POVESTIREA 1.

DEFINIŢIE
În accepţiune largă, se confundă cu naraţiunea ca modalitate de existenţă a genului epic. Această identificare se bazează pe identitatea de sens dintre verbele „a povesti” şi „a nara”. Astfel, povestirea devine modul prin care se constituie toate speciile genului epic, elementul lor comun. Ca specie literară, povestirea este o naraţiune subiectivizată (relatarea este făcută din perspectiva povestitorului, implicat ca narator, ca participant, ca martor, ca mesager al întâmplării) care se limitează la nararea unui singur fapt epic.

2. TRĂSĂTURI
→ povestirea are dimensiuni mai reduse decât ale nuvelei şi mai ample decât ale

schiţei;

→ povestirea urmăreşte un singur fir epic, intriga fiind simplă şi având caracter

exemplar (întâmplările poartă în ele o morală, o pildă, un exemplu);

→ relatarea este făcută din perspectiva naratorului, implicat ca personaj, ca martor → → → →

sau ca mesager (colportor); interesul se manifestă nu atât faţă de personaj, cât faţă de întâmplări; construcţia subiectului este mai puţin riguroasă decât în cazul nuvelei; desfăşurarea acţiunii e mai puţin tensionată decât în nuvelă; oralitatea (Apar, astfel, mărci ale oralităţii: formule de adresare şi de menţinere a interesului, de testare a atenţiei ascultătorilor, de creare a suspansului, de potenţare a efectelor); → caracterul ceremonial, atmosfera în care sunt surprinse faptele .Ca deţinător al faptului epic, naratorul îşi organizează discursul pe baza principiului psihologic al aşteptării frustrate, regizând suspansul, tensiunea, pentru a capta atenţia ascultătorului); → plasarea acţiunii într-un trecut nedeterminat, echivalent al timpului mitic (aspectul atemporal, mitic, specific povestirii oferă un caracter general întâmplării, făcând dintro experienţă individuală una unanim acceptată şi valabilă.); → utilizarea evocării ca modalitate de prezentare a întâmplărilor.

3. CLASIFICĂRI
-

după formă: povestire în versuri şi povestire în proză; după conţinut şi destinaţie: satirică, filosofică, fantastică, romantică, pentru copii. Aristotel identifică 3 tipuri de povestiri: • povestiri ale destinului; • povestiri ale personajului (maturizarea eroului, proba); • povestiri ale gândirii (educaţia, eroul are o revelaţie, descoperă ceva sau pe cineva într-o altă lumină).

4. POVESTIREA ÎN RAMĂ (frame stories, roman a tiroirs)
Povestirea în ramă - o formă de încadrare a uneia sau a mai multor naraţiuni de sine stătătoare într-o altă naraţiune, prin procedeul inserţiei. Povestirea în povestire - un personaj al naraţiunii principale întrerupe firul acţiunii printr-o istorisire proprie, preluând, în raport cu aceasta, rolul de narator.

1

Aceşti zece naratori ai întâmplărilor evocate ocupă. prin câţiva indici temporali precişi (domnia lui Duca-Vodă: 1693-1695. . HANU ANCUŢEI . „gospodari şi cărăuşi din Ţara-de-Sus”. al povestitorilor. capacitatea de a cita discursul eroilor în propriul discurs. care reliefează o perspectivă subiectivă. au în povestirile relşatate de ei diverse roluri: narator-martor. Acesta poate fi fixat în a doua jumătate a sec.). un povestitor al naraţiunii-cadru → naratorul auctorial. povestirea se construieşte pe perspectiva narativă internă. delegat de autor pentrui a-l reprezenta. martori. . Ceilalţi naratori. El este anonim. PERSPECTIVA NARATIVĂ Reper esenţial în definirea speciei povestirii. paradisul 2 . definindu-se şi prezentându-se prin raportare la ceilalţi oaspeţi ai hanului. fixat.cadru. mesageri) determină o naraţiunea puternic subiectivizată – naraţiunea homodiegetică (naraţiunea în care naratorul se situează în interiorul universului povestit). în primul rând. respectiv viziunea „cu”. o implicare afectivă în faptele relatate. al XIX-lea. narator-personaj. pe rând. II.  CONSTRUCŢIA SUBIECTULUI NARATIV RELAŢIILE TEMPORALE ŞI SPAŢIALE – SPECIFICUL CRONOTOPULUI Hanu Ancuţei reuneşte trei timpuri distincte: . pe focalizarea internă. al hanului. al „toamnei aurii”. al „celeilalte Ancuţe”. în diferite ipostaze diegezei. Un alt indiciu pentru datarea povestirii-ramă este şi mărturisirea lui Dămian Cristişor. Astfel.funcţia de regie: dirijarea intrărilor în scenă ale personajelor. Evenimentul la care se face referire e războiul Crimeei. 1700-1703. Funcţiile îndeplinite de aceşti naratori sunt: . om în floarea vârstei. Vremea veche e. evocat. Naratorii uniscienţi. rămas în zona deixisului temporal incert. III. nedefinit (timpul basmului.timpul povestit. . că s-a născut în anul 1814.5.funcţia narativă: de relatare propriu-zisă a evenimentelor. pe rând. iar pe de altă parte. specificul perspectivei narative reiese din modul de raportare a naratorului la diegeză (universul ficţional descris).MIHAIL SADOVEANU STRUCTURA TEXTULUI NARATIV I. prezentul actului evocării. INSTANŢELE COMUNICĂRII NARATIVE Există. prim-planul secvenţelor-ramă. ascultători – naratari. care asistă ca martor la relatarea fiecărei povestiri de la han.funcţia de interpretare: asumarea unui discurs evaluativ şi emotiv.timpul povestirii . ca personaje. intradiegetici (care aparţin. „vremea veche” în care s-au întâmplat lucruri care azi nu se mai văd. pentru cei de la han. când se deapănă şirul de istorisiri. personaje în naraţiunea-cadru şi. din 1854-1856. domnia lui Scarlat Calimachi: 1812-1819 şi domnia lui Mihail Sturza: 18341849). deoarece petrecerea de la han e raportată la momentul în care „Împăratul Alb şi-a ridicat muscalii lui împotriva limbilor străine”. .timpul naratorului auctorial anonim care evocă nostalgic „îndepărtata vreme”. al lui „a fost odată”. pe de o parte.CEALALTĂ ANCUŢĂ (1928) . Faptul că e acceptat de ei dovedeşte preţuirea acestora şi recunoaşterea de care se bucură în rândul lor. narator-mesager.

de o alta. totodată. Protagonistul este Todiriţă Catană. naratorul devine şi personaj. Avea nişte ziduri groase de ici până colo. Evenimentele sunt împinse cât mai mult în trecut şi idealizate.. răzeşul e ajutat de hangiţa impresionată de temeritatea celui care „a făcut legământ cu moartea” pentru „o dragoste mare”. Iluzia vechimii şi a continuităţii provine din existenţa infinită a Hanului Ancuţei. Naratorul auctorial se semnalează permanent la han.era cetate. totul e identic cu sine de la început. Durata întâmplărilor din povestirea Cealaltă Ancuţă este concentrată – trei zile-. de întâmplări şi destine şi unul închis: „nu era han. graniţele dintre lumea realului şi cea a povestirii. unde pătrund doar cei iniţiaţi. al povestitorilor şi al întâmplărilor. Hanul unifică toate cele trei timpuri: al naratorului auctorial. În zori. Spaţiul. Aici. povestitorii se referă la han ca la un loc al poveştilor şi al împrejurărilor Coincidenţa locului favorizează coincidenţa timpului. Dublă participare al cărei rezultat e strângerea timpului într-o durată nedeterminată. închis în sine. Hanul se singularizează chiar prin construcţie: „. şi nişte porţi ferecate cum n-am văzut în zilele mele”. târgul Iaşilor. Ienache asistă ca martor la întemniţarea răzeşului „nebun şi nemernic” în turnul Goliei. precum timpul. cu punct de referinţă chiar hanul Ancuţei. noaptea închizându-se. contrară. ccare a cutezat să pună la cale fuga sa cu duduca Varvara. Modul cel mai frecvent de a sugera această durată nedeterminată este raportarea tuturor întâmplărilor la acelaşi spaţiu. Întâmplarea neobişnuită pe care o narază Ienache.este urmată de situaţia – intrigă: evadarea lui Todiriţă Catană. definind un spaţiu al imaginaţiei. Hanul este deopotrivă un spaţiu deschis: aflat la răscruce de drumuri. ca şi cum hanul ar avea proprietatea conservării trecutului. Poposind la hanul Ancuţei. Prezenţa naratorului auctorial în epoca în care se spun poveştile la han are drept scop amestecarea planurilor temporale. atribuindu-ise un rol în scenariul pus la care de fuga. negustorl de mărunţişuri. Rezolvarea duce la o confuzie temporală specifică genului povestirii. Hanul devine un spaţiu al protecţiei. timpul este indeterminat. trimisă la mânăstirea Agapia de către fratele ei. ACŢIUNEA – MOMENTELE SUBIECTULUI Subiectul este construit pe principiul cronologic. Această primă secvenţă – expoziţiunea. sfâtuindu-l să treacă apa Moldovei pe podul plutitor  3 . El află detaliile prinderii lui Todiriţă Catană din dialogul cu arnăutul Costea Căruntu. însumând toate cele cinci momente ale subiectului. era cetate”. Valoarea simbolică a acestui spaţiu e aceea a unui centru al lumii. Tendinţa de a împinge întâmplările cât mai adânc într-un trecut de legendă se ciocneşte. curând. Din acest moment. Situaţia aceasta conflictuală instituită prin intrigă se dezvoltă în secvenţele următoare – desfăşurarea acţiunii.. fiind mitic. dar trimite în acelaşi timp şi la imaginea idealizată a trecutului legendar al Moldovei. aceea de a-şi declara participarea la ele. are ca temă iubirea interzisă. loc de întâlnire a diferitelor destine şi poveşti ale unor oameni diferiţi. metaforic. Caracterizarea aceasta indică dubla natură a hanului-reală şi mitică-porţile sale deschizându-se ziua spre drumuri şi spre existenţa oamenilor. la permanenţă. iar spaţiul – determinat geografic –zona Moldovei. aşa cum se întâmplă şi cu prezenţa eroilor în epoca în care se petrec evenimentele narate. se caracterizează prin repetare. Când potera care o însoţeşte de duduca Varvara. Ienache porneşte la drum pentru a-şi vinde marfa şi este luat în căruţă de un răzeş în care-l recunoaşte pe Todiriţă Catană. pe care povestitorii o simt în egală măsură. un răzeş temerar din ţinutul Vasluiului.pierdut. Ancuţa şi Ienache îi spun lui Costea Căruntu că Todiriţă Catană a pornit spre Timişeşti. sora boierului Bobeică. al siguranţei. Zidurile hanului-cetate sunt. ajunge la han. reconstituită tot prin dialog.

Tipul oriental de povestire în ramă se distinge prin capacitatea de a reflecta străvechea tradiţie răsăriteană a aservirii supuşilor. pretextul narativ imaginează ivirea unei restrişti în viaţa oamenilor. Cei doi dispar în noapte – punctul culminant al povestirii. pot fi identificate şi elipse în discursul narativ. între Todiriţă Catană şi boierul Bobeică. război. secvenţele narative se leagă prin înlănţuire. la întâmplările de dincolo de pod şi la fuga celor doi îndrăgostiţi. deoarece cele nouă povestiri de sine stătătoare sunt încadrate într-o altă naraţiune prin acest procedeu al inserţiei. social.  4 . primul termen fiind evident favorizat. înainte de întemniţarea în turnul Goliei. care îl aduce în prim-plan pe Ienache Coropcarul. Rama povestirii are funcţii multiple – conturează atmosfera. indiferent de rang.de la Tupilaţi. exterior. instituie comunicarea între narator şi naratari – şi se regăseşte la începutul şi la finalul fiecăreia dintre cele nouă povestiri ale volumului.  ELIPSE Deoarece una din trăsăturile speciei povestirii este construcţia mai puţin riguroasă decât cea a nuvelei. ci de abaterea unui fenomen dăunător asupra unei comunităţi: epidemie. ezitând între gândul că duduca Varvara a dispărut prin puterea vrăjilor făcute de hangiţă şi ideea că Todiriţă Catană şi-a salvat iubita şi a împlinit un act justiţiar. dar acum nu mai e vorba de dreptul abuziv de viaţă şi de moarte al unui stăpân unic. Finalul este deschis. nostalgia. furtună. respectiv între Todiriţă Catană şi arnăuţii porniţi pe urmele lui. modalitatea de legare a secvenţelor narative este inserţia – volumul are forma povestirii în ramă. precizează cronotopul. inundaţie. un grup mai întreprinzător reuşeşte să-şi găsească un refugiu. la drumul parcurs de erou până la întâlnirea cu naratorul. În tipul occidental de povestire în ramă. ele se referă la secvenţa fugii lui Todiriţă Catană împreună cu duduca Varvara şi la prinderea lui de către arnăuţi. Adăpostul se preface într-un decor privilegiat unde se încheagă o învoială liber acceptată dedicată povestirilor. Dintre potenţialele victime ale calamităţii. Dominanta afectivă a discursului său. Deznodământul nu dezleagă misterul întâmplărilor nocturne. de către conducătorul atotputernic. În cazul de faţă. Arnăutul crede cuvintele hangiţei şi o însoţeşte p duduca Varvara pe podul plutitor.  CONFLICTUL IV.  CONSTRUCŢIA DISCURSULUI NARATIV INCIPIT – FINAL Incipitul aparţine secvenţei-ramă. Prin raportarea acestei povestiri la contextul volumului. Tot incipitul fixează şi termenii unei comparaţii între „vremea veche” şi „lumea nouă becisnică”. SECVENŢE NARATIVE – EPISOADE – MODALITĂŢI DE LEGARE A SECVENŢELOR NARATIVE În discursul narativ din „Cealaltă Ancuţă”. la acţiunile lui Todiriţă Catană până la trecerea podului de către Costea Căruntu şi Varvara. şi elementele de portret al lui Ienache sunt reliefate prin comentariul naratorului auctorial. naratorul necreditabil formulând doar supoziţii despre deznodământul întâmplărilor. Incipitul se construieşte prin reprezentare – ca sevenţă dialogică. Ienache formulând doar supoziţii despre modul în care cei doi îndrăgostiţi au reuşit să treacă în Ţara Ungurească. la evadarea acestuia. Acţiunea e declanşată de conflictul principal.

reunirea de la han le anulează această solitudine şi îi arată ca pe nişte persoane joviale. „Saracă ţară moldovenească O consecinţă a paseismului e puternicul. compus în etape succesive. Constandin Moţoc e cioban. Era cu capul gol şi cu buzele sângerate sub mutăţi.Rolul de patron al adunării şi-l asumă lăudărosul comis Ioniţă care tot „ameninţă” că va spune o istorie „mai straşnică şi mai minunată” decât toate celelalte.Nu altfel decât imaginea construită prin ochii lui Ienache este cea pe care o proiectează Costea Căruntu. cel prins în funii apare „întru adevăr om nalt şi voinic – subţire la mijloc. melancolicul şi tipic sadovenianul sentiment al trecerii timpului şi al efemerităţii lucrurilor omeneşti. îi mai uneşte şi paseismul. Todiriţă Catană trebuie sancţionat pentru că nu a respectat ierarhia socială. Un câmp semnatiic al nelegiuirii îşi pune amprenta asupra portretului eroului. un portret difuz. izolaţi de colectivităţile lor. În viziunea lui Ienache coropcarul.  V. Leonte e zodier. ele sunt acelea ale unor oameni singuratici: Gherman e călugăr. din naraţiunea – ramă. Ienache e negustor ambulant de mărunţişuri. un „ticălos” „fără minte”. care crede despre Todiriţă Catană că este „un rău şi un mişel”. Dincolo de firul narativ. ca un răzăş cuprins. socotesc ei. fie exteriorizând „nesinceritatea” (etichetarea negativă a lui Todiriţă Catană. nu negustor străbătând târgurile şi iarmaroacele – propune o altă imagine a eroului: „cât a fost legat. Era îmbrăcat cu mintean şi cu ciubote roşii cu tureatca răsfrântă. ecouri din literatura cu haiduci parcursă de Sadoveanu în adolescenţă. Ii mai uneşte pe cei de la han preferinţa pentru întâmplări „straşnice” şi „minunate”. într-o succesiune de ipostaze oferite de instanţa naratorială. În privinţa îndeletnicirilor. Avea mustăţi bălăi şi ochii negri şi se uita fudul în juru-i. dar şi din baladele populare vitejeşti. pentru care comunicarea devine un mod de a-şi revărsa prea-plinul de sociabilitate. de asemenea. dar şi din naraţiunea inserată în ramă. Portretul eroului conjugă prosopografia (înfăţişarea personajului) cu etopeea (descrierea conformaţiei psiho-morale). deşi cu toţii îl admirau pentru curajul său). Viziunea unui arnăut bătrân – om al sabiei şi al glonţului. Pauzele descriptive de tip portret din povestirea în ramă – descrierea eroului. Sadoveanu preferă drept protagonişti indivizi de la ţară. din cauza îndeletnicirii. încât şi-a ridicat ochii asupra luminăţiei sale”. Însă. În afară de căutarea companiei celorlalţi.INDIVIDUALITĂŢI REUNITE ÎNTR-O CONFRERIE EPICĂ Povestirea este alcătuită după un scenariu cu aventuri de muşchetari. ataşamentul la tinereţea lor tumultoasă. din perspectiva opticii înguste a slujbaşilor domneşti. orbul sărac e cerşetor. imaginea eroului povestirii se construieşte deosebit de elaborat. a sfidat semeţ rânduielile şi a avut „aşa neobrăzare. lat la spate. Ei îşi iau revanşa pentru îndelungata izolare autoimpusă savurând din plin tovărăşiile din faţa ulcelelor cu vin. a III-a şi trecând sub tăcere propria implicare în întâmplări. a hangiţei de demult – creionează şi individualizează profilul personajelor. taciturnul Zaharia e fântânar. când.PAUZE DESCRIPTIVE Prin pauzele descriptive de tip tablou. păstrând. caracterului sau pentru că le-a fost dat să sufere o „rană” în tinereţe ( o nedreptate. pe întreaga suprafaţă textuală. PERSONAJELE . prin caracterizare directă. o poveste nefericită de dragoste). – descrierea exterioară a hanului şi a adunării din interiorul – schiţează cadrul propice evocării şi se creează atmosfera favorabilă intrării în timpul povestit. nostalgia. Este. adoptând cu discreţie pers. toate erau mai de preţ. O altă trăsătură comună este înclinaţia de a practica uneori disimularea. prin imaginea eroului ei. am avut TODIRIŢĂ CATANĂ 5 .

şi povestirea relatată de Ienache coropcarul impune o perspectivă narativă internă şi. 6. admirativ însă. -enunţarea – „iar într-un rând. dar din perspectiva legii nescrise a comunităţii. lat în spate”. el trăieşte cu optimism aventura iubirii sale.. căci iubeşti o copilă de boier”. pentru care iubirea e un eveniment sufletesc hotârâtor.stăpânire şi putere asupra lui. Cuvintele lui – „într-adevăr. Apoi curiozitatea ascultătorilor fiind suscitată.. iubirea cere sacrificiul suprem. Todiriţă Catană. devorată de o tensiune interioară ca de o fatalitate. „Eu ştiu că nu eşti om cu mintea întreagă. dar acuma. Prezenţa naratorului trimite şi la ceremonialul povestirii – un sistem de convenţii care reglează raportul narator (emiţător). Personajul însuşi se caracterizează ca o fire pasională. Pentru Ancuţa de demult. registre stilistice) ale Desenul epic se întregeşte prin apelul la diverse modalităţi de narare: relatarea. la Baia. pe când îmi pregăteam lăzile ca să mă duc la iarmaroc. Ienache amână povestirea – „vă rog numai oleacă să îngăduiţi pânăce-oi potrivi în lulea o frunză de tutun. Acelaşi portret. adică devotat dragostei sale. impulsiv. trăit la intensitate maximă: „pentru o dragoste pot să-mi dau viaţa şi tinereţile mele. „mai degrabă răul acela. „Zăludul”. s-a întâmplat în târgul nostru la ieşi mare bocluc”.naratari (receptori. E o strategie narativă specifică. a stat acolo la pândă ş-a ştropşit pe slujitorul Domniei”. Acest sistem de convenţii echivalează. am împuns şam zădărit cu vreascuri focul aţipit în blăniţa-i de spuză”. nu se găseşte voinic care să-l poată ajunge şi să-l poată răpune”. cu arta de a povesti. căci te pui cu stăpânirea. care a cutezat să ruşineze o cinstită casă boierească!”. în vremea veche s-au întâmplat lucruri care astăzi nu se mai văd” – prelungesc ecourile întâmplărilor rostite anteriior. „blăstămatul” Todiriţă Catană evadează senzaţional din turnul Goliei şi dobândeşte atributele unui haiduc al vremilor de demult. LIMBAJUL PROZEI NARATIVE (modalităţile narării. în Ţara-de-Sus. prin urmare. implicit. la fel şi aşteptarea hangiţei cu „oale nouă şi vin proaspăt”. Erosul în afara thanatosului. Etapele (codul ritualic) pe care le înregistrează ceremonialul povestirii sunt: -pregătirea atmosferei şi a dispoziţiei necesare receptării – intervenţia naratorului auctorial punctează acest moment al codului ritualic: „m-am dat lângă vatră. -angajarea – în cazul lui Ienache. şa încălicat cal. evadarea spectaculoasă a acestuia) şi comentariul subiectiv al naratorului necreditabil. Ca orice naraţiune homodiegetică. Indicii textuali ai subiectivităţii eului narator – activând funcţia expresivă a limbajului – sunt nu doar pronumele şi verbele persoanei I. ci şi epitete calificative. Dintr-un cumul de viziuni – pluriperspectivism – jocul permanent al oglindirilor concentrează imaginea unui erou sadovenian tipic. mărci prezenţei naratorului. „Şi să scape cu uşurinţă un nevrednic ca acela. ce presupune comnicarea directă între cei doi parteneri. judecăţi de valoare personalizate prin care se marchează emoţional momentele de mare tensiune ale întâmplării narate: „cel prins era întru adevăr om nalt şi voinic – subţire la mijloc.” Eroii sadovenieni nu concep. reprezentarea (întemniţarea lui Todiriţă Catană în turnul Goliei. Todiriţă Catană e un „nebun”. Aventurier.ascultători). Se vede că nu eşti înţelept. ale unui erou înzestrat cu însuşiri fizice impresionante. un discurs puternic marcat subiectiv prin mărcile prezenţei naratorului. de fapt. dar îi şi semnalează prezenţa. dacă i-s slobode braţele şi are în pumnul lui fier. angajarea se face direct.” 6 . îl individualizează în cercul povestitorilor. căpătând proporţiile unui erou legendar idealizat. Todiriţă Catană e o fire voluntară şi aprigă. limbajul personajelor. E afirmarea crezului romantic în dragoste la vârsta privilegiată a tinereţii. care iese din limitele ordinii sociale stabilite.

construcţii frazeologice populare. Vremea în care se spun poveştile e marcată de semne ale statorniciei sociale. „fraţii mei”. prin identificarea primei sale etape. o anumită atmosferă. coropcar. „omule”. arnăut. „cucoane Ioniţă”. moldovenisme. se bucură şi se întristează de ceea ce li s-a întâmplat lor sau altora. 7 . un ceremonial al petrecerii. în care conflictele par să se fi suspendat şi oamenii se bucură de o libertate nesfârşită Sărbătoarea e un mod privilegiat de a exista. Ei petrec la modul dionisiac. nefer. îşi deschid inimile. pentru aceşti oameni. Formulele de adresare variază de la cele cu un caracter general: „domnilor mei”. Altele exprimă pur şi simplu angajarea naratorului în actul povestirii: „ cinstite om bun”. ospăţul lor provoacă o dezlănţuire de viaţă. restabileşte armonia cu sine. Oameni care s-au întâlnit întâmplător se numesc „prieteni” sau „fraţi”. vornic). o adevărată arhivă lingvistică: arrhaisme (comis.-istorisirea. „iubiţilor prieteni” (respect. deci. până la cele care individualizează: „prea cinstite comise”. din acest punct de vedere. apropiere. este. formulele de adresare. le dă iluzia eternităţii. Opera sadoveniană. -pauza (interludii) – întreruperea firului întâmplărilor pentru a li se adresa direct ascultătorilor -deznodământul Există şi o retorică a ceremonialului povestirii. Acest ceremonial al povestirii presupune obligatoriu. familiaritate).