POVESTIREA 1.

DEFINIŢIE
În accepţiune largă, se confundă cu naraţiunea ca modalitate de existenţă a genului epic. Această identificare se bazează pe identitatea de sens dintre verbele „a povesti” şi „a nara”. Astfel, povestirea devine modul prin care se constituie toate speciile genului epic, elementul lor comun. Ca specie literară, povestirea este o naraţiune subiectivizată (relatarea este făcută din perspectiva povestitorului, implicat ca narator, ca participant, ca martor, ca mesager al întâmplării) care se limitează la nararea unui singur fapt epic.

2. TRĂSĂTURI
→ povestirea are dimensiuni mai reduse decât ale nuvelei şi mai ample decât ale

schiţei;

→ povestirea urmăreşte un singur fir epic, intriga fiind simplă şi având caracter

exemplar (întâmplările poartă în ele o morală, o pildă, un exemplu);

→ relatarea este făcută din perspectiva naratorului, implicat ca personaj, ca martor → → → →

sau ca mesager (colportor); interesul se manifestă nu atât faţă de personaj, cât faţă de întâmplări; construcţia subiectului este mai puţin riguroasă decât în cazul nuvelei; desfăşurarea acţiunii e mai puţin tensionată decât în nuvelă; oralitatea (Apar, astfel, mărci ale oralităţii: formule de adresare şi de menţinere a interesului, de testare a atenţiei ascultătorilor, de creare a suspansului, de potenţare a efectelor); → caracterul ceremonial, atmosfera în care sunt surprinse faptele .Ca deţinător al faptului epic, naratorul îşi organizează discursul pe baza principiului psihologic al aşteptării frustrate, regizând suspansul, tensiunea, pentru a capta atenţia ascultătorului); → plasarea acţiunii într-un trecut nedeterminat, echivalent al timpului mitic (aspectul atemporal, mitic, specific povestirii oferă un caracter general întâmplării, făcând dintro experienţă individuală una unanim acceptată şi valabilă.); → utilizarea evocării ca modalitate de prezentare a întâmplărilor.

3. CLASIFICĂRI
-

după formă: povestire în versuri şi povestire în proză; după conţinut şi destinaţie: satirică, filosofică, fantastică, romantică, pentru copii. Aristotel identifică 3 tipuri de povestiri: • povestiri ale destinului; • povestiri ale personajului (maturizarea eroului, proba); • povestiri ale gândirii (educaţia, eroul are o revelaţie, descoperă ceva sau pe cineva într-o altă lumină).

4. POVESTIREA ÎN RAMĂ (frame stories, roman a tiroirs)
Povestirea în ramă - o formă de încadrare a uneia sau a mai multor naraţiuni de sine stătătoare într-o altă naraţiune, prin procedeul inserţiei. Povestirea în povestire - un personaj al naraţiunii principale întrerupe firul acţiunii printr-o istorisire proprie, preluând, în raport cu aceasta, rolul de narator.

1

evocat. PERSPECTIVA NARATIVĂ Reper esenţial în definirea speciei povestirii. pe rând. care reliefează o perspectivă subiectivă. pe focalizarea internă.MIHAIL SADOVEANU STRUCTURA TEXTULUI NARATIV I. pe rând. când se deapănă şirul de istorisiri. paradisul 2 . martori.funcţia narativă: de relatare propriu-zisă a evenimentelor. al lui „a fost odată”. în primul rând. fixat.5. personaje în naraţiunea-cadru şi. o implicare afectivă în faptele relatate. prezentul actului evocării. al hanului. au în povestirile relşatate de ei diverse roluri: narator-martor. Faptul că e acceptat de ei dovedeşte preţuirea acestora şi recunoaşterea de care se bucură în rândul lor. . Naratorii uniscienţi. al XIX-lea. mesageri) determină o naraţiunea puternic subiectivizată – naraţiunea homodiegetică (naraţiunea în care naratorul se situează în interiorul universului povestit). domnia lui Scarlat Calimachi: 1812-1819 şi domnia lui Mihail Sturza: 18341849). „vremea veche” în care s-au întâmplat lucruri care azi nu se mai văd. pentru cei de la han. intradiegetici (care aparţin. un povestitor al naraţiunii-cadru → naratorul auctorial. în diferite ipostaze diegezei. INSTANŢELE COMUNICĂRII NARATIVE Există.). deoarece petrecerea de la han e raportată la momentul în care „Împăratul Alb şi-a ridicat muscalii lui împotriva limbilor străine”. narator-mesager.timpul povestit. rămas în zona deixisului temporal incert. Evenimentul la care se face referire e războiul Crimeei.funcţia de regie: dirijarea intrărilor în scenă ale personajelor.  CONSTRUCŢIA SUBIECTULUI NARATIV RELAŢIILE TEMPORALE ŞI SPAŢIALE – SPECIFICUL CRONOTOPULUI Hanu Ancuţei reuneşte trei timpuri distincte: . povestirea se construieşte pe perspectiva narativă internă. narator-personaj.CEALALTĂ ANCUŢĂ (1928) . . iar pe de altă parte. El este anonim. specificul perspectivei narative reiese din modul de raportare a naratorului la diegeză (universul ficţional descris). Acesta poate fi fixat în a doua jumătate a sec. Ceilalţi naratori. III. Vremea veche e. HANU ANCUŢEI . delegat de autor pentrui a-l reprezenta. nedefinit (timpul basmului. . om în floarea vârstei. pe de o parte. din 1854-1856. capacitatea de a cita discursul eroilor în propriul discurs. . Funcţiile îndeplinite de aceşti naratori sunt: .funcţia de interpretare: asumarea unui discurs evaluativ şi emotiv. ascultători – naratari. al „toamnei aurii”.timpul naratorului auctorial anonim care evocă nostalgic „îndepărtata vreme”. al povestitorilor. care asistă ca martor la relatarea fiecărei povestiri de la han. prin câţiva indici temporali precişi (domnia lui Duca-Vodă: 1693-1695. respectiv viziunea „cu”. Un alt indiciu pentru datarea povestirii-ramă este şi mărturisirea lui Dămian Cristişor. 1700-1703. al „celeilalte Ancuţe”. „gospodari şi cărăuşi din Ţara-de-Sus”.cadru. Aceşti zece naratori ai întâmplărilor evocate ocupă. Astfel. că s-a născut în anul 1814. definindu-se şi prezentându-se prin raportare la ceilalţi oaspeţi ai hanului. prim-planul secvenţelor-ramă. II.timpul povestirii . ca personaje.

un răzeş temerar din ţinutul Vasluiului. atribuindu-ise un rol în scenariul pus la care de fuga. iar spaţiul – determinat geografic –zona Moldovei. Când potera care o însoţeşte de duduca Varvara. Această primă secvenţă – expoziţiunea. cu punct de referinţă chiar hanul Ancuţei. ca şi cum hanul ar avea proprietatea conservării trecutului. dar trimite în acelaşi timp şi la imaginea idealizată a trecutului legendar al Moldovei. totul e identic cu sine de la început. ACŢIUNEA – MOMENTELE SUBIECTULUI Subiectul este construit pe principiul cronologic. Poposind la hanul Ancuţei. are ca temă iubirea interzisă. Hanul este deopotrivă un spaţiu deschis: aflat la răscruce de drumuri. În zori. Avea nişte ziduri groase de ici până colo. Hanul unifică toate cele trei timpuri: al naratorului auctorial. de o alta. contrară. Ienache porneşte la drum pentru a-şi vinde marfa şi este luat în căruţă de un răzeş în care-l recunoaşte pe Todiriţă Catană. El află detaliile prinderii lui Todiriţă Catană din dialogul cu arnăutul Costea Căruntu. Modul cel mai frecvent de a sugera această durată nedeterminată este raportarea tuturor întâmplărilor la acelaşi spaţiu. Valoarea simbolică a acestui spaţiu e aceea a unui centru al lumii. Iluzia vechimii şi a continuităţii provine din existenţa infinită a Hanului Ancuţei. Întâmplarea neobişnuită pe care o narază Ienache. Protagonistul este Todiriţă Catană. Situaţia aceasta conflictuală instituită prin intrigă se dezvoltă în secvenţele următoare – desfăşurarea acţiunii... sfâtuindu-l să treacă apa Moldovei pe podul plutitor  3 . al povestitorilor şi al întâmplărilor. se caracterizează prin repetare. de întâmplări şi destine şi unul închis: „nu era han. Tendinţa de a împinge întâmplările cât mai adânc într-un trecut de legendă se ciocneşte. unde pătrund doar cei iniţiaţi. aşa cum se întâmplă şi cu prezenţa eroilor în epoca în care se petrec evenimentele narate. noaptea închizându-se. negustorl de mărunţişuri. totodată. precum timpul.este urmată de situaţia – intrigă: evadarea lui Todiriţă Catană. pe care povestitorii o simt în egală măsură. aceea de a-şi declara participarea la ele. răzeşul e ajutat de hangiţa impresionată de temeritatea celui care „a făcut legământ cu moartea” pentru „o dragoste mare”. Caracterizarea aceasta indică dubla natură a hanului-reală şi mitică-porţile sale deschizându-se ziua spre drumuri şi spre existenţa oamenilor. Naratorul auctorial se semnalează permanent la han. Hanul devine un spaţiu al protecţiei. Durata întâmplărilor din povestirea Cealaltă Ancuţă este concentrată – trei zile-. graniţele dintre lumea realului şi cea a povestirii. loc de întâlnire a diferitelor destine şi poveşti ale unor oameni diferiţi. Dublă participare al cărei rezultat e strângerea timpului într-o durată nedeterminată. Zidurile hanului-cetate sunt. Ienache asistă ca martor la întemniţarea răzeşului „nebun şi nemernic” în turnul Goliei. Spaţiul. şi nişte porţi ferecate cum n-am văzut în zilele mele”.era cetate. Prezenţa naratorului auctorial în epoca în care se spun poveştile la han are drept scop amestecarea planurilor temporale. închis în sine. fiind mitic. ajunge la han. Aici. povestitorii se referă la han ca la un loc al poveştilor şi al împrejurărilor Coincidenţa locului favorizează coincidenţa timpului. târgul Iaşilor. sora boierului Bobeică. reconstituită tot prin dialog. era cetate”. trimisă la mânăstirea Agapia de către fratele ei. al siguranţei. ccare a cutezat să pună la cale fuga sa cu duduca Varvara. însumând toate cele cinci momente ale subiectului.pierdut. Din acest moment. metaforic. Evenimentele sunt împinse cât mai mult în trecut şi idealizate. naratorul devine şi personaj. curând. timpul este indeterminat. Ancuţa şi Ienache îi spun lui Costea Căruntu că Todiriţă Catană a pornit spre Timişeşti. la permanenţă. Rezolvarea duce la o confuzie temporală specifică genului povestirii. Hanul se singularizează chiar prin construcţie: „. definind un spaţiu al imaginaţiei.

război. Tipul oriental de povestire în ramă se distinge prin capacitatea de a reflecta străvechea tradiţie răsăriteană a aservirii supuşilor. un grup mai întreprinzător reuşeşte să-şi găsească un refugiu. Prin raportarea acestei povestiri la contextul volumului. la drumul parcurs de erou până la întâlnirea cu naratorul. Incipitul se construieşte prin reprezentare – ca sevenţă dialogică.  ELIPSE Deoarece una din trăsăturile speciei povestirii este construcţia mai puţin riguroasă decât cea a nuvelei. la întâmplările de dincolo de pod şi la fuga celor doi îndrăgostiţi. respectiv între Todiriţă Catană şi arnăuţii porniţi pe urmele lui.  4 . SECVENŢE NARATIVE – EPISOADE – MODALITĂŢI DE LEGARE A SECVENŢELOR NARATIVE În discursul narativ din „Cealaltă Ancuţă”. Ienache formulând doar supoziţii despre modul în care cei doi îndrăgostiţi au reuşit să treacă în Ţara Ungurească. furtună. Acţiunea e declanşată de conflictul principal. modalitatea de legare a secvenţelor narative este inserţia – volumul are forma povestirii în ramă. Tot incipitul fixează şi termenii unei comparaţii între „vremea veche” şi „lumea nouă becisnică”. între Todiriţă Catană şi boierul Bobeică. ci de abaterea unui fenomen dăunător asupra unei comunităţi: epidemie. Finalul este deschis. de către conducătorul atotputernic. Deznodământul nu dezleagă misterul întâmplărilor nocturne. naratorul necreditabil formulând doar supoziţii despre deznodământul întâmplărilor. social. pretextul narativ imaginează ivirea unei restrişti în viaţa oamenilor. nostalgia. ezitând între gândul că duduca Varvara a dispărut prin puterea vrăjilor făcute de hangiţă şi ideea că Todiriţă Catană şi-a salvat iubita şi a împlinit un act justiţiar.  CONSTRUCŢIA DISCURSULUI NARATIV INCIPIT – FINAL Incipitul aparţine secvenţei-ramă. care îl aduce în prim-plan pe Ienache Coropcarul.de la Tupilaţi. şi elementele de portret al lui Ienache sunt reliefate prin comentariul naratorului auctorial. instituie comunicarea între narator şi naratari – şi se regăseşte la începutul şi la finalul fiecăreia dintre cele nouă povestiri ale volumului. dar acum nu mai e vorba de dreptul abuziv de viaţă şi de moarte al unui stăpân unic.  CONFLICTUL IV. secvenţele narative se leagă prin înlănţuire. În tipul occidental de povestire în ramă. ele se referă la secvenţa fugii lui Todiriţă Catană împreună cu duduca Varvara şi la prinderea lui de către arnăuţi. Cei doi dispar în noapte – punctul culminant al povestirii. inundaţie. precizează cronotopul. Rama povestirii are funcţii multiple – conturează atmosfera. Arnăutul crede cuvintele hangiţei şi o însoţeşte p duduca Varvara pe podul plutitor. În cazul de faţă. pot fi identificate şi elipse în discursul narativ. exterior. Dominanta afectivă a discursului său. la evadarea acestuia. deoarece cele nouă povestiri de sine stătătoare sunt încadrate într-o altă naraţiune prin acest procedeu al inserţiei. Adăpostul se preface într-un decor privilegiat unde se încheagă o învoială liber acceptată dedicată povestirilor. la acţiunile lui Todiriţă Catană până la trecerea podului de către Costea Căruntu şi Varvara. Dintre potenţialele victime ale calamităţii. primul termen fiind evident favorizat. înainte de întemniţarea în turnul Goliei. indiferent de rang.

lat la spate. În viziunea lui Ienache coropcarul. am avut TODIRIŢĂ CATANĂ 5 . cel prins în funii apare „întru adevăr om nalt şi voinic – subţire la mijloc. Ii mai uneşte pe cei de la han preferinţa pentru întâmplări „straşnice” şi „minunate”. ataşamentul la tinereţea lor tumultoasă. din perspectiva opticii înguste a slujbaşilor domneşti. deşi cu toţii îl admirau pentru curajul său). Însă. „Saracă ţară moldovenească O consecinţă a paseismului e puternicul. PERSONAJELE .Rolul de patron al adunării şi-l asumă lăudărosul comis Ioniţă care tot „ameninţă” că va spune o istorie „mai straşnică şi mai minunată” decât toate celelalte. imaginea eroului povestirii se construieşte deosebit de elaborat. – descrierea exterioară a hanului şi a adunării din interiorul – schiţează cadrul propice evocării şi se creează atmosfera favorabilă intrării în timpul povestit. În privinţa îndeletnicirilor. Avea mustăţi bălăi şi ochii negri şi se uita fudul în juru-i. O altă trăsătură comună este înclinaţia de a practica uneori disimularea. pentru care comunicarea devine un mod de a-şi revărsa prea-plinul de sociabilitate. dar şi din baladele populare vitejeşti. din cauza îndeletnicirii. pe întreaga suprafaţă textuală.  V. ecouri din literatura cu haiduci parcursă de Sadoveanu în adolescenţă. a hangiţei de demult – creionează şi individualizează profilul personajelor. izolaţi de colectivităţile lor. toate erau mai de preţ. orbul sărac e cerşetor. un portret difuz. care crede despre Todiriţă Catană că este „un rău şi un mişel”. Era îmbrăcat cu mintean şi cu ciubote roşii cu tureatca răsfrântă. îi mai uneşte şi paseismul. într-o succesiune de ipostaze oferite de instanţa naratorială. Todiriţă Catană trebuie sancţionat pentru că nu a respectat ierarhia socială.PAUZE DESCRIPTIVE Prin pauzele descriptive de tip tablou. Pauzele descriptive de tip portret din povestirea în ramă – descrierea eroului. dar şi din naraţiunea inserată în ramă. încât şi-a ridicat ochii asupra luminăţiei sale”. nu negustor străbătând târgurile şi iarmaroacele – propune o altă imagine a eroului: „cât a fost legat. ca un răzăş cuprins. adoptând cu discreţie pers. socotesc ei. Un câmp semnatiic al nelegiuirii îşi pune amprenta asupra portretului eroului. melancolicul şi tipic sadovenianul sentiment al trecerii timpului şi al efemerităţii lucrurilor omeneşti. reunirea de la han le anulează această solitudine şi îi arată ca pe nişte persoane joviale. fie exteriorizând „nesinceritatea” (etichetarea negativă a lui Todiriţă Catană. prin caracterizare directă. Ienache e negustor ambulant de mărunţişuri. Sadoveanu preferă drept protagonişti indivizi de la ţară. din naraţiunea – ramă. caracterului sau pentru că le-a fost dat să sufere o „rană” în tinereţe ( o nedreptate. a III-a şi trecând sub tăcere propria implicare în întâmplări. un „ticălos” „fără minte”. Este. Era cu capul gol şi cu buzele sângerate sub mutăţi. Dincolo de firul narativ. a sfidat semeţ rânduielile şi a avut „aşa neobrăzare. când. de asemenea. nostalgia. prin imaginea eroului ei. compus în etape succesive. Constandin Moţoc e cioban. păstrând. Portretul eroului conjugă prosopografia (înfăţişarea personajului) cu etopeea (descrierea conformaţiei psiho-morale). Ei îşi iau revanşa pentru îndelungata izolare autoimpusă savurând din plin tovărăşiile din faţa ulcelelor cu vin. ele sunt acelea ale unor oameni singuratici: Gherman e călugăr. Viziunea unui arnăut bătrân – om al sabiei şi al glonţului. În afară de căutarea companiei celorlalţi.INDIVIDUALITĂŢI REUNITE ÎNTR-O CONFRERIE EPICĂ Povestirea este alcătuită după un scenariu cu aventuri de muşchetari. taciturnul Zaharia e fântânar. Leonte e zodier. o poveste nefericită de dragoste).Nu altfel decât imaginea construită prin ochii lui Ienache este cea pe care o proiectează Costea Căruntu.

Dintr-un cumul de viziuni – pluriperspectivism – jocul permanent al oglindirilor concentrează imaginea unui erou sadovenian tipic. Personajul însuşi se caracterizează ca o fire pasională. căci te pui cu stăpânirea. implicit. Todiriţă Catană e un „nebun”. care a cutezat să ruşineze o cinstită casă boierească!”. Aventurier. dar îi şi semnalează prezenţa. cu arta de a povesti. şa încălicat cal. în Ţara-de-Sus. Todiriţă Catană. judecăţi de valoare personalizate prin care se marchează emoţional momentele de mare tensiune ale întâmplării narate: „cel prins era întru adevăr om nalt şi voinic – subţire la mijloc. căci iubeşti o copilă de boier”. angajarea se face direct. reprezentarea (întemniţarea lui Todiriţă Catană în turnul Goliei. admirativ însă.. Cuvintele lui – „într-adevăr. registre stilistice) ale Desenul epic se întregeşte prin apelul la diverse modalităţi de narare: relatarea. LIMBAJUL PROZEI NARATIVE (modalităţile narării. „Eu ştiu că nu eşti om cu mintea întreagă. a stat acolo la pândă ş-a ştropşit pe slujitorul Domniei”. nu se găseşte voinic care să-l poată ajunge şi să-l poată răpune”. Apoi curiozitatea ascultătorilor fiind suscitată. la fel şi aşteptarea hangiţei cu „oale nouă şi vin proaspăt”. care iese din limitele ordinii sociale stabilite. Acest sistem de convenţii echivalează. Ienache amână povestirea – „vă rog numai oleacă să îngăduiţi pânăce-oi potrivi în lulea o frunză de tutun.” Eroii sadovenieni nu concep. adică devotat dragostei sale. la Baia. s-a întâmplat în târgul nostru la ieşi mare bocluc”. Todiriţă Catană e o fire voluntară şi aprigă. Erosul în afara thanatosului. „Zăludul”. prin urmare.” 6 . mărci prezenţei naratorului. -angajarea – în cazul lui Ienache. ci şi epitete calificative. -enunţarea – „iar într-un rând. impulsiv. „mai degrabă răul acela. şi povestirea relatată de Ienache coropcarul impune o perspectivă narativă internă şi. Pentru Ancuţa de demult. căpătând proporţiile unui erou legendar idealizat. „Şi să scape cu uşurinţă un nevrednic ca acela. E afirmarea crezului romantic în dragoste la vârsta privilegiată a tinereţii. ce presupune comnicarea directă între cei doi parteneri. un discurs puternic marcat subiectiv prin mărcile prezenţei naratorului.ascultători).stăpânire şi putere asupra lui. pe când îmi pregăteam lăzile ca să mă duc la iarmaroc. ale unui erou înzestrat cu însuşiri fizice impresionante.naratari (receptori. Acelaşi portret. lat în spate”. dacă i-s slobode braţele şi are în pumnul lui fier. Prezenţa naratorului trimite şi la ceremonialul povestirii – un sistem de convenţii care reglează raportul narator (emiţător). iubirea cere sacrificiul suprem. Etapele (codul ritualic) pe care le înregistrează ceremonialul povestirii sunt: -pregătirea atmosferei şi a dispoziţiei necesare receptării – intervenţia naratorului auctorial punctează acest moment al codului ritualic: „m-am dat lângă vatră. dar din perspectiva legii nescrise a comunităţii. el trăieşte cu optimism aventura iubirii sale. E o strategie narativă specifică. limbajul personajelor. pentru care iubirea e un eveniment sufletesc hotârâtor. în vremea veche s-au întâmplat lucruri care astăzi nu se mai văd” – prelungesc ecourile întâmplărilor rostite anteriior. Indicii textuali ai subiectivităţii eului narator – activând funcţia expresivă a limbajului – sunt nu doar pronumele şi verbele persoanei I. de fapt. 6. devorată de o tensiune interioară ca de o fatalitate. Se vede că nu eşti înţelept. îl individualizează în cercul povestitorilor. am împuns şam zădărit cu vreascuri focul aţipit în blăniţa-i de spuză”. trăit la intensitate maximă: „pentru o dragoste pot să-mi dau viaţa şi tinereţile mele. dar acuma. „blăstămatul” Todiriţă Catană evadează senzaţional din turnul Goliei şi dobândeşte atributele unui haiduc al vremilor de demult.. evadarea spectaculoasă a acestuia) şi comentariul subiectiv al naratorului necreditabil. Ca orice naraţiune homodiegetică.

o adevărată arhivă lingvistică: arrhaisme (comis. vornic). moldovenisme. arnăut. „fraţii mei”. apropiere. Ei petrec la modul dionisiac. este. 7 . ospăţul lor provoacă o dezlănţuire de viaţă. -pauza (interludii) – întreruperea firului întâmplărilor pentru a li se adresa direct ascultătorilor -deznodământul Există şi o retorică a ceremonialului povestirii. restabileşte armonia cu sine. Oameni care s-au întâlnit întâmplător se numesc „prieteni” sau „fraţi”. formulele de adresare. din acest punct de vedere. o anumită atmosferă. familiaritate). se bucură şi se întristează de ceea ce li s-a întâmplat lor sau altora. Altele exprimă pur şi simplu angajarea naratorului în actul povestirii: „ cinstite om bun”. Formulele de adresare variază de la cele cu un caracter general: „domnilor mei”. Acest ceremonial al povestirii presupune obligatoriu. „cucoane Ioniţă”. „iubiţilor prieteni” (respect. până la cele care individualizează: „prea cinstite comise”. coropcar. Opera sadoveniană. Vremea în care se spun poveştile e marcată de semne ale statorniciei sociale. construcţii frazeologice populare. nefer. „omule”. îşi deschid inimile. un ceremonial al petrecerii. le dă iluzia eternităţii. pentru aceşti oameni. deci.-istorisirea. prin identificarea primei sale etape. în care conflictele par să se fi suspendat şi oamenii se bucură de o libertate nesfârşită Sărbătoarea e un mod privilegiat de a exista.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful