-o
tă cere umilitoare, nă tîngă .
Olguţ a se ridică , aşezîndu-ş i din nou cagula.
― I-ai dat cartea?
― Nu.
― De ce?
― ...Am uitat.
― Ai uitat-o acasă ?
― Nu. E sus, îngînădezolat Mircea.
― "Deş teaptă-te, române, din somnul cel de moarte"... De ce nu vrei să
dansezi?
― ...Nu-mi place. Nu. Nu ş tiu... Ştiu eu!
― Te rog să -i dai Infanta. Vii cu noi la Şosea?
Olguţ a intrăîn salon. Mircea urcăscă rile, lăsînd în urmăDună rea albastrăîn
care nici nu se putea îneca mă car.
― Olguţ a...
Dă nuţse opri prea tîrziu. Tonel tocmai începuse valsul. Auzind numele,
examinăîncruntat mîna revelatoare a mascatului, ca pe-o fiţ uicăvenitădin senin:
farsăori fiţ uică ?
― B-bine, mă ! D-d-daţ i-o dracului de treabă ! C-c-ce nu-mi spuneţ i, mă , c-c-
că -i d-damă !
De afarăse auzea claxonul unui automobil oprit la poartă .
― M-m-mi-o fă curaţ i, mă !
Olguţ a-ş i sfîş ie cagula, descoperîndu-se.
― Îmi pare bine, Tonel.
― P-p-pardon! P-p-p-rezintă -mă , c-c-camarade, se adresăel lui Dă nuţ , care
rîdea în unison cu Dorel.
― Soră -mea.
― P-p-parol?
― Pe onoarea mea, Tonel! îl asigurăOlguţ a, cu degetul cel mare ridicat.
― D-d-d-domniş oarăm-m-măprezint cu onoare. A-a-a-a...
― Ce A? Tonel sadea, protestarăDă nuţş i Cyrano.
― ...A-anton I-i-idriceanu. D-d-daţ i-o dracului, mă ! S-s-sînteţ
i mojici!
― Încîntată , Antonel, nu te uita la ei.
― Mircea te-a recunoscut? o întrebăDă nuţş tergîndu-ş i ochii.
― DacăTonel nu m-a recunoscut, cine putea sămărecunoască ! Haidem la
Hardtmuth.
― Unde-a dispă rut?
― Î-î-î-învaţ ă, mă , p-p-pe mîne! E-e-el învaţ ă , da Tonel, mai ş -ş -şmecher,
joacă !
― Tră iascăTonel!
― Vivat Tonel! Ura!
Pornirăîn goană , gră biţi de claxonul automobilului lui Herr Direktor, venit
să-i ia la Şosea.
― E-e-e deş teaptă , m-mă , s-s-soră -ta, declarăTonel ciupindu-ş i mustaţ a. Da
nici Tonel nu-i p-p-prost!
Graţ ie vitezei Olguţ ei, cînd ceilalţ i sosirăsus, Olguţ aş i făcuse cunoş tinţ ăcu
Mircea. Şi, graţ ie unei simple strîngeri de mînăş i unui zîmbet care-i fă cea
complici, sufletul lui Mircea basculase din regiunile pluvioase în cele solare, cu
alte bă tă i de inimăş i alte reverii.
― Dan, închipuieş te-ţi căAu jardin de l'Infante era la mine-n taş că.
― Ei!
― Uite.
Ochii lui Dă nuţzîmbiră .
― Semn bun! Azi plouăcu bucurii! Gata, Olguţ a?
Scările duduiră . Odă ile era aureolate de colb.
Cinci liceeni se instalarăgă lăgioşi în automobilul albastru, cu caroserie
prelungăş i cauciucuri albe. Kulek fu expulzat Dă nuţ , în haine albe, fărăpă lă rie,
trecu la volan.
― Vii lîngămine, Olguţ a?
― Nu. Eu stau la umbra nasului eroic. Nu te superi, Cyrano?
― Vai de mine! Prea onorat! Numai sănu-l întunec pe Tonel!
― L-l-lasă , mă , s-spiritele!
Încă lecînd speteaza, Tonel trecu lîngăDă nuţ . Se instala strîmb, cu cotul
rezemat de spetează , în atitudinea lă bă rţatăa celor ce stau în loje gratuite.
Olguţ a, cu ş apca trasăpe ochi, se ghemui în fund, între Dorel ş i Mircea.
În hohotul de rîs general, patru chipie se aplecarăomagial în faţ a celor trei
fete de la geamul casei vecine. Mai cuteză toare, Olguţ a-şi permise gestul unei
bezele cu trei degete: à la Tonel.
― D-d-daţ i-o dracului, mă ! P-p-pardon, domniş oară !
Glasuri tinereş ti, cu unul prea sopran între ele, înlocuirăsemnalul claxonului
cu un refren ad hoc:
― Ton-ton... Ton-ton... Ton-ton...
Iar Tonel, imperturbabil, cu o superbăvoce de bariton îi acoperi, reluînd
silabele:
― Ton-ton... Ton-ton... Ton-ton...
― Auzi, domnule! Elevi de liceu?!... Se duce ţ ara de rîpă! comentăun pieton
serios ş i nă ucit apariţ ia şi dispariţ ia corului impertinent din automobilul zburlit de
braţe.
*

Scăpat din pumnul lui Satan pe cimitire ş i priveliş ti mute, miezul nopţ ii cădea
fărăde mister ş i de solemnitate asupra Bucureş tiului de vară , în care nopţ ile sînt
ca o umbrelăciuruitădeschisăpeste somnul sau cheful congestionat.
Zbîrnîiau orhestrele, ţ iuiau tarafurile, ca ţ înţarli bă ilor cu friguri ş
lţ i
fosforescenţ e.
Şi singurele stele remarcate în aceastădarnicănoapte erau "stelele" gră dinelor
de vară , cinematografelor ş i teatrelor, deoarece observatorul astronomic, din
pricina duminicei, nu funcţ iona.
În nopţ ile de vară , principalii acumulatori lirici ai capitalei sînt Ciş migiul ş i
Şoseaua, prelungităpînăla Bă neasa, dupădispoziţ ie sau pungă .
Ciş migiul absoarbe lirismul pedestru în iarba sa nupţ ială; Şoseaua ― cu sau
fărăparfum de tei ― absoarbe revă rsarea onctuoasăa automobilelor cu faruri
indiscrete pentru alţ ii decît cei dinlă untru, a muscalilor ― eunuci cu hă ţuri ai
haremului cu roţ i de cauciuc ― ş i a tuturor vehiculelor în stare săofere un trap,
un coşş i dosul tutelar al birjarului, amorului care n-are nevoie de coră bii, nici
Cytheră , spre a se îmbarca exuberant.
Într-un cuvînt, din pricina anotimpului, nopţ ii ş i duminicei, vehiculele
Bucureş tiului se duceau la Şosea sau veneau de acolo, reducîndu-se. Aş a căcele
disponibile pentru cursele interne erau rare. Şi puţ inele care mergeau la pas,
slobode, se duceau la culcare.
Birjarii erau blazaţ i, ca în timpul ploilor torenţ iale.
― Liber, birjar?
― ...
― Hei, birjar! Liber?
― Ă-ă !
― Iese o piesă!
― Ai?
― Douăpiese...
― Suie.
În tră sura care-l ducea agale ― somnoroasădin bici pînă -n copite ― Dă nuţ
strîngea pumnii, exasperat.
Era treaz ca viteza paralizatăa insomniilor. Birjarul moţ ăia pe capră , surd la
orice îndemn. Caii poticneau în armonie cu capul birjarului.
La întretă ierea Că ii Victoria cu bulevardul, Dă nuţsă ri din tră sură, plă ti
birjarului ş i o luăla vale.
De ce nu-l aş teptase? De ce nu-l aş teptase? Sîngele-i tremura în tîmple. Vra
săzică -l minţ ise, vra săzică -l minţ ea!... Fericirea delicatăca o că ăjaponezăa
suţ
ultimelor zile era clă dităpe pă mînt plin de cutremure, nesigură , trecătoare...
De ce nu-l aş teptase? De ce nu-l aş teptase?
O vă zuse cînd se întorcea de la Bă neasa. Automobilul luneca lin. Tonel cînta
cu patos o romanţ ăitalienească― Una furtiva lagrima ― pentru "c-c-cucerirea"
Olguţ ei, desigur; Dorel imita acompaniamentul ţ imbalului, Mircea tă cea. Olguţ a
era la volan, fă răş apcă ; Dă nuţ , ală turi de ea, o învă ţ
a săconducă .
Adina venea într-un muscal ― micăîn tră sura amplă― puerilăş i serioasă ,
ca o ş colă riţ ădeghizatăîn "doamnă"; roş ul amurgului îi lumina obrajii ca o
bucurie, ş i ochii ei erau mari, mă riţiş i plini parcăde comori inocente, ca ai
copiilor cînd privesc jarul pe care se coc castanele...
Îl ză rise. Şi spaima ei de-o clipăîi zvîcnea ş i-acum în inimă , ca o altăinimă .
Vra săzicăse temuse, vă zîndu-l, minţ ise, îl înş elase. Nu-l aş teptase la ea acasă ,
cum o rugase în scrisoarea trimisăcu Gheorghiţ ă . Nu-l aş teptase, aş a cum îi
făgăduise ea singurăcînd se despă rţiserăîn zori.
Îi nimicise tot: bucuria de a rîde cu Olguţ aş i camarazii să i; bucuria mesei cu
atmosferăde vacanţ ăla ţ ară, de la cucoana Catinca; mîndria de-a fi tînă r în
tovă ră şia Olguţ ei ş i de-a fi fratele ei dupăo despă rţire de un an...
Zadarnic luptase împotriva gîndului ră u. Zadarnic băuse. Ca o lampăcare a
filat o clipănumai într-o odaie albă , minciuna Adinei, fă ţărnicia Adinei îi mînjise
amă nunţ it tot sufletul, toate amintirile, toate bucuriile; lăsînd subţ iri ninsori de
funingine, "De ce o iubesc? De ce o iubesc?"
Ar fi vrut s-o urască .
Da. O ura cu întreaga revoltăa bucuriilor ucise de ea. O ura fiindcăera
făţarnică . O ura fiindcăera frumoasă , adorabilă , cu aerul ei de copil ză pă cit de
soare ş i de fluturi, ş i trupul ei miniatural, îngrozitor de feminin... Trupul ei alb,
dur ş i dulce, cu sînii, ş oldurile ş i pulpele atît de felurit rotunde, cădezmierdă rile
ameţ eau... ca ş i amintirile... o ura fiindcănu putea s-o urască , nu putea cîtăvreme
n-avea la capă tul braţ elor decît aceleaş i mîni care o dezmierdaseră ,ş i la capă tul
urii, aceeaş i inimăumedăde amintirea să rutărilor ei.
Alerga. Intrăgîfîind pe poartă . Bă tu cu pumnul în fereastra luminată .
Îl aş tepta! Ha! Acum îl aş tepta!
Intrăş i i se umplu pieptul de amar vă zînd-o îmbră catăcu rochia care-i plă cea
lui ― rochia cu care era îmbrăcatăla Şosea: pentru cine?...
― Adina...
― Ce-i, Dă nuţ ?
Vorbea încet. Era tristă , ostenită , abă tută . Iar minţ ea!
― Vreau săte vă d.
O luăîn braţ e, o aş ezăpe genunchi. Îi luăcapul în mîni, ţ inîndu-l nemiş cat.
― Ai primit scrisoarea mea?
― Da.
― Ai cetit-o?
― ...Da.
― M-ai aş teptat?
― Da.
Dă nuţtresă ri, cu faţ a suptăş i fruntea bră zdată .
― Adina!
Îi era silăsă -i spună : "Minţ i".
― Nu spui nimic, Adina?
― Ce vrei săspun?
― Minciuni.
― ...
Capul Adinei se aplecă , îndoit de lacrimi. Îş i ridicădin nou capul. Buzele
tresă reau, dar ochii se împotriveau încruntaţ i lacrimilor.
― Adina, de ce nu m-ai aş teptat?
― Te-am aş teptat, repetăea, ostenind silabăcu silabă .
Dă nuţîş i scuturăcapul.
― Adina, uită-te la mine.
Îl privi limpede ş i trist.
― Te-am aş teptat. Dă nuţ . N-ai venit. Dupăaceea m-am îmbră cat pentru
tine... Aş a... Aş a îmi trebuie..Am vrut să -ţi fac o plă cere... Da. Aş a îmi trebuie...
Aneta mi-a adus o tră sură ...
Oftăadînc ş i întretă iat; uş or, sînii respirară .
― M-am dus la tine acasă... m-am scoborît în colţ , am trimis tră sura cu un
bilet...
Vorbele ei se risipeau cu ritm de lacrimi.
― ...Te-am aş teptat. Aş a îmi trebuie. Nu erai acasă . Da... Şi m-am dus
singură , fărănimeni, da singură ... Cînd ne-am întîlnit... tu, tu erai mai vesel decît
mine...
― Adevă rat, Adina?
Adina plîngea, cu fruntea aplecatăpe umă rul lui Dă nuţ .
― Atunci de ce nu mi-a dat nimeni biletul?
― ...Tu te plimbai.
― Cînd m-am întors?
― Nu ş tiu. Eu te-am aş teptat! suspinăAdina, cu pumnii pe ş iroaiele de
lacrimi.
― Cui i-a dat birjarul biletul?
― U... u... unei... femei de-acolo...
― A!... Lui Şari! de asta... Doamne... Adina! Adina!
Îi dezmierda pă rul, obrajii, genunchii, braţ ele, la întîmplare, ca ş i cum ar fi
vrut săculeagătoatădurerea trupului zbuciumat de hohotele plînsului înteţ it pe
mă surăce dezmierdă rile îl învă luiau mai dese, mai umile. Vru s-o să rute. Se feri.
Ridicîndu-se din braţ ele lui, trecu pe scaunul de lîngăfereastră .
― Adina, iartă -mă , Adina...
Îngenunchease lîngăea. Adina întoarse capul spre fereastră . Dă nuţîş i aplecă
fruntea pe genunchii ei. Se feri de el, mutînd scaunul mai încolo.
― De ce nu eş ti bună , Adina? Ce ai cu mine?
Se întoarse spre el cu un zîmbet ră utăcios ş i nările crispate.
― Unde ai fost?
― Cum unde? La Şosea. Nu ş tii? Ce-i, Adina?
― Cu cine-ai fost? stă rui glasul ei, înă sprit de plîns.
― Cu cine?... Cu niş te camarazi.
― Daa?!
― Sigur. Cu niş te camarazi: Tonel, Dorel... Ce te interesează ?
― Da, sigur! Tonel, Dorel, Ionel, Să ndel, Aurel... Şi eu ş tiu săinventez!
Dă nuţzîmbi, mirat ş i amuzat.
― Dac-aş a-i cheamă , Adina!
― Dă nuţ , spune-mi drept-drept...
― Drept ţ i-am spus!
― Dă nuţ ! Îi apucămînile cu fragila ei putere. Dă nuţ , nu-mi spui drept. Jură -
te pe dragostea noastră...
― Jur...
― Sănu juri! să ri Adina, cu obrajii aprinş i. Nu-i adevărat! Sănu juri! N-ai
jurat!
― Adina, ce-i copilă ria asta?
― Copilă rie!... Eu am ochi buni. N-am nevoie de ceasuri ca sădisting o fată
deghizată , de un bă iat adevă rat!... Rîzi?
Dă nuţrîdea cu hohote.
― Nu! Asta-i delicios!... Serios?
Pieptul Adinei se zbă tea. Furia ş i lacrimile se învă lmă şeau în ochii, obrajii ş i
buzele ei.
Dar Dă nuţtă cu, oprind vorbele care nă vă leau rîzînd. O privea ş i tăcea, cu
ochii iluminaţ i de o bucurie în care triumfau toate amă răciunile ş i tot zbuciumul
de pînăatunci.
Vra săzicăde asta tresă rise Adina cînd îl întîlnise la Şosea! Vra săzicăş i
Adina se temea... Şi ea... Nu!...
O privea ş i nu-i venea săcreadă .
Vra săzică , de asta tresă rise Adina cînd îl întîlnise.
Cu fiecare bă taie de inimă , alte întineriri se revă rsau în el. Respiră . Era întîia
clipăcînd simţ ea căţ ine în mînile lui ceva din sufletul Adinei, tot sufletul ei...
Era geloasă ! Deodată , dragostea ei devenise stră vezie. Îi vedea sufletul ca
ondularea unei ape limpezi.
Geloasă !
Icoana vie a cuvîntului "gelozie" îi apărea mai frumoasădecît a dragostei
enigmatice, mai odihnitoare, mai darnică .
Privind-o, trecu în sufletul ei, se prefă cu într-o Adinăpe care o ş tia ― de astă
dată , da, o ş tia ― suferi cu ea, ş i fericirea suferinţ ei ei îl fă cu să -i dezmierde
mîna. Adina se smunci.
― Nu-mi spui nimic, Dă nuţ ?
Zîmbi cu o cochetă rie feminină ; un zîmbet nelă murit: de bucurie? de milă ?
ironic? duios? crud ...
Simţ ea sufletul ei încordat în jurul lui, fă răsă -l poatăpă trunde.
Trufia de-a fi enigmatic, opac, tă cut, ascuns, chinuitor, neînduplecat... Trufia
de-a fi ca o femeie în faţ a unei femei geloase, pe care o iubeş ti şi din pricina
că reia ai suferit...
Şi ce secret copilă ros! Ce glumăascundea tă cerea lui! Dar Adina nu ş tia. Şi
era a lui... Şi ce bine-i înţ elegea suferinţ a, curiozitatea sfîş ietoare a îndoielii, mai
chinuitoare decît durerea, mai felurită , mai ascuţ ită, mai deasă , mai iute.
Şi el ş tia! Nu era nici un mister în el, nici o enigmă , nimic, nimic, decît
dragostea lui pentru Adina. Şi ea suferea! Săfi ş tiut!...
Ar fi vrut săaibăputerea sătacă . Săplece fă răsă -i spuie nimic, săsimtă
sufletul ei prins de el, urmîndu-l pretutindeni, ca o mantie a trufiei lui. Şi să-i
adore, din patul lui suferinţ aş i zbuciumul...
Dar Adina plîngea... Îi să rutălacrimile, ochii, obrajii. Se smulse din braţ ele
lui.
― Du-te!
― Măduc...
― Dă nuţ !
Dă nuţzîmbi.
― Sărămîn?
― Du-te... tremurăglasul înecat de lacrimi.
Îi venea ş i lui săplîngă , dar zîmbi din nou... fiindcăş tia. O luăîn braţ e.
― Am să -ţ i spun tot.
Adina deschise ochi mari, sperioş i, atenţ i.
― Ştii cine era...
Ză bovi. Îi simţ ea cu ochii bă tă ile inimii. Îi venea săplîngăde fericire. O
adora. Era numai valuri de inimă .
― ...fata deghizată ?
― ...? Spune. Spune. Nu măchinui, Dă nuţ , spune.
Îl strîngea cu mînile, îl învă luia cu ochii, era lîngăel, cu frigurile sîngelui, ş i
cu bă tă ile inimii, ş i cu suflarea buzelor, ş i cu parfumul cald al trupului si-al
pă rului...
― Dă nuţ ! Spune, cine era?
― Sora mea, Olguţ a.
― Nu?!
― Da.
― Vai, Dă nuţ ! Cu mînile pe tîmple, îş i scutura capul, clipind. Drept, Dă nuţ !
― Tu n-ai vă zut?
Îl strînse de gît eu aprigăputere, fă răsă -l sărute.
― Vai, Dă nuţ ! Acuma vă d!... Vai! Ce proastă -s! Dar era aş a de frumoasă !...
Şi voi toţ i pă reaţ i îndră gostiţi de ea... mai ales tu, Dă nuţră u!... Îl strînse din nou.
Îşi trecu mînile peste ochi. Zîmbi. Sigur. Samă năcu tine. Vai, Dănuţ , ce bine-mi
pare că -i sora ta! E aş a de frumoasă ! Mi-a fost frică ... E sora ta; sigur, e sora ta.
Are niş te ochi! S-a uitat la mine... Ea nu ş tie?
― Nu.
Se să rutarălung, odihnindu-se în să rutarea lor.
― Ce proastă -s!...
Zîmbea. Dă nuţo privea atent, cu o uş oarăneliniş te; avea impresia căse
refă ceau tă cerile din ea.
― La ce te gîndeş ti, Adina?
― La tine, Dă nuţ . Ce proastăam fost... Sigur, dacănu era sora ta, ai fi mirosit
a stră in... a stră ină ,ş opti rîzînd Adina.
Se scutură .
― Dă nuţ ,ş i de ce s-a îmbră cat bă ieţ eş te?
― Aş a, ca sărîdem.
― E veselă ?
― Foarte.
― Dă nuţ , dar bă iatul din spatele vostru cine era?
― Care? Ionel, Dorel, Sandel, Costă chel?
― Da! Acum rîzi de mine!... Cel din dreapta, Dă nuţ , lîngăcel cu musteţ i.
― Mircea... un camarad.
― Ce cap frumos are!... Ca de fată ... te-ai supă rat, Dă nuţ?
― Nu. Dar săvorbim de noi, Adina. Lasă -i pe ceilalţ
i. Vine vacanţ a. Ne
despărţim acuş i, Adina.
O strînse cu deznă dejde, să rutîndu-i ochii, gura.
― Dă nuţ ... se smulse ea cu respiraţ ia tăiată .
― Măiubeş ti, Adina?
― Prostule!
Zîmbea. Iară şi era enigmaticăş i iară şi presimţ ea temerile, îndoielile...
Îş
i alungăsufletul care se apropia.
― Adina, ş tii c-am gă sit cartea ta? Ştii: Au jardin de l'Infante.
― Unde era?
― O luase... o ră tăcisem...
Ocolise numele lui Mircea.
― Dă nuţ , e tîrziu!
― Ei, ş i?!
― Tu te scoli dimineaţ ă , Dănuţ ... Pleci?
Zîmbea.
― Cum spui tu?
― Eu... eu...
Ochii ei verzi stă ruirălung asupra ochilor lui. Şi, cu un cald fior, trupul lui
Dă nuţsimţ i trupul Adinei.
Sufletul îl aş tepta afară , la poarta casei.

...Numai felinarul din ogradălumina, dar atît de galben ş i de recules, încît


lumina lui pă rea culoarea unui frunzişde toamnă ; salcie pălind în oglindirea unei
ape vinete.
Şi-n odaia lui Mircea era întuneric. Nici luminarea lecturilor de miez de
noapte nu ardea. Că ci veghea lui Mircea nu era deasupra filelor, ci deasupra su-
fletului, şi întunericul te-adunămai mult decît oriş ice carte şi orişice lumină .
Era în pat, în că meş ăde noapte, cu braţ ele în jurul genunchilor. Surîdea cu
genele plecate, ca acele capete de mucenic subt care arde-o candelăîn loc de trup.
În sufletul lui Mircea era ca o mirare, care prefă cea conturul sufletului ş i al
gîndurilor. O mirare...
Înaintea primă verii trece-un vînt. Trece un vînt pe stră zi, printre case,
magazii, biserici, printre oameni preocupaţ i, care se duc la treburile lor de toate
zilele, într-o zi ca toate zilele.
Şi deodată , un trecă tor ― tînă r sau bă trîn, femeie sau fată― ridicăochii,
ascultă , priveş te, respiră ... Ce s-a întîmplat? A înflorit o zare? Au rîs mă linii
undeva, înainte de vreme? Au respirat violetele într-o pă dure? A zburat un înger
nevă zut din ceruri ş i s-a dus iar înapoi, cu parfum de toporaş i în aripi?...
Cine ş tie!...
Nu s-a întîmplat nimic... Cine ş tie!... .
A trecut un vînt, înaintea primă verii, printr-un oraş .
Şi capetele trecă torilor se ridică . Cerul pare căa venit. Un trecător zîmbeş te
altuia, fărăsă -l cunoască . Fiecare ar vrea săfacăsemne de bună venire cuiva...
Nu-i nimeni. E o mirare, oraş ul e altul, oamenii sînt alţ ii. Undeva un glas începe
săcînte. E o mirare pretutindeni pe urma unui vînt care a fluturat soare, perdele,
plete, suflete...
Olguţ a... numele pur ş i luminos ca aburul buzelor inocente în ger.
Deschise ochii. Auzi tic-tacul ceasului de pe mă suţ a de noapte. Vă zu
umbrele, pă reţ ii, lumina felinarului. Se simţ i pe pă mînt, într-o casăprin care
trecuse Olguţ a. Cînd închidea ochii, simţ ea marea mirare, minunarea dinlă untru,
sufletul lui nou ş i viu ca lemnul unei icoane pe care-ar fi înflorit rozele zugră vite.
Cînd deschidea ochii, îş i aducea aminte căiubea pe cineva dinafarăsufletului
să u... pe Olguţ a... dar iar închidea ochii, strîngîndu-ş i sufletul în braţ e, că ci
dragostea era în el.
Noaptea trecea fă răclipe, fă răore, fă răhotare.
Cea dintîi noapte a vieţ ii lui. Întă ia insomnie a fericirii.
Iubea! Se întîmplase în el ceva numit de oameni iubire... Iubeau ş i alţi
oameni?... Mirare! Parcănu-i venea săcreadă ...
Se sculădin pat. Se duse la geam. Noaptea era în ogradă , în gră dină , pe
mînile lui întinse. Felinarul ardea, hulubii dormeau, florile se scuturau sau
înfloreau. Toate erau ca întotdeauna...
Dar Olguţ a trecuse prin odaia lui... Uneori simţ ea ca o atingere pe inimă .
Iubea. Simţ ea atîta bună tate în el, căar fi fost în stare săîmbră ţişeze piatra din
ogradă , pe care palpita un fluture de noapte.
...Îi vedea mînile mici ― cînd îş i aducea aminte îi venea săzîmbească― vii,
autoritare, mai ales degetul ară tă tor. Niciodatănu vă zuse mîni mai expresive.
Mîni înguste, degete lungi, sprintene, cu unghiile tă iate scurt, nefă cute. Mîni
brune, uscate, cu încheietura braţ ului subţ ire, ca o bră ţarăde copil.
Acum îş i aducea aminte: vă zuse odatăpe stradăun cal ară besc. Strada era
plinăde oameni ademeniţ i de primă vară . Calul venea la pas, că lărit de cineva. Îl
urmă rise. Era negru ca diamantele negre; lumina vibra în el ca gerul. O fantezie
nesecatăîi felurea pasul. Fiecare pas era altul, mereu altul. Copita abia atingea
pă mîntul ― vigoare ş i delicateţ ă― tresă lta, zbura scurt ş i iar că dea, sărind iară .
Trupul avea ondulă ri de apăvoinică ,ş i curba gîtului o graţ ioasătrufie.
Îl privise multăvreme, pînăce-l pierduse. Îi pă ruse nă luca unui ritm din
Iliada. Dupăaceea, privise mulţ imea de pe stradă ,ş i deodată , pentru întîia oară ,
îşi dă du sama căoamenii mergeau urît. Chiar trupurile tinere mergeau greoi,
afectat, constrîns, robite de îmbră căminte, de încă lţă minte, de modăsau de pro-
fesie. Fiecare trup purta pecetea unei vasalită ţi. Trist!...
Mînile Olguţ ei... Vă zîndu-le, privindu-le tră ind, înţ elese cămînile nu-s fă cute
numai pentru scopuri utilitare, ci că -s frumoase în sine. Şi doar nu fă ceau gesturi
poetice! Nu. Erau neastîmpă rate, combative fă răde lene, fă răde somn, familiare,
spontane. Le privise la masăcum mînuiau cuţ itul, furculiţ a, întovă răş ind vorbele,
glumele, ripostele.
Alături de mînile Olguţ ei, mînile celorlalţ i erau greoaie, toropite, fă răde
supleţ ă .
Ochii Olguţ ei...
Pletele Olguţ ei...
Zîmbetul Olguţ ei...
Sufletul se umplea treptat.
Astfel albinele aduc primă vara în faguri, culegînd-o cîntînd din floarea
zarză rilor, din a piersicilor, din a teilor, din a salcîmilor...
....................................
Prin întuneric, se aş ezase pe scaunul de la birou. Şi era solemnămeditaţ ia
aceasta la biroul pe care lucra de obicei, aplecat pe o carte sau pe un caiet ―
acum, cînd era aplecat asupra întunericului.
Multăvreme nu se auzi decît cadenţ a unei respiraţii.
Aprinse lumînarea.

"5 iunie 1914


Măjur pe dragostea mea, măjur înaintea sufletului meu întreg ş i clar că
dacăîntr-o zi voi simţ i căsînt în rîndul tuturor oamenilor, la fel cu ei, acceptînd
şi propovăduind minciunile lor ş i trăgînd foloase de pe urma acestei voluntare
sau involuntare sclavii; dispreţ uind sufletul meu din aceastănoapte sau
ironizîndu-l; tăgăduind căiubirea este singura justificare a vieţ ii, ultimul ei scop,
singura ş i suprema ei frumuseţ ă, măjur pe dragostea mea, care în această
noapte mi-a adus deplinălumină, sămăsinucid. Şi dacăîmi voi călca
jurămîntul, dacăvoi fi atît de netrebnic încît sănesocotesc acest sfînt legă mînt
luat faţăde mine însumi ― săş tiu bine căsufletul mi-e rupt în douăş i cămerit
sătră iesc înainte, în rîndul tuturora, la fel cu toţi, fiindcăo datăcu jurămîntul
acesta, pe care l-aşrupe ş i l-aşcălca, mi-aşrupe ş i aripile ş
i zborul.
Mircea Balmuş "

Cu faţ a gravăde tinereţ ăş i severitate, respirăadînc.


Şi în trufia pură , în trufia dintîi a iubirii, sufletul izbucni ş
i se aplecăaprins
asupra viitorului, ca un curcubeu cu arc deplin deasupra mării.

În Pitar-Moş u 20 somnul intrase prin toate odăile felurit, ca un bal costumat.


În apartamentul de jos dormea Herr Direktor ş i domnul Deleanu, ca două
bă rci vîslite de bă tăile inimei prin furtuna că rţilor de joc. Dame, valeţ i, rigi, aş i,
trefle, cupe se înă lţau, că deau, se roteau strîmbîndu-se, ricanînd, gesticulînd, cînd
negre, cînd roş ii, cînd mari, cînd mici, cînd în trombe de abataj, cînd în bulboane
de bac... Şi, uneori, buzele arse de fumul ţ igărilor implorau "carte" de la somnul
care dă dea halucinanta bancă .
În aripa servitorilor somnul era nazal, horă itor, ca un energic gutunar.
Între gratiile cuş tei, Coco tresărea, stă pînit de un somn ciudat, cu expresii
multiple, ca somnul unor refugiaţ i de varii naţionalită ţ
iş i categorii sociale,
culcaţ i de-a valma într-un azil de noapte. Că ci în Coco erau mai multe suflete ―
sonore, fireş te ― ca niş te plăci de gramofon că pă tate în tribulaţ iunile vieţ ii lui de
pasă re tropicalăajunsăîn mînile lui Nae, care îl cîş tigase la loterie, dupăce
muriserăultimii stă pîni ai lui Coco, niş te boieri munteni.
În apartamentul de sus, Dă nuţdormea în odaia musafirilor; ietacul îl cedase
Olguţ ei. Dormea, atent parcă , întins pe-o coastă , în atitudinea unui om trîntit cu
urechea la pă mînt, ascultînd zvonuri depă rtate. Dormea cum alţ ii îş
i aduc aminte.
Somnul îl chinuia, ca o memorie mai vastădecît cealaltă , în care amintirile aveau
relieful zilelor de arş ăş
iţ i mister de umbrăopacă .
Uneori zîmbea cu fugare tresă riri de buze ― cui?...

Pe uşa ietacului dinspre hall, Olguţ


a prinsese urmă
torul anunţ
:
"Pentru Gheorghiţ ă,

Gheorghiţ ă, sămergi biniş or mîne dimineaţ ă, că-i bucluc dacăte aud! Scoate
botinele din picioare şi fătreaba în colţ uni. Dacăţ ipădomnul Nae pe afară, tu fii
deştept: ia o canăcu apăş i varsă-i-o în cap, de pe terasă. N-ai grijă! Domnul
Nae are săcreadăcăplouă. El nu-i deş tept ca tine!
Şi cum s-o scula stăpînu-tău, cîntă -i mereu: «ghi-niş or, cădoarme duduia
Olguţ a»."

Pe uş
a dinspre odaia de baie alt anunţ
:

"Metaforel, eu din copilărie am năravul sădorm tîrziu dimineaţ a, iar tu ai


năravul săte speli cu scandal «ca ş i cum te-ai bate cu apa», ca sămăexprim în
maniera ta. Şi aici, ghinionul a vrut ca năravul tău săfie despărţ it de năravul
meu, numai printr-o uş ă!
Ştii ce? Fii băiat de treabăş i nu te mai spă la.
«F-f-fii m-m-miş to, Deleanu!»
Olguţ a"

În ietacul lui Dă nuţ, într-o dezordine crîncenă, cu faţa netedă


, trupul destins
în pijamaua bă ieţească, dar cu pumnii strînş i ― Olguţ a dormea tun.

PARTEA A DOUA

O NOAPTE

Iscusit în vicleş ugurile oră şeneş ti, Gheorghiţ a a Marandei ocupătoate locurile
compartimentului de clasa doua în care aveau săcă lătoreascăDă nuţşi Mircea. Şi
nici nu-i venea greu sămobileze opt locuri cu bagajele a douăpersoane, de vreme
ce stă pînii săi erau, unul, fiul adoptiv ş i emulul lui Herr Direktor ― dispensatorul
de geamandane ― iar celă lalt, singura odraslăa cucoanei Catinca Balmuş , care
îşi trimetea copilul la Medeleni, ca pe o mireasăîn că lă
torie de nuntă .
La uş a compartimentului gol de persoane, dar ticsit de bagaje, Gheorghiţ ă
veghea înfipt ş i dîrz. Nimeni nu îndră zni săintre, decît, fireşte...
― Ocupat, jupîne, articulără stit Gheorghiţ ăcă tre pasagerul cu gambeta pe
ceafă , barbişon roşş i pistrui pe mîni.
"Jupînul" replicăafabil:
― Parcî ci-i supă ră ri! un locş or pentru jamantan... Bonomia, modestia ş i
accentul moldo-ebraic al jupînului înduplecarăstrăş nicia lui Gheorghiţ ă .
Dupăce-ş i instală"jamantanul" pe duş amea, jupînul se lă săpe marginea
canapelei, ş tergîndu-ş i nă duş eala frunţ ii cu atitudinea jalnicăa celui care se ş tie
hulit, îngă duit uneori, izgonit totdeauna. Gheorghiţ ănu-l slă bea din ochi. Curînd,
însă , folosind neatenţ ia de o clipăa paznicului, jupînul îş i mutăgeamandanul în
reţea; gambeta urmădrumul geamandanului, gulerul, drumul gambetei, iar dosul,
circumspect, se însinuăspre mijlocul canapelei, împingînd spre fund valiza lui
Dă nuţ .
― Hai, jupîne, că -mi vin boierii!
― Hm-hm! tuş i jupînul, congestionîndu-se preocupat.
― Te-am lă sat săti odihneş ti, de-amu du-ti.
Jupînul îş i scoase ochelarii din buzunarul jiletcii ş i, cu nasul înarmat, examină
rînd pe rînd toate valizele.
― ...Mărog, ş i cîţ i buieri vin?
― Mulţ i, mulţ i.
― Sî fii sănă toş i, da cîţ i?
― Hai-hai! Nu te-ntindi la vorbî!
― Ci ti superi aş a? Sî am eu bini dac-am vă zut un om aş a supă ră cios!
― Iaca măsupă r. Şi tarins ră u la suparari!
― Parcăeu n-am bilet! N-am plă tit! Nu plă tesc patentăş i bir la comuni! Ci,
am furat?
― Îi fi avînd belet, nu zic, da ş i boierii mei au, ş i ii îs boieri!
― Da cîţ i buieri ai, bre omule?
― Cîţ i? Cîţ i?... Iaca am ş ase boieri. Un loc, ş -un boier; un boier, ş -un loc: ţ i-a
hi?
― Sî tră iascăş ă sî buieri ş i sî mai facăîncăş ă sî. Poţ i sî ai ş iş ă pti, nu-i
suparari, cî tot mai ră mîni un locş or pentru un comersant din Fultiş eni...
― Cum, jupîne? se încruntăGheorghiţ ă.
― Iaca-s opt locuri! Poţ i sî-ntrebi ş i la conductor...
Gheorghiţ a înghiţ i morala fabulei.
Jupînul izgoni valiza de la spate, se instalădefinitiv ş i total în locul ei ş i
adă ugăcu un ton protector:
― Ian ascultă , bre buieti, da ci crezi tu, căAron Rosenzweig din Darabani îi
un prost?! Sî am eu atîtea suti-n buzunar cîţ i buieri ai tu mai puţ in di ş ăpti, ş i am
făcut un ghiş eft! Uiţ i, bre: un jamantan, doi, trii, patru, ş i pi tă ţ
i stăscris la fel: D.
D. ... Ai ş i tu un buier, hai sî zîcim doi: mai dau eu unu di la mini, ş i vrei sî ţ ii opt
locuri? Da ci, bre?
Între timp, un cap obidit de "familist", cu tot arhipelagul progeniturilor în jur,
se ivi la uş a compartimentului:
― Mărog dumneavoastră , nu mai e vreun loc?
― Plin, domnule, ş i arhiplin: nu vezi? se iuţ i Jupîrnul umplînd
compartimentul eu vocea ş i gestul.
Aş a se nă scu alianţ a dintre Gheorghiţ ăa Marandei ş i Aron Rosenzweig din
Darabani.
*

Mai erau cincisprezece minute pînăla plecarea trenului. Din vagon în vagon,
vibra toaca barbarăa ciocanului de control izbit în roţ i.
Domnea o că ldurăde mansardă . În toate compartimentele, batistele circulau
languros, ca în galerie la ultimul act al Traviatei. Din clasa treia pînăla vagonul
de dormit, conversaţ iile se reduceau la repeţ irea cuvîntului "că ldură ", întovă ră ş
it
de o sudalmăsau de un oftat, la clasa treia, de o interjecţ ie sau de o anecdotă
pipă rată , la clasa doua, de un aforism sau de o comparaţ ie intercontinentală― uf!
ca la ecuator! ― în clasa întîia ş i de o înghiţ iturăde bere sau de apăminerală
frapatăla vagonul de dormit.
În faţ a trenului Bucureş ti-Iaş i defilau tă vile cu ş priţ uri ş i că ldările cu limonă zi
galbene ş i roş ii. Bineînţ eles, Aron Rosenzweig îş i scosese ş i surtucul ş i
manş etele, ră mînînd în ţ inutăde dugheană . Într-o clipă , din "jamantanul" coborît
din reţ ea ş i aş ezat pe braţ e ră să ri scrumbia de putină , înfă şuratăîntr-o gazetăcu
portretul sinuos al lui Take Ionescu, salamul strident usturoiat, sfertul de "coilici"
şi cîteva zarză re atît de pistruiete, căpă reau semite.
În faţ a lui Aron Rosenzweig, care introducea în gurăcu degetele ş i cu lama
cuţ itaş ului aceste uleioase alimente, Dă nuţstrîngea în mînă― mîna ascunsăîn
buzunar ― un trandafir să rutat de Adina. Tot sufletul lui era o mînăcrispatăpe
un trandafir. Un trandafir roş u ca o să rutare în întuneric, cînd trupurile-s lipite ―
dens, adînc, elastic, aromat ş i că rnos, cuprins în pumnii Adinei ş i să rutat în
miezul petalelor ca o gură .
Ultima ei să rutare ardea în trandafir.
Adina! O ţ inuse în braţ e pînăîn clipa cea din urmă , legă nînd-o ca pe un copil
mic, respirînd-o ca pe un braţde sulfină , strîngînd-o ― înfricoş at şi superstiţ ios
― ca pe un odor furat din biserică ; netezindu-i fruntea, închizîndu-i pleoapele,
acoperindu-i buzele, ca săi le simtăumede în palmă , ca un plîns, dezmierdîndu-i
cu o sfîş ietoare castitate sînii ― trup în trup cu ea, ca pînza coră biei cu vîntul
care o alintă , o umple, ş i o poartă ,ş i o pă răseş te undeva în largul mă rilor amare...
Aron Rosenzweig, muş tele, pă retele vagonului cu harta că ilor ferate erau
stră vezii sau absente pentru ochii lui Dă nuţ . Uneori tresă rea: Adina nu mai era în
braţ ele lui. El era singur într-un vagon gata de plecare, cu Mircea ală turi ş i cineva
în faţ ă... Singur... Să rută ri fă răde numă r îi acoperiserăfaţ a, ochii, gîtul, că zînd ca
ploiţ ele pe faţ a apelor triste. Parfumul Adinei era atît de viu ş i de prezent în jurul
lui, desprinzîndu-i-se din haine ş i din amintiri, căparcădoar dantela unui evantai
clă tinat îl despă rţea de ea, vestindu-l că -i ală turi ― ş i nu era; căparcăar fi ţ inut-o
în braţ e fă răs-o simtă― îi era atît de fireascăadorabila greutate a trupului ei! ―
şi n-o ţ inea...
Îi venea mereu să -ntoarne capul, că utînd-o, ş iş tia că -i zadarnic, ş i totuş i,
inima bă tea sperînd miracolul neîntîlnit de ochi.
Se simţ ea ca o albie de rîu brusc secată ; dureroasămirare a întregului trup;
nod de lacrimi în gît...
― Mircea...
― Ce-i, Dan?
― ...Nimic...
Înghiţ i. Tă cu. Aş teptăpînăcînd tremurul se duse în adîncuri. Nu putea vorbi.
Brutale, vorbele vibrau în el ca paş ii într-o încă pere cu fragile cristale.
― S-s-salve, mă ! V-v-văcaut, ş -ş -ş mecherilor, d-d-d-o oră !
Jovial, ca o sticlăde bere destupată , Tonel apă ruse în prag. Alb din cap pînă -n
picioare în hainele civile, inaugurase o ş apcăde ofiţ er de marină , cu cozoroc
plecat, chenar de mă tase brodată , bufînd spumos în faţ ă , aş ezatăpe-o ureche,
lăsînd săse vadă"freza".
De cînd promovase în clasa opta, purta inel cu cap de mort.
― I-i-impresioneazădamele, mă !
Dă du buzna în compartiment, ghiontindu-l pe Aron Rosenzweig ş i cerîndu-ş i
scuze, în timp ce clipeala ochiului atră gea atenţ ia bă ieţilor "c-c-că -i ş -ş -ş me-cher
Tonel!" Se aş ezăîntre Dă nuţş i Mircea, picior peste picior, dupăce-ş i trase
pantalonii în sus.
― N-n-nu ş tiţi, mă ! S-s-senzaţ ional! T-t-tonel s-ssss-se face o-o-ofiţ er de a-a-
artilerie!... Î-î-îmi torn, mă , n-n-niş te pinteni! Ţan-ţ an-ţ an; zim-zim-zim...
Un pinten în piciorul lui Aron Rosenzweig, care zîmbi cordial.
Tonel se întrerupse brusc, încruntîndu-se, cu că lcîile lipite marţ ial ş i nările
agresive:
― P-p-pute, mă ! Aspirăcopoieş te. P-p-pute, mă, a u-u-usturoi! [...] Ce-ce-ce,
mă ? Tonel are nas, d-d-delicat! I-i-ia vedeţ i, mă...
Scoase din buzunar o batistăde mă tasăvioletă , fluturînd-o pe la nasul
bă ieţilor: usturoiul îş i gă sise un demn adversar în parfumul batistei.
― Ce-ce-ce ziceţ i, mă ?! E-e-e de la o damăf-f-faină! Coborî tonul, cu mîna
pe gură , ca un paravan pentru scobitoare. F-f-fiţ i discreţ i! E-e-e coristăla "G-g-
grigoriu". D-d-damăş ic, mă! Şmecher Tonel! A-a-apropo! V-am adus, mă , cinci
"Peliş or". F-f-fumaţ i, mă ! S-s-sînteţ i într-a opta! Ce dracu! Cu-cu-cu aur, mă !
Şic!
― Mulţ umesc, Tonel, tot bă iat de treabăai ră mas.
― M-m-măDelene, a-a-aide niţ eluşîn a-a-aparte. V-vreau să -ţi spun ceva c-
c-confidenţ ial.
Trecurăîn coridor.
― I-i-iote, mă : p-p-poţ i să -mi dai un p-p-pol? î-î-î-înţ elegi ― d-d-da fii
discret, mă― p-p-pentru fetiţ a mea.
De mult îl pîndeau lacrimile pe Dă nuţ . Auzind cuvîntul de fetiţ ă , insolit în
vocabularul lui Tonel ― rostit cu o galantăduioş ie, duioş ie totuş i ― Dă nuţclipi,
şi în timp ce mîna că uta porte-feuilles-ul, întoarse capul spre fereastră .
Tonel urmă rea mîna lui Dă nuţcu o explicabilăconcentrare.
Mîna intrăîn buzunarul de la piept, apucăporte-feuilles-ul ― Tonel începu să
fredoneze un marşzburădin buzunar pe frunte, fă răporte-feuilles...
― L-l-l-ai pierdut, mă ? gemu Tonel.
C-un salt de sălbă ticiune, Dă nuţizbucnise pe coridorul vagonului spre uş ă ,
îmbrîncind pasagerii din cale. Tonel scoase capul pe fereastră , tunînd dupăel:
― Che-che-cheamă , mă , poliţ ia! Ce-ce-ce-i porcă ria asta? C-c-ca-n codru,
mă !
La glasul lui Tonel, formidabil ca o trîmbiţ ăwagneriană , ferestrele se
umplurăde capete.
― Taci, Tonel!
Mircea privea peste umă rul lui. Presimţ ise. Vedea. În faţ a ferestrelor trenului
întreg, ca doi actori pe scenă , Dă nuţş i Adina se strîngeau în braţ e. Aneta arunca
priviri circumspecte în jur.
― Ce ruş ine! exclamăMircea roş indu-se.
― F-f-fainădamă ! admirăTonel dezinteresat, uitîndu-ş i necazul. A-a-al
dracului Deleanu!... D-d-da nici servanta nu-i ră u!
― Urcaţ i-vă -n vagoane! Pleacătrenul!...
― M-m-mă , Balmuş e, f-f-fii bă iat de inimă! F-f-fă -mi bine cu cinci lei. S-s-
să-mi scot ghetele de la reparat. P-p-pe onoarea mea! Ţ-ţ -ţi-i trimit i-i-imediat. A-
a-ai parola mea de a-a-artilerist.
― Poftim. Du-te.
― S-s-salve, mă . E-e-eş ti miş to!... Ce-ce te uiţ i la mine, mă , jidove? Ce-ce-s
usturoi?
Se coborî în goană , aruncînd în treacă t o ocheadăcapului unei femei
însă rcinate.
În urma trenului, douăpersoane staţ ionară , petrecîndu-l cu privirile, desigur
nu din pricina melancoliei: Aneta ş i Tonel.
Aneta ş tia cătînă rul cu prestanţ ăofiţ ereascăo vă zuse coborînd dintr-un
vagon de clasa întîia. Privind trenul, avea aerul căregreta pe o prietenăplecată .
Tonel ş tia căAneta urcase în vagonul de clasa întîi valiza damei lui Deleanu.
Dar Aneta nu ş tia ce ştia Tonel. Cît despre Tonel... La urma urmelor, ş i la
clasificaţ ie Deleanu era printre cei dintîi, Tonel în vecină tatea corigenţ ilor... D-d-
dama săfie bine, restul nu importă !
Şi iatăcum destinul ironic hotă rîse cănu polul lui Dă nuţ , ci moneda de cinci
lei a castului Mircea săaibăo destinaţ ie frivolă , prin mijlocirea lesne
consolabilului ş i democratic galantului Tonel.

Din cele ş ase locuri spaţ ioase ale compartimentului de clasa întîia, Adina ş i
Dă nuţocupau unul singur, prea larg ş i acela pentru îmbră ţişarea lor. Erau strînş i
unul în altul, obraz lîngăobraz, tîmplălîngătîmplă , suflare lîngăsuflare ― mici
şi adă postiţ i în bucuria lor, ca doi sîmburi gemeni în aurul unei caise coapte.
Tăceau. Îş i ascultau bă tăile inimilor, cum asculţ i marea. Uneori, Dă nuţaprindea
lumina ca s-o vadăpe Adina.
― Adina!
― Dă nuţ !
Zîmbeau. Şi-atît. Stingeau lumina, gră biţi săpă streze în ochi zîmbetul de-o
clipă , ghemuindu-se iar ală turi. Nu simţ eau iutile bă tă
i de gene ale clipelor. Se
ştiau în uitarea întunericului. Nu schimbaserănici o vorbăde cînd erau ală turi.
Şuierul locomotivei!
Se apropiau de Chitila. Dă nuţstrînse mai tare pumnii Adinei.
Trenul intrăîn staţ ie. Se opri, cutremurînd vagoanele pe inima lui Dă nuţ .
Dezmierdăcu fruntea obrajii Adinei. Nu putea vorbi.
Trecurăîncet clipe repezi.
Gorniţ a sunătrist prin corul greierilor.
Îi bă tea inima greu, de sus, cum cad copacii sub secure, lă sînd goluri.
Trenul se smunci, hurducînd fieră rii, sunînd tampoane.
Trenul se urnea.
I se pă ru căAdina se smulge. Nu-i putea spune "ră mîi", fiindcănu putea
vorbi. Nu putea s-o ţ ie cu puterea mînilor, fiindcăn-o avea. Dulce, îi alintă
tîmplele, rugînd-o mut sănu-l pără sească .
Chitila ră mase în urmă .
C-un oftat greu, Dă nuţîş i lăsăcapul pe umă rul Adinei.
Roţ ile goneau spre o despă rţire.
Adina! Adina! O ţ inea în braţ e, şi clipele i-o furau: ca un nisip de aur printre
degete, era ş i nu era.
Coase tă cute coseau pe sus lanuri albastre ş i aurii; pe margine de zare, în
aburi, că piţa lunii
Cînd ş i cînd, cîte un buhai de baltăarunca un gemă t surd de geamandură .
Ţiuitul greierilor încreţ ea în noapte tremur de ape pe prunduri...
O stea se desprinse înecîndu-se limpede...
Braţ e de copaci ameninţ ară ...
Plopi profilîndu-ş i solemni verticalele rigide, ca învieri din moarte...
Flori zîmbiră -n vînt prin somn...
Dealuri bă tînd mă tă nii în mănă stirea clarului de lună ...
Un glas de cucuvaie se vă ită ...
Fumul maş inei, îndesit, tulbura noaptea: margina lunii se înnegri, ca rana
ciupercii veninoase...
Miros de funingine. Alt ş uier. Trenul se opri. Cîteva lumini. Cîteva vorbe, cu
noaptea între ele. Gorniţ a.
Un fluture de aur cafeniu intrăş i ieş i catifelat, ca o suflare într-o blanăde
lutră .
...Copaci în galop... Rotocoale de lună ... Umbre zimţ ate de lumini... Curgerea
ondulatăa sîrmelor de telegraf...
Capul Adinei pe umă rul lui...
Adina!
Cine-i Adina?... O greutate în braţ ele lui... Un număr oarecare de kilograme
graţ ioase... Păr, ochi, gură , picioare, mîni ― cu numele Adina.
O cutie de chibrituri; altăcutie de chibrituri: indiferent care, tot cutie de
chibrituri... Preferi o cutie de chibrituri alteia?
Atîtea femei... Atunci? De ce Adina?...
― Biletele, vărog!
― Sst, Dă nuţ ! Măduc eu.
Adina ieş i pe coridor fă răsăaprindălumina. Ră mase singur în întuneric.
Acelaş i gol din braţ e-i trecu în inimă .
Adina! Adina!
Strînse trandafirul din buzunar. Era veş ted, istovit: cenuş ăa propriului să u
foc.
Braţ ele Adinei îi încolă cirăgîtul. O simţ i iară şi pe genunchii lui. O strînse
lîngăel aproape, mai aproape; ar fi vrut săfie Adina cuţ it, săş i-l împlînte pînă -n
plăsele.
Se adînceau în noapte... Negru ş i alb, că rbune ş i cretă ... Încruntă ri de umbră ,
destinderi de lumină ...
O cumpă năspre cer, ca un scheletic braţde fachir...
Biserici, ca melci cu coarnele afară , în palma albăa cîmpiilor lunare...
Lă tră turi de cîni...
Ră coare cu miros de harbuz...
Tropot aerian de broaş te...
Scîntei de locomotivă , ca sate depă rtate în noaptea învierii...
Aureolăîn tablouri de Rembrandt... Abur luminos de oraş ... Focuri... Lumini,
lumini, lumini de pretutindeni, în galop orbitor.
Ploieş ti!
Oraş ul se apropia spectral.
Gara, metalică , dură , cu contururi brutale ş i lumini brutale.
Vociferă ri.
Electricitatea peronului luminăcapul Adinei copilă ros, copilăros...
― Du-te, murmurăDă nuţ.
Molatecă , tristeţ a se revă rsa ca sîngele din arterele tă iate, lă sînd o istovire
somnolentă .
― Măalungi, Dă nuţ ?!
Dă du din cap ostenit, ostenit. Îi pipă i faţa, fă răs-o privească , tră săturăcu
trăsătură .
― Poftiţ i în vagoane...
Vagoanele tresă riră , se cutremurară. Tactul roţ ilor crescu, topindu-se într-un
huruit uniform.
― Adina!
― Ră mîn.
― Adina!
Ploieş tii erau în urmă .
― Prostule!
Rîdea. "Prostul", în genunchi în faţ a ei, îi să ruta rochia, picioarele...
Adina aprinse lumina. Îl aş ezăpe canapeaua din faţ ă . Era docil ca o pă puş ăîn
mînile ei de pă puş ă .
― Dă nuţ , cu tine-s toatănoaptea, toatănoaptea. Uite-mi scot pă lă ria. Ce mai
vrei? Sămădezbrac nu pot. Dă nuţ
, nu plec.
Încet cu-ncetul, bucuria incredulădin ochii lui Dă nuţse prefă cu într-un
zîmbet de convalescent.
― Cum să -ţi mulţ umesc, Adina? Cum? N-am nimic, nimic, ş i tu eş ti aşa de
bună !...
Zîmbi copilă reş te, cu ochii uzi.
― Uite, Adina, sănu te superi, îţ i dau tot ce am mai scump...
Vîrî mîna în buzunar ş i scoase un ghem de petale veş tede: trandafirul să rutat
de Adina, la despă rţ ire.
― Ţi-l dau ţ ie, Adina...
Se aş ezăală turi de ea. Stinse lumina.
― Sătă cem, Adina. Vreau săstau lîngătine, cu ochii închiş i, o noapte
întreagă ... Adina, tu nu ş tii ce-i o noapte întreagă !
Aprinse din nou lumina, ca săvadăpe faţ a ei dacăş tia ce-i "o noapte
întreagă ".
O stinse iară şi. Prin întuneric să rutăfruntea Adinei, ţ inîndu-i amîndouă
mînile într-o mînă , cu cealaltăcuprinzîndu-i capul. O strîngea lîngăel, fă răs-o
vadă , fărăsăse gîndeascăla ea, neîndră znind să -ş i priveascăfericirea, cum îţ i
acoperi ochii în faţ a soarelui.
Începu iară şi, la fereastră , jocul priveliş tilor subt lună . Începurăiară
gîndurile...
― Adina...
Avea glasul schimbat, de fricăparcă .
― Ce-i, Dă nuţ ? Te-ai speriat?
― Adina... tu ş tiai...
― Ce, Dă nuţ ?
― Ce săş tiu, Dă nuţ ? Nu pricep!
― Nu... Nu se poate!
― Spune, Dă nuţ .
― Nu. Prostii de-ale mele!
― Te rog, Dă nuţ , spune-mi.
― Nimica, nimica... Adică ...
Îşi aminti geamandanul adus de Aneta. Aprinse brusc lumina. Vorbi pripit,
privind-o în ochi.
― Adina, tu erai hotă rîtăsămăînsoţ eş ti?
― Prostule, mămai întrebi?!
― Adina, glumeş ti?
― Ştiai de la început?
― Sigur, Dă nuţ . Puteam săte las eu singur?
― Adevă rat, Adina?
― Uite biletul: "Bucureş ti-Iaş i". Şi ţie ţ i-am luat bilet...
― Vai!
― Ce-i, Dă nuţ ? Dă nuţ !
Îi apucămînile.
― Nu. Fugi, fugi! E îngrozitor!.. Vai! ce cruzime !
― Dă nuţ !
― Vai, vai, vai!
Să rise de pe banchetăcu o cutăîntre sprîncene. Şi era o mirare îngrozităîn
privirea lui, ca ş i cum, brusc, Adina ar fi îmbă trînit.
Adina se ridică . Îl luăde gît. Dă nuţse scutură , îndepă rtînd-o brutal.
― Dă nuţ ! De ce măchinuieş ti, Dă nuţ !
― Eu te chinuiesc? Eu? Şi tu ai curajul săspui cuvîntul acesta? Tu, care m-ai
chinuit, tu, care m-ai lă sat săsufă r lîngătine, fă răsă -mi spui o vorbă !... Adina, e
îngrozitor! Ştiai căvei merge cu mine, ş i-n loc sămi-o spui de la început,
frăţeşte, ca săne fie tot drumul o lungăbucurie, m-ai lă sat sămărod lîngătine...
De un stră in, ş i tot ţ i-e milăcînd sufere!... Şi tu crezi cămăiubeş ti! Poţ i spune
una ca asta! Ai curajul sămi-o spui în faţ ă!... Dragoste de vierme! Îţ i place sămă
chinuieş ti, sămăvezi plîngînd, sămăvezi suferind: asta-ţ i place... Că lău! Mai
bine urăfă ţ işă, decît astfel de dragoste!... Tu eş ti duş manul meu... Mai bine mă
lăsai săplec singur...
Se plimba cu paş i smunciţ i în spaţ iul îngust dintre canapele. Vîntul îi flutura
spirale de pă r luminate de lampă, abă tîndu-i ş uviţ e peste frunte, ş i-i umfla gulerul
alb al că meş ei de sport, larg ră sfrînt peste gulerul hainei, dînd o miş care
copilă reascăgîtului rotund ş i un accent candid gurii ş i bă rbiei.
Şi vîntul vitezei, ş i ritmul roţ ilor erau un îndemn la agitaţ ie, la mînie.
Impetuoase, vorbele o izbeau pe Adina în frunte, în obraji ş i-n piept. Uneori
ridica mînile, apă rîndu-se ca de flă că ri.
Cînd era speriatăpă rea mai mică , fiindcăochii îi creş teau ş i gura i se strîngea,
puerilizînd nasul. Nu ajungea cu picioarele pînă -n duş umea: îi atîrnau nemiş cate,
fărărează m. Boabe de nă duş ealăîi picurau pe frunte, dînd feţ ei mai multă
dezolare decît lacrimile. Îş i muş cămaş inal un deget. În ră stimpuri mîna-i fugea
de pe faţ ă , lă sînd-o cu buzele întredeschise de o spaimăcarminată .
O zdruncină turăa trenului îi aruncăîn braţ e pă lăria de pai galben cu panglici
albastre. Panglicile fluturau. Dă nuţîş i sprijini bă rbia de marginea ferestrei,
cufundîndu-ş i capul în vînt ş i-n noapte. Cîntecul greierilor intrădin nou în
tăcerea compartimentului. Fluturi se roteau în jurul lă mpii, dînd o impresie de
intimitate. Încet cu-ncetul, imagina Adinei, o clipăîntreză ritădin plinămînie ―
cu fruntea nă duş ită, gura deschisă , ochii mă riţ i, pă lă ria de pai în braţ e, umerii
descurajaţ iş i picioarele atîrnînd pe marginea canapelei ― începu să -l obsedeze.
Vroia săscape de ea ş i nu putea. Gîndul îi fugea la Bucureş ti: vedea casa Adinei.
În odaia ei de culcare. Dă nuţplecase. Pe marginea patului, Adina, cu pă lă ria în
braţe, fruntea nă duş ită , ochii măriţ i... Pleca ş i ea dupăel...
Fugea la Iaş i: o camerăde hotel. Cald. Muş te. Oglinda pă tatăde stropi de
săpun. Pe marginea patului, Adina, cu pă lăria în braţ e, fruntea nă duş ită... Plecase
cu el. Era singurăla Iaş i, într-o camerăde hotel, aş teptînd trenul de seară ...
Noaptea, în trenul Iaş i-Bucureş ti. Într-un compartiment, Adina, cu pălă ria pe
braţe, fruntea nă duş ită ... Se întorcea singură ...
Oriunde, în oriş ice decor asupra că ruia îşi apleca închipuirea, aceeaş i icoanăa
Adinei, de fetiţ ădezarmată , pă ră sită , ca în poveste parcă , la o marginăde codru
cu lupi, arunca o chinuitoare melancolie...
...Şi mică ,ş i adorabilă , ca un mă rţ işor pierdut de un copil... Simţ ea durerea
unui copil care ş i-a pierdut mă rţiş orul...
Se trezi plîngînd pe marginea ferestrei, în noapte ş i vînt. Pică turi repezi îi
sărau buzele.
Maş ina aruncăun ş uier. Se apropiau de o staţ ie. Auzi alt plîns, îndă ră tul lui.
Se întoarse. Adina, cu pă lă ria trîntităpeste dezordinea pă rului, cu obrajii aprinş i,
cu geamandanul într-o mînăş i pelerina de voiaj pe braţse uita în jos.
― M-m-măduc... a-a-asta... u-ultima noapte... Măduc... A-a-are să -ţ i pară
rău...
Cînd trenul porni din staţ ie, lumina din compartiment era din nou stinsă .
Trandafirul dă ruit Adinei fusese redă ruit lui Dă nuţ . Pelerina Adinei era pe umerii
lui Dă nuţca sănu ră cească . Adina n-avea nevoie de pelerină . Ea era mă rţ işorul
lui Dă nuţ― regă sit.
*

Mircea nu-ş i luase nici o carte de cetit, crezînd c-o săstea de vorbătoată
noaptea cu Dă nuţ . Pe Adina n-o prevă zuse. De aceea că rţile erau în fundul cufă -
rului, la vagonul de bagaje. Dă nuţcu Adina...
Nu numai căn-avea nici o carte ― dacănu de cetit, cel puţ in de ţ inut pe
genunchi ― dar nici nelipsitul creion. În emoţ ia plecă rii precipitatăde sosirea
intempestivăa lui Dă nuţş i de trepidaţ iile automobilului de la poartă , îş i uitase
creionul ş i mă nuş ile pe mă suţ a de noapte. Îi lipsea ş i gulerul tunicii de ş coală , pe
care-l descheia din cheutoarea de sus, cufundîndu-ş i bă rbia în el pînăcînd simţ ea
înţepă tura rece a cheutorii de jos. Era îmbră cat la fel ca Dă nuţ: haina de cover-
coat, cu largi buzunare aplicate ş i centurăla mijloc. Că meş a cu guler ră sfrînt îi
decolta gîtul mai mult delicat decît slă buţ . Avea mereu impresia căi-a crescut
gîtul, subit, schimbînd raportul familiar dintre trup ş i cap. Trupul alunecase
parcă , lă sîndu-se în jos, ca pantalonii cînd se desprind din bretele.
Ridicol?...
În vagon nu era oglindă , nici vigilentăopinie publică , deoarece Aron
Rosenzweig, singurul tovară şde că lătorie al lui Mircea, dormea. Dormea lungit
pe toatăcanapeaua, cu faţ a în sus, mîna pe buzunarul de la piept ― nu din cauza
inimii, ci a banilor ― cu Adevărul peste cap, batista sub, ş i picioarele în aer,
exact ală turi de canapea, ca sănu plă teascăamendă . Insensibil la muş te ş i la
visuri, Aron Rosenzweig horă ia, aspirînd aerul pe nas, ş iş uiera, expirîndu-l pe
gură . Astfel: hrrrr-h-h-ha; fiuuuu-uuisss-iuuu...
Totuş i, era bine în compartimentul întunecat; Aron Rosenzweig evaluase cu
un ochi infailibil timiditatea lui Mircea ― muş teriu din aceia care intrăîn du-
gheanăş i nu îndră zneş te săiasăfă răsăcumpere, chiar dacămarfa nu-i place,
fiindcăse jenează― ş i stinsese lumina de îndatăce digestia-i chemase somnul.
Distrat ş i doritor de întuneric ― neavînd nimic de cetit ― Mircea apreciase ca o
delicateţ ăla adresa lui ş i-i mulţ umise.
― N-aveţ i pentru ce, mărog! replicase Aron, ca un adevă rat om de salon,
făcînd, concomitent cu vorbele, urmă toarea reflecţ ie: "Bun buiet! Iu măculc ş i el
spuni mersi!"
Se răcorise. Ră coarea îmbinatăuneori cu parfum de iarbăcoaptăş i de flori.
Vîntul era atît de proaspă t, încît pă rea căstrînge luna rece în mîni ş i apoi
cuprinde gîtul ş i pieptul lui Mircea, cum fac copiii neastîmpă raţ i ca să -ţ i dea fiori.
Dacăar fi că lă torit cu pă rinţii, ar fi auzit glasul cucoanei Catinca:
― Mircea, încheie-te la guler ş i pune-ţ i pardesiul. Nu-i nici o scofalăsăai
gutunar!
Zîmbi. Îş i mai descheie un nasture, ră sfrîngîndu-ş i gulerul ş i mai tare,
inocentătemeritate de republican abia ieş it de sub regimul absolutist.
Niciodatănu că lătorise singur. Era stă pîn pe bagajele, banii ş i trupul lui. Nici
pă rinţ i, nici profesori, nici camarazi, nici cunoscuţ i, nici uniformă . Senzaţ ii de
anonimat ş i emancipare.
În gara Ploieş ti se coborîse săbea un ş priţ , deş i avea un termos cu oranjadă
pregă tit de-acasă ,ş i deş i nu putea suferi ş priţ ul cu sifon, înţ epător ca un obraz
neras.
Îl bă use în silă , pe jumă tate numai, convins căscapătrenul ş i vrînd să
dovedeascăunei persoane care-l privea cănu se intimideazăîn faţ a unui şpriţ
. Se
întorsese sughiţ înd, ş i-şi reluase locul meditînd nedumerit la pasiunea lui
Caragiale pentru vulgarul ş i odiosul ş priţ .
Trecuse vremea...
Mizil...
Buză u...
La capă tul că lă toriei ― Medeleni... Numele suna lung, lung, dominînd
melodic larma roţ ilor.
"Măduc la Medeleni... Am săstau la Medeleni... Moş ia Medeleni...
Medeleni"...
În huruitul trenului, gîndurile aveau o dicţ iune clară , sonoră , atît de sonoră , că
dacătovarăş ul de drum n-ar fi dormit ― horă ia fă răîntrerupere ― s-ar fi temut
sănu-l audă .
"Mircea Balmuşla Medeleni... Mircea Balmuşîş i petrece vacanţ a la
Medeleni..."
Combinătot felul de fraze ş i propoziţ ii cu leit-motivul Medeleni. Ştia perfect
căse duce la Medeleni, căMedeleni e numele unei moş ii, cămoş ia Medeleni
aparţ ine familiei Deleanu... Şi totuş i, îi era cu neputinţ ăsăconceapăMedelenii ca
pe o realitate la care va participa ş i el. Cînd se gîndea la Bucureş ti, vedea
grămezile de case, nă vala oamenilor ş i a vehiculelor, simţ ea mirosul de asfalt, de
benzinăş i de gaz aerian; cînd se gîndea la Iaş i, vedea procesiunea spre cer a teilor
Copoului, albă strimea ondulatăa dealurilor, auzea roţ ile hurducate prin bolovani
ale rarelor tră suri, trapul ş chiop al cailor jigă riţi, nazaliză rile negustorilor de
haine vechi, lă tratul cînilor, spaţ iat de tă ceri cîmpeneş ti...
Cînd se gîndea la Medeleni vedea o carte: roman sau versuri?... Vedea
lămurit cartea cu copertăgalbenă , ca a celor editate la "Mercure de France", ş i pe
copertătitlul cu litere negre:

MEDELENI
...Şi subtitlu:

OLGUŢA.

Nu Olga.
Olga...
Olguţ a...
Olga...
Cum cobori trepte spre mare...
Adormise? Nu. Era treaz. Îş i vedea vecinul. Şi chiar dacăadormise ş tia căse
deşteptase. Ştia, fiindcăse auzea el singur pronunţînd vorbele: "Sînt treaz". O
carte groasăcu filele netăiate:

MEDELENI
OLGUŢA

Roman

Începu săceteascăatît de încordat, încît nici nu mai lua în seamăliterile.


Vedea tot, clar, viu, ca o priveliş te reală , cu relief ş i perspectivă . Literile ―
intermediare într-o carte ― dispă ruseră ... Şi totuş i, cetea fiindcăţ inea o carte în
mîni. Întorcea filele, uneori precipitat, smulgînd aproape continuarea cuprinsăîn
pagina urmă toare, alteori ză bovind îndelung, uitînd săcontinuie.
Apăreau în scenănumai douăpersonaje. Decorurile erau mereu variate;
personajele, aceleaş i: Olguţ aş i Mircea.
Nu se "întîmpla" nimic. Mergeau că lă ri, mergeau pe jos, ş edeau pe bancăla
marginea unui lac, lîngăo biserică , pe iarbă .
Nu se întîmpla nimic, dar mari bă tă i de inimăînsufleţ eau plopii, iarba,
pă mîntul, apele... O impresie aerianăde versuri ş i de muzică . Uneori îţ i venea să
plîngi, alteori săzîmbeş ti, dar nu se întîmpla nimic. Totuş i, era o noutate deplină
în aceste decoruri normale prin aspectul lor. O mînănevă zutăscosese un sîmbure
amar din miezul pă mîntului, înlocuindu-l cu unul dulce. Pierise o greutate din
toate cele, o apă sare încetase; era în toate cele ră să rite din pă mînt ca o pornire de
primă vară , o miş care de dans voios, un avînt zîmbitor...
Roman sau poveste?... Nu. Roman. Apă reau mereu feţ ele cunoscute ale
realită ţii. Nu se vedeau balauri, nici feţ i-frumoş i. Era ca-n toate zilele, dar
pămîntul era fericit.
Cetea mereu, mereu, ş i nu se-ntîmpla nimic. Oare nu cetea ş i recetea aceeaş i
foaie?...
Cartea era pe genunchi: îi vedea titlul, titlurile, cu litere negre pe foaia
galbenă . Dar filele erau netă iate. Visase?... Nu. Cartea era pe genunchi. Se fă cuse
ziuă . Se apropiau... Vru sătaie foaia din urmă , săvadăsfîrş itul... Ciudat! Nu
putea sătaie, nici sămiş te mîna. Se încorda: nu putea. Simţ ea curiozitatea ca o
formidabilăapă sare lă untricăîn trup ş i-n faţ ă. Ar fi vrut săvadănumai ultimul
rînd, cuvîntul sub care se pune: fine.
Nu putea...
Deschise ochii. Adormise pe mînă : îi amorţ ise. Adormise cetind?... Nu. Era în
tren.
"Am avut un coş mar!"
Îş i frecăochii. Se întinse. Îl durea gîtul. Îi bă tea inima iute, pe hotarul
somnului. Cercăsă -ş i aducăaminte. Avea impresia c-a pierdut ceva la care ţ inea
mult... Nu. Nu luase nici o carte. Ieş i în coridor ameţ it. Se rezemăde fereastra
deschisă . Impresia stă ruitoare căa pierdut ceva îl urmă rea. Pierduse ceva
înlăuntru, în suflet. Înflorise ceva ş i se scuturase fă răş tirea lui. Ră sunase un
acord în el, un lung acord de coarde, ş i nu-l auzise. Şi totuş i, era ceva în sufletul
lui mai minunat decît o bucurie. Urma unei bucurii necunoscute, pe care-o că uta
cu braţ ele întinse pe hotarul somnului. Un joc de-a baba-oarba, copilă resc de tot.
Cu ochii legaţ i, cuprinzi în braţ e copaci, crezînd c-ai prins-o, ş i-i auzi rîsul aiurea;
fugi iară ş i într-acolo, urmă rind zvonul rîsului neastîmpă rat; te-ncurcă , fiindcă
uneori rîde cu buzele închise, te-ntorci, prinzi alt copac, ş i o auzi rîzînd în altă
parte; ş i deodatăîţ i cade singurăîn braţ e, cu rîsul dinţ ilor albi, care te orbeş te,
scoţ îndu-te din plinul întuneric de pînăatunci.
"Olguţ a!"
Pleca la Medeleni!
"Ce distrat îs!"
Rîdea cu hohote de exclamaţ ia lui. Săuiţ i căeş ti îndră gostit şi să -ţi închipui
căbucuria cu care te deş tepţ i în braţ e e ritmul unui vers pe care-l murmurai când
ai adormit!
Olguţ a!
Îi venea săstrige tare: Olguţ a! Săarunce numele ei ca pe o minge, să -l prindă
şi iar să -l arunce; săalerge cu el nebuneş te, mînîndu-l, să -l prindă -n mîni ş i să -l
să rute, să -l rostogoleascăprin fîn ş i prin flori...
Olguţ a...
Zvîcnea în el numele ei, ca un nod de vînturi tinere. Fră gezime de picioare
copilă reş ti dă nţ uind prin iarbăîn zori de zi.
Şi fiecare gînd venea alergînd în bă tăile inimii, cu obraji aprinş i, zvîrlindu-i
în faţ ăbraţ e mari de flori...
Pleca la Medeleni...
Arc de triumf deasupra lui ş i-n el. Pleca la Medeleni...
Într-o garăse dă du jos, plimbîndu-se cu paş i mari de-a lungul vagoanelor. Era
mai gră bit decît trenul ş i decît timpul.
Un soldat, că lă tor şi el, ră sucea o ţ igarăîntr-un petec de jurnal.
― Camarade...
― Hai?
― ...Uite niş te ţ igări.
Îi depuse în mînăcele cinci "Peliş oruri" dă ruite de Tonel.
― Să ă ătră-iţi!
― Eu nu fumez, se scuzăMircea.
Privi c-un fel de milăpe soldatul care se suia în vagon; cu aceeaş i privire
cuprinse tot trenul. Numai el mergea la Medeleni.
Bieţ i că lători!
Biete itinerarii!

― Copil...
Adormise cu capul pe braţ ele ei, dupăce o rugase stă ruitor sădoarmăea cu
capul pe braţ ele lui.
― Eu nu pot dormi, Adina, o asigurase Dă nuţcu aerul protector al bă rbaţ
ilor
faţăde gingăş ia şi delicateţ
a femeilor.
Zîmbi dezmierdîndu-i capul. Dormea trupul robust ş i capul cîrlionţat,
îndepărtînd mereu prin somn pelerina cu care, necontenit, Adina îi acoperea piep-
tul şi gîtul. Dormea închis ermetic în egoismul franc al somnului tineresc,
nepă sător pentru tot ce-l înconjoară , preocupat de cît mai mult confort, doritor de
cît mai mult spaţ iu; somn lacom ş i despotic în cuprinsul trupului ş i chiar dincolo
de el. Dacăde-afarăn-ar fi venit ră coarea vîntului, ş
i dacătrupul elastic al Adinei
n-ar fi fost moale, cald ş i afectuos somnului lui, desigur căar fi înlă turat-o cu
miş că ri iritate, cum înlă tura pelerina care-i gîdila pieptul gol ş i bă rbia. Era o
pernăbunătrupul Adinei într-un vagon hurducat! Cît de bine cunoş tea somnul lui
Dă nuţ ! Întotdeauna Dă nuţvroia s-adoarmăcu ea în braţ e, ţinînd-o lipităde trupul
lui. La început o strîngea tare cu braţ ele ş i cu picioarele, încercuind-o aprig,
curmîndu-i suflarea, încrustînd-o în el, îndurerîndu-i trupul. Strînsoarea încordată
îl ostenea. Întîia aplecare umbrităa somnului desfă cea nodul pasionant al
braţ elor. O datăcu venirea somnului o pă ră sea, ca un înotă tor entuziast pe cel
care ră mme lîngămal, terestru. Trupul adormit uita cu desă vîrş ire trupul iubit de-
ală turi, trupul atent, care-i adă postea într-un golf cald somnul nepă să tor.
Iarna, trupul lui Dă nuţlua curba trupului Adinei, ş i, cînd insinuant, cînd
autoritar ― dormea pe-o coastă , arcuit ca un crai-nou, cu capul în piept, acoperit
de plapumă― o împingea spre pă rete. Ea dormea cu spinarea lipităde pă retele
dur ş i rece ― Dă nuţîn că ldura de plajăvă ratecăa trupului ei docil. Vara, o tolera
atîta vreme cît trupul ei ― îmbă iat în apărece ― pă stra ră coarea unui miez de
portocală . De îndatăce se încălzea, o izgonea ca pe o pernăinoportună . Se lepă da
de ea. O lovea cu picioarele, prin somn, bineînţ eles. Tot trupul lui spunea: "Nu.
Dă -mi pace. Du-te. Fă -mi loc." Ea dormea troienităîn pernele înnă buş itoare, cu
plapuma de varăîn braţ e, pe o aş chie de pat ― Dă nuţgol, cu braţ ele întinse în
lă turi ş i picioarele larg desfă cute, ca un zeu orizontal al patului.
Niciodatănu destă inuise lui Dă nuţceva despre somnul lor, despre somnul lui:
secretul ei. Dă nuţera convins căel, ş i numai el, e paznicul somnului Adinei.
Explicabil de altminteri: Adina dormea mai tîrziu decît Dă nuţ , fiindcăadormea
mult mai tîrziu decît el. Deş teptat din somn înaintea ei, uneori cast, o să ruta, o
acoperea, privindu-i la lumina dimineţ ii capul îngropat în pă r sau în pernă , cu
atitudini înduioş ate, părinteş ti. Alteori o dezgolea fă răcruţ are, deş teptînd liniile
trupului somnoros cu dezmierdă ri lungi, ca zborul berzelor pe rozul cîmpiilor în
zori.
Cunoş tea somnul ş i trupul lui Dă nuţdeopotrivă . Spinarea zveltă , cu umerii
abia bă rbăteş ti şi gîtul rotund; pieptul ş i pîntecele armonios reliefat de dunele
repezi ale muş chilor; amestecul de feminitate ş i virilitate al unor curbe ― umerii
― cu-al altora ― coapsele înalte ş i ovale ― al pielii dulci ş i al muş chilor tari;
mirosul să nă tos de lemne tă iate, subt ploaie, ş i de mă r domnesc; ş i să rută rile cu
gust de dude ză moase...
Îi iubise trupul de cînd îl vă zuse la patinaj, astă -iarnă , destă inuindu-ş i
viguroasa graţ ie şi sălbă ticiile trufaş e. Toatăfantezia buclelor ― ră suciri dîrze de
vreji, curbe molatece ― era transpusăîn ritmul care-l însufleţ ea pe gheaţ ă. Patina
cum îi era pă rul. Cînd fă cea "olandeze", se înclina atît de lin, în curbe atît de
lungi, încît avea impresia căse alintăpe aer, cum se alintăpisicile pe un fald ―
şi obrazul ei se apleca, urmă rindu-i curba, ca o dezmierdare pe obraz. Alteori
avea smuncitura aprigăa animalelor tinere cînd smulg smocul de iarbăsuculentă ,
alteori beţ ia lor cînd se rostogolesc în iarbă .
Avea opriri în vîrful patinelor, care-i dă deau zvelteţ a jocului de apăîn
gră dini... Îi iubise trupul de atunci, ş i nu se înş elase. Prietenele o dojeneau... Nu
regreta nimic. Dragostea lui Dănuţera violentăş i bogatăca o ploaie de vară .
Avea de la el amintiri care-i dă deau bă tă i de inimă . Între toate, una, încîntă toare.
Abia îl cunoscuse. Într-o după -amiazăde iarnăcu fulgi deş i. Dă nuţvenise la ea
acasă , pe la cinci, gă tit, prea parfumat, cu pete de cernealăpe degete ― cînd
intimidat, cînd înfricoş at. Bă userăceaiul. Apoi trecuserăîn salonaş . Ea, într-un
fotoliu, la gura sobei. Dă nuţ , la picioarele ei...
Tă cere... Tă cere... Tă cere...
Îi urmă rea valurile de sînge cum îi nă vă leau în obraji. Era ca o plimbare prin
alei de trandafiri.
Dupămultăvreme, îi alintase pă rul, pînăcînd îş i simţ ise mîna prinsăş i
sperios sărutată . Alte tă ceri.
Alte roş eli.
Îi simţ ea, la picioarele ei, truda de mugur care vrea săse deschidă .
Dă nuţîncepuse să -i dezmierde genunchii. Îi să rutase marginea rochiii.
Adina se ridicase. Dă nuţîi să rutase bluza, îl simţ ea crescînd spre ea, înflorind
asupra ei.
Îi tremurau mînile ca aripile libelulelor, ş i uneori îi auzea repede ş i înnă buş ită
dîrdîirea dinţ ilor.
Închisese ochii, lă sîndu-l gră bit ş i stîngaci să -i descheie bluza.
Şi-i deschisese iară ş i, ca săvadă , încă , obrajii lui roş i de ruş ine ş i mînile lui
tremură toare pe sînul ei, ca frunza plopilor pe goliciunea lunii pline... Şi abia
atunci cunoscuse fră gezimea unui obraz fierbinte de copil culcat pe sînul gol, ş i
să rutarea impusăunor buze sperioase ş i lacome, ş i întîiul zbor al unui trup timid
şi violent, ş i cearcă nele din jurul ochilor învinş i, ca douăcununiţ e de violete pe
care dragostea le pune adolescenţ ei...
...Ultima veghe a somnului care-i devenise scump. Cîteva ore încăde noapte,
şi trupul care-o tiraniza va pleca... Se ducea acasă , la pă rinţ ii lui: copil încă, ceva
mai puţ in decît atunci cînd îl cunoscuse, cu prezumţ ioasa siguranţ ăa primei
experienţ e.
Îl dezvă ţase de abuzul de parfumuri, inerent liceenilor îndră gostiţ i: la început
goliciunea lui era parfumatăca o batistăde cocotă . Înainte de a veni la ea, îş i
făcea loţ iuni de colonie pe tot trupul. Apoi, cu dopul mereu udat, făcea dîre de
parfum pe trupul îmbibat de colonie. Întrebuinţ a mai multe parfumuri deodată ,ş i
el, cel dintîi, suferea de pe urma acestui abuz echivoc, avînd mereu migrene.
Treptat-treptat, cu tot felul de vicleş uguri ş i mă guliri ― era susceptibil ca
femeile ră sfă ţate ― îi dovedise căparfumîndu-se abuziv îş i nimiceş te parfumul,
preţ ios ş i rar, de trup tînă r, să nă tos; căparfumul e ca ş i fardul...
― O piersică , Dănuţ , n-o parfumezi ca s-o mă nînci. E parfumatăgata. Şi
parfumul ei îţ i dăpoftăs-o muş ti. Dacăvrei săplaci femeilor... ş i mie, nu-ţ i mai
parfuma trupul.
Argumentul ― în stilul lui Dănuţ : fructifer ― fusese decisiv. În schimb, îl
învă ţase ce gen de parfumuri săîntrebuinţ eze, cît ş i cum: cu vîrful dopului, abia
umezit, o dîrădupăurechi, alta printre ş uviţ ele de la ceafă , alta pe batistă ,ş i-atît.
Parfumul din preajma pă rului, încorporat în caldul parfum al pă rului, devine
personal, ca o emanaţ ie proprie, ş i totodatără mîne depă rtat de buze, lă sînd
să rută rilor aroma lor acriş oară , nealteratăde nimic stră in.
Îl învă ţase de asemeni sănu-ş i lase brutalizat pă rul de foarfecele ş i
concepţ iile estetice ale bă rbierilor. Astfel, graţ ie sfaturilor ei, pă rul lui Dă nuţ ,
pieptă nat în sus, creş tea natural ş i bogat pe tîmple, pierzîndu-se dulce, nesimţ it
spre umerii obrajilor, nu oprindu-se brusc, tă ios, în linii geometrice, lîngăureche.
Absenţ a acelei embleme bă rbiereş ti ― desen fă cut cu echerul parcă―, atît de
frecventăla mai toţ i bă rbaţ ii, lă sa obrajilor nealterat plinul copilă resc, să lbă tăcit
puţ in, dînd impresia caselor cu zulufi de viţ ăsă lbatecăpe tîmple. De asemeni, la
ceafă , părul îngă duit săcreascăpînăacolo unde se opreş te firesc, înflorit în
răsuciri moi, pe care foarfecele abia le scurta, împodobea gropiţ a de sub care
porneş te gîtul ― gropiţ a minciunilor, în copilă rie, a să rută rilor, în adolescenţ ă―
umbrind-o puţ in, fă cînd săparăş i mai albăş i mai linălinia care alunecăspre
umeri, netedăca prefirarea unei ape pe o marmură .
Şi acuma, în ultima noapte petrecutăîmpreună , asupra despă rţ irii, ar fi vrut
să-i dea sfaturi care-i strîngeau inima.
O smunciturăa trenului îi cutremură. Dă nuţmormă i prin somn, întredeschise
buzele, le închise pe rînd ş i adormi din nou în caldul adă post.
― Copil!
Acelaş i lucru îi spunea Dă nuţei: "Fetiţ ămică ". Ce copil era încă ! Ce uş or
putea fi înş elat de aerul dezarmat al femeilor! Cîtăcredulitate în gelozia lui
veş nic bă nuitoare ş i atît de uş or învinsă !
Dacăi-ar fi spus cineva, dacăar fi cutezat să -i spunăcineva căAdina-i o
"femeie rea", l-ar fi sfă rîmat.
Îl vedea cu pumnii ridicaţ i, bă rbat în splendoarea mîniei. Şi totuş i era o
"femeie rea".
Îi dezmierdăfruntea.
Ştia, ea mai bine decît oricine, căîn mintea lui Dă nuţînfă ţ
iş area ei de copil,
de fetiţ ă, era o cauzăpermanentăde încredere invincibilăîn puritatea ei. Şi totuş i,
cîte femei, cu ea în frunte, n-aveau pe faţ ăteribila candoare a copiilor!
Ar fi vrut săaibăcurajul să -i spună : "Dă nuţ , nu crede. Pă zeş te-te. Nu
dezmierdăaceiaş i sîni de mai multe ori. Schimbă , Dă nuţ , femei dupăfemei, nu te
ataş a de nici una. Femeile-s crude", îş i aminti fericirea ei cînd Dă nuţsuferea în
braţ ele ei, ş i ce uş or, dupăce-o brutalizase cu vorba, o adorase ca pe-o
mucenică ...
― Bietul Dă nuţ !
..."Femeile-s crude. Uneori le place săchinuiască , mai mult decît săiubească .
Şi tu, Dă nuţ , eş ti aş a bun de chinuit! Îţ iş ade aş a de bine cînd te fră mînţ i, cînd
ameninţ i, aş a-i de frumoasămînia ta! Şi aş a-s de dulci obrajii tă i, buclele tale,
buzele tale cînd plîngi pe sînul gol"... Ştia, nu se putea altfel, c-or să -l dorească
multe femei, c-or să -l iubeascămulte, cămulte or să -l chinuiască .
Numai fetiţ elor de pension le place calmul idilic. Femeile adevă rate doresc
vîntul: masculin, pasionat, primejdios ― furtuna. Şi cît de minunate erau furtu-
nile lui Dă nuţ ! Furtuni în livezi bogate; numai că deri de fructe: culori în iarbăş i
arome ră scolite. Ar fi vrut să -l iubeascăş i să-l chinuiascăea singură , numai ea...
Nu ră scumpă rau, oare, veghile devotate ş i neş tiute de el din timpul nopţ ii, toate
răută ţile, toate perfidiile?
Inima ei simţ ea apropierea altor femei de trupul adormit ― simţ ea umbra lor
aplecatăpe inima ei ― de trupul că ruia îi dă ruise vibraţ ia dragostei.
Nu era Dă nuţcopilul ei? Nu refă cuse ea trupul lui? Altele i-l vor lua...
Dă nuţo iubea. O iubea?... Întîia lui dragoste, ră spîntia celorlalte.
Cunoscuse ş i ea, ca toţ i, întîia dragoste, deznă dejdea cu hohote de plîns a
despă rţirii, dorinţ a, din ce în ce mai somnolentă , de moarte, care, ca un cordial
amar, deş teaptăapetitul sporit pentru alte ş i alte iubiri ― ş i orgoliul primelor
succese, ş i falsa blazare timpurie, ş i curiozită ţ
ile ciudate...
Nu putea renunţ a la Dă nuţ ... cu totul. Cînd îl va revedea îl va gă si poate
înarmat cu experienţ a altei sau altor femei, mai puţ in copil... I se strîngea inima.
Ar fi vrut săaibăcurajul să -i spunătot, tot, tot: cît de primejdioase-s femeile,
cum usucă , lacome ca nisipul, cît sînt de viclene ş i de lucide; căau mai multe
sincerită ţi, pe cînd bă rbaţii n-au decît una, sau, dacăîncearcăş i ei săaibămai
multe, sînt simulacre artificiale, care nu pot înş ela... mai ales pe femei. Ar fi vrut
să -i spuie tot... Să -i spuie tot? Să -şi facăportretul ei? Să -i dovedească"tică loş ia"
ei ― cuvîntul era al lui Dă nuţş i-i ră suna cu accentul lui ― să -l dezguste ş i să -l
îndepărteze de ea, ca să -l fereascăde alte femei?
Nebunie...
Şi nici n-ar fi fost în stare. Simţ ea lă murit căn-ar putea destă inui nimănui
ceva despre ea. Nu era discreţ ie, nici pudoare: neputinţ ă .
Cu Dă nuţera într-adevă r o fetiţ ăcurată : nu-l minţ ea, nu-l amă gea. Aş a era
pentru el ş i cu el. Cum să -i spuie căe o tică loasă , cînd pentru el, în clipa cînd i-ar
fi spus aş a ceva, ar fi fost purăcum i-ar fi fost ş i faţ aş i sufletul atunci! I-ar fi
spus o minciunăară tîndu-i acel adevăr, ş i Dănuţn-ar fi crezut-o. O încercare de
sinceritate, inutilă , cu sunetul glumelor de prost gust. O ponegrire neverosimilă ...
O ponegrire: Adina lui Dă nuţera aş a cum o iubea el. Mai erau ş i alte Adine, dar
stră ine de el ş i de ei.
Atunci cum să -l păstreze pe Dă nuţ ? Cum să-l fereascăde celelalte? Cum?...
Nu plîngînd... Îl iubea atît de mult ş i-atît de curat, încît uitase căpeste o
să ptă mînăpleca în străină tate, pe socoteala altcuiva, oare o însoţ ea... Dă nuţ ,
fireş te, nu ş tia nimic: nici căpleacă , nici restul.
Cum să -l pă streze pe Dă nuţ ?
Scrisori? Să -i scrie? Nu. Hotă rît nu. O datănumai îi scrisese, fiindcăse
temuse căn-are s-o mai iubească ,şi-ş i pierduse capul. Imprudenţ ăpe care o
regreta. Singurul ei stil era trupul, pe care-l mînuia cum vroia. Nu ş tia săscrie.
Tot ce punea pe trup cădea bine; pe hîrtie, nu. Olandele, mă tă
surile, batistele,
postavurile ş i suplele ţ esă turi, culorile ş i liniile deopotrivăse însufleţ eau în mînile
şi pe trupul ei; cuvîntul, nu. N-avea darul de-a pune în cuvînt nici bă tăile inimii,
nici îngemă nata curbăa sînilor, nici culoarea ochilor, nici lumina pă rului. Nu ş tia
săpudreze cuvîntul, nici să -l îmbrace astfel încît mai aţ îţ ătoare să -i fie goliciunea,
nici să -i dea descurajarea umerilor, nici candoarea buzelor, nici ritmul coapselor,
nici parfumul pă rului.
Lebă dăcu nobile arcuri pe apă , devenităgîscăobezăpe uscat ― se simţ ea
ridicolăîn scrisori, de dragoste, fireş te.
Îş i dă dea seamăcămai ales lui Dă nuţnu trebuia să -i scrie. Între Dă nuţş i
trupul ei, între Dă nuţş i sufletul ei, numai amintirile lui trebuiau săfie. Scrisorile
ei puteau să -l facăsăzîmbească , săse jeneze. Trupul ei, era sigură , va ră mîne
flacărăîn amintirea lui. De trupul ei nu se temea nici în oglindă , nici în amintirile
bă rbaţ ilor.
Să-i trimeatăuneori fotografii: de pe o plajă , dintr-un parc, dintr-un port... Îşi
aminti de plecarea ei... Cum o săprimeascăDă nuţvestea plecă rii?
Sănu-i spuie?...
Se despă rţea de el mai greu decît crezuse. Aveau dreptate prietenele ei... Se
ataşase prea tare. Iubea...
― Îmbă trînesc?
Se simţ ea singură . Lacrimi dese-i izbucnirăpe obraji.
Dintîi acoperi pieptul lui Dă nuţ ş
, iarăi dezvelit; apoi îşi duse batista la ochi,
ca săopreascălacrimile care-i osteneau faţ aşi-i pă tau bluza.

Mircea adormise în aerul tare al bucuriei.


Amă gitoarea dimineaţ ăa lunii, albindu-i pleoapele, îl fă cu săclipească . Nu
auzi tusa familiarăîn miez de noapte a tată lui, nici cucoş ii la fereastră . Horă itul
lui Aron Rosenzweig îl liniş ti. Legă narea vagonului cerca să -i cuprindăş i să -l
adoarmădin nou, dar ceva îl ţ inea treaz: o ciudatămiş care a sîngelui, o ciudă
împotriva Adinei... da! Adinei! pe care o visase... Extraordinar! O visase pe
Adina Stephano! Se deş teptăde-a binelea revoltat.
O visase pe aceastădoamnă ! Era zăpă cit ca faţăde o formidabilănecuviinţ ă.
Îndră znise femeia ceea!... Vis...
Vis? O spaimă -i cutremurămima. Avea agă ţat în nă ri, vivace, ca o pră fuire
de polen, vibraţ ia unui parfum cald de femeie. Era cineva stră in ală turi de el, pe
aceeaş i canapea? Venise Dă nuţcu Adina în compartimentul lui?... Nu s-auzeau
nici vorbe, nici să rută ri.
Întredeschise genele spionînd. Tremurul privirii îi cernu imaginea unei femei
care se pudra privindu-se în oglinda sacoş ei.
Respiră. Nu era Adina. Femeia de ală turi era brunăş i avea bluzăroş ie.
Ce idee! Săte pudrezi în tren, în plinănoapte, prin întuneric!
Ciudatăfemeie! Poate cătoate femeile fac la fel... Oare? Şi acasăla ele? Oare
se scoalăaia pat, prin întuneric, în că meş ăde noapte...
Ocoli imaginea femeii care se coboarădin pat despletită , în că meş ăstră vezie,
cu picioarele goale, întinzîndu-se... A! Nu era o închipuire de-a lui. Se liniş ti.
Zărise aş a ceva pe o carte poş talăilustrată , într-un debit de tutun. Revă zu cartea
poş talăintens colorată . Atunci cînd o vă zuse o privise distrat, în timp ce-ş i
strîngea mă rcile cumpă rate. Avea un zîmbet... "provocator": aş a se spunea. Ce
comică rie! Te scoli din pat somnoros, te-ntînzi, caş ti ş
i zîmbeş ti provocator! Fals!
Era stupidăcartea poş tală ! Ciudat!
Cît de bine-i reţ inuse toate detaliile! Vedea panglicuţ ele roş ii ca focul, care
înzorzonau margina mînicuţ elor scurte ş i broderiile ― tot cu panglicuţ e, dar
albastre ― de pe pieptul cu sîni "provocatori", aş a se spunea... Privirea i se
coborî brusc în josul că rţ ii poş tale din amintire: Tendre réveil. Acesta era titlul
compoziţ iei stupide, vulgare. Cine poate da bani pe astfel de orori?
Nu putea să -şi desprindăochii de pe cartea poş tală.
I se pă ru deodatăcăfemeia de pe cartea poş tală , cu o clipăîn urmă , făcea alt
gest: acuma era cu braţ ele înnodate dupăgît, înainte parcăle întindea în lă turi!
Uitase el? Nu. Înainte că sca, întinzînd braţ ele. Imposibil! Totuş i, o vă zuse
perfect, îş i întipă rise gestul. Acum i se vedeau subţ ioarele ş i-ş i ră sturnase capul
mai tare pe spate, cu sînii... ş i mai provocatori: dac-aş a se spunea!
Se miş ca! Un genunchi gol îl încă lecăpe celă lalt, ş i pulpa de deasupra se
rotunji prelung. Ochii i se dilatarălucioş i, nă rile se lă rgirăsenzuale, braţ ele
dornice chemară ...
Îşi aduse aminte: vedea o scenădintr-un film de cinematograf, cu Pina
Menichelli, o italiancăextrem de cabotină .
― E-e-e damăi-i-isterică ! jinduise Tonel, pentru care "isterică " era
superlativul "damei".
Altăpacoste! Pînăacum migrenele se anunţ au prin obsesii de melodii
vulgare; acuma, prin obsesii de cărţ i poş tale ş i de filme...
Întredeschise iară ş i genele, ca săscape de el.
Tot se pudra! Era în stare săse pudreze pînăla Iaş i! C-un puf plat îş i tampona
gîtul înă lţ at, ca săfie pielea întinsă . Privirile lui Mircea alunecarăde pe fruntea
scundăpe nasul mic cu nă ri mari, pe buzele bombate ― ş i căzurăbrusc pe sînii...
provocatori; vă zuţ i de profil, pă reau căizbucnesc prin bluza roş ie ca un galop
prin flă că ri, însuliţ înd.
Închise ochii, hotă rît sădoarmă . Se fă ceau pregă tiri de migrenăîn capul lui;
tîmplele ş i ceafa se înnourau tîrîş .
O ipocrizie inconş tientăîl fă cuse sănu-ş i schimbe poziţ ia în care se
deş teptase ş i care-l integra în noapte ş i în canapea, fă cîndu-l parcănevă zut
duş manilor. Un picior îi amorţ ise. Muş chii gîtului îi înţ epeniseră , Era pietrificat.
Simţ i deodatăo atingere moale ş i scurtăpe vîrful nasului. Tresă ri. Un val de
că ldură -i bă tu faţ a, vestind apropierea goalăa unui braţde femeie. Apoi ră sună
un hohot de rîs înfundat. Simţ i mai tare mirosul pudrei ş i gustul ei: de pe nas i se
scutura pe buze.
Femeia roş ie îl bă tuse cu puful de pudrăpe vîrful nasului, lă sîndu-i desigur o
lunulăfă inoasă .
"Obraznică !"
Îşi bă tea joc de el!... Printre gene o vă zu: parcăaş tepta, cu faţ a întoarsăspre
el. Pă rea gata săizbucneascăîn rîs, încăo dată , dar aş tepta ceva. Ţinea puful de
pudrăîn mînă , ca un bulgă r de omă t, stînd la pîndă , gata să -l arunce... Avea
obraji plini ş i rumeniţ i de să nă tate, sprîncene brune ca vanilia, pă r negru ca tuş ul
chinezesc ş i era că rnoasăcu dîrzenie, din cap pînă -n picioare. Femeie din acelea
cu care vorbeş ti tare ş i rîzi gros; cu care-ţ i vine săte hîrjoneş ti ţă ră neş te, ş uguind
la fel; femeie din acelea cu care dragostea-i o trîntădreaptă , din care ea iese
totdeauna rîzînd ca un copil gîdilit ― ş i totuş i, gata săte buş eascădin nou ―
dupăcare ră mîi totdeauna istovit ca dupăun înot în ră spă rul apei.
O vă zu ridicînd din nou mîna cu puful de pudră . Închise ochii, aş teptînd
benignul proiectil... Întredeschise ochii, mirîndu-se că -i îndemn. Femeia roş ie
ridicădin umeri ş i aprinse un chibrit. Mircea închise ochii. Simţ ea că -l mă soară .
Se roş i.
În definitiv, ea era pă călită . Jocul începu să -l preocupe. O spiona fă răsfială .
Ea îl atacase!
E aş a de interesant săpriveş ti gesturile cuiva care se crede singur! Mai ales al
unei femei!
Femeia roş ie fuma. Pînăatunci, Mircea nu vă zuse nici o femeie fumînd...
Adicăpoate vă zuse, dar nu observase. Tră gea cu poftă , din plin, buzele aveau o
sorbiturăscurtă ; fumul părea ceva hră nitor intrînd în pieptul robust; apoi da
fumul pe gurăş i pe nă ri, privindu-l ― cum se distreazăcopiii, urmă rind în
primele zile friguroase ale anului, aburul suflă rii lor.
La urma urmei, nu era nimic înfricoş ător într-o femeie! Un copil mare, cu pă r
lung, sîni... ― îi privi ― provocatori... Închise ochii ş i regă si aceleaşi pregă tiri de
migrenă , fărăca migrena săfi venit. Un fel de fulgere în sînge.
Cum îl obseda expresia aceasta oribilă― sîni provocatori ― reţ inutăde la
Tonel!
Auzi un tact bă tut cu vîrful piciorului, apoi un sîsîit ritmic de buze ― ş uier
înnă buşit ― apoi o melodie abia fredonată , însă ilatăoarecum, ca atunci cînd te
preocupăamintirea pe care-o deş teaptămelodia, mai mult decît melodia, apoi un
refren:

"Gueule-de-Loup, Gueule-de-Loup,
Gueule-de-Loup c'est mon petit homme,
Gueule-de-Lowp, Gueule-de-Loup...51

Un hohot de rîs însoţ it de bătaia genunchilor cu ambele palme curmărefrenul.


Întredeschise ochii. Rîdea singură , cu o amintire hazlie, avînd aerul cărevede
un cunoscut aş ezat în faţ a ei. Se uităla ceasul-bră ţară , îndreptîndu-l spre faţ a
lunii. Pufă i a urît. Aruncăo privire spre Mircea, care închise ochii, dogorit ca de
un cuptor deschis.
O revă zu în genunchi pe canapea, cu coatele pe marginea ferestrei, privind
afară .
Mircea avu în sfîrş it curajul sădeschidăochii de-a binelea.
Deş i în ciorapi de mă tasăneagră , pulpele femeii roş ii erau voinice, pline, ca
ale ţă rancelor de la munte cînd trec rîul cu gleznele prin apăş i poalele în brîu,
cîntînd.
― Ce insomnie! oftăMircea, închizînd ochii.
Timpul trecea repede în sîngele lui Mircea ş i lent în mintea lui. Deschise
ochii.
Femeia roş ie ţinea capul pe marginea ferestrei, ca pe un eş afod. Avea o ceafă
albă , grasă .Oş uviţăde pă r negru îi sporea albeaţ a, cum un crai-nou mă reş te
negrul nopţ ii.
Trebuie săfi fost grea în braţ e! Grea, plină , dură !
Crezu c-a vrut săse ridice, sau vru. Piciorul amorţ it, sau panica voinţ ei, îl
împiedică .
Ce nebunie! S-o simtăîn braţ ele lui... Ce nebunie!
Impulsiuni absurde! Aş a, uneori, apuci cu buzele o frunză , sau lingi o cheie,
ori un zid de var, sau îţ i vine sădai o sfîrlăpă lă riei vecinului din tramvai; sau,
cînd "eş ti la tablă ", cu degetele enervate de cridă , săfaci un benghi pe nasul sever
al profesorului de matematici, care-ţ i explicăteoreme cu duhoare de tutun ieftin,
51
Bot-de-lup, Bot-de-lup, / Bot-de-lup e omuleţ ul Bot-de-lup, Bot-de-lup (fr.),
explorîndu-ş i urechile cu scobitoarea pă stratăde la prînz.
S-o strîngăîn braţ e!... Impulsiune absurdă , dar mult mai energică , mai
voluntarădecît celelalte. N-o putea stă pîni nici c-un zîmbet, nici c-o ridicare de
umeri. Ca vara, în toiul arş iţei, dupăo plimbare lungă , cînd ai în faţ a buzelor
uscate un pahar brumat ş i nu-ţ i vine să -l bei fiindcăapa e nefiartăş i bîntuie
tifosul; pofta e ş i mai mare, ş i buzele ş i mai insuportabil uscate, ş i apa mai dorită .
Dacăn-o bei, mă car cuprinzi cu mîna ră ceala paharului sau fugi dupăapăfiartă .
"Dacămăridic ― dar nu măpot ridica ― oare cad jos?"
Nu-ş i mai simţ ea piciorul, atît era de amorţ it. Un muş uroi de furnici, adormit
pe-o buturugă , gata săînvie ca mii de gene.
"Nu vreau sămăridic!"
Îl copleş i ruş inea: de el, de dorinţ a lui. O ruş ine care-i incomoda sufletul ca o
că meş ăcleioasăîn care eş ti constrîns sădormi.
Şi o mînie acră , ranchiunoasăizbucni din el împotriva Adinei ş i-a lui Dă nuţ .
"Stau împreună ... fă răruş ine... Fac porcă rii"...
Cuvîntul era atît de nou în vocabularul gîndurilor lui Mircea, încît ră suna
pîngă ritor de trivial, ca o sudalmă , de pildă , în casa pă rintească .
Şi totuş i, cu o nouăîndîrjire, repetă : "Fac porcă rii"...
Şi îl vă zu pe Dă nuţstrîngînd în braţ e pe Adina, singuri într-un compartiment,
şi nu mai vă zu nimic decît întunericul obscen, în faţ a că ruia închipuirea lui se
opri cinicăş i naivăca un copil privind prin gaura cheii fă răsăvadănimic.
Deschise din nou ochii ş i, cu paroxismul unui om care-ş i permite orice, fiind
hotă rît săse sinucidă , amă nunţ i tot trupul femeii roş ii. I se iuţ ise respiraţ ia.
Ar fi vrut săvadătot, ş i nu vedea. Simţ ea deziluzia copiilor care-ş i dezbracă
pă puş ele, că utîndu-le feminitatea fiziologicăde subt miniaturalele vestminte ş i nu
gă sesc decît needificatoarea linie a unui trup simplificat.
O dorinţ ălubricăslujitănumai de vagul didactic al unor elementare
cunoş tinţ e anatomice.
Dacăfemeia roş ie s-ar fi apropiat din nou de el, ar fi apucat-o ş i... ş i?...
Nu dorea s-o să rute: nu! Pentru nimic în lume nu ş i-ar fi atins buzele de gura
ei. Să rutarea era a...
Ocoli vorba "dragoste", cum înainte ocolea cuvîntul "femeie".
Dorea săapuce cu mînile, săloveascăcu trupul celă lalt trup, aş a cum inima-i
lovea trupul, îndemnîndu-l.
Vedea cănu ş tie nimic ş i-i era ciudă . Ar fi vrut săaibăîn închipuirea lui o
carte cu gravuri obscene ş i s-o ră sfoiascăîn grabă , ca elevii care-ş i învaţ ălecţ ia
sub pupitru, în timp ce profesorul strigăcatalogul. Nu ş tia nimic. Era curat. Nu.
Fusese curat. Şi-i pă rea ră u.
"Eram un idiot!"
Îş i răscoli sufletul, cu toate amintirile anilor din urmă , căutînd, ş i nu gă si
nimic: nici o pată , nici un echivoc, nici o revelaţ ie precoce, nici o curiozitate
impură . O castitate a faptei ş i a închipuirii de necrezut.
"Idiot!"
Dacăar fi avut ală turi o sticlămare de vin, ar fi bă ut-o pe neră suflate.
Privirile-i încremeniserăpe pulpele femeii roş ii, ca pe o punte deasupra unei
pră pă stii. Nu mai putea da înapoi; n-avea curajul săînainteze.
Brusc, femeia roş ie se ră suci îndă răt, în genunchi pe canapea, frecîndu-ş i
ochii: îi intrase un gră unte de că rbune. Îş i desfăcu iar sacoş a, privindu-se-n
oglindă . Vîntul vitezei îi zburlise pă rul, ca o zbenghiuialăîn iarbă . Era smultă .
Fă rănici o ezitare, îş i scoase pieptenii, aş ezîndu-i pe canapea; îş i scoase spelcile,
una cîte una, ţ inîndu-le în dinţ i; îş i scuturăcapul, ş i cozi somptuoase îi că zură
pînăla genunchi, negre ca vinul vechi.
Să ri de pe canapea, ş i-n loc săse pieptene, îş i clă tinăcapul repede ş i ritmic,
despletindu-ş i pă rul întunecat, vast, ca o furtunăde noapte pe mare. Nu i se mai
vedeau obrajii, nici tîmplele, nici ceafa. Prea greu ca sămai fie creţpînăla
genunchi, pă rul că dea opac ş i întins ca un cort negru, iar de pe umeri se-ncreţ ea,
căzînd în ciucuri opulenţ i pe care luna-i arginta, învă luind roş ul de jar al bluzei.
De ce se despletise? Pentru cine? Pentru nimeni. Ca să -şiţ ie de urît. Nu se
mai uita în oglindă . Era prea micăoglingioara sacoş ei ca săpoatăcuprinde
amplul val de negru.
Compartimentul se umpluse de un miros aţ îţă tor de sevă , ca cel care pluteş te
în amurguri deasupra ierbii cosite.
Îşi dă du capul pe spate, îş i gîtui pă rul cu o mînă, subt ceafă ,ş i întoarse capul
spre Mircea cu o atitudine de dans spaniol care-i avînta superb sînii.
Mircea nu mai vă zu nimic. Închise ochii. Simţ i o aplecare asupra lui, ca un
val de soare prin obloane de lemn date-n lă turi, apoi o lungă , deasă , mă tă soasă
furnică turăde-a lungul feţ ii; îş i aminti într-o clipire, mirosul luxuriant de pă r, de
drot încă lzit şi de hîrtie dogorită , din copilă rie, în serile cînd mama lui se ducea la
bal...
Nu se putu opri: muş căploaia neagră , cu o secundăprea tîrziu prinzînd doar
capă tul unei ş uviţ e.
Un rîs înnă buş it. Femeia roş ie îi privea buza de jos strînsăîn dinţ iş i ochii
închiş i.
― Nu se gîdilădecît la buze... Prostul...
Chicoti din nou. Tă cere. Un oftat.
Sînt flori cu miros atît de pă trunză tor, încît dupăce le-ai respirat îţ i ră mîne
parfumul lor pe faţ ă , ca o respiraţ ie în preajma să rută rii.
Simţ ea necontenit atingerea părului, care-i trecuse prin sînge ca vîntul prin
garoafe.
O aş tepta din nou, cu trupul ca un arc întins.
Crezu căse-nş eală ... Ascultădin nou.
Femeia roş ie cînta împletindu-ş i cozile. Cînta încet, un cîntec trist ş i duios ca
un cîntec de leagă n. Era taină , reculegere, vis ş i melancolie în cîntecul care în-
soţ ea împletirea cozilor. Ai fi zis cănu le împletea, ci căle adormea sau le
înmormînta.
Avea un glas de altă , care, cînd fredona cuplete franţ uzeş ti, era ră guş it ca
dupăvin, dar care se purifica în vorbele ş i melodia populară ,ş tiutăpoate din
copilă rie de la mama ei sau de la o ţ ărancătristă .
Gîndurile lui Mircea începurăsăia conture stranii ca ale plumbului topit în
turburi curcubee, cînd e aruncat în apărece. Întortocheate de dorinţ ă , ostile,
amare, diforme că deau parcăde sus, îngreuindu-i sufletul ― ş i-ncremeneau
convulsionate.
Cîntecul amuţ i. Întredeschise genele: iar se pudra !
"...Dacă ... dacăe femeie cinstită ?"...
I se ră cirămînile.
Atunci de ce nu-l lă sase în pace: pudra, pă rul...
Ce fă cea?... Femeia roş ie îş i rezemase un picior pe marginea canapelei. Un
picior descoperit în întregime, ceva mai jos de coapsă , acolo unde ciorapul e
prins în jartierele centurii, acolo unde negrul final al ciorapului dilatat se
învecineazăcu albul pieliţ ei atît de goale.
Îş i desprinse jartierele, ră sfrîngînd ciorapul. Scoase din el un pacheţ el plat.
Numă ră , aruncînd o privire sperioasăspre uş ă . Dar nimeni nu-i vă zu banii.
Mircea privea piciorul.
Noaptea se subţ ia, înă lbă strindu-se delicat.
Luna apusese lin, ca alunecarea unei eş arfe albe.
Prin întuneric, mîna lui Mircea dibui în buzunarul de la piept: gă si hîrtia de
două zeci, nouă -nouţ ă , datăde conu Mihăiţ ă.
Că utăsă -ş i aminteascădestă inuirile ş i comentariile lui Tonel despre "preţ uri".
Îi tremurau prea tare gîndurile ca săpoatăprinde astfel de amă nunte.
Douăzeci de lei! E de-ajuns? Leafa Măndiţ ei pe-o lună ... Nu. Nu se poate...
Femei uş oare, ş ampanie, automobil, lux...
Gă si ş i cele douăhîrtii de cîte-o sută , date de cucoana Catinca.
Auzi un că scat ― de urît ― dar crezu că -i de somn. Trebuia săse gră bească .
Dacăfemeia roş ie adormea? S-o scoale din somn n-ar fi îndră znit!
Desfă cu hîrtiile, reţ inu una, o mototoli în mînă , închise degetele asupra ei ş i
începu săîntindăbraţ ul... Se opri. Uitase! Trebuia mai întîi să -ş i dezmorţ ească
piciorul. Îl miş că . Îl întinse. Cu un "zum" metalic, furnică turile se dezlă nţ uiră.
Apoi crampele. Schimbă , cu efort, poziţ ia trupului. Cu ş oldul simţ i atingerea
şodului vecin ― ca o alipire de continente" ― ş i încremeni.
"Acuma încep"...
Adormise?
Şold lîngăş old ş i vibraţ ia trenului. Umă rul lui atinse umă rul vecin. Îş i alipi
piciorul de cel de-ală turi, nesimţ it de încet. O bucurie fosforescendăardea de-a
lungul conturului jumă tăţii de trup, lipităde trupul femeiesc.
Încremeni iară şi. Închise ochii. Trepidaţ ia trenului dă dea o necontenită
atingere celor douătrupuri lipite. Mîna cu "preţ ul" îş i înfipse unghiile în palmă .
Nu îndră znea.
Noaptea se lumina, albastrăca umbra fumului pe ză padă .
Capul de ală turi i se lă sădeodatăpe umă r, cutremurîndu-l. Acelaş i parfum de
pă r îi bă tea obrajii; firiş oare de pă r îi tremurau pe faţ ă .
Respirăadînc.
"Acuma: una, două "...
Prelungi numără toarea, ca la întrecerea de fugă , cînd vrei săamă geş ti pe
concurenţ i.
Vicleană , mîna porni: tresălta, ca zdruncinatăde tren, ş i că zu în poala rochiei,
mai sus de genunchi.
Aş teptă.
Albe zorele înflorirăzarea, înă lţînd un alb parfum.
Îşi simţ i deodatămîna încleş tată , ca o mînăde hoţprinsă -n buzunar.
Capul de pe umă r se ridicăbrusc.
― Aa!
Strînsoarea mînii se fă cu blîndă , ca pentru un blond ş i moale puiş or de gă ină.
― Te-ai sculat? Cînd te-ai sculat? Pe mine m-a furat somnul.
Ră suna aş a de familiară , atît de puţ in surprinsăvocea femeii roş ii, căparcăîl
cunoş tea de mult ş i adormiserămînă -n mînă .
Mîna lui Mircea lă să"preţ ul" în mîna pe care-o vă zu ― în lumina zorilor ―
groasă , lată, greoaie, cu degete cîrne, croităpentru lopatăş i melesteu.
― Ce-i asta?
Privi suta mototolităş i faţ a i se dilatăîntr-un zîmbet carnivor.
Îşi îndreptăprivirea spre Mircea, care ţ inea ochii în jos. Genele negre atîrnau
ca o adorabilătrenăa ruş inei în roş eaţ a stridentăa obrajilor.
― Na-ţ i-o înapoi. Ia-o, puiule. Eu îs fatăbună. Pe degeaba nu iau... I-o vîrî în
buzunar, gîdilîndu-l înadins. ...Nu vezi că -i ziuă ! îi vorbi ea, aplecîndu-se să -i
prindăprivirea. Nu se poate... Îi fă cu din ochi, ş i-n ş oaptă , arătînd spre Aron
Rosenzweig: ...Ne vede! Prostule, de ce-ai dormit?... Profitai...
O lacrimăporni din ochiul lui Mircea ş i, făcînd o curbăumedă , că zu.
― Micule, o guriţ ă... gratis. Eu îs fatăbună !
Aron Rosenzweig vă zu violul să rutării pe gură , auzi ş i vorbele:
― Întreabăla hotel "Binder" de domniş oara Zozo: camera 13. Cînd vrei,
maicădragă !
Şi, discret, Aron Rosenzweig convorbi tare eu sine:
― Domle, domle, a dracului gutunar! Hap-ţ iu!
Fiindcăfereastra era prea departe, Mircea ieş i pe uş ă .
Zozo scoase capul, aruncăo privire-n dreapta, alta-n stînga: coridorul era
deşert. Ridicăsprîncenele: pricepuse. Reintrăîn compartiment, zîmbind
misterios.
Coridorul era deş ert fiindcăMircea ş edea ghemuit pe scara vagonului:
pridvor al vitezei.
Pă rul şi sufletul în vînt...
Tremur sur, pietrele terasamentului curgeau vertiginos, în ră spărul goanei...
Panica stîlpilor de telegraf...
Copaci de-o clipă , hirsuţ i, cu furii metalice ş i gheare parcă .
Toate formele din calea trenului aveau o dementăgesticulare.
Numai mîna prinsăde bara de fier înnoda concret trupul de viaţ ă . Pietrele,
copacii, stîlpii loveau, sfă ră mau ş i sfîş iau sufletul pă ră sit.
Ră spîntie de viaţ ăş i de moarte în vîjîitul vîntului ş i trosnetul de fier al roţ ilor.
"Aruncă -te, aruncă -te"...
Copacii, pietrele ş i roţ ile urlau: "Aruncă -te, aruncă -te"...
Din toate părţ ile, pă mîntul, cu harapnice în mînă , lovea.
Beţ ia neagrăa morţ ii...
Suflet spart: vîntul trecea prin el cu ş uier lung.
"Aruncă -te, aruncă -te"...
Copacii, pietrele ş i roţ ile urlau: "Aruncă -te, aruncă -te"...
Negru ş i sur, vîrtejul pă mîntului.
Un deget se desprinse de pe bară .
Vîntul îi închise ochii.
Urechile-i vîjîiau.
"Aruncă -te, aruncă-te"...
Ochii i se că scarăsticloş i. Trupul tremura în friguri.
"Aruncă -te, aruneă-te", urlau adîncurile.
Şi deodată , marea duioş ie a cerului, aplecatăasupra întregului pă
mînt, se
însufleţi.
Ză rile se ridicară-n aur.
Ră să rise soarele: suverana poruncă .

Trenul se opri într-o garămică , din acelea pe care niciodatănu le vezi


fiindcă -s prea matinale. O garăcare ar fi meritat, drept nume, un diminutiv sau o
poreclă .
N-avea miros de gară , ci de flori. Un zîmbet de soare îi sclipea în toate
ferestrele: adicădouă , cu muş cate. Se juca de-a trenul cu multăseriozitate,
punctuală .
Mircea fă cu trei paş i pe prundul vesel al peronului. Şeful gării avea ş apcă
roş ie, lanţde aur, că meş ăde noapte cu chenar viş iniu subt haina de pînzăş i pan-
tofi galbeni foarte zbîrciţ i, foarte lustruiţ i, cu tocuri drepte, ş
i tălpi subţiate. Era
bunic desigur. De asta saluta trenul cu atîta gravitate: ca sărîdănepoţ elul că ruia îi
cumpă rase o garăde că ră midăcu sonerie, o fîntînăcu ciutură , un gazon verde cu
doi plopi, un ciobă naşprecoce, un măgăruş ...
Peisajul gă rii rămase în urmă , pueril.

"...Qu'as-tu fait, o, toi que voilà


Pleurant sans cesse,
Dis, qu'as-tu fait, toi, que voilà
De ta jeunesse?"52

De departe, ş i cînd şedeau locului, ţ ă ranii şi cocostîrcii se confundau. Şi cum


era încăfoarte dimineaţ ă,şi cum uneori o formăalbădesfăcea albe aripi, ş i
plutea, credeai căîngerii care dormiserăpe pămînt zburau îndă răt.
În blondul vast al lanurilor, albe deş teptă ri; şi subt albastrul vast al cerului,
albe zboruri. Toate înă lţările erau fireşti.
În faţa aripelor, că zînd din umeri, braţ ele sînt grele cînd sufletul e greu.
Trenul se oprea des, ca ş i cum Moldova l-ar fi lenevit, la tot felul de gă rişoare
intime, lă sînd galbene plicuri oficiale, scutite de timbru, cu adrese violete; ş i
plicuri străvezii ca laptele îndoit cu apă , fă rămajuscule ş i fărăsacramentalul
"domnului" sau "doamnei".
Mircea se dă dea mereu jos, simţ ind nevoia pă mîntului neclintit ş i tare.
― Să ru'mîna, conaş ule. Da unde-i conaş u Dă nuţ?
52
Ce-ai făcut, o, tu, care-acum / Îţ i plîngi tristeţ ea,
Ce-ai făcut, zi, tu, cel de-acum, / Cu tinereţ ea? (Fr.)
Gheorghiţ ăîşi împodobise pă lă ria oră şenească― dar de la Dă nuţ― cu tot
felul de flori. Zîmbea mereu ş i copilă reş te, culegea cremeni din prundul gă rilor
umplîndu-ş i buzunarele.
Gorniţ a suna. Mircea se urca într-a doua; Gheorghiţ ăîntr-a treia. Conversaţ ia,
sau, mai exact, monologul lui Gheorghiţ ă , urma din gară -n gară , cu răstimpuri de
cîmp, flori ş i ogoare, ca vignetele unei bucolice.
La o oprire, Gheorghiţ ărăsă ri c-un pui de vrabie.
― I-l duc mamei Maria. Straş nic îi placi sî "creascî". Sî vezi mata, conaş ule:
mîţ i, cîni, iepuri...
Trenul pornea.
Gheorghiţ ăavea chef de vorbă . În gara următoare iar venea, cu noi amă nunte
despre Medeleni.
Trecurăprin gă ri îndă
ră tul cărora aş teptau tră suri jerpelite; caii aveau zurgă lăi
la gît, ş i vizitiii, spinarea încovoiatăş i bici ţ ă ră
nesc.
― ...Ş-apui săvezi mata, conaş ule, cai ce-avem! Ihai!...
La staţ ia urmă toare:
― D-apui sămînînci mata niş ti busuioaci di la Oţ ă leanca!... Ti duce duduita
Olguţ a, cî dumneaei îi placi sî li scuture sîngurî.
― Gheorghiţ ă, suie cu mine.
― Eu am di-a triia, conaş ule. Îmi tragi-o taxî!
― O plă tesc eu. Te rog, vino cu mine.
Se sui dupăMircea, ară tînd cu degetul ş i numind dealurile ş i satele înş
irate de
goana trenului, cum aratăş i numesc în gura mare oră ş enii periferici, la 10 Mai,
pe miniş trii ş i marii dregă tori din alaiul lui vodă .
Mircea nu-i asculta vorbele, dar îi auzea glasul ş i-i simţ ea prezenţ a.
Demult, cînd era copil, asupra somnului o chema pe mama lîngăpatul lui,
fiindcăse temea de întunericul odă ii ş i de strigoii care vin la geam. Şi nu-i era
ruş ine.
Acum îl chemase pe Gheorghiţ ă , deş i se luminase de ziuă , fiindcăse temea de
întunerecul adînc din el, unde o scarăcu puţ ine trepte ― pe care un laşo
cunoş tea ― cobora vertiginos dedesubtul unor vorbe vă zute ca la lumina de sînge
a unui felinar roş u, hotel "Binder", camera 13.

Dă nuţdormea înainte, fă răîntrerupere. Bă taia cu omăt a zorilor nu-l


deş teptase. Nici schimbarea că pitanului: perna canapelei, acoperităcu un
chimono, în loc de genunchii Adinei. De altfel, amîndouăpernele, dacăn-aveau
aceeaş i elasticitate, aveau, în schimb, acelaş i parfum: muguri cruzi de tei, fîn,
petunii...
Adina se ridicase nu fiindcăamorţ ise, ci ca săocroteascăsomnul lui Dă nuţde
aurul violent al soarelui. Tră sese perdeluţ ele pe geamuri .Acum, penumbra
compartimentului avea cafeniul preţ ios cu ape blonde-verzui ş i viniş oare de aur
al chilimbarului de Buză u.
Adina ş edea pe canapeaua din faţ ă , veghind. O noapte numai, ş i impersonalul
compartiment cu canapele de pluşroş u, acoperite cu reţ ele croşetate, se îmbibase
de intimitate, ca toate încă perile prin care poposeş te dragostea. Pe canapeaua din
faţă, Adina ş ezuse pe genunchii lui Dă nuţ , apoi Dă nuţdormise cu capul pe
genunchii ei. Pe margina ferestrei cu barămetalică , Dă nuţîş i sprijinise bă rbia; în
spaţ iul ferestrei, fluturase mînia cîrlionţ ilor; pe podele ră sunaserăpaş ii autoritari.
Geamandanul Adinei, din care scosese chimonoul pentru că pă tîiul lui Dă nuţ,
deschis pe mă suţ ă; o batistămototolită , ală turi de mă nuş i; un flacon de colonie cu
dopul strîmb...
Trist ietac al ultimei nopţ i, compartimentul tră ia ală turi de ei.
Înstră inat de Adina, de dragostea ş i de durerea lui, Dă nuţdormea. Visase căe
în cursul inferior ş i căîncepe anul ş colar. Visase chiar fatidicul unghi al
minutarelor, ară tînd opt fă răun sfert. Ştia căse ispră vise vacanţ a ― ascuţ ită
melancolie din visul ş colarilor care-au fost interni! ― ş i cătrebuia săse scoale
repede, ca săaibăvreme săîmbrace uniforma, să -ş i bea ceaiul, săfugăş i săintre-
n clasă . Fiecare clipăde somn era prelungirea amarăa ultimei bucurii, a singurei
bucurii, la capă tul că reia ră săreau bă ncile ostile ale începutului de an ş colar, într-
o clasăcu miros de formol sau acid fenic, cu ferestrele fumurii de toamnă , tabela
neagră , creta ironică , buretele nou ş i paş ii sonori ai profesorului pe care-l vezi
răsă rind în cadrul uş ii, mieros ş i sever, concret ş i abstract, cu catalogul subt braţ ,
în locul luminoasei fetiţ e care, sub zeci de frunţ i aplecate pe pupitre, se luminase
o clipăîn soarele de toamnăal ultimei zile de vacanţ ăş i-n perspectiva cerului
sineliu ş i a pă durilor de bronz, de aur ş i mă rgean...
Nu vroia săse scoale. Îş i amîna prin somn deş teptarea, gustînd secundăcu
secundădeclinul somnului dulce ca boabele de poamăstrafidite, ră mase după
culesul viilor.
Adina ieş i pe coridor, deschizînd ş i închizînd uş a cu precauţ iuni de vînă tor.
Nu vroia să -l deş tepte, fiindcă ...
Era aş a de mare ispita, încît se încruntă .
Să -l deş tepte? Sănu-l deş tepte?...
Dacă -l lă sa sădoarmă , mergea la Iaş i cu ea. Avea delicioasa impresie că -l
fură . O zi împreunăcu Dă nuţla Iaş i!... S-ar fi supă rat! Îl aş teptau acasă .
Ridicădin umeri.
S-ar fi supă rat?... I-ar fi trecut.
Zîmbi... O zi de nebunii la Iaş i!... Prea mare bucurie ca sărenunţ e la ea!
Prea mare bucurie!
Şi-n semn de bucurie fluturămîna spre că lă reţul...spre amazoana care venea
în trap mare, prin valuri de grîu copt, spre bariera închisă .
"Frumoasăfată ! Vai!... Ooo!"...
Smuncitura ş i cabrarea nebuneascăa armă sarului negru, din faţ a barierii,
rostogolise inima Adinei, dar ră sturnase numai pă lă ria amazoanei. Şi de subt pă -
lărie ră să rise ― în neagra înă lţ are a calului ― un pă r de aur solar ş i o seninăfaţ ă
de arhanghel cu ochi gravi.
Trenul se apropia de staţ ie. Maş ina ş uieră .
Dă nuţdeschise uş a, se repezi la fereastră , scoase capul: vă zînd peronul gol,
sperădeznă dă jduit căn-a ajuns încă . Faţ a i se posomorî. Recunoş tea pe rînd
plopii, gara, peronul...
― Adina, m-ai lă sat sădorm! Tu te distrai la geam! Vai!...
Trenul se oprise. Popas urgent. Dă nuţo privea pe Adina, amar; Adina, pe
Dă nuţ , cu gura încleştată.
― Vai!...
― Dă nuţ!
― Ră mas bun.
― Dă nuţ!
Fugi dupăel, lîngăscara vagonului.
― Dă nuţdrag...
Gornita sună .
Trenul porni.
..."drag": îi vibra în inimăcuvîntul despă rţirii fă
răsărută ri. Fugi dupătren.
Sări pe scară .
― Adina...
Că uta un cuvînt bogat, duios, imens, blînd.
― ...de ce plîngi?
Îi să rutăvîrful degetului mic, întins din ră sputeri. Sări dincolo de peron.
Ră mase pironit ală turi de ş
ine, cu ochii dupătrenul care ducea fluturarea unei
mîni mici, pînăcînd nu mai vă zu decît un punct negru... un gol...
Îş i trecu mîna peste frunte.
Nu visase!
Şedea locului, dezorientat, stră in, ca un bagaj fă răde stă pîn, debarcat din
greş alăîntr-o garănecunoscută .

Bariera se ridicase, dar Cneazu nu vroia sătreacăş inele. Cabra, scutura capul
nechezînd, izbucnea în lă turi, fră mînta pă mîntul, dă nţ uia pieziş , ca armă sarul din
poveste la podul cu împă ratul îmbră cat în blanăde urs, ca săse încerce vrednicia
feciorilor săi.
Pînăce trenul se opri în staţ ie, Monica-l îngă dui, stă pînindu-i numai pornirea
de fugăîndără t.
Monica încă leca bă rbă teş te, dreaptăîn ş ea, cu trupul atît de calm ş i faţa atît
de senină , încît părea cămîna ei nu stă pînea dîrlogii furtunoş i, ci religioasa
armonie a pianului cîntînd un Bach, ş i căpicioarele ei nu că lcau scă rile, ci apă sau
pedalele.
Îi bă tea inima nu din pricina lui Cneazu ― era mai deprinsăcu zvîcniturile
lui decît cu ale inimii ― ci din pricina unei absurde presimţ iri. De douăsă ptămîni
venea zilnic la gară , aş teptînd o scrisoare sau o telegramăde la Dă nuţ , care să
anunţ e mult aş teptata sosire. Şi-n fiecare zi, la ferestrele trenului Bucureş ti-Iaşi,
răsă reau feţ e ursuze, somnoroase; ş i n-avea nici o veste. De data aceasta, o fetiţ ă
cu pă r roş cat îi zîmbise, fă cîndu-i semn prietenos cu mîna, iluminînd negreaţ ă
posacăa trenului.
Semn bun! Cine ş tie!
Trenul pornise din staţ ie. Monica se înă lţăîn scărî. I se pă rea căvede o
miş care neobiş nuităpe peronul îndeobş te pustiu; niş te cufere mari...
― Hai, Cneazu!
Dă nuţ ? Nu-i Dă nuţ ?
― Cneazu, hai!
Şi inima Monică i, ş
i Cneazu se temeau sătreacăpeste barieră . Se fră mîntau
în loc. În juru-le, coapsele de soare ale grîului ondulau molatec, opulent, pînă-n
zare.
― Dă nuţ !
Îi vă zuse de departe fluturarea pă rului sonor în soare.
― Cneazu!
Cravaş a se ridicătă ios ş i lovi scurt crupa îndă rătnică .
Un fulger negru peste ş ine...
...în dosul gă rii, un armă sar se opri cutremurat în albe dantele, ca ş i cum
drumul de la barierăpînăacolo ar fi fost prin nouri, zbor.
Şi-n vă zduhul de varăera ca o imensăvibraţ ie de aripi stră vezii, în timp ce
că lăreţ ul cu păr de aur, descă lecînd sprinten, punea vîrful piciorului pe pă mîntul
de toate zilele.
― Dă nuţ !
Alerga spre el cu braţ ele întinse copilă reş te, ca dupăfluturi prin soare.
― Dă nuţ , bine-ai venit, Dă nuţ !
Îi apucămînile. I le strînse, zîmbindu-i mereu. În jurul ei, Mircea ş i
Gheorghiţ ă ,ş iş eful gării ― omni rotundul domn Şteflea ― aveau acelaş i zîmbet
luminat de dinafară , pe care întîiul soare de primă varăîl împarte tuturor obrajilor.
Dar Monica nu-i vedea. Ea-i zîmbea lui Dă nuţ . Şi pe faţ a lui Dă nuţse dezmorţ ea
un zîmbet uitat ş i pră fuit pînăatunci: o destindere a obrajilor, o limpezire a
frunţ ii, o îmbunare a ochilor.
Se privirăochi în ochi: genele Monică i se plecarăpe ochii scînteietori, Dănuţ
îi cuprinse mînile.
― Monica, ce bine-i c-am venit!
"Cum minte!" gîndi Mircea, bucurîndu-se ş i el de prezenţ a Monică i.
Monica se roş ise.
― Dă nuţ ...
Îl privi din nou. Vorbele se topirăîn acelaş i zîmbet al ochilor ş i-al gurei.
― Monica, îţ i prezint pe Mircea; sora mea, Monica.
Îi ţinea mînile captive în mînile lui. Monica zîmbi lui Mircea, înclinînd capul,
fărăsă -i întindămînile.
Mircea-i ră spunse zîmbind fă răsăvrea.
― Dă nuţ , te-aş tept... te-aş teptam... v-aş teptam...
Se opri, plinăde confuzie, ridicînd umerii ş i plecînd genele.
Dar toţ i rîdeau cu bunătate în jurul ei, ca lîngăun foc care lumineazăobrajii
şi încă lzeş te mînile. O priveau numai ş i, deş i schimbau puţ ine cuvinte, aveau
impresia unei conversaţ ii însufleţ ite. Braţ ele Monică i, întinse spre Dă nuţ , aveau
armonioasa miş care a acelor braţ e de sfînt ş i de legendă , spre care cerbii, urş ii,
lupii, că prioarele ş i toate sălbă tăciunile pă durilor se îndreptau ca spre izvor, iar
pă să rile cerului ca înspre primă vară .
Abia o cunoscuse, ş i Mircea ― atît de greoi la legarea prieteniei ― simţ ea
pentru ea elanul marilor devotamente, care în vechime fă cea pe cavalerii dez-
binaţ i săîncruciş eze spadele deasupra unui cap blond de reginăpribeagă , în semn
de ocrotire ş i veş nic legă mînt.
I-ar fi destă inuit ― fă răsăroş ească― iubirea lui pentru Olguţ a; i-ar fi spus
dintr-o dată"Monica", pur ş i simplu, fă răsăfie jenat; i-ar fi vorbit firesc, fă răsă
se-ncurce... ş i chiar i-ar fi mîngîiat pă rul, zîmbindu-i cu blîndeţ ă, cum mîngîi
capul unui copil adormit.
Pornirăspre ieş ire, cu Monica între ei.
― Duduie Monică , da unde-s tră surile? se minunăGheorghiţ ă , nevă zînd nici
una.
― Dă nuţ , noi nu ş tiam căveniţ i... Eu am venit la gară ... aş a... Olguţ a crede
că-s la pă dure, adă ugăea în ş oaptă , c-un zîmbet care nu izbuti săfie maliţ ios.
― De ce n-ai telegrafiat, Dă nuţ ?
Îl mustrăcu o ş i mai afectuoasăstrîngere de mînă .
― Ci ni facem, duduie Monică ?
― Eu am venit că lare, Dă nuţ . Măduc s-aduc tră surile de-acasă .
Mîna lui Dă nuţîi strînse mîna autoritar.
― Tu ră mîi cu noi, Monica.
― Sigur, întă ri Mircea. Mergem pe jos împreună .
Şi Monica, ş i Dă nuţ ,ş i Gheorghiţ ăîncepurăsărîdă . De la garăpînăla
Medeleni era cale de un ceas, în trap voinicesc.
― Staţ i: săplece Gheorghiţ ăcă lare.
Gheorghiţ ăse uităla armăsarul ţ inut cu precauţ iune de un ţ ăran, se scă rpină
în cap...
― Aista nu-i Cneazu?
― Ba da, Gheorghiţ ă.
― Monica, tu îl călă reş ti pe Cneazu? se mirăDă nuţadmirativ. Şi Olguţ a?
― Mi l-a dat mie; l-a mai îmblînzit Olguţ a, adă ugăea, rîzînd de nedumerirea
lui Dă nuţ . Olguţ a îl are pe Voievod.
― Voievod?!
― I l-a dat colonelul. Ai să -l vezi!
― Sus, Gheorghiţ ă ,şi la goană ! porunci Dănuţ .
― Conaş ule, da unde măsufere? Nu-l ş tiu eu?!... Aista-i di-a duduii Olguţ a!
Săspuie ş i duduia Monica...
― Lasăfleacurile, Gheorghiţ ă! Încalecă .
Într-adevă r, neş tiutor de democraţ ie, Cneazu avea o hotă rîtăaversiune pentru
Gheorghiţ ă . Nu vroia nici să -l privească , nici să -l primească , nici să -l simtă .
Nă duş it ca dupăun galop, Gheorghiţ ănu izbutise nici săîncalece. Aruncăo
privire spre Monica, ş tergîndu-ş i cu dosul palmei fruntea îmbrobonată . Monica
interveni.
― Dă nuţ , aranjă m altfel. Măduc eu pînă -n sat ş i vin imediat cu douăcă ruţ
e.
― Să ru mîna, duduie Monică ,ş opti Gheorghiţ ă .
Monica încă lecăfărăajutor. Cneazu era valuri-valuri.
― Monica! Monica! Ţine-te bine! strigăDă nuţalarmat, alergînd.
Cneazu fă cuse o "lansadă ", ridicîndu-se nă praznic în douăpicioare ş i
izbucnind în salt.
"Vai! ce cochetăm-am fă cut! gîndi Monica roş indu-se. L-am speriat pe
Dă nuţ !"
O urmă rirădin ochi, pînăcînd nu mai vă zurădecît galopul blond al spicelor
în urma ei.
Revenirăpe peron, zîmbind.
Apoi că scară.
― Dan, ce facem?
― Stă m.
Se aş ezarăpe cufere.
Şi, în timp ce Monica ducea în galop vestea venirii lui Dă nuţîntregului ei
suflet, Mircea se posomorî cu spinarea curbăş i ochii în pămînt, iar Dănuţ, aplecat
într-un cot pe cufă rul lung, îş si sufletul întins pe ş
i regă ine în urma trenului
plecat.

II

O ZI

Bunul prieten al Olguţ ei ― doctul, lucidul, sarcasticul, zdrenţ ărosul şi


calamburgiul doctor Prahu ― despre care s-a pomenit într-unul din primele
capitole ale acestui roman, îş i trata pacienţ ii cu ceva mai multăcruţ are decît
ştiinţa medicalăpe care...
― N-o pot dispreţ ui fiindcănu există .
O dispreţ uia totuş
i mai presus de toate; în al doilea rînd veneau doctorii, apoi
femeile, apoi virtutea, apoi pacienţ ii să
i... Lista e mare. Întrebat odatăde un
"cetă ţ
ean indignat" despre dimensiunile ei, ră spunsese superb:
― Vezi, domnule, marea enciclopedie: ai sămăscuteş ti de-o osteneală ... ş
i
pe deasupra ai săte cultivi.
Fiu de farmacist ― de "ş piţ er" cum spunea el, derivîndu-ş i pasiunea pentru
şpriţ uri din calamburul "ş priţer" ― era hotă rît duşman al medicamentelor.
Implorat de o pacientă"să-i dea ceva", aş ternuse laconic pe hîrtie:

"H2O; preparatul francez."

― O săluaţ i, stimatădoamnă , cîte cincizeci de picături la sculare ş i cincizeci


la culcare.
Medicamentul "soare" ş i medicamentul "vin" erau singurele excepţ ii de la
regulă : e drept, însă , căambele nu erau preparate ş piţereş ti.
Olguţ a era prietena doctorului ş i viceversa. Olguţ a îl alimenta cu vin ales
dintr-o pivniţ ăaleasă ; în schimb, doctorul Prahu îi prescrisese bă i de soare.
― S-o duc la mare? întrebase doamna Deleanu, alarmatăde gravitatea
doctorului, fă răsăş tie căOlguţ a rîdea dupăuş ăc-un prosop pe faţ ă: prea
amatoare de rîs ca sănu asculte; stă pînindu-ş i prea puţin rîsul, ca sănu ia mă suri
drastice.
― Stimatădoamnă , fiica dumneavoastrăeste nervoasă ... Şi marea...
― Ştiu, doctore, enervează . Ce-i de fă cut atunci? S-o duc la munte.
Olguţ a auzise o tă cere cu perspective de munte, ceea ce nu-i convenea de loc.
Azvîrlise prosopul ş i intrase în odaie, ş optind în treacă t doctorului substantivul
"ploaie".
― Ce cauţ i, Olguţ a?
― La munte plouă , stimatădoamnă ...
― Bravo, Olguţ a! Eu tremur de grija să nătă ţii tale, ş i tu rîzi! Rîzi, Olguţ a,
rîzi!
― E nervoasă ... ş i la munte plouă , revenise doctorul recapitulativ, cu
acompaniamentul hohotelor de rîs al Olguţ ei şi al uş ei pocnite.
Graţ ie acestei savante strategii, Olguţ a obţ inuse pe cale medicalăş i indirectă
ceea ce nu izbutise săcapete pînăatunci prin persuasiune: un duşîn plin aer,
ală turi de tenis.
― Vezi, mamădragă , cînd joci tenis asuzi ş i sudoarea, iartă-mi expresia, e
infectă . Fă -mi un duşală turi de tenis.
― Asta mai lipseş te! exclamase doamna Deleanu, ridicînd mînile la cer.
Asudatăla duş ?
― Mamădragă , cine ţ i-a spus c-am săfac duşasudată ? replicase Olguţ a cu
cel mai serafic glas.
― Tu.
― Ai înţ eles greş it. Eu am alăturat substantivele "duş "ş i "sudoare", dar nu
verbele "a asuda" ş i "a te duş a".
― Olguţ a, lasăglumele! Nu te ş tiu eu pe tine! Parcăte vă d: o apăla tenis,
hop la duş . Pneumonia gata!
― Mamădragă , dar cînd plouănu asuzi?
― Şi?
― Nu-i totuna? Ori cu haine, ori fă răhaine, sudoarea-i tot sudoare, ş i ploaia
tot duş !
― Ai uitat umbrela! zîmbise doamna Deleanu.
― Fă -mi, mamădragă , o umbrelăş i la duş ,ş i fac duşîmbră cată: cum îţ i
place ţ ie!
Doamna Deleanu nu cedase decît în faţ a medicinei.
Olguţ a reacţ ionase cu strîmbă turi de nas la auzul bă ilor de soare "obligatorii"
ca în faţ a unei doctorii amare. Şi cum toate doctoriile amare îş i au corectivul ş i
premiul într-o acadea sau o linguriţ ăde dulceaţ ăadministratădupăînghiţ irea lor,
Olguţ a că pătase duş ul dorit fiindcăbinevoia săfacăbă ile de soare impuse.
Astfel, ală turi de tenisul care-ş i întindea în mijlocul livezii gă lbuia planş ăde
nisip cu sclipitoare dreptunghiuri de var, împrejmuităcu înaltăîmpletiturăde
sîrmă , ră să ri, cu sacrificarea altor pomi, îngră ditura de rogojini, înlă untrul că reia
Olguţ a primea vizita soarelui.
"Coliba soarelui", cum pretindea Olguţ a căo va numi Metaforel, era croită
din larg: 4 m pe 5. Duş ul, cu încă pă tor rezervor de apă , fusese adus de la Bu-
cureş ti, unde-l alesese Herr Direktor; subt duş , un gră tar de lemn; pe jos, prund
zglobiu de rîu ş i belş ug de rogojini. Douăchaises-longues-uri pentru bă ile de
soare, Olguţ a botezase aceastăluminoasăîncă pere "la musca vă duvă '', în cinstea
şi spre statornica pomenire a doctorului Prahu, care avea mare slă biciune, mai
ales în timpul verii, pentru cîrciuma din Tataraş i, purtă toarea acestei denumiri.
Evident, Olguţ a niciodatănu intenţ ionase săfacăbă i de soare, fiindcăn-avea
nevoie ş i, mai ales, n-avea poftăde aş a ceva. Dar doamna Deleanu o anunţ ase că
va inspecta inopinat, controlînd, ş i căva asista chiar cu ceasornicul.
Atunci se întîmplăun eveniment foarte ciudat, numit de unii învă ţaţi
coincidenţ ă: aş a cel puţ in îl caracterizădoamna Deleanu. Rodica, robusta cama-
radăde rîs a Olguţ ei, avu ş i ea nevoie de bă i de soare. Şi ea nervoasă ,şi pentru ea
marea... agasantă , muntele... pluvios. Deci, Rodica sosi la Medeleni, unde soarele
era vacant ş i instalaţ ia complectă .
― Mamădragă , înţelegi, eu ca eu, dar Rodica se jenează ... E fatăruş inoasă !
Educatăla "Humpel"!
Doamna Deleanu ră mase dincolo de ziduri. Dar tot vigilentă . Olguţa organiză
bă ile de soare în consecinţ ă. Dimineaţ a, cînd plecau la tenis, ambele paciente
luau cîte un halat de baie, conţ inînd rîndul de haine respectiv, în afarăde cel
îmbră cat. În permanenţ ă, douăbluze ş i douărochii spînzurau pe marginea
rogojinei, vizibile, ca un steag frivol.
― Mamădragă , pantalonii nu pot să -i pun în evidenţ ă! Înţelegi, educaţ ie de
la "Humpel"!
Aş a că , oricînd, doamna Deleanu avea dovadăcăpacientele sînt în cură . Pe
lîngăaceasta, sosirile doamnei Deleanu erau anunţ ate din vreme de Puiu, de
planton cu bicicleta între poarta livezii ş i "Musca vă duvă ". De îndatăce plantonul
anunţ a inspecţ ia, duş ul amuţ ea, rîsetele începeau.
Mai aveau fetele ş i o umbrelă : nu pentru duş , pentru soare!

Nici un pom din livadănu rodea mingi de tenis. Totuş i, subt perii care-ş i
lepă dau în iarbărumenele busuioace, albinele gă seau proslă vindu-se albul, ro-
tundul ş i inodorul fruct de gumăş i de pîslă ; la fel, subt zarză rii cu blonde
grindini, subt că rnoş ii caiş i, cît şi prin tufele de rubine ale pomuş oarei.
Pretutindeni, sportivele lunule induceau în eroare albinele. Aceastărisipăde
mingi, dincolo de hotarele tenisului, dovedea căcel puţ in unul dintre jucă tori
avea lovituri inuzitate la jocul de tenis.
Îş i gă sise un adept între purtă torii de rachetă, stră vechiul "cuc", glorie a
oiniş tilor de odinioară, constînd într-o loviturăastfel aplicatămingii de piele,
încît cel care-o executa avea ră gaz, pînăla că derea mingii, să -ş i ră suceascăo
ţigară ; "iepurii", săfugăş i sărevie fă rărisc; iar privirile spectatorilor săfacă
alpinism în vă zduh.
Excluzînd pe Olguţ a, ale că rei mingi deş i aveau vehemenţ a loviturilor de box,
erau precise ca loviturile de biliard, pe Puiu, fanaticul ş i vrednicul emul al
Olguţ ei, pe Monica, elegantăjucă toare, dar rarăpartenerăde cînd cu întîrzierea
lui Dă nuţ , rămînea Rodica.
― Buftachi dragă , ofta Olguţ a, întovă răş ind din ochi jalnica bejanie a unei
alte mingi, am să -ţi spun Cuc!
Şi fiindcăRodica nu se învrednicea să -şi dezmintăporecla, ş i fiindcămingile
se consumau ca oule de Paş ti, Olguţ a instituise un serviciu special pentru
descoperirea ş i adunarea lor. Pă storul oiţ elor ră tăcite era Costică , zis Cotic,
feciorul oacheş ei Anica. Cotic era blond ca strugurii din Stambul ş i avea ochii
albaş tri. Anul venirii sale pe lume era urmă tor anului sosirii la Medeleni a lui
Kulek, berlinezul ş ofer al lui Herr Direktor. Barza cu miros de benzinăa lui Cotic
nu se mai înapoiase la întîm-plă torul cuib: aş adar, Cotic era "din flori". Peltic ş i
tont, suferise pesemne irezistibila atracţ ie a stră moş ului său germanic pentru
palmipede.
Cu osebirea căpurul Lohengrin că lărea o lebă dăghinionistă , pe cîtăvreme
Cotic, datorităprestigiului de care se bucura printre gîş te şi gînsaci, că pă tase o
slujbăremuneratorie: aceea de amiral al flotei, cum spunea Olguţ a. Flota se
compunea dintr-un imens cîrd de gîş te, raţ eş i gînsaci. Amiralul o ducea la
pă scut, la adă pat ş i la culcare ― pentru care primea diurna de cinci parale ş i
hrană , pe deasupra, la discreţ ie, plus tainul de zahă r de buzunar.
Ţă ranii îl învă ţaserăsăînjure. Pelticul amiral îş i înjura flota cu adoraţ ie.
Seara, cînd o aducea de la pă scut, magnetismul nordic al ochilor albaş tri se
amesteca în permanente doze cu cele mai sudice sudă lmi.
― Ci tot îndrugi acolo, mă i Cotic? interpelau ţ ăranii de pe prispa cîrciumei
pe ciobă nelul cu varga din urma gîgîitoarei turme.
― Ia, tudui gîcile!
― Da ţ i-s dragi, mă i Cotic?
― Îhî! Li iubec.
Aceastăscenă , zilnic repetată , strînsese inima Monică iş i acţ ionase voinţ a
Olguţ ei, care îl transformase pe Cotic din amiral al flotei în culegă tor de mingi,
mă rindu-i diurna. Şi în aceastănouăfuncţ iune, fostul amiral excela. Ochii lui
aveau darul de-a osebi culoarea albă , cu nuanţ ele ei ― comunămingilor ş i
gîş telor ― de verdele frunziş ului ş i-al ierburilor cît ş i de tenul pă mântului. De
altfel, Olguţ a îl persuadase cămingile nu-s decît ouăde gîscă . Şi cu cît va aduna
mai multe, flota va spori.
― Ei, Cotic, ci faci? îl întrebau la bucă tă rie.
― Ia, stîng ouădi gîci.
Dupăce-ş i ispră vea treaba, se ducea la gîş te şi asista, cu ochi de mamă , la
pregă tirile lor de somn. Maică -sa Anica n-avea vreme săvadăde el, fiindcădin
an în an florile erau darnice cu ea ― darnicăş i ea cu ele.

― Olguţ a, Olguţ a, m-auzi? îş i vesti Puiu apropierea de sacrele rogojini,


rezemîndu-ş i bicicleta de trunchiul unui copac.
― Cuţ ulachi, Cuţ ulachi, te aud! ţ ipăOlguţ a pe acelaş i ton, tă
ind net
entuziasmul vocal al lui Puiu.
Urmăo tă cere bosumflată , prin care răsunăduş ul ş
i murmurul livezii.
― Cuţ ulachi, vorbeş te mai tare, curmăOlguţ a tă
cerea prelungită .
Puiu, care venise plin de exuberanţ ăsăaducăOlguţ ei o veste agreabilă, simţ
i
nevoia ofensatoare de-a fi lapidar, ş i fu:
― Tante Alice cîntă .
În loc de: "Nu ş tii, Olguţ a, ce veste bunăîţ i aduc? Tante Alice cîntăetc.."
― Bine face, ră spunse Olguţ a cu o egalălapidaritate.
― Pot sămăduc?
― Îhî!
Puiu culese o parăde jos ş i o zvîrli într-o vrabie, provocînd un zbor.
― Olguţ a...
― Ei?
― ...Nimic.
― Mersi.
Puiu luăo piatrăş i o zvîrli într-altăvrabie: nici un asasinat nu turburăacalmia
livezii. Ar fi vrut să -i spuie Olguţ ei o impertinenţăş i nu gă
sea nimic alt decît pere
şi pietre.
― Cuţ ulachi, ce cîntămama?
― Nu ş tiu.
― Du-te ş i află .
Dupăun ră stimp, biciclistul sosi cu ră spunsul.
― Nu ş tiu.
― Cotic al doilea, fredonează .
― Nu pot, mormă i Puiu, crîncen.
― Atunci n-am săte mai primesc cînd fac muzică .
― Îmi pare foarte taine, chiar foarte taine!
― Puiu!
53
Cum ar fi spus: "Tout beau!"
― Poftim, Olguţ a!
― Te-ai calmat?
― ...Da, Olguţ a.
― Bine. Fredoneazăce cîntămama.
Puiu înghiţ i de cîteva ori ş i, cu o voce plinăde lacrimi, ca sîrmele telefonice
de rîndunele, îngă imăcîteva mă suri.
― Bine, Puiu. Acuma du-te ş i culege caise.
Puiu plecă , maltratînd iarba ş i brutalizînd crengile. Glasul Olguţ ei avea
asupra lui efectul pe care-l aveau mînile lui asupra ghidonului bicicletei.
― Ce cîntă ? se informăRodica.
― Debussy.
― Ce-i asta?
― Ceva, Buftachi! Nu-i de mîncare!
― Ştiu, da-i bun?
― Sigur. Trufanda: nu pentru tine!... Descifreazătoatădimineaţ a, din păcate!
― Atunci mai faci un duş ? o întrebăRodica, fă răsăfi auzit finalul, din
pricina duş ului cu zvon de să rutare pe ureche.
― Ba! ră spunse Olguţ a c-un aer dezgustat.
― De ce?
― Fiindcăn-are nici un haz duş ul fă
rămama;

Caiş
ii îl cunoşteau bine pe Puiu ş
i-l ră ţ
sfăau, cum odinioarăfrumoasele
53
Frumos de tot! (Fr.)
castelane coapte în aş teptarea vitejilor ră zboinici îş i ră sfă ţau pajii, purtă torii
trenelor ş i-ai micului pumnal, lă sîndu-i săse joace cu cerceii, cu inelele, cu
zulufii ş i uneori chiar ş i cu sînii: preţ ioş iş i ei în brocarturi, dantele ş i catifele.
În fiecare dimineaţ ăPuiu venea spre caiş i, lă sînd racheta pe bancăş i fetele la
baie. Îmbră că mintea lui Puiu se compunea dintr-o că meş ăcu mînici scurte ş i
guler ră sfrînt; o pă reche de pantalonaş i de flanelăalbă , foarte scurţ iş i aproape
colanţ i, strînş i la mijloc cu o centurăalbă ;ş i espadrile de pînzăcu talpăde sfoară ,
fărăciorapi; capul descoperit. Aş a hotă rîse Olguţ a.
Puiu ş tia că -l prinde bine costumul alcă tuit de Olguţ a. Îl ară ta zvelt, fiindcă
centura strînsăfă cea umerii mai largi, iar pantalonaş ii scurţ i descopereau
picioarele imberbe, brune, cu muş chi lungi, îndemnîndu-le săfie mai sprintene,
mai iuţ i. Şi deş i aspira la pantaloni lungi ― din pricina prestigiului legat de
lungimea pantalonilor ― era mîndru de cei scurţ i din pricina picioarelor.
Puiu nu scutura caiş ii. Brutala scutură turăe bunăpentru cireş ii cu însutitele
bă tă i de inimioare roş ii, pentru gloata zarză relor bunduce ş i elastice ca dancii
dupătră surile boiereş ti, dar nu pentru caiş ii somnolenţ iş i somptuoş i în arome. Se
urca în ei ş i culegea, dînd la o parte misterul crengilor, pudoarea crenguţ elor ş i
frunzele care ascund povocator ca o rochiţ ăîmbră catăpe piele, rotunde nudită ţ i
de aur veneţ ian ― se suia, din creangăîn creangă , tot mai înspre cer, în val de
arome, pînă -n vîrfuri, unde caisele în soare au un obraz auriu ş i celă lalt pă tat de
roş u, ca obrajii fetelor tinere, cînd se deş teaptădimineaţ a, calde, somnoroase,
despletite.
Culegă torii de perle cînd se afundăîn mare sînt goi ş i au, legatăde gît, o
punguliţ ăpentru lacră mioarele undelor verzi. Scufundă tor în soarele caiş ilor,
Puiu avea legat pe piept un sac de pînzăpentru aromatele mărgă rintare leneş e ale
frunziş urilor verzi.
Livada Medelenilor avea mulţ i caiş i: puteau săaureascăiarba de subt
bogatele lor crengi; săumple chiselele de dulceţ i, borcanele de compoturi ş i
marmelade, ş i săîndestuleze pofta tuturor copiilor din casăş i de la bucă tă rie. Aş a
căPuiu alegea numai caisele între caise, cum alegeau trimiş ii de la Poarta
otomanei împă ră ţ ii, pentru harem, numai frumoasele între frumoase.
Îi plă cea, în miros de caisă , de sevăş i de soare, săpipă ie ş i săcuprindă
fructul catifelat ca botul mînzului, ş i-atît de dulce bombat, de parcăo inimă ,ş i nu
un sîmbure i-ar fi însufleţ it carnea luminoasă . Dar sămuş ti dintr-o caisăneatinsă
de nici o mînă , dintr-un fruct avînd culoarea soarelui privit prin frunze ş i că ldura
încropităa vă zduhului de vară !...
Puiu culegea caise, ş i caiş ii îl învăţ au gustul dezmierdă rilor ş i-al să rută rilor,
îndrumîndu-l vicleni spre trupul surorii lor: femeia. Într-o zi i-o ară tară .
Fetele fă ceau baie. Puiu colinda caiş i, culegînd. Şi pe cînd desprindea caisele
din vîrfuri, văzu trupul Rodică i. O clipă , numai, printre frunze. Ca jumă tate de
caisăcu sîmburile-n ea...
De-atunci, Puiu o ura pe Rodica.
Dar se urca uneori în caiş ii cei mai înalţ i, ş i nici nu culegea, nici nu muş ca.
Atunci, obrajii să i luau culoarea obrazului dinspre soare al caiselor din vîrfuri, ş i
inima lui Puiu scutura caise.
Sacul de pînzăde la pieptul lui Puiu se îngreuia. Capul, la fel.
Nu se înă lţ ase încăpe crengile înalte, ş i aromele, din ierburi pînă -n crengi, îl
îndemnau săse urce sus, pînăacolo de unde...
Teama ş i dorinţ a îl stă pîneau deopotrivă . Nu cuteza săpriveascădecît dacă
era sigur căOlguţ a-i îmbră cată . Dacănenorocul ar fi fă cut ca Puiu s-o vadăpe
Olguţ a goală , s-ar fi aruncat de sus, din vîrful de unde o privea pe Rodica.
Pe Olguţ a o iubea.
Pe Rodica o ura.
Copilă rise cu Olguţ a. Ar fi avut de nenumă rate ori putinţ a săo vadăîn
că meş ăde noapte, în halat de baie bă tut de vînt, spă lîndu-se: Olguţ a niciodatănu
încuia uş ile. Întotdeauna ochii lui Puiu ş tiau s-o priveascăpe Olguţ a numai cînd
era deplin îmbră cată . Pe Monica la fel, dar Monica era sora lui mai mare, pe cînd
Olguţ a...
Expresiile "trup de fată ", "trup de femeie", existau mai demult în mintea lui
Puiu; expresia "trupul Olguţ ei", niciodată . Olguţ a, era Olguţ a: numele care-i da
bă tă i de inimă . Altceva nimic. O duş mănea pe Olguţ a ― fiindcă-l ironiza,
fiindcă -l brutaliza, fiindcă -l umilea ― de zeci de ori pe zi. Dar seara, asupra
culcă rii, se ducea în odaia Olguţ ei şi-i spunea cu sfială , renegîndu-ş i zecile de
suflete rebele din timpul zilei:
― Noapte bună , Olguţ a.
― Noapte bună , Puiule.
Şi pînăadormea, asculta glasul Olguţ ei, spunîndu-i: "Noapte bună , Puiule".
Asta se numea fericire. Daca Olguţ a-i ră spundea: "Bine, Cuţ ulachi, du-te la
culcare", nu se omora, dar adormea tîrziu, cu perna udăş i obrajii la fel. Asta se
numea desperare.
Desigur cădin trei sute ş aizeci ş i cinci de nopţ i, cîte are anul, nu toate erau
fericite: dimpotrivă .
Dar nopţ ile desperate erau urmate, a doua zi, de fericirea de a o vedea pe
Olguţ a ― chiar dacă -i spunea Cuţ ulachi ― aş a căanii lui Puiu, în totalul lor
negru ş i alb, erau fericiţ i.
De ce venise Rodica?...
De ce-o vă zuse goală ?...
O cunoş tea mai demult pe Rodica ş i n-o putea suferi fiindcăprezenţ a ei
însemna imediata lui expulzare.
― Nu te mai ţ ine de coada fetelor: eş ti bă iat, Cuţ ulachi!
Cînd Olguţ a era singură , îl mai tolera, cînd era cu Rodica niciodată , ca şi cum
Puiu n-ar fi devenit "băiat" decît atunci cînd erau mai multe fete împreună .
La Iaş i, Rodica se ară ta prea familiarăcu el. Îl bă tea peste obraz, îl tutuia cu
ifosul nesuferit al celor din cursul "superior". Şi era grasăpe deasupra. Aş a cel
puţ in i se pă rea lui, aprobînd întru totul porecla Buftachi, datăRodică i de Olguţ a.
S-o fi iubit pe Rodica?... De unde! Nu, din pricinăc-o iubea pe Olguţ a. Poate
cădacăn-ar fi iubit-o pe Olguţ a, ar fi iubit-o pe Monica. Dar pe Rodica! Să
iubeş ti pe un Buftachi ca Rodica!
Uneori, cînd era supă rat pe ea, o fă cea "gîscă " sau "vacă ": natural, în mintea
lui. Rodica era grasăca o femeie, adicăavea piept rotund ca guş a hulubilor,
obraji plini, pulpe robuste, ş i totodatăera bă ieţoasă . Altfel decît Olguţ a, se
înţ elege. Nu ş tia săjoace tenis, nici săcă lă rească , nici săţ ie floreta, nici săse
încrunte, nici săprivească"teribil", nici săpersifleze. Rîdea prosteş te, cum rîd
toatăziua bă ieţ ii între ei, mînca mereu, îi plă cea săse zbînţ uie, săţ ipe, să
gesticuleze...
În faţ a ei, Puiu nu s-ar fi jenat săspuie: "Du-te dracului; ce te hlizeş ti?
că ră băneş te-te; ho! nu te holba la mine; porc de cine; marş !" vocabularul ş colar
din recreaţ ie. Dacănu scă pa astfel de vorbe faţ ăde Rodica, asta se datora numai
prezenţ ei Olguţ ei sau Monică i. Dar cu Rodica s-ar fi putut purta "golă neş te" fă ră
să-i parără u.
La Iaş i o vedea numai în uniforma zilelor de ş coală .
Şi iatăcăBuftachi venise la Medeleni. Tot Buftachi, dar altfel Buftachi. Chiar
în ziua sosirii Buftachi venise la dejun îmbră catăîntr-o rochie subţ ire de foulard
ca cireş ele roş ii; cu obrajii rumeni, părul castaniu închis, atîrnîndu-i pe spate în
douăcozi grele ş i lucioase; cu buza de sus uş or umbrităde un puf care fă cea gura
mai roş ie; cu pantofi care fă ceau gleznele subţ iri şi ciorapi de mătasăcare dă deau
picioarelor zvelteţ ăcambrată .
Abia atunci se oprise Puiu asupra expresiei "ca o cireaş ă", nebă gatăîn seamă
pînăatunci. Buftachi era ca o cireaş ăîntr-un pahar cu apă : răspîndea o veselie
rumenă , că rnoasă .
La dejunul acela, cît ş i dupădejun, Puiu privise pe furişceea ce pînăatunci
nu privise decît la Sevastiţ a―ţ ără ncuţ a care-o slujea pe Olguţ a ― sînii. Cînd
Rodica se apleca mai tare, prin decolteul bluzei de varăvedea îmbinarea arcurilor
albe: caldăgropiţ ă . Şi se roş ea. Puiu nu scosese nici un cuvînt la dejun. După
dejun, în pridvor, Rodica îl ciupise de gît ― ca la Iaş i. Puiu se scuturase ostil ş i
plecase. DacăOlguţ aşi Monica n-ar fi fost acolo, ar fi ră mas.
Goală , Rodica nu mai era "grasă ". Era cum trebuie săfie o femeie foarte
tînă ră: plină, îmbelş ugat voinică , dar avîntată .
Cînd era cu Olguţ aş i Monica, ş i cînd îş i amintea înadins de trupul Rodică i―
ca s-o dispreţ uiascămai tare ― îş i spunea că -i pîntecoasă . Ţinea minte linia
mijlocului rotund ş i neted, curba galeş ăa pîntecelui pornind dintr-o cutăş i
arcuirea ş oldurilor, perfectăca a unui dîmb nins.
Dar cînd o privea pe Rodica, din caiş i, sau cînd, seara, îş i aducea aminte de ea
se bucura căRodica are ş olduri ş i pîntece, ş i parcăi se umpleau palmele de un
val, care le rotunjea în cupe. O visa des ş i o ura des. Îl trata ca pe un copil. Într-o
zi îi vîrîse mîna rece, pe dupăgît, înfrigurîndu-i spinarea. Puiu se smuncise,
răstindu-se:
― Dacăţ i-oi face la fel?
― Fă -mi!
Puiu se roş ise ş i plecase.
Rodica îş i mînca unghiile. Din pricina asta, Olguţ a-i spunea căare degete
buzate. Puiu era fericit cămai are un motiv de dispreţpentru Rodica ş io
dispreţ uia cu expresia Olguţ ei.
Dar seara, în patul lui, ş i degetele buzate îi fă ceau o plă cere trupească . Le
simţ ea parcăalunecîndu-i, rotunde, elastice, pe spinare... Şi-o închipuia dormind
pe Rodica...
Dar o iubea pe Olguţ a.
Pe Olguţ a îi plă cea săş i-o închipuie toamna, în odaia de la Iaş i a Monică i. Ar
fi vrut s-o ş tie bolnavă , puţ in, nu mult, s-o doarăgîtul, de pildă . Să -i fie frig. Să
fie ceva mai palidă , mai puţ in energică . Înfrigurată , săaibăun ş al pe umeri ş i să
stea zgribulităîn fundul divanului. Leila sătoarcă . În sobăsăardăfocul. Olguţ a
săfie îmbră catăîn haine de toamnă , cu puţ in miros de naftalină : rochie de
culoare închisă , neagrămai ales, ghete înalte. O îmbră că minte de doliu.
El săstea la picioarele divanului sau la picioarele Olguţ ei. Afară , frig,
burniţ ă. Săfie ş i el bolnav, ca Olguţ a săse arate blîndăcu el. Săfie zi de ş coală :
nici o să rbă toare nu-i mai să rbătoare decît o zi de ş coalăpetrecutăacasă , cînd ş tii
cătoţ i colegii stau în bă nci.
Olguţ a săpriveascăspre fereastră . El sămai puie lemne pe foc, săaducă
samovarul în odaie. Săvadămormanele de jar sclipind în umbrăş i săaudăclo-
cotul muzical al apei din samovar. Săserveascăceaiul Olguţ ei. Săse facăseară .
― Noapte bună , Olguţ a.
― Noapte bună , Puiule.
Şi să -i să rute mîna...
Cu cît o ura pe Rodica mai tare, cu-atît o iubea pe Olguţ a mai mult.
Dar Olguţ a îl umilea în faţ a Rodică i, ş i asta nu-i plă cea ― altfel de cum nu-i
plă cea săfie rea Olguţ a cu el.
Pe Rodica o dispreţ uia: ş i nu ţ i-e de loc îndemînăsăfii umilit faţ ăde cineva
pe care-l desconsideri. Ar fi vrut săfacăun pact cu Olguţ a: să -l umileascănumai
cînd or fi singuri, Olguţ aş i cu el; iar în faţ a Rodică i să-l cruţ e, nu fiindcăOlguţ a
n-ar fi avut dreptul să -l trateze cum credea, dar faţ ăde Rodica!...
Mai bine-ar fi fost săplece odatăRodica asta! Îi plă cea s-o vadădin caiş i
făcînd baie, sau în halatul deschis, dar teama ca nu cumva s-o vadădin întîmplare
şi pe Olguţ a era aş a de chinuitoare, încît îi venea sădoboare caiş ii cu ispita...
Şi toate caisele erau aş a de coapte, ş i aromele atît de învă luitoare!...
Soarele ilumina rogojinile, înzeuîndu-le; s-auzea duş ul, murmurau albinele...
Caisele erau calde în mîni ş i moi, ca pieliţ a pîntecelui cînd trupul stăla soare...
Şi, muş cate, caisele aveau un sîmbure negru...
― Puiu...
― Cuţ ulachi!
Vru săazvîrle de sus sacul plin: săse sfarme toate caisele. Şovă i. Şovă irea îi
deschise perspective negre; cunoş tea reacţ iunile Olguţ ei faţăde insubordonanţ e:
nu-i mai spunea nici Cuţ ulachi.
Se coborî ş i porni în goanăspre rogojini. Prinse sacul de capă tul unei lungi
pră jini despicatăîn vîrf. Sacul din capă tul pră jinei aplecatăca o undiţ ăînlă untrul
rogojinelor, fu cules de Olguţ aş i golit pe jos: ca puiş orii aurii de subt aripa
cloş tei, caisele se rostogoliră .
Duş ul încetă .
― Puiule!
Vorbise Rodica.
― ...Vrei o caisă ?
― Dacă -mi dai...
― Prinde-o; da sănu te uiţ i!
O prinse. Dincolo de rogojini, Rodica era goală ; pică turile curgeau rotund pe
trupul ei...
― Puiu, du-te ş i vezi ce face mama.
Vorbise Olguţ a.
Încă lecăpe bicicletăş i porni.
Intrăîn casă . Doamna Deleanu cînta.
Caisa, pe care n-o muş case, era caldăîn mînăş i, dincolo de rogojini, Rodica
era goală ...
Trecu din odaie în odaie. Casa deş artă , storurile trase. Penumbrără coroasă
pretutindeni. Uş a odă ii Olguţ ei era întredeschisă .
Se opri: în genunchi, Sevastiţ a ceruia podele. Îş i cruţ aşi ghetele, ş i ciorapii, ş
i
fusta. Se tîra în genunchii goi, frecînd din greu.
Puiu intră .
Sevastiţ a întoarse capul.
― Mata eş ti, conaş ule?
― Eu.
Se aş ezăpe marginea patului.
Sevastiţ a îş i vă zu de treabă .
Din faţ ă, îi vedea miş carea sînilor plini, cutremuraţ i de gestul sacadat al
mîinilor; din spate, pulpele pietroase subt pieliţ a albăeu vine albă strii.
Se sculă , fă cu doi paş i, ocoli o mobilă , se duse la geam, miş căstorul...
― Nu-s muş te, constatăPuiu admirativ ş i congestionat.
― Nu-s, cî li-alung!
Se plimbăprin odaie.
― Nu eş ti la gioaca duducilor?
― Nu.
― Aici-i ră coari.
― Da.
Se îndreptăspre uş ă, o închise discret, ră suci cheia, onctuos. Sevastiţ a ridică
puţin capul.
― Da ci faci?
― Am închis-o.
― Da la ci?
― Aş a!
― Dacăvini coniţ aş î ni gă săşti?
― Ei!
― Apui, ei!
Se aş ezădin nou pe marginea patului. Sevastiţ a freca mai departe, clă tinînd
din cap.
― Sevastiţ o!
― Sevastiţ o...
― Zi, cî ti-aud!
― ...
― Valeu! cî tari mămai dor ş ălili! oftădin senin Sevastiţ a, îndoindu-se pe
spate ca subt kilogramele unei să rută ri.
― Te dor ş alele?
Sevastiţ a oftă , fă răsă -i ră spundă , din nou îndoităasupra podelelor.
Mirosea tare a terebentină . O muscă , una singură , fă cu zgomotul infernal al
muş telor solitare într-o odaie în care tă cerea e ameninţ atăde ceva.
Puiu se apropie de Sevastiţ a.
― Da ci-ţ i vini?
― Ei, ş ă zi! Nu vezi căam treabî! Amu îţ i ardi di gioacî!
Puiu se îndepă rtă .
Sevastiţ a freca subt pat. I se vedeau numai picioarele în întregime goale, cu
pulpele prea alb reliefate pe roş eaţa lucie a podelelor.
Puiu privi spre uş ă, spre fereastră , spre patul gol...
Sevastiţ a ieş i de subt pat cu faţ a că pş iş
unie, cu tulpanul strîmb. Îş terse
năduş eala, trecîndu-ş i cotul peste faţ ă .
― Sevastiţ o...
― Iaca aud!
― Na-ţ i o caisă .
Sevastiţ a îl mă surălung, se codi, ş i luăcu ferealăfructul oferit.
Puiu se îndreptăspre uş ă, învîrti cheia o dată , de douăori...
― Da la ci-ai mai închis-o?
― Nu-i treaba ta!
Şi-i trînti uş a-n nas.

Alt strung rotunjise trupul Rodică i, altul netezise trupul Olguţ ei.
Trupul Rodică i pă rea hă răzit liniei orizontale, pe care ar fi înfrumuseţ at-o cu
belş ug de rotunjimi, cum înfrumuseţ eazădealurile curbe, valurile pline, ronda
legă nare a grînelor ş i prelunga plutire aplecatăa zborurilor întinsurile plane ale
pă mîntului.
Trupul Olguţ ei purta avîntul ş i vigoarea ascuţ ităa verticalei: plop vibrînd spre
cer, din lenea priveliş telor toropite.
Trupul Rodică i chema mînile, ca viile culesul; trupul Olguţ ei, să geată ,
puterea braţ elor de arcaş .
Alături de Olguţ a, Rodica pă rea grasă ,ş i nu era. Nici pulpele, nici ş oldurile,
nici mijlocul, nici umerii, n-aveau dospirea puhavăa gră simii femeieş ti. Pietros
― trupul era rotund. În curbe dulci ― sînii erau tari.
Feminitatea, deş i pare, nu e o îngră şare, ci o împlinire a trupului de fetiţ ă.O
amforănu e grasă , e din plin ş i robust rotundă .
Fetiţele par slabe fiindcănu-s încăfemei; femeile par grase fiindcănu mai
sînt fetiţe.
Dar o femeie zveltă , altfel e zveltădecît un bă iat. Alături de Rodica, Olguţ a
pă rea croităbă ieţeş te, ― ş i nu era.
Amă gitoarea repeziciune a formelor ei, dacăn-avea nici o moliciune din
pricina muş chilor că liţ i amă nunţ it în sporturi, n-avea, deopotrivă , nici o
asperitate, nici un unghi brusc, nici o duritate atletică .
Înalte, cu glezne subţ iri, pulpe lungi, genunchi rotunzi ş i cărnoş i ca piersicile,
picioarele cînd ră să reau în mers, din rochie, erau prea sprintene ca săparăslabe.
Dar de la genunchi în sus, liniile care se înă lţau spre coapse, pă strîndu-ş i
sprinteneala, că pă tau o abia simţ ităîndulcire, un plin, ca aburul nevă zut, care,
dimpreunăcu lumina soarelui, îndulceş te, toamna priveliş tele cele mai aride.
Mici, sînii nu erau de copil. Erau miei. Din acei sîni rari, care-n declinul
vîrstei nu se îngreoaie, abă tuţ i, ca pînzele din care vîntul a că zut, ci dîrji ca
prorele sfideazăcalmul anilor morţ i. Sîni care par de copil, la ş aptesprezece ani,
însemnaţ i cu roz de petunii în vîrfuri, dar care ră mîn de copil ş i la patruzeci de
ani, mai dulci, înduioş aţi parcă , veş nici în mînile dragostei ca rozele Iericonului.
Sîni cu pueril relief, care, îmbă lsă maţ i pe pieptul mumiilor egipţ iene umilesc,
prin milenii, sînii vremelnici ai femeilor din viaţ ă.
Dar mai preţ ioase decît toate celelalte erau liniile spină rii, din coapse pînă -n
umeri. Se înă lţ
au, ca ciocîrliile în soare.
Multe trupuri par zvelte, vă zute din faţ ă, dar din spate, puţ ine. Cele mai multe
pă strează , de-a lungul anilor, aplecarea bă ncilor ş colare, neobservatăîn copilă rie,
din pricina vivacită ţii miş că rilor. Fetele tinere îş i poartătimiditatea în spinare:
debilăgîrbovire; sau impertinenţ a: ţanţ oş ăîmpietrire. Cusutul hă inuţ elor pentru
pă puş i, apoi pentru bărbat, apoi pentru copii întreţ in ş i sporesc mereu aplecarea
spină rii.
Adolescenţ ii, deveniţ i bă rbaţ i capă tăori aplecarea grijilor ş i a preocupă rilor,
ori feluritele gîrboviri profesionale, ori poartăgreoaia voinicie a pieptului atletic.
Viaţ a apleacăspină rile.
Cochetăria, ca ş i corsetul, nu dăzvelteţ ăspină rii ― acuzănumai, provocator,
şoldurile ş i rotunzimile care le unesc. Privirile bă rbaţ ilor, cînd urmă resc femeile
cu mers cochet ― femeile care "se ţ in bine" ― coboarăameţ ite spre ş olduri, nu
se urcăspre umeri, înviorate, ca atunci cînd priveş ti izbucnirea unui jet-d'eau.
Rareori capetele se întorc pe stradăurmă rind o femeie, ca săpriveascăaltceva
decît gleznele spre pulpe, sau mijlocul spre ş olduri ― fiindcărare sînt spină rile
care, biruind coapsele fecunde, se înalţ ă . Nici educaţ ia sportivă , nici voinţ a
cochetă riei nu pot da spină rii, nici însufleţ i acea linie de imn pur. E un dar hă răzit
tuturor trestiilor ― care în adieri abia se îndoaie, alene, în vîrfuri parcă , ferindu-
se de să rutarea vîntului delicat ― dar rareori trupurilor omeneş ti. Iar cînd îl au,
mersul lor e o dă nţuire, oprirea lor ― o vibrare de înă lţare. Acele trupuri biruiesc
şi modele, ş i imperfecţ iunile îmbră cămintei. Mereu sînt goale ca vîntul, sub
oriş ice veş tmînt, în suverana lor desă vîrş ire. Mă tasa, catifeaua, ş alul veneţ ian,
tricoul de baie sau cîrpa zdrenţ uităvor deveni egale, îmbră cîndu-le. Niciodată
goliciunea acelor trupuri nu va fi indecentă , cum a statuilor scoase din valuri nu-i.
Spinarea ş ioş erpuire abia destă inuităîn miş că rile trupului lung feminizau
adînc trupul Olguţ ei. Ală turi de franca ş i vă dita feminitate a Rodică i, feminitatea
Olguţ ei deş tepta spaima, ca ondularea de boa a vijeliilor în calmul mă rilor adînci.
Olguţ a avea ochi negri; Rodica, buze roş ii.
Dar amîndouărîdeau cu hohote. De ce? Fiindcăunul din ogarii Olguţ ei, abia
deş teptat din somn, clă mpă nise ca fă lcile unui craniu, pentru o muscăimaginară
şi, dezorientat, stră nutase cu capul strîmb ― tîmp.

Monica, premergă toarea că ruţelor, adusese o veste care ră


scolise toatăcurtea.
― Tante Alice, nu ştii, a venit Dă nuţ !
― Puiule, a venit Dă nuţ !
Prin Sevastiţ a, Anica ş i Profira vestea tropă i spre bucă tă rie, unde, pe loc,
lăsînd bucatele săardăş i oalele sădanseze, baba îş i puse un ş orţalb ş i o bro-
boadăalbăş i alergăspre poartă , urmatăde cîni, pisici, gînsaci, gă ini, împră ş tiind
zboruri de hulubi, gîgîituri, mă că ituri, miorlă ituri, piuituri ş i lătră turi ― atît de
formidabilăprintre vietă ţile ogră zii, încît pă rea un gheţ ar plutitor cu papuci.
Prin Puiu, încălecat pe bicicletă , vestea vîjîi spre "Musca vă duvă ".
O datăvestea aruncatăca o primă varăasupra casei, Monica porni, tot că lare,
săreîntîmpine pe craiul Medelenilor.
Cu toatăaversiunea pentru arş iţăş i colb, doamna Deleanu trecu pragul porţ ii
şi porni precipitat pe ş osea, spre norul de colb, nimb în ochii ei.
De data aceasta Puiu se simţ i superior Olguţ ei. În faţ a rogojinilor se opri,
încă lecat pe bara bicicletei, rezemîndu-ş i vîrful picioarelor de pă mînt.
― Olguţ a! Olguţ a!
― Cuţ ulachi, unii oameni vă d dublu, tu vorbeş ti dublu. Numeş te-măo dată
numai: nu-s cuc!
― Olguţ a, da am o veste nemaipomenită !
― Ai făcut echilibru-n mîni pe bicicletă ?
― Ba nu.
― S-a ouat Leila?
Rodica bufni de rîs.
Puiu zîmbi compă timitor. Dar nu putea ţ ine-n el vestea explozivă..
― A venit Dan.
― Cine?
― Dan.
― Metaforel?
― Dan.
― Cînd? Cum? Cu ce?
― Uite-acuma, vine cu căruţ a. Monica a venit că lare înainte. Măduc...
― Stai, nu te miş ca! ţ ipăOlguţ a cu tonul hoţ ilor cînd comandă : "Sus mîinile.
Într-o clipăîş i trase rochia, pe dos, încă lţ ăpapucii de tenis, fă răciorapi,
omiţ înd să -şi lege ş ireturile, uităsă -ş i scoatăprosopul ră sucit în turban pe cap ―
şi răsă ri dezmă ţatăîn faţ a lui Puiu.
― Descă lecă .
― De ce?
― Imediat.
Puiu descălecă .
Olguţ a-i încă lecăbicicleta ş i, subt ochii uluiţ i ai lui Puiu, porni săgeată , turc
la cap, derbedeu la picioare, urmatăde salturile ogarilor albi.
Rodica se îmbră ca amă nunţ it. Printr-o cră pă turăa rogojinei, Puiu o urmă ri
trăgîndu-ş i ciorapii, punîndu-ş i că meş a...
Pentru întîia oarăRodica vă zu ce lipsea cabinei de baie: oglinda. Ştia totuş i,
din oglinzile retrospective, căîmbră catul în grabăş i pieptă natul la fel, n-o
dezavantajau. Dimpotrivă : obrajii sînt mai roş ii, de emoţ ie, pă rul ciufulit pare
creţ...
Şi simţ i de asemeni lipsa unei alte oglinzi la Medeleni: un bă iat mai mare
decît Puiu. De asta poate regreta oglinda în care ar fi putut aranja cu bă gare de
seamăceea ce, în lipsa ei, lă sa la voia întîmplă rii, cu optimism de altfel.
― Puiule... ce faci?
Îl prinsese, fiindcăde la o vreme Puiu închisese ochii ca sămai pă streze
imagina Rodică i dezbră cată .
― Sănu măspui, te rog!
― A! Te temi de Olguţ a!
Îi zîmbea. Puiu, cu obrajii roş i, îi zîmbi.
― Nu te spun, dar sănu te mai prind!
Îl bă tu peste obraz ş i o luarăla goană .
Descă lecarea din că ruţ ăavu loc acolo unde doamna Deleanu întîlni norul de
colb. Cînd o vă zu pe mama în braţ ele lui, mai micădecît el, gîfîind, cu pă rul sur
― i se strînse inima.
Acelaş i blînd parfum de ş ifonierădeschisă― cu bomboane acre, ş ocolă ţi,
livănţ icăş i flacoane de parfum ― ră spîndea doamna Deleanu, dar lacrimile îi
curgeau pe subt ochelari: în grabă , ridicîndu-se pripit de la pian, uitase săş i-i
scoată . I-i scoase Dă nuţ , zîmbindu-i.
― Dă -mi-i mie, mamă . Nu vreau săte vă d cu ochelari.
Avea ghetele pră fuite doamna Deleanu, ş i-şi uitase batista. I-o dă du Dă nuţ .
Monica nu îndră znise. Ea venea în urmă ,ţ inînd dîrlogii, cu Mircea ală turi. În
urma lor, cele douăcă ruţ e veneau la pas, scîrţ ietoare. Gheorghiţ ă, dupăce
sărutase mîna doamnei Deleanu, o luase la goanăspre poartăunde vă zuse pe
statuara mama Maria. Olguţ a trecu pe lîngăel să geată : o recunoscu prea tîrziu
.Chiui dupăea ca un desperat: "Să ru... mînaaa..." ― ş i dă du din cap: "Amarnică -i
duduia Olguţ a!"
― S-salve, mă !
Se pupară , se priviră . Bufnirăde rîs.
― Bine, Olguţ a!
― Bine, Metaforel!
Doamna Deleanu interveni, severă :
― Olguţ a, cum eş ti îmbră cată ?! Avem musafiri... Mircea... Bă iat mare...
Olguţ a ripostăpe-acelaş i ton:
― Bine, Metaforel, în aş a hal vii?! Avem musafiri... Rodica... O bomboană ...
Alaiul se întregi.
― Bunăziua, Mircea. Sănu-mi spui "duduie". Îţ i promit solemn, la porţ ile
cetăţii, cădacă -mi spui, îţ i spun ş i eu "duduie" toatăvacanţ a. Ţine-mi bicicleta.
― Da papa unde-i? întrebăDă nuţ .
― N-a gă sit o bicicletădisponibilă : altfel zbura la tine!
― Olguţ a! Tata e la Iaş i, îl lămuri doamna Deleanu, cu braţ ul dupăgîtul lui.
Olguţ a!!
― Ce-i, mamă ? întrebăOlguţ a care o luase înainte, cu ş ireturile prin colb ş i
Mircea ală turi.
― Ai îmbră cat rochia pe dos!
― Ai-ai-ai! Mircea, nu te uita căte faci stanăde piatră !
― Olguţ a!
― Ce săfac, mamădragă , s-o scot? Eu fac cum vrei mata...
― O vezi, Dă nuţ ! Uite ― aş a-i toatăziua! Peri albi... Se gîndi că -i are ş i
dezmierdăfruntea lui Dă nuţ . Ce mare ai crescut!... Bietul Dă nuţ ! Te-a zdruncinat
că ruţ a.
La poartăîi întîmpinăgrosul oastei, cu baba în frunte, generalisim.
― Ia sî ti vă d... Să rut mîna, stă pîni. Sî ni tră iascî, coniţ î! Tă iem un curcan:
auzi mă i Vasili!
Olguţ aş opti, cu ochi teribili, grupului de slujnice:
― Strigaţ i "ura"!
Şi bufni de rîs.
― Ura! îngînarăele, înghiţ indu-l pe: "Să ru mîna".
Dar bă ieţii de ţ ă ran, strînş i la poartă , atîta aş teptau. Un "ura" electoral ca
intensitate, dar sopran, acoperi glasul femeilor, dînd ogră zii un elan festiv.
Doamna Deleanu îş i acoperi urechile. Harmalaia se dezlă nţ uise.
Abia în pridvor, Dă nuţ , care ză rind-o pe Rodica se prefă cuse căn-o vede, îi
fu prezentat.
Puiu ― singurul cu pantaloni scurţ i dintre bă ieţ i ― simţ i, împotriva lor,
ostilitatea celor din "cursul inferior", cînd, într-un cerc de fete, în care erau sin-
gurii bă ieţ i, sînt detronaţ i prin venirea unora din "cursul superior". Îi examina pe
furiş , cu rea voinţ ă , bucurîndu-se că -s nespă laţi, pră fuiţi, cu hainele mototolite, ş i
desfă tîndu-se mai ales de gafa lui Mircea, care, emoţ ionat, ridicase pe scă ri în
pridvor bicicleta încredinţ atăde Olguţ aş i o privea nedumerit, cu aerul cuiva care
ţinîndu-ş i în mînăochelarii i-ar simţ i deodatăîngreuindu-se ş i i-ar vedea crescuţ i
gigantic ş i deveniţ i, miraculos, bicicletă .
Baba pornise dupăcafea; doamna Deleanu, urmatăde Profira, dupădulceţ i;
Anica, dupăapăde la beci, Gheorghiţ ă , ajutat de oamenii de la grajd, descă rca
din că ruţe cuferele ş i geamandanele.
Olguţ a-i propunea lui Dă nuţo imediatăpartidăde tenis.
― Olguţ a, uite-n ce hal sînt! Măduc sămăspă l, sămăschimb... Măierţ i
domniş oară !
Rodica zîmbi, producîndu-ş i dinţ ii.
Dulceţ ile sosiră . Apa, ba.
― Unde-i Anica?
― Anicaaaa...
― Olguţ a!
― Mulţ umesc, nu iau, refuzăMircea dulceţ ile, încurcat de bicicletă .
― Pune-o-n buzunar, Mircea! îl învă ţăOlguţ a, ară tînd spre bicicletă .
Puiu bufni.
― Ce-i, Cuţ ulachi? Dai din coadă ! Ia-ţ i bicicleta ş i ad-o pe Anica în echilibru
pe cap!
Numai Monica ş edea la o parte, pe întîia treaptăa scă rii. Pridvorul de
verdeaţ ăera plin de zorele. Sufletul Monică i era la fel. Deş i Dă nuţera cu spatele
la ea ş i faţ a spre Rodica.
Odăile Potemkin-Kami-Mura, de ră zboinicăamintire, erau ocupate numai de
fete. Copilă ria le pă ră sise demult, urcîndu-se în pod cu să biile de tinichea, cu
uniforma amiralului rus ş i a celui japonez, cu puş ca Eureka, reţ elele de mingi
colorate, colecţ ia de vapoare, dormitorul de pă puş i, luptele diurne ş i nocturnele
conferinţ e de pace scrise cu linguri de ş erbet sau de beltea jos pe covor, la masa
albăa lunii.
În fosta odaie Potemkin, stă pînea Leila, pisica Monică i, ş i tă cerea, tă cerea
Monică i. Sulfina se usca pe ş ifonieră , iar pe subt storul lă sat soarele-ş i prefira
sulfina pe covor. Paş ii Leilei nu turburau nimic ― ca fumul. O candelă , subt o
icoană , cocea în fiecare noapte un frag aerian pentru mînuţ a grasăş i buzele
plinuţ e ale copilului Isus, copil în braţ ele Mariei.
Biroaş ul de lemn de trandafir al doamnei Deleanu, delicat ş i feminin ca un
"clavecin", pe care-o rozăalbă , desfoindu-se, cînta o sonatină ...
Vara, o datăcu începutul vacanţ ei, Verlaine, Heine ş i alţ ii veneau la
Medeleni. Melodioase nume închise-n foi sonore, ca ferestrele dinspre livezi.
În odaia Monică i nu era ordinea stereotipăa odă ilor atent ş i minuţ ios
gospodă rite ― că rţ ile de pe poliţ a-colţ ar de deasupra divanului aveau aplecarea
capetelor care viseazăla o fereastră , privind marea ― ci prelungirea armoniei pe
care unele trupuri ş i unele suflete, avînd-o, o ră sfrîng firesc asupra decorurilor
familiare.
În odaia Monică i tă cerea pă rea căceteş te versuri. Odinioară , uş a despă rţ itoare
dintre odă ile Potemkin-Kami-Mura era închisăde doamna Deleanu. Acuma, de
Monica. Bineînţ eles, tot Olguţ a o deschidea. Că ci Dă nuţ, oropsitul Kami-Mura,
era tot în odaia lui, în odaia Monică i, iar sufletul Monică i, ca să -l primeascăpe
Dă nuţ , nu deschidea nici o uş ă.
În odaia Olguţ ei tă cerea era ca un vas spart, înlocuit mereu cu unul teafă r,
spart din nou.
Douăpaturi ― al Olguţ ei ş i al Rodică i ― ca douăalbii de rîu, adă posteau rîs,
mai mult decît somn.
Ordinea o fă cea Sevastiţ a; dezordinea, Olguţ aş i Rodica. Luptăinegală , după
cum se vede.
Ca ş i biroul domnului Deleanu în epocile de lucru, odaia Olguţ ei fusese
iertatăde controlul doamnei Deleanu. Ciorapii, însufleţ iţi parcăde electricită ţ i de
acelaş i sens, refuzau săconvieţ uiascăîmpă recheaţ i: unul spînzura, de pildă , pe
şifonieră , aerian, altul, terestru, dormea sub pat, dimpreunăcu ghetele, pantofii,
papucii ş i uneori chiar cu pă lăriile, insolite apariţ ii acolo, ca berzele în
catacombe.
Uş a dinspre odaia Monică i, transformatăîn panoplie, era împodobităcu
florete, spade, mă şti de scrimă , mă nuş iş i pieptare capitonate. Şi de aceste arme,
totuş i, se agă ţ
au ciorapii, mă nuş ile, batistele, pălă riile, ca iubitele de pieptul
luptă torilor care pleacăla ră zboi.
Rachetele ş i mingile de tenis aveau locuinţ a pe ş ifonieră , dar că lătoreau des,
aşa căle vedeai pretutindeni mereu; pe ş ifonierărareori, ca pe bă rbaţ ii uş ă rnici.
În ş ifonierăatîrnau multe cuiere goale, nu din pricina penuriei de rochii, ci
pentru cărochiile preferau săstea turceş te de-a valma, exact subt cuiere. De asta
rochiile de galăerau pă strate în ş ifoniera Monică i. Rodica îş i pă stra rochiile în
cufărul în care i le aranjase mama ei, la plecare. Era mai prudent ş i, totodată ,
astfel justifica prezenţ a cufă rului în odaie. Că ci Rodica pă stra în cufăr, în afarăde
rochii, ş i oarecare că rţi cu poze, despre a că ror existenţ ăOlguţ a nu ş tia nimic.
Dezordinea din odaia Olguţ ei nu dovedeş te căOlguţ ei îi plă cea sătră iascăîn
dezordine ― aş a cura pretindea doamna Deleanu ― ci ară ta numai căOlguţ a
trăia puţ in în odaie. Cînd dormi, locuieş ti în pat şi în tine, nu în odaie.
Adevă rul însăe căOlguţ a tot în dezordine tră ia, dar nu în meschina dezordine
a unei odă i, ci pe-afară, în vasta ş i triumfă toarea dezordine a livezii, a pă durilor ş i
a cîmpurilor.
Şi la Medeleni Dă nuţavea apartamentul să u. Doamna Deleanu nu se lă sase
mai prejos decît Herr Direktor. În cealaltăaripăa casei, nelocuităde la moartea
lui conu Costake Dumş aşi a Fiţ ei Elencu, doamna Deleanu aranjase patru odă i
pentru tînă rul bă rbat. Pe cît erau de modern mobilate cele din Pitar-Moş u, pe-atît
erau de patriarhal mobilate cele de la Medeleni. Pietatea pentru amintirea
pă rintelui ei mort, fă cuse pe doamna Deleanu sănu schimbe nimic din rînduiala
ani de-a rîndul respectatăcînd era copil: nici hruba icoanelor ― bunăpentru
lavoar ― din odaia de culcare; nici oglinzile veneţ iene ş i candelabrele la fel, din
salonul prea pompos ş i prea sever; nici grava armonie a odă ii de lucru, cu gigantă
bibliotecăde lemn negru, birou de lemn negru, pe care, solemne ca pentru un
jură mînt la miez de noapte, douăsfeş nice de bronz masiv, cu patru braţ e, înălţau
cîte patru lumînă ri; nici pă rechea de harapi, din dreapta ş i din stînga uş ii
antreului, buzaţ i de rîs, purtînd în mîni de ş ocolatăfă rălapte cîte un vas aurit,
plin ş i acum de cărţ ile de vizităîngă lbenite ale unor vremi de mult apuse...
Un cerdă cuţlateral ― în care conu Costake îş i lua cafeaua ― dacădă deai la
o parte viţ a de poamăcoarnăcare îl acoperea, se deschidea pe sat, pe lanuri ş i pe
dealurile ş erpuitoare în albastrul orizont moldovenesc, avînd afunda perspectivă
în care fumul de ţ igarăsau ciubuc se dezpleteş te lung, alintîndu-se opalin pe
dealurile albastre, cum îi ş ade bine fumului de ţ igarăsau ciubuc cînd nu-i aruncat
de pe divanul moale, spre plafon...
De la Fiţ a Elencu nimic nu se pă strase decît doar clopoţ elul de argint cu care
îşi chema servitorii; îl pă strase doamna Deleanu ş i-l trecuse lui Dă nuţ, dimpreună
cu toate celelalte, nu fiindcăera melodicăvibraţ ia preţ ioasei guş e de argint lucrat,
ci fiindcănu era sonerie în casă .
În apartamentul lui Dă nuţ, Monica pusese florile; doamna Deleanu, saş euri de
livă nţicăîn ş ifonieră ;ş i Olguţ a, o pancartă :

"Aspru interzis metaforele în vorbăşi în scris. Lăsaţ


i pe seama broaş
telor pe:
«ca un» ş
i «ca o» precum ş i pe: «întocmai ca, întocmai cum»!"

Iar în odaia lui Mircea, ală turi de ietacul lui Dănuţ , dupădejun apăruseră
douăbenzi de hîrtie, prinse vertical cu ţ intiş
oare, din plafon pînă-n podele.:
Întâia, cu urmă torul cuprins:

"Olguţa sum
Olguţa sum
Olguţa sum
Olguţa sum
Olguţa sum
Olguţa sum..."
Şi aşa pînă-n podele.
Iar cealaltă
:

"Olguţa da
Duduie ba
Olguţa da
Duduie ba
Olguţa da
Duduie ba..."

Şi la fel pînă
-n podele.
Ideea era a Olguţ ei; execuţia, însă, a lui Cuţ
ulachi. Din pricina asta, subt
primele cuvinte nu urmau ghilimelele expeditive, ş i caligrafia avea un caracter
triumfal.
Puiu avea odaie în aripa fetelor, ceea ce nu-l umilea de loc. Controlul Olguţ ei
însemna apropierea Olguţ ei.
Odaia turcească , îmbelş ugatăîn divanuri ca un harem pacificat, îl aş tepta pe
Herr Direktor: sultan la Bucureş ti, ermit la Medeleni.

Nici Dă nuţ , nici Mircea nu dormeau.


Dialogul dintre ei, de dupădejun:
― Tu ce faci?
― Măculc. Dar tu?
― Şi eu.
...întovă ră şit de căscat demonstrativ, era o minciunăreciprocă . Mircea simţ ea
nevoia patului, fiindcăodatătrupul aş ezat orizontal, impresiile se limpezeau, ca
vinul în sticla culcatăpe-o coastă ; iar Dă nuţsimţ ise nevoia de-a scrie Adinei de
îndatăce fetele plecaseră.
Mircea nu se limpezea.
Dă nuţnu scria.
Dar nici nu dormeau.
Se despă rţiserăunul de altul fiindcăaveau nevoie săfie singuri cu adevă rurile
şi minciunile sufletelor lor, nealterate de altăprezenţ ă.
Dă nuţera la birou, cu fruntea în mînăş i cotul pe lespedea de lemn. În faţ a lui,
o scrisoare cu douăvorbe: "DragăAdina", iar în coş ul de hîrtii, altăscrisoare,
ruptă , cu trei vorbe: ."Adina mea dragă".
Fă cu bucăţ i scrisoarea din faţ ă .
Îi scria zilnic, la Bucureş ti, cînd o avea ală turi, şi acum...
"Sînt trist, Adina..."
Cuvintele veneau din afară , nu dină untru, mobilînd convenţ ional o încă pere
goală .
Ştia că -i trist, dar în clipa cînd ş tia aceasta, nu era trist. Nehotă rît ş
i provizor,
ca la o schimbare de anotimp, sufletul era deş ert. Tristeţ ea căzuse ca o lacrimă ,
lăsînd în ochiul care-a plîns-o o privire distratăş i nevoia de-a clipi.
Se îndreptăspre ietac, hotă rît săse întindă . În faţ a uş ii se opri. Uitase pe birou
hîrtia cu: "Sînt trist, Adina". Nu mai era în Pitar-Moş u!
"Sînt trist, Adina." Putea săintre Monica.
Îş i aminti căş i Monică i îi scrisese odată : "Sînt trist, Monica"...
Ciudat! Întotdeauna trebuie săfii trist faţ ăde cineva!
Zvîrli scrisoarea începutăîn paner ş i trecu în ietac.
Întîia despă rţ ire de Adina...
Se întinse pe pat. Acumulase atîtea impresii, emoţ ii ş i amintiri, începînd de
dimineaţ ă , încît îş i simţ ea sufletul ca o masăla care mă nîncădouăpersoane, cu
intimitatea lor taciturnătransformatăîn gă lăgioasa masăde două sprezece
persoane.
Întîia despă rţ ire de Adina.
Anul trecut venise la Medeleni cu sufletul vacant, dar plin de literatura
proprie ş i-a altora.
Anul acesta avea ciudata impresie căpoartăpancarta:
"DE ÎNCHIRIAT"
...a caselor, la Sfîntul Dumitru.
Întîia despă rţ ire de Adina...
Era stranie grabnica dispariţ ie a durerii care, la gară , în urma trenului, îl
făcuse sădoreascăapariţ ia altui tren cu roţ i tă ioase pentru trupul inutil!
Venise Monica, doamna Deleanu, Olguţ a, Puiu, Rodica... Medelenii
copilă riei...
Reţ inu o clipăpe Rodica. Îl mira prietenia Olguţ ei pentru Rodica. Constatase
la dejun prostia ei. Simţ i totuş i că"prostia", "inteligenţ a" ş i "Rodica" erau noţ iuni
fărăde nici o contingenţ ă. Mănînci un mă r fă răsăte-ntrebi dacăe prost sau
deş tept; îl muş ti dacămiroase bine ş i-i gustos... Totuş i, ală turi de verva Olguţ ei şi
de distincţ ia Monică i, prostia Rodică i era dezacord... sau variaţ ie: cine ş tie!
Rîdea antrenant Rodiea, decoltîndu-ş i dinţ ii; se uita pe furiş , ceea ce
dezminţ ea naivitatea figurii: ş i avea nă ri... indecente. Da! o indecenţ ăcare iară şi
dezminţ ea obrajii permanent roş i, dar cu dese îndoiri de roş eaţ ă ... Era oare
proastăîntr-adevă r? Cine ş tie! Aş a de ciudaţ i sînt oamenii cei mai simpli! Fiecare
are o perspectivăde zeci de planuri sufleteş ti, pe care le descoperi pe rînd ş i
subit, ca priveliş tile în munţ i, la cotiturile drumurilor abrupte.
Şi în el descoperise aceastăperspectivăcare-i dăun fel de nesiguranţ ă
înfricoş atăfaţ ăde el. Mai multe suflete îl stă pîneau succesiv, uneori în ră stimpuri
mai mici, alteori mai mari, ca perindarea domnitorilor la tronul principatelor
româneş ti.
Uneori, ş i cu unii oameni, era timid: paralizantătimiditate ca un frac de
împrumut sau, mai exact, ca o hainăîmbră catăpe dos. Cu alţ ii era spiritual ş i
impertinent de îndemînatic în toate miş că rile ş i vorbele: ca o beţ ie de şampanie,
fărăsăfi bă ut, şi fă răde ilaritatea fiziologicădeş teptatăde ş ampanie. Cu unii se
simţ ea prost, atît de prost, de neghiob, de greoi, de stupid, încît putea spune căare
experienţ a prostiei, cu nenumă ratele ei fizionomii variate ca ş i ale inteligenţ ei,
prin el, nu prin alţ ii. Şi totuş i nu era prost. O simţ ise din copilărie, cînd, dominat
şi umilit de Olguţ a, îş i pusese chinuitoarea întrebare. Avea deopotrivăexperienţ a
prostiei ş i a inteligenţ ei, cunoscute ca doi fraţ i gemeni cu el.
Uneori, de pildă , avea impresia căsufleteş te o învă luie pe Olguţ a, o cuprinde,
cu o capacitate superioarăcapacită ţii ei sufleteş ti. Şi-ndatăse îndoia: cine ş tie!
Îş i reprezenta plastic aceastăproblemă , în felul urmă tor: o casăcu patru etaje.
În balconul etajului întîi se dezbracăo femeie, crezînd căn-o vede nimeni. Dar
domnul de la etajul al doilea ― a că rui soţ ie s-a dus la teatru ― priveş te în voie
pe doamna de la etajul întîi, crezînd cănu-l observănimeni. Îl vede însădomnul
de la etajul al treilea. Pe acesta, cel de la etajul al patrulea, care zîmbeş te, fiindcă
ştie cădomnul de la etajul al treilea se crede neobservat ş i din aceastăpricinărîde
de domnul de la etajul al doilea, care la rîndul să u observăîn voie, crezîndu-se
neobservat, pe doamna de la etajul întîi. Singurul care "ş tie" e domnul de la etajul
al patrulea: el singur judecăpe toţ i ceilalţ i, complect, zeflemisindu-i ierarhic.
Dar dacăde pe acoperişş i pe el îl observăcineva?...
Etajele minţ ii nu se pot numă ra ca ale unei case, aş a căniciodatănu poţ i fi
sigur. Şi nu vanitatea îl determina să -ş i propuie ş i săcerce sărezolve astfel de
probleme ― în copilă rie poate căda; acuma nu ― ci dorinţ a de-a cunoaş te uneori
mă car un mal sigur al sufletului înfricoş ător de incert.
O iubea profund pe mama lui. Totuş i, un an întreg nu simţ ise nevoia să -i scrie
altceva decît anostul rînd de cuvinte, aş ternut pe o carte poş talălaconic
informativă . Şi acum, cînd o vă zuse că runtăş i cu ochelari, fă răde nici o
severitate sau mustrare pentru el, simţ ise ceva mai adînc ş i mai întins decît
remuş carea. Simţ ise căîn răstimpul unui an întreg ceva din el suferise, fă răca el
săş tie. Vă zînd-o pe mama lui, luase act de o veche ş i statornicămelancolie:
aceea de-a fi pă răsit o fiinţ ădragă , că reia, prin aceasta, îi sporeş te suferinţ a
despă rţirii.
Şi totuş i ignorase aceastătreptatăpă ră ginire din el, n-o bă gase în seamă―
deş i mereu exista în el.
Sănu iei seamăcăzi cu zi mucegaiul copleş eş te zidurile ş i căpă ianjenii ţ es
pînzăursuzăîntr-o odaie a casei tale?
Ciudat! Avea impresia căalt suflet conţ inea acea pă ră ginire, acea durere:
sufletul care-i venise o datăcu mama lui, pe ş osea.
Sufletul nu e ca o casăcu multe încă peri, fie chiar nenumă rat de multe.
Sufletul e ca un mal la care poposesc coră bii. Aceste coră bii, fiecare din ele
aducînd altceva ― unele rodii ş i curmale, altele molime, altele cîntece, altele
sicrie ― sînt pribegile încă peri ale acelei case vast inexistente care se numeş te
suflet. Unele se îneacăş i dispar ― deş i "sînt" pe fund ― altele, ră zleţ ite, apar o
datănumai, în fum de ceaţ ăş i gemă t de sirene. Şi mereu e altceva. Alte suflete,
dar ceea ce e îngrozitor e cătoate însufleţ esc acelaş i trup...
Adina, mama, Monica, Olguţ a... parcănu intrau în acelaş i suflet, ci fiecare
într-alt suflet, conţ inut în el.
Se simţ ea împovă rat ca de un prea mare belş ug inform ― ş i vid totuş i. Vidul
copleş itor din preajma marilor furtuni, sau marilor secete: vastăchemare mută.
"Ar trebui sămăizolez"...
Totuş i, în faţ a sufletului era cuprins de panică . Aceeaş i impresie pe care ţ i-o
dămarea, vă zutăîntîia oară , de gigantice vitralii deschise pe nemă rginiri cînd
verzi, cînd vinete, cînd argintii, cînd albastre; cînd linse în aburi lă ptoş i, ş i atît de
plane, încît par lespede de veci în colb lunar, pe toate reliefurile vieţ ii; cînd
zvîrcolite ş i atît de uriaşcăscate încît pare căasiş ti la naş terea cosmicăa
munţ ilor...
Scrisul pentru el era un refugiu, o scă pare de propriul să u suflet, un fel de
fetişism în care metaforele erau icoanele. Cum fugi de umbra stranie a unui
cimitir ş i cum te bucuri săintri în prima casăţ ă ră neascăîntîlnită , casăplinăde
copii care mă nîncămă mă liga la mă suţ ăjoasă , cu mîinile mînjite, fiindcăacest
decor îţ i alungăspaima cimitirului ― aş a fugea de sufletul să u, reîugiindu-se în
metafore.
Şi fiindcăsufletul era bră zdat de spaime, metaforele izbucneau impetuoase
spre viaţ ă, ca hergheliile de cai sirepi, fugind de crucile de foc ale furtunilor.
Se simţ ea fratele să lbatecilor care poartăcercei ş i amulete izbă vitoare de
mîniile zeilor prevă zuţ iş i neprevă zuţ i. Adora concretul spre a se izbă vi, prin el,
de teroarea abstractului. Fă cea metafore cum îş i astupăfemeile ochii ş i urechile,
cînd le e fricăprea tare.
Dar nimeni nu ş tia aceasta, afarăde Monica. Ea singurăcunoş tea caietul scris
în vacanţ a trecută― în româneş te, nu în franţ uzeş te ― intitulat Vitrina
jucăriilor, la început, Alunele veveriţ ei, dupăaceea. Caietul îl pă stra Monica.
Secretul, tot ea: vistiernicăş i vestală .
Nu ară tase Olguţ ei nimic din ce scrisese atunci, convins căl-ar fi persiflat.
Într-adevă r, era plin de metafore caietul, ca scorbura unei veveriţ e de alune.
Olguţ a credea cămetaforismul lui e o manie, fă răsăvadăraţ iunea lui profundă ,
valoarea echilibratoare de religie, pe care o avea pentru el.
Alunele veveriţ ei reprezentau epoca cea mai seninăa adolescenţ ei lui. Simţ ise
atunci bucuria vieţ ii de anahoret, fă răde chinul trupesc. O a doua copilă rie,
conş tientăînsă , ceea ce dubla bucuria de-a o tră i.
Se scula dis-de-dimineatăş i o pornea pe jos. Ră să ritul soarelui, hulubii,
cucoş ii, gîş tele, răţuş tele, curcanii, rîndunelele, ciorile, cucul, fluturii, florile,
gîngă niile ierburilor, copacii, pomii, siluetele de ţ ă rani, casele satului, berzele
agronomice, grîul copt, secara, floarea-soarelui... Îi venea să -şi strîngăsufletul în
braţeş i să -l să rute pe obraji, ca pe un copil zdravă nş i voios, care în fiecare
dimineaţ ăvenea spre el, jucîndu-se cu el. Dar venea dinafarăspre el, nu din el.
Asupra lui n-avea decît creionul, cuţ itaşul ş i caietul cu scoarţ e de muş ama
neagră . Ali, pointer-ul bă trîn, îl urma uneori placid, fiindcăplimbarea era lentăş i
siestele lungi.
Se aş eza undeva în iarbăş i nu se întindea, cum se pretinde căfac poeţ ii, cu
faţa-n sus ş i mînile subt cap, lă sîndu-ş i sufletul "scă ldat în nemă rginita pace a
cerului albastru". Nu. "Nemă rginita pace a cerului albastru" e o altămare
răspîntie de larguri necunoscute: boltităoglindăa mărilor nestatornice ş ia
sufletului nestatornic.
Culcat în iarbă , cu faţ a-n jos, aplecat asupra caietului, se îngră dea cu tot ce
era pitic ş i imediat, notînd:

Greierul

Dacă-l auzi: un ciripit căzut în iarbă. Dacă-l vezi: afarăde Fabre l-a văzut
cineva? Nu-i făcut pentru ochi, numai pentru urechi. Spui: am ascultat greierii şi
am văzut fluturi. E drept căfluturii tac; ei sînt aplauzele florilor.


custa

Văzutăpe un tort de ş ocolată, ai zice că-i cel mai superb miez de fistică.
Dar o vezi în iarbă...
Ogar pitic şi verde al ierburilor verzi, unde-s miniaturalii iepuri dupăcare
fugi, ş
i unde-i vînătorul cît un deget, care vîneazămereu, surind cîmpia cu
rotocoale de fum ale pufului de păpădie?

Omida

Un funicular urcă, urcă, ş


i se opreş
te la gara stacojie a unui trandafir.

Merele domneş
ti

Ce fetiţă, jucîndu-se de-a călăul, ş


i-a decapitat ş
i scalpat toate capetele
păpuş ilor, atîrnîndu-le de crengi? Aceeaş ăcare astă-primăvarăle-a făcut
i fetiţ
trusoul de dantelărozăş i matasăverde.

Hulubi

Stau pe acoperişş i exclamă: "o! o! o!.." ― dîndu-ţ i impresia unei sindrofii


de cucoane la etajul de sus, dintre care una istoriseş te ceva picant despre una
absentă , iar celelalte exclamă, guş ate, indignate şi satisfăcute: "o! o! o!"


ina

Zgîrcite, stridiile dupăce-ş i fac mărgăritarul, îl păstreazăîn aripile închise ş


i
o păţesc!
Gă ina, darnică, dupăce face, părăseş te ovalul, rozul ş i marele mărgăritar
comestibil ― sau îl uită.
În nici un caz nu ş i l-ar putea atîrna de gît: iar cucoş ul nu poartăinele sau ac
la cravată.

Gînsacul

Se repede cu aripile vîlvoi, avînd fluturarea precipitată, alarmatăş i


serviabilăa şervetului de subt braţ ul unui chelner dintr-un restaurant de gară,
unde trenul se opreşte cinci minute.

Curcanul

Se umflăşi se dezumflăfărăde nici un rost, aşa cum aprind şi sting


pompoasa luminăelectricădin salonul gol copiii care n-au altădistracţ ie.
Plopul

i vine săprinzi cu degetul vîrful acestui minutar oprit ş


Îţ i, învîrtindu-l în
circonferinţă, să-l aduci la loc ş
i săaş tepţ
i bătaia imensului orologiu .

Rîndunelele

S-au molipsit stînd mereu pe sumele de telegraf ş


i au devenit urgente ş
i
incoherente.

Piersicul înflorit

Îl vezi şi-nchizi ochii fiindcăai avut, cu o bătaie de inimă, icoana întîii


sărutări: buzele roş ii care-au zîmbit, obrajii copilăreş ti care s-au înroş it.
E trist un piersic înflorit, fiindcăalături de el, oricît ai fi de tînăr, eşti bă
trîn.

Cocostîrcul

Cel de pe casa lui moşGheorghe. El a adus în pliscul lung ş


i delicat
copilăria noastră.
De-atunci cocostîrcii nu mai aduc nimic. Pe morminte, cocostîrcii nu-ş
i fac
cuib. În schimb, mănîncăbroaş te. Ş
tiinţ
a explicăprecis cămediul în care-ş i
cautăhrana e cauza dimensiunilor pliscului.

Seceriş

Tabloul e blond: grîul; albastru: cerul. Vezi ţ ăranul, vezi coasa, vezi femeia
cu merinde ş i copilul desculţş i bălan de lîngăele.
Un car cu boi...
Vezi toate noţ iunile verii. Simţ i vara.
Un singur lucru nu vezi: bagheta cu care profesorul de germanăîţ i specifică
pe nemţ eş te toate cele reprezentate pe tabloul mural al "verii".
Şi nu simţ i duritatea băncii de pe care priveş ti didacticul Sommer, nici
mirosul de cernealăş i de clasăîn ora treia.
Seceriş ! Lungărecreaţ ie!
Şi nici un clopoţ el nu te vesteş te căs-a isprăvit.
Şi ― fericire ― tabloul înjurăromâneş te.

Robinson Crusoe

Săfii în sufletul tău ca într-o insulăfărănume, neînsemnatăpe nici o hartă,


înconjuratăde mări benigne în tovărăş eş
ia unui papagal, a unei căpriţ i a unor
pisici...
Şi săfii ca o carte cetităde un copil care mănîncăpiersici.
Robinson Crusoe! Numele fericirii...
Ce trist e numele morţ ilor!
Munţ
i

Apele cuprind pămînturile. Viaţa pămîntului e o lentăînecare sigură.


Munţ i deznădăjduit de înalţ
i! Muget de vităcare se îneacă!

Aceste notaţ ii disparate, unele graţ ioase, altele glumeţ e, altele triste, îi
micş orau sufletul, dîndu-i dimensiunile trupeş ti ş i sufleteş ti ale copilă riei. Scria
cum un copil îş i clă deş te că suţ e pe covor din că rţ i de joc, serios cum numai un
copil poate fi. Simţ ea în el intimitatea unui spaţ iu restrîns. Se bucura scriind, cum
se bucura un copil, la "lanterna magică ". În aceeaş i clipăera în sufletul lui
bucuria bunicului care distreazăş i fericirea nepoţ elului distrat.
Schimbase titlul ― din Vitrina jucăriilor în Alunele veveriţ ei ― nu fiindcă
dorea săpublice cuprinsul caietului, ci fiindcăvroia sădefineascăpentru el mai
bine, natura bucuriei simţ ite. Scria uş or, fărănici un efort. Foile caietului se
umpleau. Nu recitea. Scria mereu, zilnic, ş i dimineaţ a, şi după -amiaza. Scria
mereu? Fireş te, nu tot timpul. Dar preocuparea alegrăa minţ ii care că uta,
descoperea, nă scocea, era mai preţ ioasădecît scrisul în sine.
Miniaturalăhă rnicie. Veş nic zvon de rîu de munte.
Încetul cu încetul, începurăsă -l bucure culorile ş i săcă lătoreascăîn ele.
Verdele, roş ul, galbenul, albastrul nu mai erau pentru el simple suprafeţ e colo-
rate, ci profunzimi în care sufletul se afunda, ră tă cind ca prin niş te palate pline de
neprevă zut...
Tot fugind de sufletul să u ajunsese în copilă rie. Triumfase, vă zîndu-ş i
copilă ria clarăca o gră dinădupăploaie, ca ş i cum abia atunci ar fi pă ră sit-o. Nu
pierduse nimic. Tot se păstrase. Miraculoasa "turbincăa lui Ivan", aruncase la
suprafaţ ămicul ş i fragedul continent scufundat. Începu sătră iascăîn copilă rie,
aşa de intens, încît, uneori, faţ ăde Olguţ a avea gesturile ş i sfiala obedientăa lui
Kami-Mura de odinioară, deş i raporturile dintre ei erau altele.
Continua să -ş i scrie zilnic notaţ iile, ca ş i înainte. Nu scria nimic "despre
copilă ria lui": aluzii scurte uneori, indescifrabile pentru un stră in. Dar
permanenţ a din el a copilă riei, cu toate amintirile ei, dă dea o rarăprospeţ ime
unora din notaţ ii. În unele din ele, exprima viziunea specialăa ochiului de copil,
pe care copilul nu ş tie s-o transmităaltora; în altele, exprima fantezia originalăa
minţ ii de copil, pentru care lumea e mereu nouă , ca jucă riile abia că pă tate. Şi-n
toate, fă rădeosebire, era bucuria unicăa copilului în faţ a lumii, bruma de zîmbire
pe care lumea o îmbracănumai pentru ochiul copilului. Totul , se miş ca într-o
atmosferăcu presiune mai micădecît a atmosferei în care se miş căomul matur.
Din aceastăcauză , sufletul avea altăelasticitate, alt ritm: gîndurile nu mergeau,
săreau. Aceastăelasticitate, acest cvasi zbor al tuturor miş că rilor sufleteş ti şi
trupeş ti, datorite unei presiuni mai mici, e bucuria specificăa copilă riei,
îngereascăprin aceasta. Sufletul lui tră ia în ea, atingînd acel desă vîrşit echilibru
cu sine însuş i care poate fi numit fericire.
Şi întregirea acestei fericiri era Monica. Dimineaţ a, pe la zece, ş i după -
amiaza, pe la patru, venea la el, descoperindu-l cu instinct care nu da greş ,
oriunde era. Îi aducea aş a numitul "coşcu merinde", ca o nevastăde plugar, dar
frumoasăş i bunăca ră săritădin poveş tile pe care zilnic ş i le amintea. Îî aducea
fructe, tartine, turtădulce, cozonac, tot felul de bună tă ţi. Se aş eza jos, lîngăel.
Mîncau împreună , ea ca să -i facăplă cere, el ca să -i facăplă cere. Uneori tă ceau
ală turi; alteori, Dă nuţîi trecea caietul. N-avea nici o neliniş te de autor cetit ş i
judecat; nici un apetit al vanită ţ
ii nu rîvnea elogiul, fiindcăn-avea impresia c-a
scris. Dupăce faci o rugă ciune nu aş tepţ i aplauze; nici dupăce mă nînci sau
dormi. Ceea ce scria era fă cut pentru el. Împă rţea fră ţeş te cu Monica. Intimitatea
lor se emancipase de vorbe ş i explicaţ ii.
"Literatură " erau poeziile franţ uzeş ti pe care le făcea din cînd în cînd,
conş tient că,,le face", conş tient de superficialitatea emoţ iei din ele, conş tient de
sinceritatea lor ad-hoc, care nu angaja nimic din profunzimile sufletului, dar care
nici nu avea "panica de suflet" a notaţ iilor ― conş tient într-o mă surăş i de
vibraţ ia altor literatori pe care acele poezii o conţ ineau.
Notaţ iile erau un seismograf plastic al vibraţ iilor senzoriale actuale, îmbinate
cu a celor din copilă rie ― sau, poate, ale vibraţ iilor marelui teren vulcanic de
care se temea.
Degetul Monică i se oprea uneori asupra unei notaţ ii. Ochii Monică i rîdeau.
Dă nuţrecitea distrat: rîsul Monică i era mai preţ ios decît notaţ ia care-l provoca.
Monica desluş ea fă răde nici un efort ş i slova neregulată , cu litere mîncate, ş i
metafora, uneori prea obscură― culeasăînainte de a-ş i fi împlinit complecta
evoluţ ie în tă cerile sufleteş ti ― alteori prea îndră zneaţ ă― care copil nu-i? ―
alteori stranie, ca un gest vă zut prin vis, alteori reluatăde alta ş i de alta în joc de
aluzii ş i subtile devieri.
Uneori, genele Monică i se ridicau ― zbor lin pe cer ― de pe caiet, ş i ochii ei
priveau altceva decît jocul luminelor.
Dă nuţş tia: Monica cetise una din acele notaţ ii denumite de el "început de
vis", adicăo metaforăsau o înlă nţ uire de imagini care deschid perspectivăasupra
unei emoţ ii: barcă , plecînd cu pînzele desfăş urate; o urmă reş ti în tine cu ochii
deschiş i.
Uneori, Monica descoperea îndepă rtata obîrş ie a unei notaţ ii. În vorbe puţ ine,
îşi împrospă ta o amintire din copilărie, simţ ind emoţ ia înstră inaţ ilor cînd îş i
amintesc de patria îndepă rtată .
Apoi Monica pleca, lă sîndu-l singur. Trecuse pe lîngăel ca o luminăde lună ,
fărăsă -l tulbure. Blondăş i înaltă , se ducea spre casă , prin iarbăsau prin grîu, cu
sacul de merinde gol.
Plă nuise atunci săscrie un ciclu de poveş ti pentru Monica, intitulat Alei
pentru ochii tăi. Nu-l scrisese, fiindcăpovestea, mai lungă , fireş te, decît notaţ ia,
îi pă rea factice din pricina efortului necesar construirei ei.
Dar caietul pă strase titlul: Alei pentru ochii tăi.
Nu mai vă zuse caietul de un an!
Ce blînd se simţ ea atunci! Blînd cum e soarele toamna. N-avea sufletul nici o
asperitate, nici un ascunziş , nici o viclenie, nici o impuritate... Şi-n ochi avea un
zîmbet blajin, pe-atunci, blajin ca ză rile ieş ene.
Aceastăstare sufletească― amestec de bucurie ş i de bună tate, de împă care,
belş ug ş i calm ― o definise astfel în caietul cu scoarţ e de muş ama:
"Dacăaşfi în pămînt, aşînflori; dacăaşfi
În cer, aşploua.
De ce sînt pe pămînt?"

Aş a era...
Atunci, în acea binecuvîntatăvacanţ ă ria ş
, se întîlnise cu copilă i se despă rţise
de ea.
La sfîrşitul vacanţ
ei, în noaptea plecă rii, în semn de gratitudine şi duioşie,
scrisese o poezie puerilăş i candidă, pentru Monica:

"II était un petit pommier


Grave comme une mignonne Infante..."

Ce mic era acel Dănuţcare scrisese atunci, la lumina lă mpii, alături de


geamandane, versuri pentru Monica!... Un Dă nuţcare aparţ inea copilă riei, ca ş i
Kami-Mura.
Sînt uneori, cînd toamna-i în declin, zile sfîşietor de dulci: în loc săplîngă ,
surîd...
Dar ce fă cuse de atunci?... Un an întreg trecuse... Un an opac, inert...
Adina! Adina! Adina!
Toate bă tăile inimei cîntau barbar: Adina! Adina! Adina!
Ş-abia atunci, iluminat ca o zeitate paginăde mii de torţ e, alb subt fîlfîirea
limbelor roş ii, trupul Adinei, gol, prosternăamintirile...
Şi, aprigă , suferinţa dorinţei devastătot.

"Olguţa sum
Olguţa sum
Olguţa sum
Olguţa sum..."

"Olguţa da
Duduie ba
Olguţa da
Duduie ba..."

Cuvintele urcau ş i coborau, urcau şi coborau, vertiginos...


Pîndea parcăun rîs în odaie, ca dimineaţ a, îndărătul obloanelor şi ferestrelor,
lumina ş
i murmurul livezii.
Adormise ş i se deş i refren în ochi ş
teptase cu acelaş i în urechi.

"Olguţ
a da
Duduie ba..."

"Am să-i spun Olguţ


a"...
Şi totuş i argumentă :
"...Monică i cum îi spun Monica!"
Ce baie bunăde rîsete fusese dimineaţ a, de la cafeaua cu lapte (pe care,
fiindcăo refuzase, pretinzînd cănu-i e foame, Olguţ a îl obligase s-o bea cu paiul,
ca să -i dea iluzia, spunea Olguţ a, cănu se hră neş te, ci se ră coreş te) pînăla
dejunul tineresc, prezidat de bonomia doamnei Deleanu ş i alimentat de farsele
Olguţ ei.
― Văplace sparanghelul? îi întrebase doamna Deleanu, o datăcu intrarea
Profirei, care aducea lunguiaţ ăfarfurie cu conţ inutul învelit într-un ş ervet.
Profira rîdea. Puiu se tă vă lea de rîs; numai doamna Deleanu, Monica, Dă nuţ ,
Mircea ş i Olguţ a erau serioş i. Rodica zîmbea.
Doamna Deleanu, ridicînd din umeri, descoperise conţ inutul farfuriei. În loc
de sparanghel, apă ruse un morman de creioane de toate dimensiunile, garnisit cu
radiere "Elefant".
Anica venise la timp, cu adevă rata farfurie de sparanghel. Nici o dramănu
turburase clipa de operetăbufă , dar parcăpofta de mîncare se mai înviorase.
...Şi capul Olguţ ei ― aş ezatăla masăîn faţ a lui ― amestec de seriozitate
brunăş i de veselie albă ...
Şi exuberanţ a ei imperioasă ...
Cînd trece o armatăîn marşpe stră zile oraş ului, încetul cu-ncetul ritmurile
disparate care animeazăpaş ii feluriţ ilor trecă tori se contopesc într-unui singur: al
armatei care trece. Şi ai priveliş tea desfă tătoare a preotului burtos, a doamnei
încorsetate, a ş olticului cască -gură , a modistei ţ inînd subt braţbalonata cutie de
pă lării, a pensionarului cu gazeta deschisă , unificaţ i de acelaş i pas, impus tuturora
de cadenţ a netăa pasului militaresc.
Aş a era veselia Olguţ ei: toate fizionomiile, vrînd-nevrînd o urmau antrenate.
Pînăş i Anica ş i Profira, care serveau la masă , fraternizau cu rîsul boierilor, fă ră
ca doamna Deleanu, biruităş i ea, săobserve ş i săinterzicăaceastăfamiliaritate.
Din aceastăcauză , farfuriile luau brusc neprevă zute ş i primejdioase înclinaţ ii,
ceea ce determinase pe Olguţ a, cînd se servise limba cu sos de tomate, sădispară
vertiginos ş i săreaparăîmbră catăcu impermeabilul, oferind umbrela doamnei
Deleanu. Nici de cafeaua neagrănu fusese cruţ atăfaţ a de masă , impecabil albăla
începutul dejunului. Tocmai atunci cînd doamna Deleanu, cu ibricul plin în mînă ,
începuse sătoarne în ceş ti, Olguţ a, care fă cea consideraţ ii serioase asupra
familiarită ţii ― burtobă tă ismului, spunea Olguţ a ― cu care profesorţ i de istorie
trateazăregii ş i evenimentele, citase, cu mimicăş i gest parodiant, finalul unei
explicaţ ii la istorie a profesorului Oanţ ă : minuscul purtă tor al unui pîntec bombat
ca o umbrelă -n vijelie, al unei chelii monticulare, ş i-al unei miopii care dă dea
ceva porcin ochilor ş i vorbei grohă ite pe moldoveneş te.
― ...Şî i-o tras un ră zdbel... sî cră pi Puompaduroaia!
"Puompaduroaia" era doamna de Pompadour.
― Vezi, mamădragă , adă ugase imediat Olguţ a, cu glasul Olguţ ei, faci şi tu
vernisajul feţ elor de masă , nu numai biata Olguţ a!
― Eu?! se mirase doamna Deleanu, care nu observase dezastrul, fiindcăochii
ei se bucurau de rîsul lui Dă nuţ .
― Nu tu! Puompaduroaia! reluase Olguţ a.
De data aceasta, doamna Deleanu recunoscuse existenţ aş i paternitatea
petelor ş i făcuse altăcafea: cea dintîi se vă rsase pe masă .
Cafeaua o luaserăîn pridvor. Acolo nu mai erau feţ e de masă, dar erau cîni.
Basetul Patapum ― pe care lectorul l-a vă zut debutînd pe vremea lui Potemkin ş i
Kami-Mura ― fă cu sluj; înghiţ i muş te reale ş i imaginare, că ci Patapum era
"simulant".
Alt profesor defilase ― dus de nas de vorba "simulant" ― pe subt ochii celor
care-ş i luase cafeaua în pridvor: profesorul de germanăal fetelor, doctorul
Freulich, în acelaş i timp ş i doctor curant al pensionatului, ş i profesor de germană ,
ş i profesor de igienă .
Doctorul Freulich avea "muscă " ― acel derivat de barbiş on, pă strat sub buza
de jos, analog cu ciotul cînilor berci ― exorbitantăunghie la degetul cel mic,
folosităca scobitoare pentru dinţ ii ― rari ş i galbeni ― ş i pentru urechile
clă pă uge, capitonate cu pă r, şi ca semn paradoxal de exclamare pentru preceptele
igienei, pe care...
― ...Popor german ş tie bine respectat... Du grosser Elefant, warum lachst
54
du?
"Grosser Elefant" era Ştefă nescu Cecilia, poreclităde Olguţ a "Milimetrul
clasei", fiind neînchipuit de micăpentru cursul superior.
"Milimetrul" avea accese de rîs, irezistibile ca stră nutul ş i sonore ca
nechezatul, mai ales în ora de germană , cînd Olguţ a îi şoptea de la spate:
― Milimetre, Freulich îţ i face cu ochiul. Nu te lă sa! Fă -i şi tu.
"Milimetrul" era elevăfoarte conş tiincioasăş i foarte timorată . Odată ,
socotindu-se insuficient pregă tităpentru teza de la Fizică― învă ţa pe de rost ―
intrase la infirmerie. Nedeprinsăcu presta potrivire a termometrului ş i ignorînd
căemoţ ia îi ridicase temperatura la 38° ― autentice ― ş i-o ridicase, frecînd
termometrul subt plapumă , la 42°.
― Was?... Du grosser Elefant, du mort eş ti! Hinaus 55, simulant! Hinaus,
Elefant!
Şi epilogul, în ora de germană .
― Elefant, spui tu mi cari est temperatur normal de la om?
"Milimetrul" îş i pierduse capul.
― Treizeci de grade, îi suflase Olguţ a.
― Treizeci de grade.
― Bietul "Milimetru", încheiase Olguţ a, a murit în ziua aceea că ci şi-a
schimbat porecla în "Termometru". Probabil căse va destina medicinei. Ştiţ i, sînt
porecle care obligă .
Şi "Termometru" e tot aş a de ambiţ ios ca ş i "Milimetru", mai ales căe
singurul termometru din lume care e tratat cu vocative. "Termometre dragă , poţ i
să -mi sufli?" "Termometroiule, nu măplictisi!" "TaicăTermometre, la ce pagină
moare Ludovic al XV-lea!" "Spune, Termometre puiule!" "Frate Termometre,
cîte rînduri are lecţ ia pe mîne?" "Termometraş ule, lasă -măsăcopii rezolvarea
ecuaţ iei"...
Încetul cu încetul, pridvorul se umpluse de eleve de la "Humpel" ş i de
54
Voinice elefant, de ce rîzi? (Germ.)
55
Afară(germ.).
profesori ş i profesoare. Unii, cunoscuţ i mai demult, din scrisorile Olguţ ei, alţii
inediţ i
Profesorul de geografie, care ― spunea Olguţ a ― n-avea nevoie la explicaţ ie
de globul pămîntese, fiindcă-l purta cu el: un pîntec predestinat la aş a ceva.
Ecuatorul era reprezentat prin lanţ ul de ceasornic; Polul Nord, prin chelia
capului.
― Nici cînd se-ntorcea cu spatele la tablă , spunea Olguţ a, elevele nu pierdeau
din vedere harta continentelor, fiindcăş i dinapoiul "lu domnu Jelea" era afectat
geografiei, prin rotunjime, continentele cîrpiturilor ş i arhipelagul petelor. În
timpul verii, însă , "globul pă mîntesc" nu se ridica de pe scaun. Elevele nu
pierdeau nimic. Batista "lu domnu Jelea" tot geograficăera, batista propriu-zisă
reprezentînd mă rile, restul, uscatul. La finele să ptămînei, mă rile dispă reau,
înghiţ ite de uscat.
Şi profesoara de gimnastică , Lucia locotenent Enache.
"Un, doi! Un doi! Un, doi! Pieptul, Ştefă nescu! Un, doi! Un, doi! Gambele,
Maican!... Drepţ i! Deleanu, nu se miş că -n front!"
"Musca!"
"În front nu-i muscă , Deleanu!"
"E-n ureche, domniş oară. Musca ţ eţ e."
"Vorba Deleanu! N-ai limbaj de «Humpel»! Un, doi, un doi... Bate talpa.
Simte-te, domniş oară ! Nerv! Nerv!... Ah! cum măagasaţ i!"...
Şi Dacia Robu, "vergină " din clasa opta, cu bust ş i voce forte, specializatăîn
recită ri la producţ ii de fine de an: Nunta Zamfirei. De la început vedeai căDacia
are "sentiment". Ea nu spunea Nunta Zamfirei ca mine ş i ca dumneata, care nu
ştim săvibră m în faţ a poeziei, începînd cu titlul. Îţ i dă deai seamăcăemiţ înd
cuvîntul "nuntă ", Dacia vedea o nuntă . De asta buzele ei că pă tau un accent
virginalisim, devenind mici, micuţ e, mititele, ca atunci cînd faci bezele. Sala era
cîştigată . Dar a cui era "nunta"? Aici e aici! Nu a Marandei, nici a Ruxiţ ei, nici a
Vetei! Nunta era a Zamfirei. Sala afla imediat acest eveniment. Dacia declama:
Zaaam-firei... Sala simţ ea "fiorul", zis irezistibil. Şi palpita în ochii tuturora ―
auditorul se compunea mai ales din mame ― scînteia aceea entuziastăa marilor
noută ţi fericite: cum ar fi, de exemplu, Unirea Principatelor. Parcăauzeai
dialogul mut al celor din sală :

"Nu ş tii? Se mă rităZamfira!"


"Eeei!... Se mă rităZamfira!"
"Hei! Se mă rităZamfira!"
"He-hei! Se mă rităZamfira!"
"Elelei! Se mă rităZamfira!"

...în acest banchet al Zamfirei, Dacia urma: "E lung... pămîntul"... Toatăsala
era convinsăcăpă mîntul e lung. Parcăsimţ eai nevoia capetelor săse-ntoarcă
încotro ară ta braţul Daciei. Dar, spirituală , împreunăcu poetul, Dacia revenea:
"Ba e lat!" Vedeai căsala basculează , ca la o oprire bruscăa tramvaiului. Dupăo
clipăde reculegere, sala se împă rţ
ea în douătabere contradictorii: una, partizana
lungimii pă mîntului; cealaltă, adepta lă rgimii. O clipănumai, ş i ar fi început
mă celul "lungilor" cu "laţ ii". Dar Dacia ră sturna ră coritoare o ş i mai senzaţ ională
noutate: "Dar ca Să geatăde bogat, nici astăzi om pe lume nu-i"... În buzele
Daciei, Să geatăavea efectul lui Orfeu. Sala era subjugată ... Allah e Coş buc, ş
i
Dacia profetul să u!
Dacia avea zece la românădin pricina "sentimentului", ş i zece la psihologie
tot din pricina "sentimentului".
Şi Sanda, din clasa opta, preţ ioasăş i exclamativă , gingaş ăş i exotică .
"Ah! ce roze!... Te simţ i în Ispahan!"...
Sanda ar fi dorit săfie prinţ esăjaponeză― cel mai mă tă sos articol princiar
― săaibăun palat de "bambus" la ţ ă rmul unei mă ri de "smarald", subt un cer de
"safir" cu nouri de "nacru", soare de "topaz", lunăde "opal", cu nopţ i de
"peruzea", stele de "diamant" ş i zori de "mă rgean".
Din literatura română , Sanda aprecia numai versurile Claudiei Millian, din
cea franceză , mai ales poezia tip Loti, eu toate ramificaţ iile ş i sucursalele ei.
Afecta un diafan început de tuberculozăş i o preocupa trusoul ei mortuar: numai
mă tăsuri în culori "autumnale" ş i bijuterii "stranii" într-un "cofret de ivoriu".
Nici Rodica, deş i prezentă , nu scă pase de Olguţ a. Astfel, bă ieţii cunoscuseră
o Rodicăş colară , cu totul osebităde Rodica din pridvor, sigurăîn evantaiul de
roş eli ş i zîmbete, mînuit cu ş tiinţ ă.
"Domniş oară, ce-i genul epic?"
"Genul epic?... Genul epic e... un (suflăMonica), un (suflăOlguţ a), un (suflă
Adela), un... o... Împă rţire literară "...
"Atît, domniş oară ?"
"Spune căda" (îi sufla Olguţ a).
"Dă -mi pace, Olguţ a!"
"Aş tept, domniş oară!"
"Spune-i s-aş tepte" (îi sufla Olguţ a).
"Ştiu mai bine genul liric", izbucnea Rodica.
"Bine. S-auzim ceva despre genul liric."
"Despre genul liric? Genul liric (suflăOlguţ a) e (suflăMonica) un (suflă
Adela), un... Nu... Ba da... Genul liric e o împă rţ ire literară ."
...Sari la Eminescu" (îi sufla Olguţ a).
"...Eminescu, de exemplu..."
"A scris poezii", îi sufla Olguţ a.
"...a scris multe poezii"...
"Geniale", îi sufla Olguţ a.
"...Geniale"...
"Geniale", îi sufla Olguţ a.
"...dar"...
"Nu te-ncurca cu «dar», îi sufla Olguţ a. Dă i cu «de exemplu»".
,....de exemplu"...
"Lacul", îi sufla Olguţ a.
"...Lacul", ră sufla Rodica.
"Domniş oară, Lacul e de Lamartine!"
"Ce-are-a face!" îi sufla Olguţ a.
"Lamartine"... suspina Rodica.
"Da, domniş oară , Lamartine, mare poet francez"...
"Spune căş tii", îi suflăOlguţ a.
"Ştiu."
"Foarte bine, domniş oară . Asta dovedeş te că -ţi place literatura... Ei! că rui gen
literar aparţ ine Lacul?
"Protestează , îi suflăOlguţ a. Sîntem în ora de română ."
"N-am ajuns la Lamartine!"
"Bine, domniş oară , dar mai sînt ş i lecturi extra-ş colare... Cultura generală ...
Ce faceţ i acasă ?"
"Spune cămă nînci, fiindcăeş ti anemică ", îi suflăOlguţ a.
Rodica bufnea de rîs.
"...Un rîs de genul epic, încheiase Olguţ a, adă ugînd:
Nu te superi, Buftachi?"
Buftachi ră spunsese cu un: "nuuu"! care se silea sănu fie de loc înţ epat.
...Avea dreptate Dă nuţsă -i spuie Olguţ ei "Pă puş ăreasa". Toţ i oamenii pe
care-i cunoş tea îş i lăsau dublul lor în memoria Olguţ ei. Şi cînd îi venea, scotea
vraful de marionete pe care le însufleţ ea cu gestul, mimica, intonaţ ia ş i accentul
victimei.
Oare ş i el îş i avea dublul, marioneta? Avea oare ş i el aceeaş i suprafaţ ăde
ridicol pe care o aveau celelalte păpuş i?
Creioanele Hardtmuth? Renunţ ase la ele.
Timiditatea? Cerca s-o alunge. Duduie...
"Am să-i spun Olguţ a."
Un miliard de greieri izbucnirăîn odaie, contopindu-ş i stridulaţ iile într-un
zornă it asurzitor.
Mircea să ri din pat.
Ce se-ntîmplase?
Deschise obloanele.
Ce se-ntîmplase?
Olguţ a ― adicăPuiu: executorul ― îi aş ezase subt pat trei ceasornice, cu
deş teptă torul la patru. La ş ase, începea partida de tenis între Olguţ aş i Dă nuţ :
senzaţ ionalăluptăsportivă . Olguţ a hotă rîse cătoţ i somnoroş ii săfie sculaţ i la
cinci, ca pînăla ş ase săaibăvreme săse dezmeticească , săse îmbrace, să -şi bea
ceaiul obligator ― doamna Deleanu îl prezida ― ş i la ş ase fix, săfie prezenţ i în
arenă . Şi, consecventă , poruncise lui Puiu săascundăcîte un ceasornic zgomotos
sub paturile bă ieţ ilor. Puiu introdusese trei maş ini infernale subt patul elevului
dintr-a opta, care în timpul dejunului o privise pe Olguţ a aş a cum n-avea dreptul
s-o priveascădecît Puiu: elevul dintr-a cincea.

Monica aş ezăală turi cartea pe care n-o cetea, sări de pe divan şi fugi la uşă .
Recunoscuse cele douăbă tăi pe care inima ei le păstrase cu ritmul şi intonaţia lor
exactă
, deosebităde-a altor ciocă nituri, ca muzica de zgomot.
― Dă nuţ!
― Măaş teptai, Monica?
― Te-aş teptam?...
Ridicădin umeri, zîmbind uş or ― în loc săofteze ― îş i dă du o ş uviţ ăaurie
de pe frunte, luănuna lui Dă nuţş i-l că lăuzi spre divan prin penumbra odă ii, cu
paş i înceţ i, tă cînd.
Leila deschise ochi de miere ş i-i închise, ră mînînd rotocol mă tă sos de cenuş ă
albă strie.
Cînd treci cu o durere pe subt un lung umbrar de tei înfloriţ i, ieş i de subt el cu
o melancolie,..
Se aş ezăpe divan, rezemîndu-se de pă rete. Simţ i mîna Monică i pe capul lui,
apă sîndu-i-l afectuos.
― Erai săte loveş ti de poliţ ă ! Ai crescut, Dă nuţ ... Anul trecut...
― M-am schimbat?
― ...Ai crescut. Eş ti obosit, Dă nuţ ?
― Nu. M-am schimbat. De asta par obosit... Nu ne-am vă zut demult,
Monica! E bine lîngătine.
Îi privi mînile încruciş ate calm peste genunchi, tihnite ca mînile icoanelor
pă strate-n umbră . Vă zu o carte.
― Au jardin de l'Infante. De unde-o ai?
― Tu mi-ai trimis-o, Dă nuţ !
― Da... Îţ i place Samain?
― ...Prea frumos ― ş tiu eu! ― e ca o femeie ,vorbi Monica, avînd în glas un
fel de silăş i de îndoială ... Îmi place mai mult Verlaine, nu-i aş a de parfumat. Ştiu
eu!
Dă nuţmedităo clipă ,ţ inînd cartea pe braţ e.
― Curios, Monica! Eş ti singura fe... singura care nu-l adorăpe Samain.
Adina...
Se opri, îngrozit...
Numele Adinei răsunase ciudat în odaia Monică i.
Tă curăîndelung. Apoi mîna Monică i ridicăfruntea lui Dă nuţcu o uş oară
mîngîiere.
― Ai mai scris, Dă nuţ ?
― Nu.
Şi se roş i, se roş i, se roş i...
Nu putea minţ i ală turi de Monica. Dar nici nu putea fi sincer. Săfi fost
Monica bă iat... Nu. Lui, cel dintă i, i-ar fi pă rut ră u.
―...Monica, aşvrea sămăizolez, săreîncep viaţ a de anul trecut...
― Ai sămai poţ i, Dă nuţ ?
Îl privea atît de limpede ş i de blînd, încît sufletul vorbi tare, inocent ş i
încreză tor ca miş că rile unui miel.
― Ştiu eu!... Am săcerc... Şi iar se scutură , privind într-altăparte... Am să
pot. Şi cu înflă că rarea febrilăa celor lipsiţ i de realăenergie, dar capabili de fre-
nezii zgomotoase ca trepidaţ iile unei locomotive ale cărei roţ i se învîrt ― pe loc
― cu atît mai repede, cu cît urnirea e mai grea, Dă nuţvorbi: Chiar de mine, încep
o viaţ ănouă . Măscol dimineaţ a, îmi iau caietul, un creion, ş i măduc... Îş i trecu
mîna prin pă r. ...Încep iară şi plimbă rile din vara trecută ... Bucureş tiul m-a otră vit,
m-a otră vit! Îmi trebuie liniş te, pace, singură tate. Vreau sămăsimt din nou cu
obrazul pe caiet. Aceea-i casa mea adevă rată ... M-am să turat de viaţ ă
!... de felul
de viaţ ăde pînăacum!... Ştii ce? Am sămătund, Monica. Vreau săfiu urît. Am
să-nchid toate hainele în cufere ş i le trimit în pod... Aşvrea săfiu desfigurat,
respingă tor. Atuncea am săscap de mine ş i de ceilalţ i! Zvîrl tot. Nu-mi mai
trebuie nici un fel de eleganţ ă! Am săumblu ră pă nos. Aş a am sămăsimt bine:
jerpelit ca un vagabond... Vreau săfiu curat ca un pahar cu apă . Nu-mi mai
trebuie nici că rţi! M-am îmbolnă vit de literatură !... Am să -mi duc sufletul la
pă scut...
Întorcînd capul, întîlni ochii Monică i: rîdeau. Zîmbi ş i el. Rîse.
― Mint, Monica?
― Nuuu, Dă nuţ! Eşti... copilăros. Cînd vorbeş ti aş a, eş ti Dă nuţ .
Rîdeau amîndoi, cu sufletele deschise. Apoi ră maserăpe gînduri, gravi.
Dă nuţse posomorî.
― Doamne, Monica! oftăDă nuţ . Ce-i aici?
Îşi ară tăcapul, cu o miş care duş mă noasă , răzvră tită. Monica se apropie de el
şi-l sărutăpe frunte. Tă cerea curgea printre ei, ca un rîu între malurile fră ţeş ti.
― Ştii ce, Monica? Hai săne uită m în caietul de anul trecut.

ALUNELE VEVERIŢEI
Vacanţ
a 1913
D.D.

Scris cu creion no. 1, titlul se estompase ca siluetele copacilor pe ză


padăcînd
începe seara. Întăia notaţie avea urmă torul titlu:

5 1/2 dimineaţ
a

La internate e ora cînd sunăclopoţ elul deş teptător.


Din dormitor în dormitor ochii se deschid, genele clipesc luptînd cu somnul
greu. Dimineaţ aş colarăîncepe. Că meş i de noapte umblăprin întuneric; toaca
ciubotelor pe coridoare. Un fel de denii la miez de noapte, cu trupuri mici.
Lavoarul comun, spre care vin cămeş i de noapte care tremură , prosoape
lungi care atîrnă , capete tunse care moţ ăie... Miros de apărece, de sopon, de
pastăde dinţ i. Fierberea robinetelor. Banca minţ ităpe care-ţi văcsuieş ti
ciubotele, amărît, ca pe-ale altuia. Ultimul miros e cel de vacs.
Frig! Tristeţ ăcu gust de pastăde dinţ i. Singurătatea unuia singur, care
vorbeş te munteneş te ş i nemţeş te şi gîndeş te cu accent moldovenesc, între toţ i
ceilalţi, care vorbesc nemţ eşte şi gîndesc la fel. Oare gîndesc?
...Lămpi cu arc voltaic lumineazăalb, bîzîind: capul omului de omăt
incandescent, cu pălă rie de tablăalbastră, căptuş ităalb. Pupitre de repetitor.
Miros de cernealăş i creioane.
Poezia germanădin cartea de cetire deschisăpe pupitru:
Andreas Hoffer
Sub pupitru, Jack al lui Alphonse Daudet.
Alt clopot.
Sala de mîncare. Cafeaua cu lapte subţ ire ca un ceai cafeniu, în care moi,
oftînd, bucata de pîne. Fărămiturile pe jos: pentru mă tură, nu pentru vrăbii.
Ora întîi. Catalogul deschide o acoladăpe toate inimile. Elevul de la tablă,
palid, cu creta şi buretele în mînă. Pe tabla neagrărăsar linii geometrice, tre-
murate cu lacrimile pe obraji. Cîte zile mai sînt pînăla vacanţ ă?... Nu! Cîte ore
mai sînt pînăla recreaţ ie? Ochii de copil tuns, în uniformă, cu coatele pe bancă
privind spre ferestre, departe, mirajul vacanţ ei...
5 1/2. La Medeleni. Zorii. Bătaia cu pernuţ e a hulubilor.
Cobor scările. Măîntorc. Zorelele!
Zorelele! Ochii mei de copil privind din clasăspre Medeleni! Uită -te la
zorele, Monica...

Monica-i dezmiardămîna.
― Dă nuţ, cînd îi lua caietul, pagina asta sămi-o dai mie. Am copiat-o, dar
vreau s-o am scrisăde tine...
― Monica, dar caietul e al tă u.
― Vai, Dă nuţ !
― Sigur... Numele tă u e pe întîia pagină . Caietul e al tă
u.
Roş ie, Monica respirăadînc.
― Dă nuţ, ce zi bună -i azi... Mi-e frică
...
Dă nuţtă cu. Şi lui îi era.
Monica întoarse foaia. Ochii lor se întovără şirădin nou pe foaia urmă
toare a
caietului:

Tră
sură

Nu trăsura de oraş , cu numărul la spate ş i pe felinare!


Nici roţ ile pe asfalt!
Nici birjarul cu haina de catifea albastră , încins cu brîu roşcu franjuri, sau
latăcurea de piele, care-ţ i cere socotealămăsurîndu-te de sus.
― Cîte curse?
Nici biciul cu impertinentăcurbă!
Nici caii fă rănume, cu cozile tă iate englezeş te!
Nici accentul muntenesc al zgomotelor ş i vorbelor!
Nici lacrimile care tremură, mereu hurducate, deş i trăsura are roţi
cauciucate!
...Blajina trăsurăcare aş teaptăîn dosul unei gări mici, numai cu soarele în
ea: întîiul copil în vacanţ ă, cu părul pe umeri.
Buna trăsurăcu poclit pentru sulfină ; nechezatul cailor pentru care ai adus
zahăr; biciul cumsecade, acoperit de cer; semnul prietenos al cozilor cailor;
urmele tălpilor colbăite, pe pluş ul podelei; scăunaş ul din faţă, pe care-ţi pui
pălăria; cînele de tunătoare pe care-l iei în trăsurăfiindcă-i bătrîn ş i cînii
satului sînt răi... şi vizitiul...
Ce sfînt cu spate frînţa coborît pe capră, cu numele de moşGheorghe?

― Dănuţ ţ
, de ce nu-i arăi Olguţ
ei?
― Metaforel?
― Ţţ ! Olguţ a...
― Olguţ a?
― Olguţ a... Ştiu eu! Cine-o cunoaş te!... Am să -ţi spun ceva, un secret, Dă nuţ .
Să -l păstrezi. Olguţ a a făcut parastas pentru moşGheorghe.
― Olguţ a?
― Da. Nu ş tie nimeni.
― E credincioasă ?
― Ştiu eu?!... Mi se pare căa plîns...
― Olguţ a!
― Sănu spui, Dă nuţ . Numai preotul ş i Oţ eleanca ş tiu, afarăde mine. Am fost
împreunăla cimitir... E aş a de curioasăOlguţ a! Ştii ce i-a adus în loc de flori? O
cutie de tutun. E aş a de copilă roasăuneori! I-am spus cănu se face! Ce-are să
spunăpreotul? Oţ eleanca? S-a supă rat. Dupăce-au plecat toţ i, i-a presă rat tutun
pe mormînt.
― Olguţ a?!
― Nici nu ş tii, Dă nuţ , cîte ciudă ţenii are Olguţ a!... Dă nuţ , am să -ţ i spun ceva,
dar...
― Sigur, Monica!
― ...Mi se pare căOlguţ a a fost îndră gostită... Mi se pare! Nu ş tiu nimic. O
impresie!
― Ei! De cine?
― E aş a de neprevă zut!
― Cine?
― Moş u Vania.
― Cine??!
― Da. Moş u Vania.
― Moş u Vania! Vă rul mamei?
― Da.
― Nu-i în America?
― S-a întors astăiarnăş i a plecat în Rusia.
― A fost pe la noi?
― Da. În treacă t: o să ptă mînă ... Ştii, tante Alice nu-l vede cu ochi buni, nici
moş u Iorgu.
― Moş u Vania! Olguţ a! Extraordinar!... L-am uitat cu totul... adică ... e nalt,
cu nas proeminent, voce puternică ... Nu? Nu l-am vă zut din copilă rie! Cum e,
Monica? Miliardar?
― Nuuu! E foarte-foarte simpatic... Noi eram la dejun. Auzim deodatăîn
antret o voce bă rbă tească , timbru de bas: "Nicolas, Nicolas mon ami, salut!"
Tante Alice s-a încruntat, privindu-l pe moş u Iorgu. Atunci a intrat un domn înalt,
cîntînd: "Salut demeure chaste et pure..." Tante Alice ş i moş u Iorgu l-au salutat
din cap de-ajuns de rece.. E curios, Dă nuţ , cum în atmosfera ceea de jenă... ostilă ,
nu ş tiu cum, a ş tiut săse impuie. Seamă năcu Olguţ a!
― Vra săzică , papa ş i mama nu s-au bucurat?
― De loc!
― Da, da! Mi-aduc aminte din copilă rie! Un scandal teribil! Era student la
matematici... socialist probabil. Scria articole sarcastice. Critica tot ş i pe toţ i. Da,
da, da!... Nu ş tiu bine: a lovit pe un profesor de la facultate... Nu ş tiu bine ce-a
făcut!... Se vorbea la noi acasăcu mare indignare. Parcăera ş i o femeie la mijloc!
Ioana Pallă ! Asta am aflat mai tîrziu... Ţin minte, tot aş a, la dejun ― Olguţ aş i cu
mine mîncam la masămică― mama i-a fă cut morală ,ş i papa... A trîntit o dată
cu pumnul în masă ... şi a plecat în America... Un om interesant!...
― Stai săvezi, Dă nuţ . Nici tante Alice, nici moş u Iorgu nu l-au poftit la
dejun. Şedea în picioare, cu pardesiul pe umeri ş i o caschetăenglezeascăîn mînă .
A început cu noi: ne-a să rutat mîna la fiecare, fă cîndu-ne reverenţ e. Dupăce-a
făcut înconjurul mesei, s-a uitat la tante Alice, zîmbind ironic. Tante Alice
continua sămă nînce. Atunci Olguţ a, cu tonul ei de zile mari, se întoarce spre
mine: "Monica, făloc lui moş u Vania la masă , între noi. Neculai, pune un tacîm."
Dă nuţzîmbi.
― Perfect o imiţ i pe Olguţ a! Neculai tot cu musteţ i?
Monica se roş ise. Continuă .
― Da. Atunci tante Alice s-a uitat la Olguţ a, Olguţ a la tante Alice...
― Şi papa a intervenit, zîmbi Dă nuţ .
― Exact, numai căn-avea nevoie. Moş u Vania a început săpovestească ,ş i
toate s-au calmat! Închipuieş te-ţ i, Dă nuţ , căne-am sculat la patru de la dejun.
Moş u Iorgu a uitat de tribunal, noi de ş coală , tante Alice de noi...
― Povesteş te bine?
― Nu bine, Dă nuţ , extraordinar!... Olguţ a îl asculta ş i n-a deschis gura pînă
ce ne-am sculat de la dejun...
― Ei!
― Da. Şi tu ş tii bine, Dă nuţ , cătă cerile Olguţ ei ― la dejun mai ales ― sînt
lucru rar!
― Cum vorbea? Avea imagini frumoase?
― Nuuu! Simplu.
Monica se opri roş indu-se. Dezmierdămîna lui Dă nuţ .
― Povestea mai bine decît Olguţ a?
― Nu. E altceva! Olguţ a are vervă, glumeş te mult, te face sărîzi. Moş u
Vania povesteş te, povesteş te, povesteş te ş i deodatăzîmbeş ti. Nu-ţ i vine sărîzi:
zîmbeş ti. Şi vezi tot ce spune. Toţ i ascultau, ş i Neculai chiar.
― Şi ce v-a povestit?
― Multe, multe!... Că lătoria în America, pe un vapor de vite... Curios, Dă nuţ!
Nu spunea nimic de ocean. Vorbea numai de emigranţ ii ş i vitele de pe bord.
Totuş i, simţ eai oceanul. Simţ eai plecarea... Înstră inarea. Erau pe bord niş te ţărani
transilvă neni. Ne-a povestit cum pe la mijlocul că lătoriei au început săse joace
copilă reş te. Rîdeau toţ i de pe bord vă zînd pe oamenii aceia mari ş i greoi făcînd
pe copiii. Ne descria gesturile lor, reproducea dialogurile dintre ei, cu accentul
caracteristic. Şi deodatăne-am întristat. Nu ş tiu de ce! Tot ce spusese era hazliu...
Ştiu eu! Poate căne-a fă cut săsimţ im cănenorociţ ii emigranţ i români cu cît se
depă rtau, cu atît simţ eau mai puternicănevoia de-a revedea satele lor, veselia de-
acolo. Şi atunci, instinctiv, au devenit copii. Au reluat cu toţ ii jocurile ş i vorbele
din copilă rie... Era trist...
― Da... asta cere mare talent.
― Dupăaceea, Dă nuţ , ne-a vorbit de-o caterincă . Cînta o singurămelodie, pe
care a reprodus-o. Mugetul vitelor, valurile, vîntul ş i caterinca... Ştii ce trist,
Dă nuţ!... Pă rea că
-şi bate joc ş
i de el şi de ceilalţi, dar tot ce spunea te fă cea să
zîmbeş ti, şi dupăaceea te-ntrista... Cîte nu ne-a povestit!... Cînd s-a întors din
America, tot pe un vapor de vite, altăscenă : un sîrb, cu o chitiuţ ăalbăcu ş nur
negru pe vîrful capului, care se repatria. Cînd a vă zut coasta Europei, ş i-a fă cut
cruce ş i a început săcînte, cu braţ ele atîrnînd în jos:

Strofa întîia

"Kneaz Nicolaa,
Kneaz Nicolaa,
Kneaz Nicolaa...

Strofa doua

Kneaz Nicolaa,
Kneaz Nicolaa,
Kneaz Nicolaa...

Strofa treia

Kneaz Nicolaa,
Kneaz Nicolaa,
Kneaz Nicolaa...'"

― ...Să -l fi vă zut, Dă nuţ , cîntînd cu ochii pierduţ iş i faţ a topită,şase strofe


identice, din ce în ce mai jalnic, deş i melodia era aceeaş i... Cînd a ispră vit puteai
sărîzi şi săplîngi deodată . Era îngrozitor de vesel ş i de trist.
― Şi Olguţ a?
― Olguţ a îl asculta mereu. Cît a stat la noi, Olguţ a a vorbit foarte puţ in. Nici
sporturi nu mai fă cea.
― Olguţ a?
― Da! La ş coalăera mai puţ in veselă...
― Şi cu el cum era?
― Foarte atentăş i gentilă . Cînd eram împreună , Olguţ a nu mai era bruscă .
Dacăo ruga să -i cînte ceva la pian, imediat îi cînta...
― Ei!
― Da. De cînd a fost la noi, Olguţ a nu mai cîntădecît muzicărusească.
― Şi ce vorbeau împreună ?
― El vorbea. Olguţ a-l asculta. Parcăera puţ in intimidată ... Uneori ne cetea.
― Versuri?
― Nuuu! Din Anatole France, sau din Kipling, sau din Cehov pe care-l
traducea direct din ruseş te.
― Bine?
― Extraordinar, Dă nuţ ! E greu de descris! Avea farmec...
― Monica!
― Ce, Dă nuţ ?
Era atît de limpede entuziasmul ş i privirea Monică i încît Dă nuţse înroş i.
― E frumos moş u Vania?
― Dă ă !... Nu... Are ochi mici, verzi, foarte vii; ras complect, cu ten de
marinar. Frunte mică , nas, cum spuneai tu, proeminent, cu nă ri groase... Cum să -
ţi spun, Dă nuţ , moş u Vania e ca ş i vorba lui. N-are imagini, dar vezi ş i simţ i tot
ce spune. Aş a-i ş i el! Nu-i frumos, dar e puternic... Nu ş tiu! Eu măsimţ eam lîngă
el ca o raţ ădomesticălîngăun vultur. Un vultur foarte blînd... cu noi, adă ugă
Monica rîzînd. Cînd vorbea cu moş u Iorgu politică , se schimba. Îl ataca pe moş u
Iorgu. Odatăl-a batjocorit pe Tache Ionescu. Moş u Iorgu s-a fă cut foc! "Cum!
Europa n-are un al doilea Tache! N-ai dreptul să -l critici pe Tache Ionescu! Tu
mai ales. Ce-ai fă cut în viaţ a ta? Care-i activitatea ta pozitivă ? Nimic! Criticăş i
negaţ ie. Tu eş ti mai «Ionescu»decît Tache! Toatăţ ara e plinăde critici. Tache
face":.. "Ce?" "Ţara românească . Democraţ ia. Pacea din Balcani"...
Dă nuţrîdea. N-o vă zuse niciodatăpe Monica atît de însufleţ ită
. Recunoş tea
autenticitatea frazelor ş i a intonaţ iei tată lui său.
― Şi Olguţ a ce spunea?
― Închipuieş te-ţ i, Dă nuţ , căOlguţ a, care întotdeauna îl secundeazăpe moş u
Iorgu, s-a amestecat în discuţ ie ― ea, care n-are habar de politică― ş i a început
să -l combatăpe Tache Ionescu!
― Ei?!
― Şi încăcum!... Stai să -mi aduc aminte!... "O primadonăcu nas semit ş i
musteaţ a craiului de mahala..."
― L-a vă zut pe Tache Ionescu?
―Nu cred! Poate c-a vă zut vreo caricaturăde-a lui... nu, i-a vă zut fotografia
pe biroul lui moş u Iorgu.
― Şi a vorbit despre el?
― Cu violenţ ăş i siguranţ ă ! A spus că -i intoxicatăde Tache Ionescu. Leonard
la operetăş i Tache Ionescu la Parlament! Căcizmarul îţ i trimite botinele de la
reparat, învelite în discursuri de-ale lui Tache Ionescu; zbîrnîitorile zmeielor sînt
făcute cu discursuri de-ale lui Tache Ionescu; învelitorile caietelor de teze, tot
aş a; evantaiul profesorului de chimie: discurs de-al lui Tache Ionescu... A fă cut o
peroraţ ie în regulă ! Înţ elegi, Dă nuţ , nu vorbise demult!
― Şi combatanţ ii ce spuneau?
― O ascultau... Ştii, lui moş u Iorgu îi pare bine cînd briliazăOlguţ a. L-a
sacrificat pe Tache Ionescu ş i a aplaudat-o pe Olguţ a.
― Şi moş u Vania?
― Era amuzat ş i el de verva Olguţ ei, pe care, probabil, o crezuse taciturnă .
― Şi Olguţ a?
― Îl amuza! încheie Monica zîmbind cu bună tate.
― Şi?
― Asta-i tot, Dă nuţ ! Moş u Vania a plecat pe neaş teptate în Rusia.
― Şi Olguţ a?
― A redevenit Olguţ a.
― Alt nimic?
― I-a trimis de la Odesa un caiet de muzicărusească : Boris Godunov. În ziua
cînd l-a primit, Olguţ a mi-a spus de trei ori: "Monica, mi-a trimis Vania ceva
splendid!"
― I-a scris?
― Nu-i ş tie nimeni adresa!
― A mai vorbit de el?
― Eu, uneori. Olguţ a tă cea... Dă nuţ , cît a stat moş u Vania la noi, Olguţ a era
mult mai frumoasăca de obicei. Atunci mi-am dat seamăcăOlguţ a are două
frumuseţ i: cînd e Olguţ a, dar atuncea parcănici n-o vezi, atît e de neastîmpă rată ,
şi cînd e îndră gostită . Atunci e frumoasăca o madonă , Dă nuţ. Are ceva copilăros
şi credul... obrajii par mai graş i... seamă năcu tine, Dă nuţ .
Monica se înroş i tare.
― Mă -ntrebi dacăOlguţ a a vorbit de moş u Vania? O datănumai, înainte de-a
pleca la Medeleni, Olguţ a mi-a spus: "Ce bine-mi pare căa plecat Vania!"
― De ce, Monica? întrebăDă nuţ .
Monica zîmbi.
― Dă nuţ , n-am întrebat-o!... S-ar fi supă rat! Am vă zut imediat că -i pă rea ră u
de exclamaţ ia ei. De-atunci nimeni nu mai pomeneş te de Vania. Dar Olguţ a cîntă
muzicărusească ... Dă nuţ , nici o vorbă ! Mai ales Rodica n-aşvrea săsimtănimic!
― Ce-i cu Rodica?
Monica ridicădin umeri.
― ...Un fel de prietenăde-a Olguţ ei. Nu ş tiu cum s-a împrietenit cu ea!
Apropierea lor a coincidat cu plecarea lui moş u Vania. Pînăatunci, Olguţ a n-o
lua în seamă ... Rîde mult; Olguţ a spune că -i tonică .
― Monica, tu eş ti prietenăcu ea?
― Nu, Dă nuţ , vorbi Monica, scuturînd capul. Eu sînt prietenăcu Olguţ a.
Rodica e o... camaradăde clasă ... E foarte dră guţ ă !
― ...Dar cam nă tînguţ ă! adă ugăDă nuţrîzînd.
― Dă ! Asta n-ar fi nimic! E cam zgomotoasă !... Şi... are un fel de ipocrizie,
de lipsăde sinceritate...
― De pildă ?
― Uite: o aduleazăpe Olguţ a. Rîde de tot ce spune ― aici cred că -i sinceră
― o pastiş eazăchiar, probabil fă răsă -ş i dea seama, ş i pe dindos o vorbeş te de
ră u...
― De ră u?
― Nu mare lucru! Fleacuri! Dar oricît! Am auzit-o spunînd căOlguţ a-i
vanitoasă , că -i "ahtiatăde succes", că"se crede grozavă ". Vezi genul...
― Olguţ aş tie?
― Cred căda. O cunoaş te de ajuns! Da ş tii, Olguţ a are slă biciuni copilă reş ti!
Rodica ş i Patapum cred căau aceeaş i valoare pentru ea, dar îi iubeş te, are nevoie
de ei. Uneori o umileş te fă răcruţ are...
― Azi, la cafea!
― Asta nu-i nimica!... Dar imediat îi pare ră uş i o umple de cadouri, e gentilă
cu ea, proclamăsus ş i tare calită ţi pe care Rodica nu le are, dar pe care le acceptă
uş or...
― De ce-a poftit-o la Medeleni?
― Greş ala mea! În ultimul timp eram cam... tă cută . Ştii, aş a sînt eu uneori!
Cred căOlguţ it nevoia unei persoane mai vesele. Şi a comandat-o pe
a a simţ
Rodica.
― Monica, de ce spui că -i greş
ala ta?
― Aş a! Trebuia săfiu mai veselă , săn-o las singurăpe Olguţ a... Nu-i nimic!
În definitiv Rodica nu face nimă nui nici un rău.
Tă cură .
Dă nuţră mase pe gînduri.
― Dă nuţ, nu mai ră sfoim? Îmi pare ră u c-am vorbit! Nu ştiu ce mi-a venit...
Ră sfoirădin nou. Dă nuţceva mai distrat.

Banca

Bancăaş ezatăîntr-o grădină. Oraşde provincie, în Moldova.


Pe banca vopsităverde, o minge roş ie, o păpuş ăcare stăpe bancă: i se văd
tălpile care niciodatăn-au atins pământul. Ală turi de pă
puş ă, ceva mai încolo,
stăun pensionar: fetiţ a cu păpuş a nu-i a lui.
April. Soare nou, cumpărat parcăde la un bazar de jucării scumpe. Vrăbii.
Fetiţ a se joacă. Bătrînul o priveş te: bucle cu fundă, ş osete albe, dinţii albi: îi
lipsesc doi dinţ i din faţ ăprin care-i iese puţ in limba cînd vorbeş te. Fetiţ
a-i dă
cercul ş i băţul în primire. El e bătrîn. El trebuie să-i păzeascăjucăriile. Fetiţ a
sare cu mingea roş ie pe aleea galbenă.
Urechea pensionarului ― cea cu care mai aude ― e zbîrcită , palidăş i
atentă. S-a aplecat. Ea singurăa auzit căla spatele băncii sora mai mare a
ei cu mingea ş
fetiţ i liceanul cu o lăcră mioarăîn buzunarul tunicii s-au sărutat.
...Să-mi fie viaţ ăcu mingea, în ochii unui pensionar bătrîn ― ca
a ca o fetiţ
secretul unei sărută ri abia auzităde o ureche surdă.

Luna

Stai singur pe un colţde pămînt, privind. Pămîntul e mare; cerul, vast...


Noaptea te cuprinde. E umbrăalbastră ... O zare vine cu alb proaspătăîn braţ e.
Apoi tot mai sus, tot mai sus, în liniş te, treptat-treptat; tot cerul e plin de alb...
Culcă-te...
În ietacul mamei, dupămasă, sîmbătăseara, copiii din fundul dormezei
vedeau ietacul plin de lenjuri albe, aduse de la spălat. Şifoniera se deschidea.
Raftul de jos, întîi, apoi al doilea, al treilea... Dulce alb al şifonierei pline de
lenjuri de jos ş i pînăsus?
De ce eş ti trist cînd priveş
ti luna plinărăsărităpe cer?...
...O, şifonierădintr-un ietac pustiu, nu mai rîde cu toate rafturile: copiii de
pe dormeză, sînt mari.

Nebunia

Stai în iarbă. Copacii, frunzele, pasările au accent românesc. Şi gîndul.


Închizi ochii, ş i închipui ― ca săte distrezi ― cădeodatăeş
i-ţ ti în Africa,
printre canibali negri ş i buzaţi...
Deschizi ochii... ş
i eş
ti în Africa! Copacii sînt canibali hirsuţ
i la pîndă.
Panică !
Oare nebunia e simplăca un salt de închipuire ― definitiv ― în intervalul
unei bătăi de pleoape?

Dupăcele două zeci de poeme care alcă tuiau un ciclu aparte, urmau
"culorile", alt ciclu. Din caiet că
zu o garofiţ ăsă lbatecă.
Pe foaie, atît: ,,Mi-a dat-o Monica", şi urma garofiţ ei presate.
Garofiţ ăîş i reluălocul. Trecurămai departe.

ROŞU

Garofiţ
a

Garofiţăde cîmp, pe care ţi-a dat-o o fată, îţi răsare deodatăprintre gînduri,
drăgălaş ăşi minusculă, ca apariţia Scufiţei Roş ii în pădure printre copacii gravi
şi enormi.

Fragi

Întîia cofiţăcu fragi ai verii ţi-o întinde o ţ


igancăzbîrcită, pe stradă .
Dacăîn acea clipăîngerii frăgezimii nu te împresoarăş i nu simţi cătu
însuşi, în mirosul fragilor, eşti o cofiţăcu fragi ― spune ţigăncii că-i prea
scumpăş i n-o cumpă ra.

Cireş
ele

― Cît îi chila?
Domul cu ochelari pe vîrful nasului e gros, concret ş te, ş
i se tocmeş i-n faţ
a
lui toate cireşele din coşroş esc ca dragostea în faţ
a dragostii.
De ce se vînd cireşele oricui?

Zmeură

În clipa cînd Salomeea a sărutat pe buze capul în sînge de pe tipsia de argint,


sîngele lui Ioan avea parfum de zmeură.

Rodii

În rodii e copilăria rubinelor.


Dar rodiile nu se vînd la bijutier.

Harbuzul

Miez de harbuz! La gura sobei, astă-iarnă, coceam castane ş


i te doream,
privind în jarul arzător risipa ta.
Acuma-i vară . Aşcoace o castanăaromatăîn răcorosul tău jar ― dar nu-s
castane.

Ouăroş
ii

― Hristos a înviat!
Pac.
― Adevărat a înviat!
Pac.
De ce se boxeazăouăle tocmai în amintirea lui Hristos?

Maci

Roş u era fesul turcului bătrîn, care, în copilărie, la Constanţ a, spunea


poveşti cu Hogea Nastratin. Avea o barbăalbăca pilaful, ş i fesul ― între cer ş
i
mare ― era singurul roş u de pe lume, dintre cer ş i mare.
Duceţ i-vă, maci, la malul Mă rii Negre, pe mormîntul turcului bătrîn.

Cofetă
rie ambulantă

Roşul sticlos ca ochii iepurilor de mosc al formelor de zahăr de pe tava


cofetarului din colţ ul uliţ
ei!
Cucoş ul roşu. Iepuraş ul roş
u! Palatul roşu.
Da. Palatul roş u. Numai cu cinci parale am cumpărat un palat cu turnuri ş
i
creneluri, care-ţi încleia degetele şi-ţ
i roş
ea buzele.
Care palat poate da mai multăfericire unui copil!
Copilărie, castelanăa unui palat de zahăr înroş it, seniorul nu se mai
întoarce.

Ouăde lemn

Oul misterios, cu miros de lemnărie albă.


Un ou roş u, în el altul albastru, altul violet, altul galben, altul verde, altul,
altul, altul...
Oul de lemn: perspectiva infinitului, jucărie într-o mînăde copil!
Inimă! Cîte am?

Pomuş
oară

În plinăiarnă, cînd gospodina moldoveancăîţ i oferădulceaţ a de pomuş oară


― foc bengal în linguriţ ă― cît regreţ i căastă -varăniciodatănu te-ai abătut
spre fundul livezii, săvezi iluminaţia carminăa tufelor de pomuş oară !
Aş aeş i cu noaptea Învierii. La Crăciun o doreş ti. În sîmbăta Paş telui însăte
culci, hotărît săvezi Învierea la anul.
Dormi lîngăbucurii. Cînd te deş tepţi e prea tîrziu: se-ntunecă.
Pastăde dinţ
i

De ce poezia se ocupăatît de mult de flori ş i ocoleş te pasta de dinţi?


Ce imaginăpoate fi mai proaspătă, mai vie ş i mai sănă toasădecît a unui
copil ― cămaş ălungăde noapte cu gulerul ş i mînecile suflecate ― care zîm-
beşte în oglinda lavoarului unei ilariante feţ e, cu părul zburlit, gura deschisă,
dinţi albi, periuţ a albe şi spuma rozăca înflorirea unei crenguţ e de piersic?
Ori poeţ ii în copilărie nu se spălau pe dinţi?

Gura sobei

E întîia fereastrăla care ochii copiilor au cunoscut voioşia ochilor de femeie


care aşteaptăprintre garoafe ş i melancolia ochilor de femeie, cînd petrec o
plecare prin că derea viţei roş
ii de toamnă.

Racii

Ştiu atît de bine din copilărie culoarea lor miloasăverzuie; blegul sau
nervosul lor plescăit din căldarea cu apăîn care sînt zvîrliţ i grămadă,
deschiderea ş i închiderea foarfecelor, ca a degetelor cînd fac umbre chinezeş
ti
pe zid; şi spaima copiilor, în faţa căldării biblice parcă, în care miş
unăarmatele
întunecate ale lui Scaraoţ chi.
Atunci de ce pun racii la culoarea roş ie?
Cine poate rezista opiniei publice!

Asul de cupă

Cum sănu-ţ i fie dragă, chiar dacănu eş


ti cartofor, fotografia în mărime
naturalăa acestui cap de cireaş ă.

Ridichi

Joviale şi robuste ridichi! Garniturăde un roşrural, a untului proaspăt,


alături de caşş i de urdă.
Veselia începutului de masă, cînd apetitul e intact şi creierul ― fă rădigestie
― alegru.
Nu lauri, ci garniturăde ridichi aşface pe copertăcapului bunului Creangă .
Săm-audăprofesorii!
Dar Creangămi-ar da dreptate. El era "mîncă u" înainte de toate.
De ce se conservăamintirea marilor scriitori în sirop?

Ceaş
ca

ie, lucioasăş
Era roş i cu naivitate rotundă, o ceaş
cădin bucătărie cu urechea
spartă.
Ceaş căieftinăcu care servitorii beau apăsau lapte.
Şedea pe masa culinară , printre morcovi, sfeclă, pătrunjel, ceapă, usturoi,
prăji...
La Patruzeci de Sfinţ i era plinăcu fragi.
Dacăaşspune unei fete: "Obrajii tăi sînt ca ceaş ca din bucătărie", s-ar
ofensa, fărăsăş tie căîn obrajii ei numai am regăsit pe cenuş ă reasa copilăriei.

Inima

Inima mea, de ce baţ i atît de mult? De ce un simplu cărăbuşte face sătresari


cu zvîcnirea pe care alţii numai în faţ a dragostii o au?
De ce măbucuri atît? De ce măosteneş ti atîta?
Dacăîn loc săbaţ i te-ai scutura, pămîntul ar fi acoperit cu cireş
e, căci cireş
greu mi-e sufletul deasupra întregului pămînt.


tlă
gele roş
ii

Ciudatăevocare, elegiacă!
Toamnă. Zări blînde. Luminăroasă. Se clădesc lemnele pentru iarnă. Miros
de pădure în ogradă. Trist greier de toamnă, ca scripcarul bătrîn, cu degete prea
tremurătoare, cerînd de pomană...
Cazanul cu pătlăgele roş ii fierbe în clocote somptuoase ca un ţ esut oriental.
N-ai vrea săfii, mai bine, pătlăgicăroş ie, ş
i bulion, săstai în raftul cămării
de acasă, subt raftul compoturilor ― decît om, săte tunzi, să-ţ i reiei uniforma de
anul trecut, cu mînici prea scurte, ş i săpleci la internat?...

― Bietul Dă nuţ!
― Monica, te-au întristat pă tlă
gelele roş
ii?
― Aş a-s de sincere, Dănuţ !
Bufnirăde rîs.
Caietul se ispră
vea cu:

VERDE

Verde ghiduş : buratecii. Un buratec în palmăe întîia glumăa primăverii.


Verde melancolic: nucii cu miros amar. Bă ile cu frunze de nuc din copilărie
(ce bine era!) Răţuştele de celuloid care înnotau pe valuri provocate cu degetul.
Culcarea în patul cald, cu mama la căpă tîi. Poveş ti. Etc..
Verde... Ultima frunzăverde, pe care-o vezi din bancă, pe fereastra liceului.
Mizerie! Începe ş coala.

Fine

Memento: Caietul următor, de la anul, va fi al culorilor.


Să-mi samăn sufletul cu grîu. La anul săcreascănou.
P.S. Negru: măslinele din hîrtia zidarilor ― ce poftă-ţi fac cînd le zăreş
ti din
clasă, la lucrătorii care lucreazăla casa de ală turi. Devin preţ ioase. Ai impresia
căse vînd cu "caratul" ca diamantele.
Negrul miezului de noapte, în copilărie, cînd te deş tepţi brusc, vezi strigoi
care s-apleacăş i n-ai chibrituri. Icre negre: astrahanul miniatural al celor moi,
care, de fapt, sînt cenuş ii. Etc....

― Gata, Dă nuţ... Ţi-aduci aminte unde erai cînd ai ispră vit caietul?
― Lîngăpă dure?
― A doua zi ne-am plimbat că lări: nu?
― Da...
Gîndul lui Dănuţtrecu prin pă durea de anul trecut... cu Monica ală turi...
― Monica, dă -mi un creion,
― Vrei săscrii ceva, Dă nuţ ?
― Da.
― Nu mai ai loc în caiet. Să -ţi dau un alt caiet.
― Ai caiete, Monica?
― Pentru tine.
― Nu. Caiet altă dată. Acuma dă -mi un creion. Vreau săfac o rectificare.
Luăcreionul ş iţ inînd caietul pe genunchi, ş terse titlul vechi Alunele veveriţei,
ş
i scrise mare:

CAIETUL MONICA:

― Uite, Monica, adevă ratul titlu.


― ...Caietul...
Sîngele continuăpe obraji lectura noului titlu.
― Monica, spune-mi drept, cum ş tii tu săspui, ce impresie generalăîţ i face
caietul acesta? Vreau săş tiu pă rerea ta.
― Ca valoare literară , Dă nuţ ?
― Nu. Ca fizionomie sufletească . Ce crezi tu despre cel care l-a scris?
― Dă nuţ , e greu săjudec! Mi-e prea scump caietul acesta. Şi tu... tu, Dă nuţ,
eşti fratele meu.
Se roş ise, dar ochii ei îl priveau drept în faţ ă
.
― Spune-mi, Monica!
― Te rog, spune-mi!
― ...Dă nuţş tiu eu! Ţi-e fricăde viaţ ă ... Ţi-e fricăs-o priveş ti în faţă ... ţi-o
ascunzi...
Dă nuţoftă .
― Ca emigranţ ii de pe vaporul lui moşVania: nu, Monica? Măjoc de-a
copilă ria cu cît măapropii mai tare de viaţ ă... Ai dreptate, Monica! La nouă , zece,
unsprezece ani ― nu-mi aduc aminte exact vîrsta ― doream sără mîn copil... Sînt
rari copiii care doresc aş a ceva. Eu doream. Acuma mi-e frică ; tu spui: de viaţ ă
― eu spun: de sufletul meu. E cam acelaş i lucru... Dar tu, Monica, dacămi-aş
pune destinul în mînile tale ş i te-aşîntreba: ce săfac? Săscriu înainte, cu ochii
spre copilă rie, ş i sără mîn un Dă nuţcurat, ca cel din anul trecut, sau să ... tră iesc,
săprivesc viaţ a în faţ ă? Ce m-ai sfă tui?
Monica îş i privi multăvreme mînile îngheţ ate pe genunchi.
― Eu... te-aşsfă tui... sătră ieş ti... săfii voinic, Dă nuţ . Ai un suflet bogat, de-o
bogă ţie rară ...
Dă nuţridicăfruntea, cu ochii în zalele trufiei.
― Monica, vra săzicătu ai încredere în talentul meu?
― Da.
Şi sufletul Monică i gemu: nu în dragostea ta?
Dar Dă nuţră spunse numai buzelor.
― Atunci, Monica, tot mai sînt bun la ceva.
Monica tă cea. Plecase capul.
― Te-ai întristat, Monica?
― Nu, Dă nuţ , măgîndeam... Aşvrea săfii fericit... săfii mulţ umit de tine.
― Monica, mai spune-mi ceva, drept: tu cum priveş ti viaţ a? Cu teamă , ca ş
i
mine, sau...
― Eu o privesc în faţ ă, Dănuţ ... Dă nuţ , dar ce-am pă ţ it? Vorbim ca la teatru!
― Mi-e egal!... Monica, aşvrea săfiu toatăviaţ a aşa cum sînt lîngătine.
Ar fi vrut sa-i spună : "Rămîi, Dă nuţ ". Dar tă cu.
Dă nuţo întrebă :
― Monica, dar despre tine nu ş tiu nimica. Un an întreg...
Monica ridicădin umeri.
― Că lă resc mai bine decît anul trecut. Restul e la fel... Poate s-a mai copt ş i
mintea puţ in. Ştiu eu!...
― Monica, cine-i Minodor Stratulativ? O farsăde-a Olguţ ei?
Monica zîmbi.
― Nu, de-a naturei! Vorbesc ca Olguţ a!
― Îţ i "face curte"?
― ...Să racu! Moş u Iorgu l-a congediat: nu era niciodatăîn birou. Îmi era milă
de el!
― Olguţ a mi-a spus, cînd a fost la Bucureş ti, căFacultatea de drept se
împarte în două : grupul de studenţ i care aspirăsădevie secretarii lui papa, ca să
te vadă ;ş i cel care trece la Facultatea de litere, ca săte aş tepte...
― Formulele Olguţ ei!
― Monica, da spune-mi ce impresie îţ i fac succesele tale: drept!
― Drept, Dă nuţ ! De indiscreţ ie! E mai bine la Medeleni decît la Iaş i. Nu-mi
place săfiu ca o actriţ ăpe scenă ... deloc nu-mi place! E obositor sănu poţ i fi
singur decît între patru pă reţi!
― Curios, Monica! Tu nu eş ti cochetăde loc!
Monica se roş i. Următotuş i, cu ochii în ochii lui Dă nuţ :
― Sînt, Dă nuţ ! Uite: azi dimineaţ ă , la gară , l-am făcut săcabreze pe Cneazu.
Tu te-ai speriat. Vezi, Dă nuţ ! Mi-a pă rut ră u... La dejun mi-am schimbat
pieptă nă tura... Sînt foarte cochetă , da ţ ie-ţ i spun...
― Monica! Monica! Ce apăde izvor eş ti tu!... Lîngătine am sălucrez. Am
tot felul de proiecte! Optsprezece ani trecuţ iş i n-am fă cut nimica! Dar sînt plin,
Monica. Lîngătine am conş tiinţ a bogă ţ iei din mine. Tu eş ti lumina mea: lîngă
tine numai măvă d bine... Cîte am de făcut! Mircea îmi ţ ine mereu discursuri:
"Nu mai scrie franţ uzeş te, e o limbăstră inăetc."... Habar n-are de ce-i în mine ş i
de proiectele mele literare!
― Nu i-ai spus nimic?
― Nimic! El ş tie versurile franţ uzeş ti... pe care le reneg.
― Cum, Dă nuţ ? "Prietenul" tă u nu ş tie nimic?
― Numai tu ş tii, Monica. AltăMonicăn-am...
"Nu spun minciuni", comentăgîndul lui Dă nuţvorbele lui Dă nuţ .
Monica respirăadînc.
― Curios, Monica! Uneori, chiar foarte des, sînt vanitos. Doresc săplac, să
stră lucesc...
― Asta nu-i vanitate, Dă nuţ . Exuberanţ ătinerească ...
― Nu, Monica. Simt bine căsînt vanitos... La patinaj, de pildă , cînd e multă
lume, patinez nu mai frumos, dar mai însufleţ it decît atunci cînd e puţ ină ...
― Tu eş ti artist, Dă nuţ . Vezi, eu, cînd sînt cu tine... sau cu Olguţ a, uneori, mă
animez, vorbesc... multe prostii: în sfîrş it, deschid gura ş i eu. Cînd e lume, mă
închid. Dacănu i-ar face plăcere lui tante Alice săne vadăpe Olguţ aş i pe mine
în salon, cînd e lume, niciodatăn-aşintra...
― Timiditate?
― Nu, Dă nuţ ! "Publicul" mădeprimă ; pe tine te exaltă , fiindcătu eş ti artist ş i
ai nevoie de public. Eu... eu sînt o fată . Nu-s timidă . Am fost puţ in, cînd eram
mică . Timiditatea te paralizează , te face dezorientat în faţ a oricui... Sentimentul
meu în faţ a lumii e de pudoare. Măacopă r... nu de frică , Dă nuţ ... nu ş tiu! Mi se
pare aş a de natural ― vorbesc pentru mine ― cum să -ţ
i spun?... Toţ i oamenii
trăiesc în case, între ziduri; la ferestre au storuri. Vor sătrăiascăsinguri, în
intimitatea lor. Nimeni nu-ş i face casăcu pă reţ i de sticlă ... Dar o gră dină , Dă nuţ ,
n-o zideş ti... Tu eş ti artist, eş ti deschis spre oameni. Eu... numai spre... unii... Pe
tine te exaltăpublicul, dar asta nu-i vanitate. E un fel de energie care te duce în
afară , o dorinţ ăde dominaţ iune pe care-o are ş i Olguţ a. Voi semă naţ i, Dă nuţ , dar
tu... eş ti timid uneori, ş i Olguţ a nu-i... decît în faţ a lui moş u Vania.
Dă nuţrîdea, amuzat.
― Şi eu faţ ăde cine?
― Tu... nu ş tiu bine, dar am impresia căoamenii pe care nu-i cunoş ti te
intimidează ... Mai ales femeile.
― Ce bine măcunoş ti, Monica! Ştii de ce măintimideazănecunoscuţ ii?
― Fiindcăle atribui luciditatea ta cînd eş ti timid, Dă nuţş ovă i o clipă .
― ...Dar femeile?
― Dă nuţ , da ce-s eu? Oracol?
― Spune-mi, Monica. E aş a de bine cu tine!
― Dă nuţ , să-ţ i spun ce-am observat la alţ ii, în salon la tante Alice. De tine...
nu ş tiu!
― Spune de alţ ii.
― Dă nuţ , bă ieţ ii şi chiar domnii care nu ş tiu sau nu pot săfie "galanţ i" cu
femeile sînt timizi... fiindcănu ş tiu ce săfacă , ce săle spuie... cum săumple
tăcerea, cum săînceapă , cum săcontinue... Am vă zut o datăla noi un profesor
universitar din Bucureş ti, un prieten de-al lui moş u Iorgu. A stat la noi la dejun.
În timpul dejunului a vorbit mai mult cu moş u Iorgu: politică , drept, campania
din Bulgaria. Un om interesant. Tot ce spunea era cuminte, cumpătat ş i uneori,
faţăde pornirile lui moş u Iorgu, avea un umor fin... Dupădejun, moş u Iorgu s-a
dus pînă -n birou săexpedieze un client. Bietul profesor era paralizat între noi! S-
a refugiat lîngămine ― mai erau ş i alte persoane ― ş i abia îndrăznea sădeschidă
gura. Dacă -l priveam, se înroş ea. Era penibil pentru el! Şi eu doarănu sperii pe
nimeni! Dar nu ş tia cum sămăia! Probabil cănu tră ise în saloane, cu femei. Era
depeizat. Cînd a apă rut moş u Iorgu, s-a repezit ― literalmente ― la el, fă răsă -ş i
dea seamă , bietul om, căfaţ ăde mine miş carea lui era necuviincioasă ... Dar
crede-mă , Dă nuţ , e preferabil genul acesta de timiditate, cu accese de explicabile
necuviinţ e, decît dezinvoltura "salonarzilor", cum le spune Olguţ a. Aceia, mai
ales în faţ a unei fete, sînt stupizi...
― Monica! Biciul de foc!
― Nu, Dă nuţ , dar m-au exasperat de-ajuns. Mi-aduc aminte de pe cînd eram
fetiţămică― ş i pe atunci mărevolta! ― veneau la noi tot felul de oameni în
vîrstă , care se simţ eau obligaţ i săfie gentili cu mine. Măluau de bă rbie ş i-mi
vorbeau cum vorbeş ti cu scatiii din cuş căsau cu puii de pisică : "Pupuia, cocuţ a,
pupuia. Sî ai panglicuţ ăsî papucei fumosi, sî un us" (adicăun urs: ş i atunci fă -
ceam eforturi ca săpricep). Şi eu vorbeam bine, Dănuţ . Articulam corect
cuvintele ş i formam toate frazele uzuale, mai ales cele de politeţ ă, cum trebuie.
― Şi tu ce fă ceai, Monica?
― Tă ceam, Dă nuţ . Îmi era mie ruş ine sădeschid gura ş i săvorbesc omeneş te
faţăde strîmbă turile lor. Deveneau peltici, sîsîiţ iş i gîngavi, crezînd probabil că
aşa trebuie săvorbeş ti copiilor ca săle faci plă cere ş i ca săfii la nivelul lor.
Dă nuţrîdea.
― ...Exact aceeaş i situaţ ie o regă sesc acuma, în raporturile dintre fete ş i unii
domni. Vor săse puie la nivelul fetelor ş i imediat fac "ş coalăde adulţ i", cum
spune Olguţ a.
― Adică ?
― Ştiu eu! E greu să -ţ i imaginezi discursurile servite fetelor, de aceş ti domni!
Ştii, Dă nuţ , probabil că -ş i închipuie căîn capul unei fete toate cele devin vagi,
sentimentale, prostuţ e, ş i ei se pun la nivelul fetelor.
― Biata Monica!
― M-am deprins, Dă nuţ . Tac.
― Nu ră spunzi nimic?
― "Da. Nu. O! Eee! da-da! Cum nu! Sigur! Natural!" Iatăvocabularul unei
conversaţ ii.
― Şi Olguţ a?
― Olguţ a e în elementul ei. Un ceas joacăteatru, ră spunzînd exact noţ iunii de
"fată " din mintea lor, dupăaceea redevine Olguţ a.
― Şi ei?
― Vin la mine.
― Vai Monica!
― Dar vine ş i Olguţ a!
Rîdeau amîndoi.
Dă nuţîş i simţ ea sufletul destins, ca trupul, dupăun lung masaj, cînd muş chii
sînt odihniţ iş i circulaţ ia sîngelui armonios înviorată .
― O cafeluţ ă , Monica!
― Cum nu m-am gîndit!
― Ai la tine?
― Sigur, Dă nuţ , ca ş i anul trecut.
Monica avea la ea în dulap toate cele trebuitoare preparaţ iunii cafelei negre,
fiindcădoamna Deleanu interzicea lui Dă nuţabuzul de cafea, pentru care Dă nuţ
avea o mare slăbiciune.
Se auzi un ciocă nit la uş a care da în antret. Monica privi mirată . Olguţa intra
fărăsăbată ; Puiu se anunţ a cu voce tare; Rodica nu intra...
― Intră ... Olguţ a! exclamăMonica.
― Eu. Buna dimineaţ a! Ştiţ i ora?
― Şase jumătate! Ce? Beţ i cafea?
― O pregă tesc, Olguţ a.
― Nu se poate! Haideţ i la tenis.
― Olguţ a! Sămămai îmbrac! Să -mi scot racheta din cufă r... Asta cere efort!
― Eu îi fac cafea, interveni Monica, sporind piedicele.
― ...Inspiraţ ia îi face bezele, continuăOlguţ a pe acelaş i ton enumerativ.
― Ză u, Olguţ a! se rugăDă nuţ . Azi n-am vervăpentru tenis. Obosit de
drum... Stai ş i tu cu noi. Monica ne face cafele. Ză u, Olguţ a! Lasătenisul! Tot am
fost noi odatăcei trei muş chetari. Astă zi săfie Vingt ans après.
― Ba! Trei roluri nu pot juca. Am fost d'Artagnan ş i Aramis; acum săfiu ş i
vicontele de Bragelona?!
― Rol de îndră gostită ! vorbi Dă nuţ, zîmbind maliţ ios.
Olguţ a aruncăo scurtăprivire Monică iş
i replicăpe acelaş i ton:
― Nu pot fi îndră gostităîn ş ase volume! Trec rolul.
― Bine. Îl accept eu, ră spunse Dă nuţ .
― Cumpă ră -ţi o bibliotecă !
― Ră mîi cu noi, Olguţ a.
― Cafeaua-i gata, anunţ ăMonica, turnînd-o în ceş ti.
― O bem ş i plecă m.
― De ce, Olguţ a?
― Tenisul.
― Să -l sacrifică m.
― Politeţ a!
― ...?
― Mircea ş i Rodica, în tête-à-tête, cu fileul la mijloc, Rodica dăcucuri,
Mircea dăchicsuri. Rodica rîde, Mircea tace. O partidăde tenis unică!
― Da Puiu unde-i?
― La lecţ ia de pian.
― Ce-i de făcut?
― La tenis. Fugi ş i te-mbracă .
― N-am chef de loc, Olguţ a! I-aş a de bine aici. Toţ i trei...
― Metaforel, fiule, de ce nu pricepi? Peste zece minute vom fi cinci... sau
şase!
― De ce?
― FiindcăRodica vine dupămine ca oaia dupămă gar, ş i Mircea dupăea, ca
mielul dupăoaie. Şi parcă -l vă d, izbucni Olguţ a c-un aer profetic, pe Cuţ ulachi
intrînd călare pe bicicletăîn odaia Monică i, "Monica, unde-i Olguţ
a?"... Eu sînt
omul cu trei umbre! Voi doi aveţ i mai puţ ine. Sacrificaţ
i-văumbrele pentru tenis.
― Hai la tenis, oftăDă nuţc-un aer resemnat. Tiranule!
Dupăce ieş i Dă nuţ, Olguţ a o privi lung pe Monica ş i zîmbi.
― Melizando! Melizando! De ce crezi tu căvenirea lui Vania e un secret? Şi
dacăe un secret, de ce i l-ai spus?
Monica o privi drept în ochi ş i-i ră
spunse tot zîmbind:
― Fiindcăa fost un secret!

Dă nuţ , făcînd-o pe Olguţ a "tiran", în glumă , fă


rămînie, dar sincer, ignora
urmă toarea scenăîntîmplatăla ceai:
― Unde-i Dă nuţ ? întrebase doamna Deleanu.
În locul lui Mircea, care ş tia căDă nuţnu e în odaia lui, fiindcăîl că utase,
răspunse Olguţ a, care ş tia căDă nuţnu doarme din pricina deş teptă torului
torenţ ial rînduit de Puiu ― în urma ordinului ei ― subt patul lui.
― Doarme, mamădragă . Lasăcă -l scol eu cum ş tiu.
― Ba te poftesc! Dă -i pace sădoarmă. Mă car în vacanţ ă ,ş i la el acasă , săse
poatăodihni.
Apoi doamna Deleanu remarcase absenţ a Monică i.
― Da Monica unde-i?
― Mamădragă , am trimis-o pînăla garăsădea o telegramăurgentălui papa,
răspunse Olguţ a, administrînd pe subt masăun picior lui Cuţ ulachi limbălungă .
― Ce telegramă ?
― "Rog trimite urgent mingi tenis. Aici masacru. Olguţ a."
― Dă ! Olguţ a, oftase doamna Deleanu. Dacăsocoţ i tu că -i bine ş i frumos ca
în ziua sosirii lui Dă nuţ, în loc săfiţ i împreunăca fraţ ii, s-o trimiţ i pe Monica
tocmai la gară , cu astfel de telegrame urgente, atunci....Ce sămai spun .... Rîzi,
Olguţ a!
Drept pedeapsă , Olguţ a proiectase, în timp ce sorbea ceaiul amar al
nedreptă ţii, sătrimităa doua zi pe Melizanda ş i Metaforel la gară , sădea o tele-
gramăidenticăaceleia improvizatăad-hoc.

Ieşind din odaie, Dă nuţse încruciş ăcu Rodica. Venea de la tenis,


înfierbîntată, cu rachetăîn mînă . Îşi legase părul cu o basma de culoarea buzelor
― basma de-a Olguţ ei ― care-i acoperea fruntea pînădeasupra sprincenelor,
aţîţ
înd strălucirea ochilor, ca un efect de fard.
― Bunăziua, domnule Deleanu.
― Bunăziua, domniş oară .
― Ai dormit bine?
― Mulţ umesc, da.
― Venisem săvă d de ce întîrzie Olguţ a.
― E cu Monica.
― Aa! Da? S-a întors de la gară ?
Dă nuţzîmbi evaziv. Rodica fă cu un mulinè cu racheta. Pă rea căzîmbeş te cu
nă rile.
Fiindcăavea papuci de tenis, ş edea mereu în vîrfuri, ceea ce-i dă dea o
continuăagitaţ ie. Bluza albăde varăse colora de douăori roz în vîrful sînilor.
Scăpăracheta. Dă nuţi-o ridică . Rodica îi mulţ umi în ş oaptă .
― Sst! Sănu ne-audă ! Nu vreau săş tie Olguţ a căam venit dupăea... Aşavea
aerul căspionez!
În sens invers, ş i deodată , o roş eaţăse ridicăpe obraji, valorificînd densitatea
genelor ră sfrînte, care se lă sară .
― Secretele altora...
Îl privi lung ş i-i strînse mîna, moale, învă luitor, retrăgînd-o alintat, cu un aer
de complicitate binevoitoare.
― Ne vedem la tenis, nu?
Se depă rtăîn vîrfuri spre uş ă, cu precauţ iuni de femeie care vine de la o
întîlnire adulterină .
Deschizînd uş a, întoarse capul brusc.
Ochii lui Dă nuţo urmă reau.
Rodica lă săuş a deschisăş i fugi: nimfă .
Dă nuţporni spre odaia lui, turburat ca dupăo faptăurîtă .
Totuş i, deş i ieş ind din odaia Monică i, se hotă rîse sănu se mai îmbrace special
pentru tenis, ş i să -ş i puie papucii de odaie, deschise lada, scoase pantalonii de
flanelăalbă , papucii noi, că meş ăde borangic suplu cu guler ră sfrînt, şi reţeaua
neagrăpentru pă r, care, în timpul jocului, împiedica ş uviţele săfîlfîie să lbatec,
determinînd astfel pe privitori săurmă reascănumai armonia violentăa trupului ş i
săgetă rile viguroase ale braţ ului cu racheta.

Înainte de a începe "serviciul", Olguţ a vorbi, adresîndu-se bă ncii


spectatorilor, deocamdatăocupatăde Mircea, Rodica ş i Puiu care, graţ ie unei
vizite binevenite pentru el, scă pase mai devreme de la lecţ ia de pian.
― Posteritatea săia act. Pînăacuma a fost odiseea mingilor. Autorul: Rodica.
Acum începe Iliada... Play, Achile!
Olguţ a glumise. Dar Mircea acceptăfă rărezerve evocarea homerică . Ambii
jucă tori puteau săo înfrunte.
Olguţ a servea din colţ ul dreptunghiului opus celui în care pîndea Dă nuţ.
Înă lţ atăîn vîrfuri, avîntare a întregului trup; cu braţ ul ― prelungit de rachetă―
adus deasupra creş tetului, în unghi de tră snet; cu faţ a încordatăş i ochii
scînteietori, Olguţ a avea înariparea crîncenăa dansatorilor cu torţ i, aprinse.
Rareori, Olguţ a servea ş i mingea doua. Îndeobş te, ori servea numai una,
întîia, ori servea trei, întîia fiind nett.
Glonte alb, mingea porni, să ri, zvîcni-ndă răt, zbucni iar...
Spectatorii se ridicaserăde pe bancă , apropiindu-se magnetizaţ i. Toţ i căpătară
ticuri.
Mircea se încrunta cînd Dă nuţtrecea cîte-o vertiginoasărazantă ,ş i surîdea
beat, vă zînd-o frîntăde racheta Olguţ ei, şi mingea împroş catăîndă ră t.
Rodica palpita, cuprinsăde beţ ia sîngeroasăa celor care privesc luptele de
tauri. Strîngea pumnii ş i i se dilataserănă rile. Înteţ ea cu prezenţ a ei violenţ a
jocului. Instinctiv, trecuse în dreptul lui Dă nuţ ,şi pumnii ei duş mă neau spontan
victoriile Olguţ ei. Îş i muş ca buzele, ca sănu exclame în gura mare.
Lui Puiu îi curgeau sudori. Cu racheta în mînă , urmă rea jocul, uitînd cănu
participă . El era ş i Dă nuţş i Olguta, ceea ce-l fă cea săfie obiectiv, adică , al-
ternativ, ostil. Niciodatănu urmă rise o astfel de partidă . La Iaş i nu erau jucă tori
de talia Olguţ ei.
În faţ a filetului, Olguţ aş i Dă nuţerau egali. Verva trupeascăle vă dea fră ţia.
Acelaş i ritm, transpus în douăversiuni.
Rachetele loveau, mereu ripostînd. Traiectul mingii, fulgerător felurit, plutea
multiplu, ca un joc de serpentine, în ochii privitorilor.
Olguţ a, mai ş erpuitoare; Dă nuţ , mai linear ― albi amîndoi, nalţ i amîndoi:
albădă nţ uire, alb duel, alb salt, albăpîndă . Mingea: pîntec alb de rîndunică , salt
de spumă , bulgă r de omăt elastic, aş chii de lumină ...
Unghiuri albe, jos; sus, curbe albe. Dreptunghiuri de var: oblice de cridă
fulgurantă .
Pac-pac; pac-pac; pac-pac...
Inimile! Mingile!
Nici Olguţ a, nici Dă nuţ : douăspasmuri albe-n alb pă ienjeniş .
Explozii albe!
Cu o miş care de rachetă― sau de paloş― Olguţ a destră mănă lucile.
Liniile-ncremeniră . Filetul apă ru. Mingea ră mase. Dă nuţaplaudă .
― Dă nuţ , uite cum se dezumflăbaloanele!
Şi amîndoi, de o parte ş i de alta a filetului, fraţ i, privirăblegirea terestrăa
trupurilor dinafarăarenei vibrînde.
― Mai jucă m o partidă , Olguţ a?
― Stai săse odihneascăMircea!
Puiu luăracheta Olguţ ei: paj; Rodica ― mîna lui Dă nuţ: femeie!
Jocul reîncepuse.
Monica, de curînd sosită , privea de pe bancă . Rodica pă ră si careurile lui
Dă nuţş i se apropie de Monica.
― Vai, ce frumoasărochie ai!
― ...
― N-o cunoş team!
― ...
― Şi ce bine-ţ i stă !
― ...
Se aş ezăpe bancălîngăMonica.
― Ce tă cutăeş ti tu, Monica!
― Acuma ai observat? zîmbi Monica, urmărind jocul.
― Nu... da ş tii!... Monica, reveni ea în ş oaptă , e foarte dră guţMircea... Ţie-ţ i
place?
― Da.
― Eii?!... Oare nu ne-a auzit?
― ...
― Olguţ a joacămai bine decît fratele ei!
― ...
― Puiu, dă -te la o parte!
Puiu aruncăo privire cruntăş i se dă du.
Înfloreau terasele de trandafiri ale asfinţ itului. Tenisul ş i jucă torii aveau
nuanţ e de mă rgean. Trandafirii, mingile pă reau îmbujorate de zbucium.
― Monica, de ce poartăfilet pe cap fratele Olguţ ei?
Monica răspunse calm ş i distrat:
― Ca să -i ţ ie pă rul...
― Şi-l frizează ?
― Nu.
― Puiu, dă -te la o parte!
― Da unde vrei sămăduc? se ră sti Puiu, sincer indignat.
― Vino aici, Puiule, între noi, îl invităMonica.
Oricît l-ar fi pasionat tenisul, Puiu nu putea rezista îndemnurilor protectoarei
lui. Se aş eză , tampon, între Monica ş i Rodica.
― Monica, nu-l pofteş ti şi pe Mircea?
― Pofteş te-l tu, Rodica!
― Domnule Balmuş , nu vrei săstai cu noi pe bancă ?
Contagiunea energeticăa jocului dă du lui Mircea o dezinvoltură
surprinză toare.
― De ş apte ani stau, domniş oară ! Acuma îs în vacanţ ă !
― Bravo, duduie! aprobăOlguţ a, strîngînd mingile pentru un nou serviciu,
ajutatăde Mircea.
― Play!
― Ready!
Că deau prin aer vă luri roş ii, ca săfie mai goalăînă lţarea înnoptă rii.
Pă sările se jucau gă lă gios în dormitorul umbrei.
Din nou tenisul ş i mingile redevenirăalbe în contur albă striu, o datăcu albul
statuar al jucă torilor.
― Puiule, vorbi Monica, du-te acasăş i adăpelerini sau pardesiuri pentru
Olguţ aş i Dă nuţ .
― Şi pentru Mircea, adă ugăRodica, vorbind tare.
― El nu-i încălzit, ră spunse Monica.
Puiu plecă , Monica se ridicăde pe bancă , pornind spre fundul livezii. Rodica
veni dupăea.
― Te-ai supă rat, Monica?
― De ce?
― ...Dă ! Ştiu eu! Tu nu spui nimica!... Mi-ar pă rea rău! Eu te iubesc foarte
mult.
― De ce?
― ...?
Monica plecăprintre pomi, pe subt cer, în rochie albastră , armonios înaltă , cu
pă r de aur ş i în umbră , pă rînd căumblăpe ape îmblînzite.
În preajma ploii, muş tele devin supă ră toare: înţ epătura lor e mai stă ruitoare.
În loc săse întrebe: "Ce-a pă ţit Rodica?", Monica se întrebă : "Ce s-a
întîmplat?"...
― Monica!
Glasul lui Dă nuţ .
Aş teptă. Auzi rîsete.
― Melizanda!
Glasul Olguţ ei.
― Monicaaa!
Glasul lui Puiu.
― Monica!
Glasul Rodicăi, puţ in prefăcut, congestionat, din gît, ca la ş
coalăcînd cercase
―ş i izbutise ― săconvingăpe profesorul de muzică― tenor ― căare voce.
Dar glasul lui Dă nuţnu mai ră sună.
Monica îş i urmăplimbarea. Era deprinsă , la Iaş
i, de pe cînd Dă nuţera la
Bucureş ti, să-l aibălîngăea, fărăca el săfie. Cine ş tie! Poate căş i la Medeleni
tot aş a va fi...
Şi se întoarse îndără t, pedepsindu-se să-l vadăpe Dă nuţlaolaltăcu toţ i
ceilalţ i, fiindcă -i atribuise pe nedrept ― pe nedrept?...
― Pe nedrept.
Un gînd urît.

III

O NOAPTE

"Dragămamă,
Cunoş ti de acasădeprinderea mea de a-mi face temele noaptea, ş i o tolerezi
cu toate căo condamni. Speram să-ţ i fac pe plac, măcar în vacanţ ă, ş i să-ţ
i scriu
scrisorile făgăduite, ziua. Nu s-a putut, cel puţin astăzi. Sînt aproape unsprezece.
i scriu la lumina lămpii. În schimb, dupăamiazăm-a furat somnul ş
Îţ i am dormit
un ceas plin. E un debut onorabil, care poate contrabalansa veghea de noapte
consacratăcorespondenţ ei.
De altfel, pot săte asigur, avînd drept criteriu experienţ a unei singure zile de
Medeleni, căaici insomniile sînt excluse..."

Mircea ridicădin umeri, zîmbind cu bună


tate. Nu putea săspuie mamei lui că
iubea! Restul era sincer.
"...S-o iau metodic".

"Am călătorit bine. Graţ ei de bagaj ş


ie afluenţ ie abilităţ
i, mai ales, graţ ii
unui negustor evreu ― singurul meu tovarăş..."

Şterse pe "meu", cu linii opace.


"... singurul nostru tovarăşde călătorie, compartimentul o rămas gol pînăla
capăt..."

Ră mase multăvreme cu fruntea în palme. Cînd îş i descoperi din nou faţ a,


obrajii ardeau, ochii, răscoliţ
i de un mîl turbure, se îngreuiaseră .
Se plimbăprin odaie în lung ş i-n lat. Se aplecăpe marginea ferestrei.
Pesemne trebuia sără sarăluna. Noaptea era mai neagră .
Reveni la maş ina de scris, făcu bucă ţi întîia scrisoare şi, hotă rît, începu:

"Dragămamă.

Am ajuns teafăr la Medeleni. Ce admirabilăcasămoldovenească! Exact


atmosfera de la noi, amplificatănumai, ca un motiv muzical cîntat de vioară,
reluat apoi de toate instrumentele. Capul tuturora e Olguţ a, coada, eu: vai de
coadă !
Am impresia căretrăiesc paginile adorabile ale Vieţ ii la ţ
arăde Duiliu
Zamfirescu. Totul e curat: oamenii, ş i lucrurile, cerul ş
i peisajul. La sfîrşitul
vacanţ ei devin şi eu poet! N-ai grijă! Dan e pentru amîndoi.
Doamna Deleanu e aş a cum mi-o închipuiam. Mamăpentru Dan, mamă
pentru mine, mamăpentru toţ i oaspeţii acestei case îmbelş ugate şi primitoare. E
mai blajinădecît mata, dar tot atît de fermăîn privinţ a somnului ş i a mîncării:
asta te linişteşte? M-a instalat în apartamentul lui Dan, aş a căsîntem ală turi ca
şi la noi acasă. Domniş oarele ― căci, afarăde Olguţ a, mai e Monica, pe care
păcat căn-o cunoş ti: văzînd-o poetica vorbă«înger» nu mi s-a pă rut fadă, ş i
Rodica..."

Îş i sprijini capul în mîni.


Rodica!
Îl acaparase toatăseara. Venind de la tenis cu toţ ii împreună , tocmai cînd
suiau scă rile, Rodica îş i amintise căuitase pe banca de la tenis o batistăbrodată
de mama ei. Îl obligase pe Mircea s-o însoţ ească , pentru că :
― Noi doi n-am jucat tenis; putem face o plimbare.
Că utaserămult timp batista pe care Rodica o gă sise în mîna ei, unde era din
clipa cînd pornise s-o caute.
― Vai, ce uitucă -s... Sănu rîzi de mine, domnule Balmuş !
― Cum sărîd, domniş oară! Mie nu mi se-ntîmplăsă -mi caut pă lăria de pe
cap?
― Serios?
― Da, da!
―Vai, ce asemă nare! Dă -mi mîna.
I-o întinsese franc. Dar Rodica avea o mînăatît de moale ş i un fel atît de
neobiş nuit de a-ţ i strînge mîna, încît aveai impresia echivocăş i jenantăcăpipă i
involuntar o goliciune. La masăo surprinsese privindu-l. Se înş elase? Înainte de
culcare, aceeaş i strîngere de mînă , care alinta şi se alinta... Rodica!.. Poate
basmaua roş ie, sau buzele, sau nă rile o împă recheau cu femeia roş ie din tren...
Hotel "Binder", Camera 13...
Scuturăcapul. Rupse scrisoarea.

"Dragămamă,
Abia acum înţ eleg ce sacrificiu ai făcut, determinîndu-l pe tata săpărăsească
Iaşul. Cînd eş
ti la Bucureş ti, regreţ ul ş
i Iaş i Moldova. Dar cînd te simţi din nou
în Moldova, urăş ti Bucureş tiul.
Mi-e milăde tata ş i de tine căo săvăpetreceţ i vara acolo..."

Tonul scrisorii îl exaspera ca o ploaie de note false. Începu alta:

"Mamădragă ,
Am că or ş
lătorit biniş i am ajuns să
nătos, fă
răsă-mi pierd bagajele sau
banii..."

Unde era suta de lei?...


Hîrtiile din buzunarul de la piept erau pe mă suţ
a de noapte: o sutălipsea.
Unde? Unde?
Călă tori din nou cu femeia roş ie... Hotel "Binder", camera 13...

Telegramă
Mihai Balmuş
Popa Nan 24
Bucureş ti
"Ajuns bine. Detalii poş
tă. Sărută
ri. Mircea."

Vîrîse suta în buzunarul surtucului: cel drept. O simţ ea mototolită , umezităîn


mîna lui. Totuş i, nu aruncase pe fereastrăeconomiile mamei lui.
Unde era surtucul?
Aprinse o lumînare, ieş ind afară , cu ea în mînă .
Bă tu la uş a lui Dan. Nici un ră spuns. O întredeschise; întuneric.
― Dormi?
Patul gol !
― ...?!
Porni spre bucă tărie.
― Gheorghiţ ă!... Gheorghiţ ă !
― Ci vrei mata, conaş ule? îl întrebăSevastiţ a ieş
ind din bucă tărie.
― Îl caut pe Gheorghiţ ă.
― Hă -hă ăă ! Di cînd o plecat! Sî fie el să nă tos!
― Unde?
― Parcî mata nu ş tii?!
― Nu ş tiu, fetiţ o!
― Eeee!... O înhă mat la bihuncăş i s-o dus cu conaş u nostru...
Sevastiţ a zîmbea cu înţ eles: obraz rumen în tulpanul alb, sîni goi în aspra

meş ăţ ărănească .
― Da tu nu ş tii, fetiţ o, unde mi-a pus surtucul?
― A matali-i?
― Care?
― Unu griu la color, ţ uvil.
― Da, da, acela-i.
― Pui l-o dus la călcat la spălătorie.
― Poţ i sămi-l aduci?
― Iaca-ndatî! Se codi o clipă , cu bă rbia-n piept, sprîncenată
. În odaie?
― ...în odaie.
Suflatădinadins de buzele lui Mircea, lumînarea-i fumega în mînă ; cu
cealaltăo apucăpe Sevastiţ a de bărbie...
Plecăspre odaie, bîjbîind prin întuneric, fă răumbră .

În bucă tărie, cîţiva tăciuni aruncau lumini roş ii din gura sobei. Anica îş i
aprinse ţigara ş i sorbi restul de cafea ră masăîn ibricul babei, care plecase la cul-
care.
― Unde-ai fost?
― Ei, undi! mormă i Sevastiţ a, îndreptindu-ş i că meş a. La boieri...
― Sevastiţ ooo! ră sunăo chemare în ş oaptăsonoră .
― Iaca! oftăSevastiţ a că tre Anica.
― Sevastiţ o!
Puiu, în că meş ăde noapte, pelerinăş i papuci, îş i vîrise capul pe fereastră .
― Unde eş ti Sevastiţo?
― Da ci mai vrei?
― Nu mi-ai pus apăde bă ut.
― Ei, nu ţ -am pus! Ţ-am pus.
― Atunci o băut-o fetele. Adă -mi apă .
Anica zîmbea. Sevastiţ a, posacă , privea că rbunii.
― Săş tii căfac scandal dacănu-mi aduci! Ţi-ară t eu ţ ie.
― Du-ti la boieri! chicoti Anica, tră gînd un fum pe gurăş i bifurcîndu-l pe
nări.
― Du-ti! Du-ti! Da mai du-ti ş î mata, ţ aţ
î Anico! Cî-s să tuli di copchii!

Lă tratăde toţ i cînii satelor, ţ


igă neşte blestematăde oră căitul broaş telor, sicriu
cu patru roţ i, încă lecat de douăumbre, în urma unui negru trap, bihunca se topea
în noapte, ş erpuind de-a lungul drumului că runt...
Vînt nu era; nici adieri. Tă cerea numai ― lanuri de tă cere, plopi de tă cere, cer
de tă cere ― ca reculegerea unei dureri: lespede pe suflet, umbrăîngheţ ată .
Dă nuţmîna. Gheorghiţ ăse ţinea.
În mare taină , Gheorghiţ ăînhă mase la bihuncăpe Zdup ― calul lui Dă nuţ―
şi ieşise din ogradăîn timpul nopţ ii, văzut numai de Sevastiţ a, aşteptîndu-ş i
stă pînul lîngăsat, aş a cum îi poruncise.
La Bucureş ti, Gheorghiţ ănu urmase niciodatăpaş ii stapînului să u spre casa
Adinei. Dacăi-ar fi urmat, s-ar fi mirat!
Întîia oarăcînd îl urma pe Dă nuţspre Adina încă lecau amîndoi aceeaş i
bihuncă . Era înspă imîntat. Noroc cădeasupra cerului veghea Dumnezeu.
Dă nuţtă cea. Gheorghiţ ătă cea. Se auzeau numai copitele lui Zdup, lovind,
sărind, lovind: împă trităzvîcnirea neagră.
...La Bucureş ti o vedea pe Adina în fiecare seară .
Venise ş i la Medeleni, seara. Neliniş tit ca somnambulii cînd ră sare luna,
trupul se deş teptase într-o ciudatăaiurire. Veselia celorlalţ i se decolorase treptat
în ochii lui Dă nuţ . Auzea rîsul lor, zîmbea ş i el, dar zîmbetele feţ ii se opreau la
marginea opacăa sufletului, tremurînd, ca zglobiii focoş i la marginea codrului în
care tă cerea are miros ş i ochi de fiară―ş i e adîncă . Simţ ise nevoia săplece ş i n-
avea încotro.
Se sculase brusc de la masă , cu fă lcile încleş tate.
― Ce-i, Dă nuţ ? Nu te simţ i taine?
― Nu... Măduc să -mi iau batista.
Nu minţ ise. Dar lacrimile nu porniserăîn drum spre odaia lui. Un gînd le
oprise. Trebuia s-o vadădin nou pe Adina. Săîncruciş eze trenul care o ducea
iară ş i la Bucureş ti. O clipăs-o vadă , o clipăs-o strîngă , o clipăsăsimtăiară şi
parfumul care înă lţ a ziduri gigantice între el ş i bucurie, între el ş i Medeleni.
Plecase hoţ eş te.
Şi drumul era plin de spaime! Se temea sănu i se fi întîmplat ceva Adinei la
Iaş i, sănu deraieze trenul în care era, sănu se fi îmbolnă vit...
Adina... Ochii ş i faţ a de copil în neagra imensitate a lumii!
Adina... Ce simplăera fericirea la Bucureş ti! Cîteva stră zi... Casa Adinei...
Adina în braţ ele lui... noaptea...
Adina... Ră spîntie de zîmbet dureros între douăstele că ză toare: ea spre
Bucureş ti, el spre Medeleni. Şi-n noapte, depă rtările-s imense, pră pă stii toate.
Biciul ş uieră , Zdup tresă ri, copitele scă patară , Gheorghiţ ăîncleş ta mai tare
scîndura vijelioasă . Uneori mila-i povarămai grea decît durerea. Ai vă zut odată
pe uliţ ăun cal pră vă lit în genunchi, lovit cu coada biciului. Te-a privit. L-ai
privit. Ai trecut preocupat, gră bit. Peste o să ptă mînă , o lună , un an, pe neaş -
teptate, privirea calului îngenuncheat îţ i ră sare. O să ptă mînă , o lună , un an n-ai
vă zut-o. O vezi. Şi ţ i-e milă . De-atîta vreme îţ i era milăş i n-ai ş tiut. Ştii, ş i te
apasămila ceas cu ceas ş i zi cu zi îngră mă dită― zadarnică .
O zi întreagăuitase privirea Adinei din clipa despă rţirii. O vedea. Îi era milă .
O milăcu ochii deschiş i în suflet, fă răsăpoatăplînge.
Adina... O iubea.
Adina! O iubea cum gemi cu buzele închise numele unui mort pe care îl
iubeş ti deznă dăjduit.
Era cu putinţ ăoare s-o mai simtăîn braţ ele lui?... Mai exista Adina?... O
ţinuse vreodatăîn braţ e? Existase?...
Noaptea clipi.
Privire lungă ...
Negre, copitele lui Zdup sclipiră , de argint. Fum, silueta bihuncei crescu pe
drum.
Ră să rise luna ră sturnînd umbrele.
Se oprirăîn faţ a gă rii tăcute. Dă nuţdescălecă .
― Tu pleacă .
Gheorghiţ ăluăhăţurile. Bihunca porni spre staţia urmă toare, unde trebuia să
aştepte pe un Dănuţsurghiunit la Medeleni, dupăzece minute de fericire în trenul
care-o aducea pe Adina de la Iaşi, ducînd-o la Bucureş ti.

Trenul veni.
Porni.
Dă nuţse trezi pe scara unui vagon de clasa treia. În clipa de oprire, ză păcit,
nu vă zuse nimic la ferestre. Începu colinda. Numai zece minute pînăla staţ ia
urmă toare!
Mizerie! Mizerie!
Îmbrînci un pasager cu caschetăenglezeascăde pe coridorul clasei întîia.
― Domnule, nu te uiţ i?
Dă nuţîntoarse spre el o faţ ăatît de tristă , încît pasagerul că lcat pe picioare
scă păun spontan: "Pardon!"
Dacănu era în tren? Îş iş terse cu dosul palmei nă duşeala frunţ ii. Secundele se
risipeau ca ş iruri de mă rgă ritare, mereu rupte, mereu sfă rîmate cu picioarele, pe
coridoarele lungi, printre oameni indiferenţ i...
― Ocupat! ră sunăun glas posesiv, ca cele din closetele publice.
Dă nuţoftă .
― Plin, domnule!
― Dă nuţ !
― Adina!
O apucăde subţ iori, trecînd-o peste picioarele pasagerilor.
― Închide uş a, domnule! ţ ipăun glas din urmă .
Cu sufletul ca douăvînturi întîlnite, venind din douăză ri, se sărutau pe gît, pe
nas, pe haine, pipă indu-se uimiţ i, sărutîndu-se stîngaci; flă mînzi ş i nebuni, lacomi
şi increduli.
― Dă nuţ ! Dă nuţ!
― Adina! Adina!
Trenul se opri, îmbrîncind.
― Dă nuţ !
― Adina!
Braţele lui Dă nuţcă zură .
― Adina!
― Dă nuţ !
Plîngeau amîndoi.
Gorniţ a sună .
Trenul porni.
Dă nuţîş iş terse ochii, ca săvadălacrimile Adinei, din nou, ca săvadămîna
Adinei...
Nu mai vă zu nimic. Lacrimile, trenul, noaptea...
Nu era singur. Avea o spectatoare: vecina Adinei din tren. Se coborîse în
staţie o datăcu Dă nuţ― respectuos salutatăde ş eful gării ― ţ inînd în mîna
dreaptă , înmă nuş ată ,oţ igaretăde fildeşsculptat, din cale-afarăde lungă ; în mîna
stîngă , un pled ş i un mic sac de voiaj, învelit în pînză , cu monogramă ; iar pe
braţ ul drept, un ş irag de covrigi cu susan, îngră mă diţ i unul lîngăaltul pînăla cot;
aromate bră ţări comestibile, contrastînd net cu linia elegantăa mînicei tailleur-
ului albastru.
Vru sătragăun fum: scrumul că zu. Ţigara se stinsese demult, fă răsăbage de
seamă . O intrigase, de cînd pornise trenul de la Iaş i, fetiţ a cu pă lă rie de pai, zulufi
roş ietici, ochi verzi, năsuc în sus, guriţ ăpupină , ten de copil ― îi venise să -i
ofere bomboane dulci ― gă tităş i parfumatăcu o subtilăsimplicitate ― ş i nu
îndră znise! Femeie coaptăprin cochetă ria surdăa îmbră căminţ ii, dar ş colă riţăîn
vacanţ ăprin vîrsta tră săturilor ş i a înă lţimei, cît ş i prin expresia feţ ii şi a mînilor
― fă răinele ― încruciş ate pe genunchi. Ră pirea ei din compartiment ― gentilă
ca un coşde flori, ridicat pe sus ― o intrigase ş i mai mult. Apoi îmbră ţişarea
candidă , impudicăş i pasionată , de pe coridor ― fredonase zîmbind un motiv din
Manon ― lacrimile ş i copilul... domnul care plîngea în urma trenului plecat.
Domn?... Copil?...
Îi venea să -i spuie: "Întoarce-te. Vreau să -ţi vă d faţ a." I-ar fi spus-o desigur
― nu se sfia nici în saloane săo facă , amă nunţ ind pe dansatorul intimidat prin
face-à-main, cu ochii miopi, nu de miopie, ci de impertinenţ ăcalmă― dar
prefera săfie intrigatădecît săaibăanostul final al decepţ iei.
Ca siluetă , vă zutăpe la spate ― haine de sport cu pantaloni scurţ i:
moletierele cenuş ii înfă şurau picioare lungi, frumos croite ― pă rea bă rbat: zvelt,
tînă r, dar bărbat. Umerii, deş i dezolaţ i, erau largi, formaţ i. Nu-i vă zuse faţ a în
tren. Privise numai îmbră ţişarea: de-atunci ardea ţ igara singură . O aruncă ,
desprinzînd-o din ţ igaretăcu degetul cel mic. Printre mucurile de ţ igă ri
"Funcţ ionar", "Sergent" ş i "Plugar", ş i cele ră sucite în foi de ziar, aruncate prin
pietriş ul peronului, ţ igara fumatăpe jumă tate, cu inscripţ ii turceş ti, evoca
începuturi de roman poliţ ienesc cu Sherlock Holmes, lecturăfavorităa ş efului
gă rii, care, la distanţ ărespectuoasă , aş tepta ş i el săse întoarcă"tînă rul misterios",
pentru ca, la rîndul ei, "doamna senator" să -ş i "exprime voinţ ele". Şeful gă rii
purta asupra lui lampăde buzunar electrică , box, Browning ş i pipă : om cult! N-
avu nevoie săîntrebuinţ eze nimic din "arsenalul detectivian", fiindcă,,doamna
senator" îi trecu bagajul ş i pledul ca unui simplu servitor.
― Se poate? N-a venit tră sura?
― E o enigmăla mijloc...
― Nu-i nici una. A uitat Sake sămăanunţ e!
Şi fă răsă-i pese de proximitatea ş efului gă rii, care, la auzul numelui
atotputernic în judeţ , se ploconise ca în faţ a lui Sherlock Holmes venit direct din
Anglia, murmurăpentru ea, dar tă rişor, cu un dispreţfamiliar ochilor ş i buzelor:
― Pauvre Sake!... Ce trenuri sînt pentru Iaş i?
Şeful gă rii făcu un gest de completădezolare:
― Pînămîne dimineaţ ăn-avem decît un tren de marfă ! Săvăofer camera
mea. Modest, dar din toatăinima! Am ş i bibliotecă .
― Merci!
Privi din nou spre Dă nuţ : pornise cu umerii plecaţ i spre ieş ire. Îl urmă . Şeful
gă rii, dupăea, "scrutînd" spinarea lui Dă nuţ .
― Gheorghiţ ă!
― Aici-s, conaş ule.
― Hai.
― Domnule...
― ...Mărog, doamnă ?
Oportună , lampa de buzunar a ş efului gă rii luminăfaţ a dulce a tinereţ ii cu
urme de lacrimi.
Zdup dansa, sforă ind, gîfîind, uş or înspumat.
― Tinere, am ră mas fă rătră sură . Ai avea amabilitatea sămăconduci acasă ?
― Unde, doamnă ?
Şi glasul era nesigur ş i ră guş it dupăplîns.
― Cîţ i kilometri? se adresăea ş efului gă rii.
― Cinci, mărog, mari ş i laţ i!
― Cinci kilometri, tinere. Moş ia Să lcii. Mergem la pas.
― De unde eş ti, bă iete? interogăş eful gă rii pe Gheorghiţ ă, în ş oaptă , cu
fruntea concentrată , sfredelindu-i ochii cu o privire detectivă .
― De la Medeleni. Hap-ţ iu! ră spunse Gheorghiţ ătră gînd pe nas un stră nut
incipient, care totuş i, izbucni amplificat.
"A luat un gutunar: deci vine de la Medeleni, distanţ ămare, îmbră cat subţ ire,
drum prin pă dure", deduce in petto ş eful gă rii, trecîndu-ş i batista pe faţ ă .
Şi tare:
― Aha! Aha! Puteţ i merge liniş tită, comunicăel rezultatul anchetei. Ăsta-i de
la moş ia lui conu Iorgu, deduse el cu glas tare, punînd în evidenţ a conului electric
bihunca "enigmatică " acum o clipă . Mata sînteţ i fecioru lui conu Iorgu?
Fă răsă -i ră spundă , Dă nuţse prezentă"doamnei senator", ajutîndu-i să
încalece bihunca.
"Doamna senator" pă rea înaltăş i slabăîn umbră , zveltăîn lumină , dar
picioarele descoperite pînăpeste genunchi ― din pricina poziţ iei pe bihuncă―
făcurăsăse presimtăunul din acele trupuri tainic împlinite, a că ror goliciune
aratăonctuoase curbe mlă dii, destă inuite numai de ritm ― ochiului atent ş i
experimentat ― de haină , nu.
― Mîi mata, conaş ule?
― Nu. Mînătu.
Îl ostenea ş i gestul ridică rii braţ elor.
Gheorghiţ ăîncă lecă .
Încalecăş i Dă nuţ , cu picioarele spînzurînd pe de lă turi, fiindcăbihunca n-
avea decît o singurărezemă toare pentru picioare, ocupatăde pantofi cu tocuri
înalte.
Porniră . Şeful gă rii îndreptăpentru ultima oarăasupra bihuncei lampa care
destră ma relativele "tenebre", că ci luna ardea alb în noapte. Aspirăaroma
"tabacului blond". Stinse lampa. Enigma nopţ ii înghiţ i bihunca.
Şeful gă rii aprinse luleaua ş i porni gînditor ― deducînd în treacă t căe lună :
dupăumbre ― spre fascicola deschisăsubt lampă : Taverna "La ş arpele negru",
avînd pe copertăautenticul portret al lui Sherlock Holmes: pipa deducţ iilor,
fruntea meditaţ iilor, zîmbetul impenetrabil ş i ochii cu sclipiri de oţ el, reci,
sfredelitori...
"Ce om! Eh!"...

Respiraţ ia cu tril subţ ire a milioanelor de greieri se ridica ş i cobora, ritmînd


noaptea, muzical.
Multăvreme, Dă nuţlasănumele Adinei, în tremur de lacrimi, săurce ş i să
coboare cu respiraţ ia greierilor pînă -n stele, în iarba umedă .
Noaptea era, în lumina lunii, ca un pă r negru despletit pe grumaji, vă zut prin
coardele de argint ale unei harpe.
Bihunca mergea domol. Drumul era alb ca o dîrăde ape. Toţ i trei tăceau.
Doamna fuma miş cînd uş or braţ ul cu bră ţă ri de aluat ş i susan. Miş cările braţ ului
răsfrîngeau în urmăun vag parfum de violete îmbinat cu aroma contradictorie a
covrigilor. Capul îi era acoperit cu un fel de turban de catifea neagră .
Jacheta tailleur-ului se rotunjea iute pe umerii mici ş i înguşti, dar talia, mult
mai subţ ire, minusculă , gîtul rotund ş i supleţ a spină rii dă deau fineţ ăumerilor ş i
un fel de vigoare fragilită ţii lor.
Zdup sforă i, încordăcapul, împinse îndă ră t cu crupa, strîmbînd bihunca.
― Nu vrea la deal, conaş ule! Ci-i di fă cut?
― Ne dă m jos, hotă rî doamna.
Dă nuţsă ri înainte, prevenitor. Zdup se scutura, împingînd mereu.
O luăîn braţ e.
― Ia-l de frîu, Gheorghiţ ă . Cuminte, Zdup!
O aş ezăîn drum. Îl surprinse elastica pondere a trupului care pă rea pană .
Gheorghiţ ăo luăînainte, că lă uzindu-l pe Zdup.
― Aş teaptă -ne sus, hotă rî doamna.
Pornirăală turi dupăbihuncă , Dă nuţcu parfum de violete-n braţ eş i pistrui de
susan pe haină.
Lîngăel, doamna fredona o arie din Manon.
Adina! Adina! Singur lîngăo femeie stră ină ! Ea singurăîn tren, tot mai
departe... Nu-i putuse spune nici o vorbă ! Nu-i scrisese nici un rînd să -i ţ
ie
tovă răşie pe drum! Nu-i adusese nici o floare! Cum îi curgeau lacrimile pe
obraji!..
Oftăprivind în pă mînt.
― Biata fetiţ ă!
Cine vorbise?
― Biata fetiţ ă! Ce tristăera!
Întoarse capul spre parfumul de violete.
― O iubeş ti mult?
Copilă reş te ră spunse ochilor negri ş i parfumului de violete.
― Da.
― Biata fetiţ ă!
Dă nuţzîmbi, cu toatătristeţ ea în obraji.
― Am că lă torit împreunăde la Iaş i...
― Da?
Parcăar fi primit un dar de la Adina.
― Da. Eram ală turi.
Se îmbuna întristarea nopţ ii! Avea lîngăel un tovară şcu amintiri comune, cu
icoana Adinei între ei.
― Ce fetiţ ădră gă laş ă!
― Daa...
― Delicioasă !
― Da, dă du din cap Dănuţoftînd întretă iat.
― Era atît de gentilăcu mînile pe genunchi, cuminte-cuminte! Îmi venea să-i
dau bomboane...
Ridicăochii calzi de recunoş tinţ ămutăspre parfumul de violete ş i aroma de
susan.
― Nu ş tia c-o aş tepţ i?
― Nu. Nu ş tia, suspinăDă nuţ .
― Se cunoş tea! Era abă tută . Avea gura copiilor cînd le vine săplîngă .
Un nod se sui în gîtul lui Dă nuţ . Înghiţ i. Întoarse capul.
Fă răsă -i fie ruş ine, întoarse din nou capul spre buhul parfum de violete. Nu
putea vorbi.
― Te iubeş te mult?
Dă nuţplecăfruntea.
Urcarăîn tă cere prin parfum de mintă .
― În ce clasă -i?
― ...
― Învaţ ăla Iaş i?
― ...Nu.
― La Bucureş ti?
― ...Da.
― Într-a ş asea?
― ...Da.
― Se cunoaş te! E aş a de proaspă tă
!
― Da.
O rarăfră gezime îi învă lui, colorîndu-i obrajii. Fetiţ ăo vedea pe Adina
dragostea lui, fetiţ ăo vedea tristeţ a lui... Şi iatăcăun glas dinafarăo numea ş i el
ă
fetiţ. Împreunăcu altcineva, vorbea despre o fetiţ ă, despre Adina tristeţ ei ş
i
dragostii lui.
― Ai să -i scrii?
― Da.
― Acasă ?
― Da.
― Şi părinţ ii ce spun?
― ...Ei nu ş tiu!
Se roş i tare.
― Aş teaptăcurierul la poartă ? Îi fuge înainte?
― Da.
O vedea pe Adina fugind înaintea curierului, cu bă tă
ile inimii, întorcînd capul
săvadădacăn-o priveş te cineva de acasă .
― Văiubiţ i tare?
― Da.
― Şi eş ti trist de tot?
― Da.
― Vrei un covrig?
― Nu.
― Îs proaspeţ i. I-am luat calzi de la Iaş i. Eu ador covrigii cu susan de cînd
eram la ş coală . Şi ei îi plac?
― Da.
― Atunci trebuie sămă nînci! Uite, rupe unul.
Îi întinse braţ ul. Rupse un covrig.
― Mie nu-mi dai?
― Ba da. Mulţ umesc.
― E bun?
― Da.
― Vezi!
Mîncarăală turi, urcînd alene. O adiere slabăîi împresurăcu parfum de flori
umede. Apoi ră mase numai parfumul de violete ca o umbrăînspre el a siluetei de
ală turi.
Doamna scoase din buzunar o tabacherăde baga.
― Poftim. Nu fumezi?
― Nu, mulţ umesc.
― Nu te lasăpă rinţ ii?
― ...Nu... da...
― Lasă ! Eu "nu te spun"! Ia o ţ igară: sînt dulci, nu fac ră u!... Bagăde seamă,
căse stinge! Vino mai aproape.
Obraz în obraz, se aplecarăasupra pumnilor ei, în care debila flacă răse
îndoia sperioasă . Şi mă nuş ile tot parfum de violete aveau, amestecat cu cel de
piele glasată .
― Nu ş tii săfumezi!.. Vra săzicănu spuneai minciuni! În ce clasăeş ti?
― Într-a opta.
― Şi n-ai fumat pînăacuma?
― Nu.
― Îţ i place?
― Îmi vine săstră nut!
― Arunc-o!
― Nu. Am s-o fumez.
― Atunci învaţ ă-te. Uite cum; tragi fumul încet... nu-l sorbi. Îl aspiri delicat,
aş a... Acuma iar îţ i vine săstră nuţ i?
― Da.
― Stră nută !
Stră nutăînecat de fum.
― Lecţ ia de la început! Vra săzicătragi fumul ― nu-ţ i umplea gura de fum:
de asta stră nuţ i! ― încăo dată ! Aş a. Acuma respirăadînc.
― Ca la doctor?
― Nu vorbi! Ca la doctor, ceva mai natural numai! Eu nu-s doctor!... Ei, cum
îi?
― Bine... da...
― Da?
― ...Sămai stă m puţ in.
Bufni de rîs, ră sturnînd capul pe spate: dinţ ii albi sclipiră -n lună . Linia bă rbiei
lunecăalbăş i goalăspre sînii ascunş i.
― Cîţ i ani ai?
― ...Nouă sprezece,
― Ai rămas repetent?
― Nu. Am început mai tîrziu.
― Ei! Mai fumă m?
― Sigur!
― Săvă d!
Trase din nou, respectînd miş că rile învă ţate descompus, dar sintetizîndu-le
cam brusc, "dînd duş că " fumul.
― Bun?
― Bun!
― Ce gust are?
― Fum!
― Ei, fum! Tutun, nu fum! Îi simţ i aroma?
Respirăadînc.
― Mămiroş i pe mine? A ce miros?
― Violete.
― Îţ i plac?
― Da.
― Am săte las repetent, elevule! Nu ş tii săguş ti tutunul! Eş ti distrat!
― Ba ş tiu! Da încurc.
― Atunci nu ş tii! Gustul tutunului, elevule-elevule, îl simţ i în nas ― nu rîde
― îl simţ i cînd fumul alunecădin cerul gurii spre nas...
― Atunci de ce-l tragi în piept?
― Dupăce nu ş tii nimic, mai întrebi?
― Întrebare!
― Ră spuns: îl tragi în piept ca să -ţ i umpli plă mînii cu aromă ...
― ...pe care n-o simţ i decît în nas!
― Ei! Ţi-ai luat nasul la purtare! Săvăd dacăş tii lecţ ia... Aş a! Iar stră nuţi!
― Nasul!
― Lasănasul! Eş ti debutant!... Ce-i?
― Am... cam ameţ it.
― Tare?
― ...Aş a... puţ in...
Ţigara îi că zu din mînă .
― Rează mă -te de mine. Bine, nu aş a! Sînt voinică !... Na! Greu?
Aruncăş i ea ţigara. Vîrî ţ igareta în buzunar. Se aş ezăpe marginea ş oselii, în
iarbă. Luăpe genunchi capul lui Dă nuţ .
― Nu te gîndi la nimic. Închide ochii. Stai liniş tit pînăce-ţ i trece.
Îşi trase mînuş ile. Scoase pă lăria lui Dă nuţ . Îi puse nuna pe fruntea nă duşită
rece. În lumina lunii faţ a lui Dănuţera albă -albă , cu cearcă ne subt ochi.
Cu o mînăîi acoperi ochii. Cu cealaltăîi inela pă rul: numai arabescuri cu
luciri de argint ş i gropiţ e de umbrăcastanie.
Dintîi simţ i parfumul de violete, altfel cînd izvora din mîna goală , care-i
acoperea ochii. Apoi simţ i coapsele femeieş ti, pe care-i rezema capul.
― Ai înviat?
― ...Ştiu eu!
― Încearcă !
Îl ajutăsăse ridice, ţ inindu-l de subţ iori.
― Pornim?
― Dacămăajuţ i!
― Fie! Profesoarădintîi; apoi infirmieră ! Cum e cu tutunul?
― Săn-aud!
― Cînd ţ i-i da licenţ a săîncerci din nou: cu patru infirmiere pe de lă turi!
― Da! Dacămi-ar plă cea, aşfuma!
― Prea acri strugurii!
― Nu ţ i-i bine, conaş ule? îl întîmpinăGheorghiţ ăcare zîmbise privind scena
din vale, dar se îngrijorase vă zîndu-l pe Dă nuţsosind cu capul pe umă rul
doamnei, într-o atitudine de ră nit.
― O ameţ eală . Mi-a trecut. Haidem.
― Să -ţi ajut?
― Nu, mulţ umesc. Dă -mi voie...
Se să turase săfie tratat în copil ş i infirm! O ajută , săltînd-o voiniceş te, să
încalece bihunca. Să ri, la spatele ei.
― Mînă , Gheorghiţ ă!
El comanda.
Elastică , bihunca porni.
O ameţ eală ! Instinctiv, îi încolă ci mijlocul... Se dezmetici. N-avea corset, nici
centură ! Trup lung, mijloc rotund, subţ ire, dar degetele nu întîlneau dungile tari
ale coastelor de jos, se afunda ca în muş chiul copacilor.
Se întoarse spre el.
― Mai bine?
― Îm! Potrivit!
― Cum ţ ii picioarele!
― Aş a...
― În vînt? Nu. Pune-le aici. Ai săcazi jos aş a! De ce te jenezi? Pe mine nu
măincomodezi! Măstrîng... aş a.
Îş i vîrî picioarele în aceeaş i rezemă toare, alipindu-ş i pulpele de pulpele ei. Cu
braţ ele în jurul mijlocului ş i picioarele ală turate, erau ca doi că lăreţi pe aceeaş i
şea, cu picioarele în aceleaş i scă ri.
Odihnit, Zdup bă tea un trap viguros.
Încet cu-ncetul, mînile lui Dă nuţ , descleş tîndu-se din jurul mijlocului, se
urcară . Dintîi rugă toare, ş ovă iră , apoi, hotă rîte ş i dure ca plă cile de preţ ios metal
bombat pe pieptul dansatoarelor orientale, acoperirăsînii care încă peau în ele.
Şi fă răabur de tutun, capul se aplecăpe umăr, ş i buzele cu suflare fierbinte
întîlnirăş i gustarăparfumul de violete, acolo unde pă rul ridicat lasăun puf pe
ceafa descoperită .
Gheorghiţăzîmbi lat, fiindcăumbrele erau lungi pe ş
osea, ş
i stă u―
pînul să
vrednic stă
pîn!

Castelana de la Să lcii, urmatăde Dă nuţ , de harmalaia cînîlor ş i de ploconelele


servitorilor ş i servitoarelor, aş tepta în faţ a scă rilor săvie că mă răşiţ a care pă stra
cheile casei.
Bihunca, lă tratăde cîni, trăsese la scară , în faţ a rondului de trandafiri. Se
auzeau vociferă ri, gesticulau lumini: tabă rănocturnă , chematăla luptădomestică .
Dă nuţ , cu mînile în buzunar, aspira parfumul trandafirilor.
Nu-l reţ inuse, dar nici nu-l congediase.
În bihuncă , gestul îndrăzneţ , prelungit de-a lungul kilometrilor lunari,
pierduse progresiv semnificaţ ia de tulbure ş i ademenitoare complicitate ― de la o
vreme doamna începuse săfumeze, apoi mîncase un covrig, iar fumase ― pă rînd
impus de situaţ ia lor pe bihuncă , devenind oarecum, firesc ş i necesar. Multe
femei, tolerau aceste familiarită ţ i sportive, spontan, fă răde nici o jenăsau
reticenţ ă. În bobsleigh ţ inuse fete ş i femei, deopotrivă , de mijloc, primindu-le în
braţ e la unele virajuri aprige, lipit de ele din umeri pînă -n picioare, constatînd în
treacă t elasticitatea lor trupească , preocupat însăde viteza bobului mai mult decît
de-a sîngelui.
Ră mînea să rutarea. Gîtul ei o primise impasibil, ca o scrisoare, mă rcuţ a lipită
de ea,
Îl credea copil. Îl tratase ca pe un copil. Cu atît mai bine! Ea singurăîi servea
o soluţ ie comodăpentru el, un rol de îngînă ri, stîngă cii, naivită ţ
iş i îndră zneli
tolerate, care-i convenea; altminteri, ar fi fost jenant, umilitor mai ales.
Faţ ăde bă rbaţ i, credinţ a sau impresia lor căeş ti copil prostuţ ,ş i tratarea în
consecinţ ă, te paralizează , fărănici un folos sau voluptate: dimpotrivă , vanitatea e
iritată .
Dar convingerea femeilor căeş ti copil naiv, "ş colar", cînd nu eş ti, e o subtilă
superioritate asupra lor, o hainălargă , în care toate miş că rile ţ i-s ascunse, toate
gesticulă rile posibile în că derea faldurilor lente ş i fă ţarnice. Se apleacă ,
încreză toare ca asupra unei flori, Le să ruţi: cred că -i rouă ! Aleargă , înviorate ş i
aţîţate ca dupăfluturi, întind mîna, le-o strîngi tare: cred că -i vînt, se lasă -nvă luite
în joacă ! Le prinzi în braţ e, bă rbă teş te, le despoi: cred că -i zburdă lnicie
dezinteresatăde rîu limpede ş i repede!... Şi dacăvă d în sfîrş it cănu eş ti copil, îţ i
afirmăcontrarul, bă tîndu-te peste obraji: e aş a de comod pentru ele! Şi atît de
savuros!
Că mă răş iţa alerga despletităca vă duva unui înecat. Deschise uş a. Parfumul
de violete intrăîn casă ; Dă nuţîl urmă .
Tă cere pră fuităde casăînchisăcu multe covoare. Parfumul de violete dura o
proaspă tăînviorare. Urcarăscă rile, precedaţ i de un candelabru cu luminile
aprinse.
Lux oriental pretutindeni. Covoare cu reflexe cireş ii, rubinii, violete, viş inii,
că ră mizii, albastru persan galben stins; ş aluri cu desemne iuţ i ca viperile. Icoane
ornamentale. Candelabrul învia binecuvîntă ri rigide de sfinţ i cu ochi severi ş i
bă rbi lemnoase; petala frunţ ilor de madonă ; lancea superbă ... Pluteau amintiri de
tămîie ş i călugă raş i. Profan, parfumul de violete zîmbea printre ele, încruntînd
întunericul din urmă .
Sus, în hall-ul parchetat negru, dragoni de argint din jurul unui uriaşvas
chinezesc că scarăfălcile cu limbi multiple, în care flă că rile aruncau luciri de foc.
Că mă răş iţ a deschise ferestrele. Flă cările ondulau; umbrele ondulau. Încă perea
pă rea căadă posteş te palpitarea de catifea a unui imens fluture de noapte.
Douăservitoare, foarte frumuş ele, cu aer de subrete pariziene, elegant
încă lţate, cu ş orţde dantelăş i boneţ ele pe cap, urcau sprintene scă rile.
― Să rut mîna!
― Să rut mîna!
Fă curăş i lui Dă nuţo reverenţ ăidentică , fă răsăse mire.
― Pregă tiţi samovarul în salonaş . Conduceţ i-l pe domnul.
Precedat ş i urmat de cîte o subretă , Dă nuţintrăîn salonaş . Tot parchet negru,
tot covoare. Un pian de lemn mahoniu, acoperit de un ş al albastru cu chenar
colorat în game de roş . În mijlocul salonaş ului, masăovalăde lemn roş ietic,
acoperităcu un ş al veneţ ian: negru ud, flori verzui, franjuri mă tă
soase, în ploaie
brunăde jur împrejur.
Prin ferestrele deschise, respiraţ ia nopţ ii intră . Franjurile se clă tinarămoale,
flăcările se-ndoiră . Lent ca un ş arpe care deschide ochii, destinzîndu-ş i inelele
solzoase, salonaş ul învia.
Subretele ră scolirăvalurile colorate ale pernelor îngră mă dite pe divan,
răspîndindu-le pe marginea dinspre pă rete ş i la că pătîi.
Se înclinară . Plecară , închizînd uş a. Curentul stinse cîteva lumînă ri. Panica
celorlalte se potoli.
A! O bibliotecă !
Trei rafturi joase de lemn roş ietic. Că rţi multe, legate în piele, cu o variaţ ie
care dovedea o cochetă rie pentru că rţi egalăceleilalte. Leneş ădezordine.
Cum le lă sase mîna care le ră foise, aş a erau. Şi colbul de pe rafturi: brumăpe
o castanăsă lbatecă .
André Gide, Pélladan, Baudelaire, Rimbaud, Pierre Louys, Walt Whitman...
Zîmbi. Situase în aceste rafturi un virtual volum;

DAN DELEANU
VERSURI

E agreabil săfii scriitor! Numele tă u pe coperta unei că rţi învelităîn piele; o


carte răsfoităde mîni... Ce fel de mîni avea?... Parfumul de violete ş i-l amintea.
Acolo în iarbă , pe marginea ş oselei, simţ indu-i mîna pe ochi, îi venise săguste
parfumul mînii cu vîrful limbei, cum îţ i vine săguş ti uneori parfumul din
flacoanele femeilor pe care le frecventezi. Îş i amintise, însă, căera trist ş i
convalescent ş i renunţase.
O subretăintrăaducînd samovarul. Cealaltăveni în urmăcu tablaua.
Ieş iră
.
Îşi dădu seama, deodată , căera plinănoapte, căîn loc sădoarmă― cum
credeau cei de acasă― era într-o casănecunoscută , cu o femeie stră ină, într-un
decor "gen vitrinăDjaburov", cum numea Olguţ a excesul de orientalism în
decoraţ ia caselor, care începuse săbîntuie: reflex social al literaturii decadente ş i
al celei exotice din Franţ a―ş i o mirare extraordinarăîi încreţ i faţ a. Se deschise
parcăun oblon ş i o fereastrăîn el.
Un cucoşcîntă , prin somn probabil, obsedat de soare.
Avu senzaţ ia că -i la Bucureş ti, într-una din acele case artificiale ş i preţ ioase,
insuportabile cînd stai mai multăvreme în ele; case acaparate de decor, în care îţ i
vine parcăori săleş ini molatec ― în timp ce brûle-parfum-urile ard ceţ os ş i
aromat ― ori săînjuri româneş te, ca săte deş tepţ i în substanţ iala Românie.
Aceeaş i aversiune ― pudoare agresivă― care-l fă cea în copilă rie sănu
vorbeascăfranţ uzeş te, deş i putea, îl însufleţ ea în aceste decoruri care excludeau
viaţ a verticală , impunînd trupului ş i sufletului atitudini orizontale. Conţ inutul
bibliotecii ş i amă nuntele mobilierului destă inuiau un gen "femeie fatală ", cine-
matografic fatală , care-l făcea sădoreascăreacţ ia grosolană , cum poate biblicul
Samson dorea duş ul pletelor. Poate acelaş i sentiment fă cuse pe armoniosul
Eminescu ― niciodatăvulgar în faţ a sufletului ş i a dragostii ― săinvectiveze
brutal, iritat, cu mai multăranchiunădecît dispreţputernic, săricaneze ş i să
gesticuleze oratoric ― în versuri pe deasupra ― împotriva importului de lux.
Multe că rţi din bibliotecăîi erau cunoscute. Stima unele; admira altele. Unele
îl iritau surd, fă răca să -ş i poatăexplica lămurit cauza, cum era Le portrait de
Dorian Gray, a lui Oscar Wilde. Simţ ea poate căpentru Wilde, romanul acesta
avea aceeaş i semnificaţ ie ca pentru Dă nuţversurile lui franţ uzeş ti, lă sînd la o
parte pră pastia calitativă . Şi Dorian Gray era o carte scrisăîn faţ a lumii ― ca de
pe scenă― ş i pentru ea, nu în faţ a sufletului, pentru echilibrul, pentru religia lui
în primul rînd. Carte în care sufletul ară ta ce are mai aparent, abilitatea talentului:
suprafaţ ă― nu sunetul sufletului: adînc. Atmosfera din Dorian Gray îl
interesase. Inteligenţ a lui Wilde era captivantădeş i prea egal stră lucitoare ca să
nu simţ i ticluirea, fardul ş i o specializare în paradox, micş oră toare pentru un
scriitor ca oriş ice altămanie.
Nu era "prostie" în aceastăcarte. Nu era "sentimentalism stîngaci". Abuzul de
cinism estetizant să tura exact cum saturăabuzul de sentimentalism umanitar. Şi
oţ etul poate săte dezguste, nu numai siropul.
Lipsea acestei că rţi diversitatea infinităde atitudini, subtil dozate,
imperceptibil contradictorii, care dăunei că rţi greutatea specificăa unui suflet,
impresia reliefantăa marilor creaţ iuni. Lipsea acea neglijenţ ăîn ritm, acea
inegalitate de circulaţ ie, pe care viaţ aş i inima omeneascăo au, dînd autenticitate
tuturor incarnaţ iunilor.
Lectura unei alte că rţi de Wilde, pe care n-o vedea în bibliotecă , De
profundis, îl iritase deopotrivă , spre deosebire de criticii care ori dispreţ uiau
excesiv cinismul din Dorian Gray, elogiind tragismul pocă it din De profundis,
ori procedau viceversa, dupăcum erau esteţ i impasibili sau moraliş ti combatanţ i.
Şi De profundis avea aceeaş i egalitate ― în alt plan sufletesc ― ca ş i Dorian
Gray. De ce un om care plînge săfie socotit mai sincer decît unul care ricanează ?
E "om" cel care, succesiv, plînge, ricanează , e cinic, e duios, e sceptic, e credul, e
prost, e deş tept... Avînd ală turi hă rţ ile desfăş urate ale globului pămîntesc, nu poţ i
spune că"vezi" globul pă mîntesc. Priveş ti dezmembrarea graficăa continentelor.
Numai globul sferic, care învîrtindu-se în jurul axei le descoperăpe rînd,
unificîndu-le în aceeaş i rotaţie, îţi poate da imagina pă mîntului.
Un om e trist un ceas, o zi: în al doilea ceas sau a doua zi, prelungirea tristeţ ii
e un efort: ipocrizie. O tristeţ ăpoate săaibăo mai mare lungime de undă , dar nu
e permanent vizibilă , nici permanent simţ ită . Alte sentimente, alte dispoziţ ii o
interceptează , o acopă r; răsare iar, mai departe, aceeaş i tristeţă , dar alte priveliş ti
au ascuns vremelnic curgerea ei permanentă ...
Tristeţ ălui ― plecarea Adinei ― exista în el undeva, dar el nu era trist. Îl
aştepta să -l însoţ eascămai tîrziu...
"Ce murdă rie!"
Îi era scîrbăde el.
Oftă . Ricană . "Femeia fatală " întîrzia. Probabil căse gă tea în stilul casei:
inele cu pietre savant numite, pe degete; lanţindo-chinezo-persan cu scarabeu fa-
raonic; bandou pe frunte; khol în jurul ochilor mă sluiţi; bră ţ ări la glezne ş i la
încheieturile mînilor; picioarele goale, cu unghiile fardate, în sandale dinainte de
Cristos etc. ... etc... Reţ eta de preparaţ iune a acestui gen de femeie: douăgrame
de Salomee, unul de Messalină , altul de Aziadé, marca Loti, nouă zeci şiş ase de
grame de Francesca Bertini ― le baţ i bine, le agrementezi cu parfum de violete ş i
obţ ii o irezistibilăfemeie fatală .
Se înş ela.
Castelana intrăcu un ş orţalb peste tailleur, aducînd pe-o farfurie covrigii
încă lziţi.
― Măierţ i, tinere, căte-am fă cut s-aş tepţ i. Mi-am vă zut pisicile. Am
două zeci.
― Două zeci!
― Da. M-am spă lat pe mîni, am luat covrigii ş i am venit. Ţi-e foame?
― Da.
― Bravo! Şi mie. Luă m un ceai?
― Cu plă cere.
― Tare?
― Potrivit.
― Poţ i să -l bei mai tare. E ceai adevă rat...
― ...din China! scă păDă nuţzeflemeaua gîndului.
― De ce eş ti sarcastic, june fumător? E chiar din China. China e o ţ ară , nu un
snobism. Mi l-a adus cumnatul meu, pictorul...
Nu-i ră spunse. Peste foaia ascuţ itădin fundul ceş tii, turna apăclocotitădin
robinetul samovarului. Un abur parfumat se ră sfira gînditor.
― Covrigii sînt din România?
― Da, patriotule! Îmi plac covrigii din România ş i ceaiul din China... cînd îl
am.
Cam amă rui, ceaiul avea cu totul alt gust decît cel obiş nuit. Deosebirea dintre
aroma frunzei de nucă , de pildă ,ş i a dulceţ ii de nuci.
― Ai spus căţ i-e foame?
― Da.
― Cu ceai nu te saturi, mai ales că-i din China! Ce să -ţi dau?
― Mulţ umesc, măduc acasă .
― Ai cam întîrziat!
― Evident!
― O paparăbună !
Dă nuţîş i stăpîni ş i iritarea, ş i zîmbetul. Iar îl ispitea rolul de licean, impus a
doua oară .
― Nu măvede nimeni!
― Aa! Eş ti meş ter la escapade?
― Nu. Da ajung la vreme.
― De unde ş tii?
― ...Ştiu eu! Spun aş a!...
Sorbirăceaiul. N-avea multe inele: alianţ aş i un smaragd halucinant. Mîni
mici, care desigur nu s-ar fi putut opri sănu mîngîie ş i săstrîngăo piersicăplină ,
chiar dacăbuzele n-ar fi dorit-o. Mîni care "apucau" nu ca să"aibă ", ci ca să
alinte. Înţ elegeai, privindu-le miş că rile, plă cerea anticilor de-a ţ ine în mînăo bulă
de fildeş . Dupăce sorbea ceaiul, nu tamburina cu degetele pe masă , nici nu le
răsfira gimnastic sau pianistic: pipă ia cu vîrfurile rotunda ceaş că, netedă , cu
pă reţ ii translucizi ş i luciu oval.
Îi plă ceau într-adevă r covrigii aduş i de la Iaş i. Îi ronţ ă ia cu poftă , adunînd cu
vîrful limbei susanul ră mas pe buze.
N-avea nasul în sus. Ciudat! Întîia impresie era că -i în sus. În realitate era
aproape curb: dar nă rile scurt arcuite îl fă ceau săparăîn sus. Uneori pă rea că
priveş te cu nă rile.
Avea ochi mari, negri, din aceia care dau feţ ii un fel de decoltaj negru,
atrăgînd atenţ ia asupra lor ca toate gă telile de gală .
Îş i oxigena pă rul? Poate! Negru, avea un reflex roş u, ca dîra unor asfinţ ituri
de toamnăîn desiş ul negru al brazilor. Nu era oxigenat! Dar îi venea mereu să -i
atribuie artificii pentru oriş ice seducţ iune descoperită .
Se pieptă na cu că rare la mijloc. Pă rul, strîns meş teş ugit pe tîmple ş i la ceafă ,
pă rea că -i scurt ş i căbucleazănumai jos, ca săîncadreze figura.
― Cîţ i ani ai?
― Optsprezece.
― Parcăspuneai cănouă sprezece!
― Daa?... Sînt cam distrat!
― S-au cam uituc!
― Poate!
― Se vede căfugi des de la ş coală ...
― ...! De ce?
― N-ai semnul gulerului tunicei pe gît!
Îi veni săzîmbească . Se stă pîni. Ştia căare gît frumos. Nici urme de brici,
nici omuş or trepidant, nici guş ă... şi Adina avea un ochi!
― Umblu cu gulerul descheiat.
― De cochetă rie?
― Nu. Măsupă ră. Îmi place să -mi simt gîtul gol.
― E voie la ş coală ?
― Cum nu, dacănu te vede directorul!
― La ce liceu urmezi?
― Lază r.
― Liceul Lază r? Cînd l-ai inventat? Nu cunosc nici un liceu Lază r la Iaş
i!
― Nu la Iaş i: la Bucureş ti!
― Aa! Stai la Bucureş ti!
― Da.
― Şi părinţ ii dumitale?
― La Iaş i.
― Eş ti intern?
― Nu, extern.
― Atunci ce cauţ i la Bucureş ti?
― Am un moş ... care...
― Vrea săte aibălîngăel. Vorbeş ti ca la lecţ ie! Te intimidez?
― ...Ştiu eu!
― Vra săzicăla Bucureş ti... "Fetiţ a"-i tot din Iaş i?
― Nu. Ţţ !
― Ce-i? Ce s-a întîmplat?
― Nimic. Fetiţ a e din Bucureş ti. Mai ţ ine mult interogatorul?
― Pînăce-ţ i vei bea ceaiul: conversaţ ie!... Spune dumneata ceva!
― ...
― Stai!... Cine-i tată l dumitale?
― Avocatul Deleanu.
― Aaa! Eş ti bă iatul... Da, da! Eş ti nepotul lui Vania Dumş a, vă rul mamei
dumitale? Nu?
― Ba da! exclamăsurprins Dă nuţ .
― De ce te miri? L-am cunoscut bine.
― Daa? Pe moş u Vania?
― Cam demult... Unde e acuma?
― În Rusia.
― S-a întors din America?
― Da. A trecut prin Iaş i.
― Daa? Mămir!
― De ce?
― Cănu l-am vă zut.
― Nu v-a fă cut nici o vizită ?
― Nu, nu! Era ş i... "...cam greu!" continuăea în gînd, zîmbind.
― Vra săzică , eş ti nepotul lui Vania!... Mai vrei un ceai?
― Mulţ umesc, e tîrziu!
― Ţi-e fricăde mama?
― Ţţ ! Nu. Da...
― Ia să -ţ i vă d palma. Întinde-o, nu-ţ i fie frică ! Ia candelabrul. Poftim după
mine... Nu-mi place săstau pe scaun!
Îş i scoase ş orţ ul ş i jacheta tailleur-ului, ră mînînd într-o bluzăsubţ ire de
mă tasăviorie. Se întinse comod pe divan ― ca pentru o lungălectură― pe-o
coastă , rezemîndu-se într-un cot. Dă nuţse aş ezăpe marginea divanului, cu
spatele apropiat de curba fă cutăde trupul ei.
Îi luăpalma, cercetîndu-i-o amă nunţ it.
Îi vedea din nou gleznele ş i pulpele alungite ş i începutul sînilor, care-i
încă puserăîn mîni. Şi o simţ ea cu spinarea atentă .
― Ţii recordul simplicită ţ
ii!
― Cum? să ri Dă nuţjignit.
Dar mîna-i era captivăîn mîna autoritarăa chiromancienei.
― Ai trei linii, bine marcate, ş i-atît. Echilibru perfect între cap, inimăş i viaţ ă .
Un ideal burghez vei deveni, tinere irascibil! Nu sameni lui Vania!... Ai zece la
conduită ?
― Mai puţ in.
― Cît?
― Nu interesează!
― Vezi c-am ghicit! Fetiţ a nu-i în programul palmei. De ce n-ai ră pit-o?
― ...
― Vezi, palma nu minte. Liniile spun cănu erai în stare s-o ră peş ti.
― Ei, asta-i!
― Ce să -ţi fac! Aş a vorbesc liniile. Ai ră pi-o?
― Ai răpi-o?
― ...
― Eu, în locul dumitale, o ră peam.
― Ţţ !
Îi venea săfie brutal, s-o pedepsească . Era cam enervant rolul de copil!
I se pă ru că -i simte mijlocul ş i coapsele cuprinzîndu-l pe la spate. Gîndurile
deviară .
Dar îl privea calm. Îi luădin nou mîna la cercetat. Avea o senzaţ ie displă cută
vă zîndu-ş i mîna cam roş ie în mînile ei albe, cam grosolanăîn mînile ei mici, cam
inertă , cu degete cam scurte. Ciudat! Contactul mînilor intimida în Dă nuţ
impulsul pe care i-l da contactul spinării lui cu trupul ei. Îl încolă cise. Nu se mai
putea îndoi! O simţ ea lipindu-se de el.
Îl apucădeodată , cald, de amîndouămînile, apropiindu-ş i faţa de obrazul lui.
Pe lîngăuş orul parfum de violete, pă rul ei mirosea a pă r de femeie, el singur
ameţ itor parfum
― Spune-mi, cine-i fetiţ a?
Iar! Dă du din cap negativ. Ce importanţ ăavea "fetiţ a"! Îş i smuci mînile ş i-i
încolă ci grumajii. Se aplecă .
Fă răsăse apere, îş i lipi obrazul de obrazul lui.
― Spune-mi, e fetiţ ă?
― ...
Era atît de suplu ş i de lunecos trupul lung, încît braţ ele, strîngîndu-l, aveau
fericirea uimităcănu-l scapăş i înfricoş area că -l vor scă pa.
Dă nuţîi că uta buzele. Erau lîngăurechea lui.
― Spune-mi cine-i? E fetiţ ă?
Avu gemă tul de hulub al dorinţ ei. Din nou auzi glasul ei.
― Nu! Dintîi spune-mi...
Vorbi în ş oapte turburi:
― E doamnă : Adina Stephano din Bucureş ti.
Uneori o femeie e mult mai voinicădecît puterea unui bă rbat, cînd e lucidăş i
el nu. Cum, nu ş tia!
Era singur pe divan, cu pă rul ră văşit; ea, în picioare, zîmbea.
― Fugi acasă . E tîrziu... Vra săzicăfetiţ a e doamnă , domnul meu! Linia
minciunei n-am vă zut-o în palmă , dar am simţ it-o!
Dă nuţse ridicase cu spinarea grea ş i capul greu ― mortificat. Vru săiasă .
― Nu vrei să -ţ i dau o carte?
― ...
― Ai cetit ceva de Oscar Wilde?
― Nu.
Singura revanş ă !
― Poftim o carte bună : La portrait de Dorian Gray. Dupăce-o ceteş ti mi-o
aduci.
Îl întovă răşi pînăîn antretul de jos.
― Noapte bună . Poftim ş i o cutie de ţ igă ri. Sănu mai stră nuţ i cînd tragi
fumul! La revedere.
Afară , la lumina lunii, se uităpe copertă : un nume scris de-a curmeziş ul,
imperios: Ioana Pallă .
― Aaa! Ioana Pallă !...
Soţ ia senatorului, cumnata pictorului... Moş u Vania, plecarea în America...
Ioana Pallă : sinuciderea cu ciudate comentarii a unei pictoriţ e poloneze venităla
Iaşi, prietena ei...
Spre Medeleni mînăel, tot aş a de vijelios ca ş i la dus.
Avea o tragicăsfărîmare în suflet. Vînduse unui pă că tos trup de femeie
secretul Adinei, secretul dragostii lui.
Ioana Pallăş tia ceea ce numai dragostea lui ş tiuse: căAdina nu era fetiţ ă ,
cum pă rea. I se pă rea cădragostea lui deschisese larg porţ ile ei închise pînă
atunci tuturora, ca o casăscoasăla licitaţ ie.
Se ispră vise palida insomnie a lunii. Veneau zorii. Dă nuţdeschise uş a. Intră .
― Dan, tu eş ti?
― Te-ai sculat, Mircea?
― N-am putut dormi.
Dă nuţoftă . Zvîrli cascheta ş i haina. Se lă săun scaun, privind ferestrele.
Mircea, în că meş ăde noapte ş i papuci, avea o faţ ăde ermit adolescent după
ispite.
Dă nuţaprinse o ţ igară .
― Ce, fumezi?
― Pî! fă cu Dă nuţdin buze, dezgustat.
Mircea suspină . N-avea curajul săvorbească .
― Mircea!
― Ce?
Dă nuţridicase capul, cu un aer resemnat ş i hotă rît.
― Sînt un porc!
Mircea oftădin greu.
― Şi eu.
PARTEA A TREIA

IOANA PALLĂ

Alexandru Pallăcă
tre Ioana Pallă
Veneţia

DragăIoană,
Ce cîntec îţ ă
i imaginezi căam auzit azi dimineaţ, deş
teptîndu-mă?
Ascultă-l:

«Mergi la Li-ido barcaruo-uolă


Zic doi juni ş
i-şi a-legeu Uo gon-duolâ-ntre gonduo-uo-uo-uole Şi voioş
'n ie
săreau, e-he-heu...»

Partea cea mai nostimăe căcel care-l fredona eram chiar eu, aş a precum ţ i
l-am transcris, cu indescriptibiul accent ş i tremolo al lui Sake.
Măvezi? M-am regăsit la Sălcii, tu cu Les nourritures terrestres 56, eu cu
paleta, pipa ş i sandalele, şi Sake cu vetustele reminiscenţ e muzicale: ale juneţ ii
valuri, e-he-heu!
Şi m-am hotărît să-ţ i răspund.
Cît a trecut de cînd mi-ai scris la Bucureş ti? Nu m-ajutănici memoria, ş i
războiul european ― adevărat act european ― a răsturnat timpul.
Ce porcărie ... De cîte ori aud pomenindu-se despre acest acaparant ş i
incomod eveniment, îmi vine pe buze zdravănul cuvînt al lui Cambronne.
Noroc căVeneţ ia e în afarăde Europa. E singurul oraş , din cîte cunosc care
n-are nimic «social». Aici eş ti în altăplanetăş i-n alt veac. Ziare nu cetesc.
Repet: Cambronne. Astăzi, laguna are culoarea smaraldului tău cînd e înourat
afară. Pute savuros. Am regăsit-o aş a cum o lăsasem: fezandatăca un venerabil
roquefort, magnifică. Aşvrea să-ţ i văd nările în faţ a Veneţ iei: merităs-o humeze.
De ce n-am venit la Sălcii, cum fă găduisem mirificei castelane? Capriciu mai
irezistibil decît irezistibila Ioana. N-aveam chef de peisajul moldovenesc. Aveam
nevoie de roquefort, nu de caşproaspăt ― vorbesc de peisaj, tu, ca ş i Veneţ ia,
eş ti... lagună !
Şi acum, dragăIoana, să-ţ i dovedesc cănumai turcii au dreptate: «Cum o
vrea Allah!» Allah a hotă rît să-ţ i fac comisionul, dincolo de aş teptările tale,
tocmai atunci cînd uitasem de el.
«Cine-i Adina Stephano?»
Cînd am primit scrisoarea ta, am fost presuadat ca întotdeauna ― cine-ţ i
poate rezista ― căAdina Stephano e cea mai interesantăfemeie dintre Carpaţ i,
56
Bucatele pământului, roman al scriitorului francez André Gide (1869―1951).
Dună re şi Prut, iar junele Deleanu, cel mai de frunte nătărău din cuprinsul
aceloraş i hotare. Cum însăplecarea la Veneţ ia măpreocupa mai activ decît
produsele naţ ionale, am procedat expeditiv ― adicăprosteş te ― adresîndu-mă
celei mai scîrnave guri ş i mai atotclevetitoare din cîte numă răcafeneaua bucu-
reşteană, lui Hăvăş el.
Evident, era informat amplu: profesionist!
Iatăbuletinul: Adina Stephano, fostăsoţ ie a fostului că pitan Stephano: un
escroc dublat de un peş te. Ea, craioveancăde neam bun, dar... a fugit cu «tipul».
Dupăaceea, tipul a fugit «solo» în vreo Americă, subt impulsiunea unui mandat
de arestare. Restul, în ce o priveş te, vine de la sine... În stil de cafenea.
Concluzia: «tipesă .»
Am neglijat să-ţ i comunic aceastăfadăş i ignobilăbiografie. Şi bine am
făcut. Acum te pot informa direct, cu alţ i ochi, altăperspicacitate ş i alt stil decît
acela al plutarhului cafenelii bucureş tene.
O cunosc pe Adina Stephano cum ş tiu calitatea ş i nuanţ ele culorilor cu care-i
fac portretul. Acest portret, pe care-l voi expune la toamnă, nu-l vei putea
cumpăra cu toatărecolta Sălciilor. E singurul tablou care nu va fi de vînzare nici
chiar pentru tine; nici de dar, o, teribilăIoană !
Întîia oarăam văzut-o în gondolă, fărăpălă rie, cu degetele-n apăfăcînd
dîră. Părul roş , oglindit, cînd se apleca, în apa verde, faţ a rozăca interiorul
scoicilor, ochii verzi (au parcămiros de iarbă), gura umedăş i roşie, cu expresia
copiilor frumoş i cînd sînt gata săplîngă.
Măduceam la o bisericăsărevă d o madonăcare măaş tepta de cinci ani. Am
renunţ at fărăezitare.
Gîtul aplecat, părul vîbrînd în soare, ş i degetele cu fosete fă cînd dîrăîn apa
veneţ iană...
Transcriu versul lui Mallarmé:

J'errais donc, l'oeil rivé sur le pavé vieilli,


Quand, avec du soleil aux cheveux, dans la rue
Et dans le soir, tu m'es en riant apparue
Et j'ai cru voir la fée au chapeau de clarté,

Qui jadis, sur mes beaux sommeils d'enfant gâté


Passait, laissant toujours de ses mains mal fermées
57
Neiger de blancs bouquets d'étoiles parfumées.»

De atunci o văd zilnic. Venise la Veneţ ia întovărăş ităde o rudăcare a plecat


― panica românului ― cum s-a declarat războiul.
Eu n-am vrut săplec la Bucureş ti. Nu-mi pasăde război! Mie-mi place
Veneţ ia!...
57
Deci hoină ream, cu ochii-n pavajul vechi ţ intiţ
i, / Cînd tu, cu soare-n plete, mi-
ai apă rut în stradă , / Şi-n searăatunci, rîzîndu-mi, am zis căpot s-o vadă/ Pri-
virile-mi pe zîna cu coiful de lumină , / Ce, cîndva, peste somnu-mi de ţ înc fără
hodină , / Trecea, lă sînd apururi din mîinile-i bogate / Săningăroiuri albe de
stele-nmiresmate (fr.).
S-o vezi istorisindu-ţi scena, cu aer îndărătnic de copil răsfăţ
at, care nu vrea
săplece din cofetărie, fiindcăn-a mîncat de ajuns cofeturi, bătînd din picior,
gata săplîngă, dar energică!
Înţeleaptămea Ioana, deş i viaţ
a a adăugat încătreizeci de ani celor
şaptesprezece pe care-i simt, am uitat.
Te rog sănu-ţ i aduci ş i sănu-mi aduci aminte."

Ioana Pallăaprinse o ţ igară .


Reciti: ..."degetele cu fosete, făcînd dîrăîn apa veneţ iană..."
Şi în sufletul ei fă ceau dîră ... Sănu fi fost ră zboiul, ar fi plecat ş i ea, corsar,
dupăo gondolă ...
"Pauvre Paş a!"
Cînd îş i da osteneala săcompă timeascăverbal pe fratele pictorului Pallă , cu
aceeaş i intonaţ ie spunea:
"Pauvre Sake!"
În faţ a femeii erau fraţ i întru credulitate, deş i Sake, senatorul, era mediocru,
ignar, politician ş i de o "ministeriabilăramoleală ", pe cîtăvreme fratele lui,
pictorul Alexandru Pallă , era unul dintre marii ş i rarii pictori români preţ uit ş i
dincolo de hotarele ţ ă rii, de artiş ti şi de femei.
"Pauvre Paş a!"
Îl vedea brun, cu paloare de brun somptuos în barbăş i arcuit în sprîncene; cu
nasul vulturesc, dezminţ it de buzele de cadînă ; pîntecos cu fast ― paş ăcu
iataganul piezişpe curba de mă tăsuri a pîntecului; cu ochi de un negru onctuos ca
pă rul lins al spaniolelor: parfumat cu ambre, mirosind a maryland; cu mîni grase
şi albe de femeie orientală ; boem la îmbră căminte, dar cochet ca o curtizană
română ; impună tor ş i decorativ cînd intra în salon, precedat de numele să u
ilustru, cu vastăpă lă
rie de pluşnegru, subt care tîmplele sure sunau lumini de
argint.
Cinic ca liceenii la nouă sprezece ani, dupăîntîia lecturăa lui Baudelaire,
pasionat dupăfemei ca un motan vara, ş i leneşca motanii iarna ― era bun, ş i bun
de dezmierdat ca un cap gros de "saint-bernard".
Glorios! Patruzeci ş iş apte de ani! Bogat! Astmatic! Adina Stephano!..
"Pauvre Paş a!"
"...fă cînd dîrăîn apa veneţ iană..."
Continuălectura.
"...Întîia mea îndră zneală, dupăce am cunoscut-o mai bine, a fost
schimbarea numelui.
Din Adina am fă cut Adia.
Mi-a dat voie. A repetat:
― Adia...
Cu să rutările primite în lunga mea carierăde pictor gustat de femei ― din
nenorocire pentru pictură― aşputea face un ş al persan cu toate nuanţ ele
roş ului. Aşda o sutăde colecţ ii de astfel de ş aluri, pentru aceste simple silabe
spuse de Adia:
― Adia..."
"Pauvre Paş a!"
"...Sînt încîntat, mîndru, fericit de aceastăunicăfrazămuzicalăscrisăîn
viaţa mea.
Adina era prea românesc, prea vulgarizat, prea craiovean. «Adia» ― auzi?
― Adia...
Dar numai Adia ş tie săspunănumele compus de mine. Ridicăpuţ in
sprîncenele ş i spune.
Gest de Watteau; muzicăde Lulli.
E delicioasă! Aşda o săptă mînădin viatăca acest cuvînt «delicios», pe care
l-am întrebuinţ at ş i pentru stridii, ş i pentru crăvăţ iş i pentru altele, sănu fi
existat pînăastăzi: să -l fi descoperit o datăcu Adia.
Dar n-am isprăvit încă!
Ceteş te cu atenţ ie cele de mai jos:
«Cînd vezi un piersic înflorit îţ i bate inima, fiindcăai în faţ ăimagina întîii
sărută ri: buzele care-au zîmbit, obrajii care s-au înroş it... Un piersic înflorit te
întristează , fiindcăîn faţ a lui, oricît ai fi de tînă r, eşti bă trîn.»
Ce spui, Ioana? Crezi că-i un hai-kai japonez? Nu! E o reflecţ ie făcutăde
Adia, pe cînd o pictam.
Alta:
«Nu-ţ i pare ră u cînd vezi un om care se tîrguieş te pentru un kilogram de
cireş e cu olteanul, ş i ală turi, în coş uri, toate cireş ele care roş esc ca dragostea în
faţa dragostii?...»
Alta:
«Cînd auzi o ţ igancăstrigînd: ― Fragi! Fragi! ş i cînd vezi cofiţ a plină , dacă
nu simţ i căeş ti tu singur o cofiţ ăde fragi, n-o cumpă ra».
Ioana, în numele meu ş i pentru mine, dăfoc întregii literaturi româneş ti
începînd cu faimoasa «Mioriţ ăbucă laie, laie...»
Îţi aduci aminte, Ioana, de începutul lui Dorian Gray. Sînt fermecat ş i îngrozit
ca pictorul Basil Hall ward în faţ a tînărului Dorian Gray. Nu-mi dau seama cum
România, Oltenia, Craiova, au putut face aş a ceva! Şi nu-mi vine săcred căAdia
a stat în Bucureş ti fărăca sănu fie cunoscutăde întreaga lume venităîn
procesiuni săo vadă, cum vin japonezii, lăsînd totul, săvadăş i săsărbătorească
întâiul cireşînflorit.
Impresia ta din tren căe fetiţ ăca figurăş i expresie, ş i prea femeie în toate
amănuntele îmbrăcă minţ ii ― deci lagună― este falsă.
E într-adevăr fetiţ ă. E tînărăcum numai frumosul ş tie săfie. O dublă
ingenuitate trupeascăş i sufleteascăîi conferăacest singur titlu de nobleţ ăpentru
o femeie frumoasă. Dar perfecţ iunea, arta ei de-a se îmbrăca ş i pieptăna, nu e
rafinament decadent. E... dar să-ţ i transcriu un alt hai-kai de-a Adiei.
«Un zarzăr înflorit se îmbracăbine? Nu. Înfloreş te. Atîta ş tie: săînflorească .
Dacăîn april n-ar înflori, n-ar ş ti săse îmbrace, fiindcănimeni nu l-a învă ţat.
Haina unui zarză r înflorit e graţ ia sincerită ţii lui involuntare.»
Ioana, săpoţ i explica atît de just ş i cu atîta profunzime farmecul adevăratei
cochetării ― ş i săfie totuş i de copil buzele care vorbesc ş i ochii cure zîmbesc
miraţ i! Miraculos!
Adia e urzitădin culori ş i zîmbete. Transcriu iarăş i o vorbăde-a ei:
«O livadăe milionul de fructe care-i dau tenul, ş i miliardul de albine care-i
dau rîsul...
O bibliotecăn-are ce că uta într-o livadă : fructele nu cetesc, albinele nu se-
ncruntă .
Mierea se face în livezi ş i bă trîneţ a în biblioteci.»
Ruda ei o instalase la hotel «Danieli», bineînţ eles. Ştii, craioveanul chiabur
nu poate concepe ş icul decît cu icre moi la dejun, însoţ ite de ş ampanie; fotoliu
de orchestrăîn banca întîia, la simfonicele Ateneului, ş i hotel «Danieli» la
Veneţ ia.
Am instalat-o într-un mic palazzo, în care am ş i atelierul.
Ai văzut, Ioana, un copil căruia îi aduci un ou mare de ciocolată, cu fundăde
mătasă , plin de surprize?
S-o fi văzut pe Adia coborînd din gondolă, cu umbreluţ a roşie deschisă― e
singurul fard pe care ş i-l pune cînd e soare ― cu picioruş e de păsăricăpe
solemnele trepte de marmură! Floare, Ioana! Am rîs, ochi în ochi cu gondolierul
care i-a aruncat italieneş te floarea din piept. Inima mea era ală turi de floarea
gondolierului.
Te miri ş i tu, mămir ş i eu!
Am devenit liric permanent; de la ceaiul de dimineaţ ăpînăla ispră vitul
binecuvîntatelor insomnii: cunosc ş i eu, Ioana, «aurora cu degete de roză ». Nu
mai pestez, nici nu mai exclam în vechiul ş i predilectul meu limbaj rablezian.
Adia doarme la etajul întîi. Tot etajul de sus e locuit de ea. Are candelabre pe
care le face săsune, uneori le ş i sparge, jucîndu-se cu ele ca un pui de veveriţ ă.
E un necontenit cling-cling de cristale ciocnite deasupra mea. Îmi rîde deasupra
capului.
Sînt îndrăgostit, Ioana. E ca o ploaie de primăvarăsimţ ităpe inimă . Toate
tablourile pe care le pictez surîd.
Într-o zi, pe cînd îi făceam portretul, a venit lîngămine ş i mi-a cules cîteva
fire de tutun încurcate-n barbă.
Ioana! Ioana!
O pictez într-o tunică«Fortuny» de catifea verde, cu uş oare desemne de aur
şters. În jurul taliei, o centurăde argint sur, cu paftale. Săvezi părul Adiei ―
gloria toamnei în soare ― în contrast cu verdele de baltătomnatecăîn umbrăal
tunicei ş i ochii... Niciodatăn-am vă zut ochi verzi atît de mari! E singura
dimensiune amplăa Adiei. Au mărimea ochilor negri ― cînd sînt mari ― ş i-s
verzi cu intensitate, un verde umed ş i înflăcărat totodată, avînd sonoritatea
triumfalăa roş ului-aprins. Îţ i dau sete ochii Adiei. Ai vrea săte îneci în ei.
Uneori, cînd marea e colosal de limpede ş i încărcatăde lumină, ai aceeaş i
dorinţ ăde cufundare.
Şi săvezi, Ioana, mînile ei ― încruciş ate pe genunchi, cum le-ai văzut ş i tu,
dar pe verdele lui «Fortuny»! Înţ elegi fetiş ismul. Mînile Adiei, tăiate ş i aş ezate
pe o pernă , pot fi adorate în genunchi. Podul palmelor e roz ca floarea
leandrilor, ş i miş cările sînt joc de fosete. Nu poartăinele. Degetele sînt mai
goale ş i zboarămai uş or.
Şi acum, să -ţi pun ş i eu o întrebare la care te rog ― te rog, Ioana ― să-mi
răspunzi imediat, cu tot ascuţ işul minţ ii tale. Cine e tînă rul Deleanu? Cum e?
Cîţ i ani are? E frumos? Ce gen de frumuseţ ă? E seducător? Are farmecul
tinereţ ii numai, sau ş i farmecul arzător ş i tulbure al talentelor crude? Nu cumva
e un gogoman? În sfîrş it, tot ce crezi tu c-ar fi util pentru a înţ elege dragostea
Adiei pentru el.
Căci Adia Veneţ iei, Adia mea, îl iubeş te pe acest Deleanu!
De unde ş tiu că-l iubeş te?
De unde vrei săş tiu cînd Adia e limpede ş i străvezie ca aerul marilor
înălţ imi? Ea singurămi-a spus.
Măchinuieş te imagina acestui tînăr necunoscut. Vreau săş tiu de la tine cine-
i. Vreau, Ioana, un diagnostic lucid, complet, brutal, ca acela pe care-l ceri
marelui specialist mondial, de el atîrnînd sinuciderea sau speranţ a.
latăcum am aflat rolul pe care acest tînăr tiran al nopţ ilor mele îl are în
viaţa Adiei.
Căutînd într-o zi în caseta cu hîrtii preţ ioase, am dat peste scrisoarea ta, ş tii
căpăstrez tot ce vine de la tine. Am recitit-o, era doar preludiul Adiei. Şi am
asistat pentru întîia oară(la întîia lecturăeram simplu lector amuzat) la scena
din tren; răpirea din compartiment, sărutările de pe culoar... De atunci, a
început sămăroadăacea curiozitate ― cu dezvoltări ş i comentarii fantastice ―
îndreptatăasupra singurului episod cunoscut din trecutul femeii iubite. Aria din
Manon, pe care involuntar o fredonai tu, spectatoarea scenetei de pe coridorul
trenului, măobseda, dîndu-mi... ceea ce tristeţ a dăliceenilor! Cam ruş inos!
Batistele mele vaste erau făcute numai pentru nas!
Tînărul Deleanu, pe care ai omis sămi-l descrii ― calificativul «bă ieţ
oi»,
peiorativ în gura ta, nici nu-ţ i închipui, Ioana, ce seducătoare întruchipări poate
avea în închipuirea unui Paş ăde patruzeci ş iş apte de ani! ― a aterizat în mine,
proteic; uneori mai fastuos decît Cesar Borgia, alteori mai îngeresc decît
Shelley, alteori ― rareori ― bă ieţ
oi cu mustăcioară , pomădat ş i parfumat. Din
nefericire, aceastăultimăversiune e neverosimilă: nu poate intra aş a ceva prin
porţ ile împărăteş ti, care sînt ochii Adiei, oricît de ilogicăar fi dragostea.
Capriciul da, dragostea nu. Ş i Adia îl iubeş te.
Ştii prea bine, Ioana, cănu pot ascunde nimic multăvreme. Am un suflet
eruptiv..."

"Pauvre Paş
a!"

"...Am recurs la o stratagemă. Am întrebat-o brusc; pentru întîia oarăîn


viaţ
a mea m-am roş it.
― Îl cunoş ti pe tînărul Deleanu?
Ce crezi cămi-a răspuns? Cănu-l cunoaş te?
A sărit în picioare, cu obrajii în flăcări:
― Îl cunoş ti?
― Îl cunosc, i-am răspuns cu inima albă.
― Îl iubesc, Paş a.
Şi a început săplîngă..."

Multăvreme, Ioana Pallăprivi plafonul salonaş


ului. Reluălectura fă
răsămai
aprindăo nouăţigară.
"...Continuarea e ş i mai extraordinară .
Ca s-o consolez, i-am făgăduit ― ascultă , Ioana! ― sădă ruiesc portretul ei,
armonia de verde ş i roş , în care pasiunea mea tremurămiliarde de stele,
tînă rului Deleanu. Exclamătu. Eu nu mai ş tiu.
― Îl iubeş ti, Adia?
― Da, Paş a, îl iubesc.
Asta cu ochii umezi de lacrimi ş i mînile încruciş ate pe genunchi.
― De ce-l iubeş ti?
Alexandru Pallăpunînd astfel de întrebări!
― Nu ş tiu... Îl iubesc ca pe un mărţ iş or găsit pe stradă ... E un copil. Îl
iubesc.
Pe tînărul Deleanu!
Mi-a spus căe în clasa opta la Liceul Lazăr, ş i că-l iubeş te. Alt nimic!
M-am gîndit săscriu unui profesor de la Lazăr, fost coleg al meu pe vremuri,
dar nu-i ş tiu adresa, ş i chiar dacăi-aşş ti-o, ce vrei să-i scriu, ce vrei să-mi
răspundă? Să-l întreb cum e elevul Deleanu? Mi-ar răspunde ce notăare la
desemn ş i al cîtelea e la clasificaţ ie. Am renunţ at. Nu măgîndeam la tine, mă
ierţi, Ioana.
Am întrebat-o pentru ce-a plecat în străinătate dacă-l iubeş te.
― El n-are nevoie de mine! Eu îl iubesc... Ori la Veneţ ia, ori la Bucureş ti,
nu-i totuna?
Şi ― iarta-mă, Ioana ― i-am povestit tot. Am dat pe faţ ăstratagema. Te ş tie
pe tine, scrisoarea ta: i-am istorisit numai pasajul relativ la ea. Nici nu s-a
supărat, nici nu s-a mirat. Mi-a spus căpe tine nu te-a observat în tren, sau te-a
uitat, ş i că-i pare ră u.
Cine-i tînărul Deleanu, Ioana? Fă-mi harta lui. Amănunţ eş te-mi-l din toate
punctele de vedere. Trimete-mi fotografia lui; dacăpoţ i, mai multe chiar; în
uniformăde liceu, în costum de vacanţ ă ...
E oare nepotul lui Grigore Deleanu, inginerul, poreclit Englezul? Pe acela îl
cunosc: e un original. Spune-mi cine-i mama tînă rului. Seducţ iunea bărbaţ ilor ―
mai ales în adolescenţ ă― e moş tenităde la mamele lor.
Uite-n ce hal am ajuns!
Tu ce crezi? Un bărbat în genul meu poate înlocui în sufletul unei femei... pe
tînă rul Deleanu? Dar tu n-o cunoş ti pe Adia! Ş i fărăde aceasta răspunsul e
caduc.
Adia are pentru dragostea mea misterul simplicităţ ii. Ca pictor ş i ca om o
cunosc perfect. E numai lumină, nici o umbră. E sufletul cel mai nealterat de
viaţă, pe care l-am întîlnit. Nici o impuritate, nici un ascunziş , nici un vicleş ug.
Mieluţîn floare. O camerăalbăplinăde soare. Răsfrînge ca oglinzile veneţ iene
tot ce întîlneş te, pur. E cea mai puţ in «femeie» din cîte am cunoscut. Poate de
asta, pentru dragostea mea, e cea mai femeie dintre toate.
E «ataş ată» de mine. Acesta-i termenul just. Cînd lipsesc mai mult ― stau
uneori închis cu tînă rul Deleanu ― măîntreabăde ce-am lipsit, ce-am fă cut,
unde am fost.
O distreazăcravatele mele, ochii mei, hainele mele. Are uneori atenţ ii care
măînduioş ează. Dăunăzi mi-a cusut un nasture care spînzura. S-o fi văzut,
Ioana, gospodină !
Închipuieş te-ţi formula la care am ajuns: aşdori săfie copilul meu, fetiţ a
mea.
Nimeni ― nici tu ― n-ar cunoaş te dublul fond al pasiunii pentru fetiţ a mea;
poate nici eu! Şi atunci, în acest sfîş ietor ş i dulce sentiment al paternităţ ii l-aş
îngloba ş i pe tînărul Deleanu. I-aşavea în mine pe amîndoi. Uite la ce-am ajuns,
Ioana!
Ce-are săfie nu ş tiu! Îmi limitez viitorul la prezent.
Pentru întîia oarăîn viaţ ă, convieţ uiesc cu o femeie de care nu m-am atins, ş i
nu doresc nimic alt decît s-o simt lîngămine rîzînd, jucîndu-se cu cristalele
candelabrelor, plîngînd, iubind chiar ― însăde la Veneţ ia ― pe tînărul Deleanu
din România. Dar doresc săş tiu cine-i tînărul Deleanu.
Răspunde-mi, Ioana, privindu-mădrept în ochi.
Devotatul tău,
Paş a.
P.S. Am rupt plicul ca săadaug acest post-scriptum. Am aflat cum se numeş te
tînărul Deleanu.
Adia mi-a dat chiar acuma o scrisoare pentru România. Înţ elegi emoţ ia! Era
adresată«domnului Dan Deleanu».
Îl cheamăDan. E numele unui roman de Vlahuţ ă. Mi-aduc aminte ş i de un alt
Dan: Dan că pitan de plai. De Bolintineanu, probabil.
De acum începe altătortură : Dan. Cine-i Dan, Ioana?
Te anunţtotodatăcăsînt un nemernic. Mi-am descoperit apucă turi de slugoi.
Am deschis scrisoarea Adiei!... Nu-i scrie nimic. Îi trimite o fotografie de-a ei în
gondolă, ş i atît. Nici un cuvînt.
Ce spui tu, Ioana? Cînd o femeie îţ i trimite o fotografie, e mult sau puţ in? Eu
nu măsimt în stare sădezleg aceastăproblemă. Ştiu căfemeile care m-au iubit
îmi scriau enorm. Nu ceteam decît primele rînduri, uneori ş i ultimele, cum cetesc
şi cărţile autorilor conaţ ionali oferite cu dedicaţ ie. Altele îmi trimeteau buchete
de flori: le retrimeteam altora. Nu ţ iu minte să-mi fi trimis vreuna o simplă
fotografie fărăde rest. Tu nu mi-ai scris decît dupăce ne-am împrietenit, adică
dupăce m-am calmat ― dar fotografii nu mi-ai dat.
Ştiu eu! Poate căo fotografie e mai mult decît o scrisoare, e emblema darului
complect.
Scîrnavăinvenţ ie şi fotografia!.
Cum am sădau ochii cu Adia! Să-i mărturisesc deschiderea scrisorii? Ce
spui? Dacămădispreţ uieş te? Unele femei sînt atrase de oamenii pe care-i
dispreţ uiesc mai mult decît de acei pe care-i admiră. Dispreţ ul implicăo senzaţ ie
de superioritate măgulitoare pentru cel care dispreţ uieş te, şi măgulirea te leagă
într-un fel de cel care ţ i-o provoacă .
Dar Adia e atît de inedită ! Sau dragostea e inedităpentru mine.
Răspunde-mi urgent."

Ioana Pallăcă
tre Alexandru Pallă
Sălcii
"Bunul meu Paş a,
Întîia sultanăa haremului tău recunoaş te căultima cadînămerităsăfie
sultană. Acesta este ultimul cuvînt al buzelor, cărora, dacănu le faci altăcinste,
le-o faci pe aceea de-a avea încredere în cuvîntul lor.
Dan Deleanu, absolvent a ş apte clase liceale, etatea optsprezece sau
nouăsprezece ani, nu e nici Cesar Borgia, nici Shelley. E un foarte normal
reprezentant al acestei vîrste ş i al acestei clase ― a opta ― în care a promovat.
Bunule Paş a, ai uitat pe prietena ta! Altminteri, din simpla lecturăa scrisorii
mele, ţ i-ai fi dat seama căelevul Deleanu spre deosebire de foasta Manon,
actuala Adia, nu este interesant nici pentru tine, nici pentru mine: prin urmare,
nu va mai fi dacăa fost nici pentru Adia.
Mi-ai cerut fotografii. Aşprefera să-ţ i expediez în colet poş tal personajul în
carne ş i oase. Eu aşscăpa de prezenţ a lui inoportună; tu, de obsesia lui,
dezagreabilădesigur, cînd e însufleţ ităde Adia. De asta nu îndră znesc să-ţ i
îndeplinesc rugă mintea. Aşplăti-o prea scump. Dacăi-aşcere o fotografie, mi-ar
aduce un album, adicăo colecţ ie de albumuri: în fiecare pozele altei vîrste.
Cînd l-am cunoscut, i-am împrumutat o carte ― amabilitate ― ş i ca sămi-o
aducămi-a făcut un număr exagerat de vizite. Preferam să-ş i reţ ie cartea. E
complect lipsit de tact. Desigur căş i acuma măaş teaptăîn gră dină.
Dupăcum întrevezi, face parte din categoria băieţ oi. Are păr buclat, frunte
mare ― cred căa trecut moda frunţ ilor mari chiar ş i în Germania ― ş io
expresie blînduţ ă . Totuş i «zvîrle» ― mai mult catîr decît cal. Evoluează
alternativ între tăcere ― îş i trece mîna prin bucle: i-am recomandat un pieptene
―ş i agresivitate monosilabică: i-am recomandat o oglindă .
Se crede neapărat om superior, mai ales cînd tace. Dădin umeri
dezaprobativ; ridicăsprîncenele