CUPRINS

PĂRŢILE ÎN PROCESUL PENAL

CAP. I. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND PROCESUL PENAL…...2

SECŢIUNEA 1: Noţiune. Esenţa. Scopul procesului penal…………….....2

SECŢIUNEA 2: Funcţiile şi fazele procesului penal……………………….6

CAP. II. PĂRŢILE ÎN PROCESUL PENAL…………………………....8

SECŢIUNEA 1: Părţile în procesul penal……………………………….….8

SECŢIUNEA 2: Subiecţii care pot înlocui părţile în procesul penal……..14

SECŢIUNEA 3: Apărătorul…………………………………………………16

SECŢIUNEA 4: Drepturile şi obligaţiile apărătorului…………………….18

SECŢIUNEA 5: Asistenţa juridică………………………………………….19

CONCLUZII……………………………………………………..20

BIBLIOGRAFIE………………………………………………...21

1
 PĂRŢILE ÎN PROCESUL PENAL

CAPITOLUL I

NOŢIUNI GENERALE PRIVIND PROCESUL PENAL

SECŢIUNEA 1: NOŢIUNEA. ESENŢA. SCOPUL PROCESULUI PENAL.

NOŢIUNEA

Săvârşirea infracţiunii duce la naşterea raportului juridic de drept penal, statul având
dreptul de a trage la răspundere penală infractorul şi a-l obliga să suporte consecinţele faptei sale.
Pentru a soluţiona un atare conflict, ce s-a iscat între stat şi infractor, este necesară o activitate
succesiva din partea statului. De aceea, în orice stat există organe competente de a soluţiona
cauzele penale, organe ce desfăşoară o activitate denumita procesul penal.

Activitatea instanţelor de judecată în soluţionarea conflictului de drept penal este

principală, dar imposibilă în perioada modernă, fără o activitate permegătoare judecării prin care
se descoperă infracţiunea, se identifică infractorii şi se administrează probe în scopul tragerii la
răspundere penală a vinovaţilor. Statul organizează combaterea fenomenului infracţional printr-o
activitate diversă şi complexă a mai multor organe specializate de urmărire penală, procuratura şi
instanţele de judecată.

Pentru realizarea justiţiei nu este suficientă doar activitatea de sine stătătoare a organelor
competente; în aceste acţiuni sunt atraşi sau participă persoane cu drepturi şi obligaţii procesuale
ce decurg din faptul săvârşirii infracţiunii, precum şi alte persoane care, potrivit legii, sunt
chemate să contribuie la rezolvarea cauzei penale.

Prin urmare, justiţia penală constituie o parte componentă a unei activităţi mai vaste şi
complexe care este procesul penal.

Procesul penal în calitate de categorie juridică a fost definit în literatura de specialitate ca

o activitate reglementată de lege, desfăşurată de organele competente cu participarea părţilor şi

2
altor persoane, în scopul constatării la timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni,
astfel că orice persoană care a săvîrşit o infracţiune să fie pedepsită conform vinovăţiei sale şi
nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspunderea penală.

În alte izvoare doctrinale procesul penal a fost definit ca un sistem de acţiuni al organelor
de stat competente şi raporturi juridice ce se nasc între aceste organe şi participanţi,
menţionându-se, deci, două elemente definitorii, or la aceste două elemente se adaugă şi al treilea
element “acţiunea procesuală a persoanelor ce participă în cauza penală”.

ESENŢA

Putem menţiona că noţiunea de proces penal are unele trăsături specifice care permit a-i
elucida esenţa, a o defeni şi a o deosebi de alte noţiuni, categorii sau instituţii juridice:

1. Procesul penal este în primul rând o acţiune dinamică, evolutivă, care se manifestă foarte
complex. În cadrul lui au loc un şir de activităţi, acţiuni mai restrânse ( ex. împărţirea
procesului în mai multe faze şi etape ). Fiecare dintre ele are menirea să propulseze
procesul penal spre atingerea scopului său.
2. Procesul penal este o activitate strict reglementată de lege. Toată activitatea procesual
penală în ansamblu şi instituţiile procesuale sunt reglementate în cele mai stricte limite
ale legii. Acest fapt este justificat de aplicarea unor instituţii procesuale cu caracter de
constrângere ( măsuri preventive, măsuri asigurătorii etc. ) care, în cazul aplicării ilegale,
pot provoca prejudicii drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
3. Procesul penal este desfăşurat într-o cauză penală. El nu poate fi realizat pe o altă bază
decât în cazul în care organul public, competent de a realiza procesul penal, este sesizat
de existenţa unei pregătiri a infracţiunii, a tentativei la infracţiune sau a infracţiunii
consumate.
4. Procesul penal este o activitate desfăşurată numai de organele specializate de stat, acestea
sunt, potrivit legii, organele de urmărire penală şi instanţele de judecată.
5. În desfăşurarea sa, procesul penal include organele publice competente, părţile şi alţi
subiecţi. Părţile în procesul penal sunt persoanele fizice sau juridice care au drepturi şi
obligaţii provenite din conţinutul raporturilor juridice de procedură penală ( bănuitul,

3
 învinuitul, partea vătămată, partea civilă etc. ). Alţi subiecţi sunt persoanele care
favorizează desfăşurarea procesului penal ( martor, expert, specialistul, interpretul etc. ).
SCOPUL PROCESULUI PENAL

Scopul procesului penal este protejarea persoanei, societăţii şi statului de infracţiuni,

precum şi de acţiuni abuzive din partea organelor judiciare legate de cercetarea infracţiunilor
presupuse sau comise, astfel întrucât orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită
conform vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală şi
condamnată.
În baza celor expuse putem afirma că procesul penal constituie o activitate complexă,
strict reglementată de lege, desfăşurată de organele judiciare la care îşi dau activ concursul
părţile ca titulare de drepturi şi obligaţii, cu antrenarea altor subiecţi, activitate orientată spre
soluţionarea justă a cauzelor penale.
Codul de procedura penală, în art.1 prevede expres următoarele scopuri ale procesului
penal: protejarea persoanei, societăţii şi statului de infracţiuni, precum şi faptele ilegale ale
persoanelor cu funcţii de răspundere în activitatea lor legală de descoperire a infracţiunii, astfel
ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o
persoană să nu fie trasă la răspundere penală şi condamnată.
De aici rezultă că procesul penal are ca sarcină primordială aflarea adevărului cu privire
la infracţiune ( pe cât e posibil în fiecare cauză ) într-o cauză penală, pentru a trage la răspundere
penală persoana vinovată de săvârşirea infracţiunii. Astfel, procesul penal se declanşează pentru
constatarea faptului infracţiunii şi persoanei vinovate, realizându-se sarcina tragerii la răspundere
penală prin aplicarea justă a legii penale, acesta fiind considerat scopul imediat al oricărui proces
penal.
Un factor important în activitatea de combatere a fenomenului infracţional este considerat
nu atât rigoarea pedepsei penale, cât faptul organizării unui sistem procesual penal menit să nu
permită sustragerea de sub braţul drept şi ferm al justiţiei, totodată realizându-se scopul major al
procesului - tragerea la răspunderea penală a făptuitorului. Legiuitorul a menţionat şi alt aspect al
represiunii şi anume ca aceasta să nu se aplice persoanelor nevinovate, ceea ce poate avea
consecinţe grave asupra libertăţii, demnităţii şi intereselor legitime ale persoanei şi care
contravine exigenţelor statului de drept. Prin urmare, concomitent în procesul penal se realizează

4
şi sarcina reabilitării persoanei supuse pe nedrept învinuirii sau faţă de care i-au îngrădit unele
drepturi, libertăţi sau interese legale.
Astfel, procesul penal poate fi definit – prin scopul pe care îl urmăreşte – un mijloc de
tragere la răspundere penală şi mijloc de apărare împotriva unei condamnări neîntemeiate.
Realizându-se scopul respectiv faţă de infractori şi cel de reabilitare faţă de persoanele
nevinovate, procesul penal contribuie la consolidarea legalităţii şi a ordinii de drept, la ocrotirea
intereselor societăţii, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, fiind un mijloc de realizare a justiţiei
şi deci un factor al stabilităţii societăţii. Totodată procesul penal are un rol preventiv general faţă
de persoanele neangajate în activităţi infracţionale, contribuind la prevenirea sau reducerea
infracţiunilor în cazul când se realizează eficient sarcinile sale. Procesul penal se declanşează sau
continuă în privinţa unui decedat numai pentru reabilitarea acestuia, iar revizuirea procesului
penal în urma descoperirii unor împrejurări se face pentru reabilitarea unui condamnat, nefiind
limitată de nici un termen sau decesul condamnatului – alin.(4) al art.458 din CPP al RM.
Dreptul penal nu-şi poate îndeplini scopul doar prin simpla incriminare sub sancţiunea
pedepsei, a faptelor periculoase pentru societate. Este nevoie de drept procesual penal pentru
realizarea acestuia.
Asigurarea procesului penal a inevitabilităţii tragerii la răspundere penală ori de câte ori
se săvârşeşte o infracţiune, precum şi excluderea unei condamnări nedrepte are o funcţie
educativă specială faţă de participanţii la proces şi educativă faţă de persoanele neangajate în
activitatea procesuală. Activitatea procesuală penală îşi atinge pe deplin rolul educativ, dacă pe
parcurs inculpatul ajunge la înţelegerea corectitudinii justiţiei şi spiritul de dreptate încorporat în
hotărârea pronunţată. Astfel procesul penal contribuie la educarea cetăţenilor în spiritul
respectării neabătute a legilor şi Constituţiei RM aşa cum este arătat în alin. (2) al art. 2 din CPP.
Din cele relatate mai sus conchidem că procesul penal are drept scop imediat constatarea
rapidă şi completă a faptelor infracţionale, pentru a trage la răspundere penală persoanele
vinovate în condiţii ce ar exclude pedepsirea inocenţilor, precum şi drept scop general (indirect)
consolidarea legalităţii şi ordinii de drept, prevenirea şi lichidarea infracţiunilor, ocrotirea
intereselor societăţii, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor şi educarea acestora în spiritul
respectării legii.

5
SECŢIUNEA 2: FUNCŢIILE ŞI FAZELE PROCESULUI PENAL
FUNCŢIILE PROCESULUI PENAL

În cadrul procesului penal sunt realizate funcţii specifice.

Prin funcţii procesual penale înţelegem căile, direcţiile sau orientările de desfăşurare a
activităţii procesuale.
În procesul penal modern deosebim trei funcţii de bază:
Funcţia acuzării ( a învinuirii) este exercitată şi realizată, în principal, de procuror prin
promovarea unor acte cum ar fi : începerea urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale,
trimiterea în judecată, susţinerea acuzării in faţa instanţei de judecată, formularea concluziilor de
condamnare, exercitarea căilor de atac etc.
Procurorul participă la şedinţa judiciară în calitate de exponent al funcţiei de acuzare.
Acuzatorul trebuie sa demonstreze în faza judecăţii temeinicia acuzării. La realizarea acestei
funcţii contribuie şi partea vătămată care, alături de procuror, se situează pe poziţiile acuzării.
Rolul părţii vătămate sporeşte în cazuri de acuzare particulară sau privată.
Funcţia apărării o exercită, în principiu, pentru sine fiecare parte, realizându-se drepturile
procesuale. Apărarea – activitate procesuală efectuată de partea apărării în scopul combaterii,
în tot sau în parte, a învinuirii ori a atenuării pedepsei, apărării drepturilor şi intereselor
persoanelor bănuite sau învinuite de săvârşirea unei infracţiuni, precum şi a reabilitării
persoanelor supuse ilegal urmăririi penale .( art. 6 alin. 1 pct. 3 CPP )
Funcţia soluţionării cauzei penale aparţine, în condiţiile şi limitele legii, numai instanţei
de judecată. Astfel, soluţionarea propriu-zisă care are loc în faza judecării, este o funcţie realizată
exclusiv de instanţa de judecată prin pronunţarea definitivă de achitare, de încetare a procesului
penal sau de condamnare a inculpatului.
Alte funcţii relevate de specialiştii în materie se manifestă în procesul penal ca mijloc de
realizare a funcţiilor de bază, fiind calificate drept auxiliare sau secundare. În procesul penal se
disting următoarele funcţii auxiliare:
a) funcţia de supraveghere a respectării legilor în cursul procesului penal, exercitată
de instanţa de judecată;
b) funcţia soluţionării acţiunii civile ce se manifestă prin repararea prejudiciului
material cauzat de infracţiune;

6
 c) funcţia de furnizare a probelor, care este legată de declaraţiile unui martor, de
prezentarea concluziilor de către experţi etc.;
d) funcţia de favorizare a procesului penal, legată de antrenarea unor subiecţi, care
într-un fel sau altul, înlesnesc soluţionarea cauzei penale;
e) funcţia de educaţie şi de prevenire (exemplu: o şedinţă de judecată, bine organizată
într-o cauză penală, poate servi ca lecţie de morală şi educaţie cu mult mai eficient
decât o lecţie pregătită şi ţinută anume în acest scop).
Din cele expuse mai sus, reiese că funcţiile procesului penal au un caracter corelativ, se
pătrund reciproc şi nu se limitează numai la activitatea unui singur subiect.

FAZELE PROCESULUI PENAL

Sistemul acţiunilor procesual penale este divizat în următoarele faze obligatorii:
urmărirea penală, judecarea cauzei în prima instanţă şi executarea sentinţei.
Fazele facultative ale procesului penal sunt: examinarea cauzei în urma exercitării căilor
ordinare de atac ( în apel şi recurs ); examinarea cauzei în urma exercitării căilor extraordinare de
atac ( recursului în anularea şi revizuirea procesului, etc. ).
a)Urmărirea penală constă în faptul efectuării actelor procesuale şi de investigare
operativă de către organele de urmărire penală în scopul stabilirii circumstanţelor cauzei,
administrării şi verificării probelor, identificării persoanelor vinovate de săvârşirea infracţiunii se
întocmeşte rechizitoriul, care se confirmă de procuror şi cauza se transmite în judecată, având
efectul deferirii inculpatului justiţiei.
b)Judecarea cauzei în prima instanţă este a doua fază a procesului, care începe o dată
cu sesizarea instanţei şi cuprinde toate activităţile procesuale desfăşurate fondului cauzei. Faza
dată este recunoscută ca fiind principală în procesul penal datorită examinării de către instanţa de
judecată a probelor administrate de către părţi în condiţii de contradictorialitate soluţionând
conflictul de drept penal prin constatarea vinovăţiei persoanei prin sentinţă. Momentul final al
fazei judecării cauzei în prima instanţă este pronunţarea sentinţei.
c)Executarea hotărârilor judecătoreşti este o faza obligatorie a procesului penal, care
începe o dată cu rămânerea definitivă a hotărârilor judecătoreşti şi cuprinde activităţile instanţei
de judecată de punere în aplicare a acestora precum şi soluţionarea unor chestiuni apărute în
timpul şi după executarea pedepselor penale.

7
 CAPITOLUL II
PĂRŢILE ÎN PROCESUL PENAL

SECŢIUNEA 1: PĂRŢILE ÎN PROCESUL PENAL

Codul nostru de procedură penală, după modelul Codului de instrucţie criminală franceză
(1808), a îmbraţişat sistemul mixt de exercitare a ambelor acţiuni (şi penală şi civilă) în cadrul
procesului penal, cu precizarea că rezolvarea acţiunii civile depinde de modul în care se
soluţionează acţiunea penală.

Spre deosebire de procesul civil, în procesul penal parţile sunt strict determinate, conform art. 23
şi 24, CPP.:

I. Inculpatul;

II. Partea vatamată;

III.Partea civilă;

IV.Partea responsabilă civilmente.

Apărătorul are o poziţie procesuală distinctă. Spre deosebire de procesul civil, în general,
legea nu condiţionează calitatea de parte în procesul penal de existenţa unor condiţii generale.
Unica particularitate în raport cu ceilalţi participanţi la procesul penal este dată de regula după
care conţinutul drepturilor şi obligaţiilor ce revin părţilor în procesul penal este localizat în sfera
intereselor pe care parţile le au în legătură cu modul de soluţionare a acţiunii penale şi, respectiv,
a acţiunii civile, în cadrul procesului penal.

I. Inculpatul

Este partea împotriva căreia se răsfrânge atât acţiunea penală, cât şi acţiunea civilă, dacă este
cazul. De asemenea, este partea faţă de care s-a pus în mişcare acţiunea penală (s-a formulat
învinuirea sau acuzarea în procesul penal).

Curtea Constituţională a stabilit că art. 23, C.pr.pen. nu reprezintă o încalcare a

prezumţiei de nevinovăţie, care nu încetează să funcţioneze atâta timp cât acţiunea penală se află
în desfaşurare. Calitatea de inculpat reprezintă rezultatul trecerii, în mod succesiv, a unei
persoane suspectate de comiterea unei infracţiuni, în anumite stadii corespunzătoare calităţii
succesive, pe care o dobândeşte pe parcursul derulării procedurilor. Aceste calităţi sunt:

1) Calitatea de făptuitor

Făptuitorul este persoana faţă de care nu s-a început urmărirea penală, fiind doar o persoană cu
privire la care există doar bănuiala comiterii unei infracţiuni, atâta timp cât nu s-a efectuat nici

8
un act de procedură. Calitatea de făptuitor intervine doar în aşa-numita etapă a actelor
premergătoare, când se efectuează investigaţii pentru descoperirea infracţiunilor precum şi
pentru descoperirea, prinderea şi identificarea persoanelor suspecte.

Făptuitorul nu este subiect de drepturi si obligaţii procesuale, el nu are nici un drept şi

nici o obligaţie, el nu poate fi citat, el poate fi doar chemat în faţa unui organ judiciar penal.
Neprezentarea lui nu poate fi sancţionată. El nu are dreptul la un apărător decât într-o singură
situaţie: atunci când este ascultat. Împotriva lui nu pot fi luate măsuri procesuale.

2) Calitatea de învinuit

Învinuitul e persoana faţă de care s-a început urmarirea penală, fiind subiect de drepturi
şi obligaţii procesuale. Nu este parte în procesul penal, de aceea, în comparaţie cu o persoana
care are calitatea de parte în proces, el are drepturi si obligaţii limitate. Calitatea procesuală de
învinuit marchează declanşarea procesului penal, adică marchează naşterea cadrului legal de
exercitare a unor drepturi şi obligaţii procesuale, inclusiv a drepturilor şi obligaţiilor de punere
în mişcare a acţiunii penale. Din acest moment pot fi administrate probe si pot fi luate măsuri
procesuale.

Un învinuit poate fi reţinut de organul de cercetare penală pe o durată de cel mult 24 de

ore şi poate fi arestat de către procuror sau de către judecător, în anumite condiţii, pe o durată de
cel mult 5 zile. Calitatea de învinuit este o condiţie sine qua non pentru dovedirea calităţii
superioare de inculpat.

3) Calitatea de inculpat

Inculpatul este, spre deosebire de învinuit, parte în proces, cu absolut toate consecinţele
legate de această calitate, având drepturi şi obligaţii procesuale depline. Calitatea de inculpat
marchează începutul procesului penal. Această calitate se dobândeşte prin punerea în mişcare a
acţiunii penale, care înseamnă formularea învinuirii sau acuzării împotriva unei persoane, cu
privire la comiterea unei infracţiuni. Ea se materializează în întocmirea actului de inculpare
prevăzut de lege.

Titularii acţiunii penale sunt:

1) Ministerul Public - Este titularul principal şi poate pune în mişcare acţiunea penală fie în
cursul urmăririi penale, fie la sfârşitul urmăririi penale. În funcţie de modalitatea de punere în
mişcare a acţiunii penale există:

a) Urmărirea penală cu acţiunea penală pusă în mişcare, situaţie în care acţiunea penală se
pune in mişcare în cursul urmăririi penale, prin ordonanţă.

b) Urmărirea penală fără acţiunea penală pusă în mişcare, situaţie în care acţiunea penală
se pune în mişcare la sfârşitul urmăririi penale, prin rechizitoriu.

9
La baza acestor reglementări stă regula după care nici o persoană nu poate sta în faţa unei
instanţe penale decât dacă are calitatea de inculpat. În mod exceptional, Ministerul Public poate
dispune punerea în mişcare a acţiunii penale şi în cursul judecaţii, în caz de extindere a
procesului penal pentru alte fapte şi, respectiv, pentru alte persoane. În această situaţie,
procurorul de şedinţă pune în mişcare acţiunea penală printr-o declaraţie verbală în faţa instanţei,
care se consemnează în încheierea de şedinţă.

2) Persoana vătămată - Pune în mişcare acţiunea penală prin plângerea prealabilă, în cazul în care
plângerea prealabilă se adresează direct instanţei de judecată, conform art. 279 (2), lit. a),
C.pr.pen. Calitatea de inculpat se dobândeşte din momentul înregistrării plângerii prealabile la
registratura instanţei. În doctrină a fost exprimat şi punctul de vedere contrar, după care calitatea
de inculpat s-a dobândit prin emiterea citaţiei sau prin încheiere la primul termen de judecată
(prof. G. Mateuţ nu este de acord cu acest punct de vedere).

3) Instanţa de judecată - Instanţa penală se poate autosesiza, dispunând punerea în mişcare a

acţiunii penale în mod exceptional, în caz de extindere a procesului penal pentru alte fapte, nu şi
pentru alte persoane, dacă procurorul lipseşte de la şedinţa de judecată, situaţie în care
participarea lui nu este obligatorie potrivit legii. În această ipoteză instanţa penală dispune
punerea în mişcare a acţiunii penale prin încheiere de şedinţă, prin care extinde procesul penal,
dacă din actele de cercetare judecătoreşti rezultă fapte noi. În această situaţie instanţa cumulează
funcţia de jurisdicţie cu cea de acuzare, ceea ce reprezintă o vădită încalcare a principiului
separaţiei funcţiilor judiciare.

4) Parlamentul României - Dispune, prin hotărâre, punerea sub acuzare, în cazul preşedintelui
României, pentru infracţiunea de înaltă trădare.

Inculpatul, fiind parte în proces, are dreptul să participe la toate actele de procedură.
Inculpatul poate participa în mod nelimitat la actele de urmărire penală. Dacă este arestat,
inculpatul poate lua contact cu apărătorul său. În mod excepţional, în cursul urmaririi penale
procurorul poate interzice acest contact prin ordonanţă motivată, pe o durată de cel mult 5 zile si
numai dacă interesele urmăririi penale o cer. De la această interdicţie există două derogări, când
organul de urmărire penală este obligat să asigure contactul inculpatului arestat cu apărătorul
său:

- La prezentarea materialului de urmărire penală;

- La prelungirea arestarii preventive;

Din totalul drepturilor şi obligaţiilor procesuale ale inculpatului se desprind două esenţiale:
a) Dreptul inculpatului de a fi ascultat oricând; b) Obligaţia pentru organul judiciar penal (atât
organul de urmărire penală, cât şi instanţa judecătorească) de a garanta drepturile procesuale ale
inculpatului în tot cursul procesului, îndeosebi dreptul la apărare ca drept fundamental;

10
 Punerea în mişcare a acţiunii penale este în acest context cel mai important moment al
procesului pentru că are semnificaţia începerii procesului penal. De aceea, procedura este extrem
de strictă, începând cu propunerea organului de cercetare penală, materializată într-un referat
numit „Referat cu propunere de punere în mişcare a acţiunii penale” şi care se înaintează
procurorului împreună cu întregul dosar al cauzei, după care procurorul se pronunţă prin
ordonanţă, dacă admite cererea şi dispune punerea în mişcare a acţiunii penale. Din acel moment,
pe de o parte, procurorul se pronunţă asupra continuării urmaririi penale a inculpatului, iar pe de
altă parte, organul de cercetare penală, dacă se efectuează cercetarea penală, cheamă în faţa sa pe
inculpat şi îl ascultă. Ascultarea este obligatorie.

Dacă se ia şi măsura arestării preventive de către procuror, cu ocazia punerii în mişcare a

acţiunii penale, atunci ascultarea este obligatorie în prezenţa apărătorului, sub sancţiunea nulităţii
absolute. Situaţia cea mai frecvent întalnită în practică este aceea când acţiunea penală se pune în
mişcare doar la sfârşitul urmăririi penale datorită importanţei şi gravităţii actului de inculpare.

Legea nu prevede în ce constă temeiul punerii în mişcare a acţiunii penale. Ea prevede

doar că punerea în mişcare a acţiunii penale se poate dispune dacă există temeiuri. Pentru
existenţa temeiurilor trebuie să existe probe temeinice, nu orice fel de probe, ci probe serioase,
probe care au forţa juridică a celor care stau la baza arestării. Sub acest aspect se poate spune că
temeiurile de punere în mişcare a acţiunii penale sunt indisolubil legate de cele ale arestării.
Aceasta rezultă din prevederile art. 334, C.pr.pen. Atunci când se face propunerea de punere în
mişcare a acţiunii penale, procurorul trebuie sa aprecieze dacă sunt sau nu îndeplinite condiţiile
arestării preventive faţă de inculpat.

II. Partea vătămată (art. 24 (1), CPP)

Este persoana care a suferit o vătămare fizică sau morală prin infracţiune şi care se
constituie ca parte în procesul penal. Se face distincţie între persoana vătămată sau victima
infracţiunii, care este o persoană ce a suferit orice vătămare prin infracţiune şi partea vătămată,
care este acea persoană ce s-a constituit în formele prescrise de lege ca parte în proces.

Constituirea unei persoane ca parte vătămată se materializează în cererea acesteia, care

poate fi facută oricând în cursul urmăririi penale, iar în cursul judecaţii doar, cel mai târziu, până
la citirea actului de sesizare al instanţei, care poate consta în citirea rechizitoriului sau a plangerii
prealabile a persoanei vătămate. Deşi legea nu face distincţie, în practică se face doar un rezumat
al actului de sesizare al instanţei. Citirea actului de sesizare marchează intrarea în fondul cauzei.
Orice constituire ulterioară de parte vătămată este tardivă, cu excepţia cazului în care inculpatul
acceptă.

În virtutea rolului activ, instanţei penale îi revine sarcina de a explica persoanei care a
suferit o vătămare prin infracţiune care îi sunt drepturile şi obligaţiile procesuale, inclusiv
posibilitatea de a se constitui ca parte vătămată şi termenul legal în care poate avea loc
constituirea. Aceasta reprezintă o chestiune preliminară în proces, care va avea loc obligatoriu în

11
termenul legal. De la această regulă există o singură derogare: în cazul persoanelor pentru care
introducerea în proces se face din oficiu. Este vorba de o unitate de interes public sau de o
persoană fără capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restransă.

Persoana vătămată prin infracţiune poate opta între două calităţi: parte vătămată sau
martor în proces, acestea fiind calităţi procesuale incompatibile. În privinţa drepturilor şi
obligaţiilor părţii vătămate, acestea sunt aceleaşi cu cele ale inculpatului, având dreptul, ca şi
inculpatul, să participe la toate actele de procedură efectuate în privinţa sa, să formuleze cereri,
să depună memorii, să facă declaraţii, să participe la efectuarea unor procedee probatorii, să pună
concluzii şi să uzeze de căile de atac prevăzute de lege.

III. Partea civilă (art. 24 (2), CPP)

Este persoana care a suferit un prejudiciu material sau moral prin infracţiune şi care se
constituie ca parte în proces. Legea dă dreptul la opţiune persoanei prejudiciate în privinţa
utilizării căii penale sau civile de valorificare a pretenţiilor împotriva persoanei responsabile. De
aceea, calitatea de parte civilă în procesul penal presupune, în mod obligatoriu, constituirea în
această calitate, printr-o declaratie expresă din partea persoanei prejudiciate, care poate fi facută
oricând în cursul urmăririi penale, iar în cursul judecăţii, cel mai târziu până la citirea actului de
sesizare a instanţei.

Tratamentul legal obligă partea civilă ca în cuprinsul declaraţiei de constituire să

precizeze în ce constă prejudiciul suferit şi care este cuantumul acestuia, pentru că orice
modificare ulterioară a declaraţiei de constituire de parte civilă nu este valabilă, fiind tardivă. În
mod excepţional, declaraţia de constituire de parte civilă, facută cu încălcarea termenului legal
ori modificarea constituirii facută ulterior, poate fi considerată ca valabilă dacă inculpatul sau
partea responsabilă civilmente acceptă.

Termenul de constituire de parte civilă este obligatoriu şi pentru situaţia în care acţiunea
civilă se exercită din oficiu, în cazul în care este prejudiciată o unitate din cele la care se referă
art. 145, c.pen. sau o persoană fizică fără capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă. Pentru ca o persoană să obţină calitatea de parte civilă în procesul penal este
obligatoriu ca prejudiciul să se fi produs prin infracţiune. În procesul penal, prejudiciul nu poate
reprezenta decât o consecinţă directă si necesară a faptei prevăzute de legea penală. Nu pot fi
reparate în procesul penal prejudiciile indirecte. În acest context nu suntem de acord cu punctul
de vedere potrivit căruia dobânditorul de bună-credinţă ar putea avea calitatea de parte civilă în
procesul penal.

Potrivit art. 167, C.pr.pen., atunci când subdobânditorul unui bun sustras este de bună-
credinţă, acesta nu este obligat să restituie bunul. Potrivit legii, restituirea se face de la învinuit
sau inculpat ori de la tăinuitorul sau favorizatorul real. În cazul dobânditorului de bună-credinţă
sunt aplicabile prevederile art. 1909 - 1910, C.civ.

12
 Societatea de asigurare nu se poate constitui ca parte civilă în procesul penal pentru
sumele achitate asiguraţilor cu titlu de despăgubire rezultată din infracţiune, pentru că ele nu îşi
au izvorul în infracţiune, neintrând într-un raport direct cu inculpatul, ci izvorul îl constituie
contractul de asigurare. În acest fel, în baza art. 188 din Legea nr. 3/1978, privind asigurarea
sănătăţii populaţiei, unitatea sanitară se poate constitui ca parte civilă în procesul penal pentru
sumele achitate cu titlu de despăgubire civilă doar în cazul asistenţei medicale gratuite. În
celelalte cazuri, persoanele vătămate, care achită cheltuielile medicale, se pot constitui ca părţi
civile în proces.

IV. Partea responsabilă civilmente (art. 24 (3), CPP)

Este persoana care raspunde civil, potrivit legii, pentru prejudiciul cauzat de inculpat prin
infracţiune. Este vorba de situaţiile de răspundere civilă indirectă, prevăzute în Codul civil,
precum şi în legi speciale, având ca fundament juridic obligaţia de garanţie.

Cel mai cuprinzător caz de răspundere indirectă, prevazut în Decretul 221/1961, abrogat prin OG
11/1996, aprobată prin Legea nr. 108/1996, se găseşte în Codul familei (art. 32), fiind restrâns la situaţia
în care soţul inocent răspunde cu bunurile comune pentru prejudiciile cauzate de către celalalt soţ
patrimoniului public. Celelalte cazuri privesc răspunderea părinţilor pentru faptele copiilor (art. 1000 (2),
C.civ.), răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor (art. 1000 (3), C.civ.), precum şi în Legea
gestionărilor nr. 22/1969, în care sunt prevăzute următoarele categorii de persoane care răspund
pentru fapta altuia:

- Persoane cu atribuţii de control vinovate de angajarea sau de trecerea în funcţia de gestionar a

unei persoane, fără ca aceasta să îndeplinească condiţiile de vârstă, studii, stagiu sau de
antecedente personale;
- Persoanele care au primit de la gestionar, în afara îndatoririlor de serviciu bunuri aflate în
patrimoniul public, dacă ştiau că gestionarul avea în gestiune aceste bunuri;
- Persoanele care au constituit garanţii pentru gestionar;

Procedura de constituire de parte responsabilă civilmente priveşte:

1) Introducerea ei în proces poate avea loc pe doua căi: a) La cererea parţii civile - Partea
responsabilă civilmente poate fi introdusă în proces numai în favoarea creditorului, nu şi a
debitorului. De aceea, cererea inculpatului apare ca inadmisibilă. b) Introducerea din oficiu -
Poate avea loc în cazul în care persoana prejudiciată este o unitate de interes public (potrivit art.
145, C.pen.) sau o persoană fizică fără capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă.

2) Intervenţia în proces a părţii responsabilă civilmente din proprie iniţiativă.

Este justificată uneori de interesul propriu al acesteia de a participa în proces şi de a-şi face
apărarea, pentru a evita, în lipsa ei, o hotarare judecătorească cu caracter penal dată de instanţa
judecătorească, care ar putea avea efect de lucru judecat asupra eventualităţii unui proces civil.

13
SECŢIUNEA 2: SUBIECŢII CARE POT ÎNLOCUI PĂRŢILE ÎN
PROCESUL PENAL
La acestea se adaugă subiecţii care pot înlocui parţile procesului penal:

I.Succesorii;

II.Reprezentanţii;

III. Substituiţii procesuali.

I. Succesorii

Sunt acele persoane care succed în drepturi persoanele fizice decedate sau persoanele
juridice reorganizate, desfiinţate sau dizolvate, care au calitatea de părţi în procesul penal.
Acestea nu pot interveni decât în latura civilă a procesului penal. Pot fi introduşi fie din oficiu,
fie la cerere. În cazul persoanelor fizice, succesorii sunt moştenitorii legali sau testamentari. În
cazul persoanelor juridice succesorii sunt organizaţiile succesorale, în drepturi, în cazul
reorganizării persoanelor juridice şi lichidatorii în caz de desfiinţare şi dizolvare a persoanelor
juridice.

Dreptul aplicabil îl reprezintă prevederile Legii 31/1990 privind societăţile comerciale,

republicată în 1998 (art. 228) si prevederile Legii 64/1995 privind procedura falimentului (art.
40). Este important de precizat că succesorii în drepturi sunt părţi în procesul penal.

II. Reprezentanţii

Sunt persoane care îndeplinesc în procesul penal acte procesuale în numele şi pe seama
părţilor care nu se pot prezenta sau nu doresc să se prezinte la proces. Reprezentarea în procesul
penal poate fi legală sau convenţională. Cazurile de reprezentare legală sunt mult mai restrânse.

Este posibilă reprezentarea legală a inculpatului în procedura judiciară privind măsura

preventivă, dacă se face dovada că inculpatul arestat se află internat în spital şi din cauza stării
sănătăţii nu poate fi adus la instanţă sau dacă deplasarea sa nu este posibilă din alte asemenea
motive. Reprezentarea legală e posibilă şi în procedura revizuirii şi în procedura în faţa instanţei
de executare, când aducerea în instanţă se face numai dacă instanţa consideră necesar. Dispoziţia
„numai daca instanţa consideră necesar” a fost declarată neconstituţională de Curtea
Constituţională (2001).

Reprezentarea convenţională - Există restricţii doar în privinţa arestării învinuitului sau

inculpatului, celelalte părţi putând fi reprezentate nelimitat. Ea presupune încheierea unui
contract, după regulile contractului de mandat, între reprezentant şi reprezentat, impunându-se
condiţia ca, pe de o parte, reprezentantul să aibă calitatea de parte în proces, iar pe de altă parte,
reprezentantul să aibă capacitate de exerciţiu corespunzătoare de a sta în proces. Aceasta se

14
materializează, după regula dreptului civil, printr-o procură în formă autentică, încheiată în faţa
notarului public.

În ceea ce priveşte învinuitul sau inculpatul, în faza de urmarire penală, el poate fi

reprezentat la efectuarea procedurilor probatorii: cercetarea la faţa locului, perchiziţia, ridicarea
de obiecte sau înscrisuri. Reprezentarea convenţională nu este posibilă la acele acte la care este
obligatorie prezenţa personală a învinuitului sau inculpatului: ascultarea, confruntarea,
reconstituirea.

În faza de judecată, reprezentarea convenţională a inculpatului este posibilă la judecata

în prima instantă, dacă pedeapsa prevazută de lege este amenda sau închisoarea de cel mult un
an, iar la judecata, în căile de atac, în mod nelimitat. Dispoziţia „numai dacă pedeapsa prevazută
de lege este amenda sau închisoarea de cel mult un an” a fost declarată neconstitutională printr-o
decizie a Curţii Constituţionale, din 2002, pe motiv că încalcă dreptul la apărare. În argumentare,
Curtea Constituţională a invocat cauza Patrimol vs Franţa, în care Curtea Europeană a decis că
nu este posibil ca un inculpat care absentează de la judecată pentru orice motiv să fie lipsit de
apărare.

III. Substituiţii procesuali

Sunt acele persoane care pot încheia din proprie iniţiativă acte procesuale, pe numele şi
în seama parţilor procesului penal. Procedura penală cunoaşte substituiţi procesuali în materia
plângerii penale (art. 222, C.pen.) sau în materia liberării provizorii ori în materia căilor de atac.
Astfel, în materia plângerii penale, substituiţii procesuali sunt: părinţii sau copilul major pentru
unul dintre părinţi. În cazul liberării provizorii, substituiţii procesuali pot fi eliberaţi sub control
judiciar sau pe cauţiune: soţul sau o rudă apropiată pentru inculpatul arestat. În materia apelului
sau a recursului, pentru inculpat, cererea poate fi facută de soţul acestuia.

15
SECŢIUNEA 3: APĂRĂTORUL
Apărătorul nu este parte în proces. El are o poziţie procesuală distinctă. Sub aspectul
poziţiei procesuale, apărătorul se apropie de partea pe care o asistă, fără însă a se identifica cu
aceasta. Calitatea procesuală de apărător presupune îndeplinirea cumulativă a urmatoarelor
condiţii:

1) Să aibă calitatea de avocat

Pentru ca o persoană să devină avocat trebuie sa devină membru al unui Barou de avocaţi
şi să nu fie incompatibil, potrivit legii. În prezent, avocatura este organizată si funcţionează în
baza Legii 51/1995, care a fost modificată. Această lege se înscrie pe linia democratizării
avocaturii, situând la baza avocaturii principiul autonomiei profesiei de avocat. Avocatul nu este
funcţionar, el nu poate fi subiect activ al luării de mită, însă, deşi nu este functionar, el este
asimilat lui, atunci când este subiect pasiv al unor infracţiuni.

În lumina prevederilor legii speciale referitoare la organizarea si exercitarea avocaturii,

la baza profesiei de avocat stă principiul legalitatii, pentru că avocatul, la fel ca orice subiect
oficial trebuie să acţioneze numai în baza legii şi are obligaţia să apere doar drepturile si
interesele legitime ale persoanei, nu şi cele nelegitime. Avocatul poate uza doar de mijloacele pe
care i le conferă legea. La baza profesiei de avocat stă şi principiul independenţei. Astfel,
avocatul este independent atât în relaţiile cu clienţii, cât şi cu autoritaţile judiciare, el neputând fi
supus influenţelor şi presiunilor exterioare.

La baza avocaturii stă şi principiul libertăţii, astfel că avocatul este liber să-şi aleagă
cauzele. Avocatul este liber să stabilească strategia apărării, nimeni neputându-i impune o
anumită strategie. Această libertate nu poate fi folosită împotriva interesului clientului. Un alt
principiu este principiul imparţialităţii. Avocatul slujeşte justiţia în mod parţial, având obligaţia
deontologică de a învedera doar împrejurările favorabile şi nu cele nefavorabile persoanei pe
care o asistă.

Principiul deontologiei profesionale face ca, sub aspectul poziţiei procesuale, avocatul
să intre atât în raport cu autorităţile, cât şi în raport cu proprii clienţi. În privinţa raporturilor
dintre avocat şi autorităţi, ele trebuie să fie raporturi de colaborare profesională, aceasta
presupunând ca avocatul să aibă un comportament demn, să nu jignească autorităţile şi să
acţioneze numai în temeiul legii şi pentru respectarea acesteia. Avocatul trebuie să promoveze
drepturile omului. În privinţa raporturilor cu clienţii, acestea sunt raporturi bazate pe
confidenţialitate. Avocatul are obligaţia păstrării secretului profesional, fiindu-i interzis să
divulge fapte de care a luat cunoştinţă cu ocazia exercitării profesiei. El nu poate depune
mărturie împotriva clientului său, decât cu consimţământul expres al acestuia.

2) Să fie introdus în proces în calitate de apărător, într-una din modalităţile prevăzute de lege

16
Introducerea în proces are loc pe două căi:
a) Asistenţa juridică facultativă

Este regula care desemnează situaţia în care oricare dintre părţi îsi alege avocatul pe care
îl doreşte, în raport de propriile interese. Aceasta exprimă regula după care orice persoană are
dreptul să-şi aleagă avocatul pentru că se prezumă că fiecare dintre persoanele implicate într-un
proces cunoaşte cel mai bine care îi sunt interesele.

Alegerea avocatului se face pe baza unui contract ce se încheie între cel interesat şi forma
de exercitare a profesiei de avocat, care poate să fie, după caz, un cabinet individual, cabinete
asociate sau societăţi civile profesionale. În cuprinsul contractului este menţionată întinderea
puterii conferite avocatului, materializată în obiectul asistenţei juridice. În contract se
menţionează onorariul şi cheltuielile pe care urmează a le suporta cel în cauză. Onorariul este
negociabil, pornindu-se în stabilirea lui de la nivelul minim stabilit de Consiliul uniunii
avocaţilor. Onorariile nu trebuie justificate. Cheltuielile pot fi justificate, la cererea expresă a
clientului. În baza contractului de asistenţă juridică se eliberează o împuternicire avocaţială
(semnată de avocat şi client) cu care avocatul se legitimează în instanţă sau în faţa organelor de
urmarire penală.
b) Asistenţa juridică din oficiu sau obligatorie

Este excepţia care intervine numai atunci când cel interesat nu şi-a angajat un avocat. Are
loc pe baza unei adrese scrise, emise de către autoritatea judiciară competentă şi înaintată
serviciului de asistenţă judiciară din cadrul Baroului care procedează la numirea unui avocat în
calitate de apărător.

Efectuarea asistenţei judiciare din oficiu este obligatorie pentru avocat. Pentru motive
întemeiate avocatul poate refuza această însarcinare. Cazurile de asistenţă juridică din oficiu sunt
prevăzute expres de lege sub sancţiunea nulitaţii absolute. În tot cursul procesului penal, atât în
cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecaţii, asistenţa juridică a învinuitului sau inculpatului
este obligatorie în urmatoarele cazuri:

- Dacă învinuitul sau inculpatul este minor la data efectuării actelor de procedură. Dacă ulterior a
devenit major, nu mai este obligatorie. Pentru faza de judecată, legea pretinde ca inculpatul sa fie
minor doar la data sesizarii instanţei, care este data înregistrarii rechizitoriului la secretariatul
Parchetului.

- Învinuitul sau inculpatul este militar în termen, în termen redus, rezervist concentrat sau elev al
unei instituţii militare de învaţământ. Calitatea trebuie să existe în momentul efectuării actului.

- Învinuitul sau inculpatul este internat într-un centru de reeducare sau într-o instituţie medicală.
Este avută în vedere situaţia în care internarea dureaza peste vârsta de 18 ani.

- Învinuitul sau inculpatul este arestat chiar şi în altă cauză.

17
SECŢIUNEA 4: DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILE APĂRĂTORULUI
Apărătorul poate participa în cursul urmăririi penale la efectuarea oricarui act de urmărire
penală. Nu este necesară încuviinţarea pralabilă a organului de urmărire penală. Organul de
urmărire penală este obligat să-l încunoştiinteze pe apărător cu privire la data şi locul efectuării
oricarui act de urmărire penală. Neprezentarea apărătorului nu împiedică efectuarea actelor, cu
excepţia cazului când participarea apărătorului este obligatorie, potrivit legii.

Există regula după care apărătorul nu poate participa la efectuarea actelor de urmărire
penală în absenţa învinuitului sau inculpatului pe care îl asistă. Prezenţa personală a acestuia este
indispensabilă pentru efectuarea asistenţei juridice, în afara cazurilor de reprezentare. Spre
deosebire de apărătorul învinuitului sau inculpatului, apărătorul celorlalte părţi poate participa
numai la anumite acte de urmărire penală: ascultarea părţii pe care o asistă, efectuarea unei
cercetări la faţa locului, percheziţia, autopsia, prelungirea arestării preventive, precum şi la orice
alte acte de urmărire penală, dar cu încuviinţarea prealabilă a organului de urmărire penală.

La judecată, participarea apărătorului oricarei părţi este nelimitată. Conform art. 172,
c.pr.pen., corelativ dreptului inculpatului arestat, apărătorul are dreptul de a lua legătura cu
acesta oricând în cursul urmăririi penale, în afara cazurilor când există interdicţii din partea
procurorului. Dreptul de a avea contact cu inculpatul arestat este unul dintre drepturile
apărătorului.

Corelativ drepturilor pe care le are apărătorul în procesul penal, legea instituie numeroase
obligaţii impuse de conţinutul profesiei de avocat, precum şi de conţinutul obligaţiilor prevăzute
expres în art. 172, CPP. Dintre acestea se remarcă obligaţia apărătorului de a se prezenta în faţa
organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti la toate termenele stabilite şi de a uza
doar de mijloacele legale, în vederea exercitării dreptului la apărare. În ipoteza neîndeplinirii
obligaţiei apărătorului de prezentare la termenele stabilite în faţa autorităţii judiciare în caz de
asistenţă juridică obligatorie, acesta poate fi sancţionat cu amendă judiciară, pentru că fapta
constituie abatere, în condiţiile prevăzute de art. 198, CPP.

În ipoteza în care se constată un comportament de rea-credinţă al apărătorului,

neprezentarea acestuia la efectuarea actelor de urmărire penală la care este obligat, nu este de
natură să împiedice efectuarea acestora, ci organele de urmărire penală sunt obligate să facă
dovada încunoştiinţării, în timp util, a apărătorului cu privire la data şi locul efectuării actelor,
după care pot efectua acte de urmărire şi în absenţa apărătorului. Dovada încunoştiinţării se poate
face prin orice mijloc de probă (chiar şi printr-o notă telefonică). Singura condiţie e să se facă
această dovadă.

18
SECŢIUNEA 5: ASISTENŢA JURIDICĂ
- Este obligatorie şi în cazul reţinerii, potrivit prevederilor art. 23 (5) din Constituţie.

- Este obligatorie şi în cazul închisorii contravenţionale, precum şi în cazul internării medicale

provizorii, în procedura de încetare, înlocuire sau revocare a măsurii ca masură de siguranţă,
dacă învinuitul sau inculpatul este internat.

În mod excepţional, în virtutea Legii speciale 83/1992, asistenţa juridică este obligatorie şi
în cazul faptelor de corupţie, precum şi în procedura urgentă de urmărire şi judecare pentru
infracţiunea de furt calificat (art. 209 (3), C.pen.), aşa cum este modificat prin Legea 20/2002.

Pentru faza de judecată a procesului penal, în afara cazurilor enumerate de asistenţă juridică
a inculpatului, aceasta este obligatorie dacă:

- Pedeapsa prevazută de lege pentru infracţiunea savarşită e mai mare de 5 ani;

- Instanţa apreciază că, datorită stării de sănătate fizică sau mentală, inculpatul nu şi-ar putea face
singur apărarea.

19
 CONCLUZII

Procesul penal reprezintă o activitate specifică reglementată de lege, desfăşurată de

organele de urmărire penală, de organele procuraturii şi de instanţele judecătoreşti în domeniul
justiţiei penale cu participarea părţilor în proces şi a altor subiecţi, în scopul constatării şi
descoperirii infracţiunilor, tragerii la răspundere şi pedepsirii persoanelor vinovate de săvîrşirea
lor, asigurării condiţiilor pentru repararea prejudiciului cauzat prin săvîrşirea infracţiunii.
Ordinea procesuală, limitele şi modalităţile activităţii organelor judiciare, precum şi a altor
subiecţi participanţi în proces sînt reglementate detaliat de legea procesual penală.
Activitatea procesual penală se desfăşoară pe etape ce se derulează în următoarea
succesiune: pornirea urmăririi penale, desfăşurarea şi terminarea urmăririi penale, trimiterea
cauzei în judecată, judecarea şi rezolvarea cauzei penale, punerea în executare a sentinţei sau a
altor hotărâri judecătoreşti definitive.
Scopul procesului penal este direcţionat spre: apărarea persoanei, a drepturilor şi
libertăţilor acesteia, a societăţii şi statului împotriva fenomenului criminalităţii; constatarea şi
descoperirea tuturor infracţiunilor săvîrşite; prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni; aplicarea legii
procesual penale în aşa mod ca orice persoană care a săvîrşit o infracţiune să fie pedepsită
potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană să nu fie trasă la răspundere penală şi condamnată decît
în baza unei sentinţe a instanţei de judecată şi în strictă conformitate cu legea; protejarea
persoanei şi a societăţii de faptele ilegale ale persoanelor cu funcţii de răspundere din organele
de urmărire penală, procuratură şi instanţele judecătoreşti în activitatea lor legată de urmărirea
penală, judecarea cauzelor penale, cercetarea infracţiunilor săvîrşite sau aflate la etapa de
tentativă; desfăşurarea procesului penal în aşa mod încît nici o persoană fizică sau juridică să nu
fie neîntemeiat bănuită, învinuită sau condamnată, temeiul juridic constituindu-l în exclusivitate
fapta prejudiciabilă săvîrşită; efectuarea urmării penale şi judecarea cauzelor penale astfel ca nici
o persoană să nu fie supusă nelegitim, neîntemeiat, în mod arbitrar sau fără necesitate măsurilor
procesuale de constrîngere; asigurarea condiţiilor pentru repararea, deplină sau parţială, a
prejudiciului cauzat părţii vătămate prin săvîrşirea infracţiunii; reabilitarea-restabilirea în
drepturile încălcate nelegitim a persoanei nevinovate trase la răspundere penală, condamnate sau
supuse neîntemeiat măsurilor procesuale de constrîngere.

20
 BIBLIOGRAFIE

1. Petre Buneci, Drept procesual penal – Partea generală, Editura

Universitară, Bucureşti, 2008;

2. I. Neagu, Drept procesual penal, Editura Euro-Trading, Bucureşti, 1997;

3. Vintilă Dongoroz, Constantin Bulai, Siegfried Khane, Nicoleta Iliescu,

George Antoniu, Rodica Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului de
procedură penală roman, vol.II, Editura Academiei, 1976;

4. Mihai Apetrei, Drept procesual penal, vol. II, Editura Oscar Print,
Bucureşti, 1999;

5. Grigore Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Editura Hamangiu,

Bucureşti, 2007;

6. Alexandru Boroi, Ştefania Georgeta Ungureanu, Nicu Jidovu, Ilie

Măgureanu, Drept procesual penal, Editura All Beck, 2001;

7. Nicu Jidovu şi Gheorghe Bică, Drept procesual penal, Editrura

Fundaţiei România de Mâine, 2007;

8. Codul de procedură penală – în vigoare.

21