P. 1
cealalta ancuta..

cealalta ancuta..

4.0

|Views: 14,171|Likes:
Published by Laura Cristea

More info:

Published by: Laura Cristea on Dec 07, 2010
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

11/03/2015

pdf

text

original

POVESTIREA 1.

DEFINIŢIE
În accepţiune largă, se confundă cu naraţiunea ca modalitate de existenţă a genului epic. Această identificare se bazează pe identitatea de sens dintre verbele „a povesti” şi „a nara”. Astfel, povestirea devine modul prin care se constituie toate speciile genului epic, elementul lor comun. Ca specie literară, povestirea este o naraţiune subiectivizată (relatarea este făcută din perspectiva povestitorului, implicat ca narator, ca participant, ca martor, ca mesager al întâmplării) care se limitează la nararea unui singur fapt epic.

2. TRĂSĂTURI
→ povestirea are dimensiuni mai reduse decât ale nuvelei şi mai ample decât ale

schiţei;

→ povestirea urmăreşte un singur fir epic, intriga fiind simplă şi având caracter

exemplar (întâmplările poartă în ele o morală, o pildă, un exemplu);

→ relatarea este făcută din perspectiva naratorului, implicat ca personaj, ca martor → → → →

sau ca mesager (colportor); interesul se manifestă nu atât faţă de personaj, cât faţă de întâmplări; construcţia subiectului este mai puţin riguroasă decât în cazul nuvelei; desfăşurarea acţiunii e mai puţin tensionată decât în nuvelă; oralitatea (Apar, astfel, mărci ale oralităţii: formule de adresare şi de menţinere a interesului, de testare a atenţiei ascultătorilor, de creare a suspansului, de potenţare a efectelor); → caracterul ceremonial, atmosfera în care sunt surprinse faptele .Ca deţinător al faptului epic, naratorul îşi organizează discursul pe baza principiului psihologic al aşteptării frustrate, regizând suspansul, tensiunea, pentru a capta atenţia ascultătorului); → plasarea acţiunii într-un trecut nedeterminat, echivalent al timpului mitic (aspectul atemporal, mitic, specific povestirii oferă un caracter general întâmplării, făcând dintro experienţă individuală una unanim acceptată şi valabilă.); → utilizarea evocării ca modalitate de prezentare a întâmplărilor.

3. CLASIFICĂRI
-

după formă: povestire în versuri şi povestire în proză; după conţinut şi destinaţie: satirică, filosofică, fantastică, romantică, pentru copii. Aristotel identifică 3 tipuri de povestiri: • povestiri ale destinului; • povestiri ale personajului (maturizarea eroului, proba); • povestiri ale gândirii (educaţia, eroul are o revelaţie, descoperă ceva sau pe cineva într-o altă lumină).

4. POVESTIREA ÎN RAMĂ (frame stories, roman a tiroirs)
Povestirea în ramă - o formă de încadrare a uneia sau a mai multor naraţiuni de sine stătătoare într-o altă naraţiune, prin procedeul inserţiei. Povestirea în povestire - un personaj al naraţiunii principale întrerupe firul acţiunii printr-o istorisire proprie, preluând, în raport cu aceasta, rolul de narator.

1

Un alt indiciu pentru datarea povestirii-ramă este şi mărturisirea lui Dămian Cristişor. al lui „a fost odată”. pe rând. prim-planul secvenţelor-ramă. Faptul că e acceptat de ei dovedeşte preţuirea acestora şi recunoaşterea de care se bucură în rândul lor. care asistă ca martor la relatarea fiecărei povestiri de la han. iar pe de altă parte. din 1854-1856. . în diferite ipostaze diegezei. au în povestirile relşatate de ei diverse roluri: narator-martor. Ceilalţi naratori. al „celeilalte Ancuţe”. specificul perspectivei narative reiese din modul de raportare a naratorului la diegeză (universul ficţional descris). „gospodari şi cărăuşi din Ţara-de-Sus”. „vremea veche” în care s-au întâmplat lucruri care azi nu se mai văd.funcţia de interpretare: asumarea unui discurs evaluativ şi emotiv. că s-a născut în anul 1814. personaje în naraţiunea-cadru şi. III. . deoarece petrecerea de la han e raportată la momentul în care „Împăratul Alb şi-a ridicat muscalii lui împotriva limbilor străine”. mesageri) determină o naraţiunea puternic subiectivizată – naraţiunea homodiegetică (naraţiunea în care naratorul se situează în interiorul universului povestit). narator-personaj. Vremea veche e. narator-mesager. pe de o parte. INSTANŢELE COMUNICĂRII NARATIVE Există. pe focalizarea internă. 1700-1703. prin câţiva indici temporali precişi (domnia lui Duca-Vodă: 1693-1695. capacitatea de a cita discursul eroilor în propriul discurs.5. Evenimentul la care se face referire e războiul Crimeei. Funcţiile îndeplinite de aceşti naratori sunt: . martori. . II.timpul naratorului auctorial anonim care evocă nostalgic „îndepărtata vreme”.cadru. Astfel.funcţia de regie: dirijarea intrărilor în scenă ale personajelor. nedefinit (timpul basmului. în primul rând. El este anonim. intradiegetici (care aparţin. Aceşti zece naratori ai întâmplărilor evocate ocupă.CEALALTĂ ANCUŢĂ (1928) . PERSPECTIVA NARATIVĂ Reper esenţial în definirea speciei povestirii. rămas în zona deixisului temporal incert. prezentul actului evocării. definindu-se şi prezentându-se prin raportare la ceilalţi oaspeţi ai hanului. om în floarea vârstei. Naratorii uniscienţi. delegat de autor pentrui a-l reprezenta. povestirea se construieşte pe perspectiva narativă internă. fixat. al povestitorilor. ascultători – naratari.). o implicare afectivă în faptele relatate.MIHAIL SADOVEANU STRUCTURA TEXTULUI NARATIV I. pentru cei de la han. al XIX-lea. HANU ANCUŢEI . Acesta poate fi fixat în a doua jumătate a sec. pe rând. respectiv viziunea „cu”.funcţia narativă: de relatare propriu-zisă a evenimentelor. al hanului. care reliefează o perspectivă subiectivă. un povestitor al naraţiunii-cadru → naratorul auctorial. . evocat. când se deapănă şirul de istorisiri.timpul povestit. domnia lui Scarlat Calimachi: 1812-1819 şi domnia lui Mihail Sturza: 18341849). ca personaje.timpul povestirii . paradisul 2 . al „toamnei aurii”.  CONSTRUCŢIA SUBIECTULUI NARATIV RELAŢIILE TEMPORALE ŞI SPAŢIALE – SPECIFICUL CRONOTOPULUI Hanu Ancuţei reuneşte trei timpuri distincte: .

precum timpul. loc de întâlnire a diferitelor destine şi poveşti ale unor oameni diferiţi. ACŢIUNEA – MOMENTELE SUBIECTULUI Subiectul este construit pe principiul cronologic. Situaţia aceasta conflictuală instituită prin intrigă se dezvoltă în secvenţele următoare – desfăşurarea acţiunii. În zori.era cetate. atribuindu-ise un rol în scenariul pus la care de fuga. naratorul devine şi personaj. ajunge la han. Protagonistul este Todiriţă Catană. povestitorii se referă la han ca la un loc al poveştilor şi al împrejurărilor Coincidenţa locului favorizează coincidenţa timpului. aşa cum se întâmplă şi cu prezenţa eroilor în epoca în care se petrec evenimentele narate. trimisă la mânăstirea Agapia de către fratele ei. Hanul este deopotrivă un spaţiu deschis: aflat la răscruce de drumuri. Această primă secvenţă – expoziţiunea. Naratorul auctorial se semnalează permanent la han.este urmată de situaţia – intrigă: evadarea lui Todiriţă Catană. metaforic. totodată. Hanul devine un spaţiu al protecţiei. Din acest moment. al siguranţei. Rezolvarea duce la o confuzie temporală specifică genului povestirii. Hanul unifică toate cele trei timpuri: al naratorului auctorial. Tendinţa de a împinge întâmplările cât mai adânc într-un trecut de legendă se ciocneşte. Întâmplarea neobişnuită pe care o narază Ienache. dar trimite în acelaşi timp şi la imaginea idealizată a trecutului legendar al Moldovei. negustorl de mărunţişuri. răzeşul e ajutat de hangiţa impresionată de temeritatea celui care „a făcut legământ cu moartea” pentru „o dragoste mare”. noaptea închizându-se. reconstituită tot prin dialog. la permanenţă. ccare a cutezat să pună la cale fuga sa cu duduca Varvara. Dublă participare al cărei rezultat e strângerea timpului într-o durată nedeterminată. El află detaliile prinderii lui Todiriţă Catană din dialogul cu arnăutul Costea Căruntu.. Valoarea simbolică a acestui spaţiu e aceea a unui centru al lumii. iar spaţiul – determinat geografic –zona Moldovei. însumând toate cele cinci momente ale subiectului. Aici. Avea nişte ziduri groase de ici până colo. se caracterizează prin repetare. Caracterizarea aceasta indică dubla natură a hanului-reală şi mitică-porţile sale deschizându-se ziua spre drumuri şi spre existenţa oamenilor. de o alta. contrară. curând. Iluzia vechimii şi a continuităţii provine din existenţa infinită a Hanului Ancuţei. timpul este indeterminat. unde pătrund doar cei iniţiaţi. Zidurile hanului-cetate sunt. şi nişte porţi ferecate cum n-am văzut în zilele mele”. Când potera care o însoţeşte de duduca Varvara. un răzeş temerar din ţinutul Vasluiului. Ienache porneşte la drum pentru a-şi vinde marfa şi este luat în căruţă de un răzeş în care-l recunoaşte pe Todiriţă Catană. are ca temă iubirea interzisă. pe care povestitorii o simt în egală măsură. al povestitorilor şi al întâmplărilor. Ancuţa şi Ienache îi spun lui Costea Căruntu că Todiriţă Catană a pornit spre Timişeşti. sfâtuindu-l să treacă apa Moldovei pe podul plutitor  3 . graniţele dintre lumea realului şi cea a povestirii. sora boierului Bobeică. Ienache asistă ca martor la întemniţarea răzeşului „nebun şi nemernic” în turnul Goliei. cu punct de referinţă chiar hanul Ancuţei. Modul cel mai frecvent de a sugera această durată nedeterminată este raportarea tuturor întâmplărilor la acelaşi spaţiu.pierdut. ca şi cum hanul ar avea proprietatea conservării trecutului. închis în sine. Hanul se singularizează chiar prin construcţie: „. Durata întâmplărilor din povestirea Cealaltă Ancuţă este concentrată – trei zile-. era cetate”. de întâmplări şi destine şi unul închis: „nu era han. aceea de a-şi declara participarea la ele. definind un spaţiu al imaginaţiei. Poposind la hanul Ancuţei. fiind mitic.. Prezenţa naratorului auctorial în epoca în care se spun poveştile la han are drept scop amestecarea planurilor temporale. Spaţiul. târgul Iaşilor. totul e identic cu sine de la început. Evenimentele sunt împinse cât mai mult în trecut şi idealizate.

furtună. Rama povestirii are funcţii multiple – conturează atmosfera. dar acum nu mai e vorba de dreptul abuziv de viaţă şi de moarte al unui stăpân unic. ele se referă la secvenţa fugii lui Todiriţă Catană împreună cu duduca Varvara şi la prinderea lui de către arnăuţi. şi elementele de portret al lui Ienache sunt reliefate prin comentariul naratorului auctorial.  ELIPSE Deoarece una din trăsăturile speciei povestirii este construcţia mai puţin riguroasă decât cea a nuvelei.  4 . Dominanta afectivă a discursului său. nostalgia. Deznodământul nu dezleagă misterul întâmplărilor nocturne. Prin raportarea acestei povestiri la contextul volumului. între Todiriţă Catană şi boierul Bobeică. la acţiunile lui Todiriţă Catană până la trecerea podului de către Costea Căruntu şi Varvara. Tot incipitul fixează şi termenii unei comparaţii între „vremea veche” şi „lumea nouă becisnică”. Ienache formulând doar supoziţii despre modul în care cei doi îndrăgostiţi au reuşit să treacă în Ţara Ungurească. Cei doi dispar în noapte – punctul culminant al povestirii. înainte de întemniţarea în turnul Goliei. În cazul de faţă. război. În tipul occidental de povestire în ramă. Finalul este deschis. SECVENŢE NARATIVE – EPISOADE – MODALITĂŢI DE LEGARE A SECVENŢELOR NARATIVE În discursul narativ din „Cealaltă Ancuţă”. precizează cronotopul. ezitând între gândul că duduca Varvara a dispărut prin puterea vrăjilor făcute de hangiţă şi ideea că Todiriţă Catană şi-a salvat iubita şi a împlinit un act justiţiar. Acţiunea e declanşată de conflictul principal. deoarece cele nouă povestiri de sine stătătoare sunt încadrate într-o altă naraţiune prin acest procedeu al inserţiei. secvenţele narative se leagă prin înlănţuire. pretextul narativ imaginează ivirea unei restrişti în viaţa oamenilor. de către conducătorul atotputernic.  CONFLICTUL IV. Dintre potenţialele victime ale calamităţii. indiferent de rang. respectiv între Todiriţă Catană şi arnăuţii porniţi pe urmele lui. care îl aduce în prim-plan pe Ienache Coropcarul. Arnăutul crede cuvintele hangiţei şi o însoţeşte p duduca Varvara pe podul plutitor. Tipul oriental de povestire în ramă se distinge prin capacitatea de a reflecta străvechea tradiţie răsăriteană a aservirii supuşilor. exterior. Incipitul se construieşte prin reprezentare – ca sevenţă dialogică. la evadarea acestuia.  CONSTRUCŢIA DISCURSULUI NARATIV INCIPIT – FINAL Incipitul aparţine secvenţei-ramă. un grup mai întreprinzător reuşeşte să-şi găsească un refugiu. ci de abaterea unui fenomen dăunător asupra unei comunităţi: epidemie. inundaţie. modalitatea de legare a secvenţelor narative este inserţia – volumul are forma povestirii în ramă. la întâmplările de dincolo de pod şi la fuga celor doi îndrăgostiţi. primul termen fiind evident favorizat. naratorul necreditabil formulând doar supoziţii despre deznodământul întâmplărilor. la drumul parcurs de erou până la întâlnirea cu naratorul.de la Tupilaţi. instituie comunicarea între narator şi naratari – şi se regăseşte la începutul şi la finalul fiecăreia dintre cele nouă povestiri ale volumului. pot fi identificate şi elipse în discursul narativ. social. Adăpostul se preface într-un decor privilegiat unde se încheagă o învoială liber acceptată dedicată povestirilor.

Rolul de patron al adunării şi-l asumă lăudărosul comis Ioniţă care tot „ameninţă” că va spune o istorie „mai straşnică şi mai minunată” decât toate celelalte. Leonte e zodier.  V. din cauza îndeletnicirii. compus în etape succesive. PERSONAJELE . nu negustor străbătând târgurile şi iarmaroacele – propune o altă imagine a eroului: „cât a fost legat. ecouri din literatura cu haiduci parcursă de Sadoveanu în adolescenţă. toate erau mai de preţ. pentru care comunicarea devine un mod de a-şi revărsa prea-plinul de sociabilitate. Era îmbrăcat cu mintean şi cu ciubote roşii cu tureatca răsfrântă. Ienache e negustor ambulant de mărunţişuri. Era cu capul gol şi cu buzele sângerate sub mutăţi. nostalgia.INDIVIDUALITĂŢI REUNITE ÎNTR-O CONFRERIE EPICĂ Povestirea este alcătuită după un scenariu cu aventuri de muşchetari. ataşamentul la tinereţea lor tumultoasă. taciturnul Zaharia e fântânar. „Saracă ţară moldovenească O consecinţă a paseismului e puternicul. ca un răzăş cuprins. dar şi din naraţiunea inserată în ramă. imaginea eroului povestirii se construieşte deosebit de elaborat. socotesc ei. Ii mai uneşte pe cei de la han preferinţa pentru întâmplări „straşnice” şi „minunate”. Este. din naraţiunea – ramă. În afară de căutarea companiei celorlalţi. prin imaginea eroului ei. deşi cu toţii îl admirau pentru curajul său). am avut TODIRIŢĂ CATANĂ 5 . fie exteriorizând „nesinceritatea” (etichetarea negativă a lui Todiriţă Catană. adoptând cu discreţie pers. orbul sărac e cerşetor. Avea mustăţi bălăi şi ochii negri şi se uita fudul în juru-i. Viziunea unui arnăut bătrân – om al sabiei şi al glonţului. din perspectiva opticii înguste a slujbaşilor domneşti. Un câmp semnatiic al nelegiuirii îşi pune amprenta asupra portretului eroului. ele sunt acelea ale unor oameni singuratici: Gherman e călugăr. Însă. reunirea de la han le anulează această solitudine şi îi arată ca pe nişte persoane joviale. pe întreaga suprafaţă textuală. când. dar şi din baladele populare vitejeşti.PAUZE DESCRIPTIVE Prin pauzele descriptive de tip tablou. care crede despre Todiriţă Catană că este „un rău şi un mişel”. Pauzele descriptive de tip portret din povestirea în ramă – descrierea eroului. a III-a şi trecând sub tăcere propria implicare în întâmplări. prin caracterizare directă. un portret difuz. într-o succesiune de ipostaze oferite de instanţa naratorială. Constandin Moţoc e cioban. a sfidat semeţ rânduielile şi a avut „aşa neobrăzare. Ei îşi iau revanşa pentru îndelungata izolare autoimpusă savurând din plin tovărăşiile din faţa ulcelelor cu vin. o poveste nefericită de dragoste). a hangiţei de demult – creionează şi individualizează profilul personajelor.Nu altfel decât imaginea construită prin ochii lui Ienache este cea pe care o proiectează Costea Căruntu. păstrând. O altă trăsătură comună este înclinaţia de a practica uneori disimularea. îi mai uneşte şi paseismul. de asemenea. Portretul eroului conjugă prosopografia (înfăţişarea personajului) cu etopeea (descrierea conformaţiei psiho-morale). Sadoveanu preferă drept protagonişti indivizi de la ţară. caracterului sau pentru că le-a fost dat să sufere o „rană” în tinereţe ( o nedreptate. melancolicul şi tipic sadovenianul sentiment al trecerii timpului şi al efemerităţii lucrurilor omeneşti. Todiriţă Catană trebuie sancţionat pentru că nu a respectat ierarhia socială. – descrierea exterioară a hanului şi a adunării din interiorul – schiţează cadrul propice evocării şi se creează atmosfera favorabilă intrării în timpul povestit. un „ticălos” „fără minte”. izolaţi de colectivităţile lor. Dincolo de firul narativ. În viziunea lui Ienache coropcarul. încât şi-a ridicat ochii asupra luminăţiei sale”. lat la spate. cel prins în funii apare „întru adevăr om nalt şi voinic – subţire la mijloc. În privinţa îndeletnicirilor.

mărci prezenţei naratorului. care iese din limitele ordinii sociale stabilite. limbajul personajelor. devorată de o tensiune interioară ca de o fatalitate. Todiriţă Catană e un „nebun”. care a cutezat să ruşineze o cinstită casă boierească!”. evadarea spectaculoasă a acestuia) şi comentariul subiectiv al naratorului necreditabil. Se vede că nu eşti înţelept. pentru care iubirea e un eveniment sufletesc hotârâtor. dar îi şi semnalează prezenţa. reprezentarea (întemniţarea lui Todiriţă Catană în turnul Goliei. trăit la intensitate maximă: „pentru o dragoste pot să-mi dau viaţa şi tinereţile mele. Erosul în afara thanatosului. admirativ însă. în vremea veche s-au întâmplat lucruri care astăzi nu se mai văd” – prelungesc ecourile întâmplărilor rostite anteriior. lat în spate”. dar din perspectiva legii nescrise a comunităţii. E afirmarea crezului romantic în dragoste la vârsta privilegiată a tinereţii. „Eu ştiu că nu eşti om cu mintea întreagă. la fel şi aşteptarea hangiţei cu „oale nouă şi vin proaspăt”. implicit. de fapt.ascultători). dar acuma. căci iubeşti o copilă de boier”. ale unui erou înzestrat cu însuşiri fizice impresionante. cu arta de a povesti. Acelaşi portret. Indicii textuali ai subiectivităţii eului narator – activând funcţia expresivă a limbajului – sunt nu doar pronumele şi verbele persoanei I. -enunţarea – „iar într-un rând. „Zăludul”. am împuns şam zădărit cu vreascuri focul aţipit în blăniţa-i de spuză”. a stat acolo la pândă ş-a ştropşit pe slujitorul Domniei”. Apoi curiozitatea ascultătorilor fiind suscitată. Aventurier. -angajarea – în cazul lui Ienache. dacă i-s slobode braţele şi are în pumnul lui fier. s-a întâmplat în târgul nostru la ieşi mare bocluc”. Personajul însuşi se caracterizează ca o fire pasională. îl individualizează în cercul povestitorilor. ce presupune comnicarea directă între cei doi parteneri. LIMBAJUL PROZEI NARATIVE (modalităţile narării. căci te pui cu stăpânirea. căpătând proporţiile unui erou legendar idealizat. adică devotat dragostei sale.. Pentru Ancuţa de demult. „mai degrabă răul acela. impulsiv.naratari (receptori.. şa încălicat cal. şi povestirea relatată de Ienache coropcarul impune o perspectivă narativă internă şi. în Ţara-de-Sus. un discurs puternic marcat subiectiv prin mărcile prezenţei naratorului. E o strategie narativă specifică. Cuvintele lui – „într-adevăr. pe când îmi pregăteam lăzile ca să mă duc la iarmaroc.” Eroii sadovenieni nu concep. Prezenţa naratorului trimite şi la ceremonialul povestirii – un sistem de convenţii care reglează raportul narator (emiţător). Ienache amână povestirea – „vă rog numai oleacă să îngăduiţi pânăce-oi potrivi în lulea o frunză de tutun. Acest sistem de convenţii echivalează. registre stilistice) ale Desenul epic se întregeşte prin apelul la diverse modalităţi de narare: relatarea. la Baia. Todiriţă Catană e o fire voluntară şi aprigă. prin urmare. 6. „Şi să scape cu uşurinţă un nevrednic ca acela. nu se găseşte voinic care să-l poată ajunge şi să-l poată răpune”. angajarea se face direct. „blăstămatul” Todiriţă Catană evadează senzaţional din turnul Goliei şi dobândeşte atributele unui haiduc al vremilor de demult. judecăţi de valoare personalizate prin care se marchează emoţional momentele de mare tensiune ale întâmplării narate: „cel prins era întru adevăr om nalt şi voinic – subţire la mijloc. Ca orice naraţiune homodiegetică. Dintr-un cumul de viziuni – pluriperspectivism – jocul permanent al oglindirilor concentrează imaginea unui erou sadovenian tipic.stăpânire şi putere asupra lui. Etapele (codul ritualic) pe care le înregistrează ceremonialul povestirii sunt: -pregătirea atmosferei şi a dispoziţiei necesare receptării – intervenţia naratorului auctorial punctează acest moment al codului ritualic: „m-am dat lângă vatră. el trăieşte cu optimism aventura iubirii sale.” 6 . Todiriţă Catană. iubirea cere sacrificiul suprem. ci şi epitete calificative.

Altele exprimă pur şi simplu angajarea naratorului în actul povestirii: „ cinstite om bun”. Vremea în care se spun poveştile e marcată de semne ale statorniciei sociale. construcţii frazeologice populare. Opera sadoveniană. Formulele de adresare variază de la cele cu un caracter general: „domnilor mei”. le dă iluzia eternităţii. o adevărată arhivă lingvistică: arrhaisme (comis. Acest ceremonial al povestirii presupune obligatoriu. deci. familiaritate). moldovenisme. apropiere.-istorisirea. „cucoane Ioniţă”. -pauza (interludii) – întreruperea firului întâmplărilor pentru a li se adresa direct ascultătorilor -deznodământul Există şi o retorică a ceremonialului povestirii. arnăut. „fraţii mei”. restabileşte armonia cu sine. „iubiţilor prieteni” (respect. coropcar. în care conflictele par să se fi suspendat şi oamenii se bucură de o libertate nesfârşită Sărbătoarea e un mod privilegiat de a exista. pentru aceşti oameni. se bucură şi se întristează de ceea ce li s-a întâmplat lor sau altora. prin identificarea primei sale etape. formulele de adresare. ospăţul lor provoacă o dezlănţuire de viaţă. „omule”. vornic). este. nefer. un ceremonial al petrecerii. 7 . din acest punct de vedere. Oameni care s-au întâlnit întâmplător se numesc „prieteni” sau „fraţi”. până la cele care individualizează: „prea cinstite comise”. îşi deschid inimile. o anumită atmosferă. Ei petrec la modul dionisiac.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->