http://www.clonline.org/ro/articole/VocatiaVietii.

html

Vocaţia vieţii

Intervenţia lui Luigi Giussani

în cadrul unei întâlniri cu studenţii. Bologna, Octombrie 1971.

Dacă există o definiţie creştină a existenţei, atunci aceasta este cea indicată de
termenul “vocaţie”. Acest termen poate fi perceput, în semnificaţia sa profundă, doar în
cadrul tradiţiei religioase evreo-creştine, adică în cadrul unei tradiţii religioase bazată în
întregime pe raportul vocaţional cu Dumnezeu. Dumnezeu care se revelează îmbrăţişează
în mod total viaţa omului, oferindu-i semnificaţia exactă a raportului cu El, cu ceilalţi
oameni şi cu sine.

Primul factor de judecată

Care este categoria fundamentală în funcţie de care creştinismul ne-a obişnuit să

evaluăm motivul, meritul, adică eficienţa acţiunii noastre?
Conceptul de merit ar putea să ne readucă în minte Paradisul. Însă nu este aşa
pentru că acesta (Paradisul), în concepţia creştină, este proiecţia acestei lumi. Problema
de fond este, deci, situaţia lumii de aici. Şi atunci, categoria fundamentală la care
raportăm acţiunea noastră din punct de vedere al genezei (originii) şi al judecăţii
eficienţei, nu poate fi decât conceptul de “împărăţie a lui Dumnezeu”.
Împărăţia lui Dumnezeu este realitatea ca plan al lui Dumnezeu, realitate ce are
ca cea mai sugestivă imagine pe aceea despre care ne vorbea Sfântul Pavel: reunirea
tuturor lucrurilor în figura lui Isus Cristos (Cf. Ef 1,7-10).
Pentru creştinism, valoarea acţiunii stă în măsura sa, în rolul pe care aceasta îl are
pentru împărăţia lui Dumnezeu: la ce serveşte acţiunea mea împărăţiei lui Dumnezeu!
Unica valoare pe care o poate avea prietenia noastră este aceea de a ne rechema
în mod continuu să acţionăm în această perspectivă, iar semnificaţia comuniunii creştine
este tocmai această recuperare continuă, prin prezenţa pe care fiecare o constituie
pentru celălalt, a acestei perspective ca scop final. Şi pentru că deja suntem, ca să
spunem aşa, destinaţi la incoerenţă prin situaţia originală a existenţei noastre, acest
concept de adevăr trebuie salvagardat cel puţin ca şi punct de plecare.
Este vorba, deci, de a avea un criteriu din care să ne inspirăm atunci când trebuie
să decidem ţinta întregii traiectorii a tuturor acţiunilor noastre viitoare.
Problema “alegerii” vocaţiei poate fi înţeleasă cu siguranţă şi ca un aspect al
vocaţiei însăşi, însă o recuperează practic în întregime pentru că această problemă o are
şi acela care, de exemplu, are de acum treizeci de ani şi este deja căsătorit.
Ca atare, criteriul pentru alegerea vocaţiei nu poate fi decât unul singur: cum pot
eu, cu tot ceea sunt din punct de vedere spiritual şi intelectual, cu temperamentul,
educaţia şi fizicul meu, să servesc mai mult împărăţia lui Dumnezeu.
In acest punct nu este inutil să ne punem o întrebare: cine dintre noi, măcar o
dată, vorbind despre ceea ce ar fi trebuit să facă – criteriul alegerii companiei de viaţă
(soţia sau soţul), criteriul alegerii facultăţii, muncii, profesiei, dacă să rămână sau să
plece, dacă să facă un lucru sau altul – a auzit spunându-i-se că, ca şi criteriul ultim de
judecată trebuia să ia în considerare raportul între sine şi împărăţia lui Dumnezeu? Adică
să ţină cont de binele lumii, binele creştin al lumii, binele Bisericii, binele comunităţii
creştine. Din acest motiv, dificultatea pe care o crează o asemenea propunere sau faptul
că este percepută ca fiind ceva abstract nu sunt suprinzătoare. Însă faptul că un principiu
este perceput ca fiind abstract, nu înseamnă deloc că în mod necesar acesta trebuie
înlăturat; poate să însemne dimpotrivă că viaţa noastră trebuie să se schimbe!
Fiecare dintre noi ştie de acum, cel puţin din experienţa sa embrională, că viaţa
creştină are o asemenea logică, este atât de profund organică, încât împărţirea ei pentru
a o trăi pe fragmente devine o acţiune imposibilă. Cu un om, dacă este viu, poţi să alergi
împreună, însă dacă îl tai bucăţi şi încerci să cari una, te apasă pe umeri! Din acest motiv
nu ar fi corect ca, în cadrul unei prietenii ca a noastră, în special în cazul unei probleme
atât de importante precum problema vocaţiei, a vieţii ca şi vocaţie, să nu punem în mod
decisiv la început cuvântul creştin.
A vorbi despre această problemă înseamnă să vorbim despre fericire, adică de
cantitatea şi de calitatea gustului sau a intensităţii vieţii în această lume, pentru că dacă
toate lucrurile sunt destinate şi în funcţie de misterul împărăţiei lui Dumnezeu, ele trăiesc
şi se realizează în măsura în care îşi îndeplinesc misiunea. Ca atare vorbim despre
problema realizării propriei noastre persoane.

A) Vocaţia ca şi alegere a stării

Acest răspuns se poate întrupa la diferite nivele. Primul este cel al alegeri stării. În
acest caz poziţia care poate fi asumată este dublă:
1) aceea normală, naturală, adică de a ne pune, în faţa lui Dumnezeu prin
intermediul unei alte persoane: femeia sau bărbatul.
N.B. Aceste alegeri nu pot fi la cheremul nostru. Sunt alegeri care trebuie să
coincidă cu adeziunea noastră la voinţa recunoscută a lui Dumnezeu, pentru că locul pe
care îl are fiecare dintre noi, nu şi-l alege în mod autonom, alegerea este o “adeziune”,
chiar dacă, de fapt, persoana este cea care face alegerea.
Dintr-un punct de vedere genetic, original, prima poziţie este deci cea normală. Ea
respectă, în fond, marea lege care uneşte omul cu Dumnezeu prin intermediul realităţii
lumeşti.
În lumea creştină realitatea acestei stări este fundamentală pentru că acesteia îi
este încredinţată posibilitatea de a lărgi împărăţia lui Dumnezeu în lume.
2) Există şi o a doua stare: aceea a virginităţii, şi ea la rându-i constituie o funcţie
fundamentală şi care ne va deveni şi mai clară dacă ne reamintim motivul ultim şi
complet pentru care ne oferim lui Dumnezeu: acest motiv este imitarea lui Cristos.
Imitarea lui Cristos este legea tuturor creştinilor, însă în alegerea unei astfel de
stări imitarea atinge în mod obiectiv culmea sa, pentru că reprezintă imitarea stării lui
Cristos în deplinătatea sa.
Starea lui Cristos în deplinătatea ei era un raport cu Tatăl, care, dintr-un anumit
punct de vedere, ca persoană, nu era mediat de nimic.
Vom înţelege şi mai bine aceast lucru, dacă observăm în ce consistă cu adevărat
virginitatea lui Cristos (ca şi starea matrimonială). Este vorba de un anumit mod de a te
raporta la Fiinţă; este un anumit mod de a poseda Fiinţa, de a poseda realitatea.
Căsătoria este un anumit mod de a poseda realitatea şi nu se limitează, de fapt, doar la
raportul bărbat-femeie; ea influenţează întregul mod în care cineva se raportează sau
intră în posesia întregii realităţi. Pe termen lung, dacă sunt trăite în mod conştient,
aceste alegeri devin dimensiuni care cuprind toate raporturile vieţii.
Modul în care Cristos poseda realitatea era un mod care îl preanunţa pe cel în care
omul va poseda toate lucrurile în escatologie.
Aşadar, raportul bărbat-femeie nu este doar o problemă mare şi interesantă, ci
este o problemă radicală pentru a înţelege întreg jocul poziţiei omului în faţa lui
Dumnezeu şi a lucrurilor.
Isus Cristos, cu virginitatea sa, nu era un mutilat. De aceea conceptul de
renunţare, dacă indică răsfrângerea psihologică pe care existenţa o generează în acel
caz, din punct de vedere al valorii, din punct de vedere ontologic nu este renunţare la
ceva, ci înseamnă a intra într-o posesie mai profundă şi mai definitivă a lucrurilor.
Virginitatea lui Cristos era un mod mai profund de a poseda femeia, un mod mai profund
de a poseda lucrurile. Aceasta a avut, pentru a spune aşa, împlinirea sa în faptul învierii,
prin intermediul căruia Cristos a posedat toate lucrurile aşa cum noi le vom poseda la
sfârşitul lumii.
În acest sens, în cadrul comunităţii creştine, virginitatea este situaţia
paradigmatică, cu valoare de exemplu, ideală la care toţi trebuie să se raporteze. Dacă
un bărbat şi o femeie care sunt căsătoriţi nu au acest ideal, înseamnă că nu se iubesc.
Dar pentru un bărbat şi o femeie căsătorită, ideea virginităţii nu înseamnă că nu pot
dormi împreună, ci presupune o dimensiune a raportului care identifică raportul fizic cu
funcţia sa, cea la care Dumnezeu îl cheamă.
Gândiţi-vă la un bărbat care îşi iubeşte cu adevărat soţia. Presupuneţi că nevasta
lui este bolnavă timp de mai multe luni: eu cred că, din punct de vedere al experienţei
practice, sacrificiul fizic al raportului îi dă bărbatului conştient un sens de aprofundare al
raportului de unitate cu soţia lui, astfel încât îl face să se simtă liber în faţa lui însuşi şi, în
acelaşi timp, generează o claritatea în înţelegerea femeii de lângă el, de venerare a
misterului ei, care aduce într-adevăr la lumină semnificaţia adevărată a cuvântului
“adoraţie”.
Aşadar, virginitatea reprezintă în viaţa Bisericii funcţia supremă, cu atât mai mult
cu cât este adevărat că istoria Bisericii a identificat mărturia în formele sale cele mai
înalte în două puncte: virginitatea şi martiriul.
În cadrul comunităţii creştine, virginitatea constituie funcţie şi mărturie în scopul
vieţii. Din acest motiv, acolo unde comunitatea creştină trăieşte în mod serios, cei care
sunt dedicaţi virginităţii şi cei care sunt “căsătoriţi” trăiesc o afecţiune, o compenetrare, o
companie profundă pentru că nu este vorba de două lucruri fără legătură, ci de două
funcţii ale aceleaşi realităţi.
Trebuie să fim atenţi pentru că acesta este punctul cel mai important; tocmai din
simplitatea cu care ne poziţionăm în faţa problemei propriei stări de viaţă derivă întreaga
agilitate şi libertate de care este nevoie pentru a ne trăi viaţa noastră ca adevăraţi
creştini.
Ceea ce am făcut în anii trecuţi şi ce facem în universitate este încă un joc; un joc
drept, pentru că omul prin joc se educă, însă viaţa creştină, în consistenţa şi în
densitatea sa, va atinge nivelul nostru adult, adică nivelul definitiv: şi la nivelul definitiv
se află poziţia pe care o vom asuma în faţa destinului nostru, în faţa lui Dumnezeu.
Nimic altceva nu merită efortul de a căuta şi a obţine cu ajutorul rugăciunii şi cu
ceva rechemări, precum situarea în poziţia corectă în faţa acestei probleme.
Care deci din cele două căi? Prima sau a doua? Alegerea între una şi alta din căi
nu poate fi o “creaţie” a noastră, ci trebuie să fie o “recunoaştere” a noastră. Trebuie să
recunoaştem un lucru căruia i-am fost destinaţi. Nu trebuie să fie o decizie în sensul în
care voinţa noastră să construiască propria poziţie, ci în sensul în care libertatea noastră
trebuie să adere la indicaţia pe care calea ne-o indică.
Modul pentru a vedea care cale trebuie urmată este o ascultare; o ascultare care
nu trebuie să pretindă neapărat să audă indicaţia în somn precum Sfântul Iosif, ci o
ascultare care se împlineşte cu ajutorul unei atenţii faţă de complexul simptomelor pe
care Dumnezeu nu le lasă să lipsească niciodată.
Aceste simptome pot fi rezumate în trei puncte:
1) complexul înclinaţiilor naturale;
2) complexul simptomelor dictate de situaţii inevitabile. De exemplu, un bărbat
poate fi îndrăgostit de o femeie, iar aceasta este căsătorită: a fi căsătorit este
o condiţie inevitabilă.
În aceeaşi măsură, istoria unui raport afectiv poate fi o condiţie inevitabilă. Dacă
cineva a început să aibă un astfel de raport la paisprezece ani şi, ajuns la douăzeci, îşi dă
seama că afecţiunea scade şi din acest motiv îşi pune problema între fascinaţia pentru
cealaltă persoană - care nu mai este excesivă şi cea simţită chiar în mod nebulos şi
misterios pentru…Brazilia, şi decide să îşi dedice viaţa lui Dumnezeu, această decizie nu
poate fi evaluată de el ca şi cum nu ar avea în spate şapte ani de legătură afectivă. Asta
nu înseamnă că nu ar putea interveni o astfel de schimbare, dar există un fapt care nu
poate fi eliminat şi care trebuie luat în considerare atunci când vrem să dăm o judecată;
3) nevoia socială, nevoia lumii, a comunităţii creştine. Din acest punct de vedere
poate exista o epocă sau o situaţie în care nevoia unei dedicări totale lui Dumnezeu să fie
mai puternică decât într-un alt moment; la fel cum poate exista un moment în care
înfruntarea şi confruntarea cu realitatea lumească să fie făcută în cadrul vieţii unei
comunităţi creştine, motiv pentru care poate fi considerat mai prudent să fim…sprijiniţi în
loc să fim…singuri.
Judecata trebuie să se nască din acest complex de factori puşi împreună.
 Dar aceast lucru implică o altă consideraţie: fără reflecţie şi fără posibilitatea unei
comparaţii – ca dialog – cu comunitatea în funcţia ei tipică, adică cu cel care conduce
comunitatea, este inevitabil ca modul nostru de a proceda să fie instinctiv şi mecanic. Noi
reflectăm pentru toate lucrurile, în timp ce în privinţa acestuia, de care depinde întreaga
structurare a vieţii noastre în valoarea ei cea mai personală, facem automat ceea ce
simţim înăuntru.
Este nevoie să reflectăm; şi a reflecta înseamnă a te compara cu propriul destin,
cu propriul ţel, cu Dumnezeu, cu scopul vieţii, cu slujirea împărăţiei lui Dumnezeu. Cine
nu a luat încă în considerare această problemă trebuie să simtă datoria de a recupera
imediat aceste criterii; iar cine are în spate factori care nu pot fi eliminaţi, la rându-i,
chiar dacă într-un alt mod, trebuie să recupereze aceleaşi criterii.
O aplicaţie particulară a acestei funcţii diferite “căsătorie-virginitate” este dată de
faptul că Biserica impune, pentru a putea conduce comunităţile sale şi pentru a se dedica
anumitor funcţiuni, virginitatea; de exemplu, în cazul preotului. Tocmai în acest caz se
clarifică în mod perfect modul în care virginitatea constituie o funcţie supremă în Biserică.
În acest lucru există o convenienţă atât de profundă; pe care poporul creştin o simte, iar
Biserica o subscrie încă.
Acest discurs deschide, ca şi perspectivă, problema funcţiei diferite pe care laicul o
are în comunitatea creştină în comparaţie cu “persoana consacrată”.
Conciliul Vatican II (Lumen gentium, c. IV, n. 363) spune că laicul are ca şi
sarcină aceea de a traduce valorile creştine în realitatea temporală, în timp ce omul
dedicat lui Dumnezeu are ca şi funcţie aceea de a rechema laicul care este implicat în
realităţile temporale, la scopul ultim al acţiunii sale, adică la escatologie. În acest sens
omul dedicat lui Dumnezeu şi persoanele dedicate muncii în lume trebuie să stabilească o
tensiune, pentru că gestul creştin este îndeplinit în lume de ambii.
De aceea, în comunitatea creştină, orice separare între laic, privit ca un creştin
care manipulează lucrurile din această lume, şi persoana consacrată, privită ca o
persoană dedicată lui Dumnezeu care trăieşte ca funcţii meditaţia, mărturia şi
rechemarea imediată la valorile ultime, înseamnă moartea şi pentru primul şi pentru cel
de-al doilea: a laicului, pentru că se va compromite după sensibilitatea lumii, şi a
persoanei consacrate, pentru că va deveni abstractă şi…ca un eunuc.
Acţiunea creştină în lume este făcută prin această unitate dialectică între cei care
se consacră lui Dumnezeu şi cei care îndrăznesc şi folosesc lucrurile. De aceea lucrul nou
care trebuie să se întâmple este tocmai recuperare profundă a stimei pentru virginitate.
Acesta este simptomul suprem al credinţei şi al centralităţii sensibilităţii religioase. Acesta
este instrumentul, mijlocul cel mai puternic pentru a aprofunda, ca adevăr de judecată şi
ca sensibilitate şi intensitate a experienţei, chiar şi viaţa matrimonială.
Meditarea, descoperirea acestor cuvinte reprezintă cu adevărat o revoluţie în
cadrul propriei noastre poziţii de creştini. Adică reprezintă descoperirea ţelului, pentru că
noi avem despre Paradis o imagine ca ceva aflat la capătul drumului, în timp ce Paradisul
este dimensiunea unui prezent; iar învierea va fi revelarea a ceva care există deja în noi
şi care în omul-Isus Cristos a început deja să devină timp şi spaţiu.

B) Vocaţia ca şi alegere a profesiei

Criteriul enunţat la început este valabil şi pentru cel de-al doilea nivel de alegeri,
acela al profesiei. De aceea, foarte des, doar plăcerea şi recompensa constituie marile
criterii de decizie, în timp ce ar trebui să fie într-adevăr un element, însă nu singurul.
În alegerea muncii şi a profesiei trebuie să iasă la suprafaţă cea de a treia
categorie care a fost subliniată anterior: nevoia societăţii. Pentru un creştin, aceste nevoi
nu pot reprezenta un criteriu izolat de un alt concept mai profund şi anume nevoia
comunităţii creştine, pentru că nevoia societăţii nu este altceva decât un aspect al nevoii
comunităţii creştine, al nevoii Bisericii din orice timp.
Ce comunitate creştină trăim noi dacă această mare acţiune a deciziei unui drum,
care va defini chipul practic al persoanei noastre pentru întreaga viaţă, sau pentru mare
parte din ea, este evaluată în mod individualist? Adică dacă comuniunea noastră nu
ajunge până într-acolo încât să-şi pună şi problema alegerii profesiei sau a muncii?
 Acest criteriu ar trebui măcar să ne animeze! Iar aceasta înseamnă că alegerea
profesiei sau a muncii, în măsura în care este posibil, trebuie să fie rezultatul unui dialog.
Ce înseamnă, în fond, disponibilitatea faţă de Dumnezeu, dacă nu această
promtitudine, această disponibilitate faţă de vocaţie?
În final este bine să amintim că vocaţia nu este matematică sau ca o lovitură în
moalele capului. Ea reprezintă întotdeauna o posibilitate; şi trebuie să fie o posibilitate
concretă pentru mine, aşa cum sunt; şi zi de zi trebuie să răspundem problemei vocaţiei
ca şi nevoie de nouă acţiune, clipă de clipă, citind înăuntrul unei posibilităţi.