POVESTIREA 1.

DEFINIŢIE
În accepţiune largă, se confundă cu naraţiunea ca modalitate de existenţă a genului epic. Această identificare se bazează pe identitatea de sens dintre verbele „a povesti” şi „a nara”. Astfel, povestirea devine modul prin care se constituie toate speciile genului epic, elementul lor comun. Ca specie literară, povestirea este o naraţiune subiectivizată (relatarea este făcută din perspectiva povestitorului, implicat ca narator, ca participant, ca martor, ca mesager al întâmplării) care se limitează la nararea unui singur fapt epic.

2. TRĂSĂTURI
→ povestirea are dimensiuni mai reduse decât ale nuvelei şi mai ample decât ale

schiţei;

→ povestirea urmăreşte un singur fir epic, intriga fiind simplă şi având caracter

exemplar (întâmplările poartă în ele o morală, o pildă, un exemplu);

→ relatarea este făcută din perspectiva naratorului, implicat ca personaj, ca martor → → → →

sau ca mesager (colportor); interesul se manifestă nu atât faţă de personaj, cât faţă de întâmplări; construcţia subiectului este mai puţin riguroasă decât în cazul nuvelei; desfăşurarea acţiunii e mai puţin tensionată decât în nuvelă; oralitatea (Apar, astfel, mărci ale oralităţii: formule de adresare şi de menţinere a interesului, de testare a atenţiei ascultătorilor, de creare a suspansului, de potenţare a efectelor); → caracterul ceremonial, atmosfera în care sunt surprinse faptele .Ca deţinător al faptului epic, naratorul îşi organizează discursul pe baza principiului psihologic al aşteptării frustrate, regizând suspansul, tensiunea, pentru a capta atenţia ascultătorului); → plasarea acţiunii într-un trecut nedeterminat, echivalent al timpului mitic (aspectul atemporal, mitic, specific povestirii oferă un caracter general întâmplării, făcând dintro experienţă individuală una unanim acceptată şi valabilă.); → utilizarea evocării ca modalitate de prezentare a întâmplărilor.

3. CLASIFICĂRI
-

după formă: povestire în versuri şi povestire în proză; după conţinut şi destinaţie: satirică, filosofică, fantastică, romantică, pentru copii. Aristotel identifică 3 tipuri de povestiri: • povestiri ale destinului; • povestiri ale personajului (maturizarea eroului, proba); • povestiri ale gândirii (educaţia, eroul are o revelaţie, descoperă ceva sau pe cineva într-o altă lumină).

4. POVESTIREA ÎN RAMĂ (frame stories, roman a tiroirs)
Povestirea în ramă - o formă de încadrare a uneia sau a mai multor naraţiuni de sine stătătoare într-o altă naraţiune, prin procedeul inserţiei. Povestirea în povestire - un personaj al naraţiunii principale întrerupe firul acţiunii printr-o istorisire proprie, preluând, în raport cu aceasta, rolul de narator.

1

III. El este anonim. mesageri) determină o naraţiunea puternic subiectivizată – naraţiunea homodiegetică (naraţiunea în care naratorul se situează în interiorul universului povestit). Faptul că e acceptat de ei dovedeşte preţuirea acestora şi recunoaşterea de care se bucură în rândul lor. pe de o parte. capacitatea de a cita discursul eroilor în propriul discurs.funcţia de regie: dirijarea intrărilor în scenă ale personajelor. 1700-1703. al XIX-lea. al hanului.funcţia de interpretare: asumarea unui discurs evaluativ şi emotiv. martori.timpul naratorului auctorial anonim care evocă nostalgic „îndepărtata vreme”. narator-personaj. respectiv viziunea „cu”.timpul povestirii . un povestitor al naraţiunii-cadru → naratorul auctorial. . narator-mesager. evocat. când se deapănă şirul de istorisiri. care reliefează o perspectivă subiectivă. prezentul actului evocării. ascultători – naratari. fixat. pe rând. om în floarea vârstei. Evenimentul la care se face referire e războiul Crimeei. specificul perspectivei narative reiese din modul de raportare a naratorului la diegeză (universul ficţional descris). nedefinit (timpul basmului. INSTANŢELE COMUNICĂRII NARATIVE Există. din 1854-1856. al „toamnei aurii”. Ceilalţi naratori. iar pe de altă parte.MIHAIL SADOVEANU STRUCTURA TEXTULUI NARATIV I.5. „gospodari şi cărăuşi din Ţara-de-Sus”. prin câţiva indici temporali precişi (domnia lui Duca-Vodă: 1693-1695. povestirea se construieşte pe perspectiva narativă internă. definindu-se şi prezentându-se prin raportare la ceilalţi oaspeţi ai hanului. II.). domnia lui Scarlat Calimachi: 1812-1819 şi domnia lui Mihail Sturza: 18341849).  CONSTRUCŢIA SUBIECTULUI NARATIV RELAŢIILE TEMPORALE ŞI SPAŢIALE – SPECIFICUL CRONOTOPULUI Hanu Ancuţei reuneşte trei timpuri distincte: . în diferite ipostaze diegezei. prim-planul secvenţelor-ramă. „vremea veche” în care s-au întâmplat lucruri care azi nu se mai văd. al „celeilalte Ancuţe”. HANU ANCUŢEI . Un alt indiciu pentru datarea povestirii-ramă este şi mărturisirea lui Dămian Cristişor. rămas în zona deixisului temporal incert. . personaje în naraţiunea-cadru şi. în primul rând. o implicare afectivă în faptele relatate. Vremea veche e. care asistă ca martor la relatarea fiecărei povestiri de la han. ca personaje.funcţia narativă: de relatare propriu-zisă a evenimentelor. . pe focalizarea internă. Astfel.timpul povestit. Naratorii uniscienţi.cadru. Aceşti zece naratori ai întâmplărilor evocate ocupă. Funcţiile îndeplinite de aceşti naratori sunt: . al lui „a fost odată”. . al povestitorilor. Acesta poate fi fixat în a doua jumătate a sec. intradiegetici (care aparţin. pentru cei de la han. paradisul 2 . delegat de autor pentrui a-l reprezenta. pe rând. au în povestirile relşatate de ei diverse roluri: narator-martor. că s-a născut în anul 1814. PERSPECTIVA NARATIVĂ Reper esenţial în definirea speciei povestirii.CEALALTĂ ANCUŢĂ (1928) . deoarece petrecerea de la han e raportată la momentul în care „Împăratul Alb şi-a ridicat muscalii lui împotriva limbilor străine”.

Rezolvarea duce la o confuzie temporală specifică genului povestirii. Această primă secvenţă – expoziţiunea. Hanul devine un spaţiu al protecţiei. aşa cum se întâmplă şi cu prezenţa eroilor în epoca în care se petrec evenimentele narate. atribuindu-ise un rol în scenariul pus la care de fuga. graniţele dintre lumea realului şi cea a povestirii. trimisă la mânăstirea Agapia de către fratele ei. naratorul devine şi personaj. Caracterizarea aceasta indică dubla natură a hanului-reală şi mitică-porţile sale deschizându-se ziua spre drumuri şi spre existenţa oamenilor. Ancuţa şi Ienache îi spun lui Costea Căruntu că Todiriţă Catană a pornit spre Timişeşti. târgul Iaşilor. reconstituită tot prin dialog. Hanul este deopotrivă un spaţiu deschis: aflat la răscruce de drumuri. contrară. negustorl de mărunţişuri. Întâmplarea neobişnuită pe care o narază Ienache. al siguranţei. Durata întâmplărilor din povestirea Cealaltă Ancuţă este concentrată – trei zile-. Spaţiul.este urmată de situaţia – intrigă: evadarea lui Todiriţă Catană. fiind mitic. are ca temă iubirea interzisă. al povestitorilor şi al întâmplărilor. Naratorul auctorial se semnalează permanent la han. Iluzia vechimii şi a continuităţii provine din existenţa infinită a Hanului Ancuţei. totul e identic cu sine de la început. de întâmplări şi destine şi unul închis: „nu era han. curând. se caracterizează prin repetare. Valoarea simbolică a acestui spaţiu e aceea a unui centru al lumii. Avea nişte ziduri groase de ici până colo. Din acest moment. Aici. sora boierului Bobeică. Prezenţa naratorului auctorial în epoca în care se spun poveştile la han are drept scop amestecarea planurilor temporale. definind un spaţiu al imaginaţiei. În zori. Situaţia aceasta conflictuală instituită prin intrigă se dezvoltă în secvenţele următoare – desfăşurarea acţiunii. Protagonistul este Todiriţă Catană. metaforic. şi nişte porţi ferecate cum n-am văzut în zilele mele”.. totodată. sfâtuindu-l să treacă apa Moldovei pe podul plutitor  3 ..pierdut. de o alta. un răzeş temerar din ţinutul Vasluiului. Hanul unifică toate cele trei timpuri: al naratorului auctorial. era cetate”. Când potera care o însoţeşte de duduca Varvara. răzeşul e ajutat de hangiţa impresionată de temeritatea celui care „a făcut legământ cu moartea” pentru „o dragoste mare”. închis în sine. ACŢIUNEA – MOMENTELE SUBIECTULUI Subiectul este construit pe principiul cronologic. cu punct de referinţă chiar hanul Ancuţei. Modul cel mai frecvent de a sugera această durată nedeterminată este raportarea tuturor întâmplărilor la acelaşi spaţiu. Ienache asistă ca martor la întemniţarea răzeşului „nebun şi nemernic” în turnul Goliei. Hanul se singularizează chiar prin construcţie: „. povestitorii se referă la han ca la un loc al poveştilor şi al împrejurărilor Coincidenţa locului favorizează coincidenţa timpului. aceea de a-şi declara participarea la ele. pe care povestitorii o simt în egală măsură. Ienache porneşte la drum pentru a-şi vinde marfa şi este luat în căruţă de un răzeş în care-l recunoaşte pe Todiriţă Catană. noaptea închizându-se. ajunge la han. ccare a cutezat să pună la cale fuga sa cu duduca Varvara. Evenimentele sunt împinse cât mai mult în trecut şi idealizate. iar spaţiul – determinat geografic –zona Moldovei. unde pătrund doar cei iniţiaţi. Tendinţa de a împinge întâmplările cât mai adânc într-un trecut de legendă se ciocneşte. loc de întâlnire a diferitelor destine şi poveşti ale unor oameni diferiţi. precum timpul. Dublă participare al cărei rezultat e strângerea timpului într-o durată nedeterminată. timpul este indeterminat. El află detaliile prinderii lui Todiriţă Catană din dialogul cu arnăutul Costea Căruntu. Poposind la hanul Ancuţei. la permanenţă. însumând toate cele cinci momente ale subiectului. ca şi cum hanul ar avea proprietatea conservării trecutului. Zidurile hanului-cetate sunt. dar trimite în acelaşi timp şi la imaginea idealizată a trecutului legendar al Moldovei.era cetate.

şi elementele de portret al lui Ienache sunt reliefate prin comentariul naratorului auctorial. indiferent de rang. ci de abaterea unui fenomen dăunător asupra unei comunităţi: epidemie. de către conducătorul atotputernic. Cei doi dispar în noapte – punctul culminant al povestirii. deoarece cele nouă povestiri de sine stătătoare sunt încadrate într-o altă naraţiune prin acest procedeu al inserţiei. ele se referă la secvenţa fugii lui Todiriţă Catană împreună cu duduca Varvara şi la prinderea lui de către arnăuţi.  ELIPSE Deoarece una din trăsăturile speciei povestirii este construcţia mai puţin riguroasă decât cea a nuvelei. care îl aduce în prim-plan pe Ienache Coropcarul. furtună. înainte de întemniţarea în turnul Goliei. Deznodământul nu dezleagă misterul întâmplărilor nocturne. la evadarea acestuia. ezitând între gândul că duduca Varvara a dispărut prin puterea vrăjilor făcute de hangiţă şi ideea că Todiriţă Catană şi-a salvat iubita şi a împlinit un act justiţiar. Rama povestirii are funcţii multiple – conturează atmosfera. Dominanta afectivă a discursului său. SECVENŢE NARATIVE – EPISOADE – MODALITĂŢI DE LEGARE A SECVENŢELOR NARATIVE În discursul narativ din „Cealaltă Ancuţă”. Tipul oriental de povestire în ramă se distinge prin capacitatea de a reflecta străvechea tradiţie răsăriteană a aservirii supuşilor. Acţiunea e declanşată de conflictul principal.  4 . primul termen fiind evident favorizat.  CONFLICTUL IV. pot fi identificate şi elipse în discursul narativ. În cazul de faţă. dar acum nu mai e vorba de dreptul abuziv de viaţă şi de moarte al unui stăpân unic. între Todiriţă Catană şi boierul Bobeică. inundaţie. Tot incipitul fixează şi termenii unei comparaţii între „vremea veche” şi „lumea nouă becisnică”.  CONSTRUCŢIA DISCURSULUI NARATIV INCIPIT – FINAL Incipitul aparţine secvenţei-ramă. un grup mai întreprinzător reuşeşte să-şi găsească un refugiu. naratorul necreditabil formulând doar supoziţii despre deznodământul întâmplărilor. instituie comunicarea între narator şi naratari – şi se regăseşte la începutul şi la finalul fiecăreia dintre cele nouă povestiri ale volumului. respectiv între Todiriţă Catană şi arnăuţii porniţi pe urmele lui. Ienache formulând doar supoziţii despre modul în care cei doi îndrăgostiţi au reuşit să treacă în Ţara Ungurească. precizează cronotopul. nostalgia. modalitatea de legare a secvenţelor narative este inserţia – volumul are forma povestirii în ramă. la întâmplările de dincolo de pod şi la fuga celor doi îndrăgostiţi. Prin raportarea acestei povestiri la contextul volumului. secvenţele narative se leagă prin înlănţuire. Incipitul se construieşte prin reprezentare – ca sevenţă dialogică. la acţiunile lui Todiriţă Catană până la trecerea podului de către Costea Căruntu şi Varvara. social. Dintre potenţialele victime ale calamităţii.de la Tupilaţi. Adăpostul se preface într-un decor privilegiat unde se încheagă o învoială liber acceptată dedicată povestirilor. la drumul parcurs de erou până la întâlnirea cu naratorul. război. În tipul occidental de povestire în ramă. pretextul narativ imaginează ivirea unei restrişti în viaţa oamenilor. exterior. Finalul este deschis. Arnăutul crede cuvintele hangiţei şi o însoţeşte p duduca Varvara pe podul plutitor.

Era îmbrăcat cu mintean şi cu ciubote roşii cu tureatca răsfrântă. lat la spate. Ienache e negustor ambulant de mărunţişuri. prin imaginea eroului ei. taciturnul Zaharia e fântânar. socotesc ei. izolaţi de colectivităţile lor. imaginea eroului povestirii se construieşte deosebit de elaborat. un „ticălos” „fără minte”. într-o succesiune de ipostaze oferite de instanţa naratorială. pe întreaga suprafaţă textuală. – descrierea exterioară a hanului şi a adunării din interiorul – schiţează cadrul propice evocării şi se creează atmosfera favorabilă intrării în timpul povestit. cel prins în funii apare „întru adevăr om nalt şi voinic – subţire la mijloc. Ei îşi iau revanşa pentru îndelungata izolare autoimpusă savurând din plin tovărăşiile din faţa ulcelelor cu vin. melancolicul şi tipic sadovenianul sentiment al trecerii timpului şi al efemerităţii lucrurilor omeneşti. reunirea de la han le anulează această solitudine şi îi arată ca pe nişte persoane joviale. nostalgia. ecouri din literatura cu haiduci parcursă de Sadoveanu în adolescenţă. orbul sărac e cerşetor. fie exteriorizând „nesinceritatea” (etichetarea negativă a lui Todiriţă Catană. O altă trăsătură comună este înclinaţia de a practica uneori disimularea. Avea mustăţi bălăi şi ochii negri şi se uita fudul în juru-i. am avut TODIRIŢĂ CATANĂ 5 . Sadoveanu preferă drept protagonişti indivizi de la ţară.INDIVIDUALITĂŢI REUNITE ÎNTR-O CONFRERIE EPICĂ Povestirea este alcătuită după un scenariu cu aventuri de muşchetari. din naraţiunea – ramă. Dincolo de firul narativ. a sfidat semeţ rânduielile şi a avut „aşa neobrăzare. îi mai uneşte şi paseismul. Constandin Moţoc e cioban. Todiriţă Catană trebuie sancţionat pentru că nu a respectat ierarhia socială. ataşamentul la tinereţea lor tumultoasă. încât şi-a ridicat ochii asupra luminăţiei sale”. prin caracterizare directă. Viziunea unui arnăut bătrân – om al sabiei şi al glonţului.  V. toate erau mai de preţ.Rolul de patron al adunării şi-l asumă lăudărosul comis Ioniţă care tot „ameninţă” că va spune o istorie „mai straşnică şi mai minunată” decât toate celelalte. Ii mai uneşte pe cei de la han preferinţa pentru întâmplări „straşnice” şi „minunate”. Pauzele descriptive de tip portret din povestirea în ramă – descrierea eroului. PERSONAJELE . din cauza îndeletnicirii. Un câmp semnatiic al nelegiuirii îşi pune amprenta asupra portretului eroului. Era cu capul gol şi cu buzele sângerate sub mutăţi. pentru care comunicarea devine un mod de a-şi revărsa prea-plinul de sociabilitate. Portretul eroului conjugă prosopografia (înfăţişarea personajului) cu etopeea (descrierea conformaţiei psiho-morale). caracterului sau pentru că le-a fost dat să sufere o „rană” în tinereţe ( o nedreptate. Însă. Leonte e zodier. „Saracă ţară moldovenească O consecinţă a paseismului e puternicul. nu negustor străbătând târgurile şi iarmaroacele – propune o altă imagine a eroului: „cât a fost legat. dar şi din naraţiunea inserată în ramă. ele sunt acelea ale unor oameni singuratici: Gherman e călugăr. deşi cu toţii îl admirau pentru curajul său). de asemenea. păstrând.PAUZE DESCRIPTIVE Prin pauzele descriptive de tip tablou. În viziunea lui Ienache coropcarul. când. ca un răzăş cuprins. adoptând cu discreţie pers. În afară de căutarea companiei celorlalţi. o poveste nefericită de dragoste).Nu altfel decât imaginea construită prin ochii lui Ienache este cea pe care o proiectează Costea Căruntu. compus în etape succesive. un portret difuz. Este. În privinţa îndeletnicirilor. din perspectiva opticii înguste a slujbaşilor domneşti. a hangiţei de demult – creionează şi individualizează profilul personajelor. a III-a şi trecând sub tăcere propria implicare în întâmplări. care crede despre Todiriţă Catană că este „un rău şi un mişel”. dar şi din baladele populare vitejeşti.

E afirmarea crezului romantic în dragoste la vârsta privilegiată a tinereţii. E o strategie narativă specifică. mărci prezenţei naratorului. devorată de o tensiune interioară ca de o fatalitate. Acest sistem de convenţii echivalează. dacă i-s slobode braţele şi are în pumnul lui fier. -enunţarea – „iar într-un rând. pe când îmi pregăteam lăzile ca să mă duc la iarmaroc. adică devotat dragostei sale. judecăţi de valoare personalizate prin care se marchează emoţional momentele de mare tensiune ale întâmplării narate: „cel prins era întru adevăr om nalt şi voinic – subţire la mijloc. 6. care iese din limitele ordinii sociale stabilite. şi povestirea relatată de Ienache coropcarul impune o perspectivă narativă internă şi. cu arta de a povesti. angajarea se face direct. impulsiv. în Ţara-de-Sus. în vremea veche s-au întâmplat lucruri care astăzi nu se mai văd” – prelungesc ecourile întâmplărilor rostite anteriior. prin urmare. şa încălicat cal. Se vede că nu eşti înţelept. a stat acolo la pândă ş-a ştropşit pe slujitorul Domniei”. reprezentarea (întemniţarea lui Todiriţă Catană în turnul Goliei. el trăieşte cu optimism aventura iubirii sale. „blăstămatul” Todiriţă Catană evadează senzaţional din turnul Goliei şi dobândeşte atributele unui haiduc al vremilor de demult. Erosul în afara thanatosului.. Prezenţa naratorului trimite şi la ceremonialul povestirii – un sistem de convenţii care reglează raportul narator (emiţător). ce presupune comnicarea directă între cei doi parteneri. -angajarea – în cazul lui Ienache. Indicii textuali ai subiectivităţii eului narator – activând funcţia expresivă a limbajului – sunt nu doar pronumele şi verbele persoanei I. Ca orice naraţiune homodiegetică. lat în spate”. Todiriţă Catană.naratari (receptori. pentru care iubirea e un eveniment sufletesc hotârâtor. un discurs puternic marcat subiectiv prin mărcile prezenţei naratorului. ale unui erou înzestrat cu însuşiri fizice impresionante. Aventurier. dar din perspectiva legii nescrise a comunităţii.” 6 . dar îi şi semnalează prezenţa. Todiriţă Catană e un „nebun”. Dintr-un cumul de viziuni – pluriperspectivism – jocul permanent al oglindirilor concentrează imaginea unui erou sadovenian tipic. „Şi să scape cu uşurinţă un nevrednic ca acela. care a cutezat să ruşineze o cinstită casă boierească!”. Pentru Ancuţa de demult. de fapt. trăit la intensitate maximă: „pentru o dragoste pot să-mi dau viaţa şi tinereţile mele. căci iubeşti o copilă de boier”. „Eu ştiu că nu eşti om cu mintea întreagă. la Baia. registre stilistice) ale Desenul epic se întregeşte prin apelul la diverse modalităţi de narare: relatarea. Cuvintele lui – „într-adevăr. „Zăludul”. Personajul însuşi se caracterizează ca o fire pasională. căci te pui cu stăpânirea. Acelaşi portret. ci şi epitete calificative. admirativ însă. „mai degrabă răul acela. Etapele (codul ritualic) pe care le înregistrează ceremonialul povestirii sunt: -pregătirea atmosferei şi a dispoziţiei necesare receptării – intervenţia naratorului auctorial punctează acest moment al codului ritualic: „m-am dat lângă vatră.” Eroii sadovenieni nu concep. iubirea cere sacrificiul suprem. am împuns şam zădărit cu vreascuri focul aţipit în blăniţa-i de spuză”. s-a întâmplat în târgul nostru la ieşi mare bocluc”. Apoi curiozitatea ascultătorilor fiind suscitată. căpătând proporţiile unui erou legendar idealizat. la fel şi aşteptarea hangiţei cu „oale nouă şi vin proaspăt”. Ienache amână povestirea – „vă rog numai oleacă să îngăduiţi pânăce-oi potrivi în lulea o frunză de tutun. nu se găseşte voinic care să-l poată ajunge şi să-l poată răpune”. îl individualizează în cercul povestitorilor. limbajul personajelor. implicit. dar acuma.ascultători). LIMBAJUL PROZEI NARATIVE (modalităţile narării.stăpânire şi putere asupra lui. Todiriţă Catană e o fire voluntară şi aprigă.. evadarea spectaculoasă a acestuia) şi comentariul subiectiv al naratorului necreditabil.

7 . este. Oameni care s-au întâlnit întâmplător se numesc „prieteni” sau „fraţi”. „fraţii mei”. deci. în care conflictele par să se fi suspendat şi oamenii se bucură de o libertate nesfârşită Sărbătoarea e un mod privilegiat de a exista. Opera sadoveniană. Ei petrec la modul dionisiac. le dă iluzia eternităţii. pentru aceşti oameni.-istorisirea. Vremea în care se spun poveştile e marcată de semne ale statorniciei sociale. ospăţul lor provoacă o dezlănţuire de viaţă. moldovenisme. Formulele de adresare variază de la cele cu un caracter general: „domnilor mei”. un ceremonial al petrecerii. construcţii frazeologice populare. o adevărată arhivă lingvistică: arrhaisme (comis. familiaritate). restabileşte armonia cu sine. formulele de adresare. coropcar. „cucoane Ioniţă”. apropiere. o anumită atmosferă. vornic). nefer. din acest punct de vedere. „iubiţilor prieteni” (respect. se bucură şi se întristează de ceea ce li s-a întâmplat lor sau altora. „omule”. până la cele care individualizează: „prea cinstite comise”. Altele exprimă pur şi simplu angajarea naratorului în actul povestirii: „ cinstite om bun”. -pauza (interludii) – întreruperea firului întâmplărilor pentru a li se adresa direct ascultătorilor -deznodământul Există şi o retorică a ceremonialului povestirii. arnăut. Acest ceremonial al povestirii presupune obligatoriu. prin identificarea primei sale etape. îşi deschid inimile.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful