POVESTIREA 1.

DEFINIŢIE
În accepţiune largă, se confundă cu naraţiunea ca modalitate de existenţă a genului epic. Această identificare se bazează pe identitatea de sens dintre verbele „a povesti” şi „a nara”. Astfel, povestirea devine modul prin care se constituie toate speciile genului epic, elementul lor comun. Ca specie literară, povestirea este o naraţiune subiectivizată (relatarea este făcută din perspectiva povestitorului, implicat ca narator, ca participant, ca martor, ca mesager al întâmplării) care se limitează la nararea unui singur fapt epic.

2. TRĂSĂTURI
→ povestirea are dimensiuni mai reduse decât ale nuvelei şi mai ample decât ale

schiţei;

→ povestirea urmăreşte un singur fir epic, intriga fiind simplă şi având caracter

exemplar (întâmplările poartă în ele o morală, o pildă, un exemplu);

→ relatarea este făcută din perspectiva naratorului, implicat ca personaj, ca martor → → → →

sau ca mesager (colportor); interesul se manifestă nu atât faţă de personaj, cât faţă de întâmplări; construcţia subiectului este mai puţin riguroasă decât în cazul nuvelei; desfăşurarea acţiunii e mai puţin tensionată decât în nuvelă; oralitatea (Apar, astfel, mărci ale oralităţii: formule de adresare şi de menţinere a interesului, de testare a atenţiei ascultătorilor, de creare a suspansului, de potenţare a efectelor); → caracterul ceremonial, atmosfera în care sunt surprinse faptele .Ca deţinător al faptului epic, naratorul îşi organizează discursul pe baza principiului psihologic al aşteptării frustrate, regizând suspansul, tensiunea, pentru a capta atenţia ascultătorului); → plasarea acţiunii într-un trecut nedeterminat, echivalent al timpului mitic (aspectul atemporal, mitic, specific povestirii oferă un caracter general întâmplării, făcând dintro experienţă individuală una unanim acceptată şi valabilă.); → utilizarea evocării ca modalitate de prezentare a întâmplărilor.

3. CLASIFICĂRI
-

după formă: povestire în versuri şi povestire în proză; după conţinut şi destinaţie: satirică, filosofică, fantastică, romantică, pentru copii. Aristotel identifică 3 tipuri de povestiri: • povestiri ale destinului; • povestiri ale personajului (maturizarea eroului, proba); • povestiri ale gândirii (educaţia, eroul are o revelaţie, descoperă ceva sau pe cineva într-o altă lumină).

4. POVESTIREA ÎN RAMĂ (frame stories, roman a tiroirs)
Povestirea în ramă - o formă de încadrare a uneia sau a mai multor naraţiuni de sine stătătoare într-o altă naraţiune, prin procedeul inserţiei. Povestirea în povestire - un personaj al naraţiunii principale întrerupe firul acţiunii printr-o istorisire proprie, preluând, în raport cu aceasta, rolul de narator.

1

CEALALTĂ ANCUŢĂ (1928) . . o implicare afectivă în faptele relatate. personaje în naraţiunea-cadru şi. specificul perspectivei narative reiese din modul de raportare a naratorului la diegeză (universul ficţional descris). când se deapănă şirul de istorisiri. Ceilalţi naratori. Evenimentul la care se face referire e războiul Crimeei. El este anonim.timpul naratorului auctorial anonim care evocă nostalgic „îndepărtata vreme”. în primul rând. paradisul 2 . al „toamnei aurii”. în diferite ipostaze diegezei. Aceşti zece naratori ai întâmplărilor evocate ocupă. un povestitor al naraţiunii-cadru → naratorul auctorial. iar pe de altă parte. . pe focalizarea internă. pentru cei de la han. care reliefează o perspectivă subiectivă. al povestitorilor. deoarece petrecerea de la han e raportată la momentul în care „Împăratul Alb şi-a ridicat muscalii lui împotriva limbilor străine”. din 1854-1856.funcţia de regie: dirijarea intrărilor în scenă ale personajelor. Un alt indiciu pentru datarea povestirii-ramă este şi mărturisirea lui Dămian Cristişor. . al hanului. „gospodari şi cărăuşi din Ţara-de-Sus”. al lui „a fost odată”. prin câţiva indici temporali precişi (domnia lui Duca-Vodă: 1693-1695. pe de o parte. narator-mesager. definindu-se şi prezentându-se prin raportare la ceilalţi oaspeţi ai hanului. Astfel. Funcţiile îndeplinite de aceşti naratori sunt: . . prim-planul secvenţelor-ramă. INSTANŢELE COMUNICĂRII NARATIVE Există. povestirea se construieşte pe perspectiva narativă internă. fixat. martori. nedefinit (timpul basmului. prezentul actului evocării.funcţia de interpretare: asumarea unui discurs evaluativ şi emotiv. narator-personaj. evocat.MIHAIL SADOVEANU STRUCTURA TEXTULUI NARATIV I. Faptul că e acceptat de ei dovedeşte preţuirea acestora şi recunoaşterea de care se bucură în rândul lor. mesageri) determină o naraţiunea puternic subiectivizată – naraţiunea homodiegetică (naraţiunea în care naratorul se situează în interiorul universului povestit). al XIX-lea.timpul povestirii .cadru. Vremea veche e. au în povestirile relşatate de ei diverse roluri: narator-martor. III. HANU ANCUŢEI . pe rând. ascultători – naratari.funcţia narativă: de relatare propriu-zisă a evenimentelor. că s-a născut în anul 1814.). PERSPECTIVA NARATIVĂ Reper esenţial în definirea speciei povestirii.timpul povestit. capacitatea de a cita discursul eroilor în propriul discurs. II.  CONSTRUCŢIA SUBIECTULUI NARATIV RELAŢIILE TEMPORALE ŞI SPAŢIALE – SPECIFICUL CRONOTOPULUI Hanu Ancuţei reuneşte trei timpuri distincte: . al „celeilalte Ancuţe”. 1700-1703. delegat de autor pentrui a-l reprezenta. rămas în zona deixisului temporal incert. Naratorii uniscienţi. pe rând. Acesta poate fi fixat în a doua jumătate a sec.5. care asistă ca martor la relatarea fiecărei povestiri de la han. om în floarea vârstei. intradiegetici (care aparţin. respectiv viziunea „cu”. domnia lui Scarlat Calimachi: 1812-1819 şi domnia lui Mihail Sturza: 18341849). ca personaje. „vremea veche” în care s-au întâmplat lucruri care azi nu se mai văd.

atribuindu-ise un rol în scenariul pus la care de fuga. Naratorul auctorial se semnalează permanent la han. al povestitorilor şi al întâmplărilor. precum timpul. sora boierului Bobeică. Ienache asistă ca martor la întemniţarea răzeşului „nebun şi nemernic” în turnul Goliei. Dublă participare al cărei rezultat e strângerea timpului într-o durată nedeterminată. aceea de a-şi declara participarea la ele. Această primă secvenţă – expoziţiunea. Ancuţa şi Ienache îi spun lui Costea Căruntu că Todiriţă Catană a pornit spre Timişeşti.era cetate. târgul Iaşilor. la permanenţă. ACŢIUNEA – MOMENTELE SUBIECTULUI Subiectul este construit pe principiul cronologic. de o alta. însumând toate cele cinci momente ale subiectului. dar trimite în acelaşi timp şi la imaginea idealizată a trecutului legendar al Moldovei. negustorl de mărunţişuri. unde pătrund doar cei iniţiaţi. În zori. sfâtuindu-l să treacă apa Moldovei pe podul plutitor  3 .pierdut. Protagonistul este Todiriţă Catană. definind un spaţiu al imaginaţiei. metaforic. închis în sine. Valoarea simbolică a acestui spaţiu e aceea a unui centru al lumii. ccare a cutezat să pună la cale fuga sa cu duduca Varvara. se caracterizează prin repetare. Din acest moment. totul e identic cu sine de la început. Ienache porneşte la drum pentru a-şi vinde marfa şi este luat în căruţă de un răzeş în care-l recunoaşte pe Todiriţă Catană. Evenimentele sunt împinse cât mai mult în trecut şi idealizate. totodată. trimisă la mânăstirea Agapia de către fratele ei. Zidurile hanului-cetate sunt. naratorul devine şi personaj. Întâmplarea neobişnuită pe care o narază Ienache. de întâmplări şi destine şi unul închis: „nu era han. reconstituită tot prin dialog. aşa cum se întâmplă şi cu prezenţa eroilor în epoca în care se petrec evenimentele narate. timpul este indeterminat. curând. Când potera care o însoţeşte de duduca Varvara. pe care povestitorii o simt în egală măsură. are ca temă iubirea interzisă. noaptea închizându-se. Caracterizarea aceasta indică dubla natură a hanului-reală şi mitică-porţile sale deschizându-se ziua spre drumuri şi spre existenţa oamenilor. Modul cel mai frecvent de a sugera această durată nedeterminată este raportarea tuturor întâmplărilor la acelaşi spaţiu. Iluzia vechimii şi a continuităţii provine din existenţa infinită a Hanului Ancuţei. Situaţia aceasta conflictuală instituită prin intrigă se dezvoltă în secvenţele următoare – desfăşurarea acţiunii. răzeşul e ajutat de hangiţa impresionată de temeritatea celui care „a făcut legământ cu moartea” pentru „o dragoste mare”. fiind mitic. Spaţiul. Poposind la hanul Ancuţei. Hanul este deopotrivă un spaţiu deschis: aflat la răscruce de drumuri. contrară. El află detaliile prinderii lui Todiriţă Catană din dialogul cu arnăutul Costea Căruntu. iar spaţiul – determinat geografic –zona Moldovei. Avea nişte ziduri groase de ici până colo.este urmată de situaţia – intrigă: evadarea lui Todiriţă Catană. ajunge la han. era cetate”. Hanul devine un spaţiu al protecţiei. ca şi cum hanul ar avea proprietatea conservării trecutului. Hanul se singularizează chiar prin construcţie: „. Durata întâmplărilor din povestirea Cealaltă Ancuţă este concentrată – trei zile-. loc de întâlnire a diferitelor destine şi poveşti ale unor oameni diferiţi. al siguranţei. un răzeş temerar din ţinutul Vasluiului. Hanul unifică toate cele trei timpuri: al naratorului auctorial. povestitorii se referă la han ca la un loc al poveştilor şi al împrejurărilor Coincidenţa locului favorizează coincidenţa timpului. cu punct de referinţă chiar hanul Ancuţei. Aici. Tendinţa de a împinge întâmplările cât mai adânc într-un trecut de legendă se ciocneşte.. şi nişte porţi ferecate cum n-am văzut în zilele mele”. graniţele dintre lumea realului şi cea a povestirii.. Rezolvarea duce la o confuzie temporală specifică genului povestirii. Prezenţa naratorului auctorial în epoca în care se spun poveştile la han are drept scop amestecarea planurilor temporale.

deoarece cele nouă povestiri de sine stătătoare sunt încadrate într-o altă naraţiune prin acest procedeu al inserţiei. Prin raportarea acestei povestiri la contextul volumului. Dintre potenţialele victime ale calamităţii. dar acum nu mai e vorba de dreptul abuziv de viaţă şi de moarte al unui stăpân unic. exterior. respectiv între Todiriţă Catană şi arnăuţii porniţi pe urmele lui. între Todiriţă Catană şi boierul Bobeică. inundaţie. Adăpostul se preface într-un decor privilegiat unde se încheagă o învoială liber acceptată dedicată povestirilor. Rama povestirii are funcţii multiple – conturează atmosfera. ele se referă la secvenţa fugii lui Todiriţă Catană împreună cu duduca Varvara şi la prinderea lui de către arnăuţi. Incipitul se construieşte prin reprezentare – ca sevenţă dialogică. ci de abaterea unui fenomen dăunător asupra unei comunităţi: epidemie. un grup mai întreprinzător reuşeşte să-şi găsească un refugiu. Finalul este deschis.  4 . social. instituie comunicarea între narator şi naratari – şi se regăseşte la începutul şi la finalul fiecăreia dintre cele nouă povestiri ale volumului. pot fi identificate şi elipse în discursul narativ. naratorul necreditabil formulând doar supoziţii despre deznodământul întâmplărilor. Acţiunea e declanşată de conflictul principal. de către conducătorul atotputernic.de la Tupilaţi. Ienache formulând doar supoziţii despre modul în care cei doi îndrăgostiţi au reuşit să treacă în Ţara Ungurească. indiferent de rang. înainte de întemniţarea în turnul Goliei. la întâmplările de dincolo de pod şi la fuga celor doi îndrăgostiţi. Tipul oriental de povestire în ramă se distinge prin capacitatea de a reflecta străvechea tradiţie răsăriteană a aservirii supuşilor. la evadarea acestuia. secvenţele narative se leagă prin înlănţuire. nostalgia. În cazul de faţă. la acţiunile lui Todiriţă Catană până la trecerea podului de către Costea Căruntu şi Varvara. care îl aduce în prim-plan pe Ienache Coropcarul. furtună. Tot incipitul fixează şi termenii unei comparaţii între „vremea veche” şi „lumea nouă becisnică”. Deznodământul nu dezleagă misterul întâmplărilor nocturne.  CONFLICTUL IV. pretextul narativ imaginează ivirea unei restrişti în viaţa oamenilor. primul termen fiind evident favorizat. SECVENŢE NARATIVE – EPISOADE – MODALITĂŢI DE LEGARE A SECVENŢELOR NARATIVE În discursul narativ din „Cealaltă Ancuţă”. ezitând între gândul că duduca Varvara a dispărut prin puterea vrăjilor făcute de hangiţă şi ideea că Todiriţă Catană şi-a salvat iubita şi a împlinit un act justiţiar. Arnăutul crede cuvintele hangiţei şi o însoţeşte p duduca Varvara pe podul plutitor.  ELIPSE Deoarece una din trăsăturile speciei povestirii este construcţia mai puţin riguroasă decât cea a nuvelei. şi elementele de portret al lui Ienache sunt reliefate prin comentariul naratorului auctorial. În tipul occidental de povestire în ramă. precizează cronotopul. modalitatea de legare a secvenţelor narative este inserţia – volumul are forma povestirii în ramă. Cei doi dispar în noapte – punctul culminant al povestirii. la drumul parcurs de erou până la întâlnirea cu naratorul.  CONSTRUCŢIA DISCURSULUI NARATIV INCIPIT – FINAL Incipitul aparţine secvenţei-ramă. război. Dominanta afectivă a discursului său.

Leonte e zodier. toate erau mai de preţ. izolaţi de colectivităţile lor. O altă trăsătură comună este înclinaţia de a practica uneori disimularea. dar şi din naraţiunea inserată în ramă. PERSONAJELE . un portret difuz.  V.PAUZE DESCRIPTIVE Prin pauzele descriptive de tip tablou. adoptând cu discreţie pers. pentru care comunicarea devine un mod de a-şi revărsa prea-plinul de sociabilitate. nostalgia. Dincolo de firul narativ.Nu altfel decât imaginea construită prin ochii lui Ienache este cea pe care o proiectează Costea Căruntu. lat la spate. Este. Un câmp semnatiic al nelegiuirii îşi pune amprenta asupra portretului eroului. din naraţiunea – ramă. a hangiţei de demult – creionează şi individualizează profilul personajelor. cel prins în funii apare „întru adevăr om nalt şi voinic – subţire la mijloc. Era cu capul gol şi cu buzele sângerate sub mutăţi. ecouri din literatura cu haiduci parcursă de Sadoveanu în adolescenţă. dar şi din baladele populare vitejeşti. am avut TODIRIŢĂ CATANĂ 5 . compus în etape succesive. îi mai uneşte şi paseismul. Însă. Avea mustăţi bălăi şi ochii negri şi se uita fudul în juru-i. Ii mai uneşte pe cei de la han preferinţa pentru întâmplări „straşnice” şi „minunate”. Era îmbrăcat cu mintean şi cu ciubote roşii cu tureatca răsfrântă. În privinţa îndeletnicirilor. – descrierea exterioară a hanului şi a adunării din interiorul – schiţează cadrul propice evocării şi se creează atmosfera favorabilă intrării în timpul povestit. În afară de căutarea companiei celorlalţi. Pauzele descriptive de tip portret din povestirea în ramă – descrierea eroului.Rolul de patron al adunării şi-l asumă lăudărosul comis Ioniţă care tot „ameninţă” că va spune o istorie „mai straşnică şi mai minunată” decât toate celelalte. din cauza îndeletnicirii. Ienache e negustor ambulant de mărunţişuri. deşi cu toţii îl admirau pentru curajul său). a sfidat semeţ rânduielile şi a avut „aşa neobrăzare. ele sunt acelea ale unor oameni singuratici: Gherman e călugăr. În viziunea lui Ienache coropcarul. Viziunea unui arnăut bătrân – om al sabiei şi al glonţului. melancolicul şi tipic sadovenianul sentiment al trecerii timpului şi al efemerităţii lucrurilor omeneşti. imaginea eroului povestirii se construieşte deosebit de elaborat. ataşamentul la tinereţea lor tumultoasă. nu negustor străbătând târgurile şi iarmaroacele – propune o altă imagine a eroului: „cât a fost legat. care crede despre Todiriţă Catană că este „un rău şi un mişel”. Todiriţă Catană trebuie sancţionat pentru că nu a respectat ierarhia socială. un „ticălos” „fără minte”. reunirea de la han le anulează această solitudine şi îi arată ca pe nişte persoane joviale. caracterului sau pentru că le-a fost dat să sufere o „rană” în tinereţe ( o nedreptate. taciturnul Zaharia e fântânar. pe întreaga suprafaţă textuală.INDIVIDUALITĂŢI REUNITE ÎNTR-O CONFRERIE EPICĂ Povestirea este alcătuită după un scenariu cu aventuri de muşchetari. din perspectiva opticii înguste a slujbaşilor domneşti. într-o succesiune de ipostaze oferite de instanţa naratorială. de asemenea. a III-a şi trecând sub tăcere propria implicare în întâmplări. prin imaginea eroului ei. o poveste nefericită de dragoste). prin caracterizare directă. socotesc ei. încât şi-a ridicat ochii asupra luminăţiei sale”. păstrând. Constandin Moţoc e cioban. Ei îşi iau revanşa pentru îndelungata izolare autoimpusă savurând din plin tovărăşiile din faţa ulcelelor cu vin. orbul sărac e cerşetor. când. Sadoveanu preferă drept protagonişti indivizi de la ţară. fie exteriorizând „nesinceritatea” (etichetarea negativă a lui Todiriţă Catană. ca un răzăş cuprins. Portretul eroului conjugă prosopografia (înfăţişarea personajului) cu etopeea (descrierea conformaţiei psiho-morale). „Saracă ţară moldovenească O consecinţă a paseismului e puternicul.

Cuvintele lui – „într-adevăr. căci te pui cu stăpânirea. registre stilistice) ale Desenul epic se întregeşte prin apelul la diverse modalităţi de narare: relatarea. implicit.. la Baia. ci şi epitete calificative. judecăţi de valoare personalizate prin care se marchează emoţional momentele de mare tensiune ale întâmplării narate: „cel prins era întru adevăr om nalt şi voinic – subţire la mijloc. a stat acolo la pândă ş-a ştropşit pe slujitorul Domniei”. Ienache amână povestirea – „vă rog numai oleacă să îngăduiţi pânăce-oi potrivi în lulea o frunză de tutun. Etapele (codul ritualic) pe care le înregistrează ceremonialul povestirii sunt: -pregătirea atmosferei şi a dispoziţiei necesare receptării – intervenţia naratorului auctorial punctează acest moment al codului ritualic: „m-am dat lângă vatră. adică devotat dragostei sale. „Eu ştiu că nu eşti om cu mintea întreagă. E o strategie narativă specifică. „mai degrabă răul acela. limbajul personajelor. îl individualizează în cercul povestitorilor. pe când îmi pregăteam lăzile ca să mă duc la iarmaroc. iubirea cere sacrificiul suprem. reprezentarea (întemniţarea lui Todiriţă Catană în turnul Goliei. Pentru Ancuţa de demult. devorată de o tensiune interioară ca de o fatalitate. Erosul în afara thanatosului. pentru care iubirea e un eveniment sufletesc hotârâtor. mărci prezenţei naratorului. Prezenţa naratorului trimite şi la ceremonialul povestirii – un sistem de convenţii care reglează raportul narator (emiţător). dacă i-s slobode braţele şi are în pumnul lui fier. -enunţarea – „iar într-un rând. -angajarea – în cazul lui Ienache. ale unui erou înzestrat cu însuşiri fizice impresionante. căci iubeşti o copilă de boier”. ce presupune comnicarea directă între cei doi parteneri. Acelaşi portret. dar acuma. s-a întâmplat în târgul nostru la ieşi mare bocluc”. Ca orice naraţiune homodiegetică. de fapt.” Eroii sadovenieni nu concep. Indicii textuali ai subiectivităţii eului narator – activând funcţia expresivă a limbajului – sunt nu doar pronumele şi verbele persoanei I. Todiriţă Catană e o fire voluntară şi aprigă. admirativ însă. dar îi şi semnalează prezenţa. care iese din limitele ordinii sociale stabilite. „Zăludul”. trăit la intensitate maximă: „pentru o dragoste pot să-mi dau viaţa şi tinereţile mele. Todiriţă Catană e un „nebun”. în vremea veche s-au întâmplat lucruri care astăzi nu se mai văd” – prelungesc ecourile întâmplărilor rostite anteriior. „blăstămatul” Todiriţă Catană evadează senzaţional din turnul Goliei şi dobândeşte atributele unui haiduc al vremilor de demult. în Ţara-de-Sus. căpătând proporţiile unui erou legendar idealizat. prin urmare. Dintr-un cumul de viziuni – pluriperspectivism – jocul permanent al oglindirilor concentrează imaginea unui erou sadovenian tipic.stăpânire şi putere asupra lui.ascultători). lat în spate”. angajarea se face direct. Personajul însuşi se caracterizează ca o fire pasională.. el trăieşte cu optimism aventura iubirii sale. un discurs puternic marcat subiectiv prin mărcile prezenţei naratorului. evadarea spectaculoasă a acestuia) şi comentariul subiectiv al naratorului necreditabil. nu se găseşte voinic care să-l poată ajunge şi să-l poată răpune”. am împuns şam zădărit cu vreascuri focul aţipit în blăniţa-i de spuză”. LIMBAJUL PROZEI NARATIVE (modalităţile narării. care a cutezat să ruşineze o cinstită casă boierească!”. Se vede că nu eşti înţelept. 6. impulsiv. E afirmarea crezului romantic în dragoste la vârsta privilegiată a tinereţii. Apoi curiozitatea ascultătorilor fiind suscitată. Aventurier. Todiriţă Catană. dar din perspectiva legii nescrise a comunităţii. şa încălicat cal. „Şi să scape cu uşurinţă un nevrednic ca acela. şi povestirea relatată de Ienache coropcarul impune o perspectivă narativă internă şi.naratari (receptori. la fel şi aşteptarea hangiţei cu „oale nouă şi vin proaspăt”. Acest sistem de convenţii echivalează. cu arta de a povesti.” 6 .

coropcar. „fraţii mei”. arnăut. moldovenisme. 7 . îşi deschid inimile. din acest punct de vedere. Altele exprimă pur şi simplu angajarea naratorului în actul povestirii: „ cinstite om bun”. pentru aceşti oameni. deci. până la cele care individualizează: „prea cinstite comise”. ospăţul lor provoacă o dezlănţuire de viaţă. Vremea în care se spun poveştile e marcată de semne ale statorniciei sociale. o adevărată arhivă lingvistică: arrhaisme (comis. este. restabileşte armonia cu sine. prin identificarea primei sale etape. „cucoane Ioniţă”. formulele de adresare. Oameni care s-au întâlnit întâmplător se numesc „prieteni” sau „fraţi”. Formulele de adresare variază de la cele cu un caracter general: „domnilor mei”.-istorisirea. Opera sadoveniană. vornic). familiaritate). apropiere. -pauza (interludii) – întreruperea firului întâmplărilor pentru a li se adresa direct ascultătorilor -deznodământul Există şi o retorică a ceremonialului povestirii. o anumită atmosferă. Acest ceremonial al povestirii presupune obligatoriu. Ei petrec la modul dionisiac. se bucură şi se întristează de ceea ce li s-a întâmplat lor sau altora. nefer. un ceremonial al petrecerii. în care conflictele par să se fi suspendat şi oamenii se bucură de o libertate nesfârşită Sărbătoarea e un mod privilegiat de a exista. „iubiţilor prieteni” (respect. le dă iluzia eternităţii. construcţii frazeologice populare. „omule”.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful