POVESTIREA 1.

DEFINIŢIE
În accepţiune largă, se confundă cu naraţiunea ca modalitate de existenţă a genului epic. Această identificare se bazează pe identitatea de sens dintre verbele „a povesti” şi „a nara”. Astfel, povestirea devine modul prin care se constituie toate speciile genului epic, elementul lor comun. Ca specie literară, povestirea este o naraţiune subiectivizată (relatarea este făcută din perspectiva povestitorului, implicat ca narator, ca participant, ca martor, ca mesager al întâmplării) care se limitează la nararea unui singur fapt epic.

2. TRĂSĂTURI
→ povestirea are dimensiuni mai reduse decât ale nuvelei şi mai ample decât ale

schiţei;

→ povestirea urmăreşte un singur fir epic, intriga fiind simplă şi având caracter

exemplar (întâmplările poartă în ele o morală, o pildă, un exemplu);

→ relatarea este făcută din perspectiva naratorului, implicat ca personaj, ca martor → → → →

sau ca mesager (colportor); interesul se manifestă nu atât faţă de personaj, cât faţă de întâmplări; construcţia subiectului este mai puţin riguroasă decât în cazul nuvelei; desfăşurarea acţiunii e mai puţin tensionată decât în nuvelă; oralitatea (Apar, astfel, mărci ale oralităţii: formule de adresare şi de menţinere a interesului, de testare a atenţiei ascultătorilor, de creare a suspansului, de potenţare a efectelor); → caracterul ceremonial, atmosfera în care sunt surprinse faptele .Ca deţinător al faptului epic, naratorul îşi organizează discursul pe baza principiului psihologic al aşteptării frustrate, regizând suspansul, tensiunea, pentru a capta atenţia ascultătorului); → plasarea acţiunii într-un trecut nedeterminat, echivalent al timpului mitic (aspectul atemporal, mitic, specific povestirii oferă un caracter general întâmplării, făcând dintro experienţă individuală una unanim acceptată şi valabilă.); → utilizarea evocării ca modalitate de prezentare a întâmplărilor.

3. CLASIFICĂRI
-

după formă: povestire în versuri şi povestire în proză; după conţinut şi destinaţie: satirică, filosofică, fantastică, romantică, pentru copii. Aristotel identifică 3 tipuri de povestiri: • povestiri ale destinului; • povestiri ale personajului (maturizarea eroului, proba); • povestiri ale gândirii (educaţia, eroul are o revelaţie, descoperă ceva sau pe cineva într-o altă lumină).

4. POVESTIREA ÎN RAMĂ (frame stories, roman a tiroirs)
Povestirea în ramă - o formă de încadrare a uneia sau a mai multor naraţiuni de sine stătătoare într-o altă naraţiune, prin procedeul inserţiei. Povestirea în povestire - un personaj al naraţiunii principale întrerupe firul acţiunii printr-o istorisire proprie, preluând, în raport cu aceasta, rolul de narator.

1

povestirea se construieşte pe perspectiva narativă internă.5.  CONSTRUCŢIA SUBIECTULUI NARATIV RELAŢIILE TEMPORALE ŞI SPAŢIALE – SPECIFICUL CRONOTOPULUI Hanu Ancuţei reuneşte trei timpuri distincte: . au în povestirile relşatate de ei diverse roluri: narator-martor.MIHAIL SADOVEANU STRUCTURA TEXTULUI NARATIV I. narator-mesager. deoarece petrecerea de la han e raportată la momentul în care „Împăratul Alb şi-a ridicat muscalii lui împotriva limbilor străine”. delegat de autor pentrui a-l reprezenta.cadru. prim-planul secvenţelor-ramă. Ceilalţi naratori.timpul naratorului auctorial anonim care evocă nostalgic „îndepărtata vreme”. rămas în zona deixisului temporal incert. ascultători – naratari. . pe de o parte. fixat.). prezentul actului evocării. pe rând. din 1854-1856. evocat.funcţia narativă: de relatare propriu-zisă a evenimentelor. pe focalizarea internă.timpul povestirii . că s-a născut în anul 1814. HANU ANCUŢEI . respectiv viziunea „cu”. nedefinit (timpul basmului. . El este anonim. domnia lui Scarlat Calimachi: 1812-1819 şi domnia lui Mihail Sturza: 18341849). pentru cei de la han. martori. un povestitor al naraţiunii-cadru → naratorul auctorial. care reliefează o perspectivă subiectivă. al lui „a fost odată”. Astfel. Naratorii uniscienţi. mesageri) determină o naraţiunea puternic subiectivizată – naraţiunea homodiegetică (naraţiunea în care naratorul se situează în interiorul universului povestit). Funcţiile îndeplinite de aceşti naratori sunt: . iar pe de altă parte. al „celeilalte Ancuţe”. intradiegetici (care aparţin. al XIX-lea. ca personaje. III. . definindu-se şi prezentându-se prin raportare la ceilalţi oaspeţi ai hanului. narator-personaj. specificul perspectivei narative reiese din modul de raportare a naratorului la diegeză (universul ficţional descris). în primul rând. care asistă ca martor la relatarea fiecărei povestiri de la han. „vremea veche” în care s-au întâmplat lucruri care azi nu se mai văd. Acesta poate fi fixat în a doua jumătate a sec. personaje în naraţiunea-cadru şi. INSTANŢELE COMUNICĂRII NARATIVE Există. paradisul 2 .timpul povestit.funcţia de regie: dirijarea intrărilor în scenă ale personajelor. Vremea veche e. PERSPECTIVA NARATIVĂ Reper esenţial în definirea speciei povestirii.funcţia de interpretare: asumarea unui discurs evaluativ şi emotiv. Evenimentul la care se face referire e războiul Crimeei. o implicare afectivă în faptele relatate. om în floarea vârstei. capacitatea de a cita discursul eroilor în propriul discurs. „gospodari şi cărăuşi din Ţara-de-Sus”. II. 1700-1703. când se deapănă şirul de istorisiri. Aceşti zece naratori ai întâmplărilor evocate ocupă. pe rând. prin câţiva indici temporali precişi (domnia lui Duca-Vodă: 1693-1695. al „toamnei aurii”. în diferite ipostaze diegezei. al hanului.CEALALTĂ ANCUŢĂ (1928) . Un alt indiciu pentru datarea povestirii-ramă este şi mărturisirea lui Dămian Cristişor. al povestitorilor. Faptul că e acceptat de ei dovedeşte preţuirea acestora şi recunoaşterea de care se bucură în rândul lor. .

. iar spaţiul – determinat geografic –zona Moldovei. noaptea închizându-se. trimisă la mânăstirea Agapia de către fratele ei. al povestitorilor şi al întâmplărilor. Avea nişte ziduri groase de ici până colo.este urmată de situaţia – intrigă: evadarea lui Todiriţă Catană. Ancuţa şi Ienache îi spun lui Costea Căruntu că Todiriţă Catană a pornit spre Timişeşti. Hanul se singularizează chiar prin construcţie: „. totodată. Zidurile hanului-cetate sunt. Ienache porneşte la drum pentru a-şi vinde marfa şi este luat în căruţă de un răzeş în care-l recunoaşte pe Todiriţă Catană. ca şi cum hanul ar avea proprietatea conservării trecutului.era cetate. un răzeş temerar din ţinutul Vasluiului. fiind mitic. răzeşul e ajutat de hangiţa impresionată de temeritatea celui care „a făcut legământ cu moartea” pentru „o dragoste mare”. În zori. Naratorul auctorial se semnalează permanent la han. ccare a cutezat să pună la cale fuga sa cu duduca Varvara. atribuindu-ise un rol în scenariul pus la care de fuga. metaforic. reconstituită tot prin dialog. precum timpul. era cetate”. la permanenţă. cu punct de referinţă chiar hanul Ancuţei. Din acest moment. are ca temă iubirea interzisă. şi nişte porţi ferecate cum n-am văzut în zilele mele”. sfâtuindu-l să treacă apa Moldovei pe podul plutitor  3 . Situaţia aceasta conflictuală instituită prin intrigă se dezvoltă în secvenţele următoare – desfăşurarea acţiunii. ACŢIUNEA – MOMENTELE SUBIECTULUI Subiectul este construit pe principiul cronologic. Caracterizarea aceasta indică dubla natură a hanului-reală şi mitică-porţile sale deschizându-se ziua spre drumuri şi spre existenţa oamenilor. unde pătrund doar cei iniţiaţi. totul e identic cu sine de la început. se caracterizează prin repetare. sora boierului Bobeică. Când potera care o însoţeşte de duduca Varvara. Iluzia vechimii şi a continuităţii provine din existenţa infinită a Hanului Ancuţei. închis în sine. graniţele dintre lumea realului şi cea a povestirii. Protagonistul este Todiriţă Catană.. Rezolvarea duce la o confuzie temporală specifică genului povestirii. însumând toate cele cinci momente ale subiectului. dar trimite în acelaşi timp şi la imaginea idealizată a trecutului legendar al Moldovei. pe care povestitorii o simt în egală măsură. El află detaliile prinderii lui Todiriţă Catană din dialogul cu arnăutul Costea Căruntu. Evenimentele sunt împinse cât mai mult în trecut şi idealizate. povestitorii se referă la han ca la un loc al poveştilor şi al împrejurărilor Coincidenţa locului favorizează coincidenţa timpului. Aici. curând. contrară. de o alta. Hanul este deopotrivă un spaţiu deschis: aflat la răscruce de drumuri. al siguranţei. Prezenţa naratorului auctorial în epoca în care se spun poveştile la han are drept scop amestecarea planurilor temporale. Dublă participare al cărei rezultat e strângerea timpului într-o durată nedeterminată. Ienache asistă ca martor la întemniţarea răzeşului „nebun şi nemernic” în turnul Goliei. Spaţiul. naratorul devine şi personaj. târgul Iaşilor. loc de întâlnire a diferitelor destine şi poveşti ale unor oameni diferiţi.pierdut. ajunge la han. negustorl de mărunţişuri. Întâmplarea neobişnuită pe care o narază Ienache. timpul este indeterminat. definind un spaţiu al imaginaţiei. Această primă secvenţă – expoziţiunea. Modul cel mai frecvent de a sugera această durată nedeterminată este raportarea tuturor întâmplărilor la acelaşi spaţiu. Hanul unifică toate cele trei timpuri: al naratorului auctorial. Durata întâmplărilor din povestirea Cealaltă Ancuţă este concentrată – trei zile-. Tendinţa de a împinge întâmplările cât mai adânc într-un trecut de legendă se ciocneşte. Valoarea simbolică a acestui spaţiu e aceea a unui centru al lumii. aşa cum se întâmplă şi cu prezenţa eroilor în epoca în care se petrec evenimentele narate. de întâmplări şi destine şi unul închis: „nu era han. Hanul devine un spaţiu al protecţiei. aceea de a-şi declara participarea la ele. Poposind la hanul Ancuţei.

deoarece cele nouă povestiri de sine stătătoare sunt încadrate într-o altă naraţiune prin acest procedeu al inserţiei. Cei doi dispar în noapte – punctul culminant al povestirii. respectiv între Todiriţă Catană şi arnăuţii porniţi pe urmele lui. între Todiriţă Catană şi boierul Bobeică.  CONSTRUCŢIA DISCURSULUI NARATIV INCIPIT – FINAL Incipitul aparţine secvenţei-ramă. social. Dominanta afectivă a discursului său. de către conducătorul atotputernic. precizează cronotopul. Arnăutul crede cuvintele hangiţei şi o însoţeşte p duduca Varvara pe podul plutitor. război. În cazul de faţă. modalitatea de legare a secvenţelor narative este inserţia – volumul are forma povestirii în ramă. furtună. În tipul occidental de povestire în ramă. Tot incipitul fixează şi termenii unei comparaţii între „vremea veche” şi „lumea nouă becisnică”. pot fi identificate şi elipse în discursul narativ. naratorul necreditabil formulând doar supoziţii despre deznodământul întâmplărilor. Dintre potenţialele victime ale calamităţii. pretextul narativ imaginează ivirea unei restrişti în viaţa oamenilor. la întâmplările de dincolo de pod şi la fuga celor doi îndrăgostiţi. un grup mai întreprinzător reuşeşte să-şi găsească un refugiu. indiferent de rang. exterior. Tipul oriental de povestire în ramă se distinge prin capacitatea de a reflecta străvechea tradiţie răsăriteană a aservirii supuşilor. Deznodământul nu dezleagă misterul întâmplărilor nocturne. Adăpostul se preface într-un decor privilegiat unde se încheagă o învoială liber acceptată dedicată povestirilor. la evadarea acestuia. înainte de întemniţarea în turnul Goliei. SECVENŢE NARATIVE – EPISOADE – MODALITĂŢI DE LEGARE A SECVENŢELOR NARATIVE În discursul narativ din „Cealaltă Ancuţă”. instituie comunicarea între narator şi naratari – şi se regăseşte la începutul şi la finalul fiecăreia dintre cele nouă povestiri ale volumului. Finalul este deschis. la drumul parcurs de erou până la întâlnirea cu naratorul. ci de abaterea unui fenomen dăunător asupra unei comunităţi: epidemie. primul termen fiind evident favorizat.  CONFLICTUL IV.  4 .de la Tupilaţi. Rama povestirii are funcţii multiple – conturează atmosfera.  ELIPSE Deoarece una din trăsăturile speciei povestirii este construcţia mai puţin riguroasă decât cea a nuvelei. la acţiunile lui Todiriţă Catană până la trecerea podului de către Costea Căruntu şi Varvara. ele se referă la secvenţa fugii lui Todiriţă Catană împreună cu duduca Varvara şi la prinderea lui de către arnăuţi. Ienache formulând doar supoziţii despre modul în care cei doi îndrăgostiţi au reuşit să treacă în Ţara Ungurească. şi elementele de portret al lui Ienache sunt reliefate prin comentariul naratorului auctorial. secvenţele narative se leagă prin înlănţuire. inundaţie. ezitând între gândul că duduca Varvara a dispărut prin puterea vrăjilor făcute de hangiţă şi ideea că Todiriţă Catană şi-a salvat iubita şi a împlinit un act justiţiar. nostalgia. Prin raportarea acestei povestiri la contextul volumului. Incipitul se construieşte prin reprezentare – ca sevenţă dialogică. dar acum nu mai e vorba de dreptul abuziv de viaţă şi de moarte al unui stăpân unic. Acţiunea e declanşată de conflictul principal. care îl aduce în prim-plan pe Ienache Coropcarul.

adoptând cu discreţie pers. a III-a şi trecând sub tăcere propria implicare în întâmplări. Era îmbrăcat cu mintean şi cu ciubote roşii cu tureatca răsfrântă. În afară de căutarea companiei celorlalţi. socotesc ei.Rolul de patron al adunării şi-l asumă lăudărosul comis Ioniţă care tot „ameninţă” că va spune o istorie „mai straşnică şi mai minunată” decât toate celelalte.Nu altfel decât imaginea construită prin ochii lui Ienache este cea pe care o proiectează Costea Căruntu. În viziunea lui Ienache coropcarul. toate erau mai de preţ. prin imaginea eroului ei.  V. păstrând. care crede despre Todiriţă Catană că este „un rău şi un mişel”.PAUZE DESCRIPTIVE Prin pauzele descriptive de tip tablou. cel prins în funii apare „întru adevăr om nalt şi voinic – subţire la mijloc. dar şi din naraţiunea inserată în ramă. Însă. o poveste nefericită de dragoste). Era cu capul gol şi cu buzele sângerate sub mutăţi. a hangiţei de demult – creionează şi individualizează profilul personajelor. ca un răzăş cuprins. Portretul eroului conjugă prosopografia (înfăţişarea personajului) cu etopeea (descrierea conformaţiei psiho-morale). într-o succesiune de ipostaze oferite de instanţa naratorială. Leonte e zodier. Ei îşi iau revanşa pentru îndelungata izolare autoimpusă savurând din plin tovărăşiile din faţa ulcelelor cu vin. melancolicul şi tipic sadovenianul sentiment al trecerii timpului şi al efemerităţii lucrurilor omeneşti. taciturnul Zaharia e fântânar. a sfidat semeţ rânduielile şi a avut „aşa neobrăzare.INDIVIDUALITĂŢI REUNITE ÎNTR-O CONFRERIE EPICĂ Povestirea este alcătuită după un scenariu cu aventuri de muşchetari. Todiriţă Catană trebuie sancţionat pentru că nu a respectat ierarhia socială. prin caracterizare directă. PERSONAJELE . am avut TODIRIŢĂ CATANĂ 5 . – descrierea exterioară a hanului şi a adunării din interiorul – schiţează cadrul propice evocării şi se creează atmosfera favorabilă intrării în timpul povestit. orbul sărac e cerşetor. Constandin Moţoc e cioban. Un câmp semnatiic al nelegiuirii îşi pune amprenta asupra portretului eroului. Dincolo de firul narativ. ataşamentul la tinereţea lor tumultoasă. lat la spate. O altă trăsătură comună este înclinaţia de a practica uneori disimularea. reunirea de la han le anulează această solitudine şi îi arată ca pe nişte persoane joviale. dar şi din baladele populare vitejeşti. nostalgia. nu negustor străbătând târgurile şi iarmaroacele – propune o altă imagine a eroului: „cât a fost legat. caracterului sau pentru că le-a fost dat să sufere o „rană” în tinereţe ( o nedreptate. încât şi-a ridicat ochii asupra luminăţiei sale”. din naraţiunea – ramă. Avea mustăţi bălăi şi ochii negri şi se uita fudul în juru-i. ele sunt acelea ale unor oameni singuratici: Gherman e călugăr. Este. fie exteriorizând „nesinceritatea” (etichetarea negativă a lui Todiriţă Catană. Ienache e negustor ambulant de mărunţişuri. imaginea eroului povestirii se construieşte deosebit de elaborat. un „ticălos” „fără minte”. un portret difuz. Viziunea unui arnăut bătrân – om al sabiei şi al glonţului. ecouri din literatura cu haiduci parcursă de Sadoveanu în adolescenţă. când. deşi cu toţii îl admirau pentru curajul său). izolaţi de colectivităţile lor. Pauzele descriptive de tip portret din povestirea în ramă – descrierea eroului. îi mai uneşte şi paseismul. Sadoveanu preferă drept protagonişti indivizi de la ţară. În privinţa îndeletnicirilor. Ii mai uneşte pe cei de la han preferinţa pentru întâmplări „straşnice” şi „minunate”. compus în etape succesive. din cauza îndeletnicirii. din perspectiva opticii înguste a slujbaşilor domneşti. „Saracă ţară moldovenească O consecinţă a paseismului e puternicul. de asemenea. pe întreaga suprafaţă textuală. pentru care comunicarea devine un mod de a-şi revărsa prea-plinul de sociabilitate.

în Ţara-de-Sus.stăpânire şi putere asupra lui. Ca orice naraţiune homodiegetică. Prezenţa naratorului trimite şi la ceremonialul povestirii – un sistem de convenţii care reglează raportul narator (emiţător). iubirea cere sacrificiul suprem. Todiriţă Catană e un „nebun”. adică devotat dragostei sale. Pentru Ancuţa de demult. „Şi să scape cu uşurinţă un nevrednic ca acela. nu se găseşte voinic care să-l poată ajunge şi să-l poată răpune”. îl individualizează în cercul povestitorilor. E afirmarea crezului romantic în dragoste la vârsta privilegiată a tinereţii. „Zăludul”. Dintr-un cumul de viziuni – pluriperspectivism – jocul permanent al oglindirilor concentrează imaginea unui erou sadovenian tipic. cu arta de a povesti. prin urmare.” 6 . evadarea spectaculoasă a acestuia) şi comentariul subiectiv al naratorului necreditabil. reprezentarea (întemniţarea lui Todiriţă Catană în turnul Goliei. pe când îmi pregăteam lăzile ca să mă duc la iarmaroc. LIMBAJUL PROZEI NARATIVE (modalităţile narării. căpătând proporţiile unui erou legendar idealizat. am împuns şam zădărit cu vreascuri focul aţipit în blăniţa-i de spuză”. trăit la intensitate maximă: „pentru o dragoste pot să-mi dau viaţa şi tinereţile mele. Todiriţă Catană. dar din perspectiva legii nescrise a comunităţii. ale unui erou înzestrat cu însuşiri fizice impresionante. Apoi curiozitatea ascultătorilor fiind suscitată.ascultători). căci te pui cu stăpânirea. „Eu ştiu că nu eşti om cu mintea întreagă. Se vede că nu eşti înţelept. care a cutezat să ruşineze o cinstită casă boierească!”. şa încălicat cal. căci iubeşti o copilă de boier”. Todiriţă Catană e o fire voluntară şi aprigă. dacă i-s slobode braţele şi are în pumnul lui fier. devorată de o tensiune interioară ca de o fatalitate. lat în spate”. care iese din limitele ordinii sociale stabilite. 6. -angajarea – în cazul lui Ienache. judecăţi de valoare personalizate prin care se marchează emoţional momentele de mare tensiune ale întâmplării narate: „cel prins era întru adevăr om nalt şi voinic – subţire la mijloc. „blăstămatul” Todiriţă Catană evadează senzaţional din turnul Goliei şi dobândeşte atributele unui haiduc al vremilor de demult. a stat acolo la pândă ş-a ştropşit pe slujitorul Domniei”. ce presupune comnicarea directă între cei doi parteneri. Aventurier. ci şi epitete calificative. Etapele (codul ritualic) pe care le înregistrează ceremonialul povestirii sunt: -pregătirea atmosferei şi a dispoziţiei necesare receptării – intervenţia naratorului auctorial punctează acest moment al codului ritualic: „m-am dat lângă vatră. Personajul însuşi se caracterizează ca o fire pasională.. dar acuma. implicit. Indicii textuali ai subiectivităţii eului narator – activând funcţia expresivă a limbajului – sunt nu doar pronumele şi verbele persoanei I. registre stilistice) ale Desenul epic se întregeşte prin apelul la diverse modalităţi de narare: relatarea. limbajul personajelor. Ienache amână povestirea – „vă rog numai oleacă să îngăduiţi pânăce-oi potrivi în lulea o frunză de tutun.. pentru care iubirea e un eveniment sufletesc hotârâtor. un discurs puternic marcat subiectiv prin mărcile prezenţei naratorului. -enunţarea – „iar într-un rând. Acelaşi portret. şi povestirea relatată de Ienache coropcarul impune o perspectivă narativă internă şi. mărci prezenţei naratorului.” Eroii sadovenieni nu concep. Erosul în afara thanatosului. de fapt. în vremea veche s-au întâmplat lucruri care astăzi nu se mai văd” – prelungesc ecourile întâmplărilor rostite anteriior.naratari (receptori. „mai degrabă răul acela. angajarea se face direct. Cuvintele lui – „într-adevăr. Acest sistem de convenţii echivalează. la Baia. el trăieşte cu optimism aventura iubirii sale. la fel şi aşteptarea hangiţei cu „oale nouă şi vin proaspăt”. impulsiv. s-a întâmplat în târgul nostru la ieşi mare bocluc”. E o strategie narativă specifică. admirativ însă. dar îi şi semnalează prezenţa.

Formulele de adresare variază de la cele cu un caracter general: „domnilor mei”. un ceremonial al petrecerii. Vremea în care se spun poveştile e marcată de semne ale statorniciei sociale. le dă iluzia eternităţii. este. până la cele care individualizează: „prea cinstite comise”.-istorisirea. o anumită atmosferă. se bucură şi se întristează de ceea ce li s-a întâmplat lor sau altora. Opera sadoveniană. pentru aceşti oameni. îşi deschid inimile. „iubiţilor prieteni” (respect. din acest punct de vedere. în care conflictele par să se fi suspendat şi oamenii se bucură de o libertate nesfârşită Sărbătoarea e un mod privilegiat de a exista. o adevărată arhivă lingvistică: arrhaisme (comis. nefer. arnăut. restabileşte armonia cu sine. „cucoane Ioniţă”. vornic). moldovenisme. Oameni care s-au întâlnit întâmplător se numesc „prieteni” sau „fraţi”. -pauza (interludii) – întreruperea firului întâmplărilor pentru a li se adresa direct ascultătorilor -deznodământul Există şi o retorică a ceremonialului povestirii. Acest ceremonial al povestirii presupune obligatoriu. prin identificarea primei sale etape. deci. apropiere. familiaritate). ospăţul lor provoacă o dezlănţuire de viaţă. construcţii frazeologice populare. formulele de adresare. Altele exprimă pur şi simplu angajarea naratorului în actul povestirii: „ cinstite om bun”. „omule”. „fraţii mei”. coropcar. 7 . Ei petrec la modul dionisiac.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful