Sunteți pe pagina 1din 4

D ARUIND VEI DOBÂNDI S AU

DESPRE IMPOSIBILUL C ARE NE PRIVESTE

A DRIAN M URESAN

Motto: Despre monahul Nicolae Steinhardt nu se poate scrie


sau vorbi cum merita decât bransat la o priza de 1000 de volti.
Cristian Badilita

icolae Steinhardt a lasat literaturii române nu una, ci doua capodopere: prima, arhicunoscuta la noi – Jurnalul fericrii
N – si apreciata ca atare, iar a doua, mai putin cunoscuta publicului larg, si care trateaza din unghi teologic (sau, mai
corect, din unghiul credintei ) câteva dintre ambiguitatile si angoasele, care par fara dezlegare, ale omului
contemporan: Daruind vei dobândi 1.
Daca în legatura cu Jurnalul fericirii, situat la adapostul cifrului estetic, s -a mers pâna la considerarea de catre
unii ca fiind cea mai valoroasa carte a literaturii române de dupa 1989, eseurile teologice din Daruind vei
dobândi au trecut aproape neobservate. Si totusi – reiau ideea – Steinhardt se numara printre putinii creatori
care, în literatura româna, au razbit pâna la cel mai înalt nivel, în doua domenii distincte: cel estetic-literar si cel
teologic. Prin perspectiva, nu mai putin eshatologica, a comuniunii în Hristos si prin tintirea si domesticirea
marilor metehne ale sufletului omenesc care se cauta pe sine în fata Creatorului, Steinhardt rea lizeaza prin
Daruind vei dobândi contrabalansarea blânda si fireasca a spumelor la gura si a lamentatiilor fals -angoasante
argheziene.
În conditiile în care, asa cum bine scrie si George Ardeleanu în excelenta sa monografie 2, Jurnalul fericirii este
anterior majoritatii volumelor de eseuri ale lui Steinhardt si, deci, „nu poate fi gândit ca finalul unui traseu
cultural si existential” 3, poate chiar Daruind vei dobândi sa fie testamentul, crezul intim, artistic, al scriitorului
devenit monah!
În primul rând, Steinhardt procedeaza, în cuvintele sale de credinta, la o rasturnare rationala a logicii. Credinta
crestina apare ca deopotriva simpla si paradoxala. Simpla, în puritatea ei „taraneasca” si ferita de
nietzscheismele de duzina, dar si paradoxala pentru omul de cultura care, ratacit printre silogisme si
amaraciuni, si-a pierdut (din) candoarea copilareasca a rugaciunii. Hristos, spune Steinhardt, forteaza limitele
ratiunii noastre ermetizate si ne scandalizeaza… prin ce? Tocmai prin firescul re-instaurat de care ne
îndepartaseram.
Într-o scrisoare adresata parintelui Iustin Sigheteanul de la Rohia, Steinhardt îsi sintetizeaza singur, desi cuprins
de o stare de extaz, acest crez în firescul si în realismul transfigurant al crestinismului, pornind – nota bene! –
de la un text al lui Henri Michaux în care staretul unei manastiri nu respingea optiunea unui tânar pentru
calugarie, chiar daca acesta i-a marturisit în prealabil: „Nu am nici credinta, nici lumina, nici esenta, nici
încredere în mine”, de unde si concluzia „Nu am nimic”. Dimpotriva, paradoxalul raspuns al staretului este unul
mai mult decât ziditor, el sunând în limba lui Michaux ca raspunsul esential si diferential al crestinismului în
fata limitei: „En la donnant (la lumière), tu l’auras. En la cherchant pour un autre. Le frère à coté, il faut que tu

1
N. S TEINHARDT, Daruind vei dobândi. Cuvinte de credinta, cu un cuvânt înainte de P.S. Iustinian Chira si o postfata de Ioan Pintea, Editura
Episcopiei Ortodoxe a Maramuresului si Satmarului, Baia Mare, 1992.
2 G EORGE A RDELEANU , N. Steinhardt si paradoxurile libertatii: o perspectiva monografica , Humanitas, Bucuresti, 2009.
3
ibidem, p. 336.
l’aides avec ce que tu n’as pas” (în traducerea lui Steinhardt: „Daruind altuia ceea ce nu ai – credinta, lumina,
încredere, speranta – le vei dobândi si pentru tine. Trebuie sa-l ajuti si cu ceea ce nu ai”).
Paradoxul chemarii si urmarii lui Hristos pare a antrena, într -adevar, imposibilul: sa daruiesti ceea ce, de fapt,
tu nu ai. Aici apare însa demontarea steinhardtiana a aparentului suprafiresc: „Dând ceea ce nu ai, dobândesti,
tu, ceea ce ai dat din golul fiintei tale. Darul suprafiresc facut altuia se reflecta asupra-ti si te plineste pe tine, te
înavuteste, te preface, te încrestineaza”. Urmeaza, de aici, re-instaurarea, care sfârteca „frica, nesiguranta si
deznadejdea”, a firescului iubirii ramase acolo, asteptând, în acelasi loc de întâlnire si dupa ce solzii retinelor se
dezlipesc: „Cum oare am fost atât de orb si de neghiob încât sa-mi închipui ca Hristos ne cere sa dam ce avem –
mult ori putin! Mare scofala! Altceva ne cere, imposibilul: sa dam ce nu avem. Cum si El, Dumnezeu fiind, ne-a
daruit moartea sa de om muritor”.
Daruind vei dobândi este o carte cu un trecut bogat si controversat. Cartea a aparut pâna acum la cinci edituri
(adevarat record!), cea mai recenta editie fiind realizata de edi tura Polirom, în colaborare cu manastirea
(„mostenitoare”) Rohia (2009). Precedentele editari, la editura Episcopiei Maramuresului si Satmarului (1992),
la Dacia, în mai multe editii, (începând cu 1994), sub îngrijirea parintelui Ioan Pintea, la Humanitas si la editura
Manastirii Rohia (2006), confirma realul interes pentru aceasta carte care ar fi trebuit sa devina aparitia -
eveniment a literaturii teologice românesti. Într-un interviu din revista Formula As, preotul Ioan Pintea a avut
curajul sa rosteasca adevarul: „Biserica nu l-a valorificat niciodata pe parintele Nicolae Steinhardt asa cum ar fi
meritat. Povestea fabuloasa a acestei convertiri, biografia sa, statura sa culturala, predicile sale extraordinare,
care sunt unice în peisajul ortodox, toate ac estea au fost un dar de la Dumnezeu pentru Biserica Ortodoxa
Româna, un dar care a fost aproape ignorat. De la Antim Ivireanul, ortodoxia româna nu a avut o lucrare mai
valoroasa decât cartea lui de predici (subl. mea, A.M.), si nu am auzit pâna acum sa se studieze aceasta carte în
facultatile de teologie…”. Este, asadar, salutara, initiativa Integralei Steinhardt aflata deja în derulare datorita
manastirii Rohia si recuperarea prin Biserica – în sfârsit! – si cu concursul unei edituri prestigioase, a opere i
acestui mare gânditor al crestinatatii. (Un exemplu edificator ca lucrurile s -au normalizat este chiar acest
binevenit dosar Steinhardt, gândit si alcatuit de revista Tabor).
Editia din 1992, cu materialul ordonat pe sapte capitole (la care s -a renuntat în celelalte trei editari,
considerându-se ca ar fi o masura artificioasa) era de bun augur pentru impresia de minima ordonare tematica (a
unui material în sine anti-didacticist!), ci si din încredintarea personala ca Daruind vei dobândi ar trebui sa se
deschida cu acele doua texte esentiale pentru ansamblul acestor „cuvinte de credinta”: este vorba despre
„Nicodim” si „Vocatia monahala”. Mai ales aici, si cu precadere în cel de -al doilea text, Steinhardt poate fi
urmarit în aburul entuziasmului, splendorii si paradoxurilor crestine. Aceste doua texte functioneaza ca o punere
în abis a întregului volum, în masura în care în „Nicodim” se traseaza liniile de forta ale portretului
intelectualului credincios – astazi, specie pe cale de disparitie, daca excludem cazul celor care sunt ironizati ori
li se arunca etichete pe care scrie „fundamentalisti” – iar în „Vocatia monahala”, scriitorul îsi vadeste cum nu se
poate mai clar tehnica paradoxala de argumentare, aderenta la „lumea lui non -A”, a „geometriei ne-
euclidiene”si a „anti-materiei”.
Originale bijuterii stilistice pentru cuvântarea teologica sunt si textele „Falsul idealism”, „Fantomele din ceata”,
„O vorba buna”, „Femeia hananeanca”, si poate mai mult decât toate, textul despre „Tragedia lui Iuda”.
Demontarea tentativei de dezvinovatire a lui Iuda de catre anumiti gânditori (ce sa mai spunem astazi!...),
Steinhardt o imagineaza apelând la ceea ce ne-am fi asteptat mai putin în cazul unui intelectual rafinat, si anume
prin apelul la ideea unui interogatoriu d esprins parca de sub becul pâlpâitor al uneia dintre camerele Securitatii,
dar care se coloreaza si se înalta repede prin registrul sanatos -taranesc în care este exprimat:

-Ai fost la popi, ma?


-Da, dar sa vedeti ca…
-Ma, ai luat bani de la ei, recunosti ?
-Recunosc, însa eu nu i -am cerut. Ei m-au silit sa -i iau.

- Lasa asta, i -ai luat ori nu? Raspunde!


- I-am luat.
- Si le-ai aratat locul unde urma sa vina husanul?
- Eu am vrut cu totul altceva…
- Tu raspunde la întrebari. Le-ai aratat?
- Da.
- Asa. Si pe acela l -ai sarutat?
- Mi -era prieten.
- Ma, podoaba, tu ca prieten l -ai sarutat ori ca indicator?
- Eu am vrut sa -l ajut sa…
- Nu tine, ma, tu ai vândut pontul si ai mers acolo sa -l
predai oamenilor popimii, asa -i?
- Eu…
- Atunci ce-o tot întorci ca l a Ploiesti?
- Dar banii i -am dat înapoi si m -am sinucis.
- Pai tocmai asta dovedeste ca te recunosti vinovat si ca te
stii agent informator.

O condamnare a lui Iuda pentru a fi fost „agent informator” era în epoca o proba neîndoielnica de curaj…
Exista, apoi, câteva texte care pot prezenta, în modul cel mai obiectiv, sugestii si surse clare pentru cercetarea
teologica: „Marturisirile Domnului”, „O contributie la problema epifaniei”, „O pseudoproblema”, „Problema
predestinarii”, „Admiratiile Domnului”. În fine, tragând spuza pe turta ispititoare a literaturii, sa spunem ca, în
acest sens, cel mai important text al acestor cuvinte de credinta si care sta alaturi de cele mai valoroase eseuri
ale lui Steinhardt este „Sfinti si oameni iubiti”. Sa ne aducem amin te ca, în 1995, Ion Vartic nazuia, prin acea
editie pe care a gândit-o si pe care inspirat a numit -o Cartea împartasirii4 , realizarea unui expozeu al gândirii
crestine a lui N. Steinhardt. Dar acest expozeu era, oarecum, incomplet. În ceea ce ma priveste, consider ca
pentru realizarea accesului nemijlocit la minimul esentelor gândirii lui Steinhardt, exista trei texte eseistice
fundamentale pe care nu le putem ocoli: Secretul Scrisorii pierdute (prezent în amintitul expozeu initiat de Ion
Vartic), Catharii de la Paltinis (moment semnificativ al detasarii de intelectualismul care se refuza concretului
si realului cotidian si crestin) si, în fine, Sfinti si oameni iubiti – textul antologic pe care îl regasim printre
celelalte cuvinte de credinta din Daruind vei dobândi. Titlul este semnificativ, întrucât deplasarea se face
dinspre exceptionalul pe care l-au întrupat sfintii înspre prezentul mijloacelor noastre omenesti, mult mai aride
spiritual, de a intra în dialog si în comuniune cu Hristos -Dumnezeu. „Parintele nostru” Avraam, Sf. Ierarh
Nicolae, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Serafim din Sarov, Sf. Ioan Nepomuk, Sf. Anton din Padova, Sf. Evanghelist
Marcu, Sf. Maria Egipteanca – carora, fiecaruia în parte, îi este dedicat câte un scurt referat – sunt secondati, cu
nu mai putina admiratie din partea eseistului si a predicatorului, de catre câtiva „oameni iubiti” care au probat
prin fapta sau credinta (dar mai cu seama prin fapta!) eficienta trairii crestine si punerea în practica a învataturii
lui Hristos. Asa se fac e ca, alaturi de acesti oameni, Steinhardt nu ezita a adauga si câteva personaje literare –
învestite, însa, cu rolul evident de model – desprinse din cartile lui Dostoievski (staretul Zosima), Malraux
(Katow din Conditia umana), Hugo (episcopul Myriel din Mizerabilii), Bernanos, Cronin, Graham Greene etc.
Paralelismul eruditiilor (cu precadere al celor doua: teologica si literara) în aceste cuvântari de credinta nu se
vadeste nicaieri mai clar si programatic precum în acest text. Impresia lasata e aceea c a, iesind din carti,
personajele gen Zosima devin ele însele modele de credinta, prin mintea luminata si inspirata a autorului (aici,
cazul lui Dostoievski este edificator) si concureaza constructiv, complementar, adiacent, iar nu distructiv, altfel
spus întregeste si largeste oarecum, în plan ideal, panorama sfintilor. Dar care este publicul-tinta, sensul ori
miza acestei completari în paralel, care este targetul acestui demers steinhardtian? Desigur ca publicul
intelectual, care, mult mai fragil în chestiunea credintei, comunica uneori mai usor cu romanele lui Dostoievski
decât cu Vietile Sfintilor. Este o realitate pe care o traim si astazi, aidoma cu opera si cu lumea lui Steinhardt: o
lume unde se întâmpla ca discursul religios al literaturii sa atârne mai greu decât discursul religios propriu-zis.
Stilistic, scrisul monahului nu se dovedeste a fi sensibil diferit fata de cel al scriitorului si publicistului N.
Steinhardt: „alert, mladios, purtând flacara mintii lui instigatoare de intelectual cultivat s i sprintar”. Criticul Ion
Negoitescu a trasat cu inspiratie câteva observatii inclusiv de ordin stilistic privind predicile lui N. Steinhardt:
„Nu face literatura, cu toate ca e preocupat, intens, chiar pasionat de ea, oricât de larg i-ar fi interesul fata de
celelalte arte, muzica, plastica, cinematograf, teatru, fata de stiintele contemporane, astro-fizica, biologie (…).
4
N. S TEINHARDT , Cartea împartasirii, editie gândita si alcatuita de Ion Vartic, Editura Apostrof, Cluj -Napoca, 1995.
Intelectualitatea lui e o forma a iubirii (subl. mea, A.M.), caci îmbratiseaza generos si plin de râvna
întelegerii toate domeniile ei creatoare. În predici, cum e si firesc, baza interpretarilor lui o constituie cartile
sfinte, Noul Testament mai cu seama, dar referirile lui carturaresti se pastreaza de preferinta pe tarâm general
cultural, unde se includ pentru dânsul si operele teologilor” 5.
Daruind vei dobândi sau Cuvinte de credinta – prea putin conteaza titlul în contextul de mai sus – este textul
fundamental care poate deschide definitiv adevarata apropiere si comuniune dintre intelectuali si Biserica si
dintre intelectuali în Biserica. Este o scriere esentiala, inter- si trans-disciplinara pentru teologia româneasca de
dupa ’89, pe care trebuie, de acum încolo, sa o promovam asa cum se cuvine, nu sa o lasam zacând în umbra
Jurnalului fericirii. Cu nimic mai prejos decât acesta din urma, eseurile amintite aici alcatuiesc o capodopera,
nu numai a omileticii românesti (în cuprinsul careia, de altfel, lucrarea lui Steinhardt este singulara), ci chiar a
eseisticii românesti. Eseul românesc a capatat noi valente datorita textelor din Daruind vei dobândi, texte care
vadesc, toate, o conceptie unitara si totodata o gândire unica în cultura româneasca. Eseul ca „forma a nelinistii”
(cum a fost definit într-un studiu critic, de catre Alina Pamfil 6 ) ne-am obisnuit a-l raporta cu precadere la al de
Cioran si la altii ca el, adica la o formula inevitabil desacraliza(n)ta. Dar iata ca exista si altceva – nu mai putin
viabil din unghi strict literar – eseurile teologice ale lui N. Steinhardt, care ascund si ele, în filigran, o mare
neliniste: nelinistea pe care ti-o da credinta, ne-linistirea cotidiana pâna când nu te odihnesti si nu te regasesti în
Hristos. Incertitudinea – nascuta din mortificarea orgoliului, dar si din senzatia data de nimicnicia umana
(filtrata ingenios prin detasarea si realismul optimist al crestinismului balcanic, în genul „Tine-ma, Doamne, de
urechi, ca altfel te vând ca Iuda”) – secondata de nadejdea încapatânata si „taraneasca” în puterea lui Hristos.
Toata aceasta pendulare creeaza amintita senzatie de ne-linistire, placuta, însa, ochiului, si fixeaza bornele
autenticei zbateri crestine, departe de lamentatiile ieftine care pateaza, de pilda, unii dintre psalmii lui Arghezi.
Capodopera teologica a lui N. Steinhardt îsi asuma, odata cu autorul ei, cuvintele lui Paul Claudel – poetul care
„a privit Crucea” – si se închina Celui care, deopotriva de pe Golgota si din slava cerurilor, îndeamna: De ce va
temeti? Eu sunt Imposibilul care va priveste.

5 I ON N EGOITESCU , Scriitori contemporani , editie îngrijita de Dan Damaschin, Editura Da cia, Cluj -Napoca, 1994, p. 419.
6
A LINA P AMFIL, Eseul, o forma a nelinistii , Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000.